EDITORIALCu ocazia alegerilor pen-tru funcția de președinte al României, Uniunea Armenilor din România a trimis tuturor candidaților o scrisoare prin care solicita un punct de vedere în legătură cu Genocidul, avînd în vedere că în anul 2015 se împlinesc 100 de ani de la de-clanșarea masacrelor împotriva armenilor. Din păcate nici un candidat nu a răspuns la această scrisoare pe care o publicăm mai jos.

Domnule/Doamnă …………,

Comunitatea armeană din România a luat act de can-didatura dumneavoastră la cea mai înaltă funcţie în stat. Dem-nitatea funcţiei de Preşedinte al României presupune o viziune umanistă, o atitudine princip-ială în ce priveşte temele de largă rezonanţă, în plan intern și internaţional. Printre eveniment-ele cu larg ecou internaţional ale anului 2015 se numără şi comemorarea unui secol de la declanşarea, de către au-torităţile Imperiului Otoman, a genocidului îndreptat împotri-va populaţiei armene, act bar-bar care a produs un milion şi jumătate de victime, majorita-tea fiind femei, bătrâni şi copii. În ultimele decenii co-munitatea internațională a con-siderat, prin declaraţii şi acte normative, că faptele comise de autorităţile Imperiului Otoman în anul 1915 împotriva popu-laţiei armene locuitoare a impe-

riului constituie GENOCID, în sensul Convenţiei pentru Preve-nirea şi Reprimarea Crimei de Genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 9 decem-brie 1948. În acest sens, prin Rezoluţia din 18 iunie 1987, Parlamentul European declară că „Parlamentul consideră că evenimentele tragice care s-au derulat în 1915-1917 împotri-va armenilor pe teritoriul Im-periului Otoman constituie un genocid în sensul Convenţiei pentru Prevenirea şi Reprimar-ea Crimelor de Genocid, adop-tată de Adunarea Generală a O.N.U. la 9 decembrie 1948.“ La aceasta, se adaugă Rezoluţia Adunării Parlamentare a Con-siliului Europei din data de 24 aprilie 2001 care cheamă la lu-area măsurilor necesare pentru recunoaşterea genocidului în-dreptat împotriva armenilor în Imperiul Otoman, la începutul secolului XX. Numeroase Parlamente au adoptat declaraţii privind recunoaşterea şi condamnar-ea genocidului armean. Prin-tre acestea, forurile legislative din Germania, Canada, Rusia, Italia, Belgia, Olanda, Polo-nia, Grecia, Suedia, Vatican, Elveţia, Argentina, un număr de 42 dintre Statele Unite ale Americii etc. etc., iar Uruguay și Franța au adoptat legi în acest sens. În fiecare an, de 24 aprilie, ziua comemorării Gen-ocidului armean, președintele Statelor Unite face o declarație pe această temă, condamnând masacrarea armenilor și făcând

Scrisoarefără răspuns

apel la Turcia să recunoască paginile negre ale istoriei sale și să își reglementeze relațiile cu Armenia. Ignorarea primului genocid al secolului XX, căruia i-a căzut victimă poporul armean, a avut grave consecinţe în isto-ria umanităţii. Recunoaşterea şi condamnarea la vreme a Genocidului armean ar fi dus la evitarea Holocaustului şi a multor altor atrocităţi similare.Trăgând învăţămintele nece-sare din lecţia neînduplecată a secolului care a trecut de atun-ci, statele lumii au datoria de a da recunoaşterea și condamnar-ea cuvenite acestei tragedii a poporului armean.Domnule/Doamnă ............,Noi, armenii din România, re-cunoscători poporului și gu-vernului României care, în anii ’20 ai secolului trecut, a primit cu brațele deschise și a acordat adăpost supraviețuitorilor Gen-ocidului armean, dorim să vă întrebăm:1. Pe agenda dumneavoastră pentru anul 2015 este inclusă şi chestiunea recunoaşterii și con-damnării Genocidului armean? 2. Care sunt acţiunile pe care le veți promova în această priv-inţă?

Cu mulțumiri,

Varujan Vosganian senator

Președinte al U.A.R

Varujan Pambuccian deputat

. Vicepreședinte al U.A.R.

4

Filiala Constanța a Uniu-nii Armenilor din România a organizat în zilele de vineri, 10 octombrie a.c. și sămbătă, 11 octombrie a.c. a III-a ediție a ZILELOR CULTURII ARMENE. Un numeros public – ar-meni și români – din toată țara a participat la acest eveniment. Filialele din București, Pitești, Gher-la, Dumbrăveni, Bacău, Tg.Ocna, Galați, Tulcea, Babadag ne-au făcut onoarea de a-și trimite reprezentanții.

Ziua întâi – lansare de carte: ”Flori de laur” de Luiza Terzian Într-o toamnă timpurie și răco-roasă Luiza Terzian ne-a aprins și încălzit inimile cu o pla-chetă de versuri, adunate sub titlul „Flori de laur” , creație ce ne impresionează prin ab-soluta ei sinceritate, ca și prin talentul autentic al autoarei. Am remarcat de la început o structură compozițională sinu-soidală, cu largi depresiuni de tristețe și rare culmi de vagă speranță, desfășurându-se ca într-un spațiu mioritic blagian.

O strategie interesantă, con-secvent urmărită de autoare este identificabilă din conținuturile celor 42 de piese, descinzând parcă, una din cealaltă, într-o coerență evidentă, fiecare text explicându-l pe precedentul; astfel, printr-o ciudată coezi-une, alcătuiesc un fel de roman liric de idei, în care dezbaterea poetică, efectuată cu inteligență și subtilitate se fixează asupra unor teme majore ale existenței: Timpul, Iubirea, Divinitatea, Sensul vieții. Motivul central – după însăși mărturisirea au-toarei – este iubirea, fie că este „. . . iubirea de Dumnezeu, de părinți sau de jumătățile noas-tre găsite ori pierdute. . . ” Tema iubirii, dragă poeților dintotdeauna, care au acordat iubirii primat asupra rațiunii, căci „limpede nu vezi decât cu inima” (Antoine de Saint-Exu-pery), propune iubirea ca pe o cale de acces spre absolut, la fel de valabilă ca oricare alta, subliniind caracterul filosofic al creației. Într-un limbaj accesi-bil, dar și elevat fără ostentație, poeta pare că stă de vorbă cu ea însăși; e clasica „imagine în oglindă”, o ceremonie la care cititorul nu este invitat, totuși participă printr-un abuz tolerat de convențiile artei literaturii. Mesajul este, în genere, lim-pede, doar pe alocuri încifrat, dar fără coduri de nedezlegat: e suficient să găsești prima cheie, pentru ca încuietorile celorlalte încăperi să sară automat. În

ZILELE CULTURII ARMENE la CONSTANȚA (Ediția a III-a)

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

E V E N I M E N T„Absurd”, poemul care de-schide seria „tristelor”, au-toarea simte dureros con-strângerile unei lumi închise, finite, ca în „Plumb”ul lui George Bacovia, căci la fel ca și acolo, oricât și-ar lărgi, prin sforțări supraumane, perspec-tiva, mărginirea se păstrează. Sufletul poetei, tânjind după libertate, nu poate evada. Ter-menii antitetici din strofa întâi exprimă clar aceasta, strofa fiind construită în întregime din aparente nonsensuri și paradox-uri: „Sper și disper, mă revolt conformist, / Imposibil sfidez existențe-n derivă, / Sunt și nu sunt, agresiv, pesimist,/ Ermetic și liber într-o lume captivă.” Revolta „conformistă” a po-etei, atitudine tipică a rebelu-lui încătușat, impresionează și transmite tulburător – chiar prin asocierea imposibilă a terme-nilor – aceleași sentimente de neputință și disperare pe care le încearcă ea însăși. Trăirea este autentică, de aceea este și convingătoare, dar observația și experiența autoarei nu lasă loc speranței. Poate de aceea, știind că răzvrătirea este din capul locului sortită eșecului, atitu-dinea protestatarului nu este mânioasă, furibundă, ci calmă și resemnată. Poezia aceasta – de altfel, ca și celelalte care diversifică, dezvoltă și aprofun-dează aceeași temă- este subli-marea tragică a trăirii eroului li-ric, trecut deznădăjduit, printr-o existență prea strâmtă ca să-i cuprindă dezmărginirea. Foarte inspirat a pus poeta acest text la început, ca un fel de prefață, căci este reprezentativ pentru toate celelalte, conținând te-ma-generic: condiția dramatică a omului în univers, creat dual prin concepție – din materie și spirit – : materia îl coboară spre o lume inferioară, spiritul

îl înalță, tinzând să-și depășeas-că limitele: „Mă lupt cu ab-surdul – mă aflu absurd.” În „Tăcere”, „Nu-mi mai ești” „Tinerețe”, „Așteaptă-mă”, „Marea”„De dor”, „Căutare”, poeta execută variații origina-le pe aceeași temă; iar în mo-mentul când credeam că am descifrat mesajul pesimist al creației, în „Probabil”, ultima piesă, autoarea se îndoiește de toate îndoielile anterioare și admite ezitant posibilitatea ex-istenței fericirii: „Probabil trăi-esc, probabil iubesc, / Probabil fericirea există. . . ”Evenimentul s-a bucurat de participarea compozitorului Adrian Mihai, care ne-a încân-tat cu compoziții proprii in-spirate din motive folclorice armenești, executate la duduk – instrument tradițional armean – . O surpriză deosebită a venit chiar din partea autoarei cărții ce se lansa, Luiza Terzian, care ne-a emoționat până la lacrimi cu binecunoscutul cântec „Ov, sirun, sirun”, acompaniată la duduk de A.Mihai și cu vechea și trista baladă „Dele Yaman”. De asemenea, micuța Anaida

Sarchizian ne-a citit o frumoasă compoziție proprie, apreciată la rândul ei de public.

