"Cantonierul" de Francesco Petrarca

" Tu, care auzi sunetul, în rime împrăştiate... "

Reprezentant de frunte al liricii universale, Francesco Petrarca a fost unul dintre primii umanisti ai Renasterii. Gloria sa literara, a fost recunoscuta mai cu seama, de la florilegiul de poeme scrise in Toscana, inchinate iubitei sale Laura de Noves, reunite sub titlul "Cantonierul". Aceasta masiva culegere de poezii de dragoste surprinde prin delicatete, armonie, cultul pentru frumos si marea ei putere de idealizare a femeii. Marcand dorinta despartirii de lumea mistico-scolastica a Evului Mediu, ,,pe care intelectul o admite , dar pe care inima o respinge, iar inchipuirea o condamna'' (Francesco de Sanctis), poemele lui Petrarca se caracterizeaza printr-o perfectiune prozodica fara egal si exprima sentimentele si starile sufletesti ale unui indragostit fara leac: duiosia, melancolia, visarea.

Iubirea neimpartasita pentru Laura, sa întâlnit pentru prima dată în 06 aprilie 1327, este în centrul vieţii spirituale a lui Petrarca, poetul crede că, pe baza studiilor pe clasici, totul a devenit spontan literatura de specialitate. Cu literatura, Petrarca a devenit profesor de viaţă şi a fondat prima lecţie de umanism . Petrarca se simte în căutare de linişte.Plin de durere acesta plange dupa mortea iubitei sale Laura.

În poezia lui Petrarca sunt descrise sentimentele fata de iubita sa Laura. Laura este femeia pe care poetul o iubeste enorm şi este punctul de sprijin al poetului. Chipul ei, trasaturile ei umane, ochii ei frumosi, parul sau blond, sunt inspirate de oameni reali.

A doua parte din "Cantonierul" închide cu piesa Fecioarei, în care poetul îi imploră iertare şi îşi exprimă o dorinţă intensă de a depăşi orice conflict, pentru a găsi în cele din urmă pacea. Colecţia a fost împărţita în două părţi de către editori: rime şi poezii dupa moartea Laurei . Petrarca a compus aceste poezii care o includ atât pe Laura cat şi pe alte femei (comparate cu Laura), dupa 1348. Acesta a pretins că a scris atunci când iubita lui era încă în viaţă şi a adăugat si altele, în scopul de a arata ca iubirea pentru Laura este pura. Toata viata a iubit-o pe laura, a divinizat-o. A vazut-o prima data cind avea 23 de ani si desi Laura moare dupa 21 de ani , de ciuma descrisa de Boccaccio in "Decameronul" , Petrarca o cinta in 2 registre: primul cu tonul bucuriei permanente de a se invirti in jurul acestei existente luminoase si urmatorul, cernit si neconsolat de moartea prematura.

Canţonierul lui Francesco PetrarcaAutor: Miruna BULUMETE |  Categoria: Literatură |  0   comentarii

Recomanda articolul prin:             Tipareste pagina   Marime text

În colecţia bilingvă „Biblioteca italiană“ a Editurii Humanitas, colecţie premiată de Ministerul Culturii din Italia, ai cărei coordonatori sînt doi prestigioşi italienişti şi profesori, Smaranda Bratu Elian şi Nuccio Ordine, a apărut de curînd o carte preţioasă:Canţonierul lui Francesco Petrarca. Dacă am încerca să ne răspundem la o

