caleh primenirii duhovniceŞtidspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/1941/1/bcucluj_fp...parte la...

ANUL XVII flUG.-SEPT. 1937 NR; 8-9

CALEH PRIMENIRII DUHOVNICEŞTI

Papa Leo XIII publicând, urbi et orbi, jubileul anului sfânt, îi îndemna pe toţi credincioşii să se reculeagă niţel şi să-şi întoarcă gândurile, cufundate în pământ, spre lucruri mai bune şi mai înalte. Piu X, cu ocazia jubileului său sacerdotal de 50 ani, adresă şi el un cuvânt de îndemn (exhortatio) clerului catolic, plin de preţioase şi alese învăţături, prin cari clădirea vieţii spirituale trebuia să atingă o înălţime neobişnuită. Urmând pilda acestor maii Papi actualul Pontifice, Piu XI, plăcut surprins de roadele însemnate culese, de pe urma iubileului său sacerdotal, din partea lumii întregi catolice, voind să permanentizeze oarecum aceste roade şi să dea lumii, adecă fiilor săi iubiţi de pretutindeni, un monument trainic al acelui an sfânt, scris'a şi dânsul şi a vestit, iarăşi urbi et orbi, enciclica despre promovarea din ce în ce mai mult a uzului exerciţiilor spirituale. „Căci — cum notează acest sfânt Părinte — nimic mai plăcut nu poate fi sufletului nostru decât să ne repeţim, cu aducerea aminte, harurile ceteşti şi mângăerile nespuse pe cari le-am experiat făcând exerciţiile spirituale, sau să ne aducem a-minte de râvna cu care asistam la sfintele concentrări spirituale, prin cari ne-am punctat, sau notat, curgerea vieţii noastre preoţeşti ca prin tot atâtea trepte ; să ne reamintim lumina şi îndemnurile ce le-am cules din ele spre a cunoaşte şi împlini voinţa dumnezeească; în sfârşii munca depusă în ele din parte-ne, pentruca în decursul întregei noastre slujbe preoţeşti să servim deaproapelui nostru în cele suprafireşti cu un atât de imens rod sufletesc şi progres de necrezut, cât pe dreptul credem că, în deprinderile acestea sufleteşti, ni-e dată o specială chezăşie a mântuirii vecinice11.

Dat să insistăm ceva mai mult, pe utmele sfântului Părinte, 1

© B.C.U. Cluj

522 CULTURA CREŞTINA Nr. 8-9

asupra exerciţiilor spirituale. — Pontificele aminteşte cum însuşi dumnezeescul învăţător nu se mulţumise să petreacă ani îndelungaţi în izolarea casei din Nazaret ci, înainte de a străluci în de-plina-i lumină în faţa neamurilor şi a le învăţa prin cuvânt lucrurile ceriului, a voit să petreacă 40 de zile în eremitajul deşertului Cvarantaniei. Mai mult! In chiar cuisul muncii evangelice obişnuia să-şi invite apostolii din când în când la liniştea prietenă a solitudinii şi retragerii, spunându-le: „Veniţi voi înşivă deosebi, în loc pustiu, şi vă odihniţi puţintel!'1 Iar înălţându-se de pe acest pământ, plin de griji, la ceriuri, pe aceiaşi apostoli şi învăţăcei ai săi voit-a să-i cultive şi desăvârşească în cenaclul din Ierusalim, unde, în decurs de 10 zile, „petrecând aceştia toţi cu o inimă în rugăciune" (Tapt. / , 14), vrednici s'au făcut să primească Duhul sfânt. Cenaclu de sigur memorabil, care, el mai înîâiu, a ocrotit exerciţiile spirituale, din cari răsărit-a Biseiica înzestrată cu energie perpetuă, şi în cari, de faţă fiind Vergura Maria Născătoarea de Dumnezeu, şi ajutorând şi ea cu patrociniul ei prea puternic, alături de apostoli, au fost instruiţi şi aceia pe cari cu tot dreptul i-am putea numi precursorii Acţiunii catolice.

Din acea zi folosirea exeiciţiilor spirituale, dacă nu chiar cu numele, şi în feliul cum le practicăm noi astăzi, dar în realitate a devenit familiară intre primii creştini, cum ne învaţă. Sf. Francise de Sales, şi ne vestesc semnele vădite găsite în operele sfinţilor Părinţi... Căci, bunăoară, sfântul Ieronim îndemna astfel pe nobila femeie Celantia: „Să ţi-se aleagă un loc potrivit şi depărtat de sgomotul familiei, în care să te refugiezi ca şi într'un port. Acolo să te ocupi în aşa măsură cu cetania dumnezeeaşcă, să fie aşa de dese rugăciunile tale, aşa de puternică meditarea despre cele viitoare, cât piin această îndeletnicire să compensezi toate ocupaţiile celuilalt timp. Aceasta nu o spun ca să te despart de ai tăi: din potrivă o fac aceasta, ca acolo să înveţi şi să meditezi cum să te jertfeşti pentru ai tăi. — Şi emulul sf. Ieronim, Sfântul Petru Hrisologul, episcopul Ravenei, îndemna pe credincioşi cu această preacunoscută invitare: „Jertfit-am trupului un an, să jertfim sufletului zile..." „să trăim puţintel lui Dumnezeu cei ce am trăit cu totul lumei... să răsune în urechile noastre glasul dumne-zeesc; zgomotul familiei să nu tulbure auzul nostru... Astfel întăriţi, fraţilor şi instruiţi astfel, să declarăm războiu păcatelor... siguri fiind de victorie".

Cel care a compilat, ca să zic aşa, metodica exerciţiile spirituale, croindu-le cadrele şi dându-le conţinutul logic şi construin-du-le într'un sistem bine închiegat, este fondatorul ordinului Iezuit,

© B.C.U. Cluj

Nr. 8-9 CULTURA CREŞTINA 523

sf. Ignajiu de Loyola, în primele decenii ale veacului al XVI. Cărticica lui despre exerciţiile spirituale a fost lăudata din partea tuturor Papilor. Intre alţii înşir pe Paul 111, Benedict XIV, Leo XIII, Piu XI, la începutul pontificatului său, şi mai în urmă în actuala enciclică emanată cu ocazia sfârşitului jubileului său sacerdotal. Spune acest Papă că exerciţiile spirituale au văzut lumina prin voinţa Proniei cereşti, datorită râvnei distinsului slujitor al lui Dumnezeu Ignaţiu de Loyola, pe care Ludovic Blosius le numeşte tezaur, pe care Dumnezeu l-a deschis în timpurile acestea noui pe seama Bisericii sale şi pentru care aceluiaş Dumnezeu trebue să i se aducă speciale mulţumiri. Sfântul Părinte aminteşte cum faima acestor exerciţii s'a lăţit aşa de repede în sinul Bisericii lui Hristos şi că în urma lor s'a simţit îndemnat, între alţii, sfântul Carol Boromeul, să străbată spaţiile sfinţeniei, el care a şi introdus uzul lor în mijlocul clerului şi al poporului eparhiei Mi-lanului, fondând chiar o casă, unde oamenii să se poată dedica numai acestor exerciţii ignaţiene. Complectând pe sfântul Părinte, vom adăuga, că şi sfântul Francise de Sales era admirator al e-xerciţiilor, scoţând din ele râvna-i apostolică şi blândeţea-i îngerească. El obişnuia să spună că numărul sufletelor întoarse prin exerciţii la calea mântuirii era, chiar pe vremea lui (1622), mai mare decât numărul literelor din cărticica exerciţiilor. — Nu mai puţin sf. Vincenţiu de Paula, apostolul Franţei, se folosea de e-xerciţii în misiunile sfinte dealungul şi dealatul Franţei, întemeind spre acest scop chiar şi o congregaţie de preoţi, care lucrează cu multă râvnă până în ziua de astăzi. — Emile Olier, fondatorul Sulpiţienilor, răspândind şi el cu râvnă lăudabilă practica exerciţiilor. — Sfântul Léonard de Porto Mauricio, făcu acelaş lucru în veacul XVIII, iar sf. Alfonso în veacul următor şi călugării Re-demptorişti, fondaţi de dânsul, continuă opera în această direcţie până'n timpurile de faţă.

Până şi protestanţii Holl (1915), Neumann (1905), Bohmer din zilele noastre, n'au decât cuvinte de admiraţie pentru exerciţiile spirituale, cari potenţează căldura sentimentelor inimii, te obişnuesc cu o meditaţie raţională a adevărurilor vecinice, îţi oţetesc caracterul şi te duc la stăpânirea de tine.

Toate aceste consideraţii îmi plutesc pe dinaintea ochilor acuma când clerul nostru arhidiecezan, şi clerul din eparhiile sufrâgane, trec din nou prin baia naşterii a doua a exerciţiilor spirituale. Sufletul meu de arhiereu trasăltă de bucurie, împreună cu îngerii Domnului, văzând râvna cu care se ţin aceste exerciţii pretutindeni în provincia noastră metropolitană, dân-

î * © B.C.U. Cluj


du-ne nouă arhiereilor cele mai frumoase nădejdi pentru o renaştere spirituală a acestui cler: stâlpul bisericii noastre şi cununa capului nostru.

Numai având un astfel de cler, reconfortat sufleteşte prin meditarea legii Domnului şi renăscut prin baia harului, care-l inundă în decursul sfintelor exerciţii, putem nădăjdui să secerăm victorii pe tărîmul sufletelor.

Mulţumită Domnului, care ne mângăie în chipul acesta în mijlocul multelor griji şi necazuri ne întăreşte minunat în credinţa noastră nestrămutată, că viitor de aur are această biserică, căreia îi dau asalt porţile iadului, dar înzadar. — Fie Domnul lăudat pentru toate.

MITROPOLIT ALEXANDRU N1C0LESCU

M i ş c a r e b i n e c u v â n t a t ă . E mişcarea cunoscută sub numirea de exerciţii spirituale. Noul Codex /uris Canonici are dispoziţii categorice şi de amănunt pentru seminarişti (cn. 1367); ordinanzi; (cn. 1001), preoţi de mir (cn. 126); candidaţi de călugări (cn. 541); novici (cn. 571); călugări (cn. 595) şi alţi bisericani, obligaţi să ia parte la ele. Practica acestor deprinderi duhovniceşti e veche. Clemente XI (f 1721) le laudă şi îndrumă preoţimea să se folosiască de acest mijloc de purificare, înălţare şi oţelire duhovnicească. Prin ele doar: „Quidquid sordium de mundano pulvere contractum est, commode detergitur, ecclesiasticus spiritus reparatur, mentis acies ad divinarum rerum contemplationem extollitur, recie sancteque vi-vendi norma vel instituitur, vel confirmatur". Dovedit excelent curent de înviorare sufletească pentru cler, exerciţiile spirituale au fost îndrăgite şi de mireni şi astăzi, în Apusul catolic, se bucură de o răspândire universală. Pe acest teren excelează îndeosebi Belgia, Franţa, Germania, Italia şi Olanda. Pentru orientare, o scurtă informaţie, după „Schonere Zukantt" (25 7. 37): Din darea de seamă a episcopului de Munster (Germania) apare că în acea eparhie aproape întreg tineretul a făcut anul trecut exerciţii spirituale. Tinerele fete, dar şi bărbaţii, înainte de căsătorie, a devenit obiceiu general să ia parte la deprinderi duhovniceşti, în grupe, în case ce au direct menirea aceasta. Şi asta au făcut-o şi o fac nu numai elemente din clasa cultă, ci şi ţărani, dintre cari s'au ridicat o seamă de excelenţi apostoli ai acestei mişcări. — Anul acesta nu mai puţin de 160 mame ce au băeţi la teologie, ori deja preoţi, au ţinut în „Collegium Borromaeum" din Miinster o neuitată zi de reculegere aranjată anume pentru ele. — Când ceva asemuitor şi Ia noi, întâîu barem pentru soţiile de preoţi? Apoi şi pentru altă lume, femei şi bărbaţi, (dn).

© B.C.U. Cluj

CEVA DESPRE FRUMUSEŢEA LITURGHIILOR ORIENTALE

In articolul precedent *) ne-am ocupat cu studiul elementelor are constituesc structura internă a liturghiei. Adecă am tratat despre togâtia teologica; despre evlavia care se revarsă din contemplarea nistereior dumnezeeşti ca şi un balsam, peste sufletele adâncite în rugăciune, înfrângându-le inima şi indemnându-le la acte de virtute, — al treilea caracter al liturghiei răsăritene. Am continuat apoi să arătăm izvoarele de unde se adapă dumnezeeasca liturghie: folosirea deasă a Sfintei Scripturi şi complectarea acesteia cu învăţăturile Sfintei Tradiţii; elementul patristic, al doilea depozit al Revelaţiei divine. — In studiul de faţă vom arăta cititorului binevoitor cât de delicat giorifică Biserica răsăriteană pe Dumnezeu. Vom vorbi adică despre frumuseţea literara a imnurilor sacre — deşi este adevărat că această frumuseţe nu totdeauna transpira din traducerea românească, — dar acest fapt nu ne poate determina să ignorăm valoarea originalului — şi despre splendoarea slujbelor sacre. Vom încheea citând părerea unui distins profesor despre influxul binefăcător al liturghiei asupra sufletului Poporului Român.

6. Lirism Poetic. — Imnografia: iată, poate, elementul cel mai caracteristic al liturghiilor orientale, prin care, în ciuda tuturor criticilor de care e susceptibil acest gen şi pe care nu arareori pe drept le-a meritat, riturile răsăritene întrec în mod evident ritul roman. Am insinuat îndeajuns locul destul de întins — am putea spune chiar prea extins — pe care 1 ocupă imnurile de compoziţie bisericească, în ritul bizantin, care în acest punct s'a desvoltat, la Început, întru toate după ritul siriac. Literaţi de-un gust ales, de vreo trei sferturi de veac încoacej s'au dedicat cu dragoste acestor producţiuni de poezie sacră, până atunci necunoscute, şi le-au arătat frumuseţea cu un entuziasm convins. Citând aici câteva din mărturisirile lor pline de admiraţiej nu facem altceva decât să continuăm a caracteriza calităţile şi avantagiile liturghiilor orientale, dar mai ales să le dăm o expunere generală.

„Apusul nostru are nevoe de poezie — scrie P. Bouvy, asump-

') Vezi: Cultura Creştină nr. 6 - 7 ( lunie-Iul ie) a. XVII (19 37).

© B.C.U. Cluj

527 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 8-9

ţionist, care a prezentat la Sorbona în 1886 o strălucită teză de doctorat întitulată Poètes et Mélodes, — lumea profană se declară prea învechită, prea lipsită de orice încântare pentru a putea da încă poeţi lirici, şi chiar ştiinţa sacră este ameninţată de pozitivismul cotropitor. Trebue să căutăm altundeva, într'o literatură încă necunoscută, avânturile inimii, expansiunea sufletului în rugăciune. Or), Răsăritul păstrează, în cărţile sale liturgice, acest lirism ce ne lipseşte. Sf. Efrem, Iacob de Sarug, Sf. Isac cel Mare, Sf. Maruthas de Tagrit în bisericile siriace; un alt Isac, Sf. Mesrob, Moise de Khorene, Narcis cel Plăpând şi Nerse de Lampron în cele două Armenii; şi în Grecia bizantină, trupa nenumărată de melozi, cu capii lor, care formează un cor, şi corifeul lor Sf. Roman, cel mai mare dintre poeţii noştri creştini; trebue să salutăm toate aceste nume, s'aplaudăm toate aceste glorii, s'ascultăm cu bucurie toate aceste cântece" *).

Cardinalul Pltra, care în acest domeniu a fost un pionier neobosit, preciza în 1867 ce trebue să se înţeleală prin imnografie greacă. „Ar avea un înţeles prea restrâns, scria el, dacă ar trebui să vedem în ea numai asemănarea imnurilor şi a „urmărilor" care ocupă un loc destul de mărginit în breviarele şi misalele noastre. E potrivit să se înţeleagă prin acest termen orice compoziţie din cărţile bisericeşti ale Grecilor, care prezintă o formă măsurată prin ritm sau metru prozodic. Dacă ar trebui să ne luăm după părerea, de altfel prea mult timp ţinută în socoteală, că numai acele cântece ale Bisericei greceşti au păstrat metrul prozodiei clasice care erau măsurate regulat, atunci numărul compoziţiilor ar fi foarte redus. Ar urma ca întreaga imnografie grecească să se reducă numai la trei Canoane ale Sf. Ioan Damaschinul, rezervate sărbătorilor Crăciunului, Bobotezei şi Rusaliilor" 2). Dar de fapt, studiile Cardinalului Pitra, ale P. Bouvy, şi ale multor altor savanţi, au demonstrat că, pe lângă această prozodie clasică, care a rămas excepţională în liturghia bizantină, mai este şi o imnografie, în „ritm silabic", care constitue un^gen nou de literatură 3), şi al cărei domeniu e nemăsurat, pentrucă cuprinde cea mai mare parte din cele douăzeci şi patru de cărţi bisericeşti ale Grecilor.

„Nu sunt exceptate decât citirile din Vechiul şi Noul Testament, rugăciunile rezervate preotului, şi în special formulele recitate în taină la sfintele Sacramente, ecteniile, Inchipuitoarele şi sinaxarul;

') Études préparatoires au pèlerinage eucharistique de lérusalem (Paris, Bonne Presse, 1893), p. 226. Deasemenea se mai poate vedea: Poètes et mélodes (Nimes, 1886) p. 347.

*) PITRA: Hymnographie de l'Église grecque. Rome, 1867, p. 3. s) Ibidem, p. 22.

© B.C.U. Cluj


într'un cuvânt: tot ceeace este dialogat. Câmpul aproape nelimitat al imnografiei greceşti se cuprinde în Mineie, Triod, Pentecostar, Paraciitichi, Orologhion, Antologhion, Irmologhion, etc., — cinspre-zece, până la douăzeci de volume, tipărite, ale căror manuscrise ar dubla întinderea"

Şi eminentul erudit îşi termină expunerea cu această concluzie, în care se vădeşte înfiâcăratul entuziasm al elenistului creştin:

B . .Mai cuminte şi mai generoasă decât Platon, care încorona pe poet pentru a l duce la graniţă şi a-1 surghiuni, Biserica i-a deschis templele sale şi-a 'mprumutat delà el melodiile, pentru ca să plirească ziua şi noaptea îndelungatele ciasuri de rugăciune răsăriteană. Nicăiri poezia nu a fost mai cinstită ca'n patria lui Omer" 2 ) .

Apoi, ceva mai jos, aruncând o privire istorică asupra formării progresive a acestui imens domeniu imnografic, Pitra scrie încă o pagină ce merită să fie citată pentru a deschide, atât cât este posibil, perspective luminoase asupra acestui vast subiect unde mai sunt atâtea exploraţii de făcut:

„Dacă e evident că acest monument uriaş al imnografiei n'a putut fi creat dintr'odatâ, nu e tot aşa de uşor să urmezi de-a lungul veacurilor diferitele faze ale formării sale. Iţi dai seama că sunt creaţii succesive, vrafuri suprapuse din cele mai vechi timpuri, generaţii de poeţi mai mult sau mai puţin necunoscuţi şi mormane de imnuri ascunse sub praful vremii şi care aşteaptă să fie scoase din lumea uitării la lumina zilei. Sub volumele tipărite, care singure formează o bibliotecă, şi ale căror diferite ediţii sunt departe de a fi cu totul identice, stau ascunse grămezi de manuscrise dintre care cele mai recente ar fi de ajuns să dubleze ce-a ieşit până acum la iveală. încă înainte de secolul al XII-Iea găsim vechi per-gamene pe care necruţătoarea întrebuinţare din timpul slujbelor zilnice n'a putut să le nimicească de tot. Mulţimea Canoanelor se poate asemăna cu o pădure deasă, din ce în ce mai bogată, pe măsură ce te apropii de veacul al IX-lea, când întreg Orientul e împânzit de imnuri şi cântece de triumf care copleşesc toate creaţiile anterioare până 'ntr'atât, că este greu să găseşti opera complectă şi autentică & Sf. loan Damaschinul, a Iui Cosma, a Iui Andreiu din Creta, părinţii imnografiei. Şi încă mult mai greu e să descurci ceeace s'ar putea numi cântecele fosile şi ciuntite ale com-

') Ibidem, p. 21: „Secretul imnografilor este următorul: ne luând în seamă deosebirile metricei clasice, înlăturând nuanţa fugitivă de vocale lungi şi scurtei căzută poate în uitare în pronunţia vulgară, au recurs la un clement invariabil, vizibil, palpabil, la numărul de silabe, care cu timpul a ajuns să prevaleze în poezia tuturor limbilor moderne*.

*) Ibidem, p. 23.

© B.C.U. Cluj


pozitorilor şi mai vechi, fiindcă aproape toate numele acestora au pierit dimpreună cu operile lor de proporţii grandioase" x).

In fruntea acestor „creaţii anterioare", din care cărţile liturgice, din nefericire, n'au păstrat decât fragmente minime, trebuesc aşezate Condacurile Sf. Roman, diacon de origine siriacă, venit la Constantinopol sub domnia lui Anastasie I-ul (491—518) şi care a strălucit atât de mult prin compoziţia imnurilor bisericeşti, încât tradiţia 1-a poreclit Melodul. Caracterul didactic al studiului nostru ne obligă oarecum să indicăm aci — căci această indicaţie ne pare ea însăşi revelatoare — că Roman Melodul şi-a găsit, dacă nu un editor definitiv, cel puţin un compilator al operelor sale celor mai cunoscute, în persoana lui Giuseppe Cammellt, profesor la Universitatea din Florenţa: Romano il Metode, Inni, a cura di Giuseppe Cammelli; un volum în 8° de 410 pagini, dintre care 80 de Introducere, restul (în afară de Indicele delà sfârşit) închinate publicării textului grecesc, cu traducere italiană şi scurte însemnări critice opt poeme mici, care, declarândule adevărate capodopere de lirism dramatic, n'ar fi lăudate peste măsură 2J.

Imnografia greacă, cu tot numărul mare de manuscrise, care-şi aşteaptă încă un editor, ne e astăzi îndeajuns de cunoscută. Şi dacă este adevărat, pentru a relua expresia Card. Pitra, că, „vrafurile suprapuse din «ele mai vechi timpuri", „mormanele de Imnuri ascunse sub praful vremii", ascund perle pentru lung timp inaccesibile, n'ar fi o afirmaţie îndrăsneaţă spunând că, chiar numai cărţile liturgice tipărite, pentru folosul zilnic al preoţilor şi călugărilor ră-sărlteni, sunt o comoară larg deschisă şi care oferă tuturor, chiar la suprafaţa pământului, scutind astfel de truda explorării pe cei ce vor să se înavuţească, bogăţiile cele mai preţioase

Imnografia celorlalţi Orientali ar fi o lume tot atât de vastă: nu îndrăsnesc să spun mai vastă, fiindcă poezia Canoanelor, care de altfel îi este proprie, a mărit peste măsură proporţiile monumentului imnografie bizantin. Să ne mărginim şi aci numai la o fugitivă privire generală, dar cu toate acestea folositoare.

Dom Pitra, tratând despre originile imnografiei bizantine, îi întrezărise apropierea de cea siriacă, şi prin aceasta de cea semitică. „In momentul în care Grecii încep cu date certe şi nume cunoscute, Orientalii sfârşesc. N'ar trebui oare să se pătrundă în im nografia Sirilor, Caldeilor, Armenilor, Copţilor, care dacă n'au putut

') Ibidem, p . 33. a ) Edizioni „Testi Cristiani". Florenţa. Librăria éditrice Florentina, 3, Via

del Corso, 1930. — Asupra acestor chestiuni de imnografie se mai poate vedea şi TARNAVCHI: Caracterul poetic al serviciului divin gr. oriental. Cernăuţi, 1905.

© B.C.U. Cluj


să premeargă cântăreţilor bizantini, cel puţin au putut să păstreze mai cu credincioşie vechile cântece ale Bisericii?"

Tot mai mult a început să se pătrundă în imnografia siriacă, şi se povesteşte — acesta este rezultatul studiilor făcute — că aceasta a pregătit într'adevăr era cea nouă a imnografiei greceşti, venirea Melozilor bizantini. P. Emereau nu ezita, în încheerea tezei de doctorat asupra lui Efrem Sirui, — opera sa literară — să numească pe Sf. Roman „dis-ipol al Sfântului Efrem", şi să susţină că melodul grec se inspiră din doctorul sirian. „Dar nu numai atât, adaugă el. Condacul, prin eiementele lirice care-1 compun, e un produs direct al literaturii siriace, şi în particular al literaturii efremiene. Prin elemente lirice, aici trebue să se înţeleagă tot ceeace intră în structura şi organizarea condacului în vederea cântului: sisteme strofice, refrenuri, acrostihuri, etc.* 2 ) .

Sfântul Efrem a avut urmaşi. Imnografia siriacă este bogată în nume şi opere. Multe din aceste cântece au forma dialogată. „După o scurtă Introducere, întinderea căreia variază între cinci şi şase strofe de patru versuri cu câte şapte silabe, începe un dialog între două personagii sau grupuri de persoane: astfel, în cântarea Crăciunului, dialogul are loc între Sfânta Fecioara şi regii Magi; în cântarea Bunei-Vestiri între Arhanghelul Gavnl şi Fecioara Maria... Aceste cântări sunt într'adevăr nişte drame mici, cu un curs vioi şi pline de graţiozitate; pare că ar presimţi dramele religioase din Evul-Mediu, care reprezentau principalele fapte din viaţa Domnului Hristos şi ale Maicei sale" 8)-

Ori, Condacurile Sf. Roman şi celebrul imn Acaftist, şi astăzi atât de popular în ţările de rit bizantin, aparţin aceluiaşi gen şi sunt făcute după aceleaşi principii. Aşa încât, chiar pentru imnografia siriacă, specimenele bizantine păstrate în orice carte de rugăciuni pot să documenteze în mod suficient pe cetitorul lipsit de colecţii speciale.

Imnografia armeană deşi nu are o înrudire prea mare cu imnografia bizantină, totuşi se leagă de aceleaşi principii. Imnurile sunt adunate într'o colecţie aparte, Imnuarul sau Scharagan, şi cuprinde poeme din sec V—XlV-Iea 4).

») Pitra, Ibidem, p. 33. ') EMEREAU: Saint Ephrem la Syrien, son oeuvre littéraire grecque, Pa

ris, 1918. De asemenea se mai poale vedea şi opera lui S. J. MERCAT1. Sancti Ephrem Syri opera. t. 1. Rom3, 1915, publicarea căreia a ddt ocazie lui P. Emereau să scrie teza sa.

') H. Leclercq, art. «Hymnes», din Dictionnaire d'archéologie chrétienne et de liturgie, t. Vl, 1925, col. 2898.

«) Ct. F. NÉVE: „L'hymnologle arménienne" in Muséon, t. IV, 1885, p. 359 - 368; H. Leclercq, 1. c , col. 28y9 - 2 9 0 1 . Să se mai vadâ in Echos d'Orient, t. XXVill, 1929, p. 447 -448, enumerarea unor opere privitoare la imnografia orientală.

© B.C.U. Cluj


7. Varietate, strălucire şi popularitate. — Iată formula de în-cheere a enumerării principalelor calităţi caracteristice ale liturghiilor orientale. Această ultimă trăsătură reese din tot ceeace s'a spus până acuma. Riturile Sfintei Jertfe au păstrat mai bine în Orient, sau cel pu{in au păstrat într'un mod mai evident, caracterul de dramă sacră pe care toată lumea îl recunoaşte sfintei Rândueli eucharistice: dialogul, aproape neîntrerupt dintre diacon şi credincioşi în forma antică a ecteniilor; procesiunile solemne cu Evanghelia la „intratul cel mic", cu Sfintele daruri la „intratul cel mare"; tragerea cortinei care nu îngădue credincioşilor privirea altarului unde se săvârşesc misterele decât la anumite intervale, etc., sunt totatâtea elemente care dau sfintei Rândueli eucharistice răsăritene o deosebită varietate, strălucire şi popularitate. Nici celelalte slujbe dumnezeeşti nu sunt lipsite de aceste calităţi şi de aceea poporul le îndrăgeşte şi în general ţine foarte mult la ele, chiar şi când nu înţelege întreaga semnificaţie a formulelor şi a riturilor.

Distinsul prof. Ntchifor Crainic, în următorul citat arată, cu cunoscuta-i competinţă, cum Poporul Românesc şi-a innobilitat sufletul prin contactul neîntrerupt cu dumnezeeasca liturghie: „Un popor creştin, oricât de rudimentare ar fi condiţiile Iui materiale, nu poate fi un popor primitiv de vreme ce, încadrat în Biserică, el are concepţia despre lume pe care i-o dă creştinismul. Care e atitudinea românească în faţa naturii ? Iată o chestiune care ar merita amploarea unui studiu ce n'ar fi decât demonstraţia creştinismului nostru popular... Natura e creatură, Universul întreg e creatură ca şi omul, şi toate sunt zămislite din nimic de Tatăl nevăzut al tuturor. Ce măreaţă apare această concepţie în vasta poezie rituală a Sfeştaniei pentru ploaie! Una din cele mai adânci şi mai semnificative ceremonii religioase din viaţa românească. In rugăciunile acelea ce se rostesc în mijlocul câmpului, sub cerul de arşiţă albă, pe iarba scorojită de dogoarea secetei, se dă glas întregei vietăţi, delà firul de grâu până la păsăreie, delà dobitoace până la nenorocitul om — întreaga făptură înfrăţită în durere se ridică în tragica implorare a milelor cereşti. Sensul acestei rugăciuni s'a adâncit în popor conturându-i concepţia creştină despre natura în mijlocul căreia trăieşte. Cele mai nobile roade ale pământului nostru sunt strugurii şi grâul — vinul şi pâinea care în Taina împărtăşaniei, se transformă miraculos în sângele şi trupul Domnului. De aceea, şi în viaţa de toate zilele, vinul e „sângele Domnului", iar pâinea e „faţa lui Dumnezeu" sau „faţa Domnului Hristos", precum grâul înspicat şi blond e „barba Domnului Hristos". Toate aceste lucruri — câteva din mii — pe care, noi cărturarii, le-am uitat de când am pierdut contactul cu viaţa populară, dovedesc la orice pas cât

© B.C.U. Cluj


element creştin s'a dezolvat din conţinutul Bisericii în adâncul poporului încreştinându 1 pe el, uneltele şi vitele cu care lucrează, pământul pe care trăieşte.

„Precum, ignorând Biserica, pierdem sensul mai înalt al istoriei noastre, tot astfel sensul vieţii populare şi al artei populare ne-ar rămâne pecetluit dacă am ignora incomensurabila influenţă exercitată de Biserică". Cultura — zice Nicolae Berdiaitw — e legată de cult; ea se desvoltă pornind din cultul religios; ea e rezultatul diferenţierii şi a extensiunii cultului. Cugetarea filosofică, cunoaşterea ştiinţifică, arhitectura, pictura, sculptura, muzica, poezia şi morala, — totul e cuprins în cultul Bisericii, organic şi integral, sub o formă încă nediferenţiată. Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism sacru; ea poartă în sine semnele şi imaginile unei realităţi de ordin spiritual". (Destinul culturii în Chroniques, 11, Le roseau d'or). Cultura noastră istorică s'a desvoltat din Biserică, — aceasta se ştie. Dar însăşi cultura populară — folklorul, arta plastică, muzica, înţelepciunea proverbului, moravurile — e străbătută de duhul creator al cultului ortodox şi al concepţiei bizantine. Bizantinismul îşi disolvă elementele caracteristice până în structura intimă a creaţiei populare. Ţa-rigradul, oraşul împărătesc, de pomină, e mirajul baladelor noastre şi termenul de comparaţie al oricărei măreţii. Strălucirea lui imperială străbate până în basme şi in poveşti. D. N. Iorga descopere influenţa lui în portul naţional din Argeş şi Muscel, a cărui origine e în costumele domneşti purtate la Curtea de Argeş după modele bizantine. De aci pompoasa lui asemănare cu odăjdiile bisericeşti" l ) .

Rog cinstitul cititor să-mi permită ca, pentru ultima dată, să mai las pe Cardinalul Pitra să ne grăiască despre frumuseţea imnografie! bizantine: „Comparată cu operele contimporane din fiecare epocă, imnografia bizantină a păstrat cea mai aleasă formă, fără ca totuşi să înceteze să rămână populară. Metrica adoptată, dacă nu-i nouă, nu-i lipsită nici de mlădiere, nici de preciziune. Strofele, rând pe rând greoaie sau uşurele, acum se scurg în ritmul grav al endecasilabului, acum se precipită într'un val de versuri scurte dar repezi, de cele mai multe ori însă cele două măsuri se îmbină în-tr'o singură strofă. Varietatea e de aşa natură, încât strofa poate fi compusă din toate combinaţiile, delà trei până la treizeci de versuri, iar numărul silabelor dintr'un vers pot fi delà două până la patrusprezece sau cincisprezece. Mă îndoesc că poezia clasică, chiar în încercările ei cele mai îndrăsneţe, dispune de atâta libertate. In

') NICHIFOR CRAINIC: Puncte Cardinale în haos, editura >Cugetarea«, Bucureşti, pp. 118-120 .

© B.C.U. Cluj


sfârşit precizia rezultă, dupăcum arată experienţa, din rigoarea îngrădirilor. De obicei în poezia cântată, mai ales în sanctuare, versurile polisilabice tind să se circumscrie într'un sens desăvârşit; particulele disiunctive se aşază de preferinţă la început sau la sfârşit; pronumele, destinate să individualizeze gândirea, de regulă cad în ultima silabă; respiraţia din decursul cântării odihneşte spiritul. Şi dacă-i adevărat că poezia cfasică oferea urechilor exercitate o dublă melodie, una cauzată de succesiunea versurilor lungi şi scurte, iar cealaltă de ritmul accentului tonic, atuncia ne este îngăduit să credem că întâia nu putea fi simţită de o ureche vulgară, ci era rezervată spiritelor delicate şi culte, în timp ce maselor li se oferea accentul tonic care, sau storcea aplauzele, sau se expunea fluerătu-rilor celor prezent 1. Biserica a păstrat cu gelozie această moştenire populară" ').

* Concluzia, care în mod inexorabil se deduce din studiu! nostru,

ar fi aceasta: fiindcă liturghia este unicul tezaur caie a supravieţuit aproape intact peste ruinele schismei seculare din Răsărit, trebue păstrată cu sfinţenie; fiind un monument al creştinismului glorios din Răsărit, şi practicată cu dragoste şi respect, fiind rugăciunea oficială a Bisericii. Despre ea se adeveresc, în deosebi, cuvintele rostite de Papa Pius XI studenţilor Italieni în audienţa din Ianuarie 1927: „Nu se prea cunoaşte tot ceea ce este scump, bun şi creştinesc în aceste fracţiuni ale vechiului adevăr catolic, Blocurile desfăcute din-tr'o stâncă auriferă sunt la rândul lor aurifere". In felul acesta trebue considerat tezaurul liturgic, deoarece, el este chezăşia cea mai sigură a unei apropiate reîntoarcere la unitatea catolică. „Suntem cu atât mai îndreptăţiţi să sperăm, această reîntoarcere — scria Pius XI către sfârşitul Enciclicei Reum Orientalium, din 8 Septemvrie 1928, — cu cât aceste popoară păstrează nu numai o parte considerabilă din Dumnezeeasca Descoperire, ci pentrucă mai au şi un cult sincer pentru Domnul Nostru lsus Hristos, o dragoste şi o evlavie într'a-devăr excepţională către neprihănita Sa Maică şi pentrucă se folosesc de sfintele Taine".

(Sfârşit)

Roma, Collegio Pio Romeno

SÉVÉRIEN SALAVILLE, A. A.

») Pitra op. cit., p. 2 4 - 2 5 .

© B.C.U. Cluj

SUNT COPIII LENEŞI ?

i.

întreagă problema educaţiunei din zilele noastre pare a se fi concretizat în marile principii fixate de Gilbert Robin, în precizările lapidare: „Defectele psihice ale copilului au fost create de incomprehenziunea, ignoranţa, laşitatea şi despotizmul adultului". Şi: „Copilul n'are defecte! El este sau rău crescut, sau bolnav".

Prin urmare vina cea mare pentru atâtea din metehnele, reale sau imaginare, ale celor mici, e a adulţilor, a celor mari. Şi care va să zică: uşă de scăpare pentru aceştia din urmă, sub raportul de mai sus, nu prea există.

Şi aievea: rezultatele educaţiei moderne oferă celea mai deplorabile aspecte. înregistrând celea mai slabe rezultate la examenele şcolare, trecând prin gama imoralităţii şi corupţiei tineretului, a familiei şi a societăţii, ne-a fost dat să vedem copii normali, cu situaţie şcolară foarte bună şi din celea mai bune familii, co-miţând delicte şi crime oribile. Cine poartă vina acestei situaţii? Desigur, în cea mai mare parte, cei cari fac educaţia copilului: Şcoala, familia şi societatea. Dar: care în primul rând ? Foarte greu de determinat la repezeală, căci incontestabilul fapt dureros e că toţi trei aceşti factori educativi sunt încă de o exasperantă lipsă de coordonare şi de un egoism, uneori, nelimitat. Fiecare îşi vede de interesul individual şi propriu, ajungând adesea în adevărată duşmănie, făcând pe copil în acest mod — victima tuturor.

Astăzi educaţiunea propriu zisă, cea morală-psiho-fiziolo-gică, nu mai este deloc o artă platonică. Ea este, pe zi ce trece, o tot mai vastă şi mai exactă ştiinţă foarte pozitivă, cu izvoarele din toate domeniile şi specialităţile vieţii omeneşti şi care se a-şează pe baze noi — cu totul noi — înflorind în toate părţile lumii civilizate. De această ştiinţă noi Românii nu mai putem să stăm departe fără a comite o nelegiure la adresa a tot ce avem mai scump: eul propriu, naţiune şi Dumnezeu. Şi cum copilul este elementul de educat, delà el trebue să plecăm.

Copilul trăeşte, rând pe rând, viaţa de familie, de şcoală

© B.C.U. Cluj


şi de societate. Numai studiind copilul ca suflet şi trup, şcoala ca organizaţie, scop şi metodă, familia şi mediul social în compunerea şi individialitatea lor, vom putea avea o noţiune clară a punctului de unde pleacă răul. Şi, fiecare din aceşti factori, este dator să-şi joace rolul său. Toţi suntem educatori, preoţi, profesori, medici, meseriaşi, părinţi etc. şi toţi trebue să ne cunoaştem calea şi mijloacele de întrebuinţat pentru a ajunge la scopul ce avem de atins. Pentru a fi un bun educator, se cere azi, să cunoşti cât mai bine noţiunile scoase în relief de : psihologia individuală, genetică, infantilă; de igiena mintală ş. a.

In America şi în ţările Apusului, s'au organizat în acest scop asociaţii, congrese, conferinţe, publicaţii, etc., cari caută să dea un minim de informaţii părinţilor şi educatorilor şi să stabilească legături mai strânse între şcoală şi familie în acelaş scop. „Parent-Teacher Association" (din 17 II 1897), după cum spun W. I. Thomas şi D. S. Thomas, este „o organizaţie a părinţilor, a învăţătorilor şi a altor interesaţi, având de scop studierea problemelor spirituale la copil; casa şi şcoala şi raportul fiecăreia cu comunitatea şi statul, pentruca întreagă viaţa naţională să poată fi întărită prin formarea de cetăţeni mai buni, mai sănătoşi şi mai mulţumiţi". Activitatea acestor organizaţii se îndreaptă în mare parte spre probleme sanitare specifice ca: prevenirea şi curarea relei nutriţii; a turburărilor vizuale; a vegetaţiilor adenoide, etc. Un rol deosebit au apoi problemele de conduită. Organizaţiile lucrează în strânsă legătură cu institutele şi clinicile de specialitate. In această acţiune face servicii de nepreţuit acel „The Visiting tea-chei" învăţătorul vizitator din America, care este un agent de legătură între casă, şcoală şi diferitele organizaţii de educaţie.

La noi, aşa ceva abia s'a încercat pe ici-colo şi trebue s'o spunem: fără rezultate, până în prezent. Desigur, cauza rezidă în distanţa prea mare la care ne-am ţinut de problemele ridicate de educaţiunea nouă. Şi este de dorit ca, după o smerită „Mea culpa" să ne apucăm de lucru.

Gilbert Robin, la care m'am provocat mai sus, zice undeva: „Un defect psihic la un copil este adesea o încercare din partea copilului de a restabili (încercare instinctivă) un echilibru sfărâmat de părinţii nepricepuţi. Este încercarea copilului de a triumfa asupra forţelor sale şovăelnice. E o răzbunare împotriva soartei'i conştient sau nu — aceasta nu importă; sau e simptomul unei boli". Şi tot acest autor afirmă şi aceea că: „Lenea la copil este adesea o reacţiune de apărare, şi poate cea mai legitimă din toate. Prin acest mijloc copilul luptă inconştient împotriva tuturor exigenţelor,

© B.C.U. Cluj


prejudecăţilor, abuzurilor şi erorilor metodelor noastre pedagogice. In loc să pedepsim pe un copil pentrucă e leneş, ar fi adeseori mai bine să facem „meaculpa", să ne dăm seama de vina noastră proprie. Şi să credeţi că nu vorbesc astfel dintr'o indulgenţă uşoară din partea mea pentru copii" i). Binnet observă şi e l : „Un copil care vede zilnic, cum, cu toată munca şi silinţa lui, rămâne totuşi cel din urmă din clasa sa, primind mereu note rele, se descurajează şi capătă un dezgust pentru carte, mai ales atunci când nu găseşte cea mai mică încurajare, nici la părinţii săi".

Iată, deci, în câteva scurte cuvinte, arătat un drum ce avem de urmat într'o cercetare de capitală însemnătate.

Copiii aşa zişi dificili, adecă aceia cari în diferitelele împrejurări ale vieţii, se arată nepregătiţi într 'un fel sau altul, făcând greutăţi celor din jurul lor, nu mai trebue să ni se pară nişte „fatalităţi fizio-psihice de neînlăturat". Ci, după cum se exprimă pomenitul Gilbert Robin, ei pot profita de o „ortopedie mintală" — un tratament medico-pedagogic preventiv şi educativ.

Se înţelege că ne referim la micii deposedaţi ai soartei, cari trăesc curent în mijlocul nostru şi sunt înainte, cu mult înainte, de timpul când ei ar trece în paternitatea institutelor juridice de ocrotire şi asistenţă.

Cuvine-se deci ca toţi: părinţi, profesori, preoţi, pedagogi, psihologi, medici ş. a., să studieze această mică entitate, care este copilul ; să se studieze pe ei înşişi şi metodele lor, pentru a putea sădi în lume prin sufletul copilului, cum zice medicul Adler Alfred, acel „Mitmenschlickeit", acel sentiment social şi creştin de solidaritate cu tot ce ne 'nconjoară, îmbunătăţind în adevăratul şi cel mai larg înţeles al cuvântului, pe om.

Şi acum să ne apropiem de obiectivul nostru!

II.

„Nu ştie, pentrucă-i leneş ! Nu-i place să muncească ! Şi ăsta-i l eneş ! Jumătate din ei sunt leneşi! Toţi sunt leneşi! Nu merită nici o consideraţie!..." Aşa se aude adeseori în viaţă. Mulţi educatori cad epuizaţi, cu aceste încheieri descurajatoare pe buze. Deşi nu-s îndreptăţiţi în pesimismul lor. Şi iată de ce:

Când se poate zice de cineva cu drept cuvânt că-i leneş? Atunci când poate, dar nu voieşte să munciască. Dar lenea în sensul de mai sus, lenea propriu zisă, se poate spune că este extrem

') Cf. DR. YGREC: Copiii criminali, leneşi, mincinoşi. (B. p, t. No. 1347).

© B.C.U. Cluj


de rară. Dacă nu chiar inexistentă, dupa ce-i absolut ilogică în existenţa ei.

într 'adevăr, munca raţională, fizică şi sufletească, este o descărcare firească a unei energii acumulate, care cere să fie cheltuită. Şi în acest caz ea produce întotdeauna plăcere. Iar firea omenească este aşa făcută, că aleargă încontinuu după plăcere şi mulţumire.

Care ar fi atunci logica, după care copilul ar fugi de muncă; ar lenevi?!

Este deci logic şi evident că foarte adesea atunci, când un copil este taxat de leneş, se procedează într 'o absolută necuno-ştinţă de cauză şi mai ales necunoaştere a acelui copil — „leneş". In celea ce urmează voiu prezenta, rând pe rând, pe micii „leneşi" ce-i putem întâlni în viaţă, des coperindu-le celea două aspecte ale eului lor: fizicul şi psihicul. Face să-i cunoaştem, ca să încunjurăm o mulţime de nedreptăţi cu urmări nespus de păgubitoare pentru indivizi şi pentru societate.

Autorii cari au studiat până acum această problemă, au dat fiecare câte o clasificare a stării de lene, după vederi şi concepţii aparte. Mie mi s'a părut cea mai raţională şi mai simplă clasificarea dată de francezul Dr. S. Laumonier, în opera sa: „La thérapeutique des péchés capitaux" — (apărută in Librăria „Le François". Paris în 1931).

El distinge: 1. Lenea prin neputinţa, care ar fi involuntară şi 2. Lenea prin sensualitate, care ar fi voluntară. — Lenea prin neputinţă ar fi a) prin neputinţă permanentă şi totală, ori b) prin neputinţă parţială şi ocazională.

a) Lenea prin neputinţa permanentă şi totală: ţine de: insuficienţe funcţionale şi turburări organice definitive, alteraţiuni endocrine profunde, arieraţie psihică, tuberculoză-heredosifilis, here-doartritism, nevroze psihice etc., cu consecinţe în lipsa puterii de înţelegere, a memoriei, judecăţii, atenţiunei, curiozităţii, emulaţiei, disciplinei etc.

b) Lenea prin neputinţa parţială şi ocazională ţine de circumstanţe modificabile, a căror dispariţie suprimă lenea: defecte de auz, vedere; turburări digestive sau respiratorii, vegetaţii ade-noide şi mai ales relele condiţii de morală şi igienă.

In tratarea ce urmează, nu pot să fac o enumerare specifică în sensul de mai sus. Practica mea mi-a arătat că dacă în adevăr clasificaţia de mai sus este naturală, în realitate însă, diferitele motive de „lene" se întretae, se încrucişează şi se în tâ lnesc .

1. In lumina cercetărilor moderne, copilul are o aşa zisă

© B.C.U. Cluj


„vârstă mintală" (ca şi adultul de altfel) întocmai după cum are o „vârstă fizică". — Doi copii de „vârstă fizică" analoagă, dar de „vârstă mintală" diferită, sau invers, nu pot fi consideraţi la fel de inteligenţi. „Coeficient de inteligentă" diferit şi situaţie pe „scara metrică de inteligenţă" diferită, în lumina vederilor actuale nu au ce căuta nici în aceeaş clasă, necum în aceeaş bancă. In ţările unde igiena mintală a triumfat, s'a ajuns la înfăptuirea acestui interesant deziderat al învăţământului raţional de a clasa copiii după „vârsta mintală". Iată deci un fel de „lene" — apărută din nepotrivirea „vârstei mintale" cu munca la care este pus copilul, sau cum a spus aşa de admirabil, un preot-profesor al nostru: „Am rămas surprins de ceeace am văzut: ce le dăm noi copiilor şi ce le-ar trebui lor". — Aceasta este o chestiune care nu că merită, ci trebue, ca un imperativ de maximă importantă, să fie cercetată şi expusă cu vreun prilej potrivit de un profesor-psiho-log de-ai noştri.

2. Semnalez un al doilea tip de „lene" — descris de doctorul Gilbert Robin şi de Payot. Aceasta ar proveni din o inaptitudine cu totul specială pentru anumite materii, sau pentru întreg sistemul şcolar, elevii având însă o perfecţiune şi predilecţie pentru alte căi de lucru. — Gilbert Robin vorbeşte de o fetită de 9 ani, care nu voia să audă de şcoală, dar manifesta tendinţe şi aptitudini excepţionale pentru menaj.

