Capitolul 10

ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

10.1 Consideraţii generale privind organizaţiile internaţionale: definire, caracteristici, clasificare

10.2 Sistemul Naţiunilor Unite 10.3 Organizaţiile internaţionale

neguvernamentale 10.4 Instituţiile financiare

internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi Grupul Băncii Mondiale

Între principalii „actori” ai sistemului actual de relaţii internaţionale se numără, alături de statele-naţiune şi marile corporaţii transnaţionale organizaţiile internaţionale interguvernamentale. În majoritatea cazurilor, organizaţiile internaţionale oferă nu numai cadrul în care sunt luate deciziile de a coopera, dar şi mecanismele necesare pentru transpunerea acestor decizii în acţiuni concrete. Recurgerea tot mai frecventă în ultimii ani la Organizaţia Naţiunilor Unite, în special la principalul său organ pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale – Consiliul de Securitate – probează încrederea sporită a statelor în capacitatea organizaţiilor internaţionale de a răspunde scopurilor pentru care au fost create.

Organizaţiile internaţionale şi-au demonstrat rolul de instrumente indispensabile în cadrul sistemului internaţional, cu precădere în domeniile economic şi social şi în sfera drepturilor omului. Bilanţul organizaţiilor universale sau regionale, dedicate înfăptuirii dezvoltării economice şi sociale prin asistenţă tehnică, ajutor financiar sau promovarea comerţului, ca şi mecanismele instituite pentru protecţia drepturilor omului, poate fi considerat, sub cele mai multe aspecte, ca pozitiv.1

Unul din cele mai evidente aspecte ale rolului şi contribuţiei organizaţiilor internaţionale în statornicirea unei ordini de cooperare în raporturile internaţionale, îl constituie identificarea, prin multiplele contacte dintre reprezentanţii diferitelor naţiuni pe care le facilitează, a intereselor comune ale întregii comunităţi internaţionale. În cadrul organizaţiilor internaţionale, care asigură o multitudine de forumuri de dezbateri şi canale de negocieri şi consultări, din varietatea de abordări a problemelor globale sau regionale se degajă soluţiile convenabile sau acceptabile tuturor participanţilor. Organizaţiile internaţionale servesc astfel nu numai ca instrumente de înlesnire a cooperării dintre naţiuni, dar şi ca instrumente de creştere a nivelului conştiinţei privind realităţile unei lumi interdependente, ale cărei provocări au un caracter global. În plus, ele oferă mijloacele necesare desfăşurării procesului de integrare şi agregare a intereselor statale cele mai diverse.

10.1 Consideraţii generale privind organizaţiile internaţionale: definire, caracteristici, clasificare

Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale prezintă următoarea definiţie a organizaţiilor 1 Miga-Beşteliu, Raluca – „Organizaţii internaţionale interguvernamentale”- Studii

Juridice, Bucureşti, Editura AllBeck, 2000

internaţionale (interguvernamentale) : „o asociere de state constituită printr-un tratat, având un act constitutiv, organe comune şi personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun”.2 Unii autori dau definiţii mai largi, în sensul că organizaţia internaţională constituie o formă de coordonare a colaborării internaţionale în domenii stabilite, pentru care statele au creat un anumit cadru juridic instituţional permanent, printr-un statut elaborat de comun acord, ce prevede obiectul şi scopul organizaţiei, organele şi funcţiile lor necesare realizării obiectivelor urmărite.3

Premisele apariţiei şi proliferării organizaţiilor internaţionale. Apariţia, şi apoi, proliferarea şi diversificarea organizaţiilor internaţionale, a fost determinată de trei factori importanţi.4

Primul factor ar fi necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor purtării acestuia, mai ales în condiţiile descoperirii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a unor noi arme de distrugere în masă, care prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare. De altfel, tocmai prevenirea unui nou război mondial şi menţinerea păcii au constituit scopul primordial al constituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Un al doilea factor determinant are în vedere interdependenţele care apar în procesele de dezvoltare a naţiunilor. Acestea impun cooperarea între state în forme care să permită o asociere liberă, cu luarea în considerare a intereselor comune şi, pe cât posibil, a intereselor particulare ale membrilor asociaţiei. Revoluţia industrială şi dezvoltările în domeniul ştiinţei au micşorat distanţele dintre naţiuni şi au amplificat contactele internaţionale, a căror coordonare se putea realiza prin intermediul organizaţiilor internaţionale, care, la rândul lor puteau favoriza cooperarea între state în multiple domenii. Domeniile în care, după al doilea război mondial, apar cel mai frecvent interdependenţe privesc comerţul, relaţiile monetare şi financiare, transferul de tehnologie şi dezvoltarea regională.

Un al treilea factor, cu o influenţă hotărâtoare în evoluţia organizaţiilor internaţionale din ultimele decenii, ţine de efectul conjugat al noilor probleme cu care este confruntată societatea internaţională, ale căror proporţii globale nu pot fi supuse decât unui tratament global. Acestea sunt: creşterea populaţiei, sărăcia şi alimentaţia, controlul deteriorării mediului, lupta împotriva terorismului, utilizarea spaţiului cosmic. Deşi nu se poate

2 Cot, Jean-Pierre – „Institutions Internationales”, Paris, 1970 3 Cot, Jean-Pierre – „Institutions Internationales”, Paris, 1970 4 Miga-Beşteliu, Raluca – „Organizaţii internaţionale interguvernamentale”- Studii

Juridice, Bucureşti, Editura AllBeck, 2000

concluziona că eforturile comunităţii internaţionale de a face faţă acestor provocări s-au materializat în găsirea celor mai adecvate soluţii, asocierea acestor eforturi în cadrul unor organizaţii internaţionale nu pot fi ignorate. Organizaţiile internaţionale îndeplinesc astfel o funcţie utilă în canalizarea unei părţi a raporturilor de interdependenţă dintre state şi în asigurarea unor mijloace adecvate pentru intensificarea cooperării dintre naţiuni.

Clasificarea organizaţiilor internaţionale. O clasificare a organizaţiilor internaţionale după criterii strict delimitate întâmpină mari greutăţi, înainte de toate, în privinţa stabilirii criteriilor, datorită diversităţii actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale, modalităţilor particulare de adeziune a statelor, în calitate de membre, funcţiilor atribuite prin statute, care conduc, în multe cazuri, la suprapuneri de atribuţii ori de responsabilităţi juridice cu care sunt investite aceste organizaţii. În cele ce urmează, vom încerca, totuşi, să degajăm unele criterii de ordin general, în temeiul cărora să se poată contura o anumită tipologie a organizaţiilor internaţionale. Aceste criterii de clasificare ar fi: gradul de deschidere faţă de statele lumii, sfera de acţiune, criteriul reprezentării, natura raporturilor dintre organizaţie şi ţările membre, nivelul de dezvoltare economică al ţărilor membre şi criteriul geografic.

1. Gradul de deschidere faţă de statele lumii Potrivit acestui criteriu se disting: organizaţii cu vocaţie

universală şi organizaţii cu vocaţie restrânsă. Prima categorie priveşte organizaţiile din care pot face parte toate statele lumii – cum ar fi ONU şi instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor Unite, iar cea de a doua categorie o reprezintă organizaţiile la care participarea, redusă ca număr de membri, este determinată de criterii geografice sau de natură politică, economică, etc.

Principalele caracteristici comune ale organizaţiilor cu caracter universal, dintre care ONU şi instituţiile sale specializate sunt cele mai reprezentative, sunt următoarele5:

a) Universalitatea. Multă vreme organizaţiile cu caracter universal n-au reuşit să devină într-adevăr universale. Considerente de ordin politic şi ideologic au împiedicat, într-o anumită perioadă, chiar şi ONU, să acorde calitatea de membru tuturor statelor lumii. O organizaţie are sau nu caracter universal dacă ea este sau nu, conform statutului său, deschisă tuturor statelor, şi nu dacă toate statele au devenit membre ale organizaţiei respective.

5 Miga-Beşteliu, Raluca – „Organizaţii internaţionale interguvernamentale”- Studii

Juridice, Bucureşti, Editura AllBeck, 2000

b) Imperativele globalizării. Constituirea şi, apoi, consolidarea organizaţiilor universale, prin întărirea cooperării între state, a rezultat din imperativele aplicării descoperirilor tehnoco-ştiinţifice, interdependenţelor economice şi existenţei unor provocări cărora comunitatea internaţională nu le putea face faţă decât prin abordări globale şi eforturi coordonate la scara întregii comunităţi.

c) Eterogenitatea. Organizaţiile internaţionale universale cuprind state de dimensiuni diferite, având capacităţi economice, tehnologice, militare, de asemenea, diferite. Diferenţele de mărime şi putere ale statelor participante la o organizaţie universală pot să prejudicieze, într-o anumită măsură, cooperarea internaţională. Totuşi, formele instituţionale de luare a deciziilor, acceptabile şi acceptate de toţi participanţii, permit o strânsă şi eficientă cooperare între statele membre ale organizaţiilor universale, înăuntrul acestora şi prin intermediul lor.

2. După sfera de acţiune, se poate vorbi despre organizaţii omnifuncţionale (O.N.U.), care au ca obiect ansamblul relaţiilor internaţionale, şi organizaţii specializate, care se limitează la o categorie de probleme, cum sunt instituţiile specializate din cadrul Naţiunilor Unite (modelul de organizaţie internaţională unifuncţională).

3. După criteriul reprezentării, se întâlnesc organizaţii interguvernamentale,în care membrii sunt statele naţionale, iar reprezentanţii acestora vorbesc în numele guvernelor, şi organizaţii neguvernamentale , la care participă persoane fizice sau juridice ce nu au capacitatea de a angaja guvernele (Ex: Medical Aid For Free Romania , Sterling Work – Londra, Medicens Sans Frontieres – Belgia, Asociaţia Pro Democraţia, Asociaţia Română Anti-Sida, SOS Satele Copiilor, etc.).

4. După natura raporturilor dintre organizaţie şi ţările membre, se detaşează organizaţiile de cooperare sau coordonare (OCDE), care respectă integral suveranitatea statelor, organele lor nefiind dotate cu putere de decizie, căutându-se armonizarea punctelor de vedere ale statelor membre, elaborarea de reguli comune şi chiar furnizarea de servicii către state. În această categorie s-ar include şi ONU. Pe de altă parte, există organizaţii integraţioniste , care presupun transfer de competenţe decizionale de la nivel naţional la cel al organizaţiei, cum ar fi Uniunea Europeană.

5. După nivelul de dezvoltare economică al ţărilor membre, întâlnim organizaţii ale ţărilor dezvoltate, cum ar fi, de pildă, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), formaţiune care s-a extins la 29 de membri, reprezentând state de la Luxemburg până la Statele Unite şi organizaţii ale ţărilor în dezvoltare , cum ar fi „Grupul celor 77”.

6. După criteriul geografic , se poate vorbi despre organizaţii subregionale, regionale şi interregionale.

Aceste organizaţii, constituite potrivit principiului contiguităţii geografice, sunt, în general, formate, din state făcând parte din aceeaşi regiune. Deşi liantul de bază al înfiinţării, funcţionării şi consolidării acestui tip de organizaţii l-au constituit interesele comune sau apropiate ale ţărilor dintr-o anumită zonă geografică, crearea lor a fost uneori grăbită de presiunea unor influenţe exterioare. De pildă, unele organizaţii vest-europene s-au constituit în faţa pericolului extinderii comunismului (CEE), sau, în cazul Organizaţiei Unităţii Africane, a neocolonialismului.

În general, aceste categorii de organizaţii se caracterizează printr-un grad mai înalt de omogenitate. Ele cuprind state având sisteme politice identice, asemănătoare sau compatibile şi o bază economică şi culturală asemănătoare.

În categoria organizaţiilor subregionale pot fi încadrate, de pildă, numeroase organizaţii ale ţărilor în dezvoltare din Africa, America Latină şi Asia, cum ar fi : Comunitatea Economică a Statelor Africii Centrale (CEEAC, constituită în1983); Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR, 1991, compusă din: Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay); Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN, 1967, cu următoarele ţări membre: Filipine, Indonezia, Malaezia, Singapore, Thailanda, Brunei).

Reprezentativ pentru organizaţiile regionale ar putea fi Sistemul Economic Latino-American (SELA), organism regional consultativ, interguvernamental, de coordonare, de cooperare şi dezvoltare economică şi socială, cu caracter permanent, înfiinţat în octombrie 1975, prin Convenţia de la Ciudad de Panama, cu participarea a 26 de state de pe întregul continent.6

În ceea ce priveşte organizaţiile interregionale , alături de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvolotare Economică (OCDE), Forumul de Cooperare Economică pentru Asia şi Pacific (APEC), ar putea fi menţionată Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), creată în 1960 şi alcătuită din ţări din Africa, America Latină şi Asia7.

Evident, diferitele clasificări ale instituţiilor internaţionale au caracter convenţional, fiind situaţii când acţionează în paralel mai multe criterii sau când există pur şi simplu excepţii. Astfel, NAFTA sau APEC

6 Pentru detalii, vezi George Marin şi Alexandru Puiu (coord.) – „Dicţionar de Relaţii

Economice Internaţionale”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993 7 Algeria, Arabia Saudită, Ecuador, Emiratele Arabe Unite, Gabon, Indonezia, Irak,

Kuweit, Libia, Nigeria, Qatar, Venezuela.

cuprind, atât ţări dezvoltate, cât şi ţări în dezvoltare deşi, după criteriul geografic, una este regională, iar cealaltă interregională.

10.2 Sistemul Naţiunilor Unite

10.2.1 Structurile Sistemului Naţiunilor Unite

Reţeaua largă de organizaţii internaţionale permite şi stimulează desfăşurarea unor activităţi multiple şi variate. Sintetizate, aceste activităţi se concentrează pe prezentarea poziţiei statelor în problemele internaţionale, negocierile pentru armonizarea acestor poziţii, convenirea de măsuri şi programe de acţiune pentru întărirea păcii şi colaborării internaţionale. Cadrul instituţional optim pentru aceste activităţi, verificat de experienţa internaţională ca promotor activ al cooperării tuturor ţărilor lumii, este sistemul Naţiunilor Unite.

Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din 1 ianuarie 1942, prin care, reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei.

Sistemul Naţiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale instituite conform Cartei Naţiunilor Unite sau create pe baza acesteia. El se compune din Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), organele şi organismele sale proprii, cu caracter permanent, şi din instituţiile (agenţiile) specializate, autonome.

A. În sistemul Naţiunilor Unite rolul primordial revine Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), care este cel mai reprezentativ forum cu vocaţie de universalitate, fapt demonstrat atât de numărul membrilor (200 de state membre în 2002), cât şi de aria de preocupări de interes general. ONU a fost creată la Conferinţa de la San Francisco, din iunie 1945, când a fost semnată Carta organizaţiei. Carta ONU a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, ceea ce a făcut ca ziua de 24 octombrie să devină “ziua ONU”. Carta ONU precizează în articolele 1 şi 2 care sunt scopurile şi principiile organizaţiei mondiale.

Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt următoarele: să menţină pacea şi securitatea internaţională; să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele; să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural şi umanitar; să fie un centru de armonizare a eforturilor naţiunilor pentru atingerea scopurilor comune.

Principiile pe care se bazează activităţile ONU sunt următoarele: egalitatea suverană a statelor membre; îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin Cartă; rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea, securitatea internaţională şi justiţia să nu fie puse în primejdie; abţinerea, în relaţiile internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei; ajutorul statelor membre pentru acţiunile întreprinse de ONU în conformitate cu prevederile Cartei şi abţinerea de a sprijini statul împotriva căreia ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere; neamestecul ONU în chestiuni care aparţin competenţei interne a unui stat.8

Ca şi în cazul altor organizaţii internaţionale, dobândirea calităţii de membru al ONU s-a realizat pe două căi9: prin participarea la elaborarea actului constitutiv şi prin aderare. Drept urmare, s-a ajuns la stabilirea a două categorii de membri: membrii originari şi membrii admişi.

Categoria membrilor originari – în număr de 51 – include statele care au fost invitate şi au participat la Conferinţa de la San Francisco, în cadrul căreia s-a redactat Carta ONU, ori care au semnat, mai înainte, în 1942, Declaraţia Naţiunilor Unite10. Toate cele 51 de state declarate ca membri fondatori au ratificat Carta ONU înainte de sfârşitul anului 1945.

În general, membrii unei organizaţii internaţionale sunt statele, ca entităţi suverane şi independente. Prin excepţie de la această regulă, Naţiunile Unite au inclus pe lista membrilor originari India şi Filipine, deşi transferul de suveranitate de la puterile coloniale către aceste entităţi a avut loc, în ambele cazuri, mai târziu.

După 14 decembrie 195511, admiterea de noi membri în ONU a evoluat către un anumit automatism, calitatea de membru obţinându-se după depunerea cererii de aderare, în general, la un interval de timp foarte scurt. Cea mai importantă perioadă, din punct de vedere al creşterii 8 Miga-Beşteliu, Raluca – „Organizaţii Internaţionale Interguvernamentale”; Bucureşti,

Editura All Beck, 2000 9 Suy, E. – „The Status of observers in international organisations”, în R.C.A.D.I., 1978,

pag. 160 10 La Conferinţa de la San Francisco au participat 50 de state. Polonia, deşi n-a

participat la Conferinţă, a fost inclusă în categoria membrilor fondatori ai ONU, în baza semnării Declaraţiei menţionate în 1942.