întrebare de tipul cum ar fi arătat marea literatură europeană în absenţa lui Petrarca, ne-am regăsi dintr-odată într-un hăţiş de consecinţe de o anvergură uluitoare. Să ne gîndim doar la faptul că Petrarca este considerat primul umanist european, dar şi primul romantic ante litteram, că a reuşit să impună atît în planul simţirii, cît şi al limbajului şi al stilului literar concepţii novatoare aflate la antipodul mentalităţii medievale, că însuşi canţonierul, ca structură literară, este invenţia lui, că prin toate acestea, dar şi prin altele, a constituit un model urmat, de multe ori cu sfinţenie, nu numai de sute de imitatori, cunoscuţi sub numele de „petrarchişti“, ci şi de autori mari precum Thomas Whytt, Shakespeare, Ronsard sau Góngora. Colosalei importanţe ce îi revine Canţonierului în istoria literară internaţională i se adaugă puternica adresabilitate pe care şi astăzi o posedă: un izvor nesecat de apă vie continuă să curgă prin versurile care, după aproximativ 650 de ani, ne apar intense şi pătrunzătoare. 

Ads not by this site

Terenul pe care a izbîndit Petrarca este cel al interiorităţii. Într-o epocă în care modul predominant de a scrie despre cel mai profund şi neliniştitor dintre sentimente, iubirea, era acela de a cînta o femeie-înger, încarnare alegorică a Virtuţii, ce îl purta pe îndrăgostit spre mîntuirea sufletului, Petrarca, dînd glas cu sinceritate dragostei lui în care puritatea şi eroticul coexistă, realizează o adevărată revoluţie în exprimarea sentimentului de iubire, iar din perspectiva dubiilor care îl năpădesc pe autorul însuşi, o adevărată erezie. Sub înrîurirea concepţiilor teologale medievale şi, în special, a filozofiei morale a Sfîntului Augustin, Petrarca a considerat deseori iubirea pentru Laura prin prisma pasiunii carnale pe care o presupunea, dar, pentru că o simţea ca depăşindu-i iubirea de Dumnezeu, şi ca o rătăcire. Aşa cum spune renumitul specialist în literatură italiană Marco Santagata în prefaţa volumului: „Faptul de a fi internalizat vinovăţia, de a fi făcut, în mod creştin, din dorinţa erotică un păcat a fost pasul necesar pentru ca poezia să poată părăsi teritoriul aparenţelor şi al comportamentelor codificate şi să poată săpa în regatul obscur al subiectivităţii“. Întîietatea îi revine aşadar şi în această privinţă: „Odată cu Petrarca – aşa cum afirmă Santagata –, în poezia occidentală se naşte subiectivitatea“. Petrarca anticipează nesaţul omului din Renaştere de a privi spre noi orizonturi şi de a încerca să şi le aproprieze, doar că acestea sînt, în cazul său, cele abisale ale propriei fiinţe. Într-atît de bine luminate apar încăperile tainice ale sufletului, unde sentimentele se împletesc subtil pînă la coincidentia oppositorum, nuanţîndu-se în zeci de feluri bucuria şi suferinţa din dragoste, măreţia şi precaritatea omului, încît ne regăsim în faţa unor versuri de o deosebită densitate psihologică. O apreciere consacrată asupraCanţonierului este cea a marelui critic Natalino Sapegno, care îl defineşte „monumentul cel mai măreţ şi mai bogat în lirică psihologică din istoria literaturii universale“. Cele 366 de compoziţii (una de citit în fiecare zi a anului, cum îşi dorea Petrarca), în marea lor majoritate sonete, alcătuiesc, avînd în vedere aspectul unitar al volumului, un „roman al dragostei“, deşi, considerate în parte, fiecare reprezintă un giuvaer poetic autonom şlefuit pînă cînd din învolburarea pasiunilor se arată chintesenţa

sentimentelor care şi astăzi ne trezesc empatia. Chiar şi atunci cînd poetul este la apogeul exultării sau scufundat în hăul disperării, unde sinuciderea îi apare a fi singura soluţie, chiar şi atunci cînd îşi slăveşte iubita ca pe o făptură divină sau ajunge să o blesteme, trăirile sînt redate în forma lor decantată şi concentrată. Versurile vibrează prin tensiunea expresiei ce tinde spre esenţial şi în care pînă şi figurile de stil, multe dintre ele înnoitoare la vremea la care au fost scrise, au fost şi continuă să fie percepute ca adevărate embleme ce înscriu iubirea. Astfel, atît exegeţii, de-a lungul veacurilor, cît şi scriitorii, care au găsit în ele un model, au asimilat de multe ori limba lui Petrarca cu limba însăşi a Poeziei. 