Aici este punctul de a combate, pe bază pozitivă, tendinţa lumei de a forţa pe toţi copiii pentru şcoli speciale, după gustul familiei, societăţii sau interesele de ocazie, şi nu după aptitudinele bietului copil, de unde vin apoi serii de nenorociri pe individ şi societate.

In această ordine zice pedagogul Payot in lucrarea sa: „Educaţia voinţii" că în învăţământ fiecare studiu trebue să fie precedat de o expunere foarte convingătoare de marile foloase generale şi particulare ce elevii vor trage din acestea studii. „Pot spune, în ce mă priveşte, că am studiat, ani întregi, cu dezgust Latina, al cărei folos nimeni nu mi-1 arătase; pe de altă parte am vindecat de acest dezgust pe elevii atinşi de dânsul, numai pu-nându-i să citească şi apoi complectându-le admirabila expunere a lui Fouillée asupra trebuinţei studiilor clasice" l ) .

3. „Lenea" din infirmitate şi boli: foarte importantă de cunoscut, fiind extrem de frecventă şi totuşi rar observată.

a) Dintre infirmităţi: miopia, hipoacupia auditivă şi mai ales

') Cf. J.PAYOT: Educaţia voirii, pag. 109. 2

© B.C.U. Cluj

538 CtoLTURfl CREŞTINA Nr. 8-9

turburările în ritmul şi calitatea respiratorie, provenite în marea majoritate din cauza vegetaţiilor adenoide curabile.

A. H. Anderson (citat de Igrec) susţine că, „vederea defectuoasă nu este o cauză de rea purtare. Cu toate acestea, dacă un copil, a cărui vedere defectuoasă nu a fost diagnosticată, este considerat ca neînteligent şi lent de către profesorul său, greoi şi stângaci de către camarazii săi, şi dacă din cauză că nu este nici aşa de abil şi nici aşa de vioi ca ceilalţi copii pe terenul jocului, este evitat şi lăsat la o parte, vederea sa defectuoasă poate fi considerată ca contribuind, împreună cu instinctul combativ, complexul de inferioritate, complexul Oedip şi o mulţime de alţi factori, să explice la acest copil antagonismul, înclinarea spre izolare, spre reverie, şi desgustul general pentru şcoală, vagabondajul şi încă o mulţime de alte rele".

De asemenea adenoidianul, ar o figură de desechilibrat mintal, întârziat psihic, bolnav şi ne tratat la timp, ajunge în infirmitate din acestea puncte de vedere.

b) „Lenea piin boli organice". Diateze: Copilul scrofulos are psihologia unui suferind. Unii dintre ei, tandri şi cu simpatie pentru mediu, alţii sunt de un egoism tiranic. — Copiii artritici sunt adesea foarte treziţi, cu inteligenţă precoce, dar : iritabili, nervoşi, înclinaţi spre tristeţe şi frică. — Afecţiunile gastro-intestinale: după avizul tuturor clinicienilor, înclină caracterul spre tristeţă şi pareză. — Tristeţea opreşte funcţiunile digestive fie prin spasm fie prin suspendarea secreţiilor, iar acestea turburări, la rândul lor, provoacă tristeţea. Dispepticii, în general, sunt şi hipocondrici şi prin aceasta ajung să fie preocupaţi, descurajaţi, anxioşi, egoişti, iritabili. S'a creat odată chiar o copropsihiatrie *). — Suferinţa ficatului şi a bilei produce tristeţe, somnolenţă, abulie etc., fără să pomenim — în sfârşit — stările net şi grave, patologice. — Suferinţa renală dă: depresiune, iritaţie, stări confuzive, ajungând la confuzia şi coma uremică. — Guta, obezitatea şi diabetul, prin sentimentul de distrugere progresivă produc în victimă: descurajare, moleşală, apat ie: — arterioscleroza mai ales cea cerebrală: exces de emotivitate, automatizarea şi disocierea tuturor notelor de caracter; bucuria, tristeţea, mânia, instabilitatea şi iritabilitatea apar brusc şi separate, ca la copii. — Cardiopatiile: par a fi deprimante. Aorticii ar fi înclinaţi la excitaţiune, mitralii sunt melancolici (d'Artos). Dar e îndoelnic. — Până când cardiopatia este compensată, se pare, mai mult că ea nu are influinţă asupra psihicului. —

*) Cf. DR. BOVEN: La science de caractere pag. 217,

© B.C.U. Cluj


In general însă pe cardiaci palpitaţiile, tachicardia, şi mai ales deranjul în oxigenarea corpului, îi fixează într 'un fel de captivitate uneori dulce, alteori melancolică — nervoasă, anxioasă-iritabilă. Sunt însă, neuroze cardiace independente de starea cordului (inimii).

Tuberculosul: are o psihologie polimorfă şi nuanţată. In general es te : emotiv şi sensibil până la hiperestezie. Unii cu intense sclipiri intelectuale, alţii egoişti. Cei mai mulţi, cu o euforie şi un optimism constant până la vindecare, sau agonie. Uneori cu reacţiuni depresive din timp în timp. — Dar, e foarte caracteristic tuberculoşilor un erotism, un sentimentalism amoros, care a fost cântat deseori în literatură. Se văd tuberbuloşi căsătorindu-se pentru a muri după câteva luni. Sifiliticul: nu are un tip caracterologic distinct. Pare a fi mai dese episoadele depresive. In sifilisul nervos (paraliza generală, tabes,) apare acea euforie colorată şi absurdă.

Hereditatea patologică, mai ales alcoolismul (Schroeder), dă 94% stări psihice bolnăvicioase. Asemenea diferitele toxicomanii. In general hereditatea tinde la identitatea generatorului cu urmaşul, din punct de vedere intelectual şi afectiv; această tendiţă mani-festându-se chiar asupra întregei consangvinităţi — (Ribot, Poger, Peters, Galton, etc).

4. „Lenea" din anomaliile endocrine: cea mai frecventă şi cea mai interesantă. îmi voi lua permisiunea de a începe acest capitol prin descrierea sumară a stării psihice, a câtorva etăţi fizice în care copiii par a fi mai des „leneşi": epoca pubertăţii şi epoca adolescenţii (18—21 ani):

Pubertatea: este epoca celor mai puternice transformări psihice. Copiii sunt nestatornici. Mai ales băeţii nu se simt nicăiri bine, sunt încăpăţînaţi, fără respect ş. a. Un exces de energie care începe să se afirme, face ca jocul şi sportul să nu le fie de ajuns, ci ajung la descărcări violente : deteriorări de monumente, acte de devastare prin cimitire (Roşea). In această epocă se afirmă sentimentul eului; copilul devine mai îndărătnic, înjură sălbatec, îi place să facă pe grozavul. Apariţia instinctului sexual complec-tează seria aberaţiilor caracteristice acestei epoci.

Unii se caracterizează pr in: dorinţa de aventuri, de a eşi în mijlocul naturii, de a pleca de acasă, cari, până sunt măsurate, nu sunt de condamnat. B. V. Gruhle (citat de Roşea) scrie: „Ca educator nu poţi decât să te bucuri că surplusul de energie al acestei epoci, a găsit acest mijloc de descărcare. Este mai grav dacă ti-nărul se dedă singurătăţii şi îşi găseşte satisfacţia în ţinerea unui jurnal, în a face reverii şi altele. Şi chiar această ocupaţie este încă un ventil care duce la o destindere; este mai rău însă pentru

2* © B.C.U. Cluj


puberul care se închide în mod cu totul autistic, în sine însuşi , neavând posibilităţi de exprimare şi consumându-se astfel în sentimente depresive". Iar la Jean Viollet, în lucrarea: „Education de la pureté et du sentiment", (pag. 20) cetim: „In timpul pubertăţii copilul este cu caracterul profund schimbat. El este brutal, războinic ; încearcă lipsa de a se afirma, de a se valoriza, e extrem de sensibil la reproşuri, este avid de libertate şi independenţă etc. Este uneori de un egoism puternic, încearcă curiozităţi ce până acum nu-1 interesau (viaţă sexuală). Adesea pierde gustul de lucru, lăsându-se în lâncezeală şi visări, cu origina într 'o nevoie de sen-sualitate nesatisfăcută. Fetele la pubertate arată reverii vagi, fără obiect. Ades trec prin exuberanţe de melancolie, se naşte în inima lor simţul de prietenii şi admiraţiuni brusce şi exclusive; au ades gândul că nu sunt înţelese de cei din jur. —• Pe când la băeţi există o vanitate copilărească, la fete 'ncepe cochetăria, ele încep să-şi cunoască şi valorifice graţiile femenine; le place să fie observate, mai ales de bărbaţi ; dar în acelaş timp, din fericire, au şi un specific sentiment de pudoare, care le ţine sub rezervă şi defensivă".

Tot Viollet observă: „o caracteristică a pubertăţii este un fel de pasivitate melancolică, care poate face pe adolescent să-şi satisfacă dorinţele corpului şi să accepte sugestiunile imaginaţiei. Această pasivitate fiind un început de sensualism, trebue combătută prin muncă, ocupaţie şi exerciţiul voinţei".

Azi este bine observat că pe copii, mai ales în epoca pubertăţii, îi putem câştiga foarte uşor pentru carte şi pentru o conduită socială sănătoasă, dacă se ştie face apel la amorul lor propriu, la tendinţele lor de a se afirma şi de a fi luaţi în considerare. Şi pot fi uşor îndepărtaţi de carte şi de buna conduită dacă sunt continuu ironizaţi, neluaţi în seamă, etc. A. Adler zice: (citat de Roşea) „E unul din celea mai importante principii în educaţie ca copilul să fie luat în serios să fie considerat ca egal, să nu fie umilit, ironizat, luat în râs... etc".

Adolescenţa, sau vârsta dintre anii 18—21, iată cum o descrie Payot (o. c. pag. 179 180):

„Din nenorocire, tocmai la această epocă se desăvârşesc transformările fiziologice începute demult. Creşterea e aproape terminată; uriaşa sforţare trebuitoare copilului spre a clasa şi a-şi lămuri lumea exterioară, s'a îndeplinit; cantitatea cea mare de puteri, rămase de acum înainte fără întrebuinţare, va deveni o cauză de turburări, deşteptarea complectă a simţului sexual colorează deodată gândirea cu culori, ce nu le avea până acum. Imaginaţia se

© B.C.U. Cluj


amestecă şi ea. Această stare de suferinţă reală, dar poetizată de literatură, Beaumarchais o zugrăveşte atât de bine în „Heruvim": Nu iubeşti nici o femee anumită, „iubeşti dragostea". La vârsta asta e în noi o aşa de mare putere de înfrumseţare a vieţii şi a lucrurilor, o aşa de mare vânjoşie de viaţă, o nevoe atât de adâncă de-a împărtăşi cu cineva comoara fiinţei tale, de a te devota unei cauze, de a te jertfi, încât cu adevărat e o epocă binecuvântată.

Dar vai! Momentul acesta al vieţii este hotărâtor, ardoarea aceasta trebue să fie cheltuită. Dacă nu se îndreaptă spre ocupaţii vrednice, e în primejdie să se îndrepte spre plăceri josnice şi ruşinoase. In acest moment este lupta lui Hercule între virtute şi viţiu; ori şi care va fi calea aleasă, va fi însă îmbrăţişată cu o zvă-păială extremă. Pentru cea mai mare parte din tineri, alegerea nu-i multă vreme indoioasă. Se îndreaptă, încotro îi mână desgustul de studiu, pildele rele, lipsa de recreaţii sănătoase, slăbiciunea voinţei lor, imaginaţia lor deja mânjită şi stricată". Viollet (o. c. pag. 20) e de convingerea întemeiată: „Când copilul ajunge la adolescenţă, trece prin o criză a amorului propriu social care îl face să roşească de a nu fi asemenea camarazilor şi îl împinge să-i imite până şi în defecte, pentru a nu le părea inferior".

In fine o a 3 a vârstă fiziologică de care trebue să spun ceva este: Preşcolarul. Aici apare eul copilului şi se deschide drumul înjghebării caracterului şi a procesului de viaţă mintală. Ceva mai înainte îşi au origina complexurile de inferioritate Adler şi complexul Oedip. Copilul acuma este îndărătnic, opune rezistenţă şi nelinişte. Un început de manifestare de independenţă a cerinţelor şi pretenţiilor sale.

Am pomenit celea de mai sus pentru a reţine că unele procese cari ar părea, şi de fapt sunt anormale, la unele vârste în acestea période sunt cu totul de înţeles.

„Lenea" provenită din anomaliile endocrine este astăzi tot mai bine precizată. In corpul omului există câteva glande a căror produse de secreţiune se varsă direct în sânge (de aceea se zic „endocrine") influenţând într'o enormă măsură întreagă personalitatea fizico-psihică a individului. In studiul caracterologici şcoala psiho-fiziologiştiloi italieni (Achille di Giovanni, Viola, Nicolas Pende) susţine că de jocul acestor glande ar depinde tipul de caracter psihic.

După L. Berman, individualitatea fiecăruia este determinată de predominarea cutărei sau cutărei secreţii. Crimele pasionale se deduc în multe cazuri din turburările tiroidei, iar crimele de violenţă pot fi atribuite unei rupturi profunde a echilibrului adrenalei.

© B.C.U. Cluj


Tendinţele criminale la femei în timpul menstruatiei şi sarcinei au fost şi sunt menţionate; de exemplu: cleptomania limitată Ia durata sarcinei. Berman crede chiar că oamenii mari — după documentele istorice — se pot caracteriza prin dominări de acest fel : Napoleon era pituitar; Darvin: pituitar anterior — hipertiroidian şi un suprarenal deficitar etc. Mai mult, el susţine că oamenii pot fi influenţaţi prin opoterapie, aşa că am putea crea cutare stare afectivă.

Fără a întră în studiul caracterologici, am pomenit aceste lucruri, fiind în legătură cu subiectul şi amintesc în treacăt că, împreună cu alte câteva teorii, (Şcoala Lioneză Sigaud, Pauchet ; teoria psihiatrului E. Kretschner, Guillaume etc) suntem încă destul de departe de o preciziune clară a lucrurilor.

Important este că observaţia zilnică ne-a pus în cunoştinţa unor lucruri foarte interesante. Iată cum vom întâlni „leneşi" — copii sau adulţi — cari, prezentaţi fiind unui psihiatru, vor fi redaţi societăţii integri. Dar, lăsând acestea la o parte, să întrăm în tainele „leneşilor" endocrini şi să facem cunoştinţă cu forţele oculte ce provoacă şi alimentează „lenea" împricinaţilor din chestie.

Tiroida e glandă situată pe faţa anterioară a gâtului. întreţine nutriţia şi normalul psihic; ea dă spiritului rapiditatea omului sănătos. Lévi i-a zis „glanda rapidităţii".

Hipertiroidismul uşor dă omul agitabil, iritabil, surexcitabil. Hipertîroidismul agravat ajunge la : Bazedov sau guşa exoftalmică. Bazedovienii au un umor instabil, cu accese de mânie şi nelinişte, agitaţie nervoasă, o precipitaţie febrilă a mişcărilor foarte mobile, împresionabilitate extrem de vie, cu mimica oglindă a tuturor e-motiilor şi mai ales a celor ce pleacă din sentimentul fricei. Tre-murături, sudori, palpitaţii cardiace, bufeuri vazometrice com-plectează tabloul bolnavului cu ochii peste măsură de căscaţi. Slăbirea în greutate enormă, ridicarea metabolismului bazai, etc. ne clarifică.

Hipotiroidismul dă obezi, flasci, un spirit greoi; tipi somnolenţi, leneşi, trândavi, friguroşi. Congenital sau operator produce: Cretinismul şi mixoedematosul. Din fericire medicina modernă poate combate cel puţin mixoedemul născând la adult, dar nu are deloc acţiune asupra cretinismului congenital. Corpul este diform, obez-adipos, cu fată şi mimică de arierat. Inteligenţa adoarme în mixoe-dem şi e adormită în cretin. E moleşit. Sufere de lipsă de iniţiativă, de interes; încetineală extremă în ideaţie şi în mişcări, cum zice Regis (citat în pag. 219 Bowen); „spirite în pană". „Inteligenţa mixoedematosului juvenil este aceea a unui copil obişnuit, la care

© B.C.U. Cluj

Nr. 8-9 CULTURA CREŞTINA

ea s'ar fi inmobilizat, ar fi adormit, fără să mai progreseze. De asemenea de obiceiu se găsesc la el toate caracterele cerebralităţii unui copil natural, atât din punct de vedere mintal propriu zis cât şi din punct de vedere al umorului, a gusturilor, a bucuriilor, a timidităţii, a legăturii faţă de mamă etc. La 10 —15 ani sau mai mult, mixoedematoşii sunt ca şi copilaşii liniştiţi cari rămân mult şi bine fără a vorbi, pe scaunul unde au fost puşi". — Deci nu sunt nişte idioţi. — Acelaş tablou şi pentru adulţi. Sunt uneori şi cazuri de atari bolnavi conştii de boala lor. — Metabolismul bazai foarte jos; pulsul lent şi întreg corpul greoi — complectează tipul clinic. Iată deci acest tip interesant de „leneş" : disproporţionat de gras, flasc, foarte lent şi greoi, pururea somnoros şi friguros, lipsit de orice iniţiativă şi interes, teribil de încet în gândire, stând apatic — exasperant de liniştit în locul unde l-ai pus, fără nici o pretenţie de autonomie, plăceri sau bucurii, mâncând foarte puţin, deşi-i aşa de gras etc. Copil moale şi „bun" — să vă fie suspect de „leneş tiroidian".

Suprarenala: două glande situate deasupra rinichilor. Numită de Lé vi: glanda intensităţii. Când funcţionează normal dă = iubire de lucru şi, mai ales, rezistenţă la lucru; voinţă puternică, inteligenţă profundă şi liniştită, entuziasm realizator, bună dispoziţie, stăpânire de sine. Hiperfuncţia suprarenală ar da oameni violenţi. Hipofuncţia e i : o stare de oboseală imediată şi perpetuă, deprimare continuă, muncă, inteligenţă şi voinţă nesusţinută, tristeţe, iritabilitate, chiar abulie. O stare de uşoară hiperpigmentatie bronzată a pielii şi o tensiune arterială sub limita fiziologică a vârstei somatice, ne pun pe calea diagnosticului. Hipofuncţia gravă (tbc. etc. a glandelor) dă boala Addison, care survine de obiceiu la adulţi : pornire spre oboseală crescândă şi tot mai intensă până la torpoare şi inerţie, abulie şi tristeţe; coloratură bronzată şi hipotensiune arterială.

Iată deci acest al doilea t ip : „leneşul suprarenal". Copil astenic, de obiceiu lung şi subţire, palid-bronzat uşor, cu [bune intenţii şi bunăvoinţă de a începe lucrul, cu starea somatică a organelor mai mult sau mai puţin normală, dar care părăseşte repede munca dintr'o oboseală de neînţeles şi de neexplicat, rămânând apoi într 'o depresiune conştie şi o lipsă de voinţă care-1 duce spre tristeţe şi chiar abulie. La un timp mai lung sau mai scurt, revenind iarăşi la un moment de sclipire pentru a recădea, a se ridica şi apoi a recădea din nou. — Copilul are presiunea vasculară inferioară normei după vârstă; temperatura subnormală, musculatura flască, anorexie, constipaţie etc. — insuficienţă suprarenală,

© B.C.U. Cluj


Hipofiza: o glandă situată la baza creerului. Hormonii secretaţi de lobul anterior activează desvoltarea corporală. Lobul intermediar secretează hormoni cari reglementează pigmentaţia tegu-mentară. Hormonii lobului posterior regulează presiunea arterială, contracţiunea fibrelor musculare netede, etc. etc.

Hipeifuncţia hipofizară: produce gigantismul hipofizar. Acest gigantism obişnuit al unor copii — „copii mari" sau „copii lungi" — cari la epoca pubertăţii cresc în înălţime în mod cu totul exagerat şi brusc (în câteva luni) în toate segmentele corpului, dar mai cu seamă li se lungesc membrele inferioare disproporţionat, în timp ce din punct de vedere mintal prezintă o întârziere vădită a facultăţilor psihice, dar care starè este numai tranzitorie, revenind singură cu avansarea în vârstă, sau eventual prin un tratament glandular specific. — Pende atribue hipofuncţiei hipofizare un sindrom compus din apatie psihică, somnolenţă, lipsă de memorie şi de concentraţie.

Hipofuncţia hipofizară produce : a) Sindromul adiposo-genital : se întâlneşte la băeţi şi fete de 8 — 12 ani adecă la epoca pubertăţii. Când acest fenomen întârzie, caracterele sexuale principale şi secundare nu se manifestă, iar corpul prezintă o infiltraţie grasă difuză-adipoasă. Aceşti copii mai prezintă şi o întârziere a evoluţiei psihice, o rămânere în urmă la studiu şi o persistenţă a caracterului şi inteligenţei infantile. Ades se observă: torpoare, somnolenţă, tristeţe, ajungând până la diferite forme de demenţă.

b) Infantilismul hipofizar sau nanismul fizic şi mintal : caracterizat prin o lipsă de desvoltare generală fizică, şi intelectuală. Hipoplazia organelor: aortă, cordul etc.

Leopold Lévi: vindecă, ori ameliorează prin tratament hipofizar copii „idioţi" boala „Little" incomplectă etc. Horvay Beck vindecă cu hipofiză copii de 6 — 10 ani prezentând o întârziere „şcolară". Citelli cu acelaş tratament vindecă un sindrom psihic, cu tendinţă la aţipire şi lipsă de activitate şi de atenţiune. De-asemenea : Băile de soare şi aer în nud, excită funcţia suprarenală iar gimnastica respiratoare (suprarespiraţia 1/2—1 oră zilnic) excită tiroida.

Aşadar un nou t ip : „leneşul hipofizar": a) Copil prepuber „lung" mai ales cu picioare disproporţionat de lungi, cu întârziere a facultăţilor psihice şi a inteligenţei, dar mai ales cu o „minte de copil neînţelegător şi căruia n'ai ce-i vorbi" şi care trecând de această criză îşi revine singur normalizându-se. Sau b) copil prepuber adipos înpăstat, care deşi şi-a ajuns vârsta pubertăţii nu arată nici un simptom fiziologic al acesteia fiind în o întârziere a

© B.C.U. Cluj


ei sau o pierdere defintivă, prezentând o întârziere a evoluţiei psihice şi o persistenţă a caracterului şi a inteligenţei infantile, sau în sfârşit: fiind un mult rămas în urmă atât ca fizic cât şi ca inteldct faţă de vârsta somatică ce o are. Mai puţin importantă, găsim uneori :

Insuficienţa glandelor genitale. — Dr. Sterling descrie 3 tipuri de eunucoizi: 1. Cu mică insuficienţă: este de caracter liniştit, altruist resemnat, indivizi activi şi capabili de lucru profesional productiv; II. tip corespunzător imbecilului; III. tipul parazitului, cu impotenţă vitală absolută.

5. „Lenea" din deformităţi: Copiii cu ghibozităţi, deformităţi ale extremităţilor, sechele de paralizii infantile etc. nas mare, cicatrici deformante etc. manifestă o continuă jenă şi chiar frică. Unii din ei sunt timizi, sălbatici, sau îndureraţi , ei se condamnă înşişi să trăiască alături de societate. Sunt „leproşii caracterologici" cum îi numeşte Dr. Boven (la pag. 232). Se închid uneori în sine şi nu aud nimic nici din cer nici delà pământ ; unii pesimişti, alţii făcând un cult adorator acelora cari îi protejează. Alţii încearcă să facă pe martirii atrăgând atenţia asupra lor şi nu arareori infirmul ajunge astfel să-şi verifice puterea. Alţii fac din dizgraţia lor un subiect de orgoliu şi Adler a stabilit această sforţare de a-şi arăta tocmai în contrast cu infirmitatea alte forţe. Alţii sunt dis-graţiaţii solitari pesimişti, turbulenţi sau caractere ce-şi exagerează drepturile pe cari şi le revendică fanatic. Alţii, în fine, îşi văd reconstituirea dorinţelor în visuri şi se eliberează fictiv de suferinţa lor, ceeace este Ia tot cazul o stare patologică. Deci nu există un caracter mai precis al disgraţiaţilor, ci numai diferite feluri de a reacţiona.

„Lenea" după boli contagioase: gripă banală sau complicată, pojar, scarlatină etc. După acestea boli se poate întâmpla ca un copil să-şi schimbe brusc şi nemotivat temperamentul ; înseamnă că boala a dat complicaţii pe glandele endocrine în special: suprarenale, tiroidă, hipofiză. Asemea după intoxicaţii cu alcool, cocaină, morfină etc. sau o hereditate încărcata, alteori.

II. „Lenea prin sensualitate — ar părea că este voluntară. Vom vedea însă că se desminte această credinţă.

In absoluta majoritate a împrejurărilor copiii din această categorie au convingerea şi impresia inutilităţii efortului şi deci tendinţa la economisirea lui. Copilul este foarte puţin emotiv, deloc trist şi foarte neprevăzător. De altfel acest fel de lene caracterizat prin „refuzul efortului" se întâlneşte des şi la adult. Provine din: necorespondenţa capacităţii copilului şi ceeace i se cere, insufi"

© B.C.U. Cluj


cienţa pedagogică şi greşelile profesorului sau ale programei, pedepsiri nejuste sau recompense exagerate etc. etc. M. M. Vigne şi Bouchy în 1920 (citat de Laumonier la pag. 104) au descris o lene aparentă zisă „neşansa şcolară" în care copiii epuizaţi de violenta jocurilor sunt incapabili de a urmări lecţia profesorului sau că fiind puţin atraşi de explicări ei îşi contemplă propriile gânduri. In această categorie intră apoi „lenea" din relele condiţii de higiena individuală sau colectivă; relele condiţii morale ale mediului în care stă elevul. Vinovaţii : părinţii neştiutori, cari nu dau nici o importanţă şcolarului ci îşi văd de îndatoririle lor ca nişte mecanisme automate. Şi atâta tot. Copilul nu poate afla acasă nici o mângăere, nu are cui să-i spune „ce a făcut el azi la şcoală" ş. a. Deşi cu toţii ştim cât le place copiilor să vorbească zilnic de celea petrecute în şcoală. Alţi părinţi vinovaţi sunt aceia cari vorbesc de rău pe profesori în faţa copilului dând astfel chiar părinţii indirect îndemn de lene copiilor.

Vedem deci că în realitate şi acest fel de lene are o cauză raţională înlăturabilă, nefiind deci numai copilul vinovat.

Pomenesc, în sfârşit, cu titlu de curiozitate, că Drul Gilbert Robin (citat de ygrec) a descris o anumita lene zisă „inerţie" — în care copiii nu par a fi nici bolnavi, nici rău educaţi. După el, aici ar fi vorba de o anomalie de caracter, un caracter particular care are lipsă de o educaţie fermă, severă şi intransigentă în comandamentele ei. Dar totuşi fără violenţă. Acest fel de copii nu trebue să primească nici o favoare fără o muncă în schimb. O atitudine rece, implacabilă, viguroasă, — o igienă riguroasă (exerc. fizice obligatorii, duşuri reci, separaţie de familie etc) şi mai presus de toate „trebue opus acestor caractere inerte o voinţă de fier". — Din toate acestea urmează însă, în mod ştiinţific, că există ş i :

III.

Cum a zis Lafargue (citat pag. 104 Laumonier) uneori este absolută lipsă de „drept de lene". Căci, după muncă intensă, trebue şi o lene reparatoare! Se întâmplă însă uneori ca tocmai după odihnă să apară lenea: Profesorii când se gată vacanţa, muncitorii după accidente, etc). ceeace însă revine spontan. Dau câteva pasagii luminătoare, extrase din 1. Payot: (o. c. pag. 93). „Câteva zile de lene desăvârşită nu întârzie a stârni un sentiment de împovorare însoţit de o scârbă de sine, preţioasă pentru mântuirea noastră. E bine să avem din când în când câteva experienţe de acestea, foarte lămurite şi pe cât se poate de hotărîtoare»

© B.C.U. Cluj


pentruca prin compararea intreolaltă, virtutea şi munca să pară ceeace sunt în realitate : izvoare de fericire neprihănită şi obârşia tuturor sentimentelor celor mai nobile şi mai vânjoase : sentimentul propriei tale puteri, mândria de a te simţi un muncitor oţelit şi pregătit admirabil spre a face servicii mari semenilor tăi şi ţării tale. In lupta aceasta pentru desrobire sunt deci înfrângeri, cari preţuesc cât nişte victorii". — Citat din pag. 144: „O activitate care nu se poate supune legii de a nu face decât un singur lucru odată, e o activitate desordonată; lipsită de unitate, ea sboară delà un obiect la altul şi poate că-i mai rea chiar decât lenea, căci trândăvia te desgustă de trândăvie, în vreme ce sbuciumul acesta prin nerodnicia sa te desgustă la urmă de lucru". Are drept Topffer (t. a. pag. 171): „Trebue să lucrezi, amicul meu, şi apoi să nu faci nimic, să vezi lume, să hoinăreşti, fiindcă astfel mistui ce ai învăţat, observi şi legi ştiinţa cu viaţa, în loc de a o lega numai cu memoria".

IV.

Scopul, în terapia lenei, este dublu, vorba lui Fouillée (citat de Laumonier, pag. 130): „întâi să dea „leneşului" capabili-tatea fizică de activitate şi lucru, în al doilea rând să-i restitue obişnuinţa şi necesitatea de a întrebuinţa această capacitate". — Medicul şi pedagogul trebue să aibă multă paciinţă, gingăşie şi siguranţă. Se înţelege că numai faţă de „lene" cu cauze tranzitorii şi curabile. Viollet zice (o. c. pag. 56): „Primul principiu în educaţie este că formaţiunea morală nu poate avea loc fără o confidenţă reciprocă între educator şi elevul său. Când această confidenţă dispare, conştiinţa copilului se închide şi el nu mai aude sfaturile cari îi sunt date. El nu se mai lasă condus decât de propriile sale inspiraţii".

Corectarea unei vederi, sau a unui auz defectuos; tratamentul dispepticilor, hepaticilor ş. a. sunt, de atâtea ori, momente decisive în vindecarea aşa zisei „lene". M. M. Natier (citat de Laumonier, 126) a vindecat mulţi mici leneşi prin refacerea acuităţii vizuale şi auditive şi prin reeducaţia respiratorie şi nasală. Alteori: o cură de repaus supraveghiată şi asociată cu tratamentul somatic medicamentos, urmată de o activitate progresivă şi regulată ; cura de aer ; alteori hidroterapia, exerciţii fizice higienice — vor putea da mult folos. Sunt de acord cu Payot care zice (o. c. pag. 167): „Strig sus şi tare că organizarea aceasta nici odată nu poate fi aşa de vânjoasă ca afară în câmpul liber". Lucru remarcat deja de Cicero (ad Quintil. 3, citat de Payot la pag. 167): „Quid-

© B.C.U. Cluj

548 CULTORA CREŞTINA Nr. 8-9

quid conficio au cogito, in ambulationis fere tempore confero". Şi experimentat de însuşi Payot (o. c. pag. 165): „Mediterana, Alpii şi pădurile Lorenei, formează un tablou de fond al tuturor concepţiilor mele".

Tot în seria acestor observaţii trebuie spus că opoterapia la insuficienţele endocrine şi chiar polioterapia este, adesea, necesară. Iar alteori trebuesc tratate alte defecte: lăcomia, simulaţia, minciuna, viciile, masturbaţia etc.

In fine cauzele externe ale lenei sunt: severitatea excesivă a părinţilor, profesorilor sau din contră, indulgenţa nejustificată, camarazii răi, higiena rea.

Psihic, bună e metoda lui M. P. E. Léog (Citat de Laumo-nier, pag. 128 — 129), care face uz de sentimentele de încredere şi de iubire: încrederea, amorul propriu şi faţă de părinţi ; bucuria lor ; posibilitatea de a schimba norocul ; necesitatea de a-şi îngriji viaţa; mizeria leneşilor — şi mai apoi semnificaţia lucrului, conştiinţa datoriei ş. a. La care el asociază şi tratamentul medical cu tonice şi endocrine.

* * * Am trecut, aşa în fugă, eu şi cinstitul cetitor — printr 'un câmp

unde este enorm de mult de lucrat. N'am vrut să fac o lecţie de educaţie. Şi mai puţin pagini de ştiinţă. Doresc numai să arăt o cale, pentru cei cari, din diverse motive, nu o au cunoscut îndeajuns. Nu am, şi nu pot avea, altă pretenţie. Doar' o dorinţă dacă-mi iau voie să exprim: Mai multă înţelegere pentru cei timbraţi de „leneşi" şi trataţi în consecinţă, deşi, deatâteaori, nu poartă vina păcatului ce li-se impută! Ori, cel puţin, n'o poartă în măsura în care li-se impută.

DR. EUGEN BAD, medic

BIBLIOGRAFIE 1. Adler Alfred: Individual-Psihologie in der Schule . — 2. Bowen V.

Dr.: La s c i ence de caractere. (Delachaux) Paris. 1931. — 3. Codul penal „Ca-rol W. — 4. Gillet M. S.: L'éducation delà concience . Lille-Paris. — 5 . lgrec Dr.: Copiii criminali , copiii l eneş i , copiii m i n c i n o ş i . . Bibi. pt. toţi No. 1347). — 6. Laumonier I. Dr: La thérapeutique des péchés capitaux. Paris 1931.— 7. Macovei Ch: Educafia în ş coa la primară, tratamentul şi profilaxia turbu-rărilor psihice. (Rev. de Pedagogie An . V. IV. V. 1935). — 8. Noble Henri Dominique. P.: La consc ience morale. Paris 1923. — 9. Payot Jules: Educaţia vointi i trad, de Pandelea, Bucureşti . — 10. Pauchet V. Dr.: Restez jeunes ( 0 1 i v e n \ Paris , 1931. — 11. Roşea A. Dr.: De l icventu l minor. (Edit. Psihol. Univ.) Cluj 1932. —12. Roşea A. Dr.: Ps ihopatologia deviaţiilor morale Cluj 1931. — 13. Ribot Th.: Les maladies de la volonté , (Alcan) . Paris 1926. — 14. Scorpan D. D.: Institutele de reeducare pt. copii i anormali în România . (Rev. de Pedagogie Iulie-Sept. 1935). — 15. Veigl Egon: Tratamentul turbu-rărilor psihice la copii (Analele de Psihologie Vol . I, 1934). — 16. Viollet Jean, Abbé , Educat ion de la pureté et du sent iment , (Assoc . du mariage chét ien) , Paris 1926.

© B.C.U. Cluj

„MASA STUDENŢILOR" DELA BLAJ

Petru Pavel Aron, marele episcop blăjan, deschide în toamna anului 1754 întâile şcoli destinate întregii obşti româneşti, unde desconsideratele şi nebăgatele în seamă odrasle ale iobagilor aveau să fie iniţiate în tainele cărţii. „Fiindcă — aşa glăsueşte hrisovul de întemeiere al acestor şcoli — mai toţi sunt însătoşaţi şi flămânzi de hrana cea sufletească, pentru aceea tuturor fiilor noştri, ori cari vor cere trebue după putinţă să Ji se frângă sfânta pâine şi ai cuprinde la învăţătură" 0

Episcopul ctitor al acestor aşezăminte de înaltă cultură, nu s'a mulţumit numai cu aşezarea de dascăli bine pregătiţi în fruntea şcoalelor ridicate de el, ci până la moarte a purtat o deosebită grijă şi de bună starea materială a elevilor. Pe cei cari nu locuiau în Seminar, mila lui Petru Pavel Aron, „îi ţinea cu pâine şi la praznice şi cu fiertură, pe unii încă şi cu haine şi cărţi" 2 ) .

Solicitudinea pentru şcolarii săraci ai Blajului au arătat-o şi ceilalţi arhirei de mai târziu a bisericii române-unite

Pilda înalţilor ierarhi au urmat-o şi mulţi dintre clericii blă-jeni, cari au întemeiat din agoniseala lor de o viaţă întreagă un lung şir de fundaţiuni, toate cu scopul de a veni în ajutorul tinerimii studioase lipsite, însă harnice cu dragoste de carte, şi purtare aleasă.

Clericilor le-au urmat apoi mirenii bisericii unite. Atâţia dintre cărturarii ardeleni, cari şi-au primit educaţia şi învăţătura aici, ajungând mai târziu la situaţii înalte în biserică şi stat, n'au uitat de binefacerile materiale de care s'au învrednicit în frageda vârstă de şcolari necăjiţi, şi când norocul le-au hărăzit o bunăstare mulţumitoare au căutat să contribue cu obolul lor, la ajutorarea altor generaţii de tineri studioşi delà aceste scoale. Numărul elevilor cari frecventau institutele de cultură ale acestui orăşel, unde primeau de pe buzele înflăcăraţilor dascăli sfânta împărtăşanie a verbului şi crezului naţional, s'a ridicat, după 1851 la câteva sute anual, recrutaţi de peste tot pământul Ardealului şi Părţilor Ungurene, mai ales dintre fii de ţărani. Ba faima acestor scoale a trecut până departe

') BUNEA A.: Episcopii P. P. Aaron şi D. Novacovici. Blaj 1902 pg. 278. 2) Idem pg. 281.

© B.C.U. Cluj


peste Carpaţi, chemând atâţia tineri, până şi din depărtata Bucovină, să vină în cetatea culturii de lângă Târnave, pentru a-şi câştiga învăţătură aleasă.

Faţă de contigentul tot mai ridicat al elevilor care creştea din an în an, beneficiul de pâine numit al „ţâpăilor" şi internatele s'au dovedit insuficiente. Dascălii, preoţii şi intelectualii mireni ai Blajului, au căutat să găsească alte mijloace prin cari şcolarii lipsiţi să aibă asigurată cel puţin o mâncare caldă la zi. Medicul arhidiecezan Dr. A. Pop în lungile discuţii purtate în serile de iarnă cu profesorii, advocaţii, meseriaşii şi Industriaşii de seamă de aici, a hotărît să convoace la 16 Februarie 1902, pe toţi intelectualii şi oamenii de bine a Blajului la o consfătuire, pentru a discuta împreună şi va găsi modalitatea mai potrivită de a veni în ajutorul acestor elevi prin în-finţarea aşa numitei „masă a studenţilor" Apelul său este ascultat, cei chemaţi răspund cu însufleţire, încât sala nnde s'a ţinut consfătuirea s'a umplut de cei cari purtau Ia inimă soarta elevilor săraci.

Dr. A. Pop deschide şedinţa arătând scopul adunării prin care se va încerca „să se iee unele măsuri spre a putea fi ajutaţi cu mijloace de traiu unii şcolari mai mizeri, cari studiază la acest gimnaziu, respective să se înfinţeze şi la gimnaziul din Blaj aşa numita masa studenţilor". Adunarea după desbaterl animate alege un comitet executiv alcătuit din: I. Hossu, Gh. Munteanu, E. Viciu, Gr. Precup, Dr. 1. Dăianu, Dr. I. Maniu, Br. I. Hodoşiu, Dr. A. Pop, Gr. Vancea şi D. Trifan: „pentru îndeplinirea lucrurilor şi pentru procurarea mijloacelor materiale spre scopul amintit" l ) .

Comitetul ales se întruneşte sub presidenţia directorului de atunci, I. Hossu, ia 20 Februarie, când fixează şi normele de procedură pentru strângerea fondurilor băneşti în vederea realizării acestui nobil scop. Membrii lui află cu cale „să facă o colectă între Inteligenţa română din loc, mai departe între cei cari au studiat la şcoalele de aici şl acum se află între împrejurări materiale favori-toare, precum şi între alţi binevoitori ai tinerimei noastre studioase. Din banii ce se vor aduna o parte să se folosească pentru ajutorarea cu mâncare a şcolarilor lipsiţi înfinţându-se aşa numita masă a studenfilor lipsiţi, iar cealaltă parte să se capitalizeze, având să servească de fond pentru ca prin o taxă cât se poate de modestă, eventual cu totul gratuit să poată fi provăzuţi cu cele de lipsă" *).

Procesul verbal al şedinţei este înaintat metropolitulul Mihali. Comisiunea solicită înaltului ierarh aprobarea de a lansa un apel către toţi Românii din Ardeal, indiferent de clase sociale, prin care

*) Arhiva liceului din Blaj. *) Arhiva liceului din Blaj.

© B.C.U. Cluj


să le ceară să vină in ajutorul elevilor săraci, contribuind fiecare după puteri pentru alinarea suferinţelor tineretului studios. „Masa studenţilor" în urma propunerilor comisiunei, urma să fie adăpostită în clădirea Seminarului Teologic ori în cea a internatului Vancean de băieţi, până când împrejurările vor permite ridicarea unui local propriu destinat acestei instituţii.

Metropolitul şl membrii Consistorului iau act cu „bucurie şi mângăere sufletească, despre zelul şi bunăvoinţa ce o arată faţă de tinerimea studioasă atât întreaga inteligenţă gr. catolică din Blaj, cât şi în specie comitetul constituit pentru a conduce lucrările de lipsă, spre a se institui la Blaj o masă a studenţilor, şi eventual spre a se ridica un nou internat pentru studenţii mai săraci" ')•

Membrii comitetului executiv primind aprobarea forurilor superioare bisericeşti, de a se adresa generozităţii publicului, redactează şi lansează după şedinţa ţinută la 16 Maiu 1902, următorul apel:

„Nizulnţa manifestată în anii din urmă, de a înfiinţa pe lângă şcoalele noastre mese pentru studenţii mai săraci, izvoreşte din recunoaşterea unei lipse mari şi dureroase.

Toţi cei ce se ocupă cu educaţiunea tinerimii, sau se Interesează de această mare cauză publică, ştiu că a devenit dintre cele mai insistente necesităţi ale timpului, de a sări Intru ajutorul tinerimii studioase în ce priveşte nutremântul ei trupesc. Studiul peste tot reclamă ca o condiţie de căpetenie, un trup sănătos şi bine hrănit. Sistemul instrucţiunii moderne însă pretinde mai mult ca ori şi când, o îngrijire serioasă a trupului, pentrucă acest sistem reclamă prin mulţimea şi varietatea studiilor o deosebită încordare a puterilor trupeşti şi sufleteşti.

Faţă de numeroasele şi feliuritele recerinţe ale instrucţiunii, tinerimea noastră studioasă se găseşte în neşte condiţiuni din cele mai slabe. In lipsă de locuinţe destul de spaţioase, mulţi elevi ai şcoalelor noastre sunt siliţi a tângl în neşte căsuţe mici, umede, lipsite de aer şi de lumină; iar în privinţa traiului sunt în mod neîndestulător povăzuţi. Organismut nehrănit cum se cuvine însă, şi angajat în acelaş timp la cea mai încordată muncă, între stări igenice necorespunzătoare, nu numai că nu se poate desvolta normal ci slăbind îşi pierde toată energia şi toată puterea de rezlstinţă contra multelor şi feluritelor morburi, cari ispitesc sănătatea tinerilor mai ales.

Pentru astfel de cazuri nenorocite, învăţătura costisitoare în loc să fi fost o binefacere a devenit un blestem, şi toată cheltuiala de bani şi de energie depusă de către învăţători şi învăţăcei a fost

© B.C.U. Cluj

552 CULTURA CREŞTINA Nr. 8-Ô

făcută în deşert, spre paguba ireparabilă a particularilor, ca şi a comunităţii obşteşti.

Fiind însă că atari pagube nu se pot înlătura cu totul, trebuesc deci prevenite. Şi între măsurile preventive ale acestor rele sunt şi mesele pentru studenţi. Importanţa lor în privinţa aceasta este recunoscută de medici şi pedagogi de o potrivă. De aceia şi Ia noi s'a deşteptat în timpul din urmă o preocupare publică pentru aceste folositoare instituţiuni. Scopul lor este de a oferi studenţilor gratis ori în schimbul unei taxe de tot modeste, mâncare caldă, suficientă şi nutritoare, măcar odată pe zi, ca astfel studenţii bine provăzuţi fiind, să se poată desvolta bine şi trupeşte şi sufleteşte, şi să poată purta cu succes munca spirituală ce li se cere, fără a dăuna sănătăţii şi vigoarei lor trupeşti. In acelaş timp ele tind a pune pe elevi, cel puţin la masă, sub o inspecţie părintească, şi a împuţina astfel grijile părinţilor de-acasă.

Dacă aici în Blaj nu ne-am îngrijit mai curând pentru înfiinţarea unei astflel de instituţiuni, este nu pentrucă am negat necesitatea şi importanţa ei, ci pentrucă aici a existat mai întâiu la Români o atare instituţie.

Intru adevăr „masa studenţilor" din Blaj, s'a înfiinţat, într'un înţeles oarecare mai larg, deodată cu înseşi şcolile, cari acum aproape de 150 de ani, revarsă asupra omului binefăcătoarea lumină a culturii.

Intemeetorii de pie memorie ai acestor, cele mai vechi şcoli româneşti din patrie, au preţuit de sigur foarte mult învăţătura ca hrană a vieţii sufleteşti. Aşa de sus au ridicat ei în gândurile lor sfinte actul luminării minţii, cu lumina înţeleptelor învăţături în cât îl numeau cu o caracteristică expresie „frângerea sfintei pâni a învăţăturii". Cu toate acestea ei nu-şi uitaseră nici de hrana trupului, mai ales că şi atunci, ca şi acum cu deosebire fii ţărănimei noastre împoporau şcolile. Astfel pe timpul episcopului Petru Pavel Aron — cum spune Samuil Clain — se află la Blaj, deja 300 studenţi, şi episcopul îi ţinea cu „pâine şi Ia prasnice şi cu fiertură, pe unii şl cu haine şi cu cărţi". Exemplul fericitului fondator al şcolilor a fost imitat cu belşug de toţi succesorii săi. Atanasie Rednic a lăsat şcolilor toată averea sa, Grigorie Maior a înfinţat fondul pentru pâine pe care toţi arhiereii următori l-au susţinut înbogăţindu-1 aşa încât şi astăzi, fiecare student cu purtare bună şi progres îndestulător este provăzut gratuit cu pane.

Ca să nu mai amintim de numeroasele fundaţiuni de stipendii, cari tot spre susţinere servesc, ne oprim la actul marelui metropolit Vancea, care a întemeiat două internate frumoase, unul pentru băieţi şi altul pentru fetiţe. In aceste institute sute de inşi primesc provi-

© B.C.U. Cluj


zlune complectă pe lângă o taxă modestă, sau chiar gratuit. Dar oricât de mult ar fi făcut arhireii de fericită pomenire ai Blajului pe acest teren, astăzi nu este îndestulătoare părinteasca lor îngrijire, din care de altfel atâtea sute şi mii s'au împărtăşit şi se împărtăşesc. Internatele cele două sunt prea strâmte, pentru a putea primi la buna lor masă pe toţi cei avizaţi la un traiu mai sănătos. Şi chiar dacă ar avea loc să-i instruiască, nu ar avea de unde să le dea mâncare tuturor celor lipsiţi. Fundaţiunea de pâne deasemenea oricât de folositoare ar fi fost şi ar fi, nu mai este îndestulătoare. Că chiar numai cu pâne şi cu fărâmituri de bucate de pe acasă, nu se pot nutri studenţii în mod îndestulător.

Lipsa aceasta se simte de mult, dar acum a sosit momentul suprem, pentru a întreprinde tot ce ne stă în putinţă, spre a satisface necesităţilor mai ardente. Ceeace recunoscând inteligenţa română din Blaj, întrunită la 16 Februarie 1902 ; într'o şedinţă, anume pentru acest scop conchemată, a hotărît să adreseze un apel către toţi aceia, cari au beneficiat cândva de şcolile din Blaj, sau ştiu aprecia importanţa lor pentru poporul românesc, rugându-i să bine-voiască a-şi da concursul generos la înfiinţarea unei mese pentru studenţii delà şcolile române gr. catolice din Blaj.

Comisiunea aleasă în acea adunare, a cerut delà P. V. Con-sistor Metropolitan din Blaj, patronul suprem al institutelor noastre, autorizarea de a face o colectă în favorul mesei studenţilor, ceeace i-s'a şi dat prin rezoluţiunea consistorială dtn 4 Martie 1902 No. 1166. Drept aceia subscrişii membrii ai comisiunei de doisprezece venim prin aceasta a împlini misiunea ce mi-s'a încredinţat, apelând la toată dragostea frăţească, la toate inimile generoase, cari ştiu preţui valoarea instituţii ce proiectăm, să alerge cu ofertele lor în ajutor.