Ziua a doua – lansare de carte: „Jocul celor o sută de Frunze și alte povestiri” de Varujan Vosganian Critica literară a apreciat déjà „Cartea șoaptelor” drept o epopee a secolului XX și o carte identitară pentru poporul armean. Autorul consideră însă, că „fiecare popor (. . . ) își are o Carte a șoaptelor a sa. Ea tre-buie doar povestită” și – în con-tinuare – își explică transparent opera, deslușindu-i mesajul: „Jocul celor o sută de Frun-ze…” este inițierea în realismul magic al unei Cărți a șoaptelor a poporului român. Cele șase povestiri ale volumului vorbesc despre neliniștile, căutările și incertitudinile noastre, despre atâtea traume încă nevindecate. „Jocul celor o sută de Frunze

6

…” ne previne că dacă memo-ria, ca stare de luciditate, nu se regăsește în prezentul și chiar în viitorul nostru, viitorul nu va fi decât o reîntoarcere în trecut.” Chiar de la începutul lecturii se pune în evidență dimensi-unea lirică a operei. Fiecare povestire – așa cum le nu-mește autorul: povestiri – are un nucleu epic, dincolo de care există când mai evident, când mai vag, atitudinea autorului, trăirea acestuia, poziția lui. Cartea nu oferă o lectură ușoară, îndeosebi pentru cel neinițiat în arta literaturii. Narațiunea se desfășoară pe două straturi, uneori distincte, alteori tulburi. Acțiunea se der-ulează în timpi diferiți: pe de o parte, în prezent, pe de alta, în trecut. Ne aflăm când în re-alitatea concretă, când – prin asociație de idei – în trecutul pe care această realitate îl sug-erează. În cazul Radei memo-ria afectivă este permanent la îndemână. Întâmplările din decembrie 1989, care au dus-o până în pragul morții, ba chiar puțin mai avea ca, aflată la un pas de moarte, să treacă dincolo prin indiferența și nepăsarea „ci-oclilor” însărcinați să care dis-cret morții la Străulești. A fost și a rămas marcată pentru totdeau-na de sinistra întâmplare. În fie-

care moment al vieții spectrul trecutului n-o părăsește, apare spăimos de câte ori realitatea prezintă o asemănare oricât de neînsemnată cu coșmarul trăit cu două decenii în urmă. Totuși nu se poate vorbi de un flux al memoriei, de un flux continuu, ci de iviri sporadice, cu, dar și fără legătură cu incidentele din actualitate. Conversația însăși este dublată de dialogul interi-or, așa cum imaginile reale in-terferează cu reprezentările din aminitire. Portretele adaugă per-manent detalii, prinzând contur și relief din acumularea progre-sivă a trăsăturilor. Se creează ușor, firesc o relație între om și cadru, între om și alți oameni, între om și propria îmbrăcă-minte. Pavel Avădanii, minerul venit la București să înapoieze medalionul smuls de la gâtul victimei sale devine una cu hainele sale, care „se molip-siseră de oboseala lui.” Apar și alte asocieri neașteptate, sur-prinzătoare care fac farmecul și originalitatea acestei povestiri. După douăzeci de ani, bătăușului care venise „să salveze revoluția” de legionari și drogați, tot nu-i este clar de ce a venit în cap-itală, de ce a lovit oameni ne-cunoscuți, a fost drept sau nu să facă asta? Nici lui nu-i este clar ce caută acum cu medalionul

în mână la aceea care ar fi vrut să pună înăuntru chipul copilu-lui pe care-l aștepta și pe care nu-l va mai avea niciodată. Nu știe, căci nu poate avea acces la înțelegerea faptului că atun-ci, demult, când ea era o ne-cunoscută, o străină, pe care își făcea o datorie, poate, un titlu de glorie s-o lovească, după ce a văzut-o la televizor, i-a aflat numele și a dobândit identitate, nu mai poate suporta idea că a tâlhărit-o. În fond, e un om cin-stit, sigur, „un om cumsecade”, cum o femeie cumsecade e și vecina Gavrilescu, administra-tor de bloc, cea care l-a părât la poliție. Și astfel, linia de demar-cație dintre cei buni și cei răi își pierde claritatea, devine nesta-tornică. Simbolurile, și aici, ca și în „Statuia comandorului”(de același autor) sunt multiple și cu semnificații originale. Ast-fel, medalionul, piatra, copacul, cătușele, frunzele, legătura de leuștean (care dă și titlul pove-stirii) vorbesc în limbajul lor specific celor ce-i pot înțelege. Nu putem ignora analiza deose-bit de competentă și aprecierile critice pertinente efectuate de moderatorul acțiunii, domnul Angelo Mitchievici, președinte U.S.R. – filiala Dobrogea.Spectacolul care a urmat a uimit și încântat întreaga asistență. Adrian Mihai – muzician – : Studiu pentru duduk; Corul comunității rușilor lipov-eni (Ghindărești); Cântece bulgărești – solo voce:Teodo-ra Carpuz; Pian: Aram NIță, Daria Sarchizian, Antonia Tas-su; Cristina Odabașean – solo voce; Dansuri: dansuri mace-donești (ansamblul FLURIA); dansuri grecești (trupa ELPIS); Dansuri armenești (ansamblul HAYAKAGHAK – GHERLA)

Arșaluis GURăU

E V E N I M E N T

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” Galaţi, în colabora-re cu Uniunea Armenilor din România – Filiala Galaţi, Bibli-oteca „V.A.Urechia” Galaţi şi Serviciul Judeţean Galaţi al Ar-hivelor Naţionale au organizat în lunile septembrie și octom-brie expoziția: „Valori culturale armene la Dunărea de Jos”.Expoziţia readuce în atenţia publicului tradiţia şi diversita-tea culturală a comunităţii ar-mene, care a avut în decursul vremurilor, alături de alte co-munităţi etnice locale, un rol important în conturarea vieţii sociale, religioase, economice şi politice a oraşului Galaţi. În cadrul expoziţiei pot fi admirate obiecte tridimensionale, carte veche, matrice sigilare şi docu-mente reprezentative, datate sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, menite a purta vizita-torul într-un periplu istoric la Dunărea de Jos alături de co-munitatea armeană din Galaţi.Evenimentul are loc la Muzeul „Casa Cuza Vodă”, str. Al. I. Cuza, nr. 80. Organizator expoziţie: muzeograf Maria-na-Delia Pohrib.Vernisajul a avut loc în luna septembrie iar la începutul lunii octombrie, cu ocazia Hramului Bisericii Armene Sfînta Maria din Galați, membri comunității, în frunte cu PS Episcop Datev Hagopian au vizitat expoziția.

GALAȚI VALORI CULTURALE ARMENE LA DUNăREA DE JOS

8

Ca î n f i e c a r e a n , c u o repetabilitate intrată deja

în tradiție, duminică, 12 octom-brie a. c. a avut loc slujba de hram a bisericii Surp Mariam Astvadzadzin din Constanța. Ceremonia a fost oficiată de Î.P.S.S. episcop Tatev Agopian Muradian, în fruntea unui so-bor de preoți: pr. Ezras Bogdan (București), pr. Hetum Tarv -erdian (Pitești) și pr. Oshakan Khachatryan (Constanța). Corul Zvartnoț (în robe nou-nouțe din catifea vișinie cu însemne aurii, oferite coriștilor de către biser-ica din Constanța, prin prea cu-viosul său slujitor, pr. O. Kha-chatryan) -, dirijat de doamna preoteasă Armine Khachatryan,

– organist: Luiza Terzian – și-a intonat cu evlavie și iscusință replicile. O atmosferă de pi-oasă reculegere se instalase în biserica devenită neîncăpătoare, arhiplină cu oaspeți veniți de la numeroasele filiale din țară (București, Pitești, Gherla, Dumbrăveni, Bacău, Tg. Ocna, Tulcea, Babadag, Galați), căro-ra le mulțumim pentru efortul de a se deplasa în orașul de la țărmul mării și a împărtăși cu noi bucuria acestui eveniment. Au fost prezenți, de asemenea, ambasadorul Republicii Arme-nia în România, domnul Ham-let Gasparian, consulul gen-eral al Armeniei în România, domnul Arsen Mikaelyan,

președintele Uniunii Armenilor din România, domnul Varujan Vosganian, secretarul general al U.A.R., domnul Bergi Mar-garian și consilierul eparhial, domnul Jirair Ghiulbenghian. După Sfânta Liturghie, Predica Prea Sfinției Sale, emoționantă și inspirată ca întotdeauna, a fost centrată pe tema iubirii, și ca îndatorire fundamentală a unui bun creștin. „Războaiele – a continuat – nu sunt toate la fel. Există și războaie bune.” Ilustrarea a făcut-o prin citarea c u v i n t e l o r a p o s t o l u l u i Pavel: „Am dus de-a lungul vieții mele un război închinat binelui (drept, n.n.)”. „Fiecare om trăitor pe acest pământ, a

Sărbătoarea de MADAGH la biserica “Surp Mariam Astvadzadzin”

din Constanța

-

C R E D I N Ț Ă

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

venit cu o misiune; fiecăruia i s-a dat de împlinit un apostolat. Există un sens și un rost – mai mare ori mai mic – în viața fiecăruia dintre noi. Avem înda-torirea de a cerceta și căuta care este acel rost și a-i da curs, de a face ceea ce avem chemarea și căderea să facem.” În încheiere, părintele episcop a apreciat ac-tivitatea ecleziastică și civilă a părintelui Oshakan Khachatry-an, păstorul nostru sufletesc, prestația corului bisericesc, precum și cucernicia și atașa-mentul pentru biserică al tutu-ror enoriașilor constănțeni, care sunt alături și sprijină biserica la nevoie.După Sfânta Împărtășanie și Predică, mulțimea a coborât în curtea bisericii, unde a avut loc sfințirea madaghului (a jertfei) și distribuirea pachetelor către credincioși. Toți s-au deplasat apoi în afara curții, spre a dez-veli placa memorială instalată pe zidul exterior al bisericii. Printr-un text concis, aceasta atestă istoria bisericii armene din Constanța, datând din anul 1884, precum și transformările prin care a trecut de-a lungul timpului: construcția inițială – din lemn – a ars, motiv pen-tru care sala de festivități a școlii armene (construită din zidărie, o dată cu și în același an cu biserica) a dobândit des-tinația lăcașului de cult actual, la care, în 1990 s-a adugat tur-nul clopotniță. Această veche dorință a întregii comunități constănțene de a marca prin-tr-un înscris în piatră date de-spre biserica armeană a prins viață prin strădania și osteneala domnului dr. Liviu Merdinian, membru în Consiliul Parohial si în Comitetul filialei U.A.R. – Constanța, ajutat și susținut de doamna arhitect Tudosie din cadrul Direcției Județene de

Patrimoniu a Ministerului cul-turii, cărora le și mulțumim pe această cale. O contribuție apre-ciabilă a avut-o și doamna Aza-dui Benlian, membră în consiliul Eparhial. Sunt, de asemenea pregătite, spre a fi instalate, alte două plăci memoriale, la Farul vechi, așa- numit Genovez, și la Casa cu Lei, construcții de apartenență armenească, pe lângă alte câteva din oraș. După dezvelirea și sfințirea plăcii memoriale, toată lumea s-a îndreptat cu justificată bu-curie spre restaurantul Terasa colonadelor, unde – prin grija președintelui filialei Constanța

a U.A.R., domnul Hacic Garabet, și a secretarului general, dom-nul Eduard Kerpician, a avut loc masa de madagh, cu bucate rituale specific armenești, într-o atmosferă de armonie și bucu-rie generală.În ziua următoare, luni, 13 oc-tombie, părintele Oshakan – care nu pierde din vedere nicio-dată detaliile unei acțiuni – a trecut pe la toate casele cu vârst-nici bolnavi și nedeplasabili, spre a distribui personal pachetele cu madagh.