11 Deoarece problema admiterii de noi membri în ONU era mai degrabă de ordin politic decât procedural, în 1955 s-a ajuns la o înţelegere „pachet” (package deal), în baza căteia un grup de state au votat în favoarea unor candidaturi, la care se opuseseră anterior, cu condiţia votului afirmativ al altui grup de state, pentru candidaţii pe care acest grup nu-i agrease până atunci. În urma acestui aranjament au devenit membri ai ONU 16 state şi anume: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Ungaria, Iordania, Israel, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Spania, Sri Lanka.

numărului membrilor ONU, deci al universalizării sale, o reprezintă decanda anilor 1960-1970, în timpul căreia, ca urmare a decolonizării, s-au alăturat acestei organizaţii un număr de 42 de state.

B. Activităţile ONU se desfăşoară prin organele sale, dintre care principalele sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

Sistemul Naţiunilor Unite Sursa12 : http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_4.htm

Adunarea Generală este organul cel mai reprezentativ al ONU, fiind alcătuită din membrii organizaţiei. Ea asigură participarea pe bază de deplină egalitate a tuturor statelor membre la activităţile organizaţiei. Adunarea Generală poate discuta orice chestiune sau cauze care intră în prevederile Cartei.

Adunarea Generală se întruneşte anual în sesiuni ordinare, care se deschid formal în prima zi de marţi a lunii septembrie a fiecărui an, şi în sesiuni extraordinare sau speciale atunci când membrii organizaţiei cad de acord asupra acestui lucru.

O semnificaţie deosebită e sesiunea specială la nivel de şefi de stat şi guvern, intrată deja în istoria ONU sub denumirea “Adunarea Mileniului”, care a dezbătut provocările ce stau în faţa omenirii în noul mileniu.

12 Notă: Economia internaţională, Societatea civilă inernaţională şi Experţii

internaţionali nu sunt componente ale Sistemului Naţiunilor Unite, ele doar interacţionează cu acesta.

Adunarea Generală a adoptat rezoluţia 55/2 din 15 septembrie 2000 intitulată “United Nations Millennium Declaration”.

Adunarea Generală iniţiază studii şi face recomandări pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul politic, încurajarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi codificarea lui, promovarea cooperării în domeniile economic, social, cultural, învăţământ şi sănătate, sprijinirea înfăptuirii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Adunarea primeşte şi examinează raporturile anuale ale celorlalte organe ale Naţiunilor Unite, precum şi bugetul organizaţiei.

Adunarea Generală adoptă rezoluţii prin vot, cu majoritate simplă şi majoritate de două treimi. Carta ONU prevede în articolul 18 probleme importante pentru care adoptarea se face cu majoritate de două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi. Fiecare stat membru are dreptul la un vot, manifestându-se şi pe această cale egalitatea deplină a membrilor organizaţiei. Votul este deschis sau secret. Pentru majoritatea problemelor votul este deschis. Numai pentru alegerea membrilor organelor principale ale ONU se foloseşte votul secret.

Consiliul de Securitate este organul principal al ONU cu importante atribuţii pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. El este alcătuit din 15 membri ai ONU, dintre care 5 membri permanenţi: China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite ale Americii. Ceilalţi zece membri sunt aleşi pe o perioadă de doi ani, pe criteriul distribuţiei geografice echitabile : cinci din Grupurile regionale African şi Asiatic, unul din Grupul regional est-european, doi din Grupul regional latino-american şi caraibian şi doi din Grupul regional vest-european. Hotărârile Consiliului de Securitate, altele decât cele de procedură, se adoptă cu votul afirmativ a nouă membri, cuprinzând şi voturile concordante ale tuturor membrilor permanenţi. Prin urmare, membrii permanenţi ai Consiliului au drept de veto.

Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend. Consiliul constată existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune, face recomandări sau ia hotărâri asupra măsurilor ce trebuie luate, inclusiv folosirea forţei armate şi instituirea de blocade sau embargouri13. Unul dintre recentele cazuri a fost 13 Embargoul este o măsură cu caracter permanent, prin care un stat interzice

importurile, exporturile sau ieşirea din porturile sale a navelor străine sau ordonă reţinerea bunurilor de orice fel ce aparţin unui terţ. Eficienţa embargourilor este deseori criticată datorită efectelor negative pe care acestea le au asupra populaţiei din acele ţări şi asupra unor terţe ţări. Astfel, sancţiunile internaţionale impuse Iugoslaviei, în perioada 1992-1995, au provocat economiei acestei ţări

hotărârea de folosire a forţei armate împotriva Irakului, ca urmare a agresiunii şi ocupării de către acesta a Kuwaitului (1990). Când Consiliul de Securitate decide adoptarea unor măsuri de constrângere cu folosirea forţei armate, membri ONU sunt obligaţi, pe baza prevederilor Cartei, să pună la dispoziţia Consiliului, la cererea acestuia, forţele armate necesare pentru crearea forţei internaţionale.

Consiliul de Securitate are atribuţii importante, alături de Adunarea Generală, în iniţierea şi desfăşurarea operaţiunilor ONU pentru menţinerea păcii. Acestea sunt acţiuni întreprinse de ONU cu forţe armate şi civile în regiuni în care au izbucnit conflicte militare, cu misiunea de a se instala ca tampon între părţile beligerante şi a favoriza în acest fel soluţionarea paşnică a diferendelor.

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC – prescurtare de la Economic and Social Concil) este organul principal al ONU menit să promoveze cooperarea economică şi socială internaţională. El este alcătuit din 54 de membri, aleşi pe termen de trei ani.

Funcţiile ECOSOC constau în elaborarea sau iniţierea de studii privind problemele internaţionale în domeniul economic, social, cultural, al învăţământului, sănătăţii şi alte domenii complexe, precum şi prezentarea de recomandări în aceste probleme Adunării Generale, membrilor ONU şi instituţiilor specializate interesate; prezentarea de recomandări pentru respectarea efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; pregătirea, spre a fi supuse Adunării Generale de proiecte de convenţii în probleme de competenţa sa; încheie cu instituţiile specializate acorduri stabilind condiţiile în care acestea sunt puse în legătură cu ONU, acorduri care sunt supuse aprobării Adunării Generale, coordonează activitatea instituţiilor specializate prin consultări cu ele şi recomandări adresate lor, Adunării Generale şi membrilor ONU; obţine rapoarte regulate din partea instituţiilor specializate şi comunică Adunării Generale observaţiile sale asupra lor; dă informaţii şi asistenţă, la cerere, Consiliului de Securitate.

ECOSOC are anual o scurtă sesiune organizatorică la New York şi o sesiune de fond de 4-5 săptămâni, alternativ la New York şi Geneva. Consiliul şi-a creat o reţea de organe subsidiare, comisii şi comitete tehnice. La lucrările ECOSOC pot participa, fără drept de vot, statele care nu sunt membre ale Consiliului şi reprezentanţii instituţiilor specializate. De

pagube în valoare de 147,3 miliarde dolari, iar în ceea ce priveşte PNB, ţara a fost dată înapoi cu 26 de ani. Sancţiunile au provocat imense pagube - 50 miliarde dolari - şi ţărilor cu care Iugoslavia întreţinea relaţii economice şi comerciale: Rusia a pierdut în trei ani 10 miliarde dolari, România 9 miliarde dolari,Ucraina 4 miliarde dolari, Bulgaria 3 miliarde dolari, Ungaria 2 miliarde dolari.

asemenea, ECOSOC poate lua orice măsuri potrivite pentru consultarea organizaţiilor neguvernamentale care se ocupă cu probleme de competenţa sa.

Consiliul Economic şi Social are, ca organe regionale subsidiare, cinci comisii economice: Comisia economică pentru Africa (ECA), Comisia economică pentru Europa (CEE/ONU), Comisia economică şi socială pentru Asia şi Pacific (ESCAP), Comisia economică pentru America Latină şi Caraibe (CEPAL), Comisia economică şi socială pentru Asia de Vest (ECLA).Sediul acestora se află la Addis Abeba, Geneva, Bangkok, Santiago de Chile, Amman. Toate sunt comisii economice ale Naţiunilor Unite. Ele dezbat problemele economice şi stabilesc programe de cooperare economică pentru zona respectivă. Activităţile lor sunt concrete, stimulând fluxurile economice regionale. Multe proiecte de cooperare regională s-au iniţiat şi realizat prin intermediul acestor comisii. Comisiile regionale au, la rândul lor, o serie de organe subsidiare specializate.

Consiliul de Tutelă este un organ principal al ONU, creat pentru a aplica sub autoritatea Adunării Generale, sistemul internaţional de tutelă, care cuprinde teoriile ce au fost desprinse din statele inamice, ca urmare a celui de-al doilea război mondial, şi teritoriile care au fost supuse în mod voluntar acestui sistem de către statele care au răspuns de administrarea lor. Principalele obiective ale Consiliului de Tutelă au fost: promovarea progresului politic, economic şi social al popoarelor din teritoriile sub tutelă şi evoluţia lor spre independenţă, încurajarea respectării drepturilor omului şi dezvoltarea sistemului de independenţă a popoarelor, asigurarea în aceste teritorii a unui tratament egal în chestiunile de ordin social, economic şi comercial. La crearea ONU, numărul teritoriilor incluse în sistemul internaţional de tutelă era important. Accesul lor la independenţă a făcut ca în prezent să nu mai rămână în acest sistem nici un teritoriu. De aceea, în cadrul reformei ONU s-a propus realocarea de noi activităţi Consiliului de Tutelă.

Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) este principalul organ judiciar al ONU, funcţionând pe baza unui statut propriu, care face parte integrantă din Carta ONU. CIJ se compune din 15 judecători aleşi concomitent de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate pe o perioadă de nouă ani. Ei sunt jurişti de competenţă recunoscută în domeniul dreptului internaţional. Nu pot fi aleşi judecători la CIJ în acelaşi timp doi cetăţeni ai aceleiaşi ţări. Membri CIJ se bucură, în exerciţiul funcţiilor lor de privilegii şi imunităţi diplomatice. În atribuţiile Curţii intră rezolvarea diferendelor pe care statele i le supun, precum şi darea unor avize consultative. La cauzele pe care judecă CIJ pot fi părţi numai statele. Jurisdicţia Curţii în materie contencioasă este facultativă. Însă statele pot

accepta, cu sau fără rezerve, printr-o declaraţie prealabilă, depusă la Secretariatul CIJ, jurisdicţia obligatorie a Curţii. Unele tratate internaţionale prevăd jurisdicţia obligatorie a Curţii. Sediul CIJ este la Haga.

Secretariatul este un organ principal al ONU, condus de secretarul general, cel mai înalt funcţionar al organizaţiei. Ca organ executiv, secretarul general este chemat să ducă la îndeplinire hotărârile Adunării Generale, ale Consiliului de Securitate şi ale celorlalte organe.

Secretarul general al ONU este ales pe o perioadă de cinci ani de Adunarea Generală, la propunerea Consiliului de Securitate. Din 1997 secretar general al ONU este Kofi A. Annan (Ghana).

Secretariatul ONU este organizat pe departamente, conduse de un secretar general adjunct, direcţii, oficii, birouri etc. Aparatul Secretariatului este format din funcţionari internaţionali ONU care lucrează la sediul central al organizaţiei (New York), la organele subordonate ale ONU, inclusiv comisiile economice regionale. Numărul acestora este foarte mare şi în ultimii ani s-a ridicat mereu problema reducerii lui.

Sediul principal al ONU este la New York. Există, de asemenea, oficii la Geneva, Viena şi Nairobi.

Pentru a-şi putea duce la îndeplinire sarcinile şi atribuţiile crescânde care le revin în domeniul economico-social, Adunarea Generală a ONU şi ECOSOC au creat o serie de organisme proprii cu caracter permanent, între care cele mai importante sunt: Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP), Consiliul Mondial al Alimentaţiei (CMA).

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), creat în 1965, constituie cel mai important canal de asistenţă tehnică şi de preinvestiţii acordată pe care multilaterală. Asistenţa PNUD este gratuită. Sediul PNUD este la New York.

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) , înfiinţată în 1964, ca organ al Adunării Generale a ONU, are ca obiectiv esenţial promovarea şi dezvoltarea comerţului internaţional în scopul accelerării dezvoltării economice a ţărilor membre, în special a celor în dezvoltare. Sediul UNCTAD este la Geneva.

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP) , creat în 1972, are ca obiectiv întărirea cooperării internaţionale în vederea controlului şi prevenirii poluării mediului ambiant. Are sediul la Nairobi (Kenya).

Consiliul Mondial al Alimentaţiei (CMA) , înfiinţat în 1975, ca organ al Adunării Generale, are ca obiectiv principal asigurarea unei strânse conlucrări şi coordonări între diferite organisme şi instituţii ale

sistemului Naţiunilor Unite care desfăşoară, sub o formă sau alta, activităţi în domeniul agroalimentar. Are sediul la Roma.

C. Instituţiile (agenţiile) specializate ale ONU (Caseta 1) sunt organizaţii internaţionale autonome cu atribuţii şi preocupări în domenii specifice, bine delimitate, ale cooperării internaţionale, constituite pe baza unor acorduri (tratate) interguvernamentale multilaterale şi având relaţii de coordonare, iar în unele cazuri şi de subordonare faţă de ONU. Fiecare instituţie specializată posedă caracteristici proprii şi competenţe particulare.

Denumirea de “instituţii specializate” stabilită prin Carta ONU, desemnează instituţiile puse în legătură cu Naţiunile Unite. Punerea în legătură cu Naţiunile Unite înseamnă, conform articolului 63 al Cartei, că instituţiile specializate încheie cu Consiliul Economic şi Social al ONU acorduri stabilind condiţiile în care se desfăşoară relaţiile lor cu Naţiunile Unite.

Caracterul de „instituţii specializate” din sistemul Naţiunilor Unite reiese, în principal, din acordurile încheiate de toate aceste instituţii cu ONU, acorduri prin care s-a convenit asupra conţinutului relaţiilor reciproce, precum şi asupra modului de realizare a coordonării activităţilor cu aceea a ONU.

Caracterul de „instituţii autonome” derivă, în esenţă, din faptul că fiecare dintre acestea are proprii membri (care nu e obligatoriu să fie şi nici nu sunt, în toate cazurile, şi membri ONU) şi, mai ales, din existenţa propriului buget.

Statele membre ale ONU au dreptul, dar nu şi obligaţia, de a face parte din instituţiile specializate. Admiterea se face după o procedură variabilă de la o instituţie la alta. De asemenea, în instituţiile specializate pot fi membri şi state care nu sunt membre ale ONU.

Instituţiile specializate desfăşoară o largă activitate în domeniile lor specifice cu rezultate importante pentru colaborarea internaţională. Din perspectiva funcţionării economiei mondiale, cele mai importante sunt O.M.C., F.M.I şi B.I.R.D..România este membră a tuturor instituţiilor specializate ale ONU şi s-a remarcat printr-o participare activă având unele iniţiative pentru promovarea cooperării în folosul creşterii şi dezvoltării economice.

Instituţiile specializate ale ONU sunt următoarele: Fondul Monetar Internaţional (FMI), creat în 1944, cu sediul la Washington; “Grupul Băncii Mondiale” din care fac parte: Banca Internaţională pentru Reconstrucţia şi Dezvoltare (BIRD), fondată în 1944, cu sediul la Washington, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), Agenţia Multilaterală pentru Garantarea Investiţiilor (MIGA) şi Centrul Internaţional de Soluţionare a Disputelor Internaţionale (CISDI); Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), înfiinţată în 1945, cu sediul la Roma; Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), reorganizată în 1946, cu sediul la Geneva; Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), creată în 1946, cu sediul la Paris; Uniunea Poştală Universală (UPU), creată în 1874, primeşte statutul de instituţie specializată a ONU în 1947, cu sediul la Geneva; Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), înfiinţată în 1865, a primit statutul de instituţie specializată a ONU în 1947, cu sediul la Geneva; Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), înfiinţată în 1947, cu sediul la Montreal; Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM), constituită în 1947, cu sediul la Geneva; Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), fondată în 1946 şi devenită instituţie specializată în 1947, cu sediul la Geneva; Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA), înfiinţată în 1957, cu sediul la Viena, Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI), care funcţionează din 1959, cu sediul la Londra; Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), creată în 1967, cu sediul la Geneva; Organizaţia Mondială de Turism (OMT), creată în 1970, cu sediul la Geneva; Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA), creat în 1976, cu sediul la Roma; Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), transformată în 1975 din organ al Adunării Generale a ONU în instituţie specializată cu sediul la Viena. De la intrarea sa în funcţiune, 1 ianuarie 1995, Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), cu sediul la Geneva, a negociat cu ONU obţinerea statutului de instituţie specializată a ONU.

10.2.2 Restructurări în cadrul instituţional al ONU

Soluţionarea democratică, în interesul tuturor popoarelor, a problemelor internaţionale complicate, impune, mai mult ca oricând, o serie de restructurări în cadrul instituţional al economiei mondiale şi, în primul rând, creşterea rolului ONU, perfecţionarea activităţii sale, oferindu-se tuturor popoarelor posibilitatea de a participa în mod organizat la eforturile pentru asigurarea unei politici de reală colaborare, precum şi adaptarea funcţiilor organelor şi organismelor din subordine.