Prin glasul nostru cer ajutor acele aşezăminte româneşti, cari de un veac şl jumătate au revărsat lumina culturii în mijlocul poporului nostru, şi cari mai mult de un secol au fost unicul nostru far cultural.

Prin glasul nostru se adresează şcolile din Blaj, către toţi fiii săi şi cătră fii acelora, cari sub scutul lor s'au învrednicit de puterea învăţăturilor, cu ajutorul căreia şi-au făcut stare şi avere, poziţie şi onoare în societate.

Prin glasul nostru imploară ajutorul de recunoştinţă al fiilor săi acea „alma mater" care atâţia fii luminaţi a dat vieţii, şi îl imploară nu pentru sine, ci pentru acei fii ai poporului, pe cari de acum înainte vrea să-i crească ş] să-i înveţe spre binele neamului nostru.

La vocea acestor vechi aşezăminte culturale, asociem şi noi ş

© B.C.U. Cluj

554 CDLTORA CREŞTINA Nr. 8-9

ca toată credinţa cuvântul nostru rugător. Pentrucă noi credem firm şi tare că este acum timpul suprem, să contribuim şi noi fiecare din cela ce ne a dat Dumnezeu, spre a susţine şi desvolta acele aşezăminte, pe cari tot numai arhiereii noştrii le-au ridicat şi susţinut cu mari jertfe, spre binele nostru obştesc. Este nobil şi frumos, ca la rândul său inteleginţa să-şi arate tributul recunoştinţii sale pentru binefacerile primite, şi să facă astfel şi ea binefaceri pentru desvoltarea mai bună a viitorului nostru comun.

Garanta acestui mai bun viitor şi titlul de onoare al inteligenţei romane este tocmai faptul, că întotdeauna ea a înţeles rolul şi datorinţa sa.

Şcolile din Blaj au experiat nu de mult, cu multă mângăere generozitatea inteligenţei române. Când în lipsele sale mari, gimnaziul din Blaj a apelat In 1893, la ajutorul public, în scurtă vreme nu mai puţin decât 2000 fl. i s'a trimis spre acoperirea urgentelor sale necesităţi.

Animaţi de acest frumos exemplu al virtuţii româneşti, apelăm acum de nou, cu neclintită încredere, şi ne rugăm în numele acestor şcoli, ca să nu li-se denege nici acum generosul sprijin.

E vorba de a înzestra cu o nouă putere aceste şcoli, cari în curând vor avea să serbeze jubileul existenţei lor de 150 de ani. Nu este chip de a serba mai demn şi mai potrivit acest dat de mare importanţă istorică, decât a întemeia nouă instituţiuni, cari să fie complectarea desăvârşită a iubilarelor aşezăminte.

Sus deci inimile! Să dovedim că înţelegem rostul aşezămintelor culturale româneşti şi că ştim lucra şi jertfi, pentru înaintarea şi desvoltarea lor.

Să dovedim că suntem vrednici urmaşi ai celor cari între mii de suferinţe şi piedici de tot soiul, au ţinut să înfiinţeze locaşuri de Învăţătură, spre a ne înzestra pe noi cu puterea nebiruită a culturel şi a moralei l*1)-

Românii de pretutindeni au răspuns cu largă inimă acestei chemări, contribuind — cărturari şl ţărani — cu banul, lor la ajutorarea şcolarilor săraci, însă plini de dragoste faţă de carte. In interval de 5 ani, până în 1905, s'a adunat suma de 18538 coroane, 61 fii. Metropolitul împreună cu membrii Consistorului hotărăsc atunci să deschidă „masa" numai dupăce fondul destinat ei va atinge suma de 20 000 coroane. La 13 Iunie anul următor această cifră a fost depăşită, cu 1876 coroane.

Directorul 1. Hossu, împreună cu profesorii delà şcoalele din Blaj, pentrucă să poată funcţiona noua instituţie în condiţiuni cât

lj Archiva liceului din Blaj.

© B.C.U. Cluj


mai mulţumitoare, alcătuesc în vara acestui an „Statutele mesei studenţilor", aprobate de către Consistorul metropolitan Scopul fundaţiunei acesteia era „ajutorarea cu viptuale a elevilor români săraci, diligenţi şi cu purtare bună delà institutele de învăţământ din Blaj". Averea fundaţiunii era administrată de către un consiliu alcătuit din: preşedinte numit din partea Consistorului, ajutat de un secretar şi un casier. întreg consiliul administraţiei e dator să „cerceteze prânzitorul şi să controleze mâncările şi curăţenia". La în-cheerea fiecărui an şcolar membrii comitetului erau datori să înainteze autorităţii bisericeşti, o „dare de seamă despre activitatea sa".

Elevii cari doreau să beneficieze de acest favor, aveau să-şi înainteze o cerere direcţiunii şcoalei unde urmau cursurile, până la mijlocul lunii Septemvrie, însoţită de certificatul şcolar, şi de un act referitor la situaţia materială a părinţilor lor. Dupăce se ştia numărul solicitanţilor, se fixa o zi în care se ţinea examenul de admitere, şi numai cei cari obţineau media cea mai mare, puteau beneficia de „masa studenţilor" în limita locurilor disponibile. Reuşiţii primeau zilnic prazul gratuit, fiind supravegheaţi în timpul mesei, de către aşa numitul „comisar de zi".

înainte şi după terminarea prânzului, drept mulţumită şi recunoştinţă pentru cei cari s'au gândit să le aline suferinţele, şcolarii împărtăşiţi cu masă erau datori să rostească câte o rugăciune pentru „binefăcătorii fondatori cu numele, iar pentru ceilalţi cumulativ a .

Obligaţia morală a elevilor era apoi, ca, ajungând în viaţă la bună stare, să contribue la masa studenţilor cel puţin până „la suma de care s'au bucurat în vremea studiilor".

Masa adăpostită în clădirea Internatului Vancean de băieţi, s'a deschis la 16 Sept. 1906. Un număr de 15 elevi au fost împărtăşiţi de beneficiul prânzului pe toată durata cursurilor, dintre cari „5 au primit prânzul, cu totul gratuit, iar 10 cu preţul jumătate, adecă fără pâne, 4 coroane pe lună". Mâncarea era bine pregătită, hrănitoare şi suficientă. „Dumineca prânzul a constat din supă şi rasol, Marţea, Joia şi Sâmbăta din mâncare groasă cu carne, iar în celelalte zile din mâncare groasă cu franzelă prăjită şi ouă puse deasupra".

Presa blăjană a salutat cu bucurie acest eveniment, aducând la cunoştinţa publicului deschiderea „mesei" atât de mult aşteptată de către elevii săraci ai şcoaleior din loc. „După insistenţe de 5—6 ani şi după stăruiri şi jertfe din partea oamenilor de inimă, iată am reuşit să pornim în sfârşit un nou isvor cât de modest ar fi' la care să se adape şi să se adăpostească câţiva din sutele de

') Anuarul liceului din Blaj 1904/5 Blaj 1905. 3*

© B.C.U. Cluj


băieţi săraci, cari creşteau în marea lor majoritate cu ţipai, cu fiertură delà Seminar, şi alte ajutoare cari s'au distribuit zilnic elevilor şcoalelor noastre...

E bine să-ţi aduci aminte de cei săraci şi nevârstnici, cari în setea lor după ştiinţă sunt cutropiţi de sărăcie şi expuşi să rabde foame, chiar în vârsta cea mai fragedă". Elevii „vor putea să stea de aici încolo mai bine de carte, vor fi scutiţi de neajunsuri, şi gândindu-se la zilele când era lipsiţi, vor şti să-şi însemneze de pe acum, statornicind în sufletul lor tânăr, hotărîrea de a sări şi ei în ajutorul celor mai lipsiţi când vor ajunge şi ei oameni cu vază şi cu stare...

Acum când „masa" este deja în funcţie, studenţimea noastră are parcă mai multă îndreptăţire să bată în vacanţă la uşile celor bogaţi, cerând un mic ajutor pentru tovarăşii lor mai săraci. .

Tinerimea ce se va împărtăşi de favorul acesta nu va uita de sigur de recunoştinţa cu carea datoreşte binefăcătorilor şi la rândul ei va avea datorinţa să contribue şi ea din prisosul ei pe altarul ajutorării săracilor şi al iubirii de neam" 1 ) .

Numărul elevilor cari benificiau gratuit în flecare an de „masă" s'a urcat până la 19. Războiul cu greutăţile lui de ordin material, cu nesfârşitele rechiziţii cari făceau aproape imposibilă aprovizionarea cu alimente, a pus pe conducătorii şcolilor din Blaj în greaua situaţie, de nu mai putea hrăni din această fundaţiune, decât un număr foarte redus de elevi. In anul şcolar 1917 — 18 au putut fi ajutaţi „numai 2 elevi cu prânz şi cină".

Anul următor a lovit şi mai greu această fundaţiune, încât Direcţiunea liceului s'a văzut nevoită să aducă la cunoştinţa publicului faptul trist că „masa studenţilor din cauza insuficienţii mijloacelor nu s'a putut deschide" deoarece „contribuţiile benevole în timpul răsbolul au încetat aproape cu totul".

Criza financiară şi economică de după răsboiu a redus aproape la nimic, capitalul „mesei studenţilor" agonisit cu multă trudă şi jertfe, aşa că ea n'a mai putut funcţiona. Visul conducătorilor acestui admirabil mijloc de ajutorare al elevilor săraci, de a ridica cu vremea un internat destinat exclusiv acestor şcolari, unde cei lipsiţi de mijloacele de traiu şi pe cari căminul părintesc nu-i putea ajuta, să-şi afle aci vreme de 8 ani adevărata ,casà" s'a spulberat în vânt ca atâtea alte iniţiative nobile de odinioară, năruite la pământ de către nestăvilitul materialism al timpurilor noastre.

ŞTEFAN M AN CIULEA

V Unirea, An. 1906, Nr. 38.

© B.C.U. Cluj

TIMOTEI CIPARIU - R Â N D U R I C O M E M O R A T I V E —

Acum 50 de ani, Blajul îşi trimetea durerea pe unda tânguitoare a dangătului de clopot, în toate colturile Ardealului, în toate ţinuturile locuite de Români. Se încheia, acolo, simplu, cu o lopată de ţarină şi belşug de lacrimi, o vieaţă de om. O vieaţă, dar nu ca toate celelalte. Se auzea, şoptit, cu teamă parcă, un nume : Cipariu. „A murit Cipariu". Şi fiecare căuta în lături, ca lacrimile să nu i se vadă, ca durerea să nu o simtă şi celălalt. Lăsa în urmă un gol haotic, — în acele vremi, de cumplită lipsă de minţi luminate pentru neam, — gol ce nu putea fi umplut decât cu mare greutate.

Lumea românească — şi mai ales Blăjenii care crescuseră sub influenţa covârşitoarei lui personalităţi spuneau: „nu te vom uita niciodată, Timoteiu Cipariu". Binele pe care ai vrut să-1 faci neamului tău, vom căuta şi noi să-1 facem tot cu atâta ardoare, după îndemnul vieţii tale".

Şi iată-ne poposind, pentru o clipă, în satul în care a văzut lumina zilei şi de care a rămas legat sufleteşte o vieaţă întreagă. Poposind, pelerini din alte generaţii, cu alte orizonturi de gândire şi alte năzuinţi, să ne aplecăm genunchii în aducerea-i aminte, în luarea contactului cu o lume trecută, cu o lume care ne-a trasat drumurile bătătorite de noi astăzi. Fiindcă, nu mai încape nici o îndoială, un neam nu trăeşte numai prin ceeace are într 'un anumit moment, ci trăeşte, asemeni unui arbore, cu rădăcini adânci înfipte în trecut, cu ţeluri de atins, fixate în azurul impresionant al cerului. Trecut — prezent — viitor. Acestea sunt etape de fiecare moment, legate indisolubil, de ceeace numim vieaţă, de ceeace numim existenţă a neamului. Şi, în acest caz, comemorările nu sunt decât nimerite prilejuri de învăţăminte pentru viitor şi de recunoştinţă pentru ce s'a făcut în trecut.

Accentuez acest lucru, deoarece, în goana nebună după ceeace e nou, începem să uităm, să trecem peste datorinţa momentelor de reculegere şi recunoştinţă. Eforturile înaintaşilor, ni se par, de multe ori, mari naivităţi, părerile lor în diferite domenii, demne

© B.C.U. Cluj


de compătimire şi ne mirăm, câte o dată, cum de s'a putut să fie aşa şi nu altfel. Natural, acest criteriu de judecată ni se va aplica şi nouă cu siguranţă, mâine, când alte generaţii, cu alte orizonturi, vor veni să ne ia locul.

Şi totuşi. Cât de frumoasă e recunoştinţa şi cât de minunate sunt efectele ei! Dar în acest caz trebue să fim conduşi de criteriul judecării omului în epoca şi împrejurările trăirii sale. E criteriul cel mai just şi mai ducător la scop, care ne va conduce şi pe noi în descifrarea personalităţii acelui a cărui amintire o prăznuim.

* * *

Pentru mulţi, T. Cipariu, este doar un reprezentant al curentului aşa zis latinist, care a vrut să „strice" farmecul limbii noastre, impunându-i un sistem de scriere greşit. Opera lui zace prăfuită în rafturi de biblioteci — acolo unde se va mai găsi — fără ca să-şi ia cineva osteneala să o deschidă. Şi, dacă ar face-o, cu siguranţă că ar avea destule satisfacţii sufleteşti, fiindcă ar găsi în ea multe comori de gând re, multe constatări potrivite şi zilelor de azi. Ar descoperi în primul rând un suflet preocupat de binele neamului, căruia şi-a închinat toată puterea lui de muncă.

* * * In trecutul nostru nu prea îndepărtat au existat o pleiadă de

oameni ieşiţi din sufletul nou al Blajului, oameni cari erau meniţi misiunei de preoţi, de deschizători ai drumului spre eternitatea dumnezeiască. Şi marele lor merit e c'au înţeles, în acele momente, că un popor care nu-i conştient de menirea lui pământeană, nu va înţelege niciodată marile adevăruri dumnezeieşti. Şi atunci, înainte de a propovădui aceste adevăruri, ei s'au apropiat de sufletul poporului Rămân punându-i în faţă măreţia trecutului său glorios. Preoţi ai lui Dumnezeu, slujitor ai neamului. Aceştia au fost cei ieşiţi din şcolile Blajului. N'au avut pregătirea ştiinţifică necesară pentru asta, dar au avut suflet şi dragoste de adevăr. S'au aplecat pe vechile documente şi au scos de acolo fapte nouă. Au construit acolo unde nu era nimic până atunci.

* * *

Timotei Cipariu, a fost cel din urmă şi cel mai tipic reprezentant al acestei concepţii. Copilul firav, care a deschis ochii într 'o zi de iarnă, 23 Februarie 1805, într 'o casă de oameni modeşti, din satul acesta românesc, a fost dăruit de ursitoare cu mari calităţi. De când a început să umble copăcel, pe lângă vatră, i s'a

© B.C.U. Cluj


întipărit în minte graiul duios al mamei sale şi sfătoşenia povestitoare a tatălui. Ştiinţa de carte, era puţină pe vremea aceea şi şcoli pentru popor nu prea erau. Dar copilul Timotei voia să înveţe, să ajungă cel puţin cântăreţ în strana din dreapta şi să citească apostolul în mijlocul bisericii.

„Tatăl său — aşa ne povesteşte, mai târziu, Ioan Micu Mol-dovan — care uitase mai de tot ce a îuvăţat în pruncie 1-a învăţat a cunoaşte buchiile după moda veche : „az, buche, vede". Atât a fost tot, că bătrânul nu ştia mai mult. Ani de zile s'a frământat Cipariu ca delà buchii să treacă la cetit. Nu-i venia în minte să truncheze numele literelor şi să împreune numai pe cele delà început. Ani a petrecut el în această stăruinţă torturătoare şi pe urmă a învins. Când era de 6 ani, într 'o seară, stând la vatră, studia gros la zăgneata focului şi învârtind foile abecedarului a dat peste un cuvânt pe care 1-a putut ceti :

„Ca şi când mi-ar fi căzut o ceaţă de pe ochi — spunea Cipariu — îndată am început a ceti fără nici o greutate, ori unde, în toată cartea şi sărind prin casă am strigat tatălui m e u : tată, eu ştiu ceti".

„La 8 ani ştia ceti cu cirile şi latine, ungureşte şi nemţeşte. Cunoştea toate cântările bisericeşti".

Având o memorie colosală, piese citite odată, mult de două ori, Ie ştia pe de rost. La 15 ani ştia pe Horaţiu întreg, iar la 16 ani avea Iliada şi Odiseia în degete deşi greaca nu se propunea în şcoalele din Blaj".

La 18 ani a intrat în seminarul din Blaj, unde a învăţat ebraica şi araba pe care o cunoştea Ia perfecţie".

Am spicuit aceste date, care încheie prima parte a vieţii neobişnuite a tânărului Timotei, pentru a evidenţia puterea-i de muncă şi aplicarea ce o avea pentru studiul limbilor, care-i va rămânea ca o mare pasiune tot restul vieţii.

Timpul nu-mi permite să între în prea multe amănunte ale vieţii lui. — Voiu aminti doar, că, după ieşirea lui Timoteiu Cipariu din seminarul delà Blaj, şi după numirea lui ca profesor la şcolile de acolo, n 'a existat nici un eveniment cultural-naţional la care numele lui să nu fie pomenit printre cei dintâi iniţiatori, sau care să nu se fi zămislit în mintea lui veşnic trează şi activă. Şi aceasta, de-a lungul celor trei sferturi ale veacului trecut, când neamul românesc de aici a dat dovadă de multă tărie sufletească şi maturitate de gândire. A fost lipsă de un om care să reorganizeze tipografia din Blaj, Cipariu a fost prezent, scoţând şi cea

© B.C.U. Cluj

560 OTLTUrM CREŞTINA Nr. 8-9

dintâi carte de rugăciuni cu litere latine, Orologierul. S'a simţit lipsa unei gazete româneşti, Ciparu a cerut aprobare s'o tipărească la Blaj, dar neobţinând autorizaţia a sugerat altora scoaterea ei la Braşov. Şi când, după zece ani de pertractări, a obţinut, la 1847, aprobarea guvernului unguresc, a scos „Organul luminăr i i "—apoi „Organul naţional" pentru prima dată, la noi, ziar cu litere latine.

In prospectul trimis abonaţilor spunea; „Când atâtea interese din ce în ce mai nouă răsar pe câmpul român, când fibrele în corpul amorţit par că vor să înceapă a pulsa mai repede, şi o tânără roşaţă surîzînd i s e revarsă pe palida-i faţă, a mai rămânea, a mai întârzia era cu neputinţă".

Şi ivindu se oarecari glasuri de protest contra literelor latine, în nr. 2 al Organului, Cipariu, pune lucrurile la punct, prin aceste cuvinte care-l arată dornic de a rupe cu o învechită t radi ţ ie :

„Redactorii acestei gazete nu vor a scrie nici pentru tineri îmbătrâniţi, nici pentru bătrâni împietriţi, ci singur pentru tinerii a căror inimă încă li e moale ca ceara, pentru bărbaţii solizi ce purced pe cărarea înaintătoare şi pentru acei frumoşi bătrâni cari au îmbătrânit pe drumul înaintării şi cari nici odată n 'au căutat înapoi după cele trecute, cu durere ca muierea lui Loth, cu atât mai puţin s'au întors înapoi ca racul ci au alergat către scopul înainte pus, până le-au ajuns puterile; iar de repauzează acum, tot însă înapoi nu îndeamnă, nici amăgindu-se ca şi cum nu ar mai fi încolo cale, nu împiedecă pe cei cei ce vor a păşi mai înainte".

In nesiguraţa începuturilor acestora, în ce priveşte haina nouă cu care Cipariu îmbrăca limba, publică „Principiile de limba şi scriptură11. Mulţi din cei de azi cred că ar fi vorba de o carte de teologie, datorită cuvântului „scriptură". In realitate acest cuvânt însemnează „scriere" — ortografie. Deci Cipariu se gândea să fixeze norme precise, de scriere pentruca şi limba noastră să poată fi socotită printre limbile culte ale Europei şi să nu mai scrie fiecare după cum îl taie capul. Pornind delà convingerea că limba română e o limbă care s'a desvoltat din cea latină s'a gândit că trebue să adopte o scriere cât mai aproape de aceasta. In cărţile vechi, pe care le adunase cu hărnicie de albină, făcându-şi cea mai mare bibliotecă a timpului între Români, a găsit multe cuvinte de origine veche latină care se pierduseră în cursul vremii. Şi atunci a socotit că aceste cuvinte t rebue să le introducă din nou în locul celor slavone, ori ungureşti, pentruca limba să apară în adevărata ei frumuseţe romană.

In slujba acestor credinţe a stat Cipariu până la sfârşitul vieţii sale şi dacă părerile altora, care s'au ridicat după el, cum

© B.C.U. Cluj


a fost T. Maiorescu, mai comode şi în spiritul vremii, au biruit, Cipariu are marele merit de a fi deschis discuţia asupra acestei arzătoare probleme a limbii, fără să aibă vreodată pretenţia că de partea lui e adevărul. Ca dovadă stă faptul că n'a căutat să polemizeze cu nici unul din adversarii părerilor lui, cum mâhnit o spune într 'un răspuns dat atacurilor ce Titu Maioresc le îndrepta împotriva lu i :

„Nu pretindem, ferească Dumnezeu, nici delà d. T. Maiorescu nici delà altul, oricine, nici un compliment; dar tot aşa nu ne cade bine, mărturisim franc, când observăm că cineva ne insultă. Nu aşteptam delà d. Maiorescu să ne întâmpine cu nici un compliment la 1 August 1867, cum nu am aşteptat nici delà capitala României, care cel puţin pe mine m'a uimit peste măsură cu tot ce a făcut în această ocazie. Dar Maiorescu putea să fi amânat pe altă ocazie atacurile publicate în aceeaşi zi când publicul ne arunca, în Bucureşti, buchetele sale de flori". Şi mai depar te : La atacuri nu ne simţim datori a răspunde, ales dacă ele şi fără răspuns nu au nici o valoare". (Arhiu).

Se ştie că, datorită marelui prestigiu de care se bucura, la întemeierea Academiei Române, în 1865, Cipariu a fost ales printre primii membri şi vpreşedinte şi când Academia a deschis concurs pentru o gramatică românească, instituind un premiu, acesta i-a fost acordat cărturarului nostru, făcându-i-se în Bucureşti, după cum aminteşte şi el, o primire peste aşteptări de frumoasă. Cipariu de altfel, nu era la primul drum în Bucureşti ci legase cu oamenii de samă de acolo prietenii temeinice, pecetluind, cu un ceas mai de vreme, unirea sufletească între Românii din toate provinciile, unire care avea să se înfăptuiască abia târziu după moartea sa.

Furaţi de latura aceasta a preocupărilor lui, să nu se creadă că am intenţionat neglijarea celorlalte fapte care vin să-şi contureze uriaşa-i personalitate.

Printre cei dintâi care au îmbrăţişat politica de emancipare şi independenţă politică a Românilor din Ardeal, a fost el. In anul de slavă, dar şi de jertfă 1848, a fost unul dintre secretarii cunoscutei adunări de pe Câmpia Libertăţii, redactând, împreună cu alţii, memoriile care trebuiau înaintate împăratului la Viena. In deputaţiunea care trebuia să le înmâneze a fost ales şi el, iar apoi ca deputat în dieta delà Sibiu a făcut ca multe din cererile Românilor să fie aprobate. In timpul acesta tulbure, silit să părăsească Blajul, a fost jefuit de cea mai mare parte a comorii de cărţi pe care o adunase în vreme de câţiva zeci de ani şi pentru care n'a cruţat nici bani, nici sănătate. E silit să şi-o refacă, dar

© B.C.U. Cluj


de câte ori nu deplânge nemernicia celor ce-1 lăsaseră fără cărţi. Gazeta „Organul naţional" trebue să-şi înceteze apariţia, din cauza prigoanei nedrepte a stăpânirii, dupăce însă a reuşit să traseze drumul nou al scrierii cu litere latine. Când urmările revoluţiei n 'au fost cele sperate de conducători, când jertfa de sânge românesc n'a fost în stare să răscumpere alte păcate, s'a ajuns la convingerea că un popor nu se poate întări decât numai prin cultură şi bună stare economică. Şi pentru a se ajunge acolo, era nevoie de o societate care să activeze cu mai mult succes decât singuraticele persoane. După oarecari discuţii de început, la 1861, ia fiinţă „Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român. Timotei Cipariu e ales vice preşedinte şi deţine această funcţie până la 1877 când e ales preşedinte.

La Blaj, trece printr 'o serie întreagă de funcţiuni, acolo unde se pretindea prezenţa personalităţii lui. E profesor la Gimnaziu, la Seminarul teologic. Ales canonic, e însărcinat, în vremurile vitrege pentru şcolile din Blaj, cu funcţia de director al liceului. In cadrul Capitlului Metropolitan ajunge la treapta de prepozit şi vicar al sf. Mitropolii. Candidat la scaunul metropolitan în 1868, întruneşte 49 voturi — cu 10 mai puţine decât episcopul Ioan Vancea. Faptul ne arată şi marea dragoste cu care era înconjurat din partea clerului. Dacă nu ar fi fost însemnat de stăpânire pentru sentimentele lui româneşti, desigur^că ar fi ocupat şi această înaltă treaptă bisericească.

Adăugăm încă şi consideraţia de care se bucura în toate cercurile ştiinţifice streine, fiind ales chiar membru ordinar al „Societăţii orientale" delà Berlin şi stând în permanentă corespondenţă cu o samă de vestiţi cărturari ai vremii.

* • *

Timotei Cipariu s'a ridicat de aici din Pănade, dintr'o familie de oameni simpli şi a urcat pe scara valorilor până unde abia puţini din cei aleşi pot ajunge. Delà locul din strana din dreapta, pe care copilăria-i îl întrezărea ca singură ambiţie, a ajuns aproape de scaunul vlădicesc; delà descifrarea buchiilor la lumina focului din vatră, a ajuns să fixeze norme şi să deschidă drumuri nouă în cunoaşterea şi învăţarea limbii neamului său drag. Ar fi bine să ne întrebăm, la această pioasă solemnitate, câţi dintre cei porniţi de jos, mai păstrează contactul cu lumea de unde au porni t? Câţi se gândesc să fie folositori părinţilor şi fraţilor lor mai puţin norocoşi decât e i? Aproape nici unul !

Dar Timotei Cipariu nu e dintre aceştia. Nu scapă nici un

© B.C.U. Cluj


prilej ca să nu amintească de inferioritatea culturală şi economică a poporului român din Ardeal şi luptă din răsputeri pentru ridicarea Iui. In 1848, scoate o gazetă cu scopul de a-1 îndruma „învăţătorul poporului", dar care n'a putut apărea multă vreme din cauza opreliştilor stăpânirii ungureşti.

Cât de dureroase sunt constatările din primul număr al acestei gazete şi cu câtă strângere de inimă le va fi făcut:

„Pe când toată lumea cu însetată inimă doreşte şi aşteaptă a păşi pe calea adevărului, dreptăţii şi păcii către o mai bună stare materială şi politică — cine este acel român, adevărat român, care să nu caute cu durere şi lacrimi în ochi la mişaua stare a românului fără ajutor şi îndreptar. Românul singur din toate popoarele Ardealului — şi să nu zic ale Europei — e fără scoale, fără învăţători politici, fără foi scrise întru interesul lui".

„In Ardeal, ungurii, saşii şi săcui, toţi au scoale în limbile lor nu numai la cetăţi ci şi la sate — nu numai pentru feciori ci şi pentru fete.

„In Ardeal din 300.000 saşi nu mai este nici unul carele să nu ştie ceti. Dar din 1.300.000 români, câţi bărbaţi ştiu ceti? Iar din muieri este măcar o mie care să ş t ie?

Ungurii, saşii şi secui au şcoli mari la oraşe. Dar românii? Ei n'au decât una la Blaj".

„Dumnezeule! Pentru 1 mii. trei sute mii de români, numai o şcoală de doamne-ajută şi asta încă, vai, cât de săracă şi mâne-poimâne muritoare de foame".

„Românul plăteşte la boar, porcar, păcurar ca să-i grijască şi să-i apere vitele — dar de copiii ce-i ţine, ce-i grijeşte, să-i înveţe nu are voie măcar să dea delà sine".

„Dacă învaţă, ei se tem de a ajutora pe român, ca să nu mânie pe ungur şi sas. De aici politica română încă n'a fost nimica. Bărbaţii care ar fi îndreptat pe român pe calea drepturilor politice, erau crescuţi fără simţiri şi căldură către naţia sa. Politica era croită toată nu cum să ajungă românul Ia vieaţă ci cum să nu ajungă".

In faţa acestei situaţii, românul trebue să învie, să se deştepte din somnul letargic, să se renască, şi gazeta îşi propune să ajute la această renaştere prin îndrumările politice şi economice pe care le va da.

Avem, conceput, un adevărat program de refacere naţională, pornit delà cunoaşterea crudei realităţi, înainte cu aproape o sută

© B.C.U. Cluj


de ani. Şi pe acest teren Cipariu e un precursor. Atrage atenţia asupra grelei situaţii a ţăranului, care nu se poate ridica decât prin biserică, şi şcoală, cari aduc după ele bună starea economică.

A şi lăsat, pentru comuna sa natală, o fundaţiune, din care să se plătească preotul şi învăţătorul şi să se întreţină elevii săraci dar silitori.

Ajunşi la capătul sumarei şi incompletei noastre expuneri — fiindcă nu se poate spune tot despre Cipariu în câteva minute — să-mi fie permis a îndemna pe vreunul din cercetătorii trecutului nostru să se nizuiască a cuprinde într'o carte toate faptele vieţii lui, alături cu scoaterea unei ediţii critice a operii. Muncă grea, dar necesară pentru un popor cult, care nu trebue să lase comorile sale de gândire colbăite în rafturi de biblioteci.

V. STOICA

C e l i b a t u l — o p r i m e j d i e f a t a l ă ? Răzimată pe statisticele din 1933, o revistă ce apare în Germania face constatarea că dintre catolicii Reichului trecuţi de 25 de ani, cam 1 % bărbaţi (călugări şi preoţi de mir) şi 2 % femei, prin intrarea în mânăstire sunt pierduţi pentru căsătorie. Dat fiind însă că la preoţie păşesc, de regulă, elemente valoroase sub raport intelectual, revista din chestie trage încheierea că, în urma celibatului, va veni o vreme când în sinul populaţiei germane catolice care, generaţie de generaţie, pierde astfel TI % elemente bogat înzestrate intelectualiceşte, se va şterge cu totul „pecetea genialităţii". Care „păcat" al catolicismului fireşte că-i arătat a fi mare foarte. Pe marginea observaţiilor revistei din chestie păr. lacob Ooermanns S. I. şi-a făcut, în „Stimmen der Zeit" (nr. de pe August c ) , crestăturile sale întemeiate şi bine venite. „Dacă argumentaţia aceasta ar fi corectă — aşa notează păr. Over-manns — atunci ar trebui să ne îndoim că în sînul poporului german, Ia începutul desbinării religioase, după un mileniu de viaţă catolică, s'ar mai fi aflat vre-o mână de capacităţi. Şi apoi ar trebui să ne crucim acum de faptul că popoare ca Italienii şi Francezii, cari au rămas catolice delà roată, cum s'ar zice, nu se „disting" chiar de fel prin lipsă de genialităţi. „După care punere la punct continuă: „Şi cine poate lua de bani buni vorba că între preoţii catolici ar fi cu mult mai multe capacităţi excepţionale ca în rândurile cu mult mai numeroase ale mirenilor catolici ce activează pe tărîmuri ce reclamă forţe intelectuale asemuitoare? Deja acest surplus al mirenilor e o piedecă în calea afirmativei stingeri a catolicilor geniali, — chiar şi abstrăgând cu totul delà faptul că înseşi temeliile argumentaţiei nu sunt inatacabile, şi anume părerea că dotaţia intelectuală a părinţilor ar fi chezăşie pentru prestaţiile spirituale strălucite ale odraslelor", (dn).

© B.C.U. Cluj

O CARTE CU TENDINŢA «

Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol", a tipărit, ca al 18-lea voi. din „Cartea satului", recenta lucrare a dlul profesor universitar /. Lupaş: Istoria unirii Românilor, rodul alor trei ani de muncă.

E o carte masivă, de 405 pagini, bogat ilustrată şi cu mult material documentar prelucrat. Iar preţul, în comparaţie cu al altor cărţi de aceleaşi dimensiuni, e derizoriu. Abia 30 de Lei. Fireşte, urmărindu se scopul de-a putea străbate cât mai uşor în masele largi ale poporului, „prin casele tuturor" cum spune autorul.

In al său „cuvânt despre urzirea acestei cărţi", d. Lupaş ţine să accentueze dintru început, că Direcţia Fundaţiei Culturale Regale, la 4 Mai 1934 (cu Nr. 1118) împărtăşindu-i gândul de a tipări o carte „Despre Unirea Românilor", i-a adăugat că „Majestatea Sa Regele şi-a exprimat dorinţa ca ea să fie scrisă de mine" (I. Lupaş),

De sine înţeles că dorinţa regală a fost interpretată ca o poruncă şi cel designat de Sus, s'a pus pe lucru. Autorul, fiind la început nelămurit, despre care unire să scrie, i s'a răspuns, că »despre toate".

In acest fel „Istoria Unirii Românilor" a devenit o istorie a Românilor, scrisă în şase capitole — autorul le zice cărţi, — fiecare cu mai multe subîmpărţiri, notate cu cifre romane şi având ca antet rezumatul în câteva şire al subcapitolului.

Cele 6 cărţi cuprind: 1. Temeiurile unirii Românilor. II. înfăţişarea Ţărilor Române până în preajma celei dintâi uniri. III. întâia unire a Ţărilor Române 1599—1600. IV. Delà întâia până la a doua unire 1601—1821. V. A doua unire 1822-1866. VI. Unirea a treia şi cea din urmă 1866-1918.

D. profesor Lupaş este incontestabil un adânc cunoscător al trecutului românesc şi în special al celui ardelenesc.

Ca unul care stăpâneşte cele trei limbi: latina, maghiara, germana, în cari sunt scrise documentele trecutului transilvănean, d. Lupaş, ajuns în mediul prielnic al Universităţii delà Cluj, adăugând şi o sârgulnţă de albină, a putut să culeagă din cărţi şi documente o serie întreagă de informaţii istorice — în parte înedite sau neu-

>) /. LUPAŞ: Istoria unirii Românilor, Buc, 1987.

© B.C.U. Cluj


tiHzate — pe cari le-a întreţesut cu iscusinţă în cursul povestirii trecutului neamului nostru.

Dar, dacă din acest punct de vedere opera dlui profesor Lupaş merită toată consideraţia, ea are însă două mari neajunsuri.

Autorul, deşi accentuează în prefaţă că iubirea de adevăr, i-a călăuzit condeiului, şi cu toate că şi într'alt loc (d. ex. p. 193) vorbeşte despre „cerinţa de căpetenie pe care nu-şi poate îngădui să o nesocotească nici o cercetare serioasă a mărturiilor istorice: simţul dreptei judecăţi..." care păzeşte pe istoric de a aluneca pe tărâmul prejudecăţilor păgubitoare adevărului, uită uneori de aceste postulate, uită de lozinca lui Tacitus de a scrie istoria „sine ira et studio" — fără ură şi fără părtinire.

Dacă d. Lupaş în „Istoria Unirii Românilor" s'ar fi putut des-băra de cele două patimi, cari şi până acum au ştirbit valoarea unora din lucrările Dsale, şi anume de patima confesională şi patima politică, de sigur şi această din urmă operă a dlui Lupaş ar fi câştigat mult în valoare ştiinţifică.

„Ne quid falşi dicat, ne quid veri dicere non audeat-historia" — spunea Cicero.

Să nu spui neadevăr şi să nu retaci adevărul 1 Iată două postulate, cari puteau fi mai bine respectata în „Istoria unirii Românilor", dacă cele două patimi amintite, nu l-ar fi tras pe autor spre noroiul pământului, în loc de a-1 lăsa să se înalţe spre sferele senine ale judecăţii drepte — faţă de toţi şi toate.

Neminem laedere, suum cuique tribuere, — a nu vătăma pe nimeni, şi a da fiecăruia ceeace i se cuvine — e principiul elementar şi al dreptului natural. Cu atât mai vârtos trebue să fie al unui istoric imparţial.

Ori, citind cartea dlui Lupaş, cu durere a trebuit să constatăm că ea are unele capitole, unde autorul s'a lăsat influenţat de patimi de sacristie şi de spirit de club.

Aceste neajunsuri ale dlui profesor universitar Lupaş, au fost remarcate cu un oarecare spirit de polemică — ori chiar de invective gazetăreşti, în unele ziare. Aşa în Nr. 31 din 31 Iulie 1937 al ziarului „Unirea" delà Blaj, d. profesor Virgil Stoica s'a sesizat de patima confesională a dlui Lupaş, patimă, care 1-a împins la ignorarea aproape totală a activităţii naţionale şi culturale desfăşurată la Blaj şi prin oamenii Blajului, nu numai în cuprinsul Transilvaniei, ci pretutindenea până unde răsună graiul românesc. D. V. Stoica inferează şi câteva interpretări false, precum şi confiscarea unor merite naţionale — ale uniţilor — pe seama ortodocşilor.

In ziarul clujan ^România Nouă" din 27 Iulie 1937, d. Dr. A. Macarie, făcând o recenzie a lucrării dlui Lupaş, critică mai ales

© B.C.U. Cluj


feliul cum a scris Dsa ultimul capitol din „Istoria Unirii Românilor", acela despre „Unirea a treia şi cea din urmă" (1918). Ii impută că istoria unirii Ardealului cu Patr ia Mamă, nu e scrisă „sub specie aeternitatis", nu e o „magistra vitae"-A(a lui Cicero) şi că „aşa cum s'a scris de d. Lupaş, ca „om de partid şi de confesiune" e nedreaptă, e imorală, căci te învaţă să nu dai tributul de recunoştinţă fraţilor tăi proprii şi descurajează viitoarele înfăptuiri, delapidând din istorie toate figurile ("minus Goldiş) şi faptele cinstite, merituoase, uneori chiar măreţe şi glorioase ale contimporanilor săi numeroşi din Ardeal... ignorând pe ai săi şi îoălţând la cer pe alţii, sau pe prietenii proprii".

Autorul articolului — scris cu multă vehemenţă stilară, — mai adaugă, că d. Lupaş ar fi ţinut „să răzbune prin reticenţe abile, neplăcerile proprii sau ale prietenilor sectari, dându-şi sentinţa după simpatii sau resentimente". — Este evident, că d. Dr. A. Macarie s'a gândit scriind această critică aspră, la confiscarea ori subtili-zarea rolului jucat In primul rând de d. Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent, în realizarea şi consolidarea actului unirii Ardealului cu Patria Mamă. — Faptul că în capitolul despre unirea Ardealului din 1918, nici o s'gură dată nu se aminteşte numele dlui luliu Maniu şi nici a Consiliului Dirigent prezidat de DSa, 1-a putut îndreptăţi pe autorul recenziei din „România Nouă" să spună la sfârşitul articolului său, că d. Lupaş prin această metodă a sa „ne-a făcut totuşi, un mare serviciu, nescriind nimic despre factorii unirii noastre, căci scriind putea să le schimonosească adevărata structură sufletească".

In ce ne priveşte, am citit cu atenţiune cartea dlui Lupaş, şi suntem bucuroşi să dăm Cezarului ce este a Cezarului. La începutul acestui articol am amintit calităţile bune ale dlui Lupaş. Ne place şi stilul uşor, curgător, avântat şi pe înţelesul poporului al dlui profesor Lupaş, care a trăit ani dearândul în contact direct cu poporul (în calitate de protopop ortodox la Sălişte) şi care ştie să fructifice şi în stil acest contact. Nu ne vom lăsa răpiţi de patima din strana vis à vis de cea ortodoxă, ci vom cerca să lămurim cu seninătatea — ce şade bine acelora ce se angajează să scruteze trecutul şi să judece prezentul — acele părţi din lucrarea părintelui profesor Lupaş, cu cari nu suntem de acord.

Nu ne vom sesiza de feliul cum tratează Dsa unirea politică delà 1918, ci vom reflecta numai la acele părţi din lucrarea menţionată, unde se vădeşte bine cunoscuta Dsale unitofobie, prin care s'a micşorat în faţa celor doritori de a auzi din gura şi pana unui savant numai păreri neinfluenţate de patimi cari sunt susceptibile de a întuneca adevărul istoric.

© B.C.U. Cluj


îndată Ia început, în cartea întâi, d. Lupaş vorbind despre „tăria credinţei strămoşeşti", şi despre „ortodoxia luptătoare care apără unitatea sufletească a neamului", afirmă, că delà începutul vieţii lor creştine Românii au fost în legături neîntrerupte cu biserica Răsăritului (p. 21) şi că sub ocrotirea acestei biserici a Răsăritului „care a fost totdeauna îngăduitoare faţă de însuşirile curat naţionale ale popoarelor creştine, şi-au putut Românii afla tărâm prielnic pentru deprinderile lor religioase şi pentru mulţumirea trebuinţelor duhovniceşti", (p. 22)

Ori, e de notorietate publică, mai ales după studiile regretatului Vaslle Părvan („Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului dacoromân", Buc. 1911, şi „Ţara noastră" sau „începuturile vieţii romane la gurile Dunării", etc.) că creştinismul nostru are caracter latin. Toate episcopatele (Singidunum, Viminacium, Ratiaria, Marclanopol, Tomis, e tc) şi comunităţi creştine importante, ca cea delà Duros-torum (Silistra) de pe malul Dunării, erau latine, aveau limba latină în biserică şi erau conduse de preoţi latini (de ex. Dulcissimus, Auxentius, etc.). Creştinismul a fost predicat la început strămoşilor noştri în limba latină. Dovadă, o cercetare cât de sumară a termenilor cari exprimă noţiunile fundamentale ale credinţei, cari sunt de origine latină.

Niceta, episcopul oraşului Remesiana din Dacia Mediteranea, apostolul nostru naţional, acel misionar încercat şi pasionat, pe care Paulinus din Nola îl numeşte „învăţător şi tată" (magister et pater), a convertit la creştinism pe Daco-romanii de pe ambele maluri ale Dunării, predicându-le în limba latină, aproape o jumătate de veac. (Cfr. Giurescu, Ist. Rom., Buc. 1935, p. 197).

Toate acestea le ştie foarte bine d. Lupaş, dar despre aceste lucruri nu aminteşte nimic, pare că s'ar ruşina de ele, ori ar regreta că de ce s'au petrecut lucrurile cu „legea strămosască" precum s'au petrecut.

In ce priveşte îngăduinţa de întotdeauna a bisericii Răsăritului faţă de însuşirile curat naţionale ale bisericilor creştine, deci inclusiv şi cea a Românilor, fie-ne permis să amintim, că ortodoxia — întâi prin limba slavă, mai apoi prin limba grecească în biserică, a făcut ca sfintele slujbe să fie nişte „boscorodeli", din cari poporul nu înţelegea şi nu profita aproape nimic, în afară de misticismul său înăscut, care, în biserică, îi ridica gândul spre Dumnezeu şi fără intermediul slujbei, pe care nu o pricepea.

Cât de îngăduitoare a fost biserica Răsăritului faţă de însuşirile curat naţionale ale Românilor, şi înţelegem sub acestea în primul rând limba românească, e de ajuns de lămurit dacă vom cita punctul 5 din insitucfille date de Dositei patriarhul grecesc al

© B.C.U. Cluj


Ierusalimului lui Atanasie, care mersese în 1698 la Bucureşti pentru a fi hirotonit de episcop. (Cipariu, Acte şl fragmente, pp. 240—251).

„Trebue Arhierie ta, slujba besearecii, adecă Ochtaiul, Mi-neaele şi alte cărţi, ce se cântă duminecile şi sărbătorile şi slujba de toate zilele să te nevoeşti cu deadinsul să se citească toată pre limba slovinească sau elinească, eară nu rumăneşte s'au într'alt chip", (lorga, ist, D j S # rom., II, p. 14).

De altfel însuşi d. Lupaş recunoaşte (p. 28), că „Slavonismul şi grecismul au putut să alunge pentru câtva timp limba română din slujba altarului, delà strană şi de pe amvon — precum şi din şcoli şi din dregâtoriile statului".

Aversiunea faţă de catolicism d. Lupaş nu şi-o poate stăpâni. In catolicism Dsa vede pe duşmanul de moarte al neamului românesc. Acest sentiment îl face să facă din orice lemn săgeată contra catolicismului.

Aşa de exemplu, vorbind despre proselitismul regilor Ungariei şi al preoţime! catolice, d. Lupaş nu întrelasă să ne spună (p. 23) că „în vechile, hrisoave să găsesc amintiri şi despre câte un preot catolic, care nu se sfia să tragă în ţeapă „după obiceiul ţării pe Românii schismatici" (ortodocşi). — Uită Insă să precizeze lucrurile.

Pentru d. Lupaş „dacă Românii ar fi trecut la catolicism, s'ar fi putut întâmpla ca procesul de contopire sufletească între aceste două popoare să fi avut în cursul vremii un sfârşit prielnic Ungurilor şi firul vieţii româneşti să se fi pierdut din urzeala istoriei", (p. 24).

Argumentul de supoziţie s'ar putea foarte uţor inversa şi să presupunem, că dacă Românii ar fi trecut la catolicism, n'ar mai fi fost prigoniţi pentru credinţa lor, ci cu sprijinul Romei ar fi putut juca rolul pe care l-au jucat în evul mediu ţările vecine nouă: Ungaria şi Polonia catolice.

Dar, a posse ad esse non valet conclusio. *

D. Lupaş păşeşte apoi alături de adevăr, când, în cartea a IV-a, tratând despre epoca delà 1601—1821, vorbeşte şi despre unirea Românilor din Ardeal cu biserica Romei.

Aici Dsa, parecă ar ceda locul istoricului senin şi obiectiv, unui polemist ecclesiastic. In loc să se înalţe „au dessus de la mêlée", şi să privească lucrurile în perspectiva lor istorică, în loc să înţeleagă pasul conducătorilor neamului românesc din Ardeal delà 1697, 1698 şi 1700, în loc să încerce să străbată în resortul sufletesc al vlădicilor ortodocşi Teofil şi Atanasie, cu o procedură simplistă îi decretează de apostaţi şi rătăciţi (p. 184).

4

© B.C.U. Cluj

CtJLfOfifl CjRl$flNÂ Nr. M

Dsa no s e sf iesle să vorbească de „plâsmatrl de acte lipsite de temeiul adevărului''... „Înduplecând o parte dintre preoţi să treacă 1» o aşa zisă unire cu biserica apuseană-catolică" (p. 181).

Dsa mai afirmă şi acum că «Mitropolitul Atanasle.. nu a iscălit manifestai mirii".

Dsa proslăveşte pe „bunul credincios pravoslavnic Pater Ianoş" (p. 183) în favorul bisericii ortodoxe şi repetă afirmaţia tendenţioasă şt eroaată că „la 25 Martie 1701 Atanasle fu hirotonit din nou, toţii diacon, apoi pater (preot), apoi „vlădică papistaş" de către mitropolitul primat ai Ungariei Leopold Kollonits împreună cu doi episcopi unguri (cel din Gyôr şi cel din Nitra)". (p. 184).

Aceste tnet afirmaţii eronate se cer puse la punct. In ce priveşte aşa zisa „plăsmuire de acte lipsite de temeiul

adevărului*, plăsmuire care fireşte ar trebui să privească pe iezuiţii (Baranyl, etc.) cari au lucrat pentru unire, e de mirare, cum, după publicarea actelor originale ale uniri), unele chiar facsimilate, în ace» lucrare monumentală a lui Nicolaus Mlles: Symbolae ad illus-rrandam historiam ecclesiae orientalis in terris coronae S. Stephani, v. I Oeniponte, (Innsbruck) 1885, lucrare tipărită şi cu concursul Academiei Române, se mal găseşte istoric serios care să conteste autenticitatea actelor de unire.