Arsaluis GURăU

10

“Din amintirile unei octo-genare” este a 13-a carte a pro-fesoarei Natalia Rusu, apărută, în acest an, la Editura Pim, din Iaşi. Sala de festivităţi a Cole-giului Naţional “Roman-Vodă” a găzduit marţi, 30 septembrie, lansarea cărţii “Din amintirile unei octogenare”, a profesoarei Natalia Rusu. Volumul a apărut recent la Editura Pim, din Iaşi, şi este o lucrare autobiogra-fică. La eveniment au participat profesoara Mihaela Tanovici, directorul Colegiului Naţional “Roman-Vodă”, primarul muni-cipiului Roman, profesor Lau-renţiu Dan Leoreanu, scriitorii Lucian Strochi (Piatra Nea-mţ), Victor Munteanu (Bacău) şi Gheorghe Andrei Neagu (Fo-cşani), publicistul Gheorghe

A.M. Ciobanu, părintele

Eugen Răchiteanu, cadru didac-tic universitar la Institutul Teo-logic Romano-Catolic Fran-ciscan din Roman, cercetător doctor Vasile Ursachi, membri ai familiei autoarei, prieteni şi cunoscuţi. Evenimentul a fost organizat de Uniunea Arme-nilor din Roman, în colaborare cu Primăria Roman, Colegiul Naţional “Roman-Vodă” şi Societatea Culturală “Clep-sidra”. “Din amintirile unei octogenare” este a 13-a carte a profesoarei Natalia Rusu. “Este o carte de amintiri, pe care ni le restituie prin acest volum”, a spus doctorul Emanuel Nazare-tean, moderatorul întâlnirii.Primarul municipiului Roman a felicitat-o pe “mama Nata”, aşa cum o ştiu toţi romaşcanii, pentru activitatea didactică şi literară susţinută. “Este o bu-curie, pentru mine, să mă aflu la un astfel de eveniment. Ac-tivităţile literare ale doamnei profesoare Natalia Rusu sunt asemănătoare cu dezvoltarea tehnicii, care se schimbă de o zi la alta. «Mama Nata» vine şi ne surprinde, de această dată, cu aspecte ale vieţii, ale socia-lului, cu momente tulburătoare şi emoţionante din perioada grea a războiului, toate acestea spre deliciul cititorului şi spre satisfacţia scriitorului”, a spus primarul Leoreanu.Ca în vremea când se afla la cat-

edră, profesoara Natalia Rusu a ţinut, în faţa auditoriului, o veritabilă lecţie. “A fost foarte interesant, pentru mine, să de-scopăr, la deplina maturitate, originea tatălui meu. Am văzut armenii, la ei acasă. Mai târziu, aveam să scriu o carte dedicată comunităţii armene din Ro-man. Aşa că să nu ne mirăm dacă găsim armeni implicaţi în toate domeniile vieţii sociale. Revenind la acest eveniment, m-am îndoit întotdeauna că aş putea scrie o carte autobiogra-fică. Aveam 80 de ani când am început această carte. Am avut foarte multe îndoieli în legătură cu ea. Am crezut că am să mor înainte de a o termina. Mai ales că, în ultima vreme, este o modă. Te trimite să te uiţi în bu-letin. Ce pretenţii să mai ai de la viaţă la 80 de ani? Dar mi-am zis: «N-am să mor. O să o ter-min.» Am scris cu drag, răscol-ind prin toate cotloanele mele şi am scos din străfunduri câte-va tainice gânduri. Pe vremea mea, tinerii se distrau la bib-liotecă. Ei, dar cine se distrează în vremurile astea la bibliotecă? Dar este un lucru bun să citeş-ti, pentru că, între timp, se mai întâmplă nişte lucruri şi trebuie să vedem nişte realităţi care nu ar trebui să aibă loc. Trebuie să ne formăm o opinie faţă de an-umite evenimente şi să ne opu-nem dacă nu ne convine ceva şi să luăm atitudine. Dacă am reuşit să fac ceva cu această carte, mă bucur. Am zis că este ultima carte, dar mi-am pus în minte să mai fac ceva”, a spus profesoara Natalia Rusu.Profesorul Mihai Andone a susţinut-o pe “mama Nata” şi i-a spus: “Vreau să ne întâlnim la lan-sarea cărţii «Din amintirile unei centenare»”.

http://www.ziarulderoman.ro

OCTOGENARA NATALIA RUSU ȘI-A SCRIS AMINTIRILE

-

ACTUALITATE

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T

Facultatea “Valeri Briusov” din Erevan a organizat în ziua de 22 septembrie 2014 lansar-ea reeditării “Cărții șoaptelor” în limba armeană. Au vorbit Armen Martyrossian, directo-rul Editurii “Antares”, Edu-ard Militonyan, președintele Uniunii Scritorilor din Arme-nia, Sorin Vasile, ambasadorul României la Erevan, Yeghise Sargsyan, fost ambasador al Armeniei la București, precum și alți critici literari din capita-la Armeniei.

COMUNICAT DE PRESĂ DIN PARTEA AMBASADEI ROMÂNIEI ÎN ARMENIA

La Facultatea V. Briusov din Erevan, a avut loc lansar-ea lucrării „Cartea Şoaptelor” în prezenţa autorului, sena-torul Varujan Vosganian, Preşedinte al Uniunii Arme-nilor din România.Evenimentul, un adevărat re-gal literar, a adunat la un loc oameni de cultură şi artă, pro-fesori universitari, politicieni, diplomaţi, studenţi şi oameni de media.Canalul de televiziune „Arme-nia Cultural” a transmis imagini ample de la eveniment.În cuvântul său, Preşedintele

Uniunii Scriitorilor din Ar-menia, Eduard Militonyan, a remarcat că lucrarea scriitoru-lui român, eminent exponent al diasporei armene, este o îngemănare a geniului literar, spiritului şi confluenţelor cul-turale şi naţionale româno-ar-mene, reprezentând „unmaster-piece ce cu prisosinţă merita Premiul Nobel pentru Literatură”.Aceleaşi opinii favorabile au avut şi ceilalţi vorbitori, critici de artă, profesori de literatură comparată, studenţi.Ambsadorul Român, Sorin Vasile, a arătat că dincolo de valoarea literară intrinsecă a volumului, fenomenul Varujan Vosganian reprezintă nu numai puntea spirituală româno-ar-menă, dar şi simbolul manifest al dimensiunii culturale ca „cea de-a cincea libertate a UE”, ce se manifestă atât în interiorul Uniunii, cât şi în spaţiul extra-comunitar, în care cele 28 de state membre dezvoltă partene-riate specializate.Diplomatul român a remarcat că desemnarea „Cărţii Şoaptelor” drept cea mai bună carte a anului în Armenia nu este întâmplătoare, ea reprezentând rezultanta unui exigent proces de selecţie a pub-licului avizat din această ţară.

Cu modestia caracteristică, au-torul a subliniat că „succesul cărţii reprezintă o ilustrare a af-inităţii spirituale şi istorice dintre România şi Armenia, un model de interferenţă culturală şi civi-lizaţională, care domoleşte setea de cunoaştere a tuturor oame-nilor, indiferent de ţara în care trăiesc”.Miniştrii Culturii şi Diasporei din Armenia, Hasmik Pogho-syan şi Hranush Hakobyan, au arătat că sunt mândre că în România diaspora armenă se poate exprima liber şi, mai mult, creaţia literară şi ştiinţifică a ex-ponentelor ei este foarte bine primită şi apreciată peste tot în lume. 05.10.2014 Ambasador, Sorin VASILE

Prezentarea “Cărții șoaptelor” la Facultatea “Valeri Briusov” din Erevan

Tabăra Tineretului Armean de la Sulina

În perioada 18-21 septembrie 2014 Uniunea Armenilor din România, prin filiala Tulcea, împreună cu Organizația Ti-neretului Armean din România – AYO au organizat a IV-a ediție a Taberei Tineretului Armean din România, la Suli-na, Județul Tulcea. Tinerii au avut ocazia în cele 4 zile să afle cât mai multe lucruri de-spre Delta Dunării, atât prin prezentarea făcută de cei de la Centrul de informare ARBDD cât și prin excursia la Pădurea Letea. Tabăra a reprezentat și un mijloc prin care tinerii ar-meni din majoritatea filalelor au avut ocazia să se revadă, să socializeze și să discute despre proiectele în care s-au implicat în anul 2014 în co-munitățile lor dar și despre planurile pentru 2015. Dacă în timpul zilei tinerii au vizitat orașul Sulina, au participat la excursii și discuții, serile le-au petrecut pe plaja la focurile de tabară, ocazie cu care au dansat și dansuri armenești. Pe această cale tinerii doresc să mulțumească Filialei Tul-cea a U.A.R. pentru moment-ele frumoase petrecute la Suli-na și pentru buna organizare a acestei mult așteptate tabere.