Ads not by this site

Canţonierul ne oferă şi o serie de compoziţii care prezintă alte teme decît cea a iubirii, precum prietenia, virtutea, corupţia papalităţii de la Avignon – în poezii virulente care au fost puse la index – sau dezideratul păcii, a cărui împlinire este cerută direct seniorilor Italiei. Şi acestea sînt legate de episoade fundamentale din autobiografia autorului, care a avut legături cu oameni importanţi ai acelor timpuri, fie ei literaţi (precum poetul Cino da Pistoia, la moartea căruia Petrarca scrie versuri înduioşătoare) ori conducători politici (precum Pandolfo Malatesta, căruia îi dedică un sonet), sau reprezentanţi de vîrf ai clerului (precum cardinalii Colonna, cărora le adresează o serie de versuri). Precizăm că Petrarca a cunoscut îndeaproape curia papală de la Avignon, devenind chiar ambasadorul papei Clement al VI-lea pe lîngă regina Ioana de Napoli, iar ulterior, de la curtea principilor milanezi Visconti, a fost trimis ambasador la Praga şi la Paris. Deşi porţile multor curţi fastuoase îi erau larg deschise faimosului poet care, pe 8 aprilie 1341, a primit cea mai înaltă cinstire ca literat, fiind încoronat cu lauri în Capitoliu, el a preferat să ducă o viaţă însingurată, izolîndu-se de multe ori în mijlocul naturii, pentru a se putea cufunda în meditaţie, dar şi pentru că dorea să rămînă neatins de moravurile corupte şi departe de atracţiile efemere. „Huzuru-n puf şi multa lăcomie/ au alungat din lume-orice virtute,/ iar firea noastră pe cărări pierdute/ se lasă-mpinsă de netrebnicie“, spune Petrarca înSonetul VII, a cărui perenă actualitate nu necesită nici un comentariu. Ceva mult prea măreţ, mult prea înălţător şi dureros în egală măsură îi răscolise sufletul, pentru ca să se mai lase prins în mrejele vremelnicului. Ceea ce îşi dorea poetul să cucerească era nemurirea. Inspirat de „simţirea-ndrăgostită“, el mărturiseşte: „Îmi curge vorba astfel, încît rîvnită/ din veac în veac nădăjduiesc s-ajungă“. Are, de asemenea, conştiinţa faptului că, odată cu stihurile sale, îi va dărui glorie eternă femeii adorate, iar numele lor vor rămîne unite în posteritate. 

Ads not by this site

Instilînd o nouă vigoare mai vechii tradiţii provensale a jocurilor de cuvinte, cunoscute sub denumirea de senhales, ce au rolul de a ascunde, dar şi de a revela în mod subtil numele iubitei, Petrarca realizează o întreagă reţea de semnificaţii simbolice între numele Laurei şi alte cuvinte precum l’oro (aurul), alloro (laur), lauro (laur) saul’aura (adierea). Fiecare cititor este invitat să descifreze conform propriului fler cultural conotaţiile acestor termeni, precum şi legăturile fine dintre ei. Petrarca a ştiut că, dintre toate operele pe care