Chiar istoricii ortodocşi (d. Iorga, etc). se provoacă la documentele din această colecţie', fără să se mai prevaleze de polemica deslănţuită pe vremuri în „Gazeta Transilvaniei", de Nicolae Den-suşianu sub titlul «Falsificarea manifestului de unire cu biserica Romei". De altfel lucrurile fuseseră puse la punct încă atunci, prin răspunsul dat de Dr. Alex. Grama şi Dr. A Bunea în cele două volume de „Cestiuni din dreptul şi istoria bisericei româneşti unite".. (Blaj, 1893).

Ori care cercetător atent, privind facsimilul actului de unire din Octomvrie 1698, cel iscălit de 38 de protopopi (între cari şi antecesorul părintelui Lupaş, protopopul Sava din Sălişte), publicat In Nilles (I, p. 207) se poate convinge că atât actul românesc (scris cu cfrHice) cât şi cel latinesc, au fost iscălite de Atanasie şi întărite cu pecete» Mitropoliei. După ciauzula lui Atanasie „Şi aşa ne unim acei ce-s scrişi mai sus (protopopii şi vlădica), cum toată legea noastră, slujba Besearicei, liturgia şi posturile şi darul nostru să s tea p e loc. —- Iară de n'ar sta pe loc acele, nici aceste peceţi să r»'*ibă nici o ţări» asupra noastră' şi Vlădica nostru Atanasie s ă fie în c ap şi nime să mi-1 hărbătăluiască" — se vede iniţiala numelui „Ath" şi sigilat' lui particular (nu cel mare al Mitropoliei, care e sab manifest). (Nilles, o. c , p. 207)

La fel stă lucrul şi ca celelalte acte sinodali.

© B.C.U. Cluj


Vorbind despre sinodul din 4 Septemvrie 1700, Gheorghe Ba-rtfiu, în „Părţi alese din istoria Transilvaniei" (v. I, pp. 192—193) spune că: „Atenţia concluzelor şi canoanelor emanate din acel sinod memorabil şi publicate de repeţite ori (în „Magazinul istoric* t. Ui, p 307 şi urm., din acela I. M. Moldovanu în „Acte sinodali" 1872 t. H, pp. 115—119) a fost trasă până acum de cătră anii scriitori români la mare îndoială, vorbindu-se despre ele, cu „se zice", „se spune, dară nu se crede, etc."; astăzi acelea îndoieli au încetat pentruca cuprinsul acelor acte s'a descoperit întocmai în Codicele manuscris conservat în arcbivul episcopatului romano-catolic din Alba-Iulia, iară originalul se află în archivul primaţial din Strigon. Mai toţi protopopii numiţi în original se află întocmai numiţi şi în istoria bisericească scrisă de Samuil Clain, din care-i reproduce Cipariu în Acte şi Fragmente Part. II. p . 86—87, numai cât unele nome sunt schimosite în copia reprodusă de Nilles vol. I. p. 249, iară Clain are 1640 de preoţi declaraţi atunci pentru unirea cu Roma, pe când la Nilles după original se află 54 protopopi subscrişi, cari reprezentau numai 1563 preoţi, cu 77 mai puţini".

Privitor la chestiunea reordlnăril lui Atanasie, ţinem să dăm unele lămuriri.

La începutul anului 1701, Atanasie aflându-se la Viena, trebuia să şi clarifice şi chestiunea validităţii hirotonirii sale de episcop, făcută la Bucureşti de Mitropolitul Ungrovlahiei, Teodosie Veşte-meanul.

In art. 3 din jurământnl şi reversaliile date de Atanasie la 7 Aprilie 1701, acesta cerea arhiepiscopului de Strigoniu, cardinalul Leopoid Kollonich, să fie reordinat sub condiţiune şi reconsacrat de episcop, pentru ca să aibă singuranţă despre validitatea acestora. (Nilles, Symbolae, I, p. 99 şi pp. 282 - 2 8 3 ) .

S'a luat avizul mai multor teologi canonişti. Cei din Viena erau pentru hirotonire şi consacrare din nou sub condiţie (Nilles, o. c , pp. 100—101), alţii, ca Nicolae Comnen, Papadopol, Cardinalul Cor-naro din Padova şi lacob Caschodi din Constantinopol, cărora cardinalul Kollonich le-a fost cerut părerea, erau mai rezervaţi, (ibld., pp. 101-106) .

Cauza reordinării şi reconsacrării lui Atanasie fiind înaintata la Roma, Sf. Oficiu a sistat-o, stabilind că „Episcopii de ritul grecesc dacă se convertesc nu trebue reordinaţi nici chiar sub condiţiune, nici chiar în butul schismei, simoniei, iregularităţii, a intruderii şi ordinarii făcută de un singur episcop". (Ibid, p. 110 in italieneşte).

In urma acestei decizii a Romei, Atanasie n'a mai fost hirotonit din nou la Viena, după cum greşit a afirmat pastorul reformat Bod Petru din Ighiu, care scria p e . la anul 1764, în lucrarea sa

4» © B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA Mr. 8-9

„Brevis Valachorum Transsylvaniam incolentium historia", că Atanasie af fi fost din nou hirotonit la Viena, după ritul latin. La fel greşeşte E. Hurmuzaki (Fragmente din ist. Rom., v. II, tr. de I. Slavici, Buc 1900, p. 69), când spune, că Atanasie mergând la Viena, în biserica catolică Sf. Ană a fost sfinţit episcop după ritul roman", înainte de a fi numit „pastor suprem al nou înfiinţatei dieceze unite din Ardeal".

Ne miră faptul că d. Lupaş persistă într'o afirmaţie eronată, mai ales că această chestiune a fost deja lămurită de mult. Bariţiu, în „Părţi alese din istoria Transilvaniei" (Sibiu, 1889, v I, p. 198) spune: Prin urmare dânsul (Atanasie) nici nu a fost hirotooit din nou în Viena după ritul latin, precum a crezut Bod pe la 1764, Hurmuzachi şi alţi câţiva în zilele noastre". Iar la p. 205 complec-tează, spunând că „a depus numai jurământul care se cere delà toţi episcopii de ambele rituri şi a cărui formulă este acum cunoscută bărbaţilor competenţi în materie". A. Bunea (în Cestiuni... p. II Blaj 1893, p. 284), încă combătuse informaţia eronată a Iui Hurmuzachi, luată din Bod, spunând, că H. „ne spune în contra adevărului istoric, că Atanasie a fost chirotonit a doua oră după ritul latin în Viena".

Dar, d. Lupaş putea să se informeze direct din colecţia de documente a lui Nilles, şi să nu mai repete nişte afirmaţii eronate, prin cari — ignotos fallit, notis est derisui.

Ori doară, quod homini placet, vuit esse verum, chiar dacă e fals.

*

Cartea dlui Lupaş mai are o tendinţă: Ignorarea ori prezentarea în culori defavorabile a rolului cultural şi naţional pe care 1-a avut Blajul în desvoltarea neamului nostru. Dsa inserează cu un deosebit deliciu tot ceeace poate întuneca prestigiul Blajului, al bisericii unite şi al şcolilor sale. La p. 209 Dsa vorbeşte de „ciocoi" ai Blajului cu cari avea să se lupte Petru Maior, şi cari ciocoi „erau de aceeaşi fire, în tăgăduirea rosturilor noastre, ca şi scriitorii de cărţi din Austria contra fiinţei poporului nostru*. — Aceasta însă nu-1 va împiedeca, ca pe paginile următoare (210 şi 212) pe P. Maior, dimpreună cu Samuil Micu-Klein şi cu Şincai să-i declara de nişte „desrădăcinaţi încâtva delà tulpina neamului", „înaltele şcoli străine picurându-Ie în suflet oarecare neîncredere în viitorul neamului „sismatlc".

Parcă nu tot în aceste şcoli străine ar fi studiat şi Qheorghe Lazăr şi Popasu şi alţii, cari însă fiind ortodocşi au rămas buni rămâni, pe când autorul „Istoriei pentru începutul Românilor în

© B.C.U. Cluj


Dacia", părintele „Cronicei Românilor* şi povestitorul „Istoriei Românilor", după afirmarea dlui Lupaş, au fost porniţi spre înstrăinare sufletească.

Dacă cei cari au aruncat lozinca „mare lucru este a fi născut român" au fost nişte „desrădăcinaţi" şi „înstrăinaţi sufleteşte", atunci cuvintele şi-au pierdut rostul şi logica a rămas orfană.

Ce păcat că fiind vorba de Blaj şi de rolul bisericii unite în trecutul moral, naţional şi cultural al neamului nostru, d. Lupaş s'a lăsat răpit de „prejudecăţi tradiţionale", şi a nesocotit principiul pe care-l recomandă chiar Dsa la p. 193. „simţul dreptei judecăţi", care e .cerinţa de căpetenie pe care nu-şi poate îngădui să o nesocotească nici o cercetare serioasă a mărturiilor istorice".

Uită d. Lupaş, că nu e de ajuns a se enunţa în teorie principii privitor la scrierea obiectivă a istoriei, nici nu suntem îndreptăţiţi a da altora sfaturi, pe cari noi înşine nu le respectăm, căci ni s'ar putea arunca în faţă cuvintele: Medice cura te ipsum.

De încheierea ne mai exprimăm un regret la adresa dlui Lupaş, acela de a fi păcătuit împotriva Augustelor intenţiuni, cari nu puteau fi acelea de a se alimenta vrăşmăşia şi neunirea între fraţii aceluiaş neam. De bună seamă încredinţarea ce i s'a dat n'a fost in sensul să scoată la lumina tiparului şi să răspândească în masele largi ale poporului o carte în care să însereze şi capitole de păcătoasă polemică confesională, ci pentru a lumina cu lumina adevărului „talpa ţării" şi a ne înfrăţi pe toţi în jurul unei mari idei, ideia unirii realizată sub ochii noştri. Ori, d. Lupaş, prin feliul cum tratează biserica unită, şi după modul cum confiscă ori ignorează rolul Blajului cultural, tocmai prin „Istoria Unirii Românilor" alimentează neunirea între fraţi.

Şi e păcat, că atâtea pagini bine şi temeinic scrise, au fost întunecate prin câteva pagini lipsite de obiectivitate, întreţăsute de ură confesională.

DR. CORIOLAN SUCIU

© B.C.U. Cluj

ELEMENTE CELTE ÎN LIMBA ROMANA — OMAGIU MEMORIEI LUI TIMOTEIU CIPARIU -

Nomenclatura noastră topică, începând cu numele ţării Ardeal, de mult ne îndeamnă ca, în cercetările filologice despre originea cuvintelor limbii noastre să căutăm etimologia lor şi în limbile străvechilor popoare, cu cari au conlocuit străbunii noştri. Deci şi în limba Celtilor, şi Galilor. Urmând pe această cale am explicat, cu ajutorul limbei celte, 19 nume proprii de familie (patronimice) şi 20 numiri topice (de localităţi, sate, munţi, râuri;. Afară de acestea mai sunt, poate, şi altele, moştenite, probabil, prin fi-liaţiune dacică, ceeace se va adeveri atunci, când din inscripţiu-nile ce se vor fi aflând printre ruine, se va descoperi şi limba Dacilor, cum s'au desgropat alte limbi moarte. Considerând apoi, că şi în limba clasică latină sunt împiumuturi gallo-celte, am cercetat nu cumva avem şi noi în graiul viu nume apelative de acea origine şi cred că am descoperit 31 de cuvinte de origine celtă. — Las să urmeze aici rezultatul cercetărilor mele de acest fel.

a ) In n u m e l e d e f a m i l i e

1. B a l e celt, bale, bolch, maiestos, superb; — aşa şi Balea şi Balşa.

2. Bian, celt. brannos, corb, comp. rom. Corbul, Corbea. 3. Cârlan, din celt. cawr, caor, capră, — cu sufix celtic lan

— mare. 1 4. Coman, celt. Kom, veghe, gardă.

5. Gal, Galea, celt. gal, brav, voinic (Comp. răd. latin val-e-o). 6. Gerga, celt. ger, gir, voce (Cfr. it. gerga, gergo. 7. Gorea, celt. gor, gour, înălţime, cap, (cfr. slav. gora) munte. 8. Idu, celt. gd, ith; elin. altoçt grâu. 9. Leuca, Leoca, celt. leug, piatra miliară. 10. Mariş, celt. mar, march, marech, cimbric şi bas breton:

march, cavaler. 11. Marchiş, celt. marka, margine, marcă.

© B.C.U. Cluj


12. Por, Porea, Poruţ, Pordea, Porime, celt. şi v.-ind. por (comp. lat. im-per-a şi rom. Por-mpărat).

13. Runcu, celt. rok, it. rocca, stâncă. 14. Şihlean, celt. saiglean, semn, steag, stegar. 15. Tarta, celt. tarth, taiz, origine, isvor. 16. Caila, (şi nume de sat) celt, Koilos îngust. 17. Tel, celt. teth, ţiţă. 18. Vartic, celt. vertiko, valoros (comp. germ. toertft). 19. Vas, celt. vas, vasso, templu.

b) T o p o n i m i c e

1. Acmar, celt. ak -4- mar = deal mare 2. Albac, celt. alb, înalt, + ac, munte, deal == munte înalt. 3. Bedeu, celt. bedo, bret, brez, mormânt. 4. Bran \ 5. Caila \ v > m * s ' ' a a ^ n u m e de familie. 6. Cibin şi Sibiu (din Sibiniu) celt. cebena, lanţ de munţi. In

Franţa: ceveni, un şir de munţi. 7. Codlea, celt. cadle, câmp de bătaie. 8. Cârno, celt. Karn, vârf, piscul muntelui. (Cff. Carniolta)

şi Corn-Walis, ţară muntoasă. 9. Comăna, v. m. s. la a) Nume de familie Coman. 10. Craguiş (j. Hunied) Criciu, celt. Krag, stâncă (fupes). 11. Doina, celt. dor, dur, (comp. lat. toirens)-\- cimbr. nant,

vale (Valea Dornii). 12. Galata (deal şi părău în jud. Odorheiu) celto-gal şi Galaţi,

4 comune în Ardeal, delà numele tribului celt. Galaţi. V. m. s. la a) nume de familie 5.

13. Herina, sat, amint. d. secol. XIII; probabil celtic. 14. Magu, celt-gal. magos, câmp, sat. 15. Mar, nume de părău în foaia Topliţei celt. mara. 16. Reteag, celt. r e + t e g = locuinţa regelui. 17. Rucăr, celt. roks it. rocca, stâncă. 18. Sibiiu, (vech. rom. Sibiniu) şi râul Cibin, v. m. s. sub b). 19. Tâmpa, celt. twm, tom, comp. lat. ram-ulus, dâmb, cimbr.

tuam, gael: tom, comp. grec. rô^Soç, macedo-rom. tâmpă, culme, pisc, vârf; sp. tumba, piov. tomba, / / . tombe tombeau, cat. tomb, sicii, timpa, loc ridicat.

20. Ursad, celt. ur, locuinţă, - f slav. sad, plantat.

© B.C.U. Cluj


c) N u m e a p e l a t i v e

1. a l a n t , provine, pe Ia Blaj, şi „ălalant"", cfr. m.-rom. alantu, din celt cimbr. allan, alius.

2. b u l e a n d r ă , în înţelesul de : femee lăpădată, desmăţată. Partea 1-a a cuvântului: (buk) o aflăm în românescul regional (de pe la Năsăud şi Bihor) bula, femee stricată, „sdranţă", partea 2-a e celt. andras, doamnă. Comp. grec. àvSça < s w j j , bărbat.

3. c ă m i n , în înţelesul de coş, horn, grec. Kâţiivog = cămin, vatră, lat. mediev caminus, din care franc, cheminée, germ. Ker-min, — toate din celt. caman.

4. c â r l a n , miel s. mânz în anul al 2-lea, berbece castrat, ş. a., este nume compus din celt. car, coai, capră. Comp. région, cârlan = capră în pod, şi sufix lan, celt. = mare*) .

5. c u l c u ş , nu-i din lat. collocare a aşeza, a pune, ci din celt. kolcach (cet. kolcaş) = perină, culcuş.

6. c u r e a , dialectal: cura. Dacă ar fi din lat. corium, subst. de gen neutru, nu s'ar fi derivat numele femenin*) corella (inexistent) din care apoi să fi derivat român, curea, ci este din origin. celt. cror (cor), curea.

7. d â l m ă , compus din celt. dai, <C dail, ca gal din gail ; dail = dél, dai, deal, „del", ca adject. = înalt, ridicat + celt. ma = loc; deci dâlma = loc ridicat, — înalt.

8. d e a l , din aceeaşi rădăcină celt. ca şi dâlmă, celt. dail A dél, dai, deal. Obs. rădăcina celtică s'a păstrat şi 'n slav. dielu.

9. g a l b e n , ga lb in , dialectal: galbăn, galbân; lat. med. gal-binus, din celt. calb, galb — gras, gros. Suetoniu (în Gali. c. 3) spune că împăratul Galba s'a numit aşa, fiiindcă era foarte gras, ceeace Galii zic: galb: „quod perpinguis fuerat, quem Galbam Galii vocanf .

10. gălmă-ci, îngăima celt. galmha. Comp. şi sanskr. galmas, gialmas, durraza, rigore.

*) lan e sufix în 1. rom. indicând ceva mare, ca d. e. în celt. lan-mara = lac mare (mare) în următoarele cuvinte: 1. borlan, burlan, tavă, tub, scoc. 2. butlan, buglan, buclan, butoiu mare (Sebeş). 3. căptălan, fel de brustur, cu foi foarte mari. 4 . cicârlan, bărbătuşul ciocârliei, — din radicalul cioc, cuvânt care '1 găsim şi 'n l. albaneză: ciok. Ciocârlanul are ciocul drept şi cam gros, = lan, mare. 5. ciolan, din cioiu = os, •+• suf. celt lan; deci: os mare; ciolane se numesc oasele mai mari. 6. gâtlan, gârlan, laringele. 7. gherlan, ghiorlan, ghirlan, ghiţurlan, şobolan, 8. grosolan feros, pl. groşi = butuc) adj. tare gros. Comp. şi ital. grossolano. 9. momârlan, aşa se numesc locuitorii din munţii mari pe Jiu (v. al meu Glosar). 10. motârlan, cotoiu mare, mârtan. 11. prosto-lan, = mare şi prost. 12. {oparian, din ţop, ca şi ţopârcă.

© B.C.U. Cluj


11. hăl, în strigătul: „mă, hăi!*, din celt. hai = iile, cela, cum am zice: măi ă la l"

12. iapă, nu din lat. equa, ci din celt. ep, epo, epu, (cal) iapă. Această răd. celt. s'a păstrat şi în 1. grec. VWoç, iar din limb. latine numai în I. română.

13. jos, it. giu, giuso, retor, dzu, v. fianc. jus, sp. ayuso, din celt. is, ios, jos.

14. măguli, din celt. magulos, sclav, servitor. Precum la greci din Sovloç verb. oovĂevu>, servesc, ca servitor, — ca sclav, sunt supus, — gata spre servire, serviabil; germ. ÏHCttftfcftV ïnettôts fcttijţ fcitt, aşa din maguloss'a făcut verb. măguli, în sensul figurat de a îmbuna, desmierdâ, a gudură, linguşi; Conf. şi latin aduloi, din grec. ôoï/Xoç.

15. mare , în toate dialectele limb. române, în sensul lat. magnus, grandis. După unii filologi romanişti acest adjectiv românesc ar deriva din substantivul latin mas, maris, maiem, bărbat ; dar nu se poate admite motivarea, că : „cuvânt mare de aceea nu poate fi din celt. mar, pentruca în 1. română nu este (?) nici un cuvânt împrumutat din l. celtă*. Aceste cuvinte citate sunt numai teză şi nu un adevăr necontestat. Noi combatem teza, producând 30 martori pentru susţinerea tezei contrare, că adecă: în l. română sunt mai multe cuvinte de origine celtă. Critica, poate, va respinge câţiva martori, totuşi cei rămaşi vor adeveri că adject. rom. mare, este absolut indentic cu celticul mar.

16. Celticul mi, în înţelesul de io, eu, îl avem în graiul bă-năţan şi hăţăgan: „io mi-s" = eu, (eu) sunt. Compară ital. vulg. (în Italia sup.) „mi gho vistoa = io, ho visto, eu am văzut.

17. pronum. ni, plur. lui mi, tot în graiul bănăţan: „şi noi ni-s" = şi noi suntem. In celt. mi = io, ni = noi.

18. mire. Filologii noştri, urmând pe Cipariu, statoresc provenienţa cuvântului mire din latin, miles (şi încă să se observe, că delà cazul Nomin., nu din Acuzativ, ca în în multe altele de declinat, a IlI-a) Şainean în Dicţion. un al. 1. rom., aduce cuvântul român, mire în legătură cu albanezul mire = frumos, cf. „beau fils". Eu cred, că albanezul mire, ca şi românescul este din aceeaşi rădăcină celt. mar, mer, mir, (la Galii) care însemnează latinescul marem (din mas, maris) bărbat. De fapt: tinărul, când este mire, întră în şirul bărbaţilor, este bărbat. Iată transiţia senzului.

19. momârlan, e porecla muntenilor noştri din ţara Jiului (v. al. meu Glosar), derivând din celt. mar, munte cu reduplica-ţiunea 1-ei silabe cu sufixul lan (celtic v. m. s) mare; aşa că substantivul compus momârlan însemnează: om din muntele mare.

© B.C.U. Cluj


20. m u n n n ă ş i m u r u n ă , provincialism cu însemnarea : culmea muntelui s. a. dealului: „de aici (din Moldoveni f. Varfalău) mergem tot pe murună pân' la Cheia Turzii", a zis ţăranul losif Moldovan. Cuvântul dialectal este din celt. mor, mar. munte, din care s'a format şi mal (malul mării) loc ridicat, — înalt, tărm. Din celt. mai sunt cuvintele provinciale: „măr-una, murună, mu-nună, mununiţe", ce se aud şi pe Mureş. Comp. şi cimbricul: my-nydd, munte.

21. p ic , indecl., (pl. picuri e în înţelesul de picătură, lat. gutta, d. e. picuri de rouă, şi atunci este din verb. pic, pica = cădea) în sensul de mic, puţin, ca f r a n c : peu de soldats, it. po' <poco) „un po' di denaro", puţini bani, şi 'n legătură cu substantive concrete, ori abstracte, ca d. e. un pic de brânză (peu de fromage) „nu are un pic de răbdaie" = puţină. Originea cuvântului este celtă: beag, big = pic, cu p < b .

22. p o r , în zicerea poporală: Por-Impărat: în numele famil. Porea, Pordea, avem rădăcina celt. por, superior, potens, cfr. verb \m-pei-o.

23. adverb : şe, d. e. în chiuitură : „întoarce-te şe şi şe, să te văd de frumuşel" ital. si este din celt. seadh.

24. s c u t , arma de apărare, este celt. scoudh, skouth skut, din care şi lat. scutum.

25. şi , în compusul: ins, pl. inşi şi în dânşi, it. desso, dessi, din celt. schi (cet. şi) = ei.

26. s o g à şi s o a g e , încă şi a s o a c e , s o g l şi so ig i , a s o a l g e pânea, recte: aluatul = a ridica cu amândouă manile aluatul din covată (albie, troacă de pâne) şi a-i da formă rotundă, apoi a-1 aşeza pe lopată, este din celt. swgà, lat. exsiccare, sbici.

27. ţ ă s t , ţ e a s t ă , mai probabil din celt. cest, it. cesta, coş, decât din lat. testa, ciob.

28. s p a t ă , s p a t e , şi Uter. s p a d ă , it. spada, span. espanda, din celtic, y-spawd, spadă.

29. t a t ă , cuvânt format în limba copiilor, foarte răspândit, ca şi papa, îl aflăm şi în latină: tata, în /. albaneză, chiar şi în limbile slave. Originea este din celt. tad, cu reduplicare: tata.

30. ţ â ţ ă , Vorbă uzuală în toate dialectele române, comună tuturor limbilor romanice şi uzuală în cele mai multe /. balcanice ş. a. Unii filologi explică această comunitate afirmând, că numele tâfă este din graiul copiilor. Dar copiii când pot exprima /, nu mai sug la ţâţă, n 'au nevoie să creeze nume pentru un lucru, ce nu le mai trebue, ci atunci ei creează numiri pentru persoa-

© B.C.U. Cluj


nele şi lucrurile mai necesare vârstei l o r / e a mamă, tată, papa ş. a. Cuvântul ţâţă este de origine celtă, din teth, din care şi 'n latină: titia, it. tetta (zitta), sp. portg. teta, fr. tette. In limbile balca-canice, c u sunetul / din f, în bulg. ///a; neogr. fiţin alb, tsitsë, croat slsa ( c i z z a ) , din care şi maghiarul csics; şi în germană: Zitze.

31. t u r t ă , doară din latin, mediev. torta, it. torta, fr. tonte, germ. 'Zovtt — toate din celticul: torih, tort = pâne, turtă, torta.

„PMIosophta p e r e n n i s " ţ i n e p a s c u v r e m e a . S'a spus că filosofia scolastică şi filosofia modernă sunt două lumi, pe cât de străine, pe atât de îndepărtate şi cu neputinţă de apropiat una de alta. Adevărul e că s'a muncit şi de o parte şi de alta în vederea npropierii. Şi nu de geaba. Filosofia scolastică şi-a dat toată silinţa să ţină seamă de problemele gândirii actuale şi, chiar şi în ce priveşte limbajul, s'a debarasat de anumite expresii învechite şi devenite aproape de neînţeles. Lucrările ce vreau să valorifice cugetarea scolastică pentru vremile noastre sunt tot mai multe. După o inseilare a gazetei berlineze „Germania'1 (1 . 9. 37), o seamă de savanţi ai ordinului iezuiţilor germani s'au hotărît să reediteze opera valoroasă a lui A Lehmen S. /.: „Lehrbuch der Philosophie auf aristotelisch-scholastischer Grundlage" scrisă în formă strict scolastică şi folosită în învăţământul filosofic vreme de patruzeci de ani. Astăzi însă s'a constatat că nu mai face. Nu se împacă, aşa cum a fost scrisă, nici cu filosofia actuală a vieţii, nici cu fenomenologia, nici cu filosofia existenţială. De aceea s'a plănuit o nouă haină pentru opera lui Lehmen, ce va apărea în 6 volume. Al doilea a şi ieşit deja de sub t ipar: Denken und Sein, de lostf de Vries, S. I. şi cuprinde teoria cunoştinţei. A rupt total cu obişnuita terminologie scolastică. Expunerea e foarte limpede, dar fără a fi searbădă ori ştearsă. Nu întâlneşte omul nicăirea nici tendinţe apologetice, nici de filosofia istoriei. Dă multă atenţie filosofiei kantiene. Bazat pe evidenţă ca semn al adevărului, Vries năzuieşte spre , realismul transcendent" ca punct de mânecare în orientarea filosofică, în abatere delà apriorismul atât de drag atâtor scolastici mai vechi şi mai noui (dri).

R é s u m â t Am espus elemente celte în

I. Nume proprii familiare (patronimice) II. „ toponimice

III. „ apelative

19 20 31 70 Total:

ALEXIU VICIU

© B.C.U. Cluj

FAŢA CREŞTINA A FRANŢEI

Unui călugăr francez, oaspe al României şi al Blajului, acum pentru a doua oară, cred că cetitorii români şi creştini ai acestei reviste îi vor îngădui să vorbească despre patria sa şi despre chestia; mai este, oare, Franţa o ţară creşt ină?

Nu încape îndoială că şi ei ştiu ce înseamnă a-ţi iubi patria, mai ales în împrejurări serioase. Aşişderea poate că şi ei ştiu ce înseamnă a auzi critici la adresa ei şi judecăţi bazate pe date cari, şi dacă nu sunt false, dar sunt rău înţelese şi încă de către inşi cari uneori nu o iubesc şi de aceea, şi întrucât o cunosc, numai bine n'o cunosc.

Cred apoi că nu va fi inutilă şi nici neplăcere nu va pricinui vorba despre starea sufletească a unei ţări pe care, mai mult ori mai puţin, o cunosc toţi cinstiţii mei cetitori şi pe care — cred eu — o iubesc puţintel, dar care adesea uimeşte chiar şi pe cei mai devotaţi prieteni ai săi cari, mai curând ori mai târziu, îşi dau seama că n 'au cunoscut-o complect.

Privitor la faţa sufletească a Franţei cred că sunt răspândite doue păreri contrare, ce strîmbă judecata omului despre ea. „Nu pricep ca o ţară creştină ca Franţa să suporte, ba chiar să se preteze la..." — „Dar cine V a şi spus că Franţa mai e o ţară creşt ină?" — „Franţa e o ţară anticlericală, atee, comunistă..." Şi vrând-nevrând, la auzul unei asemenea acuzaţii, îţi vin în minte rândurile lui Charles Péguy, despre care nu pot să n'aduc vorba şi mai la va le : „ C e s t vrai qu'ils ont des défauts — dit Dieu — mais avec tous leur défauts je les aime autant que les autres avec sensément toutes leurs qualités".

Altfel zis: mă întreb şi eu, ca altă lume, că adecă Franţa — mă gândesc la cea de azi — pe care am părăsit-o anul trecut, puţine zile după evenimentele cam prerevoluţionare din Iunie, iar anul acesta a doua zi după măreaţa „revistă militară" din 14 Iulie, la care era de faţă şi Regele Carol al doilea, zic, mă întreb şi eu: această Franţă este ea de fapt creştină, ori ori să fie adevărat că nu mai este creştină? — La aceste două întrebări, adecă Ia greşelile atinse mai sus, voiu răspunde în două părţi. Şi anume aşa că, înainte de ce ne-am opri la prezent, vom

© B.C.U. Cluj

HT. 8-9 CULTURA CREŞTINA 581

face o scurtă excursie în istorie, dar numai în istoria unui veac. In istoria veacului trecut. Şi atunci vom vedea că Franţa de azi, deşi nu poate fi numită pur şi simplu tară creştină, totuşi, chiar acum e pe calea de a-şi relua fata de veche tară adânc creştină.

I.

începem. Patria lui Clovis şi a s. Remigiu, această „Primogenita Ecclesiae" timp de-un veac şi mai bine, mai ales delà Revoluţia cea Maie încoace, a luat, în linii mari, sub raportul vieţii intelectuale, a desvoltării sociale şi îndeosebi sub al agitaţiilor politice, un aspect necreştin, când nu era deadreptul anticreştin.

Sigur este şi aceea că de Revoluţia cea Mare se leagă multe reforme ce era necesar să se facă. Ceeace era cu putinţă împotriva nobilimei, dar în favorul puterii regale. Şi fiindcă, chiar delà început, clerul de jos, şi dup'aceea şi cel superior, dimpreună cu nobilimea, s'au arătat învoiţi la suprimarea privilegiilor, nu mai exista adevărată pricină ca mişcarea revoluţionară-reformatoare să se îndrepte împotriva bisericii şi a creştinismului.

S'a întors însă toată furia revoluţiei întâiu în contra Regelui, pentru fatala şi stăruitoarea stângăcie a bietului Ludovic XVI, trădat, pe deasupra compromis, de familia sa şi chiar şi de fraţii ce aveau să-i succeadă mai târziu. In felul acesta sărmanul de el a ispăşit, din râtiduială dumnezeească precum se vede, greşelile în-tregei sale familii regale de până la el şi a înaintaşilor săi. Să nu se uite, apoi, nici aceea, că francezii încă înainte de domnia lui, obosiţi deja spre sfârşitul lungei domnii a lui Ludovic XIV cea plină de răsboaie, au cunoscut, vreme de 60 de ani, un rege ca Ludovic XV, pe care la început l'au numit „Louis le bienaimé" ca să moară în dispreţul tuturor şi spre satisfacţie generală. Să-mi fie permis apoi să mai reamintesc, unei naţiuni tinere şi monarhice, că francezii au avut şi au iubit „Patruzeci de regi cari, într 'o miie de ani, au făurit Franţa", cum se exprimă Action Française care nu cuprinde în acest catastih nici urmaşii lui Carol cel Mare, nici pe cei ai lui Clovis.

Revoluţia s'a făcut şi împotriva religiei, pentruca a fost condusă şi accaparată de discipolii „Filosofilor", adecă a scriitorilor raţionalişti ai veacului al XVIII-lea, areligioşi sau antireligioşi, ca Voltaire şi Rousseau.

Privind lucrurile dintr 'un punct de vedere mai înalt, Revoluţia din care era să iasă lumea modernă, avea de rezolvat două pwbleme ce datau, amândouă, delà sfârşitul lumii antice. Una ci-

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINĂ Nr. 8-9

vilă. economică, deja mult simplificată şi atenuată în fond fiind în Franţa aceeaş situaţie care a durat în România până la răscoala din 1907 şi până la reforma agrară de după războiu: regimul proprietar de până atunci atât de contrar notei pregnant individualiste a dreptului modern; regim, în sensul orânduirilor căruia pământul aparţinea („in indiviso",) „Domnului de pământ", ori „Boierului" şi ţăranilor. Aşezarea aceasta care, cel puţin principial, a fost o instituţie tutelară, a devenit, printr 'un contrasens de interpretare modernă, o expropriere sau, o oprimare a ţăranului.

Altă problemă: Raporturile dintre Biserică şi Stat. Originele politice-religioase ale Franţei prezintă — la fel cu ale întregei Europe Occidentale — ciudăţenia unui stat mai recent ca societatea şi cultura ce-1 ocrotesc. Biserica fiind deja deţinătoarea unei misiuni sufleteşti proprii, a fost cea care a păstrat această societate şi civilizaţie. Şi Statul formându-se în Biserică şi Creştinătate, a fost socotit multă vreme ca un organ temporal al poporului lui Dumnezeu, care şi-a şi lăsat multe din funcţiunile sale Bisericii, tutorei sale, care, la rândul său, a lăsat Ioc larg în viaţa sa intervenţiei acestei puteri pe deantregul creştine. Situaţia aceasta încurcată care, dealtfel, şi-a avut părţile sale de lumină şi avanta-giile sale a căror poveri şi inconveniente au ieşit la iveală tot mai mult şi de o parte şi de alta, pe măsură ce s'a desvoltat dreptul roman şi spiritul antic şi modern al Renaşterii, încă trebuia cumva limpezită.

O criză de adolescenţă este de obiceiu un lucru stupid şi violent, cu toate că e normal. Aşa şi „Fiica cea dintâiu născută a Bisericii" şi cea dintâiu copilă mare a naţiunilor europene examinându-se în indivizii ei conştienţi, a voit să se emancipeze de sub tutorii săi, uitând însă că şi „luminile" sale, raţionalismul său, care o făceau să-şi uite veacurile de binefaceri, era în mare parte rodul empirismului aristotelician al Scolasticilor, a Sorbonei şi al subiectivismului augustinian al lui Descartes. Şi le-a trebuit un veac pentru a începe să înţeleagă că nu te emancipezi de sub mâna lui Dumnezeu şi a Proniei cereşti nici chiar atunci când graţia sa ineluctabilă prinde forme atât de contingente şi istorice ca cele ale creştinismului.

In acelaş timp, apoi, când ţara şi indivizii se aruncau în a-ventura libertăţii — a tuturor libertăţilor — creştinismul francez se vedea chemat să facă faţă unor dificultăţi şi situaţii noui, fără sprijinul vechilor razime tradiţionale, să ia şi el o aliură mai liberă, („plus franche"), mai de adult, purtând lupta numai şi numai cu forţele sale încredinţate iniţiativelor credincioşilor şi păs-

© B.C.U. Cluj

Mr. 8-9 CULTURA CREŞTINA 583

torilor săi. Asta o zicem fără a pierde din vedere harul nevăzut al lui Hristos şi rădăcinile adânci pe cari le înfipsese creştinismul in solul ţării şi pe care, oricât de puternică a fost furtuna, n'a putut să-1 distrugă.

Sigur că erau multe de reformat în chiar sînul Bisericii necăjită de inegalităţile sociale dintre clerul de jos şi cel de sus; de prea marea bogăţie a bisericanilor celor mari şi a mănăstirilor. Totodată însă trebuie luat în seamă că şi aşa, clerul acesta era un cler din cele mai demne ale Europei. Dovadă şi faptul că a rezistat schismei stârnite de aşa zisa „Constituţie civilă a clerului" şi încă într 'un bloc vrednic de toată admiraţia; a dat o mulţime de mucenici, şi purificat prin focul providenţial al prigonirii îndurate, s'a apucat numaidecât de recucerirea sufletească a ceeace se pierduse: generaţia imediat următoare a dat pe sf. loan Vian-ney, parohul de Ars.

Cu gândul la vremile de cari ne ocupăm nu se poate să nu amintim răscoala eroică a ţăranilor şi a nobilimei ţărăneşti din provinciile Vendée şi Bretagne, a cărei pricină a fost curat reli gioasă. E adevărat că trupele lor au fost copleşite de ale celor delà putere şi au fost sdrobite. Cauza pentru care s'au jertfit însă a biruit: li-s'a acordat respectul ce-1 pretindeau pe seama religiei şi pilda lor a desvăluit forţa sentimentului religios, şi lui Napoleon care a numit acele lupte : Un războiu de uriaşi.

După excesele şi ororile Revoluţiei îndrumate de oameni „desbăraţi" de prejudecăţi, călăuziţi de „raţiunea" secolului luminilor şi aprinşi de focul unei iubiri, cum credeau ei, a omenirei întregi, Franţa a primit, pasiv, cu mai multă sau mai puţină bucurie, diferitele regimuri autoritare ce i-au fost impuse delà Napoleon I până la Napoleon III. Faptul, întru câtva, e de înţeles: aceste regimuri erau moştenitoarele gloriei militare şi a marei mişcări patriotice care însoţise această răsturnare socială, pregătind atât de ciudatul fenomen actual : un secol XX, naţionalist şi autoritar, fiul legiuit, cu toate că ingrat, al unui veac liberal şi democrat.

Epocele acestea au cunoscut adevărate renaşteri religioase. Putem fixa ca o dată însemnata anul 1801, când a fost iscălit Concordatul între Napoleon I şi Papa şi când a apărut faimoasa carte a lui Chateaubriand : Génie du Christianisme. In legătură cu Concordatul putem menţiona că a fost rupt de către guvernul francez în 1906, dar a rămas în vigoare în cele trei departamente ale Alsaciei-Lorenei apucate sub stăpânire nemţească în răstimpul dintre cele două răsboaie: 1870-1914. După războiul mondial guvernul francez a făgăduit respectarea statu-quo-ului religios pentru

© B.C.U. Cluj


partea de tară pomenită. — Intr'aceea situaţia politică s'a dăpănat cu o serie de mişcări de emancipare, urmate de regimuri autoritare. Dar din ce în ce mai liberale.

Trebuie reamintit în zilele noastre că tocmai regimurile acestea liberale şi mişcările acestea revoluţionare au fost prilej, pricină, spriijin sau complici ai mişcărilor de emancipare şi de clădire naţională în Germania, Italia, Grecia şi România, ca şi în Ungaria. — Catolicii şi-au avut şi şi-au jucat rolul în aceste evenimente sub conducerea acelui tânăr cavaler din vremuri vechi care a fost Montalembert. Pe carta libertăţii a mizat şi el, oricât de echivoc a fost acest cuvânt, acest idol: şi în sfârşit cu tot dreptul pentruca au luptat în contra acaparării drepturilor omeneşti şi divine de către statul ieşit din Revoluţie mult mai autoritar şi mai centralizat decât vechile monarhii şi strămoşul direct al statului totalitar modern. Ei sunt aceia cari, în Belgia-, au fixat constituţia liberală a cărei text 1-a împrumutat România renăscută.

In Franţa aceiaşi catolici au dobândit o biruinţă trainică pe la mijlocul veacului: legea libertăţii învăţământului. Din acest timp avem universităţi catolice (cu toate că nu ele dau diplomele) colegii, adecă scoale secundare bisericeşti, şi scoale primare confesionale. Aceste din urmă, totuşi, mai puţine la număr, fiindcă şcoalele primare de stat sunt gratuite, şi aceasta va fi una dintre cauzele slăbirii credinţii în popor pe alocurea. învăţământul acesta catolic este, în mare parte, cauza schimbării totale pe care vom observa-o la clasele intelectuale. Şi cred că pot să spun că Je-zuiţii au avut mare parte în acest efort obscur al şcolilor, cărui efort i-au consacrat o mulţime de forţe.

După războiul franco-prusian — de care nu ne pregătisem — precum se ştie, a căzut Napoleon III, cel care alesese pentru tânăra Românie un Hohenzollern din familie catolică şi care i-a fost apoi voievodul înţelept şi energic de care tocmai avea lipsă. După Napoleon III, şi după o încercare nereuşită de restaurare a monarhiei, s'a stabilit, în sfârşit, această Republică atât de dorită, delà începutul veacului, de o întreagă parte de ţară, despre care mai apoi a trebuit să se zică: „Cât de frumoasă era sub Imperiu", dar despre care se mai poate spune şi aceea că, cel puţin, are calităţile defectelor sale.

S'a scris că Bismarck, care s'a împotrivit restaurării, ar fi împins şi el tânăra republică pe căile anticlericalismului, slujindu-i şi cu exemplul „Kulturkampf"-ului, în credinţa că prin aceasta va compromite ridicarea Franţei .

© B.C.U. Cluj

Nr. 8-9 CULTURA CREŞTINĂ 585

Aşadar Republica a fost acaparată şi ea de radicali, — de „radicali-socialişti" — adecă de burghezii de stânga, c a r f s e pretind a fi din partidul poporului. Pentru a-şi rezerva locurile la putere, aceşti radicali francmasoni au încercat să impună doctrina că nu se poate să fi republican şi catolic în aceeaş vreme. Mulţi conservatori le-au făcut, dealtcum, jocul, în mod inconştient pretinzând, dintr 'un punct de vedere invers, acelaş lucru. Şi e curios de remarcat că această mişcare de stânga s'a deslănţuit în aceleaşi circumstanţe ca şi actualul „Front popular", care-i o reacţiune contra evenimentelor naţionaliste din 1935.

Deasemenea şi criza delà începutul acestui veac, a isbucnit după bizara tentativă a generalului Boulanger de a răsturna Republica, şi mai ales după marea criză de naţionalism la dreapta şi de antimilitarism la stânga, care a fost „Afacerea Dieyfuss", un ofiţer jidov osândit ca trădător de patrie, pare-se, fără destule dovezi. — Fapt e că delà Revoluţia cea mare încoace la noi poporul se înfioară de „reacţiune" şi se teme ca nu cumva autoritarismul şi forţa să câştige ascendenţă asupra dreptului. Iar politicienii profită de această teamă.

Radicalii, cari purtaseră lupta alăturea de socialişti împotriva oprimării şi a raţiunii de stat, au exploatat biruinţa lor printr 'o politică de sectarism. Dar, în rândurile acestor socialişti — idealişti de altfel — vedem ridicându-se numai decât şi un Charles Péguy, care-şi timbrează foştii tovarăşi de trădători faţă de idealul lor printr 'una din vorbele sale devenită faimoasă: „Totul se începe cu mistica, pentruca să se încheie cu politica".

Catolicii, stângaci şi divizaţi în ce privea atitudinea politică ori metoda de a rezista şi în parte traşi pe sfoară de promisiunile sperjure ale unor dalde Combes şi Waldeck-Rousseau, n 'au ştiut, ca în 1924, să împiedece expulsarea şi spoliarea călugărilor. Reacţiunea lor însă n'a fost lipsită de măreţie: rezistenţa lor dramatică la surghiunire şi la „Inventarierea bunurilor Bisericii", care nu într 'un loc a luat aspectul unui războiu religios tip veac XVI, le-a adus libera folosire a tuturor clădirilor bisericeşti sub haina fictivă a aşa zisei „proprietăţi de stat". Şi de atuncia încoace totdeauna Consiliul de Stat a tranşat contestaţiile ce privesc bunuri de acest fel în favorul catolicilor cari reprezintă ierarhia bisericească. Intransigenţa plină de demnitate a lui Plu X — refuzul de a recunoaşte acele „Societes de propriété" a bunurilor Bisericii, organizate după calapod democratic pe calea legilor de stat, etc. —- a fost primită cu bucurie atât de credincioşi

5 © B.C.U. Cluj

986 CULTURA CRE$TINÀ Nr. 8-9

c i t şi de cler, pentru care însemna suprimarea susţinerii din partea statului.

Din acest moment Franţa prezintă icoana unei mari ţări, unde Întreţinerea clerului, a universităţilor catolice, a seminariilor, a S/coaielor secundare, a şcoalelor primare libere, confesionale, atât de înfloritoare încă în vestul ţării, ca şi toate operele de caritate catolică, cad în sarcina binevoitoare a pungii credincioşilor. Asta fără a mai socoti daniile ce se fac pe titlul „Dinarului sf. Petru". Şi, fără a pomeni înflorirea ordinelor călugăreşti atât de repede reformate, şi splendida mişcare misionară, poate că fără pereche în Biserica Domnului.

Toate acestea sunt elemente de cari trebuie să se ţină seama pentru a aprecia decreştinarea Franţei. Şi atunci poate că în-tr 'asta se va vedea dovada vitalităţii unui creştinism profund, personal, „individual", după felul şi la înălţimea vremurilor în cari Pronia ne-a rânduit să trăim. Zelul acestui cler sărăcit n'a scăzut. Lucru firesc de altfel. Numai cât însăşi valoarea intelectuală a clerului acestuia — pilde ne sunt Msgr. Duchesne ori ciudatul său urmaş Ia Academie, păr. Bremond, sau Battifol, Lagrange O. P., Condamin S. I. şi atâţia alţii — uneori a fost recunoscută în cercurile ştiinţifice ale Europei Centrale, unde tot ceéace se referă la Franţa era, de obiceiu, atât de depreciat.

înainte de ce am trece peste grozava frământare de sentimente şi de idei, care a fost, sau care a provocat „Afacerea" — afacerea Dreyfus — să reliefăm că dintr 'asta şi-a luat naştere mişcarea monarhistă Action Française (în ziarul căreia cuvântul naţionalism se substituie cuvântului tradiţie). Creatorul şi teoreticianul acestei mişcări, Charles Maurras, se ştie, a fost un maestru tntr 'ale sacrului egoism italienesc şi a fascismului. Şi că mişcarea aceasta, a cărei osândă rostită „in petto" de către Piu X — deşi Papă al tradiţionalismului — era să fie promulgată de Piu XI, conţinea, în păgânismul attic al maeştrilor săi, cum se zice, acelaş dispreţ al persoanei umane, ca şi mişcările adverse ale socialiştilor şi comuniştilor, după cum şi maeştrii, şi doctrinele lor positiviste, — Comte etc. — în parte erau aceiaşi. Şi apoi, un alt mare teoretician în materie socială şi economică a vremi-lor acelora, Sorel, prietenul lui Ch. Péguy, nu a fost el totodată dascălul şi al lui Lenin şi al lui Mussolini?

Am văzut până aci în chip mai special viaţa politică aproape până în pragul războiului mondial. Consideraţiile precedente ne conduc prin ele inşile la viaţa intelectuală şi socială a veacului Încheiat.

© B.C.U. Cluj

Nr. 8-9 CULTURA CREŞTINĂ 587

Ia evoluţia religioasă a claselor sociale la noi s'a produs în-tâiu un curios fenomen ciclic.

In acest veac XVIII, care a pregătit Revoluţia cea mare, apostasia intelectuală şi necredinţa erau mai mult fătul clasei superioare a naţiunii. Aşadar mai ales a nobilimei... Dar dupăce au fost principalele victime ale revoluţiei, nobilii au reluat, se poate zice unanim, vechile lor tradiţii religioase, pentru cari înţelesese, dealtminteri, să lupte nobilimea ţărănească din apusul ţării. Aşa s'a făcut, de ex., că Iesuiţii au avut de elevi fiii mai multor familii cari în veacul precedent fuseseră pentru expulsarea lor de către Curţile Bourboniene. Trebue notat că această revenire va contribui la întărirea aspectului reacţionar al catolicismului epocei „moderne", adecă postrevoluţionare.