12

A C U M 7 5 D E A N I

O c t o m b r i e 1 9 3 9

Toamna sosise mult prea devreme şi nu adusese nici pe departe belşugul promis. Venise cu ploi şi cu o stare de fapt care urma să se constituie în cea mai mare tragedie a sec. XX. Cu cel de-al doilea Răz-boi Mondial. Toată lumea era îngrijorată iar panica începea să pună stăpânire. Chiar şi în sânul comunităţi i armene. Ararat-ul ne povesteşte. Fusese asasinat primul ministru al României, Ar-mand Călinescu. Legionarii, cu o execuţie mişelească au pus capăt carierei unui om politic strălucitor prin viziunile şi deciziile sale. Arhiepiscopul Husik Zohrabian a trimis de urgenţă o telegramă noului prim ministru al României, Generalului Argeşanu:”În nu-mele meu şi al întregii eparhii armene din România prezint cele mai vii condoleanţe pen-tru dispariţia tragică a fos-tului prim ministru Armand Călinescu victima celui mai mârşav atentat.Urez ca bunul Dumnezeu să dăruiască ţării fii tot atât de devotaţi ca defunctul mare demnitar, iar Excelenţei voastre vă urez izbândă în con-ducerea destinelor ţării.“ Nici nu bănuiau atunci armenii că marele lor protector, ilustrul profesor Nicolae Iorga va avea curând aceaşi tragică soartă.

Poate şi ca îndemn mobili-zator pentru ceea ce urma să vină, Ararat publică o ştire externă:”Presa armeană din Paris, faţă de isbucnirea răz-boiului dă un apel către ar-menii din Franţa în care arată că destinul lor este legat de al ţării ospitaliere.După ce con-stată că tineretul armean a fost cel dintâi care a alergat la ca-zărmi, apelul îndeamnă pe toţi armenii să-şi facă pe deplin datoria ca cetăţeni sau refu-giaţi. În apel se mai declară că s-a pus capăt tuturor disen-siunilor interne de partid şi că Armenii din Franţa formează acum un singur front.“ Foarte interesant, nicicând in istoria lor, partidele armeneşti nu căzuseră la vreun consens.Între timp, la Bucureşti, minţile luminate ale comu-nităţii armene au considerat că este necesară încă o comisie “tipic armenească”.Deci:”Se proectează înfiinţarea în Capi-tală a unui organ de conducere pentru armenii aflători în ţară în grelele împrejurări prin care trecem şi pentru cazul unui eventual război, compus din delegaţii epitropiei,cons. Epar-hial ai Uniunei Armenilor din România etc. În prima şedinţă ţinută s-a contestat de către un domn epitrop oportunitatea unui astfel de organ întrucât ar-

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

menii nu formează în România o minoritate ci fac parte din marea familie românească. Ei sunt însufleţiţi de sentimente româneşti şi niciunul dintre ei nu va şovăi la nevoie să-şi facă datoria ca orice roman adevărat. Un domn avocat a obiectat că proectul pus în dis-cuţie ar fi prematur. A fost de-semnat şi un Comitet. Proectul însă rămâne să mai fie studi-at şi limpezit ca să nu rămâie baltă.” Nici nu bănuiau atunci distinşii domni că acestă comi-sie şi acest proiect vor fi utile şi necesare atât de curând.În final, Vartan Mestugean publică în Ararat un fel de comentariu politic pe alocuri înduioşător prin naivitate:” Războiul care, la apariţia pe-nultimului nostru număr nu se prezenta decât ca un spec-tru îndepărtat, a isbucnit. Şi acum sângele curge şiroaie şi războiul îşi urmează ravagiile pe câmpiile de bătălie. Până acum războiul din fericire nu s-a generalizat. Dar ce va aduce ziua de mâine nimeni nu poate să o spună.E adevărat că Germania, odată Polonia cucerită, doreşte pacea. E greu însă ca ea să o obţină căci Anglia şi Franţa nu pot aban-dona pe poloni care au intrat în luptă inegală bizuindu-se numai pe ajutorul lor şi acum s-au transformat într-un popor de pribegi. Am dori ca de aci într-o lună să putem vesti cit-itorilor noştri Pacea dorită de toată lumea.“

Nori negri se aşterneau deasu-pra Europei târând în tăvălugul lor şi pe armenii de peste tot.

Eduard ANTONIAN

14

La 2 iunie, la Erevan s-a des-fășurat reuniunea anuală a

diplomației armene. Cu această ocazie ne-am întîlnit cu amba-sadorul Armeniei în România, Hamlet Gasparian, care este un vechi confrate al presei armene și a activat pe rînd ca jurnalist și diplomat și căruia i-am adresat câteva întrebări: .

Deja de patru ani Dumneav-oastră sînteți ambasadorul Ar-meniei în România. Ce puteți spune despre relațiile armeano-române, care este agenda de astăzi?

România face parte dintre primele țări care au recunoscut independența Armeniei, dacă nu mă înșel chiar prima din afara spațiului sovietic: la 11 decembrie 1991 a recunoscut Republica Armenia, iar la 17 decembrie, la București, s-a semnat actul privind stabilirea relațiilor diplomatice. La rîn-dul său, Armenia a fost prin-tre primele țări foste sovietice care și-au deschis ambasadă la București, la 24 aprilie 1994. Aceasta este una dintre prime-le noastre ambasade în Europa, ceea ce arată importanța pe care Armenia o acordă României. În această perioadă au avut loc nu-

meroase vizite reciproce

la cel mai înalt nivel, s-au sem-nat peste patruzeci de tratate și acorduri interguvernamentale. Pentru impulsionarea legături-lor economice s-a constituit, în anul 2000, o comisie inter-guvernamentală și a început o cooperare activă în domeniile culturii, educației și științei.

Agenda de astăzi este încărcată nu numai cu programe bilater-ale, ci ne aflăm în contacte re-ciproce în structurile europene și euro-atlantice. În general, relațiile noastre pot fi carac-terizate ca fiind de parteneriat, bazate pe legăturile și prietenia tradițională dintre popoarele noastre.

În aceste relații are și comuni-tatea armeană din România un rol?

Desigur, cînd vorbim de-spre legături și prietenie tradițională tocmai la acest lu-cru ne referim. Comunitatea armeană din România este una din cele mai vechi din Europa, ea a existat fără între-rupere și a lăsat un uriaș patri-moniu. Armenii s-au așezat aici din străfundurile Evului Mediu și e destul să spunem că prima biserică armenească din piatră, ce și astăzi se află în picioare,

a fost construită încă din 1350, la Botoșani. Din acele timpuri armenii s-au implicat în toate sferele vieții locale și au dat nume sonore. Despre aceasta s-a scris și se scrie mult. Dar aș dori să menționez un amănunt: românii sînt un popor deschis și tolerant și prin aceasta se explică păstrarea identității ar-menești, în ciuda vremurilor istorice complicate și a regi-murilor, în ciuda fenomene-lor inevitabile de asimilare și alienare.

După constrîngerile impuse timp de jumătate de secol de comunism, în ultimul sfert de veac armenii, alături de ceilalți, au primit statut de minoritate, cu drepturile aferente, și astăzi a u r e p r e z e n t a n t u l l o r î n P a r l a m e n t u l R o m â n i e i , uneori și în cadrul guvernului. Mai mult, așa se face că, în mod tradițional, reprezentan-tul armean conduce grupul parlamentar al minorităților naționale format din 1 8 d e p u t a ț i , care are un rol im-

Din presa armeană Ambasador HAMLET GASPARIAN: RELAȚIILE NOASTRE CU ROMÂNIA SUNT DE PARTENERIAT

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

I N T E R V I Uportant în viața politică internă. Aceștia sînt factori ce nu pot fi ignorați și care au un efect benefic asupra relațiilor bi-laterale.

Cu toate acestea, așa cum am remarcat deseori, acest luc-ru nu le reține pe autoritățile române de la orientările proazere, mai ales în chesti-unea Nagorno-Karabaghului.

Înțeleg aluzia Dumneavoas-tră. Nu aș extinde aceasta la toate autoritățile române, deși, într-adevăr, ne îngrijorează anumite cazuri, mai ales cînd acestea se regăsesc uneori în cuvintele rostite de anumiți demnitari. Este adevărat că ulterior acestea se aplanează la nivel oficial, întrucît oficial Bucureștiul dă asigurări cu privire la poziția sa echilibrată și imparțială în chestiunea re-glementării conflictului din Nagorno-Karabagh, dar to-tuși lasă o impresie nedorită. Trebuie să vă spun că această chestiune se află permanent în centrul discuțiilor cu partenerii noștri români și de ambele părți se fac eforturi pentru evitarea unor asemenea situații. Lumea și mediul nostru se schimbă neîncetat, iar noi trebuie să fim vigilenți la păstrarea echilibru-lui în cazul oricăror evoluții, ceea ce este în interesul țărilor noastre.În acest sens dau o mare impor-tanță dialogului permanent nu numai la nivel de ambasadă, ci și între cele două capitale.

La întîlnirea cu diplomații, președintele republicii, Serj Sarkisian, a subliniat impor-tanța cooperării Armeniei cu Uniunea Europeană și a efor-turilor de aprofundare și con-solidare continuă a relațiilor

bilaterale cu statele euro-pene. Președintele a atras at-enția diplomaților și asupra necesității activării componen-tei economice a diplomației. Ce se face în această direcție în relația cu România?

Pe agenda europeană, în special în cadrul Parteneriatului Estic al UE, România este unul dintre cei mai activi susținători, avînd în vedere mai ales prezența în acest format a Republicii Mol-dova cu care are afinități is-torice și culturale. După 3 sep-tembrie, cînd noi am decis să aderăm la Uniunea Vamală fără să renunțăm la Parteneriatul Estic, România a primit în gen-eral cu înțelegere pasul nostru. Acum se lucrează la continuar-ea eforturilor, păstrarea a ceea ce s-a obținut și avansarea în noile condiții.În ceea ce privește componenta

economică, de ambele părți sînt multe de făcut. De la crearea în 2000 a comisiei mixte inter-guvernamentale de cooperare economico-comercială, la Bu-curești și Erevan au avut loc pe rînd patru sesiuni, ultimele două în 2011 și 2013. De suc-ces a fost în special sesiunea din iulie 2013 de la Erevan, în paralel cu care s-a ținut un forum de afaceri cu participa-rea reprezentanților a aproape treizeci de societăți românești. A 5-a sesiune o pregătim cu im-plicarea lumii de afaceri și, m a i m u l t , a s t r u c t u r i l o r economico-comerciale din Di-asporă și a rețelei orașelor în-frățite. În acest plan aparent există un progres, dar pentru adevăratele investiții și schim-buri economico-comerciale rolul le revine oamenilor de afaceri. În toate situațiile am-basada Armeniei se străduiește

Ministerul Afacerilor Externe al României, 8 septembrie 2011, ceremonia de semnare a noului Program de colabo-rare în domeniile culturii, educaţiei şi ştiinţei între Guvernul României şi Guvernul Republicii Armenia.