contemporanii i le apreciau, Canţonierulreprezintă piatra de încercare pe termen lung. Relaţia dintre lauri şi Laura apare astfel indisolubilă. Femeia şi „dulcele chin“ provocat de ea sînt cauza însăşi a poeziei pe care Petrarca şi-a dorit-o subjugătoare în aceeaşi măsură în care el însuşi a fost subjugat, în dimineaţa zilei de 6 aprilie 1327, în Biserica Sfînta Clara din Avignon, de farmecul Laurei de Noves, în vîrstă de douăzeci de ani, soţie a marchizului Hugues de Sade şi deja mamă. Dragostea capătă, în timp, valenţe contrastante: pe de o parte, este luminoasă şi pură, iar pe de altă parte, are în ea „ceva obscur şi morbid, în însăşi natura sa de dorinţă etern neîmplinită, în durata sa dincolo de moartea femeii, în calitatea sa de sentiment unic şi tiranic“ (Sapegno). În cei patruzeci de ani în care a fost elaborat Canţonierul, ea pare să îşi păstreze neschimbată intensitatea iniţială care dă cuvintelor forţa ce le-a asigurat dăinuirea. Deşi atît de îndelungat din perspectiva unei vieţi omeneşti, timpul creaţiei este incomensurabil mai redus decît cel al receptării. În acesta din urmă, avem bucuria de a ne înscrie şi noi, astăzi, graţie acestei ediţii bilingve excelente, prin remarcabila traducere a italienistei şi poetei Eta Boeriu, de fericită amintire, care a reuşit să păstreze mult din valoarea literară a versurilor, fără însă a altera sensurile literale. Acestea din urmă au fost verificate cu acribie de specialista în literatură italiană veche Corina Anton, care le-a însoţit de un aparat critic ce ne permite subtilităţi de înţelegere a acestei cărţi fundamentale a culturii universale.

Despre Petrarca şi “Canţonierul”

Fragmente din “Istoria literaturii italiene” de Francesco de Sanctis (traducere de Nina Facon, Editura pentru Literatură Universală, 1965):“Noua generaţie apărea în scenă. Studiul clasicilor, descoperirea capodoperelor noi, un mai mare rafinament în aspectele exterioare ale vieţii, sfârşitul luptelor politice prin triumful guelfilor, răspândirea mai mare a culturii sunt trăsăturile caracteristice ale acestei situaţii noi. Moravurile se cizelează, gustul devine mai corect, se naşte conştiinţa pur literară, cultul formei prin ea însăşi. Scriitorii nu se mai gândeau să-şi redea ideile în forma cea mai vie şi care le-ar fi venit cel mai repede la îndemână; ei căutau acum frumuseţea şi eleganţa formei. [...] Atenţi mai mult la formă decât la conţinut, îi interesa prea puţin subiectul, cu condiţia ca stilul să redea eleganţa clasică. Astfel, apărură în Italia, cei dintâi purişti şi literaţi; în fruntea lor fură Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio.”“La Petrarca, acest caracter al generaţiei noi se manifestă cu energie. A făcut călătorii lungi şi obositoare pentru ca să descopere operele lui Varro, istoriile lui Pliniu, a doua decadă a lui Tit-Liviu; a găsit epistolele lui Cicero şi două dintre discursurile acestuia. Datorăm îndemnurilor şi generozităţii lui cea dintâi traducere a lui Homer şi a câtorva scrieri ale lui Platon. Descoperitor neobosit de

codice, corecta, adnota, copia: l-a copiat pe Terenţiu în întregime. În această familiaritate intimă cu scriitorii cei mai mari ai antichităţii greco-latine, timpurile următoare ei, acelea care s-au numit apoi evul mediu, i-au apărut drept o lungă barbarie; pe Dante chiar l-a stimat destul de puţin; pe străini îi numea ‘barbari’; pe italieni, de ‘nobil sânge latin’; voia o restaurare a antichităţii, iar faptul că nu putea fi încă înfăptuită îl atribuia corupţiei moravurilor. Se numea Petracco şi deveni Petrarca; schimbă numele prietenilor săi spunându-le Socrate şi Lelius, iar ei, de asemenea, îi schimbară numele şi îl numiră Cicero. Îşi încheie viaţa scriind epistole lui Cicero, lui Seneca, lui Quintilian, lui Tit-Liviu, lui Horaţiu, lui Vergiliu şi lui Homer, alături de care trăia în spirit; şi, puţin înainte de a muri, lăsă o scrisoare către posteritate, căreia îi încredinţează amintirea lui.Astfel apăreau zorii Reînnoirii. Italia întorcea spatele evului mediu şi după atâtea vicisitudini se regăsea pe sine, se afirma ca popor roman şi latin.”