Reforma ONU a apărut imperativ necesară ca urmare a profundelor transformări care s-au produs la scară planetară în deceniul '90, pe multiple planuri - politic şi de securitate, social-economic, umanitar - cu o dinamică

adeseori contradictorie şi cu profunde reaşezări în raportul de forţe pe plan internaţional.

În ansamblu, se poate constata un clivaj de proporţii între scopurile şi principiile ancorate în Carta ONU şi realitatea politică. Aceste deficite nu pot fi trecute doar în vina Organizaţiei Naţiunilor Unite. ONU este o organizaţie internaţională clasică, ai cărei membri sunt state. La fel ca toate organizaţiile internaţionale, ONU nu poate fi mai puternică decât o permite membrii săi. Voinţa de soluţionare multilaterală a problemelor din partea statelor membre - şi mai ales a statelor puternice - este cea care decide în ceea ce priveşte succesul sau insuccesul activităţilor.

O parte din criticile exprimate la adresa acestei Organizaţii vizează de fapt statele care o susţin. În plus, ar trebui luat în considerare şi un alt aspect menit să relativizeze aceste critici exagerate, şi anume aşteptările nerealiste ale publicului. Privind mai atent unele remarci critice la adresa activităţii Organizaţiei, se poate observa că vocile care le exprimă pleacă de la ipoteza cu totul greşită că Naţiunile Unite constituie un soi de forţă de guvernare mondială.

Discrepanţele dintre scopurile şi principiile stipulate în Carta ONU şi realitatea politică actuală

Tabel 10.1 Scopuri şi principii exprimate în Cartă Realitate politică egalitate suverană a tuturor statelor membre

distribuţie inegală a puterii între state şi regiuni

îndeplinirea obligaţiilor ce revin statelor din adoptarea Cartei ONU

refuzarea de a plăti cotizaţiile în funcţie de interesele naţionale

obligaţia statelor de a soluţiona disputele în mod paşnic

violenţă atot-prezentă în sistemul internaţional

interzicerea oricărei forme de violenţă dreptul practicat de unele state de a aplica, în mod unilateral, mijloace violente

pace mondială şi securitate internaţională ca sarcină colectivă a tuturor statelor membre

supremaţia intereselor statelor industrializate şi conflicte uitate în ţările în curs de dezvoltare

interzicerea intervenţiilor în afacerile interne ale statelor membre

globalizarea unor probleme fundamentale provoacă eroziunea suveranităţii statale

Sursa: Sven Gareis, Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn, 2003

"Dacă Naţiunile Unite s-au confruntat şi se mai confruntă încă cu probleme în ceea ce priveşte garantarea păcii şi soluţionarea celorlalte probleme globale, acest lucru nu se datorează structurilor Naţiunilor Unite -

ele s-au dovedit suficient de flexibile şi de eficiente - ci lipsei acordului dintre statele membre şi disponibilităţii lor insuficiente de a pune în practică măsurile politice şi economice necesare."14 Cu toate acestea - iar aceasta este o altă problemă cu care se confruntă Naţiunile Unite - Organizaţia şi-a mărit de la înfiinţare numărul membrilor, extinzându-şi şi domeniile de activitate, fără să-şi modifice în mod fundamental şi Carta ONU. Principiile şi mecanismele de funcţionare ale ONU continuă să reflecte situaţia (excepţională) din politica mondială de la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, ceea ce face ca organizaţia să fie considerată de anumiţi specialişti ca relativ anacronică.

Reforma organizaţiei mondiale s-a dovedit a fi un proces complex care vizează modificări semnificative în toate componentele sale: reforma administrativă; reforma instituţiilor ONU şi în special a Consiliului de Securitate; reforma capacităţilor ONU şi a modului de operare al acestora; reforma în plan ideologic prin redefinirea unor concepte precum dreptul la autoapărare, intervenţia în scopuri umanitare.

Principiile majore care ar trebui să călăuzească reforma managerială şi structurală în activitatea ONU pentru „o nouă eră” se axează pe:15

creşterea eficienţei ONU, fără modificarea bugetului său, în condiţiile în care statele membre îşi achită cotele părţi (tabel10.2);

creşterea iniţiativei din partea guvernelor ţărilor membre, deoarece birocraţia şi inerţia pot conduce la reformă;

procesul de reformă trebuie să rămână deschis tuturor forţelor interesate, chiar dacă marilor puteri le revin responsabilităţi deosebite;

reforma trebuie să servească tuturor ţărilor membre.

14 Volger, Helmut: “Zur Geschichte der Vereinten Nationen”, Aus Politik und

Zeitgeschichte 42/1995, Bundeszentrale für politische Bildung Bonn, pag. 12 15 “Basic Facts about the United Nations”, Department of Public Information, New

York, 2004

Contribuţia unor ţări la bugetul ordinar al ONU (în procente)16

Tabel 10.2 Ţara 2000 2001 2002 2003 2004 2005*

SUA 25,00 22,00 22,00 24,202 24,477 24 Japonia 19,90 19,63 19,63 18,666 18,881 19 Germania 9,52 9,83 9,83 9,368 8,361 8 Franţa 6,32 6,50 6,50 6,175 5,866 6 Italia 5,25 5,09 5,09 4,826 4,720 5 Marea Britanie 4,91 5,57 5,57 5,323 5,934 6 Canada 2,64 2,57 2,57 2,484 2,697 3 Spania 2,50 2,53 2,53 2,413 2,428 2 Olanda 1,58 1,75 1,75 1,632 1,618 2 Australia 1,43 1,64 1,64 1,561 1,551 2 Brazilia 1,42 2,23 2,23 2,271 1,483 1 Belgia 1,07 - - - - - Argentina 1,07 1,16 1,16 - - - Suedia 1,04 - - - - - Rusia 1,04 1,20 1,20 1,136 - - Republica Corea - 1,73 1,73 1,774 1,753 2 China - 1,54 1,54 1,490 1,955 2 Elveţia - - - 1,207 1,146 1 Mexic - - - - 1,821 2 Sursă: http://www.globalpolicy.org/finance/tables/reg-budget/assessedlargeindex.htm Global Policy Forum (GPF): UN Finance- Tables and Charts

* Pentru anul 2005, estimările au fost rotunjite, renunţându-se la zecimale

I. Problemele majore cu care se confruntă ONU

A. Criza financiară a Naţiunilor Unite

Având în vedere faptul că există două tipuri de contribuţii (voluntare şi obligatorii), am putea crede că motivul care stă la baza problemelor financiare de durată cu care se confruntă Naţiunile Unite este reticenţa statelor membre de a dona suficiente mijloace financiare. Dar nu acesta este cauza reală. Problemele apar mai ales în cazul contribuţiilor obligatorii, atât în cel al contribuţiilor pentru bugetul ordinar cât şi pentru cel destinat

16 Bugetul ONU pe anul 2001-2002 a fost de 25,35 miliarde USD (faţă de perioada

anilor ’90 când era de 15 miliarde USD), contribuţiile statelor oscilând între 0,01% - nivelul minim în cazul unor state ca Afganistan, Angola, Bangladesh, Bolovia, Camerun, Liban etc. şi 25% nivelul maxim; România cu un barem de 0,17%, achită anual 1.734.869 dolari.

misiunilor de menţinere a păcii. Mai mulţi factori au provocat însă criza financiară în care se găseşte Organizaţia17:

contribuţiile deficitare din partea anumitor state membre ale Naţiunilor Unite, printre care se numără datornici importanţi precum SUA

incapacitatea de plată a unor state, care sunt taxate într-un mod cu totul nepotrivit, mai ales ţările din fosta Uniune Sovietică

administrarea deficitară a resurselor disponibile de către Secretariatul Naţiunilor Unite

proceduri administrative greoaie de utilizare a resurselor disponibile Există, în acest sens, o legătură strânsă între diversele probleme cu

care se confruntă Naţiunile Unite: astfel, lipsa de eficienţă acuzată de unele voci în desfăşurarea activităţilor nu face altceva decât să înăsprească criza financiară - pe de o parte, în mod direct, prin costuri adiţionale, pe de altă parte, indirect, prin faptul că unele ţări precum SUA nu îşi onorează întru totul datoriile contractuale.

Pentru o soluţionare de durată a acestei crize este necesară reducerea datoriilor care se ridică la aprox. 2,6 miliarde USD şi reorganizarea contribuţiilor într-un mod mai logic şi mai drept. Realizarea acestei soluţii de durată se izbeşte însă de atitudinea SUA, cel mai mare datornic al Naţiunilor Unite. SUA pretinde ca, în schimbul achitării datoriilor, să îi fie scăzut nivelul general al contribuţiei, fapt care ar veni împotriva principiului capacităţii de acţiune .Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare susţin în schimb că o modificare a regimului contribuţiilor ca element central al unei reforme fundamentale a sistemului financiar nu este necesară, pentru că criza financiară cu care se confruntă Naţiunile Unite este rezultatul moralităţii îndoielnice în ce priveşte plăţile a unora din ţările cu un grad sporit al contribuţiilor.18Această criză financiară a fost, încă din anii 60, un însoţitor permanent al tuturor activităţilor întreprinse de Naţiunile Unite, nefiind nici în prezent rezolvată.

B. Criza păcii ONU a realizat lucruri remarcabile în acest domeniu, care au fost

răsplătite prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace Căştilor Albastre ale ONU în 1988 şi Secretarului General al ONU, Kofi Annan, în 2001.

Cu toate realizările obţinute pe linia menţinerii păcii şi securităţii, instrumentul prevăzut de Carta ONU pentru menţinerea păcii, sistemul 17 Basic Facts about the United Nations, Department of Public Information, New

York, 2004 18 “Auswärtiges Amt, ABC der Vereinten Nationen”, Berlin 2002

colectiv de securitate, s-a dovedit a fi ineficient. De multe ori s-a spus că asemenea sisteme nici nu pot funcţiona, pentru că au prea multe deficite. Într-adevăr, Consiliul de Securitate, organul central în ceea ce priveşte menţinerea păcii a fost blocat în primele patru decenii de existenţă de conflictul est-vest.

"Inventarea" Căştilor Albastre a fost un răspuns inovator la deficitele din construcţia Cartei şi la situaţia de blocadă în care se găsea Consiliul de Securitate. Limitele acestui instrument s-au arătat însă şi ele destul de devreme, în criza din Congo din anii 60, şi, mai recent, în cazul conflictelor interetnice din Iugoslavia din anii ‘90.19

Conform propunerilor unui grup de experţi sub conducerea fostului ministru algerian de externe Lakhdar Brahimi din august 2000, trupele ONU trebuie să primească pe viitor un mandat mai consistent şi să nu intervină decât atunci când regulile vor fi foarte clare, când acestea vor putea fi executate într-un mod corespunzător şi când armatele vor fi bine utilate cu armament . Cu totul, sistemul de menţinere a păcii va trebui aşadar să devină mai eficient, diplomaţiei şi consolidării păcii urmând a le fi conferite o atenţie sporită.20

Rămâne de văzut dacă Consiliul de Securitate va deţine în continuare monopolul asupra menţinerii păcii. Conflictele armate de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI (Irak) indică erodarea acestei poziţii.

C. Probleme de coordonare şi eficienţă a activităţilor desfăşurate în cadrul ONU

Istoria ONU a arătat că Organizaţia a fost obligată permanent să se adapteze la noi condiţii-cadru şi provocări. De pildă, conflictul Est-Vest, care a paralizat ani buni cel mai important organ principal, Consiliul de Securitate, şi procesul de decolonizare, pe al cărui parcurs, numărul de membri ai ONU a crescut în mod considerabil. Drept urmare, ţările în curs de dezvoltare au devenit majoritare în Adunarea Generală, conflictul Nord-Sud marcând activităţile Naţiunilor Unite.

19 Russbach Olivier: „ONU contra ONU. Dreptul internaţional confiscat”, Bucureşti,

Editura C.N.I. Coresi, 1999 20 Gareis, Sven; Varwick, Johannes: “Vereinte Nationen”, Wichard Woyke (ed.),

HandWörterbuch Internationale Politik, www.dadalos.org/rom/default.htm

Confruntată cu noi provocări, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a limitat doar la extinderea forurilor deja existente precum şi la crearea de noi organe speciale, programe şi organizaţii speciale, care au fost adăugate în Sistemul Naţiunilor Unite, Organizaţia a început astfel să piardă controlul asupra mecanismului de funcţionare care fusese creat iniţial ca principiu ordonator. Naţiunile Unite trebuiau să funcţioneze ca un fel de « sistem planetar », nucleul organizatoric al Organizaţiei având scopul de a coordona în mod eficient activitatea unei serii de instituţii aflate într-o relaţie de interdependenţă destul de lejeră. Nucleul organizatoric urma să apeleze la cunoştinţele agregate ale întregului sistem, să formuleze strategii cuprinzătoare şi să le transpună pe acestea mai apoi în practică.

Acest principiu nu a funcţionat însă: gradul deficitar de eficienţă al acţiunilor Naţiunilor Unite a fost şi este încă supus criticilor. Reţeaua de foruri întreţinută de Organizaţie este enormă, şi, prin urmare şi foarte greu de coordonat. În domeniul socio-economic şi de politică a dezvoltării, activităţile Naţiunilor Unite s-au făcut remarcate "mai degrabă printr-o coordonare deficitară şi competenţe suprapuse. Îndeosebi Consiliul Economic şi Social se află în centrul criticilor, din pricina numărului aproape de necuprins al organelor subordonate şi conexe pe care le întreţine.

De aceea este nevoie de o evaluare minuţioasă a întregului sistem. Consiliul Economic şi Social nu este capabil, aşa cum se prezintă el astăzi, să-şi îndeplinească funcţiile de coordonare, activităţile sale fiind hiper-birocratizate şi ineficiente. O problemă gravă mai este şi lipsa de concordanţă dintre forurile ONU şi organizaţiile Bretton-Woods (F.M.I. şi B.I.R.D.), care au devenit tot mai influente în ultimii ani, fapt care nu face altceva decât să potenţeze problemele.”21

Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că statele, ca piloni ai Naţiunilor Unite, au fost cele care s-au făcut mereu răspunzătoare de crearea noilor organe. Sistemul ONU reflectă astăzi în diversitatea sa, în numărul sporit de organizaţii speciale, de fonduri şi programe şi în structura sa extrem de complexă, voinţa politică din statele membre, deseori orientată după anumite trend-uri şi interese de grup. « Impulsurile pentru o reformă administrativă fundamentală se motivează cu siguranţă prin dorinţa de a diminua competenţele care se suprapun, munca dublă şi, prin 21 Human Development Report 2003, Deepening democracy in a fragmented

world, UNDP

acestea, folosirea inutilă a resurselor Organizaţiei. Astfel, multe organe şi organizaţii subordonate au ca obiect al activităţii problemele de mediu, iar la activităţile umanitare din regiunile de criză participă mai multe structuri deodată.»22

II. Reforme necesare în cadrul ONU

A. Reforma Consiliului de Securitate, acceptată unanim ca o necesitate în cadrul efortului general de adaptare a ONU la noile realităţi ale secolului XXI, are un caracter deosebit de complex, avându-se în vedere că propunerile avansate ar urma să schimbe conceptul original care a stat la baza Cartei ONU şi anume acordarea unui statut special celor cinci mari puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial în ceea ce priveşte luarea deciziilor politice referitoare la pacea şi securitatea în lume.

Modificările geopolitice aduse de terminarea războiului rece au revigorat ideile de reformă, mai ales a Consiliului de Securitate. Cheia modificării configuraţiei Consiliului de Securitate se află în mâinile celor cinci membri permanenţi (SUA, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă şi China) care nu sunt dispuşi să accepte schimbări ale statutului lor special, şi refuză discuţii vizând eliminarea sau limitarea dreptului de veto. Aceste ţări sunt însă de acord cu o anumită creştere a numărului membrilor permanenţi (care să includă ţări în curs de dezvoltare din Africa, Asia şi America Latină, ca şi ţări precum Japonia şi Germania, ca ţări industrializate), precum şi al celor nepermanenţi, fără ca această mărire să afecteze eficienţa luării deciziilor.

În paralel, au fost avansate numeroase propuneri, între care se remarcă, având un larg sprijin în rândul statelor membre, ideea creşterii numărului de membri ai Consiliului până la 24 - 25, între care 5 noi membri permanenţi şi 4 - 5 membri nepermanenţi. State ca Germaniei, Japonia, India, Brazilia, Nigeria sau Africi de Sud, aspiră la calitatea de membru permanent, efortul lor fiind susţinut de ţări cunoscute pentru atitudinea lor tradiţională de mediere la ONU, cum sunt Belgia, Irlanda, Australia.23 În cadrul Consiliului de Securitate lărgit la 24 – 25 membri, câte un loc ar fi atribuit automat statelor a căror populaţie este mai mare de 100 milioane 22 Raportul Global al Dezvoltării Umane 2004 (Human Development Report 2004:

“Cultural Liberty in Today’s Diverse World”), http://hdr.undp.org/ reports/global/2004

23 Bari, Ioan – „Globalizarea economiei”, Bucureşti, Editura Economică, 2005

sau al căror brodus naţional brut ar depăşi 2,5 % din cel mondial. Deciziile ar fi în mod normal luate de către o majoritate simplă şi din când în când de către o majoritate calificată. În nici un caz nu s-ar acorda drept de veto unui anume stat membru sau grup de state.