16

să folosească orice ocazie pent-ru a reprezenta în România așa cum se cuvine posibilitățile Ar-meniei.Aici o verigă suplimentară poate deveni rețeaua orașelor înfrățite, pe care am inițiat-o și înființat-o începînd din anul 2011. Astăzi deja s-au semnat acorduri de cooperare între cîte șapte orașe de fiecare parte, încă cinci se pregătesc să se înfrățească. Anul trecut s-a semnat un Memorandum în t re capi ta le le Erevan ș i București. Noi considerăm aceasta ca fiind o verigă im-portantă pentru impulsionarea micilor proiecte economice și a turismului. Mai ales în dome-niul turismului există numeroa-se posibilități: Armenia este atractivă prin bogatul său trecut și prezent istoric și cultural, cu relieful său muntos și specificul acestora, iar România, în afară de excepționalele sale bogății naturale și istorice, este atrac-tivă și prin „urma armeneas-

că” ce se întinde din Moldova istorică pînă în Transilvania, unde pînă astăzi sînt în picioare orașele, bisericile și mănăstirile clădite de armeni.În ceea ce privește crearea unui mediu favorabil pentru direcția europeană, pentru dezvoltar-ea dialogului politic și, de ce nu, pentru legăturile econom-ice, consider important rolul diplomației parlamentare. În acest sens, ambasada face pași activi în vederea intensificării legăturilor între grupurile par-lamentare de prietenie și or-ganizarea vizitelor reciproce ale delegațiilor. Premise bune s-au creat în aprilie anul trecut, cu ocazia depunerii jurămîn-tului de către președintele Serj Sarkisian, în timpul vizitei la Erevan a președintelui Camerei Deputaților din Parlamentul României, domnului Valeriu Zgonea, cînd acesta a fost prim-it la cel mai înalt nivel. Con-tactele la nivelul conducerii parlamentelor au continuat în

primăvara acestui an în cadrul reuniunii de la Vilnius. Sperăm că aceste contacte vor căpăta un caracter permanent, ceea ce este util pentru înțelegerea re-ciprocă a priorităților și stabil-irea agendei bilaterale.

Președintele Serj Sarkisian a vorbit și despre necesitatea, în pragul centenarului Genocidu-lui armean, a coordonării efor-turilor a acționării concertate, și a organizării așa cum se cu-vine a manifestărilor dedicate marcării acestei date. Care este situația în România în acest sens?

Mai întîi aș dori să menționez cîteva particularități prin care, în această chestiune, România se deosebește de alte țări. În anii ’20 ai secolului trecut, România a fost una din prime-le țări din spațiul european care a acordat oficial adăpost refu-giaților armeni. De asemenea, România s-a aflat printre țările

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

I N T E R V I Ucare au semnat în 1920 tratatul de la Sèvres ( prin care Turcia de atunci a recunoscut drepturi-le armenilor din fostul Imperiu de a constitui un stat inde-pendent și liber, fapt care nu a mai fost realizat – n.r.). La Bu-curești s-a deschis în 1920 și a funcționat inclusiv pînă în anii ’30 consulatul onorific al Ar-meniei care îi servea pe armenii refugiați. În România s-au ref-ugiat numeroși lideri ai primei Republici a Armeniei. În aceste condiții, în scurt timp armenii scăpați din Genocid s-au pus pe picioare și au organizat viața comunitară. Dar după cel de al doilea război mondial regimul comunist a introdus restricții și a dizolvat organizațiile și un-iunile naționale armenești. La fel ca în alte țări ale lagărului socialist, armenii din România s-au rupt de mediul panarmean și nu au avut posibilitatea să abordeze chestiunile ce-i pre-ocupau, ca în celelalte țări din Occident. Și numai după rev-oluția din 1989 armenii își or-ganizează viața comunitară și își formulează agenda.Din perspectivă publică, astăzi în România nu există o prob-lemă în chestiunea Genocidului Armean. Despre acesta se scrie deschis, se vorbește peste tot, în presă, la televiziune, la radio, pe platformele publice. Acest lucru este privit ca manifestare a libertății de exprimare. De ex-emplu, în 2011, la Academia de Științe Economice din Bucureș-ti am organizat o dezbatere pe tema Genocidului armean cu participarea istoricilor Tan-er Akcam, SUA și Raymond Kevorkian, Franța, la care a fost prezent și a luat cuvîntul fostul președinte al României, D-ul Ion Iliescu, anul următor la Universitatea din București a conferențiat pe aceeași temă

18

Hayk Demoian, Directorul In-stitutului Genocidului de la Erevan, în martie anul acesta la institute de analiză prestigioase din București, la televiziune și în presă fostul prim-ministru armean Vazghen Manukian a abordat temele Genocidului, relațiilor armeano-turce și Na-gorno-Karabaghului. La 23 aprilie acest an, în camera su-perioară și cea inferioară a Par-lamentului României au făcut declarații politice de g_im-agecondamnare a Genocidu-lui Armean senatorul Varujan Vosganian și deputatul Varujan Pambuccian. La 24 aprilie, la manifestația comemorativă din Piața Revoluției din București s-au alăturat grecii, romii și alte minorități. În seara zilei de 24 aprilie, TVR1 a dedicat Geno-cidului armean o emisiune în direct de o oră, care i-a avut ca invitați pe istoricii Andrei Pippidi și Zoe Petre, senatorul Varujan Vosganian și scriitorul

Bedros Horasangian. În aceeași seară s-a transmis o emisiune dedicată Genocidului armean la studioul local Cluj al TVR1. Adevarul.ro din 24 aprilie, a publicat un amplu interviu acor-dat de mine, „Observator Cul-tural” a publicat cuprinzătorul dosar „Chestiunea armeană în arhivele diplomatice” întocmit de scriitorul și publicistul Var-tan Arachelian, iar cotidianul „Gazeta de Constanța” a pub-licat articolul profesorului Mi-hail Chircor despre Genocidul armean. Să nu uităm că una dintre cele mai valoroase opere literare moderne ce povestesc despre Genocidul Armean a fost scrisă chiar în România. Este vorba despre romanul „Cartea Șoaptelor” a lui Varu-jan Vosganian, care a cîștigat premii în România și a fost tra-dus și difuzat în zeci de țări ale lumii. Cred că pe platforma eu-ropeană trebuie să se vorbească deschis și direct despre Geno-

cidul armean, din perspectivă general umană: aceasta nu este numai problema noastră, ci o provocare aruncată civilizației și valorilor europene, și fiecare dintre noi, armean sau român, trebuie să ne ridicăm glasul împotriva negaționismului, dis-criminării și xenofobiei, pentru dreptate și demnitate umană, pentru conviețuirea pașnică a popoarelor și un viitor sigur.

Ați amintit de romanul „Car-tea Șoaptelor” al lui Varu-jan Vosganian, tradus și în armeană. După acest exemplu, ce alte proiecte mai există în plan cultural?

Mai întîi aș vrea să menționez că aceea nu este o simplă tra-ducere, ci versiunea în limba armeană a romanului, practic un al doilea text original, real-izat cu participarea autorului. După mine, prin aceasta ro-manul devine un fenomen al

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

I N T E R V I Uliteraturii armene. Tocmai după versiunea armeană se pregătesc traduceri în anumite limbi orientale.În general, cînd vorbim despre uriașul patrimoniu cultural ar-menesc din România, se disting două tablouri: primul, necesita-tea identificării, revalorizării și promovării acestui patrimoniu, fie românilor, fie armenilor, și al doilea, întocmirea program-elor necesare pentru acest lucru și pregătirea specialiștilor. În ambele direcții se simte nevoia strădaniilor coordonate și con-secvente, precum și a eforturi-lor comune, pentru care există destule baze juridice, mai ales acordul din aprilie 2011 de la București, semnat între Min-isterul Educației și Științei din Armenia și Centrul Național pentru Cercetare Științifică din România, precum și programul interguvernamental privind co-operarea în domeniile culturii, educației și științei, din septem-brie același an. Ținînd cont de acestea, bazîndu-ne pe prevederile acestor documente, prin eforturile imediate ale

ambasadei, în 2011, la Univer-sitatea din București s-a reluat cursul de limbă armeană, iar anul următor s-a semnat un memorandum de cooperare în-tre universitățile din Erevan și București. Un acord asemănător a fost semnat și între Academia Națională de Științe a Armeniei și Academia Română. Un alt acord este pe cale de elaborare între Arhivele Naționale. Prin burse de studii acordate de stat, în fiecare an zeci de studenți din Armenia își continuă stu-diile în instituțiile românești de învățămînt superior. Cred că printre aceste burse de studiu 1-2 locuri trebuie alocate isto-riei și filologiei, întrucît există condiții propice și necesitatea refacerii bunelor tradiții ale armenologiei în România.Vreau să menționez cu mulțumire faptul că autoritățile române vin în întîmpinarea inițiativelor și programelor

noastre, unul din cele mai bune exemple în acest sens fiind con-ferința internațională pe tema patrimoniului cultural armean din România, desfășurată la sfîrșitul lui octombrie anul trecut la București, precum și expoziția de la Muzeul de Isto-rie al României prevăzută pen-tru 2015.

Diplomația culturală oferă largi oportunități pentru o mai bună cunoaștere și apreciere reciprocă și, în același timp, pregătește terenul pentru dez-voltarea relațiilor și pe alte di-recții.

Cotidianul Republica Armenia,

13 iunie 2014

20

Campion Național Ciclism Fond (Loc I)

Antrenor la secția Ciclism la clubul Casa Centrală a Armatei și al Echipei Naționale,

MAESTRU EMERIT AL SPORTULUI (Post Mortem) 2008

UN ARMEAN PE BICICLETă: ERVANT NORHADIAN (1916-1994)

În perioada interbelică arme-nii s-au manifestat în multe discipline sportive, alături de sportivii români. Baschetbaliști, jucători de tenis de masă (ping-pong), alpiniști, fotbaliști, etc, atât ca jucători cât și ca antrenori. Această tendință, mai atenuată, a continuat și în anii de după răz-boi.

Ciclismul, cum era și firesc, nu a fost nici el ocolit, iar în anii 1945 și următorii alături de mari cicliști care evoluau pe șoselele și velodromurile din România, precum Gabriel Moiceanu, Marin Niculescu[1], Șandru și alții, era și celebrul ciclist Ervant Norhadian.