Dar, la rândul său, în veacul XIX, clasa victorioasă, burghezia, în mare parte a pierdut credinţa, aruncându-se în braţele ideilor filosofice a veacului premergător, cari îi aduseseră biruinţa, lăsându-se îmbătaţi de convingerea că progresul ştiinţific le va desvălui toate secretele, şi că ştiinţa va constitui religia Viitorului. Burghezi emancipaţi, cari nu mai credeau, dar cari, delà Louis Philippe până la ultimul „Garde National" continuară să-şi trimită nevestele la s. slujbă, iar fetele la mănăstire (pensionate de ale călugăriţelor). — Cel puţin aceasta-i situaţia pela mijlocul veacului.

Poporul delà ţară îşi păstra credinţa, în ţinuturile sărace şi muncitoreşti: Bretagne şi Vendée şi Massivul central; şi o pierdea, încetul cu încetul, în ţinuturile bogate în păşuni din Nord-vest şi în podgoriile de Nord-est şi de Miază zi. Unde însă se va pune chestiunea socială propriu zisă, sunt mulţimile industriale şi proletarizate ale oraşelor; aci a suferit Biserica pierderile cele mai dureroase şi ţara simte încă ispitele cele mai primejdioase.

Un scriitor francez de dreapta a dat veacului trecut porecla de „le stupide XIX siècle". Această judecată trebuie se pară excesivă, cel puţin la popoarele cari au sorbit din ideile revoluţionare dinamismul resurecţiei lor naţionale şi unde, chiar şi în ambianţă catolică, se evocă încă cu căldură trilogia: Liberté, Egalité, Fraternité. Judecata de mai sus cu toate acestea poate că cuprinde mai mult adevăr decât a vrut să-i deie Léon Daudet. Veacul acesta a fost veacul liberalismului: îndeosebi a liberalismului economic şi a liberalismului social. — Şi dealungul între-gei aceste sute de ani de zile, Biserica a fost defăimată ca retrogradă, întârzielnică pentruca susţinea că libertatea nu-i singura divinitate, şi că mai presus decât însăşi libertatea e datorinţa, şi caritatea, şi morala. Şi Dumnezeu, temelia întregei vieţi omeneşti.

5* © B.C.U. Cluj


Acest liberalism însă, în viaţa politică şi economică, a lăsat burghezii să exploateze, în chip păcătos, pe muncitori, şi a interzis, vreme îndelungată, statului, să intervină în favorul nouei clase a muncitorilor (ouvriers = cuvântul este vechiu la Francezi, dar înţelesul lui e ceva de tot modern), clasă răsărită din progresul, ori mai bine zis, din ivirea subită a industriei. Dintr'asta a luat naştere o situaţie nu tocmai bine apreciată în ţări cari abia cunosc marile aglomeraţii suburbane.

Şi aievea: dupăce Revoluţia cea mare şi celelalte emancipări ale veac. XIX, a dat naţiunii întregi toată libertatea cetăţenească şi politică, ba şi mai mult, a rămas să fie realizată emanciparea socială a acestei noui clase atât de repede desvoltată în ritmul veacului aburilor. In aceste împrejurări s'a întâmplat că această clasă s'a pomenit tot aşa de repede ruptă de tradiţiile religioase ale neamului din care se trăgea. S'a produs fenomenul că aceşti ţărani şi mici meseriaşi, transplantat în atmosferă de oraş mare, nu posedau formaţia intelectuală îndestulitoare pentru a înfrunta primejdii şi pentru a resolva probleme atât de grele. Exact aşa precum o populaţie ca cea bretonă sau flamandă nu] posedă în lumea sa proprie antidotul faţă de literatura noastră modernă, carea pentru noi inşine nu-i atât de mortiferă.

Aşa s'a făcut că veac. XIX, veacul marei industrii şi a reapariţiei proletariatului antic, a fost totodată veacul marelui scandal ce se cheamă apostasia masselor muncitoreşti.

Şi totuşi cum s'a ajuns aci? In primul rând din cauza condiţiilor demoralizatoare în cari

adesea a trebuit, şi uneori chiar şi acum trebuie să lucreze. Ba, în parte, şi încă prea des, pentrucă creştinii, şi conservatorii, de-obiceiu unul şi acelaş lucru cu creştinii, s'au alarmat de plângerile şi reclamaţiile lor, uşor de confundat cu revendicările, ideile şi mişcările revoluţionare propriu zise, cari au frământat întreg veacul şi pentrucă nu-şi dădeau seama că era vorba de o problemă pusă de însăşi Revoluţia, distrugătoarea organizaţiei muncii, considerată ca o piedecă moştenită delà vechiul regim.

Adesea chiar şi operele de binefacere, organizate de patroni admirabili, ca cele din Nordul Franţei, n'au isbutit să prevină, ori să vindece antagonismul de clasă, fiind concepute într 'un spirit condescendent de „paternalism" care jignia mândria legitimă ori orgoliul revoluţionar al muncitorului, şi pentrucă l'au făcut să creadă, de era, de nu era locul să creadă, că i-se prezintă ca binefacere ceva ce, de fapt, era dreptul lui.

Mai ales s'a ajuns însă la înstrăinarea masselor de religie în

© B.C.U. Cluj


urma împrejurării că, de fapt, revendicările muncitorilor s'au formulat şi organizat în această atmosferă a secolului, atmosferă de scientism materialist şi a unei burghezii decreştinate, denunţată de Péguy. In felul acesta marxismul, născut dealtminteri în afară de Franţa, şi în afară de orice teren spiritual creştin, a fost o concepţie totalitară de luptă socială de clase care, pentru a scăpa pe om din servituti omeneşti nu află alt principiu primar decât determinismul economic şi care, uitând „numai" 'pe Dumnezeu şi valoarea absolută a omului, alcătuieşte un fel de umanism inuman. Aşa s'a întâmplat înc'odată că radicalii sau, mai bine zis, politicienii de stânga, au putut acapara înc'odată această vastă mişcare populară, puternică, şi, în fond, atât de justificată, a muncitorilor.

Şi tot aşa s'a făcut că, în pofida Enciclicelor papale sociale, cari numără deja aproape o jumătate de veac („Quadragesimo anno"), au putut prezenta Biserica antiliberală drept complice la toate soiurile de înjugări.

E adevărat că, imediat după „Anul Teribil" 1870—71, Franţa a cunoscut o magnifică mişcare socială creştină, în fruntea căreia a strălucit ofiţerul şi nobilul admirabil care era contele de Mun, omul devotat cu trup cu suflet Iui Leon XIII. Insă această mişcare era prinsă între două focuri: acuzată din partea dreaptei de modernism revoluţionar, a fost combătută chiar şi de radicali cari, dimpreună cu socialiştii, au reluat mai târziu, pe socoteala lor, proiectele de legi ale acestor catolici.

La Croix (9. 9. 37) amintea un caz dintre multe altele: legea despre arbitraj, votată într'o atmosferă de patimi, câteva luni în urmă, fusese propusă tocmai cu 50 de ani mai înainte, la 10 Iunie 1887 de către deputaţii catolici din grupul lui Albert de Mun.

Să mă rezum: Sum îndreptăţit a zice că noi am avut, mai ales între cele două războaie, o generaţie credincioasă, care a luptat cu curaj în aceeaş umbră a înfrângerii care plutia asupra ţării întregi şi care a semănat întru tristeţă în câmpul acţiunii sociale, şcolare, ziaristice şi într'altele, pentruca noi, o altă generaţie, după jertfele, exaltările şi reconcilierile Marelui Războiu, să începem a secera întru bucurie.

Viaţa intelectuală şi literară, rezultanta şi oglinda evoluţiilor sociale şi politice, şi totodată prevestitoarea nouilor evoluţii, fiind mai puţin angajată şi încătuşată de legături materiale, a urmat o curbă urcând mai rapid. Poeţii au dealtfel antene cari prind realităţile foncière, făcând adesea din ei profeţi întrecându-şi veacul lor, cum a precizat păr. Bremond în a sa „Priere et Poésie". Ei

© B.C.U. Cluj


sunt părtaşi ai acelui simţ estetic, frate bun al simţului moral, şi care pregăteşte calea intuiţiei mistice, un fel de vovg entu-siast, adecă posedat de Dumnezeu, ridicându-se peste calculele îngustei raţiuni pure.

Prevestitoare a erei romantice, opera lui Chateaubriand, care deschide veacul, nu era încă în stare să deie filosofilor răspunsul cuvenit. Dar constituia deja replica la sarcasmele lui Voltaire : i-a ruinat argumentaţia de ordin estetic şi a deschis èra înţelegerii şi a cultului faţă de Evul Mediu. —- Prima lovitură dată dispreţului raţionalist.

Romantismul, după ce a profesat un creştinism sentimental, puţintel echivoc, cu Chateaubriand, un creştinism sublimat, aproape redus la teism, cu Lamartine, a evoluat amăsurat gustului zilei — nu era el oare Revoluţia în l i teratură? — cel puţin în persoana lui Victor Hugo: în ciuda unor splendide versuri religioase, acesta va încheia în apele anticlericalismului delà sfârşitul veacului o foarte lungă carieră poetică, pornită în lealitatea monarhică a începutului.

Ne aflăm aici în faţa unui ciudat paralelism cu o mişcare cu totul de altă natură, tot aşa de tulbărătoare (unde am şi putea plasa o activitate atât de specială?): exact de atare a fost evoluţia francmasoneriei celei atât de „loiale" sub monarhiile delà mijlocul secolului, Se pare că această societate, căreia nimenea nu se gândeşte să-i tragă la îndoială simţul oportunismului, a urmat, în aceaş măsură în care a şi provocat, curba politică a veacului.

Cu toate acestea sinceritatea şi adâncimea concisă, cari vor caracteriza pe cei doi mari romantici din urmă, are deja cu totul alt sunet. A. Musset, „Fenfant terrible" al şcoalei, care, după ce a repudiat artificiile şi apucăturile ei, a devenit, poate, cel mai pur şi cel mai clasic poet al limbei noastre, a regăsit în sufletul său înrudit cu cel al lui Eminescu, scânteia sentimentului religios, care dealtfel e cu totul altceva decât un sentiment. El se acaţă de Voltaire, distrugătorul idealului, într'o pagină a cărei sinceritate nu trebuie contestată şi care reaminteşte, cu însufleţirea Epigonilor, inspiraţia Melancoliei: „Credinţa zugrăveşte icoanele 'n biserici..." Şi se ştie că acele „Comedies et proverbes" ale acestui fiu rătăcit sunt ceva decât care nimic mai drăgălaş şi mai pur nici închipui nu se poate.

Vigny, Lucretius al nostru, dacă vă place, chiar şi în blasfemii atacă probleme propriu zis religioase, chestii veşnice şi pare a provoca răspunsul lui Péguy.

In opera enormă a lui Balzac, romanul romantic pare a pro-

© B.C.U. Cluj


povădui ca singur leac revenirea la monarhie ca şi la Biserică Istoria romantică, la rândul său, mai ales cu Michelet în frunte, prietenul Românilor etalează splendorile şi vioiciunea Evului Mediu şi exaltă figura Ioanei d'Arc, uitată de pe vremea clasicismului. In sfârşit deja cu Lamennais11, dar definitiv cu Lacordaire, se urcă pe amvonul creştin, deşteptată fiind de romantism, toată căldura credinţei.

Credinţa ştiinţifică a veacului, determinismul istoric, şi-a găsit expresia şi programul la Taine şi Renan. Autorul Vieţii lui lsus şi-a învăluit, totuşi, negaţiile sale în atâta poezie, încât cartea iluzionează şi uneori face chiar şi bine. Greaua proză istorică, a lui Taine a cărui muncă crâncenă a „explicat" şi a judecat atât de aspru Revoluţia, se lasă mişcată uneori de un fel de recunoştinţă mirată de transcendenţa creştinismului, perechea de aripi de care nu se mai poate lipsi omenimea.

„Apărarea şi ilustrarea" gândirii creştine, care a făcut vestiţi, pela începutul veacului, pe Ioseph de Maistre şi de Bonald, prea ostili faţă de vremea lor, ne-a dat, spre jumătatea aceluiaş veac, scriitori cari sunt cetiţi încă: păr. Gratry, Msgr. d'Hulst Msgr. Dupanloup; doi ziarişti cari ar trebui socotiţi printre marii noştri prozatorii: Ernest Hello şi Louis Veuillot carele pe lângă toate asperităţile sale de convertit, are strălucite pagini lirice (Cà et là) în care acest clasic prevesteşte deja inspiraţia şi, parcă, forma „modernă" a lui Claudel şi Péguy.

După Taine însă, în istoria literaturii, se poate spune cu adevărat că întru câtva gândul scientist ajunge la credinţa completă prin comvertirea lui Brunetière a cărui concediere delà Ecole Normale a revoltat sufletul lui Pégny.

In filosofie un catolic declarat ca Oile Lapiune, ne-a dat un fel de „Gramatică a actului credinţei" à la Newman. încă din e-poca „Afacerii Dreyfus", un alt evreu care va fi în veci unul din maeştrii gândirii spiritualiste franceze, Bergson, a sfărîmat stăpâ-nia materialismului, aliat cu criticismul german. De prezent, după o lucrare splendidă, în care filosoful invocă mistica catolică drept dovadă a existenţei realităţilor transcendente, pare a se îndrepta discret spre aurora credinţei depline unde discipolul său, Peguy, îi va lua-o înainte.

Poezia păgână, obiectivă şi verbală, dar muncită şi densă a Parnasienilor, a dat cel puţin lui Sully Prudhomme forma, câteodată splendidă a acelei gândiri psihologice, din care se ridică o strigare către Dumnezeul cel necunoscut care nu răspunde. Niţel poate prea desăvârşit, sonetul „LesYeux" pare a fi un mărgăritar

© B.C.U. Cluj


ce n 'are egal în nici o literatură. — Cu mult mai simplu François Coppée, autorul cărţii „La Bonne Souffrance" a câştigat inima mulţimilor, inima Parisului, în acelaş timp în care a regăsit credinţa celor umili. Câtă vreme sinceritatea „naturaliştilor" bate câmpii al Zola — unul dintre protagoniştii „Afacerii" (Dreyfus) — în brutalitate şi procedee plagiatoare de „documentaţie" înfierate de I. L. Caragiale, ucenicul său Huysmans exprimă, cu acelaş stil naturalist credinţa sa regăsită.

După Huysmans, o şcoală asemănătoare de scriitori de a doua mână, în care protestul creştin împotriva acestui veac se ridică până la vehemenţă pentru a cădea în amărăciune şi chiar bizareriei ne-a dat scriitori câte odată foarte puternici: Retté, sclipitoarele nume Barbey d'Aurevilly şi Villiers de l'lsle Adam, Leon Bloy, care, mort de curând, este încă viu în amintirea multora.

Angajat pe jumătate în gândirea rece şi păgână şi în forma eclatantă a Parnasului, un poet de primă mărime, Baudelaire (Les Fleurs du mal) se înrudeşte prin al său simţ ascuţit faţă de păcat cu acest creştinism întru câtva tulbure — a şi fost socotit creştini — şi pregăteşte ca şi el marea reacţiune idealistă şi spiritualistă delà sfârşitul veacului.

Şi acum iată-ne în simbolism, în şcoala cu hotare destul de vagi, deoarece au putut fi trecuţi în cadrele ei autori cari trăiesc, ori ar trăi încă de n 'ar fi fost războiul, şi chiar şi numele Iui Claudel şi Péguy. Dar iată că din primul moment sinceritatea nealegătoare în formă a simbolismului ne dă în sfârşit în Verlaine, — sărmanul Verlaine! — unul din cei doui „consuli" ai mişcării, un adevărat poet creştin de Ev Mediu, vreme în care păcatele slăbiciunii omeneşti nu excludeau credinţa. In bisericile noastre se cântă astăzi versuri de ale lui Verlaine, simple ca o rugă şi ca o melodie liturgică. Acum nu se mai tratează de Evul Mediu cel de pur pitoresc romantic. Biruinţa nu e deplină, dar spărtura e definitiv făcută şi calea trasată: revenirea la o tradiţie milenară şi expresia integrală a vieţii creştine.

A fost trecut oceanul necredinţei chiar dincolo de veacul XVII, moştenitorul, în parte, al veacului XVI, păgân şi naturalist — acest foarte oficial, foarte pompos şi foarte sever creştin veac XVII („Non, il fut gallican ce siècle, et janséniste, C'est vers le Moyen Age énorme et délicat"...), în care apostazia definitivă a veac. XVIII şi-a găsit şi aci, în parte, isvorul în soluţia şchioapă: divorţul între credinţa lăuntrică şi manifestările vieţii spiritului.

La capătul veacului expirând, un „Grand Seigneur des lettres", de Vogue, prevestia, printr 'un fel de neocatolicism, întoar-

© B.C.U. Cluj


cerea spiritelor copleşite de o tristeţă desiluzionată, („Les Cigognes") la sursele misterioase, a certitudinelor de dincolo. Mai nou însă peste aceste două etape s'a trecut pe toată linia: dorul nostalgic şi polemica iritată prelungind încă atmosfera înfrângerei înseşi. Acum de fapt, pe toată linia, isbucneşte credinţa completă şi bucuria posesiunii la scriitorii epocei actuale, — în acest început al veacului pe care l'am ajuns, cinsprezece ani cari au premers şi ceştialalţi cincisprezece ani, cari au urmat războiului.

* Şi acum iată-ne ajunşi la epoca actuală cu această istorie

literare, pe care o şi continuăm. Abordăm aşadar momentul prezent. In acest studiu despre scriitori catolici contemporani devine din ce în ce mai greu a pretinde să dăm un tablou scurt şi echitabil totodată şi mai vârtos o judecată obiectivă de valoare.'

Pe tărîmul ştiinţelor religioase, deşi toate dificultăţile — şi erorile — cari au provocat criza modernistă sunt departe de a fi primit o soluţie adecvată, catolicii au reluat ofensiva şi nu peste mult vor avea directiva.

După Mgr. Duchesne sunt numele păr. Bremond, succesorul său la Academie, un descoperitor de continente spirituale cu a sa „Histoire du sentiment religieux en France", scrisă cu o peana atât de seducătoare; Msgr. Battifol; Msgr. Baudrillart şi G. Goyau delà Academia Franceză; păr. Lebreton; păr. Lagrange, marele bi-blicist dominican delà Ierusalim şi păr. Prat; păr. de Grandmaison, omorît prin accident, aproape în ziua în care punea punctul final unei lucrări de o viaţă întreagă: acel „Jesus Christ", de o atât de înaltă critică, de o atât de pură fervoare, care va face să fie dată uitării cartea lui Renan.

Cât despre actuala înflorire atât de bogată a literaturii duhovniceşti, nici nu voiu aduce vorba către cetitorii „Culturii Creştine".

Delà catedrele filosofice, chiar oficiale, Gilson-ii, Maritain-ii urmăresc reabilitarea definitivă a cugetării medievale. — In istorie, în critică, luându-se şi după Broglie şi Thuieau-Dangin, catolicii au reocupat de multă vreme un loc de primul rang, cu Pierre de ftolhac, Pierre de la Goi ce, Emile Male şi Pierre Gillet, prietenul lui Péguy şi al catedralelor.

Romanul: s'au putut spune grozăvenii despre înrîurirea literaturii franceze, exercitată mai ales pe calea romanului. In materia aceasta însă e ceva relativ: fenomenul de ne imunizare menţionat mai sus, când a fost vorba de cazul muncitorilor. Dar : aci e în chestie mai mult o responsabilitate comercială decât o

© B.C.U. Cluj


responsabilitate literară. Catolicii numără, de fapt printre cele mai mari nume ale literaturii noastre romanesce moderne, şi s'a făcut o triadă din numele : Bourget, Bordeaux, Bazin, dealtfel atât de deosebiţi unul de altul. — Apoi Louis Bertrand, Bauman. Pierre Mallègue şi mai ales Mauiiac, fără să vorbim de a sa „Vie de Jésus". Remarcăm că Pierre Lotti, corespondentul Carmen Sylvei, a lăsat totdeauna să răsbată în scrisul său regretul după credinţă şi amintim strigătul îndreptat către Dumnezeu, cari au fost ultimele sale pagini.

Şi, pentru a ne opri la numele mare al unui dispărut, pomenim că jumătate din junimea franceză care se copsese pentru războiu a avut de maestru pe Maurice Barrés a cărui naţionalism se apropia, pe zi ce trecea, până la ultima sa zi, de credinţa integrală a strămoşilor săi.

Să nu mai zăbovim fixând locul ocupat în ştiinţe de Pasteur, Berthelot, păr. Rousselot, fundatorul, la Institutul Catolic din Paris, al foneticei exper imenta le , - - locur i ocupate de prezent, de Branly, rivalul lui Marconi, la acelaş Institut, şi de Broglie, poate că rivalul lui Einstein. — In Pierre Termier pierdurăm un mare geolog şi un scriitor nobil (A la gloire de la Terre) prietenul şi sprijinul lui Leon Bloy.

Atingând şi filosofia politică aş mai numi autorul operei ^Explication de notre temps", pe Lucien Romiei, care, la reîntoarcerea sa din călătoria delà „întretăierea dintre împărăţiile moarte" (Au carrefour des Empires morts), a scris o pagină atât de delicată despre blândeţea ardeleană şi căldura vetrei unite delà Blaj.

Mai ales însă în literatura propriu zisă, printre poeţii în versuri ori în proză, a îmbobocit şi continuă de a se coace în seceriş triumfal ceeace păr. Calvet, într 'o carte din 1927, a putut numi „Le Renouveau catholique dans la Littérature française contemporaine".

Iată Pschari, un nume mare: nepotul lui Renan; o viaţă scurtă: ofiţer în Africa, căzut în războiu ca terţiar dominican; o operă restrânsă: „Le Voyage du Centurion; şi Les Voix qui crient dans le désert, exaltat de prietenul său Péguy ca moştenitor a tuturor culturilor noastre, «héritier de toutes mains" (numele îi este grecesc; botezul l'a primit în formă ortodoxă), şi ca un simbol al întregei sale generaţii, el, care, trecând peste părintele său, a revenit la credinţa străbunilor.

Apoi o grupă postbelică: Paul Cazin, Maurice Brillant, René Johannet. Versurile, dar mai cu seamă proza lui Francise Jam-mes. Versurile lui le Cardonnel, un preot care a făcut şcoală în

© B.C.U. Cluj


România. Versurile lui L. Mercier, în cari te miri că vezi vechiul metru clasic exprimând în aşa măsură savoarea simplă a vieţii. Versurile Măriei Noël, fragede ca un cântec de copilă.

De asemenea o renaştere catolică şi a unui teatru modern în frunte cu H. Ghéon şi cu un foarte-foarte mare nume, Copeau, la care s'a gândit multă lume fiind vorba de reîntinerirea Comediei Franceze.

In sfârşit însă şi mai ales — proză şi vers şi dramă — cele două nume gemene, cari reveniră de mai multe ori sub peana mea, Claudel şi Péguy. — Doui scriitori de inspiraţie catolică totală, cari aduc, pare-se, literaturei franceze, pur şi simplu, accente ori rezonanţe despre care aproape cu toţii erau de acord să spună că-i sunt străine acestei literaturi.

La Claudel, un dar nordic de a scormoni inexprimabilul şi, parcă, de a întrece gândirea raţională; o formă somptuoasă şi profundă până la obscuritate, drapând un gând uriaş de-un lirism cosmic, ecumenic; ceva goetheian, destul de străin, într 'adevăr, de limpedea muză franceză — aşişderea şi ceva shakspearean în osatura şi orhestraţia puternică a dramaturgiei sale.

Cu Péguy literatura franceză regăseşte, în sfârşit, ceeace ea n'a mai prea cunoscut de pe vremea poemelor „Chansons de Gestes", străbunicele literaturii europene: o epopee cu totul modernă şi cu totul franceză şi creştină. — Francezul, se spunea, n 'are „cap epic*.... Péguy — formula, cred eu, e a lui Jammes, — va fi marele nostru poet epic.

Nu facem paralelă: să lăsăm la o parte pe Claudel, care trăieşte încă.

Se pare că însemnătatea lui Péguy e menită să devină capitală.

Nu numai din punct de vedere literar, din care cântăreţul Vergurei de Chartres, sau poetul „Evei" — Isus vorbind cu străbunica sa, Ia punctul de încrucişare a tuturor problemelor divine şi umane, „du charnel et du surnaturel" — va deveni, pe cum se pare, un Dante al nostru, francez; un Dante cu mult mai puţin savant şi scolastic, cu mult mai popular şi mai evangelic. — Nu numai din punct de vedere teologic dacă se poate vorbi aşa, din care acest mirean a regăsit în simplele slujbe ale ceaslovului său toată metafizica augustiniană a harului şi a rugăciunii. — Nu numai din punct de vedere spiritual, din care acest semi-convertit a găsit în „mica" virtute a Nădejdii şi în încrederea de copil faţă de Dumnezeu, care poartă pecetea aceleiaşi epoci sufleteşti ca şi „spiritul prunciei" micei Sora Tereza de Lisieux, zic, a găsit, de-

© B.C.U. Cluj


odată, remediul orgoliului raţionalist, şi soluţia negativă dar liniştitoare, a problemelor de nedeslegat ale graţiei şi predestinaţiei, cari au făcut să se prăbuşească Luther şi să profere blasfemii Vigny. — Nu numai din punct de vedere catolic, pentrucă aproape întreg tineretul nostru studios de astăzi îşi are în el maestrul creştin, ceeace Barrés n'a putut fi pentru fraţii lor mai mari. — Dar mai ales acuma, dintr 'un punct de vedere naţional şi caşi naţionalist, pentru care motiv am şi voit să încheiu cu el.

Cum a zis Barrés, care l'a supravieţuit, Péguy e la confluenţă, la punctul de contopire a tradiţiilor noastre divergente, a diferitelor familii spirituale franceze. — El atinge toate disensiunile noastre.

De aceea eu nu văd un caz mai tipic ca al său pentru a răspunde la întrebarea: ce-i Franţa actuală, şi oare este ea creştină ?

Franţa actuală e şi acum ceva ca Charles Péguy: e acel tânăr care a crezut că şi-a pierdut credinţa la Şcoala Normală prin anii 90, nu mai mult înaintea artileriei grele scientiste delà mijlocul veacului, ci în faţa dificultăţilor intrinsece şi sub impresia că Biserica e prea ataşată reacţiei, unei clase şi se desinteresează de problema esenţială: salvarea veşnică şi vremelnică a muncitorului; dar care în acelaş timp păstrează veneraţie Msgrului Battifol, preotului liceului S. Barbara şi rămâne acolo preşedinte al Societăţii de caritate a S. Vincenţiu de Paul... unde pune pe-un altul să rostească rugăciunile obişnuite. — E acel tânăr necredincios, pălmaş şi intelectual, care-şi regăseşte, încetul cu încetul, întreagă credinţa catehismului, a copilăriei, a bisericii sale parohiale; dar care a păstrat şi toată încrederea în Maeştrii săi laici, şi un pic din neîncrederea sa în preoţi. — E acel socialist mistic, al epocei eroice a „Afacerei", pe atunci tovarăş a luiHerriot, Jaurès, Blum, care se separă de-un partid ce aruncă o mare mişcare populară în compromisurile politicei radicale, într 'un sectarism care proscrie marea religie catolică în profitul unui soiu de religie de stat, de areligie electorală; şi acelaş bărbat n'a renegat niciodată socialismul său, şi a voit să rămână cu „prostimea", tipograf culegător, şi aproape de „prostime".

In momentul „Afacerei" e un antimilitarist acest bursier care a voit să se angajeze şi să-şi facă serviciul pentru a deveni matur prin această disciplină înainte de a-şi mântui studiile? E un duşman al militarismului, care nu vrea ca Franţa să cadă în păcat de moarte prin uciderea unui singur nevinovat. Dar deja el e prea «peuple de Paris" ca să nu-i fie drag să vadă defilând „cai os-

© B.C.U. Cluj

Nr. 8-9 CULTURA CREŞTINA $97

tăşeşti"; şi, nu se ştie, dacă nu reproşează lui Victor Hugo, în care viza deja un rival, acea epopee militară cu prea multe tobe sonore şi goale, ori din contra faptul de a-şi fi clădit o glorie republicană şi de a-şi fi ridicat un pontificat antimilitarist cu versuri splendide sclipind de gloria Imperială, şi ritmate pe marşurile Marei Armate.

E acelaş care încă din 1907 (Patrie), la celea dintâi ameninţări ale Germaniei, regăseşte toată conştiinţa a ceeace este Patria, Cetatea, — scumpa şi mica cetate greacă: nu un univers complet, nici un Dumnezeu, ci o familie concretă prin care trăim şi o moştenire pe care avem s'o apărăm, cu o fidelitate ce să fie o imagine şi o chezăşie („une image et un gage") a aceleia pe care 'o avem faţă de Cetatea veşnică.

Am avut plăcerea s'aud la Blaj pomenindu-se numele lui Péguy — dar învecinat de cel al lui Anatole France, carele, îmbrâncit şi el în braţele socialismului prin aceeaş „Afacere" Dreyfus, nu s'a mai trezit din patimele stângii, decât pentru a prinde conştiinţă de datorinţa apărării imediate în momentul primejdiei iminente. Pomeniţi, zic, amândoi drept pilde de forţă a patriotismului — a naţionalismului? — care se impune tuturor la anumite momente.

Precis aci este interesul special al cazului personal al lui Péguy: eu nu vorbesc numai de lecţia scrisului său. — Péguy nu-i chiar de loc un simplu exemplu de patriotism in extremis. Dar cu atât mai puţin un exemplu de Naţionalism sistematic, tip modern. Prietin destul de nuanţat al lui Maritain „antimodernul", — e vorba mai ales de veacul XIX — el n'a fost „modern" în nici un chip, nici chiar într 'al „modernismului" acestuia.

Cel puţin dacă sub Naţionalism se înţelege nu numai conştiinţa reflexă a unui patriotism care rămâne la rangul său — uneori sublim şi imediat imperios — între valorile umane şi divine; ci dacă printr 'asta se înţelege acea stare de asediu psihologic care poate fi un mijloc desnădăjduit şi trecător de a salva o civilizaţie ameninţată, care însă, concepută şi ea însăşi ca o doctrină absolută şi pozitivă, constitue una dintre cele mai mari primejdii pentru această parte superioară şi esenţială a civilizaţiei, pe care Germanii o deosebesc sub numirea de cultură.

Doctrinelor — nu zic totdeauna măsurilor — totalitare ale Statului-Dumnezeu modern de ultra-stângă şi ultra-dreaptă, Péguy, e de crezut că le-ar face acelaş reproş ca sectarismului statului ateu, aşa zis liberal, din veacul XIX. „Şi de dragul vieţii să pierzi cauzele vieţii" după frumosul vers al lui Lucretius:

© B.C.U. Cluj


Et propter uitam, vitai perdere camas. Fapt e că dânsul este în mod esenţial, nu zic că maestru,

ci un caz de patriotism pozitiv. (Nici o singură insultă la adresa Germanilor, sau a Englezilor, în opera sa. Rostit-a el vreodată cuvântul: „Boche"?). Nu patriotismul numai de dragul patriotismului, ci cultul valorilor omeneşti, cari dau un sens vieţii şi cari, reclamând să fie apărate, întemeiază, ele singure, patriotismul.

El n'a întrelăsat să deie pildă de felul cum se mântuiesc aceste valori fragile — prin violenţă şi jertfă, când e nevoie, — el ofiţerul de rezervă, care galvanizase compania sa, în decursul acelei istovitoare retrageri delà Marna, când ea n'ar mai fi contat nici cât un singur om fără el, şi care a căzut în cea dintâiu zi a marei lupte, în războiul pe care el l'a prevăzut:

Heureux ceux qui sont morts à la face de Dieu, Mais pourvu que ce fût dans une juste guerre... Dar în acelaş timp, acest doctrinar intransigent, păstrând u-ş

fără jenă, şi fără să te simtă jignit, prietenii săi necredincioşi, protestanţi, ori jidovi, cărora ale sale „Cahiers" le infiltrau, picur de picur, seva căldurii catolice, e imaginea unei ţări în aceeaş vreme foarte divizată spiritualmente şi totuşi cea mai contopită, în fond, prin miile de legături ale unei culturi şi, în parte, ale unei istorii comune (mă gândesc la Alsacieni: catolici, protestanţi şi jidovi, mai patrioţi de cum a putut băga de seamă d. Zelea Co-dreanu); a unei ţări, în care valorile creştine în unicul înţeles al cuvântului, care este religios, într 'o atmosferă generală de libertate şi de înţelegere — un fapt care nu este, pur şi simplu, liberalism — câştigă biruinţe autentice de cari nu s'ar putea aştepta într 'o atmosferă de ură şi sâlnicie; a unei ţări — hai să zicem — bolnave, dar care, poate că, n'ar avea nimic de câştigat, în schimb poate că ar avea mult de pierdut prin folosirea leacurilor violente.

Aşa se face că însuşi Péguy şi gândirea sa ar putea prea bine să fie legătura de împăcare între diferitele familii spirituale franceze, deasupra cărora, în ajunul marilor hecatombe, el a ridicat, în imaginea Joanei d' Arc — patrona oraşului său şi, s'ar putea zice, a parohiei sale din Orléans — simbolul cel mai concret şi mai bogat al valorilor Franţei eterne: o Jeanne d' Arc care nu mai e o eroină a poporului — démos — ca pentru Mi-chelet, şi care nu este nici un drapel politic, ca pentru tinerimea de dreapta ci, plutind peste partide, e însuşi sufletul creştin al Franţei.

(Va urmaj

P. F . TAILLIEZ S. I.

© B.C.U. Cluj

ÎN PREAJMA RĂZBOIULUI CONFESIONAL REFLEXII, CRITICI, SUGESTII - PE MARGINEA UNOR

P R E A CUNOSCUTE F A P T E

Titlul alarmant din fruntea acestui articol pretinde cel puţin două explicaţiuni prealabile. întâi: trebue să se ştie că opiniunile ce vor fi exprimate aici nu angajează pe nimenea din cei ce deţin şi măcar o fărâmă de autoritate in Biserica unită. Nu angajează, fiindcă nimenea dintre aceştia nu a fost consultat mai înainte de punerea lor pe hârtie, iar direcţia acestei reviste face un act de pură şi deosebită favoare dându-le tiparului. Ele sunt deocamdată opiniunile unui credincios unit laic, care îşi iubeşte Biserica din convingere religioasă şi care nu cere delà ea decât mijloacele spre mântuire; sunt opiniunile unul român-unit care în timpul războiului mare, după ce a trecut munţii, a renunţat la două titluri de scutire pentru a intra voluntar în armata română.

Se poate totuşi ca aceste opiniuni să găsească răsunet şi in sufletele altor credincioşi frământate în măsură mai mare sau mai mică de gânduri asemănătoare şi cari, poate, nu aşteaptă decât ocazia potrivită pentru a se manifesta. In acest caz voi fi fericit dacă prezentul articol va fi servit ocazie pentru manifestarea gândurilor lor.

In locul al doilea datorez o explicaţie prealabilă autorităţii bisericeşti, iar explicaţia aceasta nu aşi putea-o da fără să citez câteva fragmente din Introducerea cărţii POUR UN ORDRE CATHOLIQUE a lui E. Gilson, reputatul profesor universitar şl unul dintre cei mai proeminenţi îndrumători laici ai Acţiunii Catolice franceze:

„Apelăm deci înainte de toate — spune Gilson — la preoţii noştri cari sunt şefii noştri spirituali şi povăţuitorii noştri şi Ie cerem să ne acorde încrederea lor şi să conteze pe noi fără a înceta să ne povăţuiască".

„Preoţii noştri să fie în mijlocul nostru şi să ne vorbească fără teamă, fiindcă ei ne transmit cuvintele vieţii de veci; dar să ne şi asculte, fiindcă noi ne cunoaştem dificultăţile, nevoile şi mizeriile; avem câteodată chiar şi unele idei, bune sau rele, pentru a le remedia. Catolicii nu sunt de ai lumii, dar ei sunt în lume şl

© B.C.U. Cluj


chiar primejdiile pe care le întâmpinăm nu sunt de natură să nu-i Instruiască".

„Această intimă şi frăţească colaborare între credincioşi şi preoţii lor trebuie să fie întărită acolo unde există, şi introdusă acolo, unde a fost neglijată. Pentru ca ea să se facă, va trebui ca laicii să ştie să se supună directivelor pe care le primesc, dar şi ca să li se lase acestora iniţiativa şi libertatea de acţiune necesară, al căror refuz le-ar descuraja zelul sau le-ar steriliza eforturile. Trebuie în sfârşit ca laicii înşişi să accepte să se instruiască unii pe alţii şi să se ajute reciproc. Noi nu mai putem conta pe Stat ca să ne asigurăm cultul şi poate că, în Franţa, e mai bine aşa: e datoria noastră deci să-1 organizăm".

Profesorul Gilson exprimă aceste păreri pentru Franţa şi în legătură cu organizarea Acţiunii Catolice de acolo. Noi am ţinut să le cităm fiindcă se potrivesc, aproape fără retuşare, împrejurărilor In cari se găseşte Biserica noastră. Şi am ţinut să le cităm delà început pentruca ele justifică îndrăzneala — dacă este o îndrăzneală — cu care sunt exprimate gândurile cari urmează şi explică multe din stările de pela noi, pe cari în unanimitate le-am dori să se prezinte altfel.

In fond ceeace este absolut necesar pentru Biserica unită în ceasul de faţă este o colaborare strânsă între preoţime şi laici, care însă nu ar putea fi înfăptuită fără o clarificare. O clarificare care să vină delà conducătorii noştri spirituali spre noi laicii şi să pornească în acelaş timp delà noi spre conducătorii noştri spirituali. Este absolut necesar să ne lămurim între noi asupra unor lucruri fundamentale fără de cari nici o acţiune comună nu este posibilă şi, din neprecizarea cărora, acţiuni de mare anvergură şi mari nădejdi au antrenat consecinţe dezastruoase. Este necesar să se fixeze puncte de reper cari să dea unitate acţiunii de apărare în războiul confesional care a început şi în care, vrând nevrând, va trebui să între Biserica unită dacă vrea să trăiască. Trebuie aşa dar Înainte de toate să ne lămurim.

B i s e r i c a u n i t ă In s â n u l n e a m u l u i r o m â n e s c .

Am cădea în mare greşală dacă la acest capitol ne-am mulţumi numai să cităm, pe larg sau pe scurt, momente şl fapte din trecutul — fără Îndoială şi în ciuda tuturor mistificatorilor — frumos şi bogat în roade pentru neamul românesc al Bisericii unite. Aceasta s'a făcut tn toate ocaziile delà război încoace. Au făcut-o ai noştri şi au făcut-o şi alţii între cari unii e sigur că nu ne iubesc. Au făcut-o sub formă de prinos şi recunoştinţă, sau pentru

© B.C.U. Cluj


obţinerea unei situaţiuni legale şi, poate, pentru recunoaşterea unui drept de existenţă Bisericii unite.

Dar dacă atunci evocarea trecutului glorios a putut fi făcută ca unic şi foarte valabil argument în favorul scopurilor arătate, fără a se observa că se comite o greşeală, a repeta acelaş lucru astăzi ar fi, cum am spus, o eroare de neiertat.

Astăzi se poate vedea precis că în mintea celor ce dirijează spiritualitatea poporului românesc, ori cât ar recunoaşte ei meritele din trecut ale Bisericii unite, această Biserică nu reprezintă decât un episod în vieaţa neamului. Un episod însemnat, care a putut fi chiar necesar, dar care s'a închis în mod fatal odată ce conştiinţa naţională a fost trezită şi Statul naţional închegat. Ar însemna deci să călărim mereu un cal dat la reformă, dacă am continua să ne întemeiem numai pe trecut pentru a ne menţine în linia de bătaie a neamului.

Astăzi Biserica unită trebuie să se prezinte cu ceva actual, cu ceva ce e al său propriu. Este — omeneşte — cert că existenţa viitoare a Bisericii unite în sânul neamului românesc nu e asigurată prin operele sale de până aci. Recunoştinţa unei naţiuni tinere, cu dor de progres şi în febrilă evoluţie, nu merge şi nici nu poate merge până acolo încât să perpetueze forme de vieaţă utile sau necesare în trecut dar nu acum, şi — poate — chiar stricăcioase acum. Recunoştinţă în cărţile de istorie, sau în muzee sau la aniversări — da; dar recunoştinţă faţă de ceva care ţi se pare că îţi îngreunează mersul şi îţi face imposibil sborul, — nu. Toţi suntem de acord că portretele părinţilor, moşilor şi strămoşilor trebuie păstrate cu pietate şi veneraţiune în camera familiară cea mai intimă; dar toţi înmormântăm cadavrele, chiar şi pe ale celor mai scumpi ai noştri, mai înainte de a ne infecta prin descompunerea lor. Aşa e vieaţa: nu valorifică decât prezentul. Pentru trecut are doar a-mintiri, precum pentru viitor nu are decât speranţe sau temeri. O naţiune, tânără şi dornică de progres ca naţiunea noastră, nu va putea decât să păstreze amintiri despre Biserica unită, atâta vreme cât aceasta nu-şl va înplânta dreptul la vieaţă fn mijlocul actualităţii. Pentrucă, să nu se uite, corpul constituit al naţiunii — al oricărei naţiuni — nu ia în considerare astăzi o Biserică pentru transcendentul din doctrina sa, ci pentru aportul său social. Iar din acest punct de vedere Biserica unită este cântărită după număr şi numai după număr, chiar când anumite calităţi ale ei nu pot fi trecute fără a fi remarcate. Ea constitue o minoritate. Un episod pentru trecut, ea este astăzi o minoritate neglijabilă şi se prevăd deja semnele aprecierii de care va avea parte în viitor.

Biserica unită, aşa dar, trebuie să caute să între în actualitate, 6

© B.C.U. Cluj


Din minoritate cantitativă, neglijabilă şi neglijată, ea tr tbue să a-jungă să fie apreciată. Aceasta este prima problemă care se pune astăzi pentru Biserica unită, problemă, care trebuie lămurită mai intâi în sânul el, prin intima colaborare a preoţimii cu laicii şi este legată strâns de rolul pe care noi înşi-ne 11 atribuim Bisericii noastre iubite, în sânul nu mai puţin iubitului nostru neam.)

înainte de toate dec', care este rolul pe care noi uniţii înşi-ne îl atribuim astăzi Bisericii noastre în sânul neamului?

Răspunsul la această întrebare trebuie să fie sincer, hotârît şi obligatoriu în consecinţe pentru flecare din noi, fiindcă numai aşa va exprima o realitate, de care va fi imposibil să nu se ţină seamă. El trebuie apoi să fie strigat, ca să-1 audă şi cei ce cred că pot pune cruce pe mormântul credinţei noastre, odată ce visul unităţii naţionale a luat fiinţă concretă. Şi.cum, din fericire, acest răspuns îl avem formulat gata în sufletele noastre prin cristalizarea unei experienţe spirituale de două sute de ani, nu ne rămâne decât să-1 repetăm mereu, aşa cum am făcut până acum cu faptele merituoase ale trecutului Bisericii noastre: BISERICA UNITĂ ARE IN SÂNUL NEAMULUI ROMÂNESC ACELAŞ ROL PE CARE IL ARE BISERICA UNA, SFÂNTA, CATOLICĂ ŞI APOSTOLICĂ IN SÂNUL CELORLALTE NEAMURI, IN LUME. Ea deţine în întregime şi nealterat adevărul revelaţiunii divine şi prin aceasta dtţine în mod incontestabil şl MISIUNEA DE A L PROPOVĂDUI neamului românesc, care în marea lui majoritate, prin fatalitatea istorică şi viclenia oamenilor, a fost deviat din albia în care a primit botezul. TREBUIE REPETAT MEREU CĂ BISERICA UNITĂ ARE MISIUNEA SĂ CATOLIC'ZEZE ÎNTREG NEAMUL

Dar acest rol ar putea să pară unora prea „bisericesc", transcendent şi, deci, pe deasupra necesităţilor temporale aie neamului. Exprimat lapidar, aşa cum am făcut aici, ar putea să nu evidenţieze aportul social propriu al Bisericii unite, aport care, cum am spus deja, e singur luat în considerare de factorii naţiunii constituite. Ar putea, din potrivă, să fie socotit sub acest raport deadreptul dăunător intereselor neamului.

Faţă de aceste şi alte asemenea aprecieri posibile însă, ne va fl uşor să opunem concepţia noastră de vieaţă, concepţie proprie catolicismului, prin practica vieţii noastre.

Catolicismul, mai mult decât oricare din celelalte religii creştine, ţine contact cu vieaţa. Biserica catolică pusă în serviciul mântuirii indivizilor afirmă, că o condiţie sine qua non a mântuirii este meritul. Fără merit nimenea nu poate aştepta răsplată, şi el nu poate fi câştigat decât în vieaţa aceasta temporală. Catolicismul simte în consecinţă cu o putere organică, inexorabilă, datoria de a

© B.C.U. Cluj

Nr. 8-9 CtFLTTJRfl CREŞTINA 603

se amesteca în orânduirea acestei vieţi. El cere, prin urmare, ca vieaţa individuală să se conducă după morala creştină, dar în acelaş timp pretinde activ societăţii, de care individul depinde, să se organizeze astfel, ca nu numai să nu-1 împiedece, ci să-i înlesnească chiar practica vieţii creştine. Biserica catolică aşa dar, ca urmare a na-turei sale înseşi şi corespunzând în totul sensului revelaţiunii creştine, se amestecă activ chiar în lucrurile temporale şi încearcă să le îndrumeze. Fireşte, nu fixând autoritar tehnica, ci pretinzând cu intransigenţă, să nu fie călcate principiile pe cari le propovădueşte.

Acest dinamism catolic de care noi uniţii, din cauza lipsei noastre de organizare, abia am putut da o slabă dovadă — dar am dat-o — cu ocazia votărei codului penal, este chezăşia aportului social al Bisericii unite pentru neamul românesc. El nu este puţin lucru. Din potrivă, constitue tocmai elementul necesar astăzi în spiritualitatea neamului nostru.

Cine priveşte atent şi ceva mal adânc, nu se poate să nu observe o notă foarte caracteristică a reînvierii sentimentului religios din zilele noastre. Se poate observa într'adevăr, că cèeace este comun acestei reînvieri, este un CREŞTINISM OFICIALIZAT. Delà organizaţia profesională care se intitulează creştină, dar care îşi fixează singură regulele morale şi după criterii proprii, şi, trecând peste organizaţiile politice şi marile ziare cari luptă în numele creştinismului în acelaş fel, ajungem la factorii conducători de Stat, cari cu autoritate crescută decretează în legi şi alte dispoziţiuni ce este moral şi creştinesc. Ori unde întâlnim o organizaţie ce se întitulează cu numele de creştin, dăm şi peste normele şi criteriile unei morale proprii, cu sau fără deosebiri esenţiale între diferitele organizaţii. Iată ce este creştinismul oficializat.

In faţa acestui creştinism, Biserica „dominantă", din care el se alimentează, tace; tace, când nu ia atitudine alături de el, renunţând în mod mai mult ori mai puţin expres la principii clar definite de morala evangheliei.

Noi facem aceste constatări cu titlu documentar. Este departe de noi orice intenţie de a ofensa, dar realitatea aceasta este: Biserica ortodoxă, sora noastră înstrăinată de familia creştină a primului mileniu, îmbrăţişată cu mai mult ori mai puţin sinceră dragoste de puterea lumească, cedează: supune transcendentul temporalului, exigenţele spiritului le supune exigenţelor materiei. In loc să îndrumeze ea moralitatea naţ iuni i—prin proclamarea fără teamă şi împotriva oricui a dogmei creştine — se acomodează regulelor dorite sau cerute din afară.