Ultimul curent promovat de ţări cu pondere economică şi politică, dar care nu au suficientă influenţă încât să poată aspira la calitatea de membru permanent (Italia, Spania, Turcia, Mexic, Pakistan, Republica Coreea, Noua Zeelandă, Egipt, Argentina), se opune lărgirii componenţei permanente a Consiliului. Aceste ţări ar dori o creştere a numărului membrilor nepermanenţi, precum şi o limitare, în perspectiva abolirii finale, a dreptului de veto. În ceea ce priveşte poziţia adoptată de România, ea este aceea de susţinere a unei lărgiri limitate a Consiliului, prin sporirea membrilor permanenţi cu Japonia, Germania şi un număr restrâns de ţări în dezvoltare, având o importanţă regională deosebită, precum şi prin creşterea numărului membrilor nepermanenţi, context în care este promovată ideea atribuirii unui loc suplimentar Grupului Geografic Est – European din care face parte şi România.

Panelul personalităţilor eminente pentru ameninţări, provocări şi schimbare a ajuns, în raportul prezentat în decembrie 2004, la concluzia că reforma Consiliului de Securitate trebuie să respecte următoarele criterii:24

a) să conducă la o mai mare implicare în procesul de luare a deciziilor a acelor state care contribuie cel mai mult sub aspect financiar, militar şi diplomatic la activitatea ONU;

b) să asigure includerea ţărilor reprezentative pentru componenţa ONU - în special a celor în curs de dezvoltare - în procesul de luare a deciziilor;

c) să nu diminueze eficienţa activităţii CS; d) să consolideze caracterul democratic şi responsabil al acestui

organism. Pe baza acestor criterii, Panelul a propus două modele alternative

de lărgire a componenţei CS (indiferent de formula ce va fi adoptată, nu se are în vedere şi o extindere a dreptului de veto):

24 Ministerul Afacerilor Externe≥Politică Externă≥ Consiliul de Securitate, www.mae.ro

- modelul A - extinderea CS la ambele categorii de membri, prin alocarea a 6 noi mandate permanente şi a 3 noi mandate nepermanente (formula Razali+);

- modelul B - extinderea CS prin crearea unei categorii „semi-permanente", cu 8 mandate de 4 ani, reînnoibile, plus un loc nepermanent (formula Stedman).

B. Reforma sistemului operaţiunilor ONU de menţinere a păcii şi lupta împotriva terorismului

Operaţiunile de menţinere a păcii, care s-au dovedit cea mai importantă şi mai durabilă inovaţie conceptuală a ONU, au fost formulate câteva principii esenţiale, care au fost respectate în planificarea şi defăşurarea operaţiunilor de menţinere a păcii (vezi tabel 3), şi anume:

a) funcţionarea misiunii este limitată în timp; b) misiunea este executată într-o manieră strict imparţială, care să

nu ducă la nici o schimbare sau prejudiciu privind relaţiile politice sau militare de putere;

c) folosirea forţei este, prin urmare, limitată la autoapărare25; d) membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate nu iau parte în

constituirea trupelor; e) misiunea se desfăşoară sub o structură de comandă

internaţională unificată; f) trimiterea în teren a trupelor depinde de consimţământul părţilor

implicate, în mod deosebit de acceptul ţării care le primeşte pe teritoriul său.

Sensibilizată de fenomenul terorismului extins şi intensificat, ONU a chemat statele membre să-şi coordoneze acţiunile în combaterea acestui flagel, care ameninţă pacea mondială. La cea de a 60-a sesiune a Adunării Generale a ONU (2005) s-a creat oportunitatea de stabilire a unui consens asupra luptei împotriva terorismului, creată prin faptul că la ea participă şefii de stat şi de guvern ai Organizaţiei. Pe baza unui studiu al

25 Cazul misiunii Forţa de Protecţie a ONU (UNPROFOR) în fosta Iugoslavie, a

relativizat într-o măsură considerabilă acest principiu, care riscă uneori să transforme trupele ONU în ţinte foarte vulnerabile. Această evoluţie nu a fost determinată însă de invaliditatea principiului, valabil integral, în situaţia conflictelor între state, ci de natura nouă a conflictelor interne şi a părţilor la acestea.

unui grup de experţi la nivel înalt, secretarul general al ONU a pregătit Raportul general pentru sesiunea din 2005, cu includerea unor considerente şi sugestii privind lupta împotriva terorismului şi ameninţărilor lui. Strategia cuprinzătoare propusă s-ar putea baza pe cinci piloni 26: descurajarea recurgerii la terorism şi a sprijinirii lui; interzicerea accesului teroriştilor la fonduri şi materiale periculoase ; obligaţia statelor de a nu sprijini terorismul ; dezvoltarea capacităţii statelor de a-l combate ; apărarea drepturilor omului prin mijloace convenite în convenţiile ONU. Secretarul general al ONU face apel la statele membre şi la organizaţiile societăţii civile să adere la această strategie.

La elaborarea unei asemenea strategii trebuie să se ţină seama de faptul că terorismul înfloreşte în mediul disperării, umilinţei sărăciei, opresiunii politice, extremismului şi abuzului împotriva drepturilor umane şi, de asemenea, în contextul conflictelor regionale şi ocupaţiei străine. El profită de slaba capacitate a unor state de a menţine dreptul şi ordinea. De aceea, stategia cuprinzătoare de combatere a terorismului ar trebui să includă:

- descurajarea şi eliminarea cauzelor care facilitează terorismul, incluzând promovarea drepturilor sociale şi politice şi a supremaţiei legii şi reformei democratice; combaterea crimei organizate; reducerea sărăciei şi şomajului; prevenirea prăbuşirii statale;

- eforturi pentru contracararea extremismului şi intoleranţei, inclusiv prin educaţie şi dezbateri publice;

- dezvoltarea de instrumente mai eficiente pentru cooperarea globală împotriva terorismului, în cadrul legal şi cu respectarea libertăţilor civile şi a drepturilor omului;

- construirea capacităţii statelor de a preveni recrutările şi operaţiunile teroriste;

- controlul materialelor periculoase şi apărarea sănătăţii publice. Ajungerea la un consens asupra unei asemenea definiţii este însă o

operă dificilă. Opiniile de la care se pornesc acţiunile statelor în combaterea terorismului sunt în multe privinţe diferite, chiar divergente. Dintre opiniile divergente, două sunt mai importante : a) posibilitatea folosirii de către stat a forţei armate împotriva civililor, b) dreptul la rezistenţă al popoarelor împotriva ocupaţiei străine.

26 “Diplomat Club” nr.8, 2005

România este angajată, ca parte la convenţiile internaţionale deja existente, în războiul împotriva terorismului. Interesul naţional al ţării noastre este de a se alătura unei strategii cuprinzătoare asupra terorismului, inclusiv realizarea unei înţelegeri privind definiţia terorismului. Diplomaţia română, prin prestanţa sa pe plan internaţional, poate participa activ la dezbaterile în materie din cadrul ONU.

C. Reforma asistenţei pentru dezvoltare

La 17 ianuarie 2005, o echipă formată din 265 de experţi în dezvoltare din întreaga lume a elaborat cea mai vastă strategie de combatere a sărăciei, foametei şi bolilor: „A investi în dezvoltare. Plan practic pentru realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului”, primul raport realizat de proiectul Mileniu al ONU. Documentul conţine un punctaj pentru fiecare pachet de măsuri specifice şi cost eficiente care, până în 2015, ar putea reduce la jumătate sărăcia extremă şi ar îmbunătăţi radical vieţile a cel puţin un miliard de persoane din cele mai sărace ţări în curs de dezvoltare .

Proiectul “Mileniu” al Naţiunilor Unite intitulat “Investind în dezvoltare” este considerat de experţi ca fiind cel mai eficient plan (din punct de vedere financiar) pentru îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului până în 2015.

Raportul a fost lansat într-o perioadă în care întreaga lume îşi îndrepta atenţia asupra dezastrului produs de tsunami în Asia, mai precis asupra intensităţii şi eficienţei cu care s-a răspuns nevoilor săracilor din regiune. Reacţia extrem de promptă la tragedia din Asia a fost cel mai puternic mesaj că cetăţenii de rând ai celor mai bogate ţări din lume sunt de fapt cei care contribuie la formarea ajutorului umanitar - cu condiţia să fie convinşi că este nevoie de un astfel de ajutor şi că sumele donate vor ajunge şi îi vor ajuta pe cei care au nevoie. Planul prevede tocmai lămurirea acestor dubii, şi, în plus, promovează ideea că investiţiile orientate sunt esenţiale pentru buna funcţionare a serviciilor publice (sănătate, educaţie şi infrastructură), comunităţile sărace fiind mai puţin vulnerabile în faţa unor astfel de dezastre, a bolilor, foametei şi a degradării mediului înconjurător.

Documentul marchează începutul unei serii de iniţiative globale care se derulează pe toată durata anului 2005. Astfel, 2005 va deveni anul de referinţă în mobilizarea sprijinului internaţional în lupta împotriva sărăciei şi bolilor.

Autorii Proiectului propun începutul unui “deceniu cu măsuri drastice” pe baza următoarelor reguli:

Ţările în curs de dezvoltare trebuie să adopte strategii naţionale de dezvoltare ambiţioase, cu politici de reformă şi evaluări detaliate ale necesarului de investiţii şi ale opţiunilor de finanţare.

Ţările cu venituri mari trebuie să îşi deschidă pieţele către exporturile din ţările în curs de dezvoltare şi trebuie să ajute ţările cele mai sărace să îşi sporească competitivitatea la export prin investiţii în infrastructură, în facilităţi comerciale şi în ştiinţă şi tehnologie. Autorii cer aplicarea urgentă, până în 2006, a Rundei privind dezvoltarea de la Doha.

Grupurile regionale precum Uniunea Statelor Africane ar trebui să promoveze comerţul regional şi infrastructura transfrontalieră (drumuri, energie, telecomunicaţii) şi să-şi îmbunătăţească managementul de mediu; donatorii ar trebui să crească nivelul finanţării pentru astfel de proiecte.

Secretarul General al ONU trebuie să întărească coordonarea agenţiilor ONU astfel încât acestea să sprijine mai bine îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului la nivel naţional şi internaţional.

Pentru îndeplinirea acestor Obiective, ajutorul din ţările industrializate trebuie să crească la 0,44 la sută din Produsul Naţional Brut al acestor state în 2006 şi la 0,54 la sută din PNB până în 2015 (în fapt, sub ţinta globală de 0,7 la sută din PNB conform angajamentului liderilor mondiali de la Conferinţa din Monterrey privind finanţarea dezvoltării din 2002).

Autorii cer ţărilor bogate să contribuie în 2006 la fondul de ajutor pentru dezvoltare cu 135 de miliarde de dolari - în creştere faţă de angajamentele deja luate (48 de miliarde), dar echivalentul a numai aproximativ 5% din cheltuielile militare mondiale. Până în 2015, ajutorul umanitar anual ar trebui să ajungă la 195 miliarde dolari – se recomandă în Proiect.

Sprijinul umanitar suplimentar ar trebui să crească la început de la 5 la 7 miliarde de dolari pe an până în 2015 pentru a promova ştiinţa şi tehnologia în folosul celor săraci, cu accent pe sănătate, agricultură, energie, managementul mediului şi cercetări privind climatul.

Se susţine înfiinţarea unei Facilităţi Financiare Internaţionale (IFF) care să acopere în 2005 nişa din procesul de finanţare a dezvoltării. IFF ar fi menită să dubleze până în 2015 asistenţa pentru dezvoltare, colectând fonduri suplimentare de pe pieţele de capital prin emiterea de obligaţiuni care vor fi garantate prin angajamentele privind ajutorul umanitar pe termen lung ale donatorilor. Dar aceştia vor fi cei care aleg tipurile de aranjamente financiare, elementul cheie fiind rapiditatea cu care noile resurse devin utilizabile.

10.2.3 România în cadrul ONU

10.2.3 România în cadrul ONU

Deşi dorinţa României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea noastră a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea Generală a decis, prin rezoluţia nr. 995(X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state.

La 23 octombrie 2003, prin votul exprimat la cea de-a 58-a sesiune a Adunării generale, România a fost aleasă pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU, pentru mandatul din 2004-2005. România a mai fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977 şi 1990-1991, iar în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1973-1976, 1978-1987 şi 1990-1997.

De asemenea, România participă la o serie de comitete, organe şi programe din cadrul ONU între care: Conferinţa asupra Dezarmării (cu sediul la Geneva), Comitetul pentru folosirea paşnică a spaţiului extra-atmosferic, Comitetul special pentru operaţiunile ONU de menţinere a păcii, Comitetul ad-hoc pentru Oceanul Indian, Comitetul pentru Informaţii, Conferinţa pentru Dezarmare, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale, Comisia de Drept Internaţional, Comitetul ONU pentru Programe şi Coordonare, Comitetul pentru probleme Administrative şi Bugetare (ACABQ), Comisia Economică a ONU pentru Europa, Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor, Comisia ONU pentru droguri, Comisia ONU pentru Justiţia Penală, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător.

România, prin prezenţa sa în diferite organe ale ONU (vezi caseta următoare), are posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra situaţiei internaţionale la nivel global şi în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României la operaţiuni ONU de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa armatei române şi disponibilitatea politică a României de a se implica în activităţi militare multinaţionale pentru menţinerea stabilităţii internaţionale.

Lista organizaţiilor economice internaţionale la care România este

membră 27

• Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) • Conferinţa Cartei Energiei

Instituţii financiare internaţionale • Fondul Monetar Internaţional (FMI) • Grupul Băncii Mondiale: • Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) • Corporaţia Financiară Internaţională (IFC) • Agenţia Multilaterală pentru Garantarea Investiţiilor (MIGA) • Centrul Internaţional pentru Reglementarea Disputelor legate

de Investiţii (ICSID) • Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) • Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (BDCE) • Banca Internaţională de Investiţii (BII) • Banca Internaţională de Cooperare Economică (BICE) • Banca de Comerţ şi Dezvoltare la Marea Neagră (BCDMN) • Banca Reglementărilor Internaţionale (BRI)

Organizaţii care fac parte din sistemul ONU

• Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD)

• Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) • Comisia Economică ONU pentru Europa (CEE-ONU) • Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) • Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură • Programul Alimentar Mondial (FAO) • Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA) • Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială

(ONUDI) • Organizaţia Maritimă Internaţională • Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile (OACI) • Organizaţia Mondială a Turismului • Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT) • Organizaţia Mondială a Vămilor (OMV)

Organizaţii regionale cu caracter economic • Acordul Central-European de Liber Schimb (CEFTA) • Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN)

27 Ministerul Afacerilor Externe, noiembrie 2005

ONU reprezintă totodată, prin multiplele sale organisme specializate din România, o sursă de susţinere a eforturilor ţării noastre, într-o perioadă de transformări sociale şi economice definitorii.

Sub aspect general, România s-a pronunţat constant pentru folosirea mai eficientă a resurselor interne ale Organizaţiei, eliminarea paralelismelor, administrarea eficientă a fluxului de documente în cadrul Secretariatului ONU, utilizarea productivă a resurselor umane, un control financiar strict şi instituirea unei evaluări permanente a raportului costuri/beneficii. O atenţie particulară este acordată procesului de reformă a Consiliului de Securitate, în vederea sporirii reprezentativităţii şi eficienţei sale.

Prezenţa şi activitatea României în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, organizaţie cu vocaţie şi legitimitate universală, reprezintă unul din obiectivele politicii externe a statului şi se circumscrie obiectivului strategic al Guvernului de a racorda permanent România, ca partener capabil şi activ, la acţiunile de promovare a securităţii la nivel global.

Activitatea ONU oferă în continuare cadrul adecvat de afirmare a profilului României ca factor de stabilitate în regiune şi în lume. În cadrul contribuţiei la operaţiunile ONU de pace, România şi-a asumat o serie de angajamente prin semnarea Memorandumului de Înţelegere cu ONU şi a participat şi participă la un număr important de misiuni, printre care cele din Irak-Kuweit, Arabia Saudită, Somalia, Angola, R.D.Congo, Etiopia-Eritreea, Kosovo, Bosnia-Herţegovina şi Liberia.

10.3 Organizaţiile internaţionale neguvernamentale

Spre deosebire de organizaţiile interguvernamentale, organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG) „se prezintă ca grupuri private formate din persoane fizice şi morale aparţinând unor ţări diferite şi care se grupează pentru a urmări anumite obiective”.28 ONG-urile sunt considerate organizaţii non-profit.