El venea uneori în Carol 43, călare pe bicicletă, tocmai de la capătul căii Grivița, unde Norhadienii, țineau o prăvălie încă din 1924. Se născuse în-tr-o zi de noiembrie a anului 1916, iar acum avea cam 30 de ani. Norhadienii erau sebastați. Armeni dârji, perseverenți, întreprinzători și cu spirit de competiție. Iar Ervant iubea bicicleta, rula mai tot timpul, se antrena cum putea și el. Go-ciman, era un bun sfătuitor, când avea chef, căci era ciclist cu experiență, îl tachina adesea pe Ervant dar îl și simpatiza, pentru că vedea în el un ciclist talentat. Prieten cu Vasken Co-ciumian, ciclist, care deși șchi-op, a făcut turul României pe bicicletă, și cu Garbis Baclagi-an, deținător și el al unor premii cicliste, era mai perseverent ca aceștia și ciclismul pentru Ervant era mai mult decât o pasiune. El avea viziunea unei mișcări cicliste de proporția ce-lei care făcea din Turul Franței un eveniment mondial.

Ervant participase la competiții locale, ocupând adesea primul loc, încă din anii ’30 când nu avea nici 20 de ani. C. Canti-li, cel care a parcurs distanța București-Paris pe bicicletă, în numai 10 zile, mare iubitor al ciclismului românesc, îl luase în vizor și-l sprijinea moral și material. În anul 1932, Ervant Norhadian devine campion național la ciclism, categoria

P O R T R E T

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

juniori. Avea pe atunci 16 ani. Ambițios ca un sebastați, vrea să meargă mai departe. Cicliști renumiți ai sportului cu pedale din acea vreme îl încurajează. Printre aceștia erau Nicolae Țapu, Constantin Tudose, Vir-gil Mormocea și alții.Dar iată ce ne povestește, într-o emisiune TV, dl. Anuș Kirmi-zian, cunoscut om de afaceri din România și Franța: “Fac parte din generația care a fost martoră la ridicarea ciclismu-lui în România. Am asistat la inaugurarea Velodromului de la Dinamo,[2] în anii ’50, fiind copil pe atunci. Atunci a venit și a concurat acolo echipa sindi-catelor din Franța. Ce e curios este că după ce am plecat din țară și m-am stabilit la Par-is, l-am cunoscut pe francezul Isaac Vitre, cel care a câști-gat atunci. Acesta și-a amintit de manifestarea organizată la București, de entuziasmul de atunci al românilor. Nu multă lume știe acum că la mijlocul secolului ciclismul era un sport iubit, foarte urmărit. Sportul avea o altă pondere la tineret. Cine nu practica un sport nu avea credibilitate.(subl.ns) Tre-buia să ai o performanță într-un domeniu. Școala și sportul. Eu am copilărit în zona Moșilor. Pe strada Spătarului era un teren de baschet făcut de noi, care am cărat zgura acolo. Eu sunt armean de origine. Și co-munitatea noastră avea echipă. Am dat doi campioni naționali de ciclism. Ciclismul este un sport foarte uman. Totodată însă, în el se organizează cele mai dure competiții. În toate sporturile există consum intens de energie, însă în ciclism aces-ta este uriaș.”Elevii școlii armene mixte din București din anii ’45-46 știau de Norhadian și urmăreau

22

permanent Sportul Popular, Gazeta Sporturilor, unde erau relatate evoluțiile ciclistului cu care ne mândream. Participarea cu sufletul la Turul Ciclist al României ne însuflețea micile noastre inimi de școlari care ne smulgeam Sportul Popular să-l citim mai întâi. Evident, căutam locul ocupat de Ervant în etapă. Să alerge alături de Marin Niculescu era ceva!Iacob Vartan, (Ararat, 16.01.2006) povestește cum înainte de 1940, elev la Liceul din Focșani, împreună cu di-rigintele, profesorul de econo-mie și drept, Hacik Boos, care era și președintele asociației sportive Vrancea, a luat câți-va elevi pasionați de ciclism, printre care și povestitorul, și s-a așezat lângă linia de sosire a cicliștilor din turul României. „ Toți priveam cu înfrigura-re, deoarece pe lângă cicliștii români, mai erau unii veniți din Franța, Italia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria și lupta era foarte strânsă.La un moment dat, cineva din-tre organizatori anunță printr-un megafon, că sosesc cicliștii.

În fruntea plutonului compact era un tânăr, cu un nas proemi-nent și care pedala de zor spre linia de sosire. Era campionul

național al României, Ervant Norhadian.Prof. Boos, care ne însoțea, a început să strige: „Bravo Ervant! Bravo băiete!” Doi elevi, din grupul nostru care erau mai mari, în ultima clasă a liceului , discutau: -Mare ciclist Norhadian, este campion național de câțiva ani… -Oare nea Hacik îl cunoaște personal? -Nu cred, dar i-a strigat „ bravo Ervant” pentru că e și el armean ca și dom’ profesor”.Într-adevăr, ciclismul era la mare cinste pe atunci. Elevi fiind, umblam în servietă cu Miroir Sprint, unde pe prima pagină erau pozele mari cu Fausto Coppi, Jacques An-quetil, Geminiani, Bobet, frații Pelissier, Eddy Merckx și alții. Turul Franței era un eveniment mondial. Iar Turul ciclist al României ținea trează atenția iubitorilor sportului din toată țara zile întregi, pe toată durata desfășurării sale.Când avea doar 17 ani, (1933), Ervant câștigă cursa de viteză „Principele Nicolae”, de pe ONEF. Mai târziu se va ev-idenția atât la cursele de pe șosea cât și la cele de pe vel-odrom, pedalând pentru clubul RAPID, secția ciclism, în

anii 1945-1953. În 1945, la competiția națională de fond Norhadian ocupă locul I. Încă din acei ani (1948) este antrenor la clubul de ciclism al Casei Centrale a Armatei (CCA)[3] antrenând, printre alții pe I. Ioniță (n.1928) care devine unul dintre cicliștii de frunte ai României. Alergând într-o cursă ciclistă pe velo-drom (1950) împreună cu I. Ioniță, I. Gociman, T. Stănescu, Norhadian realizează un timp record de 2′ 31”10.E greu de restabilit lista tutu-ror participărilor lui Norhadian la diverse competiții care i-au adus numeroase trofee. Vom încerca sa redăm unele mai im-portante. Participă la competiția Cursa Păcii (Zilina, Republica Cehă, 1948, ocupând locul 6). Trebuie să amintim cititorilor că la o competiție ciclistă în general dar mai ales una in-ternațională luau parte zeci de cicliști (80-90 chiar și mai mulți) și un loc 6 era considerat mai mult decât onorabil. Cursa era internațională, și la Varșo-via el ocupă locul 5. În clasa-mentul final de la Varșovia din 1948, el ocupă locul 8. În anul următor, 1949, fiind remarcat, participă la Turul Ciclist al Pol-oniei. Aici el ocupă locurile 10, (Wroczlaw) 10 (Katowice) 5 (Zakopane) și 9 (Cracovia) în diferite etape ale cursei, iar în clasamentul, general ocupă lo-cul 11.În anul 1950 participă la Turul Ciclist al României. În clasa-mentul general iese pe locul 3. În anul următor, cucerește primul titlul de Campion Național în proba de șosea fond individual.Ani îndelungați activează ca antrenor al echipei naționale de ciclism a României și la clubul Steaua, participă la numeroase

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

P O R T R E Tcurse și concursuri cucerind trofeu după trofeu. Este meda-liat de două ori pentru merite sportive. A avut la activ 24 titluri naționale și trei inter-naționale (B. Căuș 1998, An-dreea Dogar 2014)O cronică sportivă din anul 1952, dedicată Cursei Scânteii deru-lată pe traseul București-Brașov și retur, remarcă „ iscusința în urcuș a cicliștilor E.Norhadian, M.Niculescu, N.Chicomban și Maxim”. Apoi cronicarul con-tinuă : „ La ieșirea din Ploiești, M.Niculescu s-a desprins de plutonul fruntaș în care se aflau circa 30 de cicliști, creindu-și ,în scurt timp un avantaj de câte-va sute de metri. Conducând plutonul într-un ritm extrem de rapid, Norhadian reușește să zădărnicească acțiunea cura-joasă a lui Niculescu. Nu trece mult timp, și încercarea sa este reperată de M.Niculescu, apoi de P.Niță și de Maxim, fără rezultat însă. În apropiere de București s-a dat o nouă luptă între M.Niculescu și Norhad-ian, care a atacat pe rând ceea ce a făcut ca numărul cicliș-tilor din grupul fruntaș să se micșoreze”. (Scânteia, aprilie, 1952). Să reținem că la acea dată Norhadian avea deja 36 de ani, o vârstă înaintată pentru un sportiv. Iar Marin Niculescu era cu 7 ani mai tânăr…Din presa vremii, ne mai parvine ( grație lui Simon Tavi-tian, 2007, pag. 295) un articol a cunoscutului cronicar sportiv Modesto Ferrarini, întitulat În memoriam:„Firesc, generațiile de azi nu-l cunosc, poate nici nu au auzit de el. Avea un nume de armean pur -ERVANT NORHADIAN- așa cum era, fiind unul din cei mai populari sportivi ai României în anii de după cel de al doilea război mondial.