“Italia aceasta nouă, care îşi reia tradiţiile şi se simte romană şi latină, care îşi afirmă personalitatea ei proprie în faţa celorlalte popoare, socotite toate străine şi barbare, îi inspiră tânărului Petrarca prima lui canţonă [All' Italia e ai signori d'Italia]. Nu mai apar aici nici guelful, nici ghibelinul, nici romanul sau florentinul: este Italia, care se simte încă regina naţiunilor [...]. Mândria naţională şi ura pentru barbari sunt tema canţonei, sunt spiritul care o străbate. Apar aici toate calităţile unui mare artist. Claritatea şi strălucirea stilului, îmbinarea nuanţelor, arta clarobscurului, netezimea deplină şi a armonia frazei, sobrietatea în judecată, măsura în sentimente, o dulce căldură care pătrunde pretutindeni fără să tulbure echilibrul, seninătatea şi eleganţa formei fac din această canţonă una dintre operele cele mai desăvârşite ale artei. Italia şi-a avut poetul ei; acum îşi are artistul.”“Petrarca era în realitate cu totul altceva decât un roman sau un latin, cum voia totuşi să pară: a putut să-şi latinizeze numele, dar nu şi sufletul. Scriitorul latin este îndreptat cu totul spre cele exterioare, spre fapte şi lucruri, este numai viaţă activă şi bărbătească; ai spune că nu are vreme să se aplece asupra lui însuşi şi să se cerceteze. Lui Petrarca îi stă rău în haina lui Cicero [...], fiind mai aplecat spre fantazie şi spre extazuri decât spre acţiune. Fire contemplativă şi singuratică, viaţa exterioară nu a fost pentru el o ocupaţie, ci o diversiune; viaţa lui adevărată era în întregime aceea pe care o trăia în el însuşi [...]. Dante a ridicat-o pe Beatrice în universul a cărei conştiinţă şi al cărui glas a devenit; Petrarca a coborât întreg universul în Laura, şi şi-a făcut din ea şi din el însuşi lumea lui. În aceasta a fost viaţa lui, în aceasta a fost gloria lui.Pare un regres: şi totuşi, este un progres. Lumea aceasta e mai mică, este de-abia un fragment al vastei sinteze danteşti; dar e un fragment care a devenit o totalitate împlinită şi bogată, o lume plină, concretă, dezvoltată, analizată, cercetată până în ungherele ei cele mai ascunse. Beatrice, care s-a născut din simbol şi din scolastică, devine aici Laura în toată claritatea şi personalitatea ei de femeie; iubirea, descătuşată de conceptele universale înlăuntrul cărora zăcea înfăşurată, nu mai este aici nici idee, nici simbol, ci sentiment; iar îndrăgostitul, care singur ocupă mereu scena, îţi spune povestea sufletului său ca un explorator neobosit al lui însuşi. În această operă analitic-psihologică, realitatea se arată la orizont limpede şi directă, liberată de toate ceţurile în care se găsise învăluită până acum. Ieşim, în sfârşit, din mituri, din simboluri, din abstracţiunile teologice şi scolastice, şi ne aflăm în plină lumină, în templul conştiinţei omeneşti. De acum înainte nimic nu se mai interpune între om şi noi. Sfinxul şi-a dezvelit chipul; omul a fost descoperit.Este adevărat că teoria rămâne încă aceeaşi. Femeia este treapta către

creator, iubirea este principiul lucrurilor universale. Dar toate astea sunt accesorii, sunt o simplă exprimare convenţională: substanţa cărţii este alcătuită din curgerea schimbătoare şi necurmată a fenomenelor celor mai gingaşe ale inimii omeneşti.”