In această situaţie, dacă dorim să propăşească în cultură şi civilizaţie, în organizare, dovedind un tot mai adânc înţeles al e-

6* © B.C.U. Cluj


vangheliei lui Hristos, rolul, respective aportul social al Bisericii unite apare evident. El este acela al unui ferment necesar, fără de care nici o transformare nu se poate tace. Şi ar trebui să recunoaştem un adevărat semn al Providenţei, care alege pe cei slabi ca să facă lucruri mari, în actul celor cari au semnat unirea acum două sute de ani. Pe urma acelui act s'a produs deşteptarea conştiinţei naţionale şi unitatea naţională de astăzi, Biserica română unită împlinindu-şi prin aceasta o însemnată parte a misiunei sale sociale. Pe urma aceluiaş act, astăzi, când sentimentul naţional este adânc săpat in sufletul fiecărui român şi când alţii — înţeleg pe înseşi organele Statului naţional — sunt chemaţi în primă linie să păstreze roadele lui, Biserica română unită este prezentă şi — fără a-şi renega sub acest raport trecutul, poate trece la al doilea capitol al misiunei sale sociaie pe care providenţa i-a hărâzit-o în sânul neamului. Ea poate să pună pe primul plan al năzuinţelor sale nu numai o reînviere a sentimentului religios, pe care, în zilele noastre, îl susţin atâţia indiferenţi religioşi şi chiar duşmani ai religiei creştine, ci însăşi renaşterea creştină a neamului românesc. Căci acesta este roiul ei.

Cu conştiinţa acestui rol, Biserica unită va putea trece cu uşurinţă, sau prin dârzenie, peste bârfelile celor ce se simt împiedecaţi de ea şi a celor ce, contestându-i dreptul la existenţă, uneltesc pentru distrugerea ei în numele unităţii naţionale. Pe primii, are convingerea că îi va învinge până la urmă prin adevărul lui Hristos. Ea mai ştie, că pe ceilalţi i-a devansat încă de acum două sute de ani pe teren naţional şi se roagă cu încredere, pentru ca să nu mai treacă alte două sute de ani, până când va fi îmbrăţişat şi de către aceştia acest nou ideal, pe care Biserica unită îl proecteazâ astăzi având certitudinea că serveşte neamului din care face parte: Idealul relncreţtlnărli poporului românesc

Acesta este răspunsul pe care va trebui să-1 dăm de astăzi înainte cu sinceritate, cu hotărâre şi acceptând toate consecinţele ce decurg din el, dar şi cu mândrie, celor ce ne-ar întreba despre rolul Bisericii unite în prezent şi în viitor. Acest răspuns comportă fără îndoială dificultăţi, pe cari nu trebuie să ni le ascundem, deoarece cunoaştem împrejurările între cari trebuie să ne împlinim misiunea şi prevedem cel puţin în parte şi simţim de pe acum multe din baricadele ridicate în drumul nostru. Când formulăm însă acest răspuns, ne dăm seama în acelaş timp că tocmai dificultăţile pe care el le comportă ne vor împinge la acea colaborare intimă între preoţime şi laici, fără de care rolul însuşi al Bisericii unite

© B.C.U. Cluj


nu va putea fi îndeplinit şi fără de care ea nu se va putea înşirui pe planul fenomenelor sociale româneşti actuale, cari nu pot fi neglijate.

B i s e r i c a u n i t ă — in d e f e n s i v ă

Intr'un anumit sens nu s'ar putea afirma nici acum că Biserica unită este scoasă de pe lista actualităţii. Ea trăeşte în continuu în gândul acelora cari ar dori să o vadă în disoluţie şi disperând. Şi sunt mulţi aceştia — unii înverşunaţi — şi din categorii diferite. S'au Înmulţit pe rând şi s'au înverşunat crescendo, în cursul celor 20 de ani delà întregirea Statului naţional.

In perioada unirii celei mari a tuturor Românilor s'a pus, printre altele, şi problema religioasă, avându-se în vedere stările din Ardeal. Ne aducem aminte că încă la Iaşi se discuta în anumite cercuri această problemă. Mai târziu şi în măsura în care alte probleme mai imperioase permiteau, discuţiunile au continuat. Mai trăesc şi astăzi persoane cari fiind martori cunosc sensul acestor dtscuţiuni din cercuri de prim ordin în conducerea de Stat.

In genere discuţiunile, despre cari de sigur nu se dădeau comunicate, aveau să ducă Ia rezolvirea problemei religioase în sensul unirii celor mal puţini cu cei ce acum constituiau majoritatea. Factorii de Stat, atunci ca şi astăzi şi ca totdeauna, începând delà realizarea ideei de Stat laic, au luat în considerare problema după aspectul ei exterior şi au cântărit-o cu cântarul altor interese decât cele religioase.

Ceeace e interesant însă este faptul, că aceeaş orientare asupra problemei o aveau şi cercurile conducătoare ale Bisericii ortodoxe — cel puţin ale celei ardelene. Nici aceste cercuri nu considerau problema prin prisma intereselor credinţei. Neacceptarea din] partea episcopatului ortodox a propunerii făcute din partea eplscopilor uniţi, de a decide forma Bisericii româneşti într'o conferinţă comună pe bază de argumente dogmatice şi istorice, este o dovadă. Li s'a părut mai potrivit să anunţe acel faimos neastâmpăr de a rupe peceţi, lansând şi alimentând opinia falsă că, prin unirea religioasă cu Roma, uniţii nu ar fi şi nici nu ar putea fi buni Români.

Biserica unită în acest timp era în espectativă. Sub conducerea dârză a marelui mitropolit Vasile Suciu ea adulmeca apropierea unui pericol, ale cărui contururi nu putea însă să le precizeze atunci, fiindcă lipseau punctele de reper ş! fiindcă bucuria împlinirii unui vis al întregirii naţionale — pentru care luptase cu o statornicie şi un eroism necontestate şi mereu recunoscute până atunci, — crea o stare psihologică aparte, asupra căreia nu e locul să Insistăm

© B.C.U. Cluj

606 CBLTBRA CREŞTINA Nr. 8-9

aici. Deci mai mult pe urma unei intuiţii aproape instinctive şi datorită neobositei stăruinţe a Mitropolitului Vasile, s'a pornit şi s'a executat seria impunătoare de institute cari împodobesc astăzi Blajul şi a căror însemnătate pentru Biserica unită — ori cât ne-ar părea de curios — s'au găsit atunci şi se mai găsesc şi astăzi unii cari să o conteste. Nu s'a dat însă nici o importanţă declaraţiunilor bătăioase ce veneau delà Sibiu sau sub influenţa Sibiului şi faţă de cari opinia credincioşilor uniţi era reînarmată doar cu un zâmbet suveran de certitudine.

Aceasta era situaţia celor două Biserici româneşti în perioada unirii naţionale celei mari. Deoparte intenţii agresive tăinuite, dar nu fără explozii; de cealaltă parte, o certitudine încrezătoare şl oare-cari precauţiuni în aşteptare. In această stare sufletească s'a ajuns Ia votarea articolului 22 din Constituţie, care stabileşte situaţia legală a celor două Biserici româneşti.

Trebuie remarcat un fapt, căruia de obicei nu i se dă importanţă, care însă cu toate acestea, are una foarte mare. In discuţiu-nile care au dus la precizarea termenilor din acest articol, factorii politici au avut rolul de arbitru între cele două Biserici, rol care nu putea fi evitat, avându-se în vedere termenii problemei, dar la care nu trebuia să se ajungă cu nici un preţ, fiind în joc autoritatea însăşi a celor două Biserici. Acestea s'au aşezat în postură de reclamanţi, una urmărindu-şi planurile ascunse, cealaltă în mod forţat prin reflex de apărare.

S'a făcut atunci o eroare. Evident, fără consecinţe imediat aparente şi grave. In prudenţa generală apoliticei bisericeşti, unul din comandamentele principale este acesta: cât mai multă independenţă, sau dacă nu, cât mai puţină dependenţă de Stat; în nici un caz, nu dependenţă de oameni politici. Prin arbitrajul solicitat în Senatul ţării acest comandament a fost înfrânt în partea sa ultimă. S'a apelat la bunăvoinţa şi arbitrajul oamenilor politici, pentru a se obţine avantaje pur formale din punct de vedere al intereselor reale bisericeşti. Acel faimos „dominant" acordat bisericii ortodoxe, ca şi acea „întâietate" atribuită Bisericii unite, nu exprimă în spiritul legii decât o gratitudine pentru serviciile aduse românismului de cele două Biserici şi o evaluare numerică a credincioşilor diferitelor culte. Aceasta rezultă din textul articolului, din discuţiuniie cari s'au făcut în jurul lui şi mai ales din toată legislatura ulterioară menită să expliciteze acest articol. In adevăr, în alineatul ultim al acestui articol se prevede: „Raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege". Ori nici o lege: nici cea privitoare la „Organizarea Bisericii Ortodoxe Române" din 1925, nici cea pentru „Regimul General al Cultelor" din 1928, nu precizează nici un raport nou

© B.C.U. Cluj

HT. 8-9 CULTURA CREŞTINA 607

Intre Stat şi Biserică decurgând din cuvintele „dominant* şi „întâietate" ale articolului 22 din Constituie. Şi ne putem întreba astăzi, după aproape 15 ani delà votarea Constituţiei, ce ar fi pierdut în acest t mp cele două Biserici româneşti dacă din textul art. 22 ar fi lipsit alineatul cu pricina !

Nu se poate nega totuşi că reprezentanţii Bisericii ortodoxe au urmărit şi au obţinut un rezultat practic. Au izbutit anume să fixeze în însă-şi Constituţia ţării atout-ul demagogic al intenţiuni-lor lor şi, după cum dovedesc faptele ulteriore, şi-au asigurat o bunăvoinţă excesivă din partea unor factori politici şi prin aceştia şi în administraţie şi şi-au asigurat motivul cu aperenţe legale al faptelor lor abuzive de mai târziu.

B serica unită s'a ales şi ea din punct de vedere practic cu o fişl de consolare. „Biserică „românească", ea se bucură de „întâietate" în coada celei ortodoxe.

Acesta este sentimentul — dureros — care nu putea să nu rămână în sufletul celor cari conduceau destinele Bisericii unite şi cari cu nici zece ani mai înainte, în epoca războiului mondial, dăduseră dovadă sub stăpânire străină de adevărată întâietate în practica sentimentului naţional românesc din Ardeal. Şi sub stăpânirea acestui sentiment pe care de altmintrelea 11 împărtăşeau numai câţiva iniţiaţi massa mare a credincioşilor nefiind informată, s'au scurs anii cu întâmplările lor până la votarea legii Cultelor.

Cu prilejul votării acestei legi însă se produc fapte menite să arunce lumină deplină asupra situaţiei "de fapt a Bisericii unite. Cu deosebire să lămuresc trei lucruri: întâi că şefii Bisericli>rtodoxe nu neglijează nici o ocazie spre a-şi crea condiţiuni cât mai favorabile pentru realizarea ideilor lor de anexare a credincioşilor uniţi; că ei sunt de acord, indiferent de provincia din care fac parte şi că prin urmare ceeace constituia o „malaise" cu caracter regional ardelean s'a însemânţat şi în celelalte provincii. — In locul al doilea: că unii factori politici sunt gata să servească efectiv^Biserica ortodoxă în detrimentul premeditat al celei unite şi că nu le trebuie decât un temei — uneori o umbră de temei — legal, ca să facă acest lucru. — In locul al treilea s'a "doveditJ că j prin^solidaritatea membrilor episcopatului^unit şi prin colaborarealsajcu.massele^cre-dincioşilor, Biserica unită poate câştiga şi bătălii din cele mai grele.

Faptele cari au prilejuit aceste constatăriiplineidejperspective pentru viitor sunt cunoscute. Se căutajanume din parteaJerarhilor ortodocşi săjse voteze articolul de lege prin care credincioşii unui cult dintr'oicomunitate trecând la alt cult, deodată cu el trece şi averea comunităţii.

Importanţa acestui articol nu poate scăpa nimănui. Era sufi-

© B.C.U. Cluj


cient în viitor ca prin momeli şi exploatarea diferitelor împrejurări să treacă, precum s'au întâmplat cazuri, majoritatea credincioşilor dintr'o parohie la cultul ortodox, pentru ca acesta să anexeze imediat din proprietăţile acelei parohii şi astfel reorganizarea parohiei unite să devină imposibilă din punct de vedere material. Se şi putea ceti pe faţa unor înalţi prelaţi ortodocşi bucuria anticipată a consecinţelor acestui articol; cu atât mai mult cu cât guvernul îşi însuşise acest punct de vedere şi îl şi fixase în articolul 45 al pro-ectului de lege.

Biserica unită, singura care era realmente şi grav ameninţată prin prevederile acestui articol, a înţeles situaţia acelui moment şi nu putea să nu-şi pună în mişcare mijloacele de apărare. S'a înfăptuit atunci acea colaborare evidentă dintre ierarhia bisericească şi massele credincioşitor — unică delà război încoace, atât de modernă ca mijloc de luptă şi singură eficace în zilele noastre — care a contribuit în nespusă măsură la obţinerea triumfului şi care s'a manifestat prin rugăciunile in corpore şi procesiunile religioase făcute în semn de protest împotriva legii nedrepte ce avea să fie înfăptuită. Dar s'a produs şi acel fapt de pilduitoare frumuseţe care a pecetluit biruinţa şi care a fost adus la cunoştinţa celor interesaţi prin interviul din ziarul Lupta: membrii episcopatului român unit, în plină solidaritate, erau hotărîţi, în frunte cu mitropolitul lor, să depună cârjile de păstori în căzu votării articolului amintit.

N'ar trebui să Insistăm mai mult asupra acestor evenimente dacă ele nu ar fi pus în evidenţă încă două fapte, şi anume: abuzurile, samavolnice chiar, ale organelor administrative, săvârşite în deosebi la Târgu-Mureş împotriva credincioşilor cari mergeau în procesiune şi, ca o reacţlune împotriva acestora, elanul cu care au răspuns câtăva vreme mai târziu intelectualii Bisericii unite chemării la Blaj ce li s'a adresat din partea mitropolitului. Primul fapt a fost de natură să completeze — dacă mai era nevoe de o completare — reperele unei situaţii pline de primejdii pentru existenţa Bisericii unite. S'a evidenţat, într'adevăr, că Biserica ortodoxă este sprijinită în intenţiile sale de desfiinţare a celei unite, nu numai de factori politici ci şi de administraţie. — Faptul al doilea părea auroră: începutul unei noui şi fecunde perioade în sânul Bisericii unite, fiindcă în adunarea delà Blaj a intelectualilor uniţi, însufleţită şi încărcată de promisiuni, s'a pus bază A. G. R U.-lui.

A. Q. R. U.-l era menit să ţină trează conştiinţa religioasă a Românilor uniţi şi mai ales să formeze o eficace armă d* apărare Împotriva oricăror atacuri, prin solidarizarea intelectualilor pe tema religioasă, între ei şi In jurul erarhiei bisericeşti. Triumful obţinut

© B.C.U. Cluj

Nr. 8-9 CULTURft CREŞTINA 609

ca prilejul votării Legii Cultelor tocmai prin această solidaritate, era prea apropiat pentru ca ea să nu fi constituit unul din scopurile asociaţiei. In primii ani de existenţă, în adevăr, o febrilă activitate de organizare şi congrese importante măreau nădejdile. Nu după multă vreme însă s'a putut constata că A. G. R. U.-l aşa cum a fost înţeles şi realizat, nu corespundea necesităţilor momentane ale Bisericii unite în situaţia ce i se crea. Biserica ortodoxă cu o râvnă vrednică de o cauză mai bună şi cu un sprijin tot mai larg şi o atitudine tot mai indulgentă din partea administraţiei, respective a unor factori po'itici, şi-a multiplicat nebănuit atacurile, le a diversificat natura, şi-a nuanţat şi rafinat metoda atât de mult încât astăzi aproape nu se mai poate găsi ceva ce să nu fie atacat din vieaţa trecută şi prezentă a Bisericii unite. Şi e bine să documentăm această afirmaţie prin câteva exemple:

Pentru trecut, ştim mişcarea de „volte face" pe care au făcut-o unii istoriografi în aprecierea trecutului naţional al acestei Biserici; ştim tendinţele (Bogdan Duicâ) de a diminua — prin date Inexacte — importanţa şcolilor din Blaj; cunoaştem lucrările cu totul recente (Lupaş) prin care nu numai se neglijează trecutul de muncă naţională a unor mari luceferi ai Românismului, ci din potrivă sunt prezentaţi ca fiind înstrăinaţi de sufletul neamului — şi aceasta fără nici un alt motiv palpabil decât acela că făceau parte din Biserica unită. — In ce priveşte prezentul să cităm atacurile numeroase pentru răpirea bisericilor şi exploatarea nemulţumirilor din unele parohii prin promisiuni amăgitoare de tot felul pentru a le diviza şi câştiga — lucruri atât de des aduse la cunoştinţă de ziarul „Unirea". In altă ordine de idei să amintim de tot învăţământul întocmit nefavorabil ideii de unire cu Roma; apoi de marile şi susţinutele atacuri date împotriva papalităţii, prezentând pe papa, şeful religios al nostru, ca duşman al neamului şi prieten al duşmanilor noştri şi în sfârşit să amintim ceva ce merită o deosebită atenţiune fiindcă reprezintă un nou câmp de luptă: acuza defăimătoare în faţa opiniei publice că preoţii noştri îndeamnă la desblnare atunci când, în plin exerciţiu al misiunii lor, propovăduesc credinţa şi morala în exerciţii spirituale făcute pentru popor (cazul deia Colonia Maramureşului),

Toate acestea sunt numai câteva exemple menite să arate unele feţe ale polimorfei ofensive ortodoxe împotriva Bisericii unite, ofensivă în care astăzi activează nestingheriţi: bisericani, membrii organelor administrative, guverne (episcopia nou înfiinţată în Maramureş), oameni cu aureolă ştiinţifică şi îndrumătorii unor mari cotidiane. Stând şi analizând ne putem da seama de proporţia uriaşe pe care a luat-o atacul în ziua de astăzi în comparaţie cu

© B.C.U. Cluj


acele ameninţări verbale iniţiale, peste cari s'a putut trece cu un zâmbet de superioritate. Cu atât mai mult cu cât in faţa lui, A. G. R. U -l, încă de ani de zile, a reacţionat — dacă a reacţionat — într'un mod pur platonic.

Ar fi foarte util, necesar chiar, să facem aici o lungă Incursie analitică în activitatea A. G R U.-lui pentru a evidenţia situaţia actuală de fapt din Biserica noastră. Ne rezervăm însă, în nădejdea că o vom putea face mai pe larg într'un număr viitor. A. G, R- U constitue o problemă care merită osteneala de a fi cercetată amănunţit şi în spirit de cât mai obiectivă critică. Acum vom spune doar că în faţa atacurilor multiple din ultima vreme, A. G. R. U. a lipsit complet delà datorie şi Biserica unită nu a fost apărată decât de câteva publicaţiuni, între cari tUairea" ţina locul prim, şi de unele acţiuni personale probabile, cari însă nu sunt cunoscute masselor credincioase. Duşmani ei au putut lucra prin urmare cu totul nestânjeniţi fiindcă, evident, protestele „Unirii" împotriva actelor duşmănoase ale atâtor şi atât de variaţi duşmani sunt de parte de a speria pe cineva dintre aceştia. Nu numai că ele nu ajung la cunoştinţa opiniei largi româneşti, care pe teren religios este formată de publicaţiuni declarat ostile Bisericii unite; dârele nu ajung nici la cunoştinţa membrilor laici ai acestei Biserici. Credincioşii uniţi laici — de preoţime nu vorbim aici, — sunt deci aproape complet desorientaţi. Ei se închid în conştiinţa lor şl se izoleazî fiindcă nu există nici o acţiune care să-i adune, să-1 lămurească, sâ-i antreneze.

Aceasta este situaţia B.sericii unite astăzi când peste toate cele arătate aici ca împotrivindu-i-se, se conturează din ce In ce mal precis ceva şi mai grav, şi anume o politică de Stat în care Biserica unită nu este agreată. Situaţia Bisericii unite nu este prin urmare deloc strălucită. Obiectivitatea şi interesul însuşi al ei ne obligă la această sinceritate şi ne face să ne întoarcem cu gândul la luptele frumoase din jurul Legii Cultelor.

" C o n c l u z i u n i .

O armată în luptă, care nu voeşte să-şi abandoneze terenul în mâinile'adversaritor, procedează înainte de toate la clarificarea situaţiei: precizează poziţiile şi identifică armele adversarului; îşi fixează apoi propriile poziţii, îşi acomodează mijloacele de apărare şi îşi organizează luptătorii.

In reflexiunile,"criticele şi sugestiile destul de rezumative din acest articol, făcute pe marginea unor puţine şi prea cunoscute fjpte, credem că am reuşit să aducem măcar o incompletă clari-

© B.C.U. Cluj


ficare asupra raporturilor în care se găseşte Biserica unită. Credem că am reuşit să arătăm că Biserica unită, în fata formidabilului război de exterminare declarat ei de către cea ortodoxă, nu şi-a organizat suficient defensiva, ceeace are de consecinţă faptul că nici o rezistenţă activă — nu se manifestă de nicăiri. Sperăm apoi că s'a înţeles, că Biserica ortodoxă şi-a instalat armatele pe toate colinele şi culmile vieţii publice româneşti şi de acolo pregăteşte prin incursiunile de astăzi atacuri din ce în ce mai mari şi mai decisive, nu fără efectul unei demoralizări în rândurile noastre.

Credem, în sfârşit, că se evidenţiază necesitatea unei strânse şi organizate colaborări a preoţimii cu laicii şi că această colaborare nu trebuie făcută numai în numele unui trecut venerabil, ci mai ales în numele a ceea ce constitue caracteristica intimă a Bisericii noastre: în numele unirii în credinţă cu urmaşul Sfântului Apostol Petru, în numele catolicismului nostru.

Sângele nostru, al cărui chimism naţional (!) nu-1 pot modifica bârfitorii, trecutul nostru naţional pe care nu-1 vor putea şterge nici odată mistificatorii, ne dau cu prisosinţă dreptul să ne afirmăm credinţa şi să ne apărăm Biserica. Cu atât mai mult cu cât Biserica unită proectează astăzi pe firmamentul românesc un nou ideal — idealul care ar trebui să absoarbă energiile oricărei Biserici creştine şi care este foarte necesar spiritualităţii româneşti.

Dr. NICOLAE POPA

© B.C.U. Cluj

O A M E N I ŞI F A P T E

O GLORIE R CULTURII ROMANEŞTI - TIMOTEIU CIPARIU -

La 3 Septemvrie s'a împlinit o jumătate de veac delà moartea Iui Timoteiu Cipariu. Aniversara aceasta ar fi trecut, ca atâtea altele, neobservată într'o lume grăbită şi absorbită până la saturaţie de senzaţiile zilei pline de neastâmpăr, dacă o mână de admiratori nu s'ar fi strâns în pioasă reculegere în micul sat Pănade, unde la 1805 a văzut lumina zilei, acela care a devenit mai târziu o mândrie a ştiinţei româneşti. Cu pelerinajul delà Pănade şi cu câteva anemice articole de ziar crede naţia noastră că şi-a împlinit datoria faţă de un om, care a iubit-o cu fanatism şi a slujit-o cu nesdruncinată credinţă, cercetându-i trecutul şi scrutându-i tainele limbii cu o pasiune de iluminat. Timoteiu Cipariu merită, fără îndoială, mai mult. Merită mai mult nu pentru principiile lui filologice, biruite de vreme, nici pentru sistemul lui ortografic, părăsit de toată lumea, ci pentru nobila pildă a vieţii lui de muncă şi de jertfă, pentru extraordinara curiozitate ştiinţifică a lui, care l'a făcut să îngrămădească în vasta-i bibliotecă — una din cele mai mari biblioteci particulare din Ardeal — tot ce a propus ştiinţa şi cugetarea umană, începând cu vechii poieţi arabi şi persani, pe care îi citea în original, şi până la scriitorii englezi, francezi, germani, spanioli şi italieni ai vremii; pentru conştiinţa atât de rodnică a mândriei originii noastre latine, a vredniciei noastre naţionale şi a frumuseţii graiului românesc, pe care a răspândit-o în articole de gazetă, în erudite studii ştiinţifice şi în conferinţe de-o înaltă distincţie. Şi ar fi meritat o altă aniversară şi pentru larga contribuţie pe care a adus-o în anii de mari prefaceri 1848—49 la fixarea idealului politic românesc.

Căci Timoteiu Cipariu n'a fost numai un erudit — poate cel mai mare erudit pe care 1-a avut naţia românească — n'a fost numai culegător de texte vechi şi numai autor de studii filologice şi istorice, ci a fost — ceeace se uită prea uşor — şi un entuziast luptător şi îndrumător politic. Introducerea şi răspândirea în Blaj

© B.C.U. Cluj

Nr. S-9 CULTURA CREŞTINĂ 613

a Curierului românesc a lui Eliade Rădulescu a fost, fără îndoială, o faptă politică, precum faptă politică a fost şi întemeierea primei gazete politice ardelene, a Gazetei Transilvaniei, a cărei ideie a pornit delà el. Faptă politică a fost întemeierea la Blaj, în anul 1847, a ziarului Organul luminării, numit mai târziu Oiganul national şi întemeierea, îndată după adunarea naţională de pe Câmpia Libertăţii, a Învăţătorului poporului. Timoteiu Cipariu ţinea ca ziarele lui să fie „organe ale sentimentelor curat nationale româneşti" şi au fost, într 'adevăr, astfel de „organe". Căci iată cum explica el în chiar numărul întâiu, delà 12 Maiu 1848, al Învăţătorului poporului vrednicia neamului românesc: „Românul e un popor mare şi întins. In Ardeal suntem două părţi Români şi una Unguri, Secui şi alţii. Numărul Românilor e ca la 15 sute de mii... In Banat şi Ţara Ungurească încă suntem atâţia. In Moldova, Basarabia şi Bucovina mai odată şi jumătate atâţia câţi suntem în Ardeal. In Ţara românească sunt de două ori atâţia Români câţi în Ardeal. Şi aceştia numai dincoace de Dunăre, unde mai de mult era numai o ţară, ce se chema Dacia veche. Ardealul e în inima Daciei... Dar dincolo de Dunăre încă sunt mulţi români". După ce explică cine erau strămoşii noştri Romani, numiţi astfel delà Roma, continuă: „numele de roman aşa era de lăudat cât mulţi din alte ţări îl cumpărau cu bani, cum se cumpără azi, în timpurile noastre, nobilitatea. Ci Românul nu l-a cumpărat. El l-a avut după patrie, sânge şi limbă, — el l-a păzit împreună cu limba de 17 sute şi 50 de ani nemişcat până azi şi îl va păzi cât va sta lumea, cum a păzit bătrânul roman mărirea virtuţii romane. La care lucru Dumnezeu să ne ajute". In fruntea numărului al doilea (19 Maiu 1848) reproduce poezia 15 Matu 1848 semnată „Un român" cu versurile:

Fraţilor nădejde bună, fiţi cu toţi în vese l i e , Cerul însuş i ocroteşte s c u m p a n o a s t r ă R o m â n i e , Azi e z iua de înviere a Românului popor, Care s ingur îş i urzeşte dulce, mândru viitor.

Bărbăţia şi unirea între vo i de -acum d o m n i a s c ă Şi strigaţi în libertate : R o m â n i a s a t r ă i a s c ă .

In numărul 69 delà 21 Aprilie 1848 al Organului luminării, deci cu două săptămâni înainte de marea adunare naţională, Timoteiu Cipariu fixează în articolul Ce e de lucrat, în următoarele 15 puncte, întâiul program precis al revendicărilor noastre naţionale: 1. „Emanciparea naţiunii Românilor, sau lecunoaşteiea libertăţii politice întregi a lor, nu numai ca persoane libere, ci şi a

© B.C.U. Cluj


naţiunii ca naţiune românească. 2. Emanciparea religiunii Românilor, sau recunoaşterea libertăţii întregi religioase a religiunii lor ca leligiune greco-românească. 3. Emanciparea pământului românesc din Scaune şi Comitate, sau recunoaşterea proprietăţii şi libertăţii întregi de a dispune de al său pământ românesc, scăpat de toată feuditatea şi îngreunarea prin robote şi dişme. 4. Libertatea limbei Românilor ca proprietate a naţiunii româneşti, sfântă şi neatinsă de nimenea. 5. Libertatea cuvântului şi a scrisului românesc, deplină şi nu fictivă sub forma de legi opresive mai rele decât cenzura. 6. Dreptul adunării naţionale atât în materii politice cât şi bisericeşti. 7. Dreptul reprezentaţiunii naţionale la dieta ţării, fundat pe temeiul dreptului celorlalte naţionalităţi şi după proporţiune. 8. Dreptul alegerii naţionale atât de dregătoriile politice cât şi bisericeşti, fondat pe acelaş temeiu. 9. Dreptul admi-nistraţiunii interne naţionale a veniturilor proprii atât bisericeşti cât şi şcolare. 10. Dreptul întrebuinţării limbii româneşti în ne-goaţele (afacerile) interne naţionale, politice, bisericeşti şi şcolare. 11. Fondarea şi dotarea de scoale naţionale româneşti elementare şi ştiinţifice mai înalte din cassa Statului în proporţiunea popula-ţiunii româneşti contribuente, cu deplin drept de a-şi alege învăţătorii şi a-şi sistemiza învăţăturile după un plan şcolar, ce are a se întemeia cu luarea aminte la trebuinţele poporului. 12. Dotarea clerului românesc întreg din cassa Statului11. 13. Ştergerea uniunii celor trei naţiuni. 14. Ştergerea privilegiilor de orice natură. 15. Abrogarea Approbatae-lor şi Compilatae-\ov, care „sunt ruşinea popoarelor civilizate".

Iar când a sosit ziua marilor hotărîri, când naţiei adunate din toate colţurile Ardealului pe Câmpia Libertăţii delà Blaj trebuia să i-se fixeze un ideal politic, privirile tuturor erau îndreptate spre învăţatul canonic Timoteiu Cipariu. Şi de fapt, el a fost autorul celebrului program votat atunci de adunarea naţională şi care a format crezul politic al Românilor de sub stăpânirea ungurească până la unirea cea definitivă din toamna anului 1918. Acesta este un adevăr istoric care nu trebuie uitat. Timoteiu Cipariu a fost apoi unul din secretarii adunării naţionale şi cea mai frumoasă descriere a ei ni-a dat o tot el, în Organul naţional al său.

Fiind ales membru al delegaţiei, care trebuia să prezinte împăratului dorinţele naţiunii române cuprinse în cele 16 puncte votate pe Câmpia Libertăţii, al căror autor a fost, cum am spus, Cipariu însuşi, a plecat la Viena şi de-acolo la Innsbruck, împreună eu avocatul Ioan Bran, cu A. Treb. Laurianu şi cu protopopul

© B.C.U. Cluj


Ioan Popasu şi a prezentat monarchului (30 Maiu) memoriul cu punctele amintite. Delà Viena se întoarce la Pesta, luptând şi aici pentru drepturile naţiei. In urma hotărîrilor adunării nationale, care a avut loc tot la Blaj, la 15 Septemvrie 1848, şi care a întrecut, în ceeace priveşte numărul participanţilor, adunarea delà 3/15 Maiu, Cipariu a fost ales, împreună cu Nicolae Bălăşcscu, Simeon Bărnuţiu, A. Treb. Laurianu, Ioan Bran şi Florian Micaş, membru al comitetului de pacificaţiune. Anul 1850 l-a petrecut întreg la Viena ca reprezentant al naţiunii, desfăşurând o intensă activitate politică, cum arată marele număr de memorii şi petiţii (din 25 Februarie, 11 Martie, 12 Aprilie, 6 August, 5 Septemvrie, 19 Septemvrie, 29 Decemvrie, 30 Decemvrie, 31 Decemvrie 1850 şi 16 Ianuarie 1851) adresate, împreună cu ceilalţi fruntaşi, Curţii împărăteşti. A fost apoi deputat al dietei din Sibiu din anul 1863, unde a fost, alături de sasul Transchenfels, raportorul legii pentru egala îndreptăţire a naţiunii române şi a celor două biserici româneşti.

Deşi politica, cu luptele şi cu sbuciumul ei, n'a fost niciodată pasiunea lui Timoteiu Cipariu — marea lui pasiune, care nu l-a părăsit până la moarte, a rămas ştiinţa — a făcut-o [totuşi, când vreau interesele superioare naţionale, cu devotament şi însufleţire şi cu tot prestigiul pe care îl da incomparabila lui erudiţie.

Ceeace a caracterizat întreaga activitate şi politică şi literară a lui a fost încrederea neclintită în puterea de vieaţa şi în triumful definitiv al naţiei româneşti. In strălucitul Cuvânt la inaugurarea asociaţiunii române transilvane, rostit la 4 Noemvrie 1861, Timoteiu Cipariu, după ce aminteşte suferinţele infinite îndurate de neamul nostru în cursul veacurilor, spune : „Din toate aceste ruine Provedinţa ne-a conservat încă în aceste duieri cumplite un tezaur nepreţuit, pe care nu l-au putut răpi nici sabia învingătorului, nici cruzimea tiranului ce domnia peste corpurile noastre, nici puterea fizică, nici politica infernală, — un tezaur născut cu noi delà ţiţele mamei noastre, dulce ca sărutările măicuţelor când ne aplecau la sânul lor; tezaur mai scump decât vieaţa, tezaur pe care de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodată ca cineva, cu puterea sau cu momele, să ni-l răpiască din manile noastre, atunci mai bine, mai bine să ne înghită pământul de vii, să ne adunăm la părinţii noştri cu acea mângăiere, că nu am trădat cea mai scumpă ereditate, fără de care nu am fi demni a ne mai numi fiii lor: limba românească. Ci sperăm în Provedinţa divină, sperăm în virtutea neînfiântă a naţiunii, pe care în atâţia secoli nici cea mai opusă soartă nu a tradat-o... Naţiunea română

© B.C.U. Cluj


nu vrea şi nu va suferi niciodată ca să apună din seria naţiunilor ca naţiune română, ea nu vrea şi nu va suferi niciodată acea bat-jocuiă, ca să se lepede de al său nume şi de a sa limbă în favoarea nici celei mai culte naţiuni şi limbi din lume, cu atât mai puţin în favoarea oricăiei alte naţiuni care eri alaltăeri era incultă, barbară şi care până astăzi încă nu şi-a scuturat îugina ce o rodea până la inimă încă înainte cu 20-30 de ani, sau înainte cu o sută de ani... Naţiunile care visează şi trăiesc în acel vis deşert că oarecum şi oarecând tot vor să aducă pe Român ca să-şi dispreţuiască limba sa şi să adoare pe alta străină; cari nu se pot desbaera de iluziunile lor, că Românul va mai voi a se împăna cu penele străine şi va mai inavuţi sărăcia unor naţiuni îngâmfate şi pretenţioase, — depună-şi odată pentru totdeauna toate ambiţiunile rău calculate, deştepte-se din visul loi şi nu se mai nu-triască cu iluziuni seci şi amăgitoare. Căci amin, amin zicem lor, că mai curând vor trece cerul şi pământul decât să se mai prefacă Românul în cea sau cea naţiune... Românul ca naţiune pe care 17 secole l-au strâmbat la pământ, într'adevăr, ci nu l-au rupt nici l-au smuls din rădăcină şi de-aci înainte să mai treacă de 17 ori câte 17 secole tot română va rămâne. Asta ne e credinţa neclintită..."

Pentru tot ce a reprezentat în viaţa publică românească prin nobleţă preocupărilor lui, prin eforturile de fiecare zi şi de fiecare clipă făcute pentru îmbogăţirea patrimoniului cultural şi ştiinţific al naţiei, prin extraordinara lui erudiţie, prin iubirea fanatică a limbii şi trecutului românesc, prin robustul său optimism naţional şi prin încrederea neclintită în perpetuitatea neamului nostru, Timoteiu Cipariu rămâne cea mai curată glorie a culturii româneşti ardelene şi unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai rassei noastre.

Z. PÂCLIŞANU

f PREPOZITUL IACOB P O P H

Fără sgomot a trăit şi a muncit cel ce a fost canonicul-prepo-zit mitropolitan lacob Popa, şi tot aşa a părăsit lumea. Rob al datoriei, din tinereţe până la cărunteţele unor venerabile bătrâneţe, dânsul a fost pilda, mai uşor de respectat de urmat, a slugii bune şi credincioase care s'a străduit în toată vremea să aducă Stăpânului toată dobânda talantului primit. Aşa l'au ştiut tovarăşii de şcoală pe vremuri. Aşa l'au văzut fraţii de robotă în toate Însărcinările de cari a avut parte.

Şi a purtat multe sarcini cel trecut acum în lumea veşniciei!

© B.C.U. Cluj

Nr 3-9 CULTURA CREŞTINA 617

După mântuirea studiilor secundare şi teologice în Blaj, a fost, rând pe rând — între timp urmând şi dreptul, vreme de trei ani, la universitatea din Budapesta — învăţător, cancelist la Mitropolie, secretar mitropolitan, notar consistorial, protonotar, director al cancelariei arhidiecezane, vicar foraneu la Făgăraş şi apoi canonic, în care calitate ajunge prepozit şi vicar general. Moartea taie firul acestei vieţi în zorii zilei de 10 Sept. c , îngăduindu-i astfel şi părintelui Iacob (născut la 11 Decemvrie 1872 în Teiuş, din părinţi grăniceri) să poată zice în sfârşit: Acum m'am odihnit şi am aflat uşurare multă...

înzestrat de Dumnezeu cu mult bun simţ, cu darul observaţiei şi cu puterea de a-şi porunci efectiv mai întâiu lui însuşi, adormitul în Damnul a fost, în toate împrejurările, omul care-i la locui său. Şi încă în formă impunătoare. S'a ţinut de lozincele bătrâne şi înţelepte: Age quod agis, şi: Forma dat esse rei. De aceea în tot ce a făcut a pus suflet şi demnitate. Ca arhiereul de binecuvântată pomenire Victor Mihalyi, pe lângă care a făcut, ani dearândul, pe secretarul şi care i-a rămas de neşters în minte şi inimă. Măsurat la vorbă, ca şi la mers; cumpănit în judecarea oamenilor şi a întâmplărilor şi totdeauna conştient că mare lucru este a fi slujbaş al Bisericii române unite, dânsul a rămas mereu o personalitate de prestanţă, chiar şi în galeria atâtor bisericani de seamă ai Blajului.

Adevărat: vâlvă mare n'a făcut nici cu scrisul, nici cu oratoria. Dar era o permanentă predică vie cu gravitatea sa, senină şi în ceasuri grele; cu optimismul său serios şi sănătos; cu exactitatea sa de ceasornic, nu numai la slujbele bisericeşti şi la îndeplinirea îndatoririlor mari ale treptei sale ierarhice, ci şi în amănunte cum sunt sculatul, ceaslovul, preumblarea, culcatul; cu stăruinţa sa în urmărirea unui gând bun şi drag. Gând pe care l-a aflat el, după îndelungată chibzuială, a fi bun şi care apoi i-a devenit drag. Om al convingerilor proprii şi nu al vederilor de împrumut, a apărat, nu odată, cu îndârjire, poziţii cari păreau cu neputinţă de susţinut. Cine-1 cunoştea însă, nu se mira. Şi nici în nume de rău nu i-o lua. Pentruca nimeni nu se îndoia de buna lui credinţă.

Bunul lui prietin şi valorosul om de carte, d. Mariu Theodo-rian-Carada l-a caracterizat, nu se poate mai bine, în telegrama de condoleanţe ce a trimis-o Capitlului blăjan din prilejul morţii păr. Iacob: „Era un popă de omenie, plin de credinţă şi de patriotism, cu care vă puteţi lăuda". — Aşa l-am ştiut şi noi: preot cu frica lui Dumnezeu, fie la altar, fie afară de altar; în vizite

7

© B.C.U. Cluj


prin parohiile tractelor ce-i erau încredinţate; în fruntea orfelinatului şi ca director al Congregaţiei — pe atunci plăpânde — de Surori, de care nici la moarte nu şi-a uitat; între actele oficioase, cărora le dedica cea mai mare parte a orelor zilei, de multe ori până pe înserate, ca şi pe patul de suferinţă pe care s'a stins, între dureri cumplite, dar resemnat în voia Celui de sus şi fără un cuvânt de vaier. Tovarăşul său de clinică şi vecinul de cameră răpus de aceeaş boală, Alexandru Lupeanu-Melin, martorul pătimirii şi a săvârşirii sale din viaţă, n'a pregetat să afirme cu creştinească admiraţie: „Părintele Iacob a murit ca un sfânt".

Şi mai ştim un lucru: urmaşul, în prepozitură, lui T. Cipariu şi Ion Micu Moldovanu a fost un Român de marcă veche. Şi-a iubit neamul din tot sufletul, şi din considerente superioare, religioase. Ca vicar de Făgăraş, n'a stat o clipă la îndoială să-şi manifeste toată căldura sufletului său românesc la intrarea armatei române în capitala Ţării lui Negru Vodă, deşi se ştia pândit de ochi haini. Cum nici dup'aceea n'a precupeţit sănătate, şi chiar şi viaţă, colindând Rusia ca s'ajute cu vorba şi însufleţirea sa la organizarea batalioanelor de voluntari ardeleni cari să lupte sub steagurile Regelui Ferdinand pentru isbânda visului ce era să se plinească: să fie fraţii împreună.

De acuma păr. Iacob, omul de largă şi iertătoare înţelegere a slăbiciunilor omeneşti; prietenul care nu s'a schimbat delà o zi la alta; muncitorul tăcut şi neobosit; preotul grav, dar în aceeaş vreme simţitor la toate nevoile singuraticilor şi a Bisericii sale, şi săritor într'ajutorarea celor avizaţi la aceasta — dovadă şi lăsă-mântul său cu limbă de moarte - ; Românul desinteresat până la jertfirea de sine pentru idealul naţional; zic: de-acum păr. Iacob îşi doarme somnul de veci în apropierea lui Bunea, a mitropolitului Mihali, a lui Cheţianu, a lui Col tor, Raţiu, Precup şi atâtor altor luminare bisericeşti şi mireneşti blăjene. — Să-i fie somnul lin şi bogată parte aibă de mila cerescului Părinte!

D. N.

PREOT-POET

S'a împlinit — în Iunie — un an de când a trecut la cele veşnice una dintre cele mai curate glorii ale poesiei franceze contimporane: preotul Louis Le Cardonnei. Numitul a fost una dinire[mân-drlile actualei generaţii de oameni mari, care atât în viaţa religioasă, socială, culturală şi politică, cât şi în ştiinţe şi literatură, au făcut mare onoare rasei şi veacului în care trăim.

© B.C.U. Cluj


S'a născut In oraşul cu splendid soare al Provantei, Valence, In 1862, dintr'o familie cu tradiţie veche şi profund catolică. După tată părea a fi un descendent al faimoşilor irlandezi care au construit monumentala catedrală din Coutances. După mamă era descendentul unei familii adânc evlavioase, cum numai la francezi mai întâlneşti.

Casa în care a văzut lumina zilei era zidită pe locul unde odinioară se înălţa o celebră mănăstire zidită de Sfânta Ioana Chantai (bunica scriitoarei Mme de Sévigné) şi în care mănăstire s'au oprit adeseori Sf. Francise de Sales şi Sf. Vincenţiu de Paul, pentru a ţine exhortaţli sfinte surorilor.

Toate aceste fericite circumstanţe au făcut pe Louis Le Cardonnel să respire încă din fragedă copilărie o atmosferă de mistică creştină.

Providenţa a voit ca germenii de evlavie şi de frumuseţă, depuşi în sufletul micului Louis de familie şi de peisajul fermecător al Provantei, să fie desvoltaţi în Colegiul şi Seminarul diecezan printr'o educaţie care l-a pus în contact intim cu marii poeţi latini şi cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Aci, în colegiul şi micul Seminar, îi veni lui Le Cardonnel chemarea de cercetător al Frumuseţii, al adevăratei Frumuseţi. Şi trebue să amintim aci cetitorilor noştri, că Le Cardonnel înţelegea sub această chemare atât pe cea de poet cât şl pe cea de preot, şi de obiceiu el nu deosebea una de cealaltă. Adevărata Frumuseţă nu-i apărea decât în Catedralele şi capelele cu geamuri mistice, zugrăvite, poate, de strămoşii săi, şi după cum mărturiseşte Păr. canonic Jean Calvet, un prieten intim al poetului, „nici un rit nu-i părea suficient pentru a o adora, decât ritul religios". (Le Renouveau Catholique, pag. 280).

La etatea de 20 de ani plecă spre „cetatea luminii", spre par-nasul marilor poeţi francezi, unde legă prietenie cu A. Samain care l-a sedus prin melancolia sa mistică, cu Moréas, cu meditativul

Jacques Rivière, cu Stéphane Mallarmé, cu Retté şi Ch. Mortce, cărora li-s'a impus prin arta sa originală de a spune limpede lucruri obscure, şi prin misticismul său adânc catolic, arătându-le tuturor care este cea mai rară şi sublimă chemare poetică.

Mereu hărţuit de chemarea de a se face preot, la etatea de 24 ani întră în celebrul seminarul de la Issy, unde făcu cunoştiinţa unor teologi celebri care l-au introdus în studiul aprofundat al Sfinţilor Părinţi. După un an de studiu şi de viaţă austeră, fără să-şi lapede chemarea preoţească, părăsi Seminarul pentru a se dedica mai mult poesiei. Făcu cunoştiinţa cu vestitul ex-naturalist Jorls Karl Huysmans, care era tocmai pe punctul de a pleca la „Trappe" şi care a fost atras în sînul Bisericii de frumuseţă cultului divin

7* © B.C.U. Cluj


catolic. Această întâlnire cu Huysmans îi făcu pe Le Cardonnel să simtă mai viu identitatea celor două vocaţiuni: de poet şi preot.

Era deja poet celebru. Se impuse deja criticei celei mai severe. Ajunse la glorie rară. Ce-i mai lipsa?

Chemarea preoţească îl frământa grozav : era cea mai sublimă chemare ce putea chinui un suflet ales. Se hotărî deci să-i răspundă. Luă drumul spre „Cetatea Eternă". Aci, în Seminarul Francez, care a dat atâtea glorii Bisericii şi Franţei, „pipăi definitiv identitatea celor două chemări ale sale, aceea de ministru ai lui Isus Hristos şi aceea de ministru al Frumuseţii; el va fi preot fără să înceteze de a fi poet, sau mai bine zis, preoţia îi va da poeziei sale o strălucire nouă, iar poezia îi va inspira preoţiei sale un nou apostolat, apostolatul prin Frumuseţă" (Calvet, op. cit. pag. 289).

După câţiva ani de studiu şi de viaţă austeră în amintitul seminar, Louis Le Cardonnel fu hirotonit preot în z'ua de 11 Decemvrie 1896. Puţin după hirotonire se hotărî sâ între ia Benedictini, însă sănătatea sa destul de delicată îi făcu să renunţe ia aşa ceva. în 1905 se retrase la Assisi unde trăi un şir lung de ani, la umbra mânăstirii Sfântului Francise, care încă a fost un mare poet. Aci sub influinţa „Sărăcuţului", marele nostru poet simbolist deveni un mare poet franciscan, un mare poet original în afară de orice şcoală literară, poezia sa ţîşnind direct din inima sa de preot cuit şi evlavios, din sufletul său aprins de dragostea dumnezeiască, şi vărsân-du-se într'un ritm muzical accesibil tuturora. Cităm câteva versuri pentru rara lor frumuseţă:

„Pres du cloître où la vigne est blonde de lumière

J'ai respiré l'esprit de l'insensé d'Assise, Qui tenait aux oiseaux des discours ingénus: Dans l'ardeur qui m'exalte à la fois et me brise, Je rêve de partir sanglant et les pieds nus.

Apôtre que J ésus secrètement prépare Pour qu'il porte la paix à ses frères humains, Au-devant de celui qui sanglote ou s'égare Je répandrais mon coeur à travers les chemins.

Je serais le semeur d'immortelle espérance, Dont l'hymne vibrant monte avec l'aube du jour, Et saintement joyeux, même dans la souffrance, J'irais, mon Dieu, j'irais vers l'extatique Amour".