24

Era un armean scăpat ca prin minune de pogromurile turceș-ti, ajuns în România, protejat de o bunică și de mama sa, femei curajoase. A iubit la nebunie bicicleta și, dotat cu un fizic de fier a de-venit un mare ciclist de per-formanță component de bază a echipei României. Personalita-tea sa spumoasă s-a aflat mereu pe creasta valurilor, chiar dacă a pedalat în mijlocul cicliștilor de frunte ai țării din mai multe generații. Legendarii Marin Dumitrescu, Constantin Șandru, Iulian Gociman, Costică Ci-hodaru, Gigi Dumitrescu, verii Nae și Traian Chicomban s-au luptat cu el pe șoselele din țară și din străinătate, fiind deseori învinși.Cu armeanul nu se glumea, el find, între altele, cel mai bun cățărător din ciclismul românesc. Avea cea mai fru-moasă și corectă poziție pe bicicletă, fiind efectiv un pro-fesor pentru mulți, pe care i-a învățat cum să pedaleze lejer,

să respire în curse, să-și

împartă greutatea corpului ju-dicios pe caii de metal cu ghi-doane aidoma cu coarnele unui berbec.Luminos, vesel, caracter de-schis, era iubit de toți pentru firea lui prietenoasă, pentru modul cum înțelegea lupta spor-tivă, fair-playul. Era prieten cu ceilalți cicliști până să ajungă la poalele dealului sau muntelui, fiindcă de acolo țâșnea singur și era greu să mai fie ajuns.A înființat secția de ciclism a Casei Centrale a Armatei, a luptat pentru culorile acesteia, dar sufletul său sensibil a fost rănit de nerecunoștința clubului căruia ii dăruise cei mai fru-moși ani. Motiv pentru care a plecat la un moment dat peste mări și țări, în Statele Unite ale Americii. Ce om și ce dragoste de țară purta în el și acolo, departe! Era destul să afle că cei ce treceau să-l viziteze erau din România că el imediat îi îmbrățișa, ii so-cotea oaspeții lui de onoare.În toamna anului 1994, noi, cei aflați aici, am aflat o veste

tristă. Ervant a plecat din nou, și din America- evadând de astă dată, ca pe șosele, singur- în altă lume. Fără bicicletă undeva deasupra norilor. Fără două roți nu era el”.Prin emigrarea sa din țară însă, o umbră de tăcere se lasă asu-pra memoriei sale. Așa au pățit și alți sportivi care au plecat. Ei au fost șterși din istoria sportului românesc. Istoricul sportiv Pompiliu Nicolaie Con-stantin, în teza sa de doctorat, susținută la facultatea de istorie a Universității București arată că sportivii care au emigrat au fost șterși din istoria sportului românesc. Un astfel de exem-plu ar fi și Angelica Rozeanu, multiplă campioană la ping-pong a României și campioană olimpică, la simplu și la dublu, sau Leon Rotman canoistul care a adus două medalii de aur României ș.a.

„Ervant Norhadian, este un sportiv despre care nici nu se vorbește astăzi în România. Este un sportiv de origine armeană care a plecat din România în anii ’60. În comunism cei care fugeau erau șterși din cărțile de istorie a sportului, presa nu-i mai menționa, li se întocmeau dosare penale. În arhivele secu-rității sunt foarte multe dosare penale ale sportivilor care au rămas în străinătate. Erau con-damnați la 3-4-5 ani închisoare, li se confiscau bunurile, povestește Constantin, care a identificat zeci de asemenea cazuri.” scrie Andreea Dogar în referirea sa la teza istoricului sportiv.Dar în anul 2008, post mor-tem, lui Ervant Norhadian i se recunosc meritele pe care le-a avut în România și i se conferă distincția MAESTRU EMER-IT AL SPORTULUI. La 14 ani

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

după moartea sa, prin Ordinul nr.411, al Agenției Naționale pentru Sport la 2/09.2008. Și totuși nici astăzi mai nime-ni nu vorbește despre el. Dar nici despre mulți alți cicliș-ti. Ciclismul, odinioară unul din sporturile de mare faimă a României, astăzi a intrat în-tr-un con de umbră, velodromul din București este reparat oare-cum recent, șoselele sunt cum sunt, cicliștii care activează pe la cluburi puțini și nesusținuți nici prin presă sau prin popu-larizarea puținelor concursuri pe care le mai pot înjgheba, iar Federația Română de Ciclism trece printr-o perioadă indecisă.

La 20 ani de la trecerea lui Ervant Norhadian în nefi-ință, o lacrimă și o floare pe modesta sa piatră tombală din California. Și o geană de sper-anță că cineva va scrie o istorie a ciclismului românesc unde o pagină i se va rezerva și lui Ervant Norhadian.

Arpiar SAHAGHIAN

De curând s-a discutat opor-tunitatea înființării unui club ciclist de amatori „ERVANT NORHADIAN” , în cadrul UAR. Trebuie să se aibă în ve-dere nivelul tehnic, structura activităților, programul de ac-tivitate, secțiile de copii, jun-iori, fete și seniori, antrenorii, afilierea sau nu la un club mai mare, relațiile cu MTS și FRC, planul de perspectivă, șanse-le de creștere în viitor a unor performeri, participări la com-

petiții sub culorile clubului, statutul, regulamentul și nu în ultimul rând sursele de fi-nanțare. Pentru început se poate avea în vedere înființarea unui club pentru amatori, cu biciclete obișnuite, urmând ca treptat să se treacă și pe cursiere. Deo-camdată nu s-a luat nici-o de-cizie, de aceea propunerile și sugestiile celor interesați sunt bine venite. Ele pot fi adresate d-lui Vahe Hovaghimian.

[1] Marin Niculescu a decedat la 91 ani, la data de 2.05.2014.

[2] Velodromul din Șoseaua Ștefan cel Mare este o copie a Velodromului din Milano și construit de specialiști italieni. Velodroamele moderne au în prezent alte standarde.

[3] Acum Clubul Steaua. În prezent clubul Steaua nu mai are secție de Ciclism.

P O R T R E T

26

Genocidul din 1915 nu s-a consumat doar în acele

zile, săptămîni, luni ci și chi-ar în anii imediat următori ce s-au derulat cu repeziciune. Genocidul din 1915 a avut și are consecințe enorme pent-ru poporul armean pe durata scurtă și medie a istoriei. Gen-ocidul din 1915, declanșat la 24 aprilie, este o rană deschisă și încă nevindecată pentru me-moria întregii umanități. Cu cît te apleci mai mult asupra de-taliilor celor întîmplate în 1915 și anii imediat următori, cu atît mai mult se deschide în fața ochilor noștri dimensiunea ace-lei mari catastrofe umanitare și consecințelor generate dintr-un cumul de situații, ce s-au tot succedat, dincolo de gravitatea crimelor propriu-zise. Asumate sau nu, recunoscute sau negate de-a dreptul. Toate încercările de a găsi explicații și justificări pentru acele evenimente sunt anulate de forța documentelor de arhivă, care ies la iveală sau de mărturiile de tot felul, care

se adună an de an. Toate aces-tea se aglutinează într-un cor-pus de dovedi de netăgăduit și oferă, pe lîngă detaliile istorice, politice și militare, un contur și mai dramatic al evenimentelor. Vom încerca să prezentăm noi fapte și întîmplări, momente teribile legate de acei ani, care, din nefericire, atunci cînd nu sunt ignorate sau negate, sunt puțin cunoscute. Cartea celor doi jurnaliști francezi, Laure Marchand și Guillame Perri-er – „La Turquie et le Fantome Armenien. Sur les traces du genocide”, Solin/Actes Sud, 2013 – pe care am vrea s-o ve-dem cît mai repede tradusă și în românește, ne-a oferit noi piste de abordare pentru a completa ceea ce numim DOSAR 1915. De mare interes. Una este legată de armenii convertiți la islam – „Les Convertis, Armeniens de l’ombre”, se numește un întreg capitol din cartea lui Marchand și Perrier, – al căror număr e greu de estimat astăzi. De or-fanii rămași după hecatomba

din 1915. Cifrele sunt mult mai mari decît ne putem închipui. Fete și băieți, copile răpite, al-tele adoptate de familii turcești sau kurde și turcizați în timp, ca adevărul să iasă la iveală după decenii. Cum a fost cazul, cel mai cunoscut și deja mult me-diatizat, al avocatei ziaristului asasinat, Hrand Dink, Fethiye Cetin. Multe alte situații cînd copii armeni, rămași orfani, zeci, sute de mii, au fost prelu-ați de diferite organizații cari-tabile, americane sau europene, în primul rînd cei de la Near East Relief Society, din care a făcut parte și fostul ambasa-dor al SUA la Constantinopol, Henry Morghentau și salvați printr-un efort conjugat. Despre copiii preluați de diferite orfe-linate turcești, supuși unui in-tens proces de turcizare forțată avem acum informații concrete și coerente. Documentate. Le vom prezenta chiar în cuprin-sul acestor considerații. Rămân însă ascunse multe alte întîm-plări pentru marele public, chi-

Orfanii genocidului

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

DOSAR 1915ar dacă specialiștii le urmăresc și țin cont de ele.O carte-album ne-a prilejuit acest ocol prin propria noastră memorie. După ce am studiat ani în șir partea istorico-po-litico-militară a evenimente-lor, iată că multe alte aspecte legate de genocid, chiar dacă abordate de experții acestui su-biect – și aici menționez doar numele prestigioase ale lui Dr. Vahakn Dadrian, Dr. Raymond Kevorkian și dr. Taner Akcam – ele stau, încă, sub semnul unei puține cunoașteri. Dacă nu a uitării. Cu atît mai mult sunt binevenite mărturiile de istorie orală sau cercetările monogra-fice punctuale ce atacă subiecte concrete. De această dată avem la îndemînă o colecție de fo-tografii comentată, document istoric de primă mînă, pus sub genericul „Orphans of The Genocide” (Signalman Publishing, 2012, edited by Nancy Eskidji-an) semnată de Bared Maronian și M a g g i e M a n g a s s a r i -a n - G o s h i n . Într-o concisă introducere, unul dintre autori, Bared Maronian, ne introduce în odiseea acestui proiect ce a devenit film documentar, cît și carte, dedicată orfanilor genocidului. Plecînd de la un articol al unui faimos jurnalist britanic, Robert Fisk, speciali-zat în chestiunile spinoase ale Orientului Mijlociu – de care am mai pomenit și noi cu atîtea prilejuri – apărut în martie 2010 în cotidianul englez The Independent. În care se amintea de o descoperire a cercetător-ului Missak Kelechian, care a găsit în cartea lui Stanley Kerr, „Lions of Marash”, publicată în 1973, plecînd de la o fotografie a lui Djemal Pasha, coman-dantul Armatei a 4 Otomane din Siria și a lui Halide Edib, o faimoasă feministă turcă în anii