“Sentimentul acesta al formelor frumoase, al femeii frumoase şi al naturii frumoase, pur de orice tulburare, este muza lui Petrarca. Ai spune că Laura e un model de care pictorul s-a îndrăgostit nu ca om, ci ca pictor, mult mai puţin doritor de a-l poseda decât de a-l reprezenta. Iar Laura este într-adevăr ceva mai mult decât un model: ea este o formă frumoasă şi senină, pusă acolo spre a fi contemplată şi zugrăvită; fiinţă picturală, nu în întregime poetică; nu e o femeie anumită într-o anumită stare sufletească, ci este Femeia, nu văl sau simbol a altceva, ci femeia în frumuseţea ei. Individul nu există încă: există genul.[...]Viaţa Laurei devine omenească numai atunci când ea moare şi devine fiinţă cerească. Iubirea nu mai poate avea acum nimic senzual: este iubirea pentru o moartă care trăieşte în cer, şi această iubire poate să se reverse liber. [...] În acest fel misterul Laurei se rezolvă în lumea cealaltă, cum se întâmplă şi în Divina Comedie: toate contradicţiile încetează. Desprinsă de condiţiile realităţii, scoasă din trupul ei, devenită fiinţă liber creată de închipuire, Laura apare în ochii noştri cu limpezime şi dobândeşte un caracter în care găseşti trăsăturile sfintei, dar mai ales ale femeii. Fiinţe tăcute şi nedefinite câtă vreme trăiesc, Beatrice şi Laura încep să trăiască numai atunci când mor.”

“Misterul fiinţei lui Petrarca se rezolvă însă şi el. În timpul vieţii Laurei răsărea viu în el opoziţia dintre simţuri şi raţiune, dintre trup şi spirit. Ideea aceasta fundamentală a evului mediu, deşi apare în cazul lui Petrarca purificată în forma ei simbolică şi scolastică, rămâne totuşi credo-ul lui creştin şi filozofic. Opoziţia era în mod teoretic anulată prin prietenia platonică sau spirituală, legătură a sufletelor pură de orice dorinţă; din această abstracţiune nu putea să iasă decât o lirică doctrinară şi decolorată, fără viaţă, în care nu poţi găsi nici pe îndrăgostit, nici pe iubită, nici iubirea. [...] Dar momentul în care îşi trăieşte impresiile, în mijlocul neliniştilor şi al agitaţiei, când este ca împresurat de năluci, atunci personalitatea lui apare, şi-l ai în faţă şi pe poet şi pe artist. Ceea ce simte este în opoziţie cu ceea ce simte. Crede că trupul este păcat şi că iubirea lui este spirituală, că Laura îi arată calea care către cer conduce, că trupul este un văl al spiritului. Iar dacă şi-ar găsi toată mulţumirea în acest crez, i-am avea din nou pe Dante şi pe Beatrice. Dar Petrarca nu-şi află mulţumirea în aceasta: educaţia clasică şi instinctul artistului se revoltă împotriva acestor abstracţiuni ale unui spiritualism exagerat; în el se dezvăluie un spirit nou, simţul realului şi al concretului, atât de dezvoltat la păgâni. Nu află mulţumire artistul, şi nu află mulţumire nici omul, deoarece se simte neliniştit, nu prea sigur de ceea ce crede şi de ceea ce vrea să-i facă pe ceilalţi să creadă, şi simte muşcătura simţurilor şi toate neliniştile proprii iubirii pentru o femeie. Contradicţia sau misterul sufletului izbucneşte la lumină. Iubirea lui nu este atât de puternică încât să-l facă să se răzvrătească împotriva credinţelor, şi nici credinţa lui nu este atât de puternică încât să ucidă senzualitatea iubirii lui.”