Meritul de a fi efectuat prima cercetare empirică, multinaţională şi comparativă asupra sectorului nonprofit revine Universităţii Johns Hopkins, din Statele Unite ale Americii. Prima fază a acestui proiect, iniţiat în anul 1990, a cuprins douăsprezece ţări - S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Ungaria, Japonia, Brazilia, Ghana, Egipt, Thailanda şi India - şi s-a încheiat în anul 1995, iar cea de-a doua fază s-a încheiat în anul 1999 şi a inclus şi România. Potrivit cercetătorilor implicaţi în

28 Bernard, Jacquier – „Relations inernationales. Les acteurs des systemes

inernationales”, Presses Universitaires de Grenoble, 1998

elaborarea acestui proiect şi anume Lester M. Salamon şi Helmut K. Anheler3, o organizaţie, pentru a fi considerată ca aparţinând sectorului nonprofit, trebuie să îndeplinească, în principal, următoarele caracteristici:

• să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite capabilităţi organizaţional - instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare, trebuie să organizeze regulat întâlniri, să elaboreze şi să respecte anumite proceduri în activitatea pe care o desfăşoară ; înscrierea organizaţiei ca persoană juridică nu este imperativă pentru respectarea acestui criteriu;

• să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia publică; aceasta nu exclude primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt considerate private şi organizaţiile în ale căror structuri de conducere sunt prezenţi reprezentanţi ai administraţiei publice;

• să respecte criteriul nondistribuţiei profitului; organizaţia poate genera profituri din activităţile sale, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci doar pot fi folosite pentru atingerea obiectivelor declarate;

• să fie autonomă; organizaţia trebuie să îşi stabilească obiective, proceduri interne proprii de control asupra activităţii desfăşurate; în acelaşi timp, activitatea organizaţiei nu trebuie să se subordoneze nici unei alte instituţii publice sau private;

• să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe acţiuni voluntare în activitatea pe care o desfăşoară. Atributul "voluntar" are două sensuri diferite, în mare măsură corelabile:

a) pe de o parte, organizaţia este voluntară dacă recrutează, instruieşte şi implică voluntari în activităţile ei. Prin activitate voluntară înţelegem şi neretribuirea membrilor consiliului de administraţie şi a staff-ului organizaţiei;

b) organizaţia este voluntară dacă îşi recrutează membri numai pe baza unei opţiuni voluntare, individuale. Unele organizaţii condiţionează anumite servicii, dobândirea unui anumit statut sau, în unele cazuri, exercitarea unei profesii de înscriere prealabilă în organizaţiile respective. Acele organizaţii care au înscrise astfel de prevederi în statut nu sunt considerate voluntare şi, ca atare, nu pot fi incluse în sectorul nonprofit.

• să fie nemisionară; organizaţia trebuie să nu aibă ca scop prozelitismul; organizaţiile cu caracter religios, dar care şi-au definit alte scopuri (protecţia socială, caritabilă) sunt incluse în sectorul nonprofit;

29 Carmen Epure, Roxana Irimia - “Raport asupra relaţiilor publice şi organizaţiile

neguvernamentale din România", Bucureşti, 1997, pag. 2

• să fie apolitică; organizaţia nu trebuie să fie implicată direct în promovarea sau susţinerea candidaţilor pentru alegeri locale, parlamentare, prezidenţiale; poate desfăşura activităţi specifice (lobby, advocacy) cu scopul influenţării politicii publice .

O organizaţie neguvernamentală reprezintă acea organizaţie ce nu se află sub tutela guvernului (serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri. Activitatea ONG-urilor se desfăşoară, în primul rând, în cadrul statelor, dar îmbracă, totodată, şi o dimensiune transnaţională, atât prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naţionale analoage, cât şi prin interferenţa lor cu alte societăţi/organizaţii statale.Totodată, ONG-urile se înscriu într-un cadru internaţional mai clasic şi prin dezvoltarea de relaţii cu organizaţii interguvernamentale. Unele ONG-uri sunt foarte cunoscute, activitatea lor fiind publică sau puternic mediatizată (Ex: Amnesty International, Greenpeace sau Medicins du monde), iar altele sunt mai discrete şi se raportează la acţiuni mai specializate din domeniile ştiinţific sau sportiv.

În prezent, asistăm la o adevărată emergenţă a organizaţiilor neguvernamentale pe scena dezvoltării. Aceste organizaţii au o dublă perspectivă :

- internă, în sensul că, în comparaţie cu statele, ele nu beneficiază de nici o personalitate juridică internaţională, exercită activităţile lor sub imperiul dreptului naţional al statului unde se află sediul organizaţiei şi se consideră a fi o asociaţie dotată cu personalitate morală de drept privat ;

- internaţională , în sensul că ele se situează în continuarea organizaţiilor internaţionale guvernamentale . În Sistemul Naţiunilor Unite, ONG pot dispune, în conformitate cu art. 71 din Carta ONU, de statutul de consultant în chestiuni relevante pentru activitatea Consiliului Economic şi Social (ECOSOC).

ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit "societatea civilă", adică sfera în care mişcările sociale se auto-organizează în jurul unor obiective, criterii şi interese tematice. ONG-urile au adus un plus de cunoaştere şi de informare în cadrul proceselor de luare a deciziilor, au adus în discuţia Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au propus şi soluţii viabile în zonele ce constituiau principalii actori sociali; şi-au adus contribuţia la realizarea consensului social în vederea rezolvării problemelor aflate pe agenda globală, termenii buni ai acestei colaborări bucurându-se de o apreciere deosebită din partea reprezentanţilor ONU.

Un moment important al stabilirii unor relaţii solide de colaborare între Sistemul Naţiunilor Unite şi organizaţiile neguvernamentale îl

constituie, crearea, în anul 1975, a unui Serviciu de legătură (United Nations Non-Governamental Liaison Service) care, prin publicaţiile sale, a ajutat la corelarea activităţilor celor doi parteneri.

Un exemplu elocvent şi,totodată unic, al importanţei câştigate de sectorul neguvernamental în domenii de interes global, este rolul conferit organizaţiilor neguvernamentale care şi-au pus activitatea în slujba luptei împotriva maladiei SIDA, în cadrul Programului Naţiunilor Unite asupra SIDA (United Nations Programme on HIV/AIDS (UNAIDS). Potrivit documentului, organizaţiile neguvernamentale sunt incluse în organismul de conducere al Programului, ca participanţi deplini, nu doar cu rol consultativ.29

Dialogul cu Sistemul Naţiunilor Unite a dat rezultate foarte bune mai ales în domeniul umanitar de urgenţă, organizaţiile neguvernamentale fiind primele care sesizează aceste situaţii şi care iau măsuri imediate pentru limitarea efectelor acestora în diferite zone ale lumii. Pentru a susţine mai eficient soluţiile propuse în cadrul acestui dialog, organizaţiile neguvernamentale s-au grupat în trei consorţii : InterAction (cuprinzând 150 de organizaţii private non-profit implicate în dezvoltarea asistenţei de urgenţă pe plan mondial), International Council of Voluntary Agencies (100 de organizaţii private) şi Steering Committee for Humanitarian Response (o alianţă a celor mai importante ONG-uri implicate în operaţiuni de ajutorare). Sub această formă, ONG-urile au posibilitatea să participe nemijlocit la conducerea unui sistem global de priorităţi şi acţiuni ca măsuri imediate în cazuri de urgenţă. Pentru codificarea acestora, unul din consorţii a iniţiat un document de conduită care a fost semnat, până în prezent, de 144 de organizaţii neguvernamentale internaţionale.30

Un studiu efectuat cu privire la repartiţia geografică a organizaţiilor neguvernamentale a evidenţiat preponderenţa acestora în ţările mediu şi superdezvoltate. Astfel, din aproximativ 1800 de ONG-uri inernaţionale care colaborează cu sistemul Naţiunilor Unite, doar 351 aparţin ca sediu ţărilor în dezvoltare.6

29 Ionescu, Anca Gabriela – „Organizaţiile neguvernamentale în economia mondială”,

Bucureşti, Editura ASE, 2002 30 Ionescu, Anca Gabriela – „Organizaţiile neguvernamentale în economia

mondială”, Bucureşti, Editura ASE, 2002 6 Corneliu Pãltãnea, Cristina Andronache - “Organizatiile neguvernamentale.

Complementaritate politicã sau putere?”, Editura Fundatia “Coloana Infinitului”, 1999

Majoritatea agenţiilor specializate ale sistemului Naţiunilor Unite au primit mandat din partea Secretariatului General al ONU de a colabora nemijlocit cu ONG-urile, realizând, în acest sens, o gamă largă de mecanisme utile pentru întărirea cooperării şi transmiterea rapidă a informaţiilor la biroul Secretarului General.

Emergenţa organizaţiilor neguvernamentale internaţionale pe scena dezvoltării este un fenomen legic, firesc, determinat de o varietate de cauze, cum ar fi:

- guvernele acţionează sub tirania perspectivei viitoarelor alegeri şi evită problemele pe termen lung care, deseori sunt mai profunde, atrase de beneficiul imediat, pe termen scurt; aşa se explică uneori şi intrările într-un ritm de criză;

- guvernarea de astăzi are ca principală caracteristică creşterea incapacităţii, ieşirea din uz; structurile sale erau conturate, în mod esenţail, cu mai mult de un secol în urmă, în vederea asigurării necesităţilor unor societăţi mai simple decât în prezent.

În prezent sunt necesare noi modele de gestiune la nivel naţional şi mondial pentru a se ţine seama de creşterea aspiraţiilor individului. Descentralizarea puterii poate fi unul dintre mijloacele cele mai bune de demarginalizare a populaţiei. Guvernele trebuie să găsească mijloace noi pentru ca cetăţenii să poată participa la gestiunea treburilor publice şi să aibă mai multă influenţă în chestiunile care ţin de existenţa lor. Dacă nu se ia la timp această iniţiativă, valul irezistibil al aspiraţiilor populare se va lovi din plin de sistemele inflexibile şi va semăna anarhie şi haos.

Soluţia reprezintă tranziţia democratică rapidă şi întărirea instituţiilor societăţii deschise. Printre numeroasele măsuri, care trebuie să însăţească o asemenea tranziţie, cele mai importante sunt:

- delegarea unei părţia puterii către administraţiile locale ; - acordarea unei libertăţi sporite mişcării asociative şi

organizaţiilor neguvernamentale. Pe fondul acestor realităţi şi necesităţi s-au creat şi funcţionează în

lume o mulţime de organizaţii private, fără scop lucrativ, asociaţii de voluntari, grupuri fără o formă precisă, care lucrează la scară mai mare sau mai mică pentru dezvoltarea economică socială, satisfacerea necesităţilor vitale ale unor categorii defavorizate de cetăţeni, respectarea drepturilor omului, accesul unor populaţii şi minorităţi la circuitul mondial de valori. Ele exprimă încrederea în grup şi voinţa de a acţiona împreună pentru a-l face eficient.

10.4 Instituţiile financiare internaţionale

10.4.1 Fondul Monetar Internaţional

10.4.1.1 Crearea, statutul şi obiectivele F.M.I.

Fondul Monetar Internaţional a fost conceput in iulie 1944 la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Bretton-Woods, SUA, la care au participat 44 de ţări. Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, au apărut preocupări pe plan internaţional privind organizarea relaţiilor valutar – financiare internaţionale.

Prin acordurile încheiate, Conferinţa monetară a prevăzut înfiinţarea a două organisme: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). Rolul principal în cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F.M.I., prevăzându-se că o ţară nu poate deveni membru B.I.R.D. , atâta timp cât nu este membru al F.M.I.

Activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947. La 15 noiembrie 1947, F.M.I. a obţinut statutul de instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, după ce Adunarea Generală a ONU a aprobat Acordul încheiat de ECOSOC cu FMI. ONU influenţează activitatea FMI prin consultări şi recomandări, ONU nu poate interveni direct în activitatea acestuia.

Crearea FMI răspundea voinţei comune a statelor aliate în perioada celui de-al doilea război mondial, în special SUA şi Marii Britanii, de a se instaura, după război, o ordine monetară care să faciliteze reconstrucţia postbelică şi să permită evitarea crizelor economice şi sociale din anii ’30. S-a urmărit deci crearea unei instituţii internaţionale care, acordând asistenţă financiară ţărilor cu probleme în domeniul balanţelor de plăţi, să permită evitarea recurgerii, de către acestea, la protecţionism sau devalorizări competitive, ca metode de redresare a balanţelor de plăţi.31

Acordul a fost concretizat în 20 de articole, urmate de amendamente ulterioare. Fondului Monetar Internaţional i s-a stabilit un statut juridic, conform căruia acesta are o deplină personalitate juridică, sistem de organe de conducere, un buget propriu şi un mecanism procedural de decizie şi interpretare a propriului statut.

31 Miga-Beşteliu, Raluca – „Organizaţii internaţionale interguvernamentale”, Bucureşti,

Editura AllBeck, 2000

F.M.I. urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective principale:32

o promovarea cooperării monetare internaţionale prin intermediul unei instituţii permanente, care să constituie un mecanism de consultare şi de colaborare cu ţările membre în probleme monetare internaţionale;

o facilitarea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional, aducându-şi astfel contribuţia la promovarea şi menţinerea unei nivel ridicat de folosire a capacităţilor de producţie în toate ţările membre, la sporirea resurselor productive şi la creşterea venitului naţional;

o promovarea stabilităţii cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare, ca mijloc de concurenţă internaţională;

o crearea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte tranzacţiile curente dintre ţările membre şi eliminarea restricţiilor valutare, care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional;

o oferirea ţărilor membre de fonduri valutare sub formă de credite pe termen scurt şi mijlociu, în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre.

România este membră a FMI din anul 1972, participând cu o cotă de 1030 milioane DST sau 0,48% din cota totală. România deţine 10.552 de voturi, reprezentând 0,49% din total.33

10.4.1.2 Organizarea F.M.I., funcţiile şi resursele acestuia

Cu toate că în baza acordului încheiat cu ONU în noiembrie 1947, FMI are statut de instituţie specializată a Naţiunilor Unite, calitatea unui stat de membru al acestei organizaţii nu implică calitatea de membru al ONU. Orice ţară, care se bucură de autonomie în domeniul relaţiilor externe, este capabilă să se achite de obligaţiile impuse statelor membre prin statut şi este dispusă să-şi asume aceste obligaţii, poate obţine calitatea de membru al FMI.

În prezent FMI numără 184 ţări membre34, reprezentând aproape în totalitate comunitatea celor 200 ţări membre ale ONU.

FMI este condus de următoarele trei organisme:35

1) Consiliul Guvernatorilor, se află în fruntea sistemului de conducere, este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se reuneşte o

32 Zaharia, Rodica Milena – „Economie mondială”, Editura ASE, Bucureşti, 2005 33 Internet: www.bnro/Ro/ 34 Internet: www.fmi.ro 35 Bran, Paul (coord.) – „Relaţii valutar-financiare internaţionale”, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1990

singură dată pe an, având rolul unei adunări generale a acţionarilor. Fiecare ţară numeşte câte un reprezentant pe o perioadă de 5 ani, iar acesta are un drept de vot a cărui importanţă diferă în funcţie de cota-parte subscrisă. Fiecare ţară dispune de câte 250 de voturi la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100.000 DST subscrişi.

În acest fel, numărul cel mai mare de voturi revine ţărilor cu cea mai mare cotă-parte de capital subscris (SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia). Cum toate deciziile importante trebuie luate cu o majoritate de 85% din voturi, SUA, care singure dispun de aproape 20% din voturi, au de fapt un drept de veto.

Reprezentanţii sunt miniştri de finanţe sau guvernatori ai unor bănci centrale, care reprezintă guvernul ţării din care provin.

2) Consiliul administratorilor este format din 21 de membri: 6 membri reprezintă ţările ale căror cote-părţi sunt cele mai mari, sau care, sunt creditori foarte importanţi ai FMI (Arabia Saudită) şi 15 membri desemnaţi de celelalte ţări membre, grupate, în principiu, pe zone geografice. În acest caz, unele grupuri lasă ţării celei mai importante dreptul să numească un administrator care să le reprezinte, iar altele practică rotaţia.

3) Directorul General, este, prin conses, un european, care conduce Fondul sub controlul administratorilor.

Sediul F.M.I. este la Washington,DC, iar director general al FMI este, în prezent, dl. Rodrigo de Rato.

Conform articolului IV din statutul FMI, ţările membre pot utiliza resursele sale numai pentru acoperirea unui deficit al balanţei conturilor curente.

Principalele funcţii ale FMI sunt: ♦ supravegherea politicilor financiar-valutare – funcţia iniţială a

FMI, rămasă nemodificată, care presupune consultări periodice între ţările membre şi specialiştii Fondului cu privire la situaţia balanţei de plăţi în vederea asigurării funcţionării efective a sistemului monetar internaţional, cât şi cu privire la respectarea de către fiecare membru a obligaţiilor ce îi revin, conform principiilor adoptate de FMI, respectiv: obligaţia membrilor de a se abţine de la manipularea ratelor de schimb, intervenţia pe propriile pieţe de schimb pentru a contracara dezordinea monetară şi respectarea interesului celorlalte ţări, ale căror monede pot fi afectate.

♦ asistenţa financiară – constă în acordarea unei ţări a dreptului de a cumpăra moneda proprie a altei ţări, cu obligaţia de a-şi răscumpăra moneda naţională într-un anumit interval de timp. Dacă iniţial au beneficiat

de asistenţă financiară ţările vest europene distruse de cel de al doilea razboi mondial, în prezent, cererile de asistenţă financiară vin în cvasi-majoritatea lor de la ţările în dezvoltare. Creditele acordate de FMI sunt pe termen mediu (2 – 5 ani) sau termen lung (4 – 10 ani) şi se solicită garanţii specifice pentru rambursare. Garanţiile constau în obligaţia guvernului ţării receptoare de a respecta anumiţi indicatori de stabilitate macoreconomică, definiţi în cadrul stategiei proprii de relansare economică sau în cooperare cu specialiştii Fondului. Indicatorii respectivi vizează politica monetară, fiscală, bugetară, politicile structurale prin prisma dezechilibrelor care afectează balanţa de plăţi. Accesul la resursele financiare ale FMI depinde atât de condiţiile impuse de funcţionarea Fondului, cât şi de adoptarea unor măsuri de ajustare care să asigure soluţionarea dezechilibrelor existente.