Tot la Assisi începu Le Cardonnel să-şi realizeze dorinţa formulată în ziua hirotonirii sale: apostolatul prin poezie. Insuş Papa Pius X 11 îndemnă, ba chiar îi porunci, să facă această apostolie

© B.C.U. Cluj


aşa de nobilă şi aşa de rară. Italia şi Franţa ni-ar putea spune — eventual — câţi nobili tineri de ai lor au fost iniţiaţi în serviciul adevăratei Frumuseţi, câţi adevăraţi iubitori ai Frumuseţii au fost conduşi până la Dumnezeu de acest nou sf. Francise îmbătat de dragostea dumnezeiască şi de dragostea faţă de poésie, căci acest izolat face faţă de şef de şcoală în poezia catolică. Printre discipolii săi din Franţa putem înşira o mulţime de nume cu loc fix deja în istoria literaturii: Louis Pize, Alphonse Métérié, Paul Bonté Paul Tersanne, Eusèbe de Brémond d'Ars şi alţii mulţi. Are discipoli până şi pe pământul românesc, căci Păr. Ion Gârleanu nu este de loc strein de preceptele estetice ale lui Le Cardonnel, precepte care vin direct delà mistica catolică.

Reîntors în Patrie, a murit orb — el care a luminat atâtea suflete, — la etatea de 74 ani, în palatul unei bogate aristocrate din Avignon şi a fost înhumat la Valence, în cavoul preoţilor diecezei sale. (Cfr. Emile Rlpert: Louis Le Cardonnel, Avignon, Aubanel-père, 1937;.

Marele merit al lui Le Cardonnel este de a fi păstrat neatinsă toată strălucirea Frumuseţii într'o lume josnic pozitivistă cum e cea în care trăim, şi de a fi condus o mulţime de vocaţiuni poetice spre poezia credinţei şi a iubirii dumnezeeşti.

Capetele sale de operă închise în „Carmina Sacra*, în „Pon-tificalia", în „De l'une à l'autre aurore" etc. vor străluci peste veacuri şi peste hotare spre fala Bisericii şi a Franţei.

IOAN VULTUR

VIZITA CARDINALULUI T I S S E R A N T

Secretarul Congregaţiunei Bisericii orientale, Cardinalul Eugen Tisseront, a venit să ne vadă la noi acasă. A petrecut trei săptămâni, de Septemvrie încântător, pe pământul României. Cu ochiu deschis şi cu suflet înţelegător, a văzut, în aceste de zile drumuri şi popasuri, ţara şi oamenii. A văzut, în special, Biserica noastră românească unită cu Roma, pentru care venise în primul rând şl pe care a ţinut să o cerceteze, cu osteneală multă, în toate părţile, sub toate aspectele şi în toate centrele ei importante.

Călătoria nu avea caracter oficial. S'a făcut deci fără pompă protocolară. Nu i-a lipsit totuşi strălucirea. Atâta numai că fastul şi parada formelor externe, reduse la strictul necesar, au fost covârşite de conţinutul sufletesc, de căldura şi spontaneitatea bucuriei, de entusiasmul desinteresat care a stăpânit pretutindeni unde s-au îndreptat paşii oaspelui atât de ilustru. In chip firesc şi necăutat, vizitele lui au prefăcut zilele în sărbători neuitate şi drumul

© B.C.U. Cluj


lui Întreg a fost o adevărată cale triumfală. Autorităţile publice şi mulţimea poporului, capii bisericeşti şi noroadele credincioase, s-au întrecut în a-şi manifesta sentimentele de recunoscătoare bucurie faţă de strălucitul sfetnic al tronului papal şi faţă de excepţionala personalitate care este Cardinalul Tisserant.

Era firesc. Ţara — cu excepţia câtorva glasuri rătăcite cari, de câtăva vreme, cântă consecvent în afară de corul marilor interese româneşti — şi-a dat seama de excepţionala importanţă a acestei vizite. Duşmanii noştri sunt mulţi şi neîmpăcaţi. Prieteni, In lumea largă, avem puţini şi nu ne pricepem destul a arăta străinătăţii întreaga dreptate a cauzei noastre. De aceea, prieteni de talia Card. Tisserant sunt de nepreţuit. Din mila Domnului, şi în temeiul vredniciilor sale, el are un rol de primul rang pe scena vieţii mondiale. Cuvântul lui are răsunet în mari depărtări şi posibilităţile lui de a fi folositor cauzei noastre sunt neasemănat mai multe decât s'ar putea bănui. — Pe deasupra, excepţionalul nostru oaspe este legat şi personal, ne vine să scriem: interesat chiar, la propăşirea României. A luptat doar', patru ani încheiaţi, pe cele fronturi ale războiului mondial, pentru triumful marei dreptăţi pe care s-a clădit România mare. A dat şi tribut de sânge pentru ea eroul purtător a celor mai rari decoraţii, care a fost citat nu odată în ordinele de zi ale armatei franceze. Nimic m si firesc deci, decât dorinţa lui de a vedea înflorind o ţară care s-a ridicat din marea dreptate biruitoare. — Conducător, în Roma, a Congregaţiei bisericilor răsăritene, are tot interesul să vadă sporind virtutea şi stăpânind duhul evangheliei în ţara, în care hălădueşte şi munceşte una din bisericile de rit răsăritean care a regăsit mormântul şi altarul verhovnicului Petru. România a avut, prin urmare, toate motivele să primească, cu sinceră bucurie, cinstea deosebită pe care o însemnează vizita Cardinalului Tisserant.

Se bucură, mai ales, Biserica noastră. Cardinalul a venit la noi, pentru noi. Primul său drum de această natură de când oblădueşte Congregaţia Orientală. O atenţiune, deci, care nu se poate nita. Aşa cum nu se va putea uita vraja solemnităţilor, a serviciilor religioase, a primirilor unde Cardinalul Tisserant a încălzit inimile cu distincţia principiară a personalităţii sale, cu înţelepciunea îndemnurilor sale, cu bogăţia binecuvântărilor sale, împărtăşite — spre şi mal marea încântare a mulţimilor — de obicei, româneşte.

Prezenţa marelui Prelat printre noi a fost o mare întărire şi o mare mângâiere. învăluiţi de atâtea primejdii, e bine să simţim din când în când, în concret, seninătatea cu care priveşte şi primeşte trecătoarele valuri ale vremii Roma eternă, cu neturburata ei siguranţă suprafirească. Şi tn mijlocul discuţiunilor, încâlcite de

© B.C.U. Cluj


atâtea ori prin sectarismul strâmt al unora ca şi prin crasa Ignoranţă a altora dintre adversarii noştri, e bine să putem arăta viu, in carne şi oase, spiritul Romei catolice, în care se armonizează şi ierarhizează desăvârşit toate valorile umane. Cardinalul Tisserant este un erou al dragostei de neam; este un savant de renume mondial; este un Purpurat al Bisericii universale care reprezintă cea mai mare şi cea mai perfect organizată putere morală de pe glob. Exemplar de elită între oameni, patriot din primele rânduri, învăţat între învăţaţi şi, în acelaşi timp, propovăduitor al marelui ideal creştin care îmbrăţişează pe toţi oamenii şi toate vremile, persoana Card. Tisserant este o apologie vie a credinţii noastre, pe care atâţia o atacă fiindcă nu o cunosc.

Pe deasupra, această vizită înseamnă un nou fir de aur care ne leagă de centrul creştinătăţii universale. Avem, la Roma, mulţi prieteni, dintre cari unii ne cunosc deaproape. Card. Tisserant este printre ei. Cu atât mai important, cu cât prin însuşi oficiul său trebue să ne aibă în permanentele sale griji. Suntem siguri că acum, când ne-a văzut deaproape, cu sporul şi cu slăbiciunile pe care le avem, ne va fi de şi mai mare ajutor decât până acuma; cu toate că şi în trecut iubirea părintească a Romei s-a revărsat peste noi cu neasemănată bogăţie. — De altă parte, noi înşine, văzând atâta încredere ce ni-se arată, atâtea speranţe ce se leagă de noi, ne vom examina iarăşi şi iarăşi conştiinţele, vom spori în ogorul Bisericii, ca să desăvârşim cât mai curând marele ideal în slujba căruia stăm. Va trebui să înţelegem că răutatea şi greutatea vre-milor ne pretind o perfectă armonie, o mare unitate de vederi, acţiune sistematică şi metodică, fără de care nu se poate câştiga nici o biruinţă.

Să sperăm că aşa va fi. A. P.

f PAVEL D A N

A murit Pavel Dan. Pentru unii, un anonim sortit sfârşitului care ne aşteaptă pe toţi. Pentru cnnoscătorii literaturii ardelene delà 1930 încoace, un scriitor de talent, cu posibilităţi de uriaşă creaţie artistică. Iar pentru noi, Pavel Dan, dascălul, prietenul de inimă şi creştinul martirizat prin suferinţă.

S'a născut în Tritiul de sus, judeţul Turda. Fiu de ţăran, a avut de luptat delà început cu viaţa. Această luptă i-a dăruit oţelire şi putere de muncă neobişnuită. Pavel Dan a avut o fire voliţionară, caracterizată prin încăpăţânarea ţărănească şi prin setea de creaţie. A avut-o în şcoală, în relaţiile sociale şi în nă-

© B.C.U. Cluj

624 CULTURA CREŞTINA

zuinţele lui literare. Datorită acestei firi era ascultat de elevi, în societate şi-a creiat prietenii şi animozităţi, iar în literatură a ajuns să se apropie de culmi, bătătorite doar de puţinii aleşi.

Nuvelele lui, cea mai mare parte împrăştiate prin revistele ardelene — începând deia Bătrâneţe, Jufa, Banii, Necazuri... din Abecedar; Intelectualii... din Pagini literare; Poveste ţărănească, Sborul delà cuib, Copil schimbat, Fragmente, înmormântarea lui Urcan Bătrânul din Gând românesc; Priveghiul, din Gândirea; II duc pe popa, Corigente, Studentul Livadă, întâlnirea, din Blajul; până la Iobagii, nuvelă premiată de România nouă şi ceîe rămase înedite — oglindesc în cea mai mare parte viaţa satului, dintr'o regiune puţin cunoscută, Câmpia ardeleană. Format în şcoala lui Maupassant, Cehov, scriitorii predilecţi lui, Pavel Dan este un realist în expresie şi în alegerea motivelor de inspiraţie. Ţăranii, înfăţişaţi în lupta lor cu pământul şi asperităţile vieţii, descrierile intuitive ale naturii, stilul dur, fără de artificii, şi toate acestea înrămate într'o atmosferă deprimantă şi monotonă, proprie Câmpiei, dovedesc acest lucru.

Socotim, însă, că o analiză amănunţită a nuvelelor lui nu este oportună. Publicarea lor în volum, de către „Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II", ne va da prilejul să studiem o operă omogenă şi nu fragmentară. Deocamdată să vedem ce-a însemnat Pavel Dan pentru Blaj şi cum s'a încadrat în spiritul acestui orăşel cu tradiţii şi rosturi culturale.

Blajului, ca multor oraşe cu trecut cultural, i-se impută că trăeşte numai din seva trecutului, că este refractar la orice înoire şi că nu mai poate ţinea pas cu vremea. Ca focar bisericesc mulţi îl socotesc dăunător românismului, iar în cultură, un fost centru cu misiunea sfârşită. Nu stăruim asupra aportului religios, recunoscut de toţi oamenii de bine, nici asupra trecutului cultural, născut d n dragostea faţă de Hristos şi de neam ci, mai mult asupra posibilităţilor de realizare actuală. Un exemplu grăitor este Pavel Dan. Unul dintre cei mai talentaţi tineri ardeleni şi-a aşezat căminul în acest orăşel. L-a îndrăgit. Activitatea de pe catedră, munca delà revista Blajul şi opera lui literară, întru nimic potrivnice tradiţiilor Blajului, sunt un semn că actualul şi creaţia întotdeauna găsesc ocrotire şi încurajare în acest Blaj. Iar, Pavel Dan, omul cu sârguinţă de albină, încrezător în puterile sale, în ajutorul lui Dumnezeu şi-al Preacuratei până în clipa din urmă, corect şi integru în viaţă, adevărat mucenic în suferinţă, nu este omul pătruns de creştineasca atmosferă a Blajului?

Dar, Pavel Dan a murit. In urma lui a lăsat goluri. O mamă

© B.C.U. Cluj

N r . 8-9 CULTURA CREŞTINA 625

fără sprijin la bătrâneţe, o soţie nemângăiată şi un copilaş orfan. A murit îngropând cu el dragostea de viaţă şi marile lui planuri literare. La un pas de moarte se gândea cu nădejde — el, care ani de zile a cunoscut suferinţa - - la realizarea unui roman al suferinţii omeneşti. Ce ne-ar fi dat, Dumnezeu ştie. Noi să-1 căutăm în ceeace ne-a dat şi să îndrumăm lumea românească spre o cunoaştere a lui postumă.

V. STANCIU

T H O M H S G . MHSflRYK

„Republica filosofilor", cum e numită Cehoslovacia, a îmbrăcat acum, de început de toamnă, haină de doliu: a murit Thomas O. Masaryk, marele ei fiu şi ctitor. Despre traiectoria extrem de ciudatei vieţi a odraslei vizitiului delà grajdurile imperiale, odraslă menită să aibă parte preponderantă în renaşterea şi închegarea statului cehoslovac, s'a scris mult. Şi se va mai scrie. Noi ne mărginim să-1 privim, în fugă, pe Masaryk ca om de acţiune şi ca gânditor.

Autorul unei interesante disertaţii asupra „Sinuciderii", nonsensul şi laşitatea cărui act le-a reliefat în chip pregnant, a fost un luptător prin vocaţie. Dar un luptător pe cât de stăruitor, pe atât de calm şi cumpănit. Fostul ucenic de lăcătuş, librar şi fierar, învăţase din copilărie că viaţa-i trudă şi strădanie neîntreruptă şi că numai aceia răsbat prin ea biruitori cari fac faţă băr-băteşte greutăţilor. Cum a şi făcut dânsul în vremea studiilor, apoi ca profesor universitar şi dup'aceea ca îndrumător al neamului său şi apărător al intereselor iui până la biruinţa finală. Fără să fie şovinist (şi-a atras doar' ura ipernaţionaliştilor cehi cu demascarea hrisoaveior apocrife delà Kralove Dvur şi Zelena Hora; cari făceau, afirmative, dovada „eclatantă" a originii nobile a cehilor) a fost un naţionalist luminat şi sincer devotat cauzei neamului său. Această cauză a apărat-o cu graiul şi cu peana. Din aceasta preocupare au răsărit revistele „Nase Doba" şi „Cas", lucrarea „Ceske Otazka" (Chestia cehă), opera masivă „Rusia şi Europa", periodicul „Naţiunea Cehă" (în franţuzeşte), Academia Muncitorească, Partidul ceh ai poporului şi alte realizări cu rost şi rod. Şi tot preocuparea de binele alor săi îl poartă pe drumuri de propaganda în Elveţia, Franţa, Anglia (aci, în Londra, îşi ţine celebrele conferinţe despre „Noua Europă"), Rusia, unde organizează armata cehă, România (la Iaşi, în 1917 şi pe frontul Mărăşeştilor) şi America de Nord, nedându-şi odihnă oaselor până când independenţa cehoslovacă nu-i realitate întruchipată aievea

© B.C.U. Cluj


în Republica proclamată la 28 Octomvrie 1918 ca fiind definitiv şi pe veci constituită.

Ca gânditor Masaryk e reprezentantul iluminismului democratic, revoluţionar şi naţionalist în aceeaş vreme. Pentru el, îndrăgostitul de Piato (lucrase, ca teză de doctorat; „Esenţa sufletului la Plato") „argumentul fundamental a! democraţiei este credinţa în om, în valoarea sa şi în nemurirea sufletului său. Democraţia umanitară, ca sistem cultural, social şi politic, reprezintă evolu{ia istorică şi filosofică irezistibilă, a lumii moderne". (Ed. Beneş). Democraţia aceasta umanitară însă, în concepţia lui Masaryk, e ceva abstract şi mai mult de domeniul fanteziei, decât de al realităţii. In lucrarea sa: „Idealurile umanităţii", tradusă şi în româneşte, se spune negru pe alb: „Nu voiu discuta dacă poţi iubi ceva străin ca pe tine însuţi. De pildă, a iubi un neam străin aşa ca pe-al tău. Ar fi nenatural să pretindem aceasta...". Sub raport religios are şi pagini ce susţin nu numai indiferentismul, ci deadreptul lupta împotriva religiei positive, a şcolii confesionale şi a cooperării dintre Stat şi Biserică. îmbibat, cum era, de laicismul positivist delà sfârşitul veacului trecut, pentru admiratorul ereticului Hus lupta contra oligarhiei şi aristocraţiei pare acelaş lucru cu lupta în contra credinţei: „Credinţa şi ştiinţa — aşa scrie dânsul — nu sunt decât o formă a antitezelor: aristocraţie şi democraţie". — Ca preşedinte de republică, în practica vieţii de stat, s'a condus însă de alte principii. Şi în special faţă de catolicism, bărbatul de stat cu răspundere a avut şi a profesat vederi incomparabil superioare şi mai largi decât teoreticianul delà masa de scris. Carele, totuşi, şi ca atare, faţă de Hristos şi morala creştină a avut o veneraţie profundă din care n'a făcut taină.

D. N.

DE PROFUNDIS

K trecut anul de când s'a deslănţuit cumplitul prăpăd din Spania. Intre timp agenţiile de presă şi riporterii gazetelor n'au încetat să aducă ştiri cari, pe drept cuvânt , au înfiorat o lume întreagă, împărţindu-o totodată în două tabere: una care osândeşte guvernamental i i spanioli, alta a-runcând toată v ina asupra rebelilor. Corului taberei din urmă i-s'au alăturat chiar şi glasuri catolice.

Pentru a l impezi chestia aceasta atât de discutată, Episcopatul Catolic Spaniol a ţinut de a sa datorinţă să vină, mai în vară, pe calea unei puternice scrisori pastorale co lect ive, cu lămuririle impuse de iubirea fată de adevăr şi

© B.C.U. Cluj


pentru a tăia calea răstălmăcirilor. Fie ele de bună ori de rea credinţă. Cel puţin în cercurile imense i familii creştine dornică de a v e d e a lucrurile aşa c u m sunt, nu cum încearcă să i-le prezinte vasta şi bine organizata cârdăşie a celor ce au atâtea motive să nu pr ivească adevărul în faţă. Mai a les în sfâşietoarea tragedie ce se petrece în patria lui Calderon delà Barca. Scrisoarea pastorală pomenită mai sus e semnată de nu mai puţin de 42 episcopi, arhiepiscopi şi mitropoliţi, între cari cei de Toledo, Sevil la, Yalencia , Bur-gos , Saragossa , Grenada, Cordova, Madrid, Sa lamanca ş. a. Fapt care împrumută acestui strigăt dintru adâncuri o deosebită putere şi greutate.

Rădăcinile războiului în toiu se întind, în timp, binişor în urma răbufnirii de anul trecut. Trecând peste alte m o mente prevestitoare de rău, legiferarea din 1931 şi slăbiciunea cârmuirii inaugurate atunci au fost fatale. Pentrucă au târît istoria spaniolă într'o alvie cu totul contrară exigenţelor spiritului naţional. „Constituţia şi legile ce-i făceau interpretarea au însemnat o permanentă şi violentă ultragiare a conştiinţei naţionale. Ne-au slăbit, pe calea legii, societatea". A ş a notează corul ep i scopesc care mai adauge că stăpânirea ce s'a dovedit a fi în stare să atace adevărul şi tot ce are c e v a legătură cu D u m n e z e u şi cu conştiinţa naţională, dar în aceeaş i vreme n'a înţeles să ia măsuri faţă cu e lemente le subvers ive , a sămănat ea însăşi germenii ne mulţumirii şi a revoltei în sufletul poporului. Fapte concrete de vandal i sme şi barbarie, tolerate în chip ignobil: Biserici aprinse, la 1931, în Madrid şi jur; doue săptămâni de anarhie în Asturii şi Catalonia, în Octomvrie 1933; tulburările endemice dintre Februarie—Iulie 1936, când au fost dărâmate 411 biserici şi au fost săvârş i te aproape 3000 atentate de caracter politic-social. Asta după alegerile din Februarie 1936 când dreapta, deşi a avut cu peste o jumătate milion voturi mai mult decât „Frontul Popular", a căpătat, totuşi, cu 118 mandate parlamentare mai puţin ca „îrontiştii", pentrucă guvernul anulase, abusiv, voturile unor ţinnturi întregi.

Duhul rău în năpasta abătută asupra Spaniei a fost Rusia Sovietică. După biruinţa electorală din 1936, Komin-ternul a ordonat şi a finanţat din greu revoluţia spanio lă . In 16 Maiu al aceluiaş an reprezentantul soviet ic se întruneşte la sfat, în Yelencia, cu trimişii Internaţionalei III şi aduc, între altele, şi hotărîrea aceasta: „Să fie încredinţată

© B.C.U. Cluj


una din organizaţiile delà Madrid (cea care avea nr. 25) să îacă inofensive ace le personalităţi politice şi militare cari ar putea a v e a c e v a rol în contrarevoluţie". In ace laş timp, începând delà Madrid şi până la cele din urmă sate, miliţiile roşii au căpătat îndrumări militare şi au fost înarmate de aşa încât, la isbucnirea războiului, au putut arunca în luptă 250.000 forţe combatante. Şi dacă nu le-a isbutit pedeantre-gul planul făcut, este a se mulţumi vigilenţei şi energiei naţionaliste. „Trebue să spunem lucrurile aşa cum sunt — a mărturisit, î n Ianuarie c. la radio u n corifeu anarhist — şi adevărul este că militarii ne-au luat-o înainte, ca să împiedece isbucnirea revoluţiei noastre".

Care v a să zică e mai mult decât îndreptăţită observaţia că războiul civil spaniol e „o întrecere de viteză între bo lşev ism şi civilizaţia creştină". Şi tot aşa caută să recunoaş tem de întemeiată constatarea episcopatului spaniol că în momentul de faţă Spania nu mai poate a v e a nici o altă nădejde de reîntronarea păcii şi a dreptăţii decât biruinţa mişcării naţionaliste în fruntea căreia stă gen. Franco.

Făcând o paralelă între cele două tabere în încleştare, scrisoarea pastorală, după ce precizează că nu se v a prov o c a decât la fapte şi experienţe din teritoriul eliberat de sub călcâiul comunist şi că totul v a fi prezintat strict obiectiv, continuă: „Nu putem intra în analize psihologice ori sociale. Ne mărginim la constatarea: revoluţia aceasta anarhistă e fără pereche în istoria lumii. Şi la această constatare mai trebue să adaugem că revoluţia comunistă a săvârşit teribila-i baie de sânge în jertfe omeneşt i şi toate actele-i samavoln ice după chibzuială în prealabil. Cu puţin înainte de isbucnirea revoluţiei au sosit din Rusia 79 agitatori sovietici specializaţi în atare materie. «Comitetul Asociaţiei Marxiste Internaţionale' a ordonat tot atunci organizarea miliţiilor revoluţionare în toate oraşele . Dărîmarea bisericilor, ori cel puţin a aranjamentului lor, a devenit c e v a ce se făcea în serie şi sistematic. Abia câteva luni au trebuit şi toate bisericile au devenit inutilizabile pentru serviciile bisericeşti. Delà 1931 încoace în programul „Ligei A-teiste" a figurat şi punctul acesta: „Plebiscit cu privire la menirea ce o să aibă bisericile şi case le parohiale", iar un soviet provincial a dispus ca: „Toate clădirile cari până aci au servit spre scopuri bisericeşti, sunt a se folosi de magazine publice, prăvăli i obşteşti, biblioteci populare, băi ori

© B.C.U. Cluj


a ş e z ă m i n t e s a n i t a r e de uti l i tate pub l ică , d u p ă c u m r e s p e c t ivul o r a ş ori sa t v a a v e a l ipsă de u n a or i de a l ta din ace s tea" . S'a făcut o „Listă n e a g r ă " c u p r i n z â n d p e toţi cei ce t r e b u i a u făcuţi , n e a p ă r a t , inofensivi , c u v lăd ic i i c a p e t e de listă. In ce p r i v e ş t e preoţ i i s impli , u n m a t a d o r bo l şev ic a dec l a r a t -o r i tos enor iaş i lor ce v o i a u să -ş i m â n t u i e p a r o h u l : „ A v e m o rd in s ă s t â r p i m spe ţ a a s t a " . N u m ă r u l preo ţ i lo r a s a s ina ţ i — c a m 40—80 v. de e p a r h i e — se poa t e e v a l u a la ş a s e mii (şi e v o r b a n u m a i de preoţ i i de mir ! ) , i a r al b iserici lor d ă r î m a t e ori jefuite, la d o u ă z e c i de mii. ( N u m ă r u l mi ren i lo r c red inc ioş i şi naţ ional iş t i uc i ş i t r e c e de t rei su t e de mii. In t re aceş t ia : femei, copii şi moşneg i . Felu l sch ingiu i rilor: c iun t i r ea mâin i lo r şi p i c ioa re lo r ; s c o a t e r e a ochi lor ; s m u l g e r e a l imbei ; î n g r o p a r e a de vivi ş. a. F ă r ă v i n ă d o v e dită. F ă r ă j u d e c a t ă . Ba a u fost p ro fana t e şi m o r m i n t e l e şi necins t i ţ i p â n ă şi morţ i i . Ca la Madr id şi H u e s c a ) .

Şi de ce toa t ă a c e a s t ă s ă lbă t ăc i e de c a r e s 'a r î ng roz i şi can iba l i i ? Din u r ă faţă de Bise r i că şi faţă de în temei to -ru l ei Hr i s tos . Tr imisu l span io l la „Congresu l Ateiş t i lor" din Moscova a dec la ra t -o pa te t ic : „ S p a n i a a î n t r ecu t c u mul t Soviet ia , p e n t r u c a în S p a n i a Biser ica a fost to ta l n imic i tă" . — In t r ' a s t a u c e n i c u l lui Lenin-Sta l in v e d e a u n triumf cu c a r e c r e d e a că se p o a t e m â n d r i .

D rep t că s ' au a d u s diferite a c u z e şi Biser ice i c a r e a , ch ipur i le , ş i -ar a v e a p a r t e a de v i n ă c ' au a juns l uc ru r i l e u n d e v e d e m c ' au a juns . Coru l e p i s c o p e s c span io l c u n o a ş t e ace l e a c u z e şi le r ă s p u n d e : „Au înv inu i t Biser ica — r e m a r c ă p a s t o r a l a — că s 'ar îi p u s d e a c u r m e z i ş u l u n e i m i şcă r i p o pu l a r e , îo r t i î i cându-se î n sfintele l ă c a ş u r i şi prilejind, m a i mul t : p r o v o c â n d p r i n t r ' a s t a d ă r î m a r e a biser ic i lor şi m ă c e l ă r i r e a preoţ i lor . Afirmaţ ia a c e a s t a t r ebu ie s'o c o n t e s t ă m p e d e a n -t regul . A t a c u l î m p o t r i v a b iser ic i lor a ven i t p e n e a ş t e p t a t e , a p r o a p e p r e t u t i n d e n e a în a c e e a ş v r e m e şi a co inc ida t cu m ă c e l ă r i r e a preoţ i lor . Biser ic i le a u fost da te f lăcări lor p e n t r u c a a u fost ca se l e D o m n u l u i şi preoţ i i a u fost uc i ş i p e n t r u c a a u fost s lugi le Domnu lu i . D e s p r e a c e a s t a s u n t dovez i c u du iumu l . Biser ica n ' a fost a g r e s o r . D impo t r ivă : e a a fost jertfa dintâiu; n e v i n o v a t ă , p a ş n i c ă şi fără a p ă r a r e . — Ne-au î n t r e b a t din s t r ă ină t a t e : Drep t s ă fie că Biser ica din S p a n i a e r a p r o p r i e t a r a u n e i t re imi a p ă m â n t u l u i ţăr i i şi c ă p o p o r u l de a c e e a s 'a r ă s c u l a t ca s ă s c a p e de s u b a p ă s a r e ? A c u z a a c e a s t a e o a c u z ă r idicolă! Din p ă m â n t u r i l e men ţ iona t e , Bi-

© B.C.U. Cluj

630 CULTURA CREŞTINA Nr 8-9

serica poseda abia câ teva loturi ne însemnate . ftpoi c a s e parohiale şi edificii şcolare. Tot ce a v e a Biserica nu era deajuns să acopere un sîert a necesităţilor sale".

In ce priveşte partidele, scrisoarea pastorală precizează că biserica spaniolă şi-a făcut datoria, ridicându-se peste ele. Mici omisiuni socia le ici şi colo nu îndrituesc pe n imenea să împroaşte întreaga biserică. Dealtfel situaţia în Spania aceasta este, că „partea cea mare a ţinuturilor sărace nu a cunoscut grozăvii le războiului. In schimb revoluţia a i sbuc-nit în forma ei cea mai crâncenă şi mai sălbatică tocmai acolo unde factorii economici şi ai buneistări erau cei mai prielnici". Şi nu rămâne fără lămurirea de lipsă nici vorba tendenţioasă: „In Spania Biserica fiind pusă în faţa dilemei: ori prigonită de guvernul din Madrid, ori robită de reprezentanţii unor tendinţe politice ce n'au nici în clin nici în mânec cu creştinismul, Biserica a a les robia". Rdevărul e că Biserica a trebuit să a leagă între alternativa: Ori să fie stârpită definitiv de bo lşev i sm, cum s'a întâmplat în toate teritoriile de sub stăpânire comunistă, ori să ţină la o putere care i-a luat apărarea şi, până în ziua de azi, a asigurat principiile de bază ale societăţii, respect iv validitarea acelora. Rşa stând lucrurile n'a putut face altfel de cum a făcut. Şi dacă naţionaliştii basci au purces altfel, cu procedura lor au pricinuit mari pagube şi Patriei şi Bisericii. Care greşală, Cel de sus să le-o ierte. Şi corul ep i scopesc spaniol declară că şi el, a s e m e n e a Celui de sus , înţe lege să ierte greşala fraţilor rătăciţi.

Când şi cum se v a găta măcelul fratricid din Spania ? — Să sperăm că nu peste mult. Şi cu biruinţa celor ce reprezintă ordinea socială şi apără morala creştină.

D. N.

© B.C.U. Cluj

Î N S E M N Ă R I

Apostolat — prin contact personal

In revista „La Vie Spirituelle" scria nu de mult G. Bardy: „Nimic nu e mai pe sus decât contactul personal dintre oameni. Zece minute de convorbire delà om la om pot da adesea mai multe cunoştinţe decât citirea unei opere voluminoase. La congrese, şedinţele ştiinţifice şi comisiuniie de studii, drept vorbind, nu sunt decât părţi întregitoare; fiecare participant aşteaptă, cu nerăbdare aproape, ora încheerii lor, când va avea putinţa de a face cunoştinţa cuiărui sau cutărui coleg, ale cărui lucrări le cunoaşte atât de bine, pe care însă nu 1-a văzut încă niciodată".

Aceste observaţii juste le întregeşte revista vieneză „Sehonere Zukunft" (26. 9. 37): „Intr'adevăr ajungi mult mai departe stând de vorbă cu cineva, delà om la om, decât prin memorii şi rapoarte. Chiar de aceea, trebue utilizat acest mijloc şi în slujba împărăţiei lui Dumnezeu. Sunt astăzi destul de mulţi creştini, cari nu mai cunosc calea bisericii şi a manifestaţiunilor oficiale, cari totuşi pot fi cuceriţi, cercetându-i personal ori invitârdu-i cu prilejuri neoficiale". In sprijinul acestor afirmaţii, citează relatările foarte interesante ale gazetei catolice BOstschweizu din 11. 9 37:

„Undeva, într'o regiune industrială, episcopul invită, din când în când, pe cei mai de seamă conducători ai întreprinderilor, la o cină. Nu se face nici o deosebire între catolici, protestanţi ori reprezentanţi tipici ai sistemului economic liberal; numai să fie oameni cu nume bun. Nu se ţin, cu astfel de ocaziuni, cuvântări mari, ci foarte simplu, lumea se aşează la masă, bea un pahar de vin, fumează o ţigară şi vorbeşte degajat despre una şi alta. Episcopul vede şi simte, că oaspeţii săi preţuiesc foarte mult on a rea unei astfel de invitaţiuni, iar oaspeţii, la rândul lor, duc cu ei im presia că un episcop catolic nu poartă numai o cruce pe piept, ci că sub această cruce şi sub frumosul lanţ de aur bate şi o caldă in mă omenească. Dacă, apoi, în acele părţi se iveşte vreo chestiune care-1 interesează pe episcop, nu e nevoie de tratative solemne, ci cei cari au stat odată prieteneşte la aceeaşi masă pot fi chiemaţi, simplu, la telefon şi atâtea necazuri omeneşti, despre cari e vorba de obicei, se alină în câteva secunde.

© B.C.U. Cluj


„Metoda aceasta, de a căuta apropierea mai ntâi pe terenul nobil omenesc, nu poate fi privită decât cu cea mai vie simpatie-Cine cunoaşte viaţa, î^i dă seama că ea poate svea o mare însemnătate pentru deslegarea problemei soc ia le ; mult mal mare decât în intenţiuaiie oaspeţilor şi a patronului. Concepţiile creştine cari, în chip firesc, stăpânesc o casă de tpiscop catolic, trec şi asupra celor ce intră în ea. Şl, în fel ui acesta, biserica este, în ceva chip, în lume; întrucât adecă lumea vine la ea. E inutil să observăm, că nu-i vorba aci de Prinţi ai biserici ; cari ar comunica exclusiv cu aşa numitele „cercuri înalte" a!e societăţii, ceeace pe drept cuvânt ar produce scanda!, fiind noi în primul rând biserica celor necăjiţi".

In continuare, articolul arata în ce măsură acest fe! da contact personal poate contribui Sa răspândirea concepţiilor creşt ine asupra problemelor sociaie şi, în urinare, la norocoasa lor deslegare. Chiar de aceea, datoria nu numai a Prelaţ i lor , ci şi a aitor fruntaşi catolici cu dare de mână, este să ofere cât mai des astfel de ocazii senine, unde să stea de vorbă prieteneşte person«lităţi de seamă, fie şi străine de biserică. Chiemându-se, la o astfel de masă, şi ciite un preot distins şi priceput în problemele sociaie, pe nesimţite li-se predică evanghelia celor ce nu vin la biserică şi se formează opinie publică favorabilă concepţiilor creştine Poate că unul ori altul va afla, în felul acesta, şi calea bisericii; mai întâi din prietenie pentru preotul a cărui oaspe a fost ori cu care a stat la masă. şi mai apoi fiindcă începe a se simţi bine aproape de altar (ap),

*

Călugării, gloria bisericii . Excelenta revistă „Messaggero del S. Cuore" — (Aug.-Sept.

1937) aduce câteva consideraţii, asupra sufletelor cari şi-au închinat viaţa lui Isus între zidurile sfinte ale mănăstirilor. Asupra acestui har e bine să ne oprim şi noi un moment.

Călugării au scris pagini de aur în istoria apostolatului, ştiinţei, instrucţiunii şi în istoria iubirii creştine. Din cei patru mari Dascăli ai bisericii Orientale, doi: sf. Vasile şi sf. Gregoriu Teologul, au fost călugări. Din cei patru ai bisericii latine, trei: sf. leronim, sf. Augustin, sf. Gregoriu cel Mare, deasemenea au fost călugări. Dintre ceialalţi 20 doctori ai bisericii cea mai mare parte au ieşit din chiliile mănăstirilor. Aşa: Sf. Efrem Şirul, sf. Bernard, Anselm, Toma, Bonaventura, Petru Caniziu, Ioan delà Cruce, Robert Belarmin, Alfonso M. de Liguori şcl.

Aproape întreagă armata misionară e recrutată dintre membrii institutelor călugăreşti. Şcoalele catolice, casele de exerciţii spi-

© B.C.U. Cluj

Nr. ê-9 CULTURA CREŞTINA 633

rituale, etc., îşi cam au loc pe lângă mănăstiri. Sfinţenia prinde rădăcini, se desvoaltă şi se desăvârşeşte la umbra caselor călugăreşti.

Dintre cei 21 sfinţi mărturisitori canonizaţi de Pius XI, 18 sunt călugări, iar dintre ceilalţi trei, sf. Ioan Vianney în nenumărate rânduri a voit să între la trapişti; alţii apoi, ca sf. Iosif Coto-lengo şi sf. Andrei Fournet au fost fondatori de institute religioase.

Dintre 15 sfinţi cari au părăsit această lume în sec. XLX-lea, 11 erau călugări; dintre 14 sfinţi morţi în sec. XVIII-lea, dease-menea 11 au fost călugări; dintre 31 sfinţi morţi în sec. XVH-lea, toţi, afară de trei, erau călugări. Ceeace înseamnă că mănăstirile timpurilor moderne, ca şi ale timpurilor vechi, sunt grădini unde se cultivă cele mai gingaşe flori, unde se oţelesc sufletele dedicate lui Hristos şi unde se formează cele mai alese virtuţi recomandate şi practicate de însuşi Mântuitorul, şi unde s'a ridicat la aşa înălţimi spirituale şi sf. Tereza de Pruncul Isus, care cu patruzeci de ani în urmă, în 30 Sept. 1897, la orele 19,20 a întrat în bucuria Stăpânului său, din sălaşurile căruia trimite neîncetat „ploaie de roze" pe pământ, {ai.)

Napoleon pe Sf. Elena — catolic practicant

După „Deutsche Presse" din Praga, aduce „Schonere Zukunft* (26. 9. 31) câteva însemnări extrem de ieteresante luate din memoriile lui Montholon, tovarăşul de exil al împăratului pe Sf Elena.

„împăratul a povestit odată, că în repeţite rânduri a fost ispitit ca, în ciuda Papei, să se proclame pe sine de cap al Bisericii. »Mai mult chiar, continuă împăratul, se făceau stăruinţe ca să întemeiez o nouă religie. Intr'o zi, o personalitate politică mă aţâţa la această întreprindere. Atunci i-am astupat gura cu cuvintele; ,Vreţi, de sigur, să mă las şi răstignit pe cruce? ' Şi când omul mă privi fix, perfect înmărmurit, am adaus: ,Nici D-ta şi nici eu nu vreau asta. Şi totuşi, Domnul meu, aceasta este o condiţiune indispensabilă pentru o religie adevărată. Eu cunosc una, adevărată. La o alta nu mă gândesc*. — La fel s-a pronunţat Napoleon despre „puterea tainică" a evangheliei şi despre divinitatea lui Hristos. — In 1879 l-au cercetat pe împărat doi preoţi din Corsica: P. Anton Buonavita şi P. Vigneli, aducâudu-i scrisori delà familie. împăratul a poruncit numai decât ca ziua următoare să se facă liturghie şi a zis: „De-acum înainte vom prăznui toate Duminecile şi toate sărbătorile legate, cu sf. liturghie. In sufragerie se va aranja un altar provizor. Ora servicului divin va fi

8 © B.C.U. Cluj

634 CfJLTURil CREŞTINA Nr. 8-9

între 9 şi 10.... Vreau un preot, vreau liturghie, vreau să mărturisesc ceeace cred. Voiu asista la liturghie în toate zilele de sărbătoare. Nu silesc pe nimeni să asiste... Dar cine mă iubeşte, mă va urma". — într 'o zi se vorbia despre Luther şi Calvin. împăratul a zis: „Cum sună cuvintele lui Hristos? ,Carnea mea este adevărată mâncare, sângele meu beutură adevărată... ' Cum pot interpreta protestanţii aceste cuvinte numai în sens figurat ? Dacă le cred cuvintele unui Dumnezeu-om, atunci nu le pot da numai un sens simbolic. Aceasta ar fi o interpretare, care n-ar pretinde nici cel mai mic sacrificiu din partea raţiunei. N-ar fi cuvintele unui Dumnezeu, ci ale unui om, cum sunt şi eu". — In anii săi din urmă, Napoleon se îndrepta tot mai strâns după poruncile Bisericii. Aşa, de ex. în toate zilele de Vineri se mânca fără carne, de post.

„Povara încercărilor a întors şi pe acest, cel mai puternic om al v. 19, înaintea căruia tremurase Europa întreagă, la Isvo-rul a toată puterea. Napoleon, îngenunchind cu smerenie şi sfântă reculegere în faţa sfintei taine a altarului, în capela privată din sf. Elena, ne pare mai mare decât acela care s'a încoronat pe sine împărat, a pus şi depus regi şi principi fără număr", (ap).

*

„Complotul apocaliptic" A trecut anul de când I. P. S. Sa mitropolitul Ourie al Ba

sarabiei a fost suspendat. „Cazul", dureros de sensaţional, continuă şirul răsunătoarelor „scandaluri bisericeşti" — cum le numeşte revista bis. „Viitorul", — în centrul cărora au ] figurat tot nume cunoscute de mitropoliţi de pe vremuri: Ghenadie, Parte-nie, Mironescu.

Oricâtă vâlvă, justificată, a stârnit însă acest ultim „caz" întristător, noi n-am luat ştire de el, ca nu cumva să pară că vrem să ne amestecăm în chestiuni interne ale Bisericii ortodoxe, care are destulă experienţă pentru a duce singură la bun sfârşit astfel de neajunsuri. Acum de curând însă, mitropolitul surghiunit a cuprins într'o broşură câteva din memoriile şi întâmpinările adresate ministerului cultelor şi Sfântului Sinod întru a-părarea dreptăţii sale. „Denunţarea Complotului Apocaliptic" — aşa e întitulată broşura — desvăluie stări de lucruri de excepţională gravitate. In faţa lor, fără a trece câtuşi de puţin peste linia ce ne-am fixat în atitudinea noastră faţă de evenimentele neplăcute din Biserica ortodoxă, ne vedem totuşi siliţi să ne oprim o clipă, pentru a sublinia câteva lucruri ce se desprind din paginile

© B.C.U. Cluj

HT. 8-9 COLTURA CREŞTINA 63S

scrise cu multă şi explicabilă amărăciune. Ele depăşesc cadrul confesional, situându-se cu toată evidenţa în planul marilor interese obşteşti, cari trebue să ne intereseze şi îngrijoreze pe toţi deopotrivă.

Faptul în sine este extraordinar şi profund condamnabil. — S-a suspendat un mitropolit, căruia i-s-a pus sechestru pe avere şi i-s-a fixat domiciliu forţat în afara teritorului eparhiei sale. Intre timp însă, după ordine şi contraordine, numele lui continuă să fie pomenit la slujbele dumnezeeşti ca şi mai nainte, el fiind păstorul legitim. Mai mult, i-se acordă, în aceste zile de întunecare, şi o înaltă decoraţie. Şi această situaţie durează de pesto un an de zile. Lumea e ţinută la curent, prin gazete, cu mersul cercetărilor, cu rezultatele anchetei, în urma căreia înaltul chi-riarh a fost dat în judecata înaltei Curţi de Cassaţie pentru reaua chivernisire a bunurilor vlădicii şi urmărit pentru suma de 12.000.000 Lei.

Nu vrem să judecăm fondul litigiului. Dar, chiar dacă am admite ca perfect îndreptăţite acuzele ce se aduc; admiţând că ele sunt de aşa gravitate încât impun scoaterea din Scaun a Ierarhului; admiţând că nu e nici o nădejde de îndreptare — ne întrebăm, cu toată îngrijorarea, aceasta e calea care trebuia urm a t ă ? Nu se găsia oare o altă procedură, un alt aranjament, fie de împăcare liniştită a lucrurilor, fie de îndepărtare a celui socotit şi dovedit nevrednic? Cui foloseşte gălăgia, tămbălăul şi scandalul ridicat în jurul unui scaun arhieresc? Urmarea nu poate fi decât o slăbire a autorităţii şi prestigiului care trebue lăsat neştirbit, în interesul misiunei lor de interes obştesc, slujitorilor lui Hristos! Valul de murdărie lumească, ce se ridică prin proce-deuri ca cel pus în aplicare faţă de mitropolitul Qurie, stropeşte şi instituţia al cărei fruntaş este, şi ideea pe care el o reprezintă. Cine are de câştigat ceva pe urma acestei smintiri păcătoase a sufletelor? Nici neamul, nici ţara, nici guvernul. Atunci, cui prodest?

Şi, întorcând foaia, ce se va întâmpla dacă mitropolitul va fi găsit nevinovat? Va trebui integrat în toate drepturile sale. In ce situaţie se va găsi atunci faţă de fiii săi sufleteşti? Va mai avea în faţa lor prestigiul din t recut? Dacă da, ce vor trebui să creadă ei despre ceice — autorităţi de stat şi bisericeşti pe nedrept au amărât în aşa măsură pe Părintele lor sufletesc? — Nici într-un chip, sfârşitul nu poate fi bun.

Această situaţie este cu atât mai dureroasă, cu cât şi după litera legii tratamentul aplicat mitropolitului Gurie este inadmi-

8*

© B.C.U. Cluj


sibil. Primul memoriu din pomenita broşură arată limpede, că „mitropoliţii, episcopii şi arhiereii sunt justiţiabili, ca primă şi ultimă instanţă, numai în faţa Sf, Sinod şi a înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie". Iar suspendarea episcopilor înainte de a fi fost cercetaţi şi judecaţi canoniceşte definitiv, este un lucru necunoscut canoanelor.

In cazul concret, ea s-a inspirat din legile noastre privitoare la funcţionari, clerici şi mireni, fără a se ţinea seama de regimul excepţional de care se bucură erarhii Bisericii. Dar chiar şi acest regim comun a fost călcat. Legea şi regulamentele (Statutul Funcţionarilor Publici, art. 57; Regulamentul ei art. 99; apoi art. 84 şi 121 din Regulamentul de procedură disciplinară faţă de preoţi şi diaconi) prevăd categoric că nimeni, chiar dintre aceşti mai mici, nu poate fi ţinut suspendat decât cel mult o lună înainte de trimiterea în judecată şi cel mult două luni în timpul judecăţii. — Iar darea în judecată însăşi, deci şi cercetarea p e baza căreia se decide trimiterea în judecată, nu o poate face, dacă e vorba de Arhierei, decât înalta Curte de Casaţie.

Mitropolitul Gurie a fost suspendat pe temeiul unui raport de anchetă făcut de un inspector al ministerului Cultelor; şi ţinut suspendat mult peste toate termenele prevăzute şi pentru cel mai umil diaconi

Deosebit de trist este felul cum se înfăţişează Sf. Sinod în toată această istorie dureroasă. Deoparte, ministerul cultelor îşi spală mâinile, lăsând să se înţeleagă că toată afacerea priveşte supremul for al Bisericii ortodoxe (pg. 1). De altă parte însă, la pg. 13. citim că mitropolitul Gurie s-a prezentat, în ultima şedinţă a Sf. Sinod, din primăvară, cerând rezolvarea grabnică a cazului. „Toţi I. P. S. S. Membri — scrie memoriul — mi-au arătat dragostea P. S. lor ca şi altă dată, încredinţându-mă însă că măsurile luate au fost impuse în numele Guvernului şi nu au putut să se împotrivească, cu toatecă în conştiinţa şi sufletul P. S. lor nu le-au aprobat". — Acum, cui să-i c redem? Şi ce să zicem despre autoritatea, „conştiinţa şi sufletul" Sf. S inod? Lăsăm întrebarea fără răspuns.