“Nu exisă în Canţonier o istorie, o desfăşurare treptată de la un punct la altul, ci este o rătăcire continuă între impresiile cele mai potrivnice, după împrejurări sau după starea sufletească într-un moment sau în altul al vieţii. Nu este istorie, deoarece nu există în suflet o voinţă puternică şi

niciun scop limpede; poetul se află mereu în voia impresiilor clipei, tras în direcţii opuse. Din aceasta se nasc lipsa de echilibru, discordia şi sciziunea interioară. Realul apare pentru prima dată în artă, dar condamnat şi blestemat, numit ‘falsul şi dulcele trecător’, şi totuşi dorit, cu o dorinţă vagă ce-şi află mulţumirea numai în închipuire, slab contrazis şi slab urmat. Cu cât este mai mică nădejdea, cu atât este mai vie dorinţa care, atunci când realitatea nu-i dă împlinire, îşi găseşte mulţumirea în închipuire. Se naşte o viaţă de visuri, de extazuri, de închipuiri a ceea ce sufletul doreşte, dar nu cu speranţa de a-l dobândi vreodată, ci dimpotrivă, cu conştiinţa de a nu-şi atinge niciodată împlinirea.”

“Aceasta pentru că natura, care îi refuzase marile convingeri şi marile pasiuni, ca şi privirea adâncă a lui Dante, făcuse din el un artist desăvârşit. Imaginea satisface în el nu numai pe artist, dar şi pe omul întreg. Fără patrie, fără familie, fără un centru social în care să trăiască, altul decât cel literar, retras în singurătatea studiului şi în apropierea intimă a anticilor, adevărul şi seriozitatea vieţii lui se află în întregime în aceste efuziuni estetice, aşa cum viaţa sfântului constă în extazurile şi contemplaţiile lui.”

“Ţinta poeziei lui nu este obiectul, ci imaginea, felul în care îl reprezintă. Şi el înalţă expresia la atâta fineţe, încât limba, modul exprimării, versul, care fuseseră până acum într-o stare de continuă şi progresivă formare, dobândesc la el o formă fixă şi definitivă, care a devenit modelul secolelor următoare. Limba poetică mai este şi astăzi aşa cum a lăsat-o Petrarca, şi nimeni nu l-a întrecut în măiestra versului şi a exprimării. Acea limbă ilustră, pe care Dante o dorea în proză, Petrarca a realizat-o în poezie, şi din aceasta a fost îndepărtat tot ce era grosolan, nearmonic, vulgar, grotesc şi gotic, elemente care apar încă în Divina Comedie. Este o formă frumoasă nu numai în raport cu ideea, dar cu ea însăşi, aulică, aristocratică, elegantă, melodioasă.”

“Astfel, când Evul Mediu de-abia începea să se dezvolte la alte popoare, la noi o cultură precoce îl şi făcea să se descompună înainte de a se fi putut manifesta în toate aspectele artei şi de a fi putut să producă forma dramatică. Dante, care trebuia să fie începutul unei întregi literaturi, a fost sfârşitul ei. Lumea lui Petrarca, atât de perfectă pe dinafară, este, înăuntru, dezbinată şi obosită: ea este contemplaţie a artistului, nu mai este credinţă şi sentiment. Distonanţa aceasta dintre o formă atât de desăvârşită şi de armonică şi un conţinut atât de slab şi de contradictoriu îşi are expresia în acele sentimente care domină în vremurile de tranziţie: melancolia, duioţia, delicateţea, visarea molatică şi voluptoasă. Şi ilustrul bolnav, pradă valurilor acestei îndoite lumi, a unei lumi care se stinge şi a unei lumi care apare, şi care întruchipează cu atâta dulceaţă şi graţie o contradicţie pe care, spre a o rezolva, i-ar trebui conştiinţă şi forţă, este Francesco Petrarca.