♦ asistenţa tehnică, realizată prin: - trimiterea gratuită de specialişti în domeniile specifice de

expertiză ale FMI; - pregătirea şi formarea funcţionarilor publici; în acest scop

funcţionează în cadrul Fondului două instituţii specializate, cu sediul la Washington şi la Viena, care oferă gratuit cursuri de specializare în domenii cum ar fi finanţele publice, ajustarea balanţei de plăţi, programe financiare, etc.

- consultanţă pe probleme monetare şi financiare.

Constituirea resurselor F.M.I. Fiecare ţară membră a FMI trebuie să contribuie la resursele

financiare ale Organizaţiei cu o anumită sumă, denumită cotă de subscripţie sau cotă parte , care este exprimată în echivalent DST. Mărimea cotelor subscripţiilor se stabileşte pornindu-se de la indicatori identici, ţinând de puterea economică a fiecărei ţări.36 După stabilirea cotei de subscripţie a fiecărei ţări, subscripţia propriu-zisă se trece în contul FMI, în structura următoare: 25% în monedă convertibilă şi 75% în monedă naţională. Pentru a reflecta schimbările petrecute în economia mondială şi rolul diverselor ţări în cadrul acesteia, cotele de subscripţie la capitalul FMI, se revizuiesc periodic, de regulă la intervale nu mai mari de cinci ani. Mărimea cotei de subscripţie oferă un indiciu în legătură cu locul unei ţări

36 Pentru cotele iniţiale ale participanţilor la Conferinţa de la Bretton-Woods s-a

utilizat o formulă care lua în considerare următorii indicatori: venitul naţional, deţinerile în aur şi dolari, volumul mediu al importurilor, variabilitatea exporturilor şi raportul acestora cu venitul naţional. Această formulă a fost revizuită de mai multe ori fie prin luarea în considerare şi a altor indicatori, fie prin modificarea, în cadrul formulei de calcul, a ponderii indicatorilor menţionaţi.

în economia mondială, de aceasta depinzând mărimea împrumutului de care o ţară poate beneficia, cât şi influenţa acesteia în procesul decizional al FMI. Când o ţară devine membră a FMI îi este repartizată o cotă iniţială ce are acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate de Fond a fi comparabile ca mărime economică şi caracteristici cu aceasta.

Principala resursă a FMI o constituie subscripţiile ţărilor membre. Totalul acestora, în momentul intrării în funcţiune a FMI era de 7 miliarde USD. Începând cu 22 ianuarie 1999, în urma unei majorări cu 45 % a cotei de subscriere, totalul resurselor FMI se ridica la 212,4 miliarde DST, adică aproape 265 miliarde USD.37 Cu prilejul majorărilor de cote părţi se urmăreşte şi menţinerea unui echilibru între diferitele grupe de ţări. Aşa se explică majorarea cotei Chinei în 2001, ca urmare a dobândirii suveranităţii asupra Hong-Kong-ului, care a ajuns la acelaşi nivel ca şi Canada.

Drepturile Speciale de Tragere (DST)38

Fondul Monetar Internaţional are autoritatea conferită de clauzele Acordului să

emită Drepturi Speciale de Tragere (DST). Create în 1969, DST-urile reprezintă mijloace de rezervă internaţionale care servesc drept unităţi de cont şi drept mijloace de plată utilizate de către statele membre ale Fondului, de către Fondul însuşi şi de către „alţi deţinători” împuterniciţi (care trebuie aprobaţi de către Consiliul Administratorilor al FMI cu o majoritate de 85%). DST-urile se constituie ca parte a rezervei valutare oficiale a unui stat. Există un număr de agenţii internaţionale şi bănci de dezvoltare care folosesc DST – urile ca unităţi de cont. Statele membre şi ceilalţi deţinători aprobaţi pot cumpăra şi vinde DST-uri ca valută. Ele pot lua sau acorda împrumuturi sub formă de DST-uri sau le pot utiliza drept garanţie. Utilizarea DST-urilor în operaţiuni de tip swap şi la termen (forward) este, de asemenea, permisă.

Valoarea DST-urilor se determină pe baza unui coş de patru valute importante: dolarul american, euro, yenul şi lira sterlină. La 23 noiembrie 2005, 1DST= 1,42469 USD, iar 1USD = 0,701907 DST. Statele membre ale FMI pot utiliza DST-urile pentru a achiziţiona valută de la ceilalţi membri FMI la cursul de schimb curent, care este ajustat zilnic. FMI are datoria să-i sprijine pe „ceilalţi deţinători” de DST-uri pentru a putea efectua schimburi valutare.

DST-urile reprezintă un instrument purtător de dobânzi. Statele membre primesc dobândă pentru DST-urile deţinute şi plătesc dobândă pentru DST-urile alocate. Rata dobânzii pentru DST-uri (plătită de către statele membre care au utilizat DST-urile alocate iniţial pentru a cumpăra valută de la alte state membre) se stabileşte în funcţie de media ponderată a împrumuturilor pe termen scurt reprezentative ale ţărilor a căror monedă constituie coşul de evaluare a DST-urilor (ţările din zona euro, Japonia, Marea Britanie şi Statele Unite) şi este ajustată săptămânal. Dobânda se plăteşte săptămânal.

DST-urile se creează printr-un proces de alocare şi distribuire către ţările membre FMI. Alocaţiile DST trebuie aprobate cu un procent „supramajoritar” de 85% din puterea totală de votare a FMI, fiind distribuite fiecărui stat membru proporţional cu cota de participare.

37 Internet: www.fmi.ro 38 Soros, George – “Despre globalizare”, Editura Polirom, 2002

În cadrul unor facilităţi puse la dispoziţie de Fond, un membru poate împrumuta cumulativ până la de 4 ori cota subscrisă numai pe baza unor programe de reformă ale ţării în cauză, care să demonstreze capacitatea acesteia de a depăşi dezechilibrele temporare în care se află.

Rolul pe care-l joacă FMI în susţinerea procesului dezvoltării derivă din funcţiile pe care acesta le are. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale internaţionale. Totodată, FMI s-a implicat activ şi în procesele de reformă din ţările aflate în tranziţe, această instituţie având un rol determinant în asigurarea unui dialog fructuos în vederea analizării problemelor cu care se confruntă aceste ţări şi stabilirii celei mai adecvate strategii pentru soluţionarea acestor probleme.

Cu toate eforturile depuse în plan internaţional pentru creşterea rolului asistenţei financiare oficiale, acordată pe cale multilaterală, ponderea acesteia în totalul sumelor transferate către ţările în dezvoltare nu reprezintă decât 20% dintre care doar 14% sunt acordate în condiţii de favoare. Cum resursele FMI sunt, practic, limitate la cotele părţi ale membrilor, împrumuturile fiind proporţionale cu aceste cote părţi, creditele FMI deţin doar 3,5% din totalul asistenţei financiare externe către ţările în dezvoltare.

10.4.1.3 Formele de finanţare practicate de FMI I. Tragerile ordinare (normale)39. Misiunea FMI, în calitatea sa de

instituţie financiară internaţională, este de a furniza membrilor săi, la cerere, moneda altor membri: se cumpără deci monedă convertibilă cu monedă naţională.

Tragerile ordinare presupun mai multe tranşe, dintre care prima poartă numele de tranşa de rezervă, iar următoarele sunt tranşe de credit :

a) tragerile în cadrul tranşei de rezervă (noua denumire a tranşei aur) , se acordă automat, fără condiţionări. Dimensiunea lor este determinată de ponderea DST sau a devizelor convertibile în totalul cotei-părţi a ţării în cauză. Aceste drepturi de tragere figurează în rezervele monetare a statelor membre.

b) tragerile în cadrul tranşelor de credit au un regim diferit. În primul rând ele nu mai sunt necondiţionate şi folosirea lor este însoţită de îndeplinirea unor condiţii economice, al căror grad de constrângere creşte 39 Tragere asupra FMI – împrumut (credit) pe care o ţară membră îl poate obţine

de la FMI pentru rezolvarea dificultăţilor economice reflectate de balanţa de plăţi. („Dicţionar de Relaţii Economice Internaţionale”, coord. Marin, George, Puiu, Alexandru, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993)

odată cu folosirea tranşelor superioare. O ţară recurge la astfel de trageri atunci când şi-a epuizat drepturile de tragere în cadrul tranşei de rezervă. Există patru tranşe de credit, reprezentând, în ordine, 125, 150, 175 şi 200 % din cota – parte a ţării în cauză. Prima tranşă este liberalizată; începând cu cea de a doua, condiţiile devin tot mai dificile. Cu cât cererile de trageri vizează tranşe superioare, cu atât mai mari vor fi justificările ce trebuie aduse, precum şi controlul exercitat de Fond. Totodată, creşte şi dobânda aferentă.40

Acest tip de trageri se derulează, de regulă, în baza unui acord stand-by. Aranjamentele stand-by - sunt destinate ţărilor aflate în dificultate privind implementarea unor programe de reformă economică şi constau în deschiderea unor linii de credit pe termen mediu pentru echilibrarea balanţelor de plăţi. Perioada de acordare a împrumutului este 12 – 18 luni, iar perioada de rambursare a creditului este între 2 ani şi 3 luni – 4 ani, cu posibilităţi de extindere până la 10 ani. Dobânda aferentă este dobânda standard percepută de FMI (în jur de 5%), la care se adaugă , atunci când este cazul, comisioane de serviciu sau penalităţi (o,5 % din suma disponibilizată).

Prin folosirea sistemului de trageri , suma totală în monedă convertibilă, posibil a fi cumpărată de către o ţară membră în schimbul monedei naţionale, poate ajunge până la dublul cotei sale de subscripţie (200 %). Această limită statutară privind folosirea resurselor FMI poate fi ridicată doar prin derogare, prevăzută în statutul FMI. Plafonul poate ajunge până la 600 % din cotă, în cazul în care se cumulează şi efectul altor facilităţi de creditare. Plafonul poate depăşi această limită, atunci când sunt luate în considerare criterii de strictă urgenţă, cum a fost cazul Mexicului în 1995 sau al ţărilor sud-asiatice în 1997.

II. Politica de creditare cuprinde şi următoarele facilităţi de finanţare:41

♦ facilităţi de finanţare compensatorii , care au fost introduse în 1963 pentru a acorda asistenţă ţărilor care au cunoscut atât o cădere bruscă a câştigurilor din exporturi, cât şi o creştere neaşteptată a costurilor la importurile de cereale din cauza fluctuaţiei preţurilor mondiale la anumite mărfuri. Termenele de acordare a împrumutului şi de rambursare a creditului sunt aceleaşi ca în cazul aranjamentelor stand-by, excepţie în acest caz făcând neperceperea de comisioane sau penalităţi.

40 Dumitrescu S., Bal,A. – “Economie mondială”, Editura Economică, 1999 41 IMF External Relations Department, septembrie 2005

♦ facilităţi de finanţare a stocurilor tampon (1964), care permite ţărilor în dezvoltare care stochează produse primare în scopul reducerii ofertei de pe pieţele internaţionale să aplice o tranşă suplimentară de credite de până la 25 % din cotele lor părţi, cu condiţia ca aceste stocuri „tampon” să fie constituite conform principiilor O.N.U., care trebuie să guverneze relaţiile interguvernamentale.

♦ facilităţi de finanţare extinsă – introduse în 1974, în scopul ajutorării ţărilor care se confruntă cu grave dezechilibre ale balanţei de plăţi ca urmare a aplicării unor reforme fundamentale defectuoase în structura lor economică (producţie, comerţ sau politica preţurilor). Perioada de acordare a împrumutului se întinde pe 3 ani, iar perioada de rambursare este de 4 – 7 ani.

♦ facilităţi de transformare sistemică (1993) – introduse cu scopul de a asigura asistenţă financiară ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi severe datorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă. Pentru a obţine împrumuturile dorite, ţările solicitante trebuie să ataşeze la cererea de obţinere a împrumutului şi un document în care să descrie obiectivele de politică economică, estimări macroeconomice, măsuri fiscale, monetare şi valutare ce urmează a fi implementate în perioada acoperită de această facilitate.

♦ facilitatea de prevenire a crizelor a fost creată în 1998 pentru a sprijini ţările confruntate cu o iminentă criză valutar-financiară (era cazul Braziliei).

Facilităţi de finanţare acordate de F.M.I. Tabel 10.3

Rambursarea creditelor Facilităţi de finanţare Dobânzi Termen

obligatoriu (ani)Amânare a plăţii (ani) Rate

Aranjament stand-by Rata dob.DST + comisioane/ penalităţi

3 - 5 2 - 4 Trimestrial

Facilităţi de finanţare extinsă

Rata dob.DST + comisioane/ penalităţi

4 - 10 4 - 7 Semestrial

Facilităţi de finanţare compensatorii

Rata dob.DST 3 - 5 2 - 4 Trimestrial

Asistenţă de urgenţă Rata dob.DST 3 - 5 - Trimestrial Facilităţi de transformare sistemică

Rata dob.DST + comisioane/ penalităţi

2 – 3 2 Semestrial

Facilităţi de creditare privind reducerea sărăciei (PRGF)

0,5 % anual 5 -10 - Semestrial

Sursa: IMF External Relations Department, septembrie 2005

De-a lungul timpului, volumul împrumuturilor acordate de FMI a fluctuat semnificativ: şocul petrolier din 1970 şi crizele financiare din 1980 au avut ca efect o creştere rapidă a împrumuturilor acordate de Fond, iar în anii ’90, procesul tranziţiei la economia de piaţă a ţărilor din Centrul şi Estul Europei, a condus spre un nou val de facilităţi de finanţare acordate de FMI.

Ţinând cont de anumite circumstanţe economice şi politice, FMI acordă împrumuturi membrilor săi, în următoarele condiţii: ţările cu un venit naţional redus pot primi credite de la FMI cu o rată a dobânzii concesională în condiţii de creditare privind reducerea sărăciei (Poverty Reduction and Growth Facility – PRGF). Împrumuturile non-concesionale provin direct de la patru surse principale: aranjamentele de tip stand – by, facilităţi de finanţare extinsă, facilităţi de transformare sistemică şi facilităţi de finanţare compensatorii. Totodată, FMI asigură asistenţă de urgenţă ţărilor afectate de dezastre naturale sau situaţii post conflict, în asemenea cazuri percepând o rată a dobânzii concesională. Cu excepţia PRGF, toate facilităţile de finanţare sunt stabilite în funcţie de rata medie a dobânzii, calculată în funcţie de rata dobânzii DST care se stabileşte, săptămânal, pe baza mediei ponderate a împrumuturilor pe termen scurt reprezentative ale ţărilor a căror monedă constituie coşul de evaluare a DST-urilor.La 31 august 2005, rata de schimb a fost de 3,91%.

10.4.2 Grupul Băncii Mondiale În 1944, la Bretton Woods (S.U.A.), s-a decis crearea, alături de

Fondul Monetar Internaţional, a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), care să finanţeze reconstrucţia ţărilor europene prăbuşite după cel de-al doilea război mondial. Misiunea sa iniţială a fost să ofere capital pe termen lung acelor ţări a căror infrastructură fusese distrusă, într-o vreme în care capitalul privat disponibil era prea puţin sau chiar deloc. Ulterior, atunci când economiile acestor state s-au refăcut, BIRD şi-a reorientat activitatea şi către ţările în curs de dezvoltare.

Ulterior, B.I.R.D. a fost completată cu alte trei organisme, împreună cu care formează „Grupul Băncii Mondiale”. Aceste organisme sunt: Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), creată în anul 1956, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), creată în 1960 şi Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA) înfiinţată în anul 1988. Scopul tuturor acelor instituţii este acela de a contribui la propăşirea economică a ţărilor în curs de dezvoltare prin finanţarea unor proiecte din sectorul public şi privat al acestor ţări şi prin acordarea de

asistenţă tehnică şi economică. Sediul Băncii Mondiale se află la Washington.

B.I.R.D. a fost înfiinţată ca instituţie geamănă a FMI. Principalele obiective ale B.I.R.D. , în conformitate cu cele prevăzute în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods, sunt următoarele:42

►sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre, prin înlesnirea investiţiilor de capitaluri în scopuri productive, inclusiv refacerea economiilor distruse de război, precum şi dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor din ţările mai puţin dezvoltate;

►încurajarea investiţiilor străine private, prin intermediul garanţiilor oferite sau participării la împrumuturi de capital. În situaţia în care capitalul privat nu este disponibil în condiţii rezonabile, Banca urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive în condiţii mai avantajoase, fie din capitalul său propriu, fie din mijloacele financiare atrase sau alte surse;

►stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerţului internaţional şi menţinerea unor balanţe de conturi echilibrate, prin înlesnirea investiţiilor internaţionale făcute pentru dezvoltarea resurselor productive ale membrilor, contribuind astfel la sporirea standardului de viaţă şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă din ţările membre;

►coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea, cu împrumuturi internaţionale obţinute pe alte căi, astfel încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau programe să fie luate în considerare cu prioritate, indiferent de mărimea lor;

►ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere de la economia de război la economia de piaţă. După 1989, preocupărilor sale s-a adăugat şi sprijinirea ţărilor din Europa de Est în edificarea economiei de piaţă.