de după primul război mondial, un loc unde aceste proces de turcizare au avut loc. Este vor-ba de Colegiul Francez din An-toura, Liban, astăzi, din Impe-riul Otoman de ieri. Alăturăm și o fotografie cu Robert Fisk și Missak Kelechian făcută după decenii în fața intrării orfelinat-ului. Al doilea incipit al acestei colecții de rare fotografii doc-ument a venit din partea unui armean de 89 de ani, Edy Apra-hamian, precizează Bared Ma-ronian, care se întreba retoric:”…existența a sute de mii de orfani ai Genocidului Armean, este bine documentată de or-ganizațiile umanitare ameri-cane și europene și totuși turcii neagă că genocidul a avut loc. De ce, noi armenii, nu punem pe masă acest subiect al orfanilor și să-i întrebăm pe ei (pe turci) ce s-a întîmplat cu părinții aces-tor orfani? Ce s-a întîmplat cu ei? De ce sunt acești copii or-fani?” Articolul lui Robert Fisk și această mărturie au lansat proiectul numit de Bared Ma-ronian, „Orfanii Genocidului”. Autorul sistematizează cazuri-le particulare ale orfanilor – în opt categorii, de la cei rămași

pe drumuri, ai nimănui, care în mare parte au pierit, pînă la cei adoptați de turci, kurzi sau arabi. Orfani preluați de orfeli-nate coordonate de organizații armenești sau americane/euro-pene, sau în situații mai grave de orfelinate ostile, create în scopul de a turciza orfanii ar-meni, convertindu-i la islam și dîndu-le o identitate turcă. Cea mai dramatică însă categorie a fost aceea a orfelinatelor care au avut ca scop execuția lor în masă sau unde copiii lipsiți de protecție au murit de foame și boli. O parte au supraviețuit prin asimilare forțară – temsil, în turca otomană, precizează Maronian, amintind în teribilul său testimoniu de memoriile lui Lincoln Loyal Wirt care releva faptul că 200.000 de orfani ai genocidului au fost preluați de 212 orfelinate, răspîndite între Constantinopol și Alep, azi în Siria, orfelinate care au oper-at sub auspiciile lui American Near East Relief Foundation. În puține cuvinte și multe fo-tografii avem dimensiunile în-tregii drame.Nenumărate fotografii ce prezintă orfani armeni în

28

diferite ipostaze sunt adevărate și dramatice secvențe de viață și moarte. Mame și copii dis-perați, copii salvați de or-ganizațiile umanitare, școli și cămine pentru acești năpăstuiți ai soartei. Dar și dăruirea mul-tor voluntari, armeni, americani sau europeni, care s-au dedicat binelui. Fotografiile sunt mai sugestive decît cuvintele. Fie-care clișeu spune ceva. Zgudui-tor. Oricît am vrea să judecăm și comentăm la rece, faptele, bune sau rele, rămîn. Și ies la iveală cînd nu ne așteptăm. Am fost impresionat de o rochiță, făcută din zdrențe, ce a aparținut unui orfan care a supraviețuit masa-crelor din 1909 de la Adana și care a ajuns la orfelinatul Hadjin. În 1914 una dintre su-rorile menonite care activau în Imperiul Otoman, Dorinda Bowman, a dus cu ea în SUA această rochiță, după ce a fost obligată să plece. Păcat că nu pot reproduce decît cîteva fo-tografii din acest album-docu-ment, roman secvențial, extrem de emoționant.

Am desprins însă din aceste documente doar o secvență în care este implicat co-respondentul lui The Inde-pendent în Orientul Mijlociu. De cîteva decenii rezident la Beirut, a informat în timp real despre situația din zonă. De aceea povestea ce pleacă de la un articol al lui Robert Fisk mi s-a părut exemplară. În 9 martie 2010 jurnalistul britanic – să menționăm că autoritățile și oficialitățile Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu s-au prea omorît cu firea pentru soarta armenilor, nici în WW1, nici ulterior, cum

se spunea cîndva, interesul ține fesul, spunem asta ca să punctăm gestul lui Robert Fisk cu titlu privat care este de apre-ciat cu atît mai mult – publică un articol cu titlul „Living proof of the Armenian Genocide. The U.S. wants to deny that Tur-key’s slaughter of 1,5 million Armenians in 1915 was Geno-cide. But the evidence is there, in a hilltope orphanage near Beirut.” Întregul text se poate găsi pe :http://www.independent.co.uk

El pleacă pe urmele descoperite de Missak Kelechian, care se

Missak Kelechian (stînga) și jurnalistul Robert Fisk (dreapta)

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

bazează pe mărturia lui Stan-ley Kerr, dintr-un volum me-morialistic numit “The Lions of Marash”, apărut în 1973. Cine a fost însă Stanley Kerr? Wiki-pedia ne spune pe scurt, și ex-tragem doar ce ne interesează. Este vorba de un biochimist și humanitarian & educator (în românește au altă rezonanță) american, care în 1919 pleacă voluntar să servească în Near East Relief. Își începe activita-tea la Alep. Unde, acum știm, un aport considerabil l-a avut pastorul evanghelic Hovhannes Eskijian, care la rîndul lui a salvat mii de vieți, prezent și el în acest album cu fotografii de care ne ocupăm. La Alep, ac-tivează și Stanley Kerr, during an Armenian refugee crisis, when many of the Armenian Genocide had escaped. A lu-crat ca sanitar – ca și germanul Armin Wegner, alt martor oc-ular al acelor evenimente, cel care a lăsat un set de cîteva zeci

de fotografii la fel de incrimi-natorii – și a încercat să recu-pereze cît mai mulți copii arme-ni din familiile turcești și kurde unde, parte din ei au fost lauți cu forța. Tot ce a făcut el se regăsește în memoriile lui „Leii din Marash”, – aici, la Marash, stă pitită o altă poveste, unde s-au produs masacre, după re-tragerea forțelor franceze și revenirea autorităților kemal-iste, o zonă disputată apoi între Turcia și Siria, dincolo de man-datul francez la care autoritățile de la Paris au renunțat, spre ne-norocirea armenilor – carte pe care o vom consulta și noi cît de curînd. În 1921 Stanley Kerr și soția au prelaut conducerea or-felinatului pentru copii armeni de la Nahr, care va fi abando-nat în 1923. Missak Kellechian la rîndul lui a găsit locul unde a funcționat St. Joseph Antoura College, unde în timpul primu-lui război mondial Djemal Pa-sha și Halide Edip s-au ocupat

de turcizarea a 1000 de copii ar-meni și 200 de kurzi. Iată cum adevărul mereu iese la iveală.În 22 septembrie 2010, prin generozitatea faimoasei Or-chestre Simfonice Kohar, la cimitirul fostului orfelinat de la Antoura, Liban a fost inaugurat un hachkar și o statuie de bronz în memoria orfanilor armeni.

Îmi permit pe această cale să-i felicit pe cei doi autori, Bared Maronian și Maggie Mangassarian-Goschin (prin bunăvoința căreia ne-a parvenit volumul) pentru efortul depus și bogația de informații ce sunt cuprinse în acest album docu-mentar. Într-un fel, un alt-fel de omagiu adus memoriei or-fanilor, cît și supraviețuitorilor Genocidului Armean de acum o sută de ani.

Dosar 1915 îngrijit de Bedros HORASANGIAN

DOSAR 1915

30

În perioada 24-26 octom-brie, în cadrul Salonu-lui Naţional de Vinuri al României – VINTEST de la Sala Palatului, a avut loc Cupa Bucureştiului în Arta Culinară organizată sub patronajul Aso-ciaţiei Naţionale a Bucatarilor şi Cofetarilor din Turism (AN-BCT). Au participat echipe bucătari de la cunoscute res-taurante din Bucureşti şi din ţară, cofetari, precum şi elevii Liceului Economic Viilor ce constituie viitoarea generaţie de specialişti în domeniile de alimentaţie publică, turism şi comerţ. Sub atenta îndrumare a cunoscutului maestru bucătar Petrişor Tănase care este şi secretarul general al ANBCT, evenimentul s-a defăşurat pe parcursul a trei zile, vizitatorii având ocazia să admire o gamă complexă de preparate culinare prezentate la standardele cele mai înalte. Dorim cu această ocazie să menţionăm par-ticiparea la acest eveniment a conaţionalului nostru Paul Ago-pian cu o prezentare de desertu-ri specifice bucătariei armeneşti ceea ce i-a adus locul I la secţi-unea Cofetărie. Cu acest prilej a fost distribuit celor prezenți și suplimentul “La masă cu arme-nii” realizat de revista Ararat în colaborare cu Paul Agopian.

1. Erevan, Erebuni

17 august 2014, ora 5 dimineața …

Micul și modernul aeroport Zvarnotz își primește în liniște vizitatorii. Sosesc din Polonia în Armenia și sesizez imediat diferența: sunt în Asia de sud – vest.

Peste aproape 30 de minute, ajung la gazda mea care lo-cuiește la marginea capitalei într-o casă cu etaj ce are o mică grădină și un iaz cu peștișori portocalii. Mă întâmpină pa-tru fete: Luce, Nane, Agathe și Shorek, care mă vor ajuta să de-scopăr Erevanul, unul din cele mai vechi centre urbane din lume.

Situat la 23 de km de granița cu Turcia, pe râul Hrazdan, în par-tea central sudică a Armeniei, Erevanul a fost reconstruit după proiectele arhitectului Alexandr

Tamanyan care a realizat unele dintre cele mai importante ed-ificii precum: Opera, Piața Re-publicii, Spitalul de copii etc.În prezent, Erevanul surprinde prin multitudinea clădirilor roz din tuf care conferă unici-tate orașului în această parte de lume.O notă de eleganță aduce și artera pietonală Northen Ave-nue, având o lungime de 450 m. Alcătuită din 11 blocuri ul-tramoderne, de 9 etaje această zonă rezidențială se remarcă prin prezența restaurantelor și cafenelelor deosebite. Multe tipuri de materiale precum granit, bazalt, travetrin și tuf au fost folosite la construcția aces-tor clădiri. Tot aici se află și renumitul magazin de bijuterii ‘’ Cronograf ‘’ care comercial-izează obiecte unicat realizate după cele mai noi tendințe în domeniu. Centrul orașu-lui prinde viață seara odată cu încheierea programului de lu-cru.

15 zile în Armenia Jurnal de călătorie

Dulciuri armenești la Cupa Bucureştiului în Arta Culinară

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanţa). Tiberiu COSOVAN (Suceava)

Corespondenţi din străinătate :Elena CHOBANYAN

(Erevan)Edvard JEAMGOCIAN

(New York),Anton Lanis ŞAHAZIZIAN

(Toronto),Giuseppe MUNARINI

(Padova)Cristina POPA

(Karabagh)Sergiu SELIAN

(Australia)