După toate acestea este lesne de înţeles starea sufletească a Ierarhului surghiunit, care, după ştirea tuturor, a avut în toată vremea, înainte şi după unire, o ţinută românească ireproşabilă. Este perfect explicabil, că necazul îl sileşte să aducă aminte celor cari îl judecă azi cu atâta uşurinţă, „nestatornicia şi înşelătoarele aparenţe a realităţilor, schimbătoare şi amăgitoare ale vieţii". Intr 'un memoriu adresat S. Sale Patriarhului Miron preşedintele

© B.C.U. Cluj


Sf. Sinod, scrie între altele: „Vi-se părea bunăoară că faceţi operă arhipăstorească şi că Vă îndepliniţi rol de apostol sfânt al creştinătăţii când în timpul declarării răsboiului nostru de desrobire naţională semnaţi pastoralele de blestem şi de osândă împotriva oştirilor româneşti care veniau să-şi jertfească viaţa pentru eliberarea fraţilor de sub unguri. — Tot astfel I. P. Sfinţitului Nicolae al Ardealului i-se părea poate că face operă de român luminat şi de teolog inspirat, când a semnat alături de alţii, în momente critice, protesul antiromânesc publicat în Pester Loyd în Februarie 1917, împotriva unirei Românilor ardeleni cu România, susţinân-du-se că Românii ardeleni s-ar simţi fericiţi cu ungurii şi nu ar putea progresa decât alături de unguri şi sub conducerea lor. — De sigur, fericită a fost grabnica evoluare a I. P. Sfinţiilor Voastre, atunci când s-au schimbat lucrurile şi situaţiile, ceeace însă nu ne împiedecă să reflectăm asupra grelelor ipostase în care viaţa poate aduce pe oricine când se lasă sedus de duhul nestatornic şi amăgitor al lumei acesteia" (pg. 33).

înţelegem, mai departe, că mitropolitul ajuns la marginea răbdării se vede nevoit „să declare răsboi răutăţii, nedreptăţii , făţărniciei şi lipsei de adevăr care stăpânesc în biserica noastră" (pg. 34), mergând la nevoie până la ultima consecinţă: „In starea de legitimă apărare în care mă găsesc, atât eu cât şi biserica, din cauza acestei atitudini ce arătaţi, Vă declar deci, că dacă nu reveniţi de pe calea nedreptăţei şi ilegalei prigoniri, pe care mergeţi, Vă voiu striga şi arunca Anatema, după exemplul Mântuitorului cu Fariseii şi Cărturarii şi vă voiu pune sub blestemul sfintelor canoane, cum au făcut Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade cu toţi lucrătorii nedreptăţii ori cine ar fi fost ei" (pg. 34).

Până aici au ajuns lucrurile, cari par într 'adevăr „apocaliptice". Ar fi timpul suprem să se încheie cât mai repede cu putinţă această pagină deosebit de dureroasă (ap.).

© B.C.U. Cluj

C R O N I C I

„Missionalum rerum" Expoziţia Misionară, organizata în

Vatican cu prilejul Anului Sfânt 1925, a arătat lumii întregi ce grandioasă o-peră moralizatoare şi civilizatorie este opera misionară catolică. Muzeul Etnologic ce a luat atunci fiinţă şi e deschis tuturor şi acum în Lateran, e o urmă luminoasă şi trainică a expoziţiei menţionate.

In dorul său de a veni atât îq ajutorul strădaniilor depuse de vestitorii evangheliei, cât şi într'a ştiinţei misio-nologice, Sf. Părinte s'a gândit să utilizeze pavilioanele expoziţiei misionare pentru o altă manifestare măreaţă: pentru Expoziţia Artei Creştine, ce va va avea loc în 1940. Viitoarea expoziţie va fi oglinda fidelă a realizărilor artistice creştine din ţinuturile misionare şi din Biserica de rit răsăritean, înfăţişând gusturi diferite şi făcând dovada adaptării artei băştinaşe la cerinţele misionare. — Mai mult. Cităm din scrisoarea apostolică >Missionalium rerum*, delà 11 Septemvrie o :

«Această expoziţie va dovedi neamurilor spiritul într'adevăr catolic al Bisericii lui Isus Hristos, care resptctă patrimoniul artsitic şi cultural, precum şi legile şi obiceiurile fiecărui popor, întru cât nu sunt potrivnice poruncilor lui Dumnezeu. Biserica, încă din cele mai vechi vremuri, repetă cu a..[ Pavel că ea nu caută nimic altceva decât sufletele (2 Cor. 12, 1 4 - 1 5 ) şi că se face totul, tuturor (1 Cor. 9, 22), - Şi va mai arăta această expoziţie şi aceea, că ideea creştină e inepuisabil rodnică şi pe tărimul acesta şi că e în stare ca, ridicându-se deasupra atâtor jalnice împărechieri, să aducă în casa Părin

telui Obştesc, într'o uimitoare unitate de spirit, alcătuirile artistice ale unor neamuri atât de deosebite unele de altele, pentru a aduce lui Dumnezeu închinarea laudei şi a frumseţii*.

In vederea reuşitei cât mai strălucite a expoziţiei ce va avea loc peste nu tocmai trei ani, în Roma se lucrează deja. — Nădăjduim că deastădată ne vom şti prezenta lumii cu demnitatea cuvenită, (ti).

Arma esta mai putarnlcă Ordinea socială şi viata sufletească

a neamurilor sunt grav ameninţate de doue curente extremiste: bolşevism şi neopăgânism sub mască pseudocre-ştină Primejdia aceasta, observată din vreme de Vicarul Domnului şi demascată fârâ milă, e denunţată din nou creştinătăţii şi lumii întregi prin enciclica *Ingravescentibus malis* din 29 Septemvrie c , ca fiind la fel de fatală Bisericii şi Statului ca şi odinioară semiluna.

>Şi aievea - aşa prinde situaţia Capul creştinătăţii — suprema şi eterna autoritate a lui Dumnezeu, care dă porunci şi pune îngrădiri, fiind ne-luată'n seamă, ori chiar repudiată din partea nespus de multora, urmează delà sine că slăbeşte conştiinţa datoriei creştineşti şi credinţa se moleşeşte, de cumva nu se stinge cu totul, pentrucă tn sfârşit să se clatine înseşi temeliile impreunăvietuirii omeneşti şl să se prăbuşească toată clădirea socială in chip de plâns.

»Asta fiindcă deoparte se pot vedea clase de cetăţeni încleştaţi în lupte crâncene: cei cari huzuresc de bine şi cei cari trebuie să-şi câştige hrana, zi de zi, pentru ei şi pentru ai, lor, cu

© B.C.U. Cluj


amarnică trudă. Şi in unele ţinuturi, după cum tuturor Ie este cunoscut, lucrurile au mers a?a de departe, încât dreptul la proprietatea particulară a fost şters şi toate bunurile au fost declarate comune. De altă parte, apoi, nu lipsesc nici de aceia cari mărturisesc că ei cinstesc şi vreau să ridice mai presus de orice Zeul—Stat şi vestesc sus şi tare că se vor strădui din toate puterile să întărească ordinea socială şi autoritatea prin orice mijloace, având pretenţia că în acest chip vor termina radical cu teoriile nefaste ale comuniştilor. Cu toate acestea, in dispreţul luminei evanghelice, fac sforţări sà se reînvie rătăcirile păgâne şi felul de viaţă si păgânilor.

Acestora li-se alătură diabolic de şireata şi funesta ceată a celor ce, făgăduind şi urând pe Dumnezeu, se declară duşmani ai celui Veşnic; se insinua pe toate căile; discreditează şi alungă din inimi orice credinţă religioasă; in sfârşit, calcă în picioare orice drept divin şi uman. Şi în vreme ce fac batjocură din nădejdea în bunurile cereşti, atâ(ă oamenii să urmărească, fie şi cu cele mai neiettate mijloace, o înşelătoare fericire pământească, îmbrâncindu-i, cu îndrăzneală temerară, la tulburări, răsmiriţe şi prăpădul răsboiului civil, ca astfel să se ajungă la destrămarea intregei ordini sociale".

Puhoaiele acestea cutropitoare le va stăvili numai putere de sus. Şi aceea va veni într'ajutoru! creştinătăţii, ca şi la Lepanto, unde a fost înfrântă semiluna, numai în urma ocrotirii Preacuratei. Ocrotire care s e poate câştiga prin rugăciune smerită, atât de dragă Aceleia care este limanul celor învi-foraţi.

Părintele Obştesc numeşte şi felul de rugăciune la care se gândeşte dânsul: Rosarul, zis pe drept cuvânt şi „Psaltirea Maicii Sfinte". (Psalmii lui David sunt 150 la număr; „Născători"-^ unui rosarlu întreg deasemenea sunt 150). E atât de simplă această

rugă (Tatăl nostru şi Născătoarea), încât o poate recita şi cei mai simplu dintre creştini! Şi in aceeaş vreme e atât de simpatică şi cuprinzătoare cu cele cincisprezece momente-tablouri din viaţa Preacuratei, încât e o plăcere duhovnicească pentru savant caşi pentru pălmaş ori clac aş; pentru moşneag ori tinerel.

Inculcând bunilor creştini familiarizarea cu rozariul şi recitarea lui cât mai des şi mai recules, (fără o scurtă meditaţie asupra misterelor rosariului nu se dau indulgenţe!), Pius XI calcă in urmele atâtor înaintaşi în scaunul Sf. Petre: Urban IV ( v e a c XIII) care susţine cu tărie că graţie recitării rosariului „plouă, zi de zi, binecuvântări asupia neamului creştinesc"; preaîn-văţatul Nicolae V, pentru care rosariul e „pomul vieţii carele păstrează pe cei sănătoşi, vindecă pe cei bolnavi, învie pe cei morţi"; Léo X, Sf. Plu V, sufletul biruinţei delà Lepanto, Urban VIII, şi atâţia alţii. Mai ales Leo XIII, cel cu o serie întreagă de enciclice de laudă şi de recomandare a rosariului.

E de prevăzut că glasul Păstorului Suprem din cetatea Veşnică va avea răsunet larg în lumea conştiinţelor creştine şi că roadele nu vor lipsi nici ele. (n).

Semne îmbucurătoare Trecutul bisericesc ne este plin de

greutăţi şi suferinţe. Prezentul aşişderea. Iar perspectivele viitorului se desinează şi ele sumbre.

Cu toate acestea sunt şi indicaţii ce îndrituesc nădejdi înflorite. Una din a-ceste indicaţii e valul de sfântă însufleţire, în continuă lărgire şi adâncire totodată, a pelerinajelor la mănăstirile ce avem. O simplă ochire peste incre-stările ziaristice prilejite de soroacele pelerinajelor e de ajuns ca să ne convingă ce atenţie le dau mulţimile şi ce înseamnă ele pentru viaţa sufletească a satelor.

La hramul mănăstirii Bixadului (SS. apostoli Petru şi Pavel) spunem puţin dacă notăm că au participat peste 25.000

© B.C.U. Cluj


credincioşi şi s'au apropiat de S S . Taine cel puţin 7000 de inşi. ~ La mănăstirea Moiseiului din Maramureş, de praznicul Adormirii Preacuratei, au a-lergat cam 8000 moroşeni şi din părţile năsăudene, înregistrându-se şi aci mărturisirile şi cuminecările cu miile. Şi să nu se uite că tot atunci erau alte trei pelerinaje: la Bixad, la Nicula şi la Drăgeştii Bihorului. Afluenţa de popor a fost imensă: la Bixad peste 30.000 (8500 cuminecări), la Nicula chiar mai mulţi pelerini ca la Bixad. La Dră-geşti deasemenea mii şi mii de credincioşi. — Tablou repetat de Naşterea Preacuratei la Lupşa, iar de ziua Crucii la Prislopul din Ţara Haţegului. Şl nu va trece mult şi o să avem mângâierea de a fi martori la privelişti asemuitoare şi ia Obreja din apropierea Blajului, unde se fac deja din greu lucrările de amenajare pentru mănăstirea basiliană ce s'a hotărît definitiv să se înfiinţeze aci.

Curentul acesta cucernic, sigur, va creşte mereu în proporţii şi intensitate. Mai ales că înalţii chiriarhi, cari cinstesc şi cu prezenţa lor pelerinajele, le fac şi printr'asta să fie cu atât mai dorite şi mai dragi şi turmelor cuvântătoare, (n).

Adunarea generală a „Astrei"

Cei cari au participat, cu gând înţelegător, la congresul «Astrei", ţiuut la Timişoara in 12—13 Septemvrie, s-au întors deacolo cu sufletul Îndoit. Au avut destule motive să se bucure din toată inima, dar au şi temeiuri de legitimă îngrijorare.

Deoparte, trebue să fim perfect mulţumiţi. Dacă, anume, considerăm „A-stra" in sine, conducerea ei, drumurile ce bătătoreşte. Venerabila matronă culturală a „Ardealului* dă mereu dovezi de tinereţă elastică şi întreprinzătoare. După dibuellle explicabile ale primului deceniu de viaţă nouă în România mare, şi-a găsit rostul şi rolul precis ce-i revine în viata neamului,

între nouile împrejurări, radical schimbate fată de trecut. Şi-a potrivit activitatea in deplină concordanţă cu obiectivele ce trebuesc urmărite în noua situaţie. Şi-a canalizat energiile toate în ogorul etnic-cultural, şi le-a concentrat spre realitatea de temelie a vieţii noastre naţionale: satul romanesc- Aici e leagănul şi al vieţii, şi al energiilor, şi al tradiţiilor, şi al specificului nostru naţional. Şi acest isvor de puteri şi de valori proprii, este fn mare primejdie pe toată linia. El trebue, deci, apărat, ocrotit, fortificat şi ajutat la un progres organic, în plină continuitate cu linia de evoluţie mo-rală-artistică sănătoasă, pe care ne-au lăsat-o moştenire veacurile.

A găsit şi metode de acţiune proprii, foarte potrivite pentru scopul urmărit. Şcoalele ţărăneşti, tot mai înfloritoare; admirabila şcoală de sănătate, de educaţie integrală, morală şi naţională, pe care o reprezintă tot mai puternicele organizaţii ale „Şoimilor Carpaţilor"; îmbrăţişarea stăruitoare a marei probleme de readucere la vatră a fraţilor pe cari vitregia trecutului i-a înstrăinat, mai ales în ţinuturile se-cuizate; acţiunea sistematică de luminare a satelor prin şezători, conferinţe, publicaţii etc. toate arată multiplele posibilităţi de muncă binefăcătoare adaptată nouilor împrejurări, pe care şi le-a ştiut creia venerabila noastră vatră culturală. Cum să nu fim mulţumiţi şi să nu privim încrezători în viitor, având în faţă aceste dovezi de vitalitate neindoioasă?

Trebue să ne bucurăm, In deosebi şi de hotărîrile luate în chiar adunarea delà Timişoara. „Astra" a decis să-şi întindă câmpul de activitate şi în vechiul Regal. Apoi : să-şi îndrepte lupta, cu toată tăria, şi împotriva literaturii pornografice, care atentează la sănătatea morală a neamului. In urmă: să accentueze mai mult decât în trecut, în străduinţele sale, laturea spirituală, adăugând la metoda sa de lucru, mai mult didactică, de până acuma,

© B.C.U. Cluj


metoda care s-ar putea numi >mistică", cu baza în credinţă. — Hotărîri cari arată cât de viu simte >Astra" pulsul şi nevoile vremii. Le-a simţit mai ales în capitala Banatului, din care se stinge pe încetul viaţa românească şi unde moartea nu poate fi oprită în loc decât tocmai printr-o mare sguduire a sufletelor prin puterea tainică a cre-dinţii.

Totuşi, avem şi motive de îngrijorare. — „Astra" nu se bucură de sprijinul autorităţilor publice în măsura la care ii dă dreptul nu numai trecutul ei luminos, ci mai ales misiunea pe care o are de împlinit astSzi. Nu numai că nu i-se pun la dispoziţie mijloace materiale corespunzătoare, ci chiar dimpotrivă, se pare că i-se pun piedeci şi beţe în roate. De dragul unor visuri de totală unificare culturală şi de comandă unică în formarea sufletească a neamului, se tinde la o năbuşire tot mai vădită a tot ce este iniţiativă particulară şi tradiţie independentă. Ce dezastru ar însemna birocratizarea şi oficializarea aceasta a culturalizării, e uşor de ghicit. Cât de greu îi este »Astrei« să se menţină în fata valului, este iarăşi lesne de înţeles!

Ar fi necesară, chiar din acest motiv, o nouă strângere a rândurilor, o nouă trezire a conştiinţelor ardeleneşti întru apărarea şi salvarea marei comori pe care ne-au lăsat-o moştenire înaintaşii în „Astra" culturală. Şi tocmai aci e motivul cel mai greu al îngrijorării. Nu vedem semnele acestei treziri. Nu vedem noua însufleţire a-prinzându-se în jurul vechiului altar. Adunarea delà Timişoara nu a fost & bucurie şi sub acest raport. — Poate să ne fi înşelat impresiile. Ne-am bucura din inimă. Dacă însă vedem bine lucrurile, trebue să se încerce, în grabă, o nouă mobilizare generală a conştiinţelor, cari nu pot lăsa să se stingă o făclie care a luminat 75 de ani drumurile grele ale neamului nostru, (a).

Vizita mitropolitului ortodox al Varşoviei

La sfârşitul lui Septemvrie a sosit în ţară, pentru a vedea pe S. Sa patriarhul Miron şi biserica sa, mitropolitul Dionisie al Varşoviei, capul bisericii ortodoxe din Polonia. Primirea făcută înaltului ierarh străin n-a lăsat nimic de dorit. A avut fast şi strălucire oficială neaşteptat de mare. Organizatorii au căutat, în toate chipurile, să dea vizitei caracterul unui eveniment de excepţională importanţă pentru ţara şi neamul nostru. Presa a fost şi ea la înălţime. Suntem deci siguri, că înaltul oaspe şi însoţitorii săi au dus cu ei cele mai bune impresii şi că cele câteva zile petrecute de ei in Bucureşti au contribuit în mare măsură — aşa cum s-a accentuat în toate discursurile şi toasturile — la strângerea raporturilor de prietenie nu numai confesională, între cele două biserici pravoslavnice, ci şi intre cele două popoare aliate din care fac parte oficialităţile bisericeşti respective.

Vizita, şt amploarea excepţională care i-s'a dat, pe noi ne bucură în chip deosebit. Prin ea s-a confirmat încă odată faima noastră de popor prin excelenţă ospitalier. Dar, mai ales, legăm întemeiate nădejdi că ea va reuşi să schimbe niţel atmosfera delà conducerea bisericii ortodoxe poloneze, in ce ne priveşte pe noi, Românii. Intr'a-devăr, în anturajul I. P. S. Sale mitropolitul Dionisie care ne-a făcut onoarea pomenitei vizite, nu se ştie despre noi excesiv de mult. Şi ce se ştie, nu e tocmai conform cu adevărul şi nici nu ne poate încânta pe deantregul. Un exemplu.

Ecclesia, buletinul oficial al bisericii ortodoxe din Grecia, No 3 2 - 3 3 din 21 August 1937, pg. 259, reproduce din un articol apărut in Slovo, foaia mitropoliei ortodoxe a Varşoviei, următoarele rânduri publicate din prilejul călătoriei pe care o făcuse în Polonia M. S. Regele Carol II: » Poporul român este de

© B.C.U. Cluj


origine slavă. Colonizarea întreprinsă la începutul veacului II de către împăratul Traian, pentru apărarea frontierelor imperiului, a săvârşit, ce-i drept, romanizarea ţării; dar poporul român a primit spiritul roman mai mult In civilizaţie decât în sângele său, care, cu toată probabilitatea, a rămas slav. A-mestecul acestor două elemente, slav şi roman, este înfăţişat într'un chip isbitor in limba românească. Poporul românesc a luat, adecă, rădăcinile cuvintelor latine, cărora le-a dat insă ter-mlnaţiuni slave. Este cu totul unic faptul, că biserica românească n-a început să celebreze liturghia în româneşte decât în veacul XVII; până atunci a săvârşit-o în limba eclesiastică slavonă, atât în Moldova cât şi în Va-lahia...<

Ne reţinem delà orice comentar, pentru a nu supăra pe nimeni. Observăm doar atâta, că la Roma şi in Franţa, de unde venia un om de talia cardinalului Tisserant, se vorbeşe altfel despre noi. Totuşi publicaţiile ortodoxe româneşti au găsit de cuviinţă să dea un spectacol, lipsit şi de demnitate şi de înţelegerea intereselor naţionale, din prilejul unei vizite care nu putea să fie decât de folos ţării. Şi încă, în măsură cel puţin egală cu aceea pe care ne-a făcut-o mitropolitul ortodox al Varşoviei! (air).

Jubileu îndreptăţit Agenţia *Fides* a împlinit în vara

aceasta zece ani de existenţă. Ideea înfiinţării unei agenţii catolice misionare a fost a cardinalului vicar Mar-chetti-Selvaggiani şi a fost zămislită în ceas cu noroc. Trecut prin comitetul Operei răspândirii credinţei şi fiind aprobat de el, planul a fost prezintat şi Sf. Părinte, care la 9 Mai 1927 şi-a dat învoirea ca planul să fie înfăptuit. Ceeace s'a şi întâmplat apoi numai decât, cu păr. P. Considine, procuratorul general din Roma al asociaţiei de Maryknoll (Statele Unite Nordame-ricaney pentru misiunile externe.

Astăzi, precum reiasă dintr'o dare de seamă a Msgr. Bouquin, actualul ei director, agenţia „Fides" are 447 corespondenţi în toate teritoriile misionare de pe întreg globul. Ştirile redactate de această agenţie se dau in cinci limbi: italiană, franceză, engleză, spaniolă şi germană (delà 1932 încoace). Numărul gazetelor şi revistelor ce se folosesc de aceste ştiri se apropie de 2000, în patruzeci de limbi.

Scopul agenţiei „Fides" este orientarea cinstită şi obiectivă, a întregei lumi de bunăcredinţă, în tot ce priveşte misiunile catolice. In acest scop aduce, înafară de ştiri, şi articole asupra problemei misionare ca atare şi pune bucuros la dispoziţia tuturor publicaţiilor ce doresc aşa ceva, şi fotografii din teritoriile misionare, (n).

Canalele lacrimiior Numai aşa pot fi numite cele două

canale dintre cari unul leagă Marea Albă cu Marea Baltică, iar celalalt Moscova, prin Volga, cu Marea Caspică. Acesta din urmă a fost inaugurat în vară cu un fast extraordinar. I-s'a dat numele Jagoda, şi la gura lui delà porţile Moscovei au fost ridicate doue statui uriaşe: una lui Lenin, alta lui Stalin. La conjucţiunea lui cu Volga a fost înălţată a treia statuă de 80 picioare înălţime, în cinstea lui Jagoda, sinistrul personagiu din fruntea Ghe-peului, ulterior disgraţiat şi executat.

La vremea sa, presa ce simpatizează bolşevismul a umplut lumea cu lauda acestor realizări. Nu s'a suflat însă un cuvinţel despre metoda folosită în captarea şi plata braţelor muncitoare. A-sta dintr'o prudenţă vrednică de fiii tatălui minciunii.

Ideea procedurii adoptate de 'Comitetul Central Permanente a fost a lui Jagoda: Să se cumpere, cu contracte în regulă, prisonieri delà «Administraţia centrelor de concentrare*. S'au făcut şi preţurile: '200 « 400 ruble pentru un inginer ori mecanic; 50—100 pentru un lucrător specializat; 10—20 pentru

© B.C.U. Cluj


un muncitor simplu. Toate acestea cu ciauzula: «cumpărătorii* nu sunt obligaţi să restitue prisonierii la sfârşitul lucrărilor Din partea sa statul se o-bligă să deie un oarecare ajutor pentru susţinerea lor. Fireşte că patronii, cuminţi cum erau, incassau ajutoarele şi dacă se întâmpla să moară vre-un pri-sonier. Aşa că, dacă era vorba de câştig, apoi curgea şi delà morţi, ca delà vii. Biete victime, scăpate din robie cu fuga în Finlanda, evaluează, după *Osservatore Romano» (19. 8. 37), la 200 000 numărul celor morţi în timpul săpării celor doue canale. Intre aceştia a fost şl metropolitul Krasbitski, săvârşit din viaţă după zece ani muncă silnică. — Despre aceasta insă tace cronica. Aşişderea şi despre cumplitele suferinţe ale sutelor de mii ce au robotit in frig şi foame şi sub lovituri de cnută dar, înzestraţi fiind cu mai bogate resurse de forţe, au rămas în viaţă să vadă ridicarea celor trei statui. Unii şi dinamitarea celei a lui Jagoda. Şt cine ştie dacă nu mulţi din e* vor vedea şi pe celelalte doue ajungând aceeaş soartă ?

De notat că după aceeaş reţetă s'a purces şi la construirea liniei de cale ferată Baikal—Amoer şi la clădirea de centrale electrice şi mulţime de alte stabilimente cu cari se mândreşte dictatura roşie. (n).

Săptămână lomistică Profesorul de pie memorie Pavel Dan

şi-a exprimat în nenumărate rânduri ar-zătoarea dorinţă de a studia filosofia Sf. Toma. Şi glasul acesta se aude în lumea întreagă. Din chaosul ce stăpâneşte societatea modernă, sufletele sincere caută o ieşire, caută idei solide cari sâ lé arete calea sănătoasă.

Cel chemat să prindă indicaţiile vremii e şi aici preotul. Care însă nu va putea fi călăuzitor dacă nu va fi rumegat el mai întâi bine principiile indestructibile ale filosofiel Sf. Toma. Superiorii Institutelor de cultură şi pregătire din lumea catolică sunt consta de aceasta. Mai recent, Mons. Pa

rente, rectorul Colegiului de Propaganda Fide, a aflat de bine ca tn vacanţa din acest an să aranjeze o săptămână de studii asupra punctelor fundamentale ale filosof iei Sf. Toma. Şi care a şi reuşit cât se poate de bine, între 16—22 Sept. c. Conferenţiar fu păr- iezuit Boyer, secretarul Academiei sf. Toma din Roma, filosof şi teolog de mâna întâi.

In primele trei zile a tratat, cu o competinţâ rară, idei de valoare veşnică din metafizică: problema cunoaşterii şi problema morală la sf. Toma; ca apoi, în alte trei zile, să expună frământările gânditorilor mai vechi şi moderni: Descartes, Kant, Fichte, Hegel, Croce, Gentile şl Carlini, din z i lele noastre. Cărora Ie-a opus principiile indestructibile bazate pe realitate, ale sf. Toma.

In afară de conferinţele comune, n'au lipsit nici desbaterile particulare. Şi în acestea păr. Boyer s'a arătat perfect cunoscător al oamenilor, faptelor şi ideilor contimporane din lumea întreagă Şi din România. Alumnii noştri români delà Propagandă au avut ocazie să audă lucruri îmbucurătoare. Aşa, fiind vorba despre congresul filosofilor ţinut la Paris cu ocazia aniversării tricentenare delà tipărirea operei .Discours de la Méthode" a lui Des-caites, spunea păr. Boyer că cea mai mare admiraţie a avut-o faţă de gânditorul român d. Petrovici. Care în faţa al or 800 de congresişti a conferenţiat despre valoarea argumentului cosmologic pentru dovedirea existenţii lui Dumnezeu. Şi încă într'un mod impecabil. Toţi gânditorii de bine au rămas perfect mulţumiţi. In conversaţia avută ulterior, d. Petrovici a zis către Boyer: „Sunt sigui că azi Dumnezeu e mulţămit de mine, pentruca am vorbit bine de cuvinte cari au rămas întipărite in sufletul păr. iezuit, şi apoi primite cu tot entuziasmul tineresc din partea propagandiştilor români cari doresc o transformare in spre bine a gândirii româneşti, (at).

© B.C.U. Cluj


„Pax Romana" în congres Puternica organizaţie mondială a stu

denţilor catolici, „Pax Romana' şi-a ţinut anul acesta, Ia sfârşitul lui Iulie şi Începutul lui August, cel de al XVI-lea congres general la Paris. Au participat la el cam 1000 studenţi şi studente din toate părţile lumii, aparţinând la nu mai puţin de patruzeci de na{iuni. „Astru" român a fost reprezentat şi el de trei student! români uniţi.

Au fost două serii de şedinţe: active şi festive. Cele dintâiu au avut loc în zilele de 24—28 Iulie c. Celelalte din 29 Iulie - 3 August c. Toti referenţii au fost de acord intru a scoate în relief necesitatea formaţiei morale a studentului şi a educaţiei lui in vederea închegării unei personalităţi de delicată conştiinţă şi având simţul răspunderii. S'a constatat, cu regret, stadiul de decadenfă in care au intrat, în şcoala de azi, studiile clasice şi s'a insistat asupra primejdiei ce o formează radio, presa şi cinematograful lăsat fără un control serios. Tot odată s'a inculcat studenţlmei să deie toată a-tenţia realităţilor sociale *şi să le studieze temeinic şi practic.

La şedinţele festive au participat, între alte ilustre persoane bisericeşti, cardinalii Verdier şi Baudrillart, nunţiul papal Valerio Valeri, episcopul Marius Besson, ş. a. Iniţierea participanţilor în tainele măreţei alcătuiri dramaturgice „Le vray Mistere de la Passion" au făcut-o literaţii de renume: Mauriac şi H. Qhéon. Tema principală a congresului: >Problema şomajului tinerilor academicieni* au tratat-o, cu deosebită competentă, P. Dubois, Winkler (prof. unlv. Viena) şi Dupong, ministrul din Luxemburg.

Drept rezultat imediat şi pozitiv al congresului s'a înfiinţat o centrală „Pax Romana" cu sediul în Freiburg (Elveţia) şi cu menirea de a purta evidenţă despre toate posturile vacante, din lungul şi largul lumei, cari ar putea fi ocupate de academicieni catolici. Iar pentru proximul congres

general, ce va avea loc anul viitor în Laibach, s'a fixat ca temă generală: Combaterea comunismului, (n).

Protestanţii pe baricade Nebunia nazistă, cu tendinţele ei

evident păgâne, a trezit la realitate şi pe protestanţii germani cari mai ţin la credinţă. Grupările religioase din Germania: „Bekentnisskirche", „Luthe-rische Kirche" şi ,Altpreussische U-nion" au publicat un manifest antina-zist, c3re a fost cetit în toate bisericile protestante, în ultima Duminecă din August c. in acest manifest căpeteniile religioase protestante se plâng că intervenţia lor comună la stăpânire să înceteze odată şlcanările ce le fac credincioşilor organele regimului, a rămas fără nici un efect. Apoi continuă:

„Lupta împotriva religiei clatină, până în cele mai adânci temelii ale sale, unitatea poporului german. De aceea suntem nevoiţi să facem faţă acestei lupte până la extrem. A purcede altfel ar însemna să trădăm poporul nostru. E vorba de o luptă împotriva lui Dumnezeu; împotriva Dumnezeului veşnic şi viu. E vorba de o luptă împotriva lui Isus Hristos. Se caută Dumnezeu in natură, în sânge, în popor, în conştiinţă. Dar în acest fel nu va fi aflat Dumnezeu. Pentrucă intre Dumnezeu şi om e bariera de netrecut a păcatului. Fără Hristos nu-i libertate, nu-i răscumpărare. Aşa s'a ajuns să li-se zică celor credincioşi „duşmani ai poporului". Se publică într'una ordonanţe în contra comunităţilor religioase; se pun piedeci in calea educaţiei religioase a tineretului; studenţii in teologie sunt prigoniţi; se tot înmulţesc procesele, arestările, expulsă-rlle, interdicţiile, In astfel de împrejurări trebue sa strigăm: Nu vă lăsaţi intimidaţi de nici o suferinţă; continuaţi lupta până la sfârşiţi"

...La noi se află condeie de biseri-cani cari să ridice in slăvi — national socialismul, împotriva căruia a trebuit să ia lupta, pe viaţă pe moarte, chiar şi protestantismul! (n).

© B.C.U. Cluj

Nf. 8-9 CtlLTURfl CREŞTINA 645

Spectacolul bolşevic In împărăţia roşie a sosit ceasul ispă

şirilor. Sângele celor nevinovaţi începe a-şi cere răsbunarea. Nebunia, ajunsă stăpână peste cea mai mare împărăţie, începe a se arăta în toată splendoarea ei sinistră. Rânduri-rânduri, cad în ţărână capetele fioroşilor dictatori. Mareşali şi căpetenii, numele cărora făcea să tremure de groază milioane de fiinţe desmoştenite, cad împuşcaţi ca iepurii — o mare vânătoare împărătească. — Se vede că dictatorii nu mai găsesc vânat de seamă in rândurile decimate ale milioanelor de iloţi. De asta s'au plictisit. Se ucid acum ei între ei. Este, în Rusia, o orgie a sângelui şi a groazei, pe care nici o minte de om nu o poate înţelege.

Se şi vorbeşte deschis, chiar în taberele socialiste, de o tulburare mintală a lui Stalin. Totuşi, privite lucrurile mai adânc, nu se poate nega că ţarul roşu lucrează impecabil, în perfectă logică bolşevică, >lichidându-şi< concurenţii. De sigur, fioroasele scene din Rusia nu se pot împăca cu logica noastră, cu simţirea noastră formată de cele două milenii de creştinism, care ne-a învăţat să preţuim viaţa de om mai presus de toate. Dar în concepţia materialistă a vieţii, sunt cum nu se poate mai fireşti.

încât pentru Europa, ultimele masacre, neisprăvite încă, din Rusia, vor fi de mare învăţătură. Se vor trezi din rătăcirea lor şi aceia cari s'au lăsat prinşi de iluziile unui >rai< materialist născut din teoriile scrintite ale lui Marx. Se vor cuminţi ţările cari căutau să se prindă, zimbitoare şi smerite, de pulpana roşie.

Singura întrebare ce şi-o mai pun unii: cum de poporul rusesc tolerează acest ultim ospăţ crâncen al nebuniei? Răspunsul nu poate fi decât a-cesta: întreg aparatul de conducere sovietic este atât de urgisit, încât ţara se bucură când vede pe tovarăşii delà conducere omorîndu-se unii pe alţii ! (a ) .

După congresul delà NUrnberg

Congresul anual al naţlonal-socialis-mului german, ţinut în Septemvrie la NUrnberg, e sortit să marcheze o nouă etapă în evoluţia spirituală a Germaniei. In mijlocul unor festivităţi, de proporţii şi cheltuială pe care fantasia noastră democratică nu şl-le poate nici măcar Închipui, s-au făcut declaraţii şi s-au lămurit atitudini, cari pun în plină lumină drumul nazismului hit-lerist.

Ce-i drept, ruptura oficială dintre statul nazist şi biserică nu s-a decretat pe faţă. O seamă dintre fanaticii lui Rosenberg au răma3, deci, decepţionaţi. Ei aşteptau cumplite declaraţii de răsboi religios şi deslănţuirea prigoanelor ca'n Rusia ori în Spania roşie. Nu a fost aşa. Din anumite calcule, încă nu destul de transparente, Fuhrerul a păstrat o oarecare mo-deraţiune în vorbă. Mai are nevoie, pe câtăva vreme, de adormirea conştiinţelor celor simpli. — in realitate însă, in fapte, in Germania răsboiul contra religiei este deschis şi statul s-a identificat cu tendinţele criminale de suprimare a creştinismului. E vorba, subliniem, de creştinism, în general, nu numai de catolicism. Nazismul este principial în contra religiei lui Hristos. Vor avea desiluzii, de astă dată, unii hitlerişti deghizaţi din ortodoxia unitofobă delà noi, dar, din nefericire, protestanţii se găsesc faţă de naţional-socialism în aceeaşi situaţie ca şi catolicii. Şi ei s-au văzut nevoiţi să protesteze împotriva rândue-lilor contrare libertăţii credinţii.

Situaţia reală din Germania, aşa cum s'a vădit în congresul din NUrnberg, o analizează un articol condensat şi îngrijorat din „Osservatore Romano* (15. 9. 37). Semioficiosul Vaticanului constată că, departe de a se ajunge la pace, „lupta ascunsă cât şi făţişă In contra Bisericii şi în contra drepturilor ei garantate printr'un concordat, ur-

© B.C.U. Cluj


mează fără întrerupere". Dovezile a-bundă. Literatura anticreştină sporeşte, şi e tot mai violentă. Nouile ordonanţe ministeriale pretind schimbarea catehismului In duh naţional-socialist, in fond păgân. însăşi mişcarea naţional-socialistă este tot mai adânc străbătută de păgânismul „nordic". Conducătorii favorizează pe faţă acest proces. Până acum afirmau cu vorba şi in scris, oridecâteori l i-se semnalau atacurile contra creştinismului, că Rosenberg este un simplu particular fără răspundere iar lucrările lui lipsite de orice valoare ştiinţifică. Totuşi, doctrina lui Rosenberg s'a declarat oficială, şi-a făcut intrarea în şcoală, iar la NUrnberg s'a dat

lui Rosenberg primul premiu naţional nu pentru calitatea sa de „poet", ci pentru aceea de „proroc laureat" al gândului şi al statului naţional socialist.

In felul acesta, scrie „O. R." „devine o ironie orice aserţiune a unei atitudini binevoitoare faţă de creştinism". De sigur prigoana din Germania contra religiei încă nu a ajuns la faza unde se găseşte cea din Spania roşie. Dar merge într'acolo. Căci şi „în Spania cartea antireligioasă a fost precursorul conştient sau inconştient al atrocităţilor ulterioare".

Va da şi în Germania aceleaşi roade? — Pericolul e mare. Dumnezeu să ferească! (a).

B I B L I O G R A F I E I. LUPAŞ: Istoria unirii Românilor. Bucureşti 1937. (Editura

fundaţiei culturale Principele Carol). muil Micu Klein, de Gheorghe Şincai şi Petru Maior, dsa strecoară insinuarea perfidă că aceştia, «prigoniţi de

Noua scriere a d. Ion Lupaş nu este lipsită de calităţi. Scrisă într-un stil de o perfectă claritate, ea cuprinde ca într'o mare frescă toate momentele importante, culese — când n-a intervenit patima confesională — cu deosebită pricepere, din năzuinţele statornice ale neamului nostru spre unitatea sa naţională. Recunoscându-i cu plăcere a-ceste calităţi, suntem nevoiţi să constatăm că unitofobla, care la d. Ion Lupaş pare a fi de natură organică, i-a impus anume atitudini dezonorante pentru orice scriitor cu pretenţii de seriozitate şi cu atât mai mult pentru un profesor universitar şi membru al Academiei române.

v Această unitofobie l-a făcut să prezinte în lumină cu desăvârşire falşă întreaga istorie a Românilor ardeleni în cele din urmă doue sute de ani. Astfel este trecut sub tăcere rolul covârşitor pe care l-au avut in formarea, închegarea şi răspândirea conştiinţii originii noastre, a drepturilor noastre naţionale şi a conştiinţii unităţii noastre, şcoalele Blajului, care sunt abia amintite alături de şcoala din Orlat. Vorbind de Sa

ca tre cei ce ar fi fost datori să-i ajute*, au pribegit spre Buda, capitala Ungariei şi s-au stins între străini, pe când Gheorghe Lază"-, alungat şi el din pământul Transilvaniei, a pornit spre Bucureşti. «Această îndreptare spre apus a unora, spre miazăzi-răsărit a celuia-lalt* se poate explica prin faptul că pe cei dintâi Klein, Şincai şi Maior — »au isbutit a-i desrădăcina încâtva delà tulpina neamului înaltele scoale străine, picurându-le în suflet oarecare neîncredere în viitorul neamului ,şis-matic', câtă vreme credinţa lui Gheorghe Lazăr in viitorul neamului, din care s'a ridicat, n-a putut fi sguduită prin nici o şcoală străină oricât de înalte ar fi fost învăţăturile* (p. 212).

Klein, Şincai şi Maior au fost uni{i şi neputându-le contesta anume merite naţionale, unitofobia îl face pe d. Lupaş să afirme că şcoalele înalte, unde au învăţat, i-a desrădăcinat delà tulpina neamului şi astfel neavând încredere în viitorul lui, s'au refugiat în ca-

© B.C.U. Cluj

Nr 8-9 CULTURA CREŞTINA 647

pitala Ungariei, pe când, in oposiţie cu ei, credinţa ortodoxului; Gheorghe La-zăr n-a putut fi sguduită şi de-aceea s-a refugiat Ia Bucureşti. Klein, autorul primei gramatici tipărite a limbei române, care în faţa strălucirii originii noastre romane exclamă plin de mândrie că din sânge românesc a se naşte mult iaste şi că mult iaste a fi născut român, a fost un desrădăcinat delà tulpina neamului! Şi un desrădăcinat a fost şi Gheorghe Şincai, fanaticul, dârzul şi neastâmpăratul autor al Cronicei Românilor, cel mai îndrăsneţ monument al conştiinţei unităţii noastre naţionale, in care istoria Românilor de pretutindeni e prezentată desfăşuiân-du-se unitar ca al via unui fluviu imens! Şi tot un desrădăcinat a fost şi Petru Maior, autorul Istoriei pentru începutul Românilor din Dacia, cartea de căpătâi, cum ne asigură episcopul ortodox Nic. Popea, a tinerilor români din 1848; carte despre care Iordache Malinescu scriea la 1834 că ea i-a învăţat pe Români ,a-şi cunoaşte trupina şi fiinţa" şi a urzit epocă naţiei româneşti, iar cu câţiva ani mai târziu, Cogălniceanu spunea, că prin ea Petru Maior ca un nou Moise a deşteptat duhul naţional şi lui ti suntem datori cu mare parte a impulsului patriotic ce de atunci — delà apariţia cărţii — s'a pornit în tustrele provincii ale vechii Dacii. = Ce iipsâ de seriozitate!

Aceeaş patimă confesională îl face pe d. Ion Lupaş să neglijeze cu totul şi luptele vlădicului unit Inochentie Klein şi marile mişcări politice din anii 1790—92 iniţiate de preotul unit Ion Para cu concursul nelimitat al episcopului unit delà Oradea, Ignaţie Darabant şi să nu tacă nici amintire de a-dunaiea naţională delà 3/15 Maiu 1848, fiindcă ea a avut loc pe Câmpia Libertăţii delà Blaj.

Frământările politice ale Românilor ardeleni începând cu anul 1848 şi până la marea unire din toamna anului 1918 s'au desfăşurat, după expunerea d. I. Lupaş, aproape numai în jurul mitro-

poliţilor ortodocşi Şaguoa şi Miron Romanul şi a răposatului Vasile Goldiş, ceeace, evident, constituie o îndrăs-neaţă pervertire a realităţii. In ceea ce-1 priveşte pe Şagnna, rolul lui în luptele politice ale anilor 1848/49 a fost pur decorativ. In pregătirea adunării naţionale de pe Câmpia Libertăţii delà Blaj, pe care, in calitate de episcop, a prezidat-o alături de unitul Ioan Lemenyi, n'a avut nici un amestec. întors abia de câteva zile delà Carlovitz, unde fusese pentru sfinţire, în mijlocul freamătului general românesc de-atunci, Şaguna n'a avut pentru delegaţia cre-dicioşilor care'l aşteptau la marginea Sibiului decât îndemnuri — spuse nemţeşte! — la supunere faţă de împăratul delà Viena, iar la adunarea delà Blaj a făcut o singură politică (!) şi anume: ca Românii să nu ieie atitudine atât de categorică împotriva unirii Ardealului cu Ungaria. Celebra adresă colectivă delà începutul anului 1849, în care reprezentanţii Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina cereau unirea tuturor acestor Români intr'o singură naţiune independentă, adresă de care vorbeşte d. Lupaş la p. 248 a cărţii sale, a fost făcută de teologul unit Ion Maiorescu, autorul celei mai mari părţi a memoriilor politice trimise curţii împărăteşti in anii 1849/50. De altfel episcopul Popea în monografia sa despre Şaguna o spune şi el (p. 244) că membrii delegaţiei româneşti la curtea împărătească petreceau la Viena iar Şaguna Ia Olmtitz. La Viena se redactau adresele şi memoriile care apoi erau trimise şi lui Şaguna pentru iscălire, fără ca acesta să aibă vre-un rol la întocmirea lor. Cât de mult trebuiau să lupte uneori membrii delegaţiei până isbutiau să obţină şi semnătura lui Şaguna, ne-o a-rată Ion Maiorescu în corespondenţa sa.

Din cercetarea atentă a documentelor acestor ani rezultă, înafară de orice îndoială, că atitudinea episcopului delà Sibiu nu era totdeauna în conformitate cu dorinţele naţionale. Astfel d. p. a-dunarea delà Blaj s'a pronunţat contra

© B.C.U. Cluj


unirii Ardealului cu Ungaria. Cu toate acestea puţin timp după adunare Şa-guna trimite enoriaşilor săi o adresă circulară in care îi îndeamnă să fie fideli coroanei ungureşti. La 22 August al aceluiaş an 1848, episcopul prezidează o adunare a Românilor din Pesta, care adunare „proecta o proclamaţiune către poporul român cu scop ca să-l îndemne spre credinţa neclintită către Maghiari". Şaguna a fost ales de adunarea de pe Câmpia Libertăţii delà Blaj preşedinte al comitetului naţional care avea menirea de-a conduce naţia românească in cursul revoluţiei. La 25 Iulie 1848 însă, într'o declaraţie trimisă din Pesta Gazetei delà Braşov spre publicare, episcopul işi îndeamnă credincioşii să nu asculte de ordinele comitetului, al cărui preşedinte era. După unirea forţată, făcută contra votului Românilor, a Ardealului cu Ungaria, Moise Fulea, vicarul episcopului delà Sibiu trimite, la 17/29 Iunie 1848, poporului o adresă circulară, în care această unire e numită prasnic. Şaguna a fost apoi învinuit tot timpul de contemporanii săi că dintr'un loialism exagerat faţă de curtea împărătească a consimţit în 1865 la sacrificarea autonomiei Ardealului. Acuzaţia aceasta i-o aduce într'o foarte interesantă scrisoare şi sasul Trauschenfels, care deţinea informaţia delà contele Miko, fostul guvernator al Transilvaniei.

In ce priveşte conştiinţa lui Şaguna despre unitatea naţională şi, mai ales, despre necesitatea unirii politice a tuturor Românilor, amintim articolul reprodus în fruntea numărului 59 din 28 Iunie 1854 al organului său Telegraful Român, in care se exprimă bucuria pentru ocuparea Principatelor române din partea Austriei şi se spune că a-ceastă ocupaţie este un drept firesc al Austriei, pentrucă »ţările delà Dunărea

de jos se ţinură multă vreme de coroana Ungariei* şi ele i-au fost smulse de Turci numai într'un răsboiu hoţesc. De aceea >dreptul Austriei de-a reocupa, la un prilej binevenit, ţările acelea, nu s'a stins de loc*.

Despre Miron Romanul e suficient să spunem că în mijlocul revoltei generale care a cuprins opinia publică românească în anul 1883, când parlamentul maghiar discuta proectul legii învăţământului secundar, dădea ordin preoţilor săi, în adresă circulară tipărită şi în ungureşte, ca să nu participe la manifestaţiile de protestare ale «agitatorilor». Pe timpul luptelor memorandiste, acelaş Miron Romanul era şeful unei grupări cu pronunţate sentimente ma-ghiarofile . . .

La p. 329 d. Lupaş citează profeticele cuvinte publicate de Gazeta Transilvaniei delà Braşov in numărul delà 17 Maiu 1848, că soarta naţiunii române se va hotărî la Iaşi şi Bucureşti iar nu la Cluj şi Budapesta, fără să spună că autorul lor a fost teologul unit Gheorghe Bariţiu. Pentru d. Lupaş nu există nici figura atât de luminoasă, de nobilă şi de idealistă alui Ioan Raţiu, nici alui Ştefan Cicio Pop, care în calitate de preşedinte al Consiliului national român a condus acţiunea Românilor ardeleni delà isbucnirea revoluţiei până la adunarea delà 1 Decemvrie 1918 şi nu există nici Iuliu Maniu, şeful guvernului ardelean în cursul perioadei atât de sbuciumate care a urmat după 1 Decemvrie 1918. Rolul tuturor acestora a fost, incontestabil, cu mult mai important decât al regretatului Vasile Goldiş. Toţi au însă în ochii d. Lupaş defectul capital de-a fi uniţi şi de aceea de unitis nec mentio fiat

Cu astfel de fobii se poate face orice, numai ştiinţă istorică serioasă nu. (p).

E r r a t a . La pag. 594 se v a ceti: Psichari, tn loc de Pshari, iar la pag. 616, rândul 6 de jos se v a întregi: mai uşor de respectat decât de urmat . .

Tipografia Seminarului Teo log ic gr. cat. Blaj.

© B.C.U. Cluj

caleh primenirii duhovniceŞtidspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/1941/1/bcucluj_fp...parte la...

Documents