În prezent, Banca Mondială susţine obiectivele prioritare stabilite la Summit-ul Mileniului (2000) şi direcţionează toate proiectele de dezvoltare economică în scopul atingerii acestor 8 ţinte:

♦ eliminarea sărăciei extreme şi a foametei; ♦ asigurarea educaţiei primare întregii populaţii a planetei; ♦ asigurarea egalităţii între sexe şi extinderea drepturilor şi libertăţilor

femeii; ♦ reducerea indicatorilor mortalităţii infantile; ♦ îmbunătăţirea apărării sănătăţii materne; ♦ lupta împotriva HIV/SIDA, a malariei şi a altor maladii; ♦ asigurarea unei dezvoltări sustenabile în raport cu mediul înconjurător; ♦ întărirea parteneriatului mondial pentru atingerea obiectivelor dezvoltării.

42 Zaharia, Rodica Milena – „Economie mondială”, Bucureşti, Editura ASE, 2005

B.I.R.D. are în prezent 184 de ţări membre. Calitatea de membru BIRD este condiţionată de apartenenţa la FMI: orice ţară poate adera la BIRD numai dacă este membră a Fondului. Din 1947 Adunarea Generală a ONU i-a acordat statutul de instituţie specializată a ONU.

Conducerea Băncii este asigurată de: o Consiliul Guvernatorilor, unde fiecare ţară este reprezentată

de guvernatorii băncilor centrale; o Administratorii Executivi, în număr de 24, şi toţi atâţia

supleanţi; o Preşedintele, care, conform tradiţiei, este american; o Consiliul consultativ; o Comitetele de împrumuturi, care au ca obiect de activitate

analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea ce priveşte recomandarea şi, eventual, nerecomandarea realizării unor proiecte propuse, şi pentru care au fost solicitate împrumuturi.

Dreptul de vot are la bază participarea fiecărei ţări la capital care, la rândul său, se bazează pe puterea economică a fiecărei ţări. Cotele statelor din cadrul BIRD sunt identice cu cele din cadrul FMI: SUA deţine 16,53% din acţiuni, Japonia – 7,93%, Germania – 4,53%, Franţa şi Marea Britanie cu câte 4,34%.

Resursele financiare ale B.I.R.D. provin, ca şi în cazul FMI, din două surse principale:contribuţiile la capital ale statelor membre şi resurse atrase. Deosebirile dintre cele două instituţii, în acest domeniu, privesc rolul surselor respective în politica financiară a fiecărei instituţii şi identitatea furnizorilor de resurse. În timp ce la Fond, contribuţiile statelor membre reprezintă principala sa resursă financiară, la BIRD, contribuţiile ţărilor membre joacă un rol secundar în finanţarea împrumuturilor băncii. Principala sursă de capital pentru împrumuturi a Băncii Mondiale o constituie pieţele financiare internaţionale, care acoperă aproximativ 85% din resursele sale.43

Banca, prin capitalurile obţinute de pe pieţele financiare internaţionale, se autofinanţează. Dintre formele pe care le poate îmbrăca operaţiunea colectării de fonduri, Banca foloseşte în special emisiunile de obligaţiuni pe termen mediu şi lung şi plasarea de titluri la guverne, bănci centrale şi comerciale. Datorită credibilităţii de care se bucură, Banca nu întâmpină dificultăţi în obţinerea de fonduri pentru care nici nu este obligată să prezinte garanţii de solvabilitate.

43 Miga-Beşteliu, Raluca – „Organizaţii internaţionale interguvernamentale”, Bucureşti,

Editura AllBeck, 2000

Capitalul Băncii Mondiale a luat naştere în special prin garanţiile acordate de ţările industrializate, pe baza cărora Banca Mondială ar putea să facă împrumuturi de pe pieţele de capital cu un rating AAA. Acest mecanism s-a dovedit a fi ingenios, el oferind ţărilor sărace beneficii, practic fără nici un cost din partea ţărilor bogate. Garanţiile nu au fost însă niciodată invocate. Aranjamentul suferă de un neajuns important: el a transformat acordarea de împrumuturi de către Banca Mondială într-un mijloc de constrângere aflat la dispoziţia guvernului. Statutul Băncii Mondiale cere ca împrumuturile acordate să fie garantate de către guvernele din ţara care solicită împrumutul. Garanţiile devin astfel instrumente de control în mâinile guvernanţilor. Guvernele din ţările dezvoltate, care sunt dominante în Consiliul Guvernatorilor, pot să exercite şi ele o influenţă incorectă asupra activităţilor de creditare ale Băncii Mondiale. Ele pot susţine acele împrumuturi de care să beneficieze propriile industrii exportatoare sau să facă uz de dreptul de veto în cazul unor împrumuturi care le-ar afecta în vreun alt mod interesele.44

O altă sursă de fonduri pentru BIRD destinate împrumuturilor, o constituie beneficiul său net care provine, în principal, din dobânzile şi comisioanele percepute la împrumuturile acordate.

Toate creditele acordate de Banca Mondială se încadrează într-un ansamblu unitar, care vizează realizarea anumitor obiective bine conturate de către statele membre, principala provocare fiind lupta la nivel global împotriva sărăciei.

Volumul cumulat al creditelor acordate de BIRD de la înfiinţarea sa şi până în prezent, este de 385 miliarde USD, iar creditele acordate în anul financiar 2004 s-au ridicat la 13,2 miliarde USD, împărţite în 119 proiecte noi în 51 de ţări. Rata dobânzii la creditele BIRD, de 5,2%, se află într-un tred descrescător faţă de anii precedenţi.45 Scadenţa împrumuturilor este variabilă , depinzând de proiectul finanţat, de valoarea lui, de obiectivele pentru care a fost acordat. Ca valoare medie, se situează în jurul a 15 – 20 de ani , perioada de graţie fiind de minimum 5 ani.

Ţările eligibile pentru primirea de împrumuturi de la BIRD sunt cele ale căror venit mediu pe locuitor este inferior valorii de 5225 USD şi care nu primesc în exclusivitate credite de la IDA (Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare). Volumul resurselor pe care le pot primi statele membre de la BIRD este proporţional cu solvabilitatea lor financiară. Mai mult decât atât, volumul total al portofoliului de credite al unui stat beneficiar nu poate depăşi sub nici o formă valoarea de 13,5 miliarde USD.

44 Soros, George – “Despre Globalizare”, Bucureşti, Editura Polirom, 2002 45 The World Bank, „Annual Report”, 2004

Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) este o organizaţie internaţională fondată în 1956, care, în prezent, este compusă din 175 de membri, deţinând un portofoliu total de investiţii de 21,6 miliarde USD. În anul 2004 au fost repartizate 5,2 miliarde USD către 208 proiecte din 82 de ţări.46

CFI susţine dezvoltarea economică a statelor membre prin intermediul creşterii puternice a activităţilor sectorului privat şi prin mobilizarea unor importante capitaluri străine şi naţionale. CFI realizează investiţii de capital în întreprinderi private din sectoarele cheie ale ţărilor în dezvoltare fără a solicita acordarea de garanţii guvernamentale, ci practicând reguli şi adoptând comportamente identice cu cele curente ale pieţei private.

CFI încearcă să îşi orienteze mijloacele financiare către sectorul privat al statelor şi regiunilor cu acces restrâns la pieţele internaţionale de capital. Corporaţia finanţează întreprinderi de pe pieţe care, în lipsa ei, ar fi considerate, de către investitorii particulari, drept riscante şi neprofitabile şi, în acelaşi timp, îmbunătăţeşte calitatea proiectelor finanţate datorită experienţei sale deosebite în domeniul managementului corporatist şi în rezolvarea problemelor economice şi sociale.

Rata dobânzii la împrumuturile şi finanţările CFI, poate avea valori diferite în funcţie de ţară şi de proiect. Scadenţa împrumuturilor este între 3 şi 13 ani. Sursa fondurilor distribuite este, în proporţie de 80%, compusă din împrumuturi de pe piaţa financiară prin emisiuni publice de obligaţiuni sau plasamente private, iar restul de 20% sunt împrumuturi de la BIRD.

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA) este o organizaţie internaţională fondată la 24 septembrie 1960. În prezent, are 162 de membri. Volumul cumulat al creditelor acordate este de 135 miliarde USD, iar în anul financiar 2004, volumul împrumuturilor a fost de 12,1 miliarde USD, pentru 138 de proiecte noi din 66 de ţări.47

IDA este cel mai important organism din lume în furnizarea de asistenţă tehnică şi resurse financiare ieftine, efectuând, în acelaşi timp, investiţii în proiecte fundamentale pentru dezvoltarea economică şi a resurselor umane.

Scopul principal al IDA este reducerea sărăciei prin promovarea unei dezvoltări economice sustenabile în zonele cel mai slab dezvoltate ale lumii, incluzând 79 de state, a căror populaţie totală este de 2,5 miliarde locuitori. Acest ajutor are o valoare extraordinară pentru statele beneficiare, întrucât lipsa cronică de solvabilitate a acestora,

46 The World Bank, „Annual Report”, 2004 47 The World Bank, „Annual Report”, 2004

le împiedică să obţină alte credite externe în condiţii normale de piaţă de capital. În majoritatea acestor state, populaţia trăieşte din venituri sub 2 USD/zi, iar 4 din 10 persoane au un venit zilnic mai mic de 1 USD.

Formele de finanţare ale IDA sunt granturi, credite pentru dezvoltare şi garanţii, alături de o asistenţă tehnică pentru programele specifice de reformă din ţările beneficiare.

Ţările eligibile pentru finanţare din partea IDA sunt cele care au un venit naţional brut sub 885 USD/cap de locuitor. Condiţiile de eligibilitate sunt sărăcia relativă şi lipsa de solvabilitate internaţională. O altă condiţie este depăşirea unor teste de performanţă prin punerea în aplicare a unor politici orientate către stimularea creşterii economice şi reducerea sărăciei.

Sursa fondurilor IDA este compusă din depunerile statelor membre cele mai dezvoltate, împreună cu câteva state în curs de dezvoltare. Aceşti donatori se reunesc o dată la trei ani pentru a conveni asupra volumului resurselor necesare finanţării programelor de creditare. Priorităţile strategice ale creditelor IDA sunt: creşterea calităţii educaţiei primare şi lărgirea accesului la aceasta, întărirea luptei împotriva extinderii bolilor infecţioase, inclusiv HIV/SIDA, instaurarea unui climat investiţional favorabil.

Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (MIGA) este o organizaţie internaţională fondată în 1988, care, în prezent, este compusă din 157 membri, volumul cumulat al garanţiilor acordate de-a lungul existenţei sale fiind, la 30 iunie 2004, de 12,4 miliarde USD.

Scopul fundamental al MIGA este atragerea de investiţii străine în scopuri productive în ţările în curs de dezvoltare, oferind investitorilor străini garanţii împotriva mai multor riscuri necomerciale, precum exproprierea, neconvertibilitatea monedei naţionale a statelor beneficiare şi limitarea transferului de resurse din exterior, precum şi împotriva războaielor, tulburărilor sociale şi nerespectarea condiţiilor contractuale. Un alt tip de servicii oferite de MIGA sunt cele de consultanţă pentru instaurarea unui climat favorabil investiţiilor, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor oferite investitorilor străini.

10.4.3 Participarea României la activitatea F.M.I. şi a Băncii Mondiale

România urmează o strategie ce vizează, pe de o parte, menţinerea

stabilităţii macroeconomice şi stabilirea unei creşteri economice sustenabile şi, pe de altă parte, reducerea sărăciei, obiectivul cheie fiind aderarea la Uniunea Europeană. Elementele-cheie ale acestei politici includ întărirea disciplinei financiare în întreaga economie, întărirea constrângerilor

bugetare pentru întreprinderile de stat, urmărind activ privatizarea şi restructurarea întreprinderilor şi a băncilor, consolidând protecţia şi siguranţa socială. Pe termen mediu, continuarea redresării economice actuale va depinde în mare măsură de menţinerea vitezei reformei şi de continuarea într-o manieră constantă a reformelor de dezvoltare a sectorului privat. Astfel de reforme ar sublinia transparenţa şi responsabilitatea guvernului, îmbunătăţirea mediului de afaceri şi acţiunile de întărire a regulamentelor şi supravegherii pieţelor financiare şi de capital. În acest sens este esenţială colaborarea cu FMI şi Banca Mondială, pe linia procesului de reformă şi tranziţie la economia de piaţă, restructurării economiei naţionale şi dezvoltării tehnologice, realizată pe bază de parteneriat.

A. România şi F.M.I. În cadrul FMI, România face parte din grupa de ţări care include:

Olanda, Ucraina, Israel, Cipru, Moldova, Georgia, Armenia, Bulgaria, Bosnia Herţegovina, Croaţia, Macedonia, fiind reprezentată în Consiliul Executiv al FMI de un director olandez (Jeroen Kremers). Guvernatorul României la FMI este guvernatorul BNR, iar guvernator supleant este secretarul de stat din Ministerul Finanţelor Publice cu responsabilităţi în domeniu.

În general, FMI este pe primul loc în acordarea de asistenţă României pentru menţinerea stabilităţii macroeconomice. Programele Fondului se concentrează pe cadrul fiscal, politica monetară şi pe acele elemente ale programului de reformă structurală care influenţează direct situaţia macroeconomică. Principalul vehicul pentru dialogul dintre Fond şi autorităţi este Acordul stand-by, însoţit de acţiuni de asistenţă tehnică.48

Începând cu anul 1991, asistenţa financiară acordată de FMI s-a concretizat în aprobarea mai multor Acorduri stand-by. În calitate de stat membru, România furnizează FMI informaţii şi realizează consultări anuale cu această instituţie, în conformitate cu prevederile Articolului IV al statutului FMI.

Conform Articolului VIII al statutului FMI, din 25 martie 1998, România se angajează să nu recurgă la introducerea de restricţii cu privire la efectuarea plăţilor şi transferurilor pentru tranzacţii internaţionale curente şi să nu participe la aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fără aprobarea/consultarea FMI.49

48 Bari, Ioan – „Globalizarea economiei”, Bucureşti, Editura Economică, 2005 49 Comunicat FMI : „Romania Accepts Article VIII Obligations”, 1998

Asistenţa financiară acordată de FMI României Tabel.10.4

Tipul Acordului

Data Aprobării Data Expirării

Suma Aprobata

(milioane DST)Suma Trasă

(milioane DST)

Stand-by 10/03/75 10/02/76 95.0 95.0 Stand-by 09/09/77 09/08/78 64.1 64.1 Stand-by 06/15/81 01/14/84 1,102.5 817.5 Stand-by 04/11/91 04/10/92 380.5 318.1 Stand-by 05/29/92 03/28/93 314.0 261.7 Stand-by 05/11/94 04/22/97 320.5 94.3 Stand-by 04/22/97 05/21/98 301.5 120.6 Stand-by 08/05/99 02/28/01 400.0 139.75 Stand-by Stand-by (preventiv)

10/31/01 07/07/04

10/15/03 07/07/06

300.0 250.0

300.0

Sursa: www.imf.org

În cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a

standardelor internaţionale în domeniile relevante pentru activitatea FMI, România participă la programul Băncii Mondiale şi FMI de evaluare a sectorului financiar. În acest context, experţii Băncii Mondiale şi FMI au realizat:

♦ Raportul „Financial Sector Stability Assessment – FSSA”, care identifică principalele vulnerabilităţi ale sectorului financiar românesc şi oferă un set de recomandări pentru corectarea acestora.

♦ Raportul privind respectarea standardelor şi codurilor”, prin care experţii FMI realizează on evaluare a practicilor româneşti privind diseminarea datelor vis-a-vis de Sistemul General de Diseminare a Datelor – GDDS.

Aceste documente au subliniat practicarea unor politici macroeconomice sănătoase şi progresul înregistrat în cadrul reformelor structurale, care au contribuit la continuarea procesului de dezinflaţie şi creştere economică robustă în 2003-2004. Ultimul acord cu Fondul, pe care autorităţile îl tratează ca fiind de „supraveghere preventivă”, are ca obiectiv întărirea poziţiei contului curent, reducerea în continuare a inflaţiei, susţinerea creşterii rapide a PIB şi pregătirea economiei pentru integrarea în Uniunea Europeană. El a fost suspendat în noiembrie 2005.

Fondul Monetar Internaţional a acordat asistenţă tehnică României în câteva domenii incluzând politica monetară şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară şi statistică.

FMI asigură, totodată, instruire profesională prin intermediul cursurilor şi seminariilor organizate la sediul său central şi prin sponsorizarea Joint Vienna Institute. Obiectivul de bază al acestor programe este instruirea profesională a oficialilor din ţările membre ale Fondului, cu scopul de a creşte nivelul calitativ al elaborării politicii economice în ţările membre.

Până acum, prin programele sale, Institutul FMI a contribuit la instruirea profesională a peste 65 de persoane oficiale din România în următoarele domenii: programare şi politică financiară, tehnici de analiză şi programare financiară, politică externă, finanţe publice, operaţii valutare şi monetare, statistică. Peste 120 de oficiali au participat la cursuri şi seminarii organizate la Joint Vienna Institute în domeniul analizei şi politicii macroeconomice, cheltuielilor publice, politicii şi operaţiunilor de schimb valutar, reformei fiscale, managementului politicii fiscale şi statisticii. Astfel, FMI a oferit sprijin în peste 40 de misiuni de asistenţă tehnică din 1990 şi până în prezent, deşi rezultatele înregistrate de autorităţi în ceea ce priveşte implementarea sunt mixte.50

B. România şi Banca Mondială

România este membră a BIRD (din 1972), IFC (din 1990) şi MIGA (din 1992). Activitatea Grupului Băncii Mondiale în România a început în anul 1991 şi cuprinde atât programe şi proiecte publice, finanţate de către Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare prin împrumuturi acordate direct statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi proiecte private, fără garanţie de stat, prin sprijinul acordat de către Corporaţia Financiară Internaţională şi Agentia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor. Banca Mondială este un partener important al României în procesul de dezvoltare. Din 1991, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a aprobat operaţiuni finanţate în România, cu un total al angajamentelor de aproximativ 4,2 miliarde USD ceea ce înseamnă peste 40% din totalul împrumuturilor externe contractate de România.

Portofoliul de proiecte al Băncii Mondiale în România este unul dintre cele mai mari din regiunea Europa şi Asia Centralã. Acest portofoliu urmează să crească în următorii ani, odată cu susţinerea de către Banca Mondială, a României în pregãtirea pentru aderarea la Uniunea Europeană. Programul de împrumut pentru perioada 2004 - 2005 cumulează 850 milioane dolari.51

50 www.bnro/Ro/Rel_int51 www.Mae_ro – „Relaţiile României cu Banca Mondială”

România face parte din grupul pilot al ţărilor participante la initiaţiva Băncii Mondiale denumită Cadrul general de dezvoltare (Comprehensive Development Framework - CDF). Principiile CDF sunt dezvoltarea pe termen lung, dezvoltarea participativă, parteneriatul sub conducere naţională şi orientarea programelor în funcţie de rezultate.

Progresele României în ceea ce priveşte reformele structurale şi privatizarea sunt sprijinite de Banca Mondială prin împrumuturile de ajustare a sectorului privat (PSAL I si II), structurate pe cinci obiective fundamentale pentru dezvoltare: (i) privatizarea şi restructurarea băncilor de stat; (ii) privatizarea/ restructurarea/ lichidarea întreprinderilor de stat; (iii) reforma în sectorul energetic, cu accent pe restructuarea/ privatizarea utilităţilor (petrol, gaze naturale, energie electrică); (iv) îmbunătăţirea mediului de afaceri; şi (v) măsuri pentru atenuarea impactului social al implementării reformelor.

Programul multianual PAL (Programmatic Adjustment Loan) - oferă împrumuturi pentru ajustare programatică, a cărui primă tranşă este în valoare de 150 de milioane de dolari vizează reforma administraţiei publice şi a justiţiei, mecanismele de elaborare a politicilor, precum şi eficientizarea sistemului de cheltuieli publice. Prin încheierea cu succes a primei faze a programului PAL, România se poate considera o ţară aflată într-un proces accelerat de reformă. Programele care urmează, PAL II şi III, vor avansa programul de reformă care va contribui la creşterea eficienţei manageriale în sectorul public şi la îmbunătăţirea mediului de afaceri, ambele domenii fiind critice în accelerarea dezvoltării şi în sprijinirea eforturilor României de a îndeplini, până în 2007, cerinţele extrem de competitive ale pieţei unice europene.

Corporaţia Financiară Internaţională a aprobat o serie de investiţii în sectorul comunicaţiilor, infrastructura, industrie sau în sectorul sănătăţii, sprijinind în acelaşi timp dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi a sectorului bancar din România. Cea mai importantă investiţie a CFI în sectorul bancar din România constă în acordarea unui împrumut în valoare de 75 milioane USD Băncii Comerciale Române şi participarea la privatizarea BCR, prin achizitionarea un pachet de 25% din acţiuni, împreună cu BERD.

În perioada 2001-2005, Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor a garantat în România investiţii private de peste 100 milioane USD.

Banca Mondială a elaborat, în perioada noiembrie 2002 – iunie 2003, Raportul «România – Evaluarea sărăciei», în care apreciază că nivelul sărăciei s-a redus în ţara noastră cu aproximativ 10% faţă de anul 2000. Dinamica sărăciei severe (persoane cu venit : 1.200.000

lei/lună/pers.) a fost de 8%, respectiv 13,9 % în mediul rural şi 3,8 % în mediul urban, iar în pragul sărăciei (venit : 1.750.000 lei/lună/pers.) se află 25% din populaţia României, estimează Banca Mondială.

În prezent se află în curs de elaborare parteneriatul strategic al României cu Banca Mondială, care cuprinde programele pe care Banca le va derula în România în perioada 2005-2009. Obiectivul pentru următorii 2 ani al asistenţei pe care Banca Mondială o va oferi României este acela de a sprijini îndeplinirea angajamentelor cu privire la acquis-ul comunitar până în 2007 şi pregătirea pentru a face faţă provocărilor ulterioare momentului aderării.

Banca Mondială a fost un partener de nădejde al României pe parcursul perioadei de tranziţie, în toate sectoarele, şi se mândreşte cu transformarea impresionantă a ţării noastre într-o ţară performantă cu venit mediu. Rating-ul de ţară al României s-a îmbunătăţit ajungând la cota de solvabilitate BB (în aprilie 2005) datorită unei bune evoluţii a mediului economic. Chiar dacă până în prezent Banca a susţinut 40 proiecte în valoare de 4,8 miliarde USD, satisfacţia provine din faptul că Banca Mondială a adus în România atât o expertiză vastă în domeniul dezvoltării, cât şi sisteme eficiente de gestionare a programelor şi consultanţă în domeniul politicilor.52

La mijlocul lunii octombrie 2005, Banca Mondială şi Guvernul României au finalizat un nou Parteneriat Strategic de Ţară (CPS), care defineşte rolul de susţinător al Băncii în România pentru următorii 4 ani (2006-2010). CPS este absolut diferit de Strategia de Asistenţă de Ţară (CAS). CPS a fost elaborat în parteneriat şi, la implementarea sa, România va fi cea care va stabili agenda, iar Banca Mondială va avea rolul de susţinător. În acest mod, cadrul strategic ce conduce programul viitor al Băncii în România se concentrează asupra facilitării integrării economice şi coeziunii sociale în Uniunea Europeană.

Pentru realizarea acestui obiectiv strategic, Banca Mondială colaborează cu Guvernul României la elaborarea unui « Cadru de cheltuieli pe termen mediu » pentru a le da astfel posibilitatea factorilor de decizie să fixeze bugetele şi cheltuielile aferente într-un context de mai lungă durată, sporind capacitatea acestora de a planifica resursele viitoare provenite de la UE, precum şi pe cele provenite de la instituţiile financiare internaţionale. 52 Extras din Discursul susţinut de Şeful biroului Băncii Mondiale din România, dl.

Owaise Saadat, Bucureşti, 19.10.2005

Ghidul studentului

A. Rezumatul capitolului 10

- Între principalii „actori” ai sistemului actual de relaţii internaţionale se numără, alături de statele-naţiune şi marile corporaţii transnaţionale organizaţiile internaţionale interguvernamentale.

- Sistemul Naţiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale instituite conform Cartei Naţiunilor Unite sau create pe baza acesteia. El se compune din Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), organele şi organismele sale proprii, cu caracter permanent, şi din instituţiile (agenţiile) specializate, autonome.

- Activităţile ONU se desfăşoară prin organele sale, dintre care principalele sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

- România este membră a tuturor instituţiilor specializate ale ONU şi s-a remarcat printr-o participare activă având unele iniţiative pentru promovarea cooperării în folosul creşterii şi dezvoltării economice.

- La cea de-a 60-a sesiune a Adunării Generale a ONU (2005) s-a creat un consens asupra luptei împotriva terorismului, ONU chemând statele membre să-şi coordoneze acţiune de combatere a acestui flagel.

- Proiectul “Mileniu” al Naţiunilor Unite intitulat “Investind în dezvoltare” este considerat de experţi ca fiind cel mai eficient plan (din punct de vedere financiar) pentru îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului până în 2015.

- Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG) se prezintă ca grupuri private formate din persoane fizice şi morale aparţinând unor ţări diferite şi care se grupează pentru a urmări anumite obiective. ONG-urile sunt considerate organizaţii non-profit. O organizaţie neguvernamentală nu se află sub tutela guvernului (serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri.

- Conferinţa Naţiunilor Unite de la Bretton-Woods (SUA) din iulie 1944, la care au participat 44 de ţări, a prevăzut înfiinţarea a două organisme: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). Rolul principal în cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F.M.I., prevăzându-se că o ţară nu poate deveni membru B.I.R.D. , atâta timp cât nu este membru al F.M.I.

- Fondul Monetar Internaţional are autoritatea să emită Drepturi Speciale de Tragere (DST). Create în 1969, DST-urile reprezintă mijloace de rezervă internaţionale care servesc drept unităţi de cont şi drept

mijloace de plată utilizate de către statele membre ale Fondului, de către Fondul însuşi şi de către „alţi deţinători” împuterniciţi (care trebuie aprobaţi de către Consiliul Administratorilor al FMI cu o majoritate de 85%). DST-urile se constituie ca parte a rezervei valutare oficiale a unui stat.

- Tragerile ordinare presupun mai multe tranşe, dintre care prima poartă numele de tranşa de rezervă, iar următoarele sunt tranşe de credit.

- Aranjamentele stand-by - sunt destinate ţărilor aflate în dificultate privind implementarea unor programe de reformă economică şi constau în deschiderea unor linii de credit pe termen mediu pentru echilibrarea balanţelor de plăţi.

- Politica tranşelor de credit cuprinde, pe lângă aranjamentele stand-by, şi următoarele facilităţi de finanţare: facilităţi de finanţare compensatorii, facilităţi de finanţare a stocurilor tampon,facilităţi de finanţare extinsă, facilităţi de transformare sistemică, facilităţi de prevenire a crizelor.

- Grupul Băncii Mondiale este alcătuit din următoarele organisme: Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), creată în anul 1956, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), creată în 1960 şi Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA) înfiinţată în anul 1988. Scopul tuturor acelor instituţii este acela de a contribui la propăşirea economică a ţărilor în curs de dezvoltare prin finanţarea unor proiecte din sectorul public şi privat al acestor ţări şi prin acordarea de asistenţă tehnică şi economică.

B. Termeni-cheie :

• Organizaţii internaţionale interguvernamentale • Sistemul Naţiunilor Unite • Instituţii specializate ale ONU • Operaţiuni ONU de menţinere a păcii şi lupta împotriva

terorismului • Asistenţa pentru dezvoltare • Organizaţii internaţionale neguvernamentale • Fondul Monetar Internaţional • Drepturi speciale de tragere (DST) • Trageri ordinare • Aranjamente stand-by şi facilităţi de finanţare ale FMI • Grupul Băncii Mondiale

C. Probleme de discuţie

1. Este ONU un arbitru imparţial sau un forum al puterii capitaliste ? 2. Rolul ONU în structura sistemului global contemporan 3. Rolul ONG-urilor în cooperarea economică internaţională 4. Critici la adresa F.M.I. 5. Deosebirea între modalitatea de obţinere a creditelor BIRD şi a celor

IDA.

D. Bibliografie selectivă

1. BARI, I., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2005 2. COT, J. P., Institutions Internationales, Paris, 1970 3. DUMITRESCU, S., BAL, A., Economie mondială, Bucureşti, Editura

Economică, 1999 4. IONESCU, A. G., Organizaţiile neguvernamentale în economia

mondială, Bucureşti, Editura ASE, 2002 5. MIGA-BEŞTELIU, R., Organizaţii internaţionale interguvernamentale,

Studii 6. RUSSBACH, O., ONU contra ONU. Dreptul internaţional confiscat,

Bucureşti, Editura C.N.I. Coresi, 1999 7. SOROS, G., Despre globalizare, Bucureşti, Editura Polirom, 2002 8. ZAHARIA, R. M., Economie mondială, Bucureşti, Editura ASE, 2005 9. Basic Facts about the United Nations, Department of Public Information,

New York, 2004 10. Human Development Report 2003, Deepening democracy in a

fragmented world, UNDP 11. Raportul Global al Dezvoltării Umane 2004 (Human Development

Report 2004: “Cultural Liberty in Today’s Diverse World”) 12. The World Bank, „Annual Report”, 2004

Anexă

Principalele operaţiuni ONU de menţinere a păcii

Misiuni ONU în perioada Războiului Rece ORIENTUL MIJLOCIU – UNTSO United Nations True Supervision Organization (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Supravegherea Armistiţiului) Iunie 1948 – prezent

INDIA/PAKISTAN – UNMOGIP United Nations Military Observer Group in India and Pakistan (Grupul de Observatori Militari ONU în India şi Pakistan Ianuarie 1949 – prezent

ORIENTUL MIJLOCIU – UNEF I First United Nations Emergency Force (Prima Forţă de Urgenţă ONU) noiembrie 1956 – iunie 1967

LIBAN – UNOGIL United Nations Observation Group in Lebanon (Grupul de Observare ONU în Liban) Iunie 1958 – decembrie 1958

CONGO – ONUC United Nations Operation in Congo (Operaţiunea ONU în Congo) Iunie 1960 – iunie 1964

NOUA GUINEE DE VEST – UNSF UNITED Nations Security Force in West New Guinea (West Irian) (Forţa de Securitate ONU ÎN Noua Guinee de Vest (Irianul de Vest) Octombrie 1962 – aprilie 1963

YEMEN – UNYOM United Nations Yemen Observation Mission (Misiunea ONU de Observare în Yemen) Iulie 1963 – septembrie 1964

CIPRU – UNFICYP United Nations Peacekeeping Force in Cyprus (Forţa ONU de Menţinere a Păcii în Cipru) Martie 1964 – 0rezent

ORIENTUL MIJLOCIU – UNEF II Second United Nations Emergency Force (A doua Forţă de Urgenţă ONU Octombrie 1973 – iulie 1979

LIBAN – UNIFIL United Nations Interim Force in Lebanon ( Forţa Interimară ONU în Liban) Martie 1978 – prezent

IRAN/IRAK – UNIMOG United Nations Iran-Irak Observer Group (Grupul ONU de Observatori Militari în Iran-Irak) August 1988 – februarie 1991

Misiuni ONU în perioada de după Războiul Rece ANGOLA – UNAVEM I United Nations Angola Verification Mission I (Misiunea ONU de Verificar în Angola I) Ianuarie 1989 – iunie 1991

NAMIBIA – UNTAG United Nations Transition Assistance Group (Grupul ONU de Asistenţă pentru Tranziţie) Aprilie 1989 – 1990

AMERICA CENTRALĂ – ONUCA United Nations Observer Group in Central America (Grupul ONU de Observare în America Centrală) Noiembrie 1989 – ianuarie 1992

IRAK/KUWAIT – UNIKOM United Nations Irak-Kuwait Observation Mission (Misiunea ONU de Observare Irak-Kuwait) Aprilie 1991-przent

ANGOLA – UNAVEM II United Nations Angola Verification Mission II (Misiunea ONU de Verificar în Angola II) Iunie 1991- februarie 1995

SAHARA OCCIDENTALĂ – MINURSO United Nations Mission for the Referendum in Western Sahara (Misiunea ONU Pentru Referendumul din Sahara Occidentală) Septembrie 1991 – prezent

CAMBODGIA – UNTAC United Nations Transitional Authority in Cambodia (Autoritatea ONU de Tranziţie în Cambodgia) Martie 1992 – septembrie 1993

FOSTA IUGOSLAVIE – UNPROFOR United Nations Protection Force (Forţa de Protecţie ONU) Martie 1992 – decembrie 1995

SOMALIA – UNSOM I United Nations Operation in Somalia I (Operaţiunea ONU în Somalia I) Aprilie 1992 – martie 1993

SOMALIA – UNSOM I United Nations Operation in Somalia I (Operaţiunea ONU în Somalia I) Martie 1993 – martie 1995

RWANDA/UGANDA – UNOMUR United Nations Observer Mission in Rwanda-Uganda (Misiunea ONU de Observare în Rwanda-Uganda) Iunie 1993 – septembrie 1994

GEORGIA – UNOMIG United Nations Observer Mission in Georgia (Misiunea ONU de Observare în Georgia) August 1993 – prezent

ANGOLA – UNOMIA United Nations Observer Mission in Angola (Misiunea ONU de Observare în Angola) Septembrie 1993 – prezent

RWANDA – UNAMIR United Nations Assistance Mission for Rwanda (Misiunea ONU de Asistenţă pentru Rwanda) Octombrie 1993 – martie 1996

CROAŢIA – UNCRO United Nations Confidence Restoration in Croatia (Misiunea ONU de Restaurare a Încrederii în Croaţia) Martie 1995 – 15 ianuarie 1996

BOSNIA – HERŢEGOVINA – UNIMBH United Nations Mission in Bosnia and Herzegovina (Misiunea ONU în Bosnia – Herţegovina) Decembrie 1995 – prezent

HAITI – UNTMIH United Nations Transition Mission in Haiti (Misiunea ONU de Tranziţie în Haiti) August 1997 - prezent

Notă : În perioada de după Razboiul Rece şi până în prezent au avut loc 35 de misiuni ONU

Sursă: ONU – http://www.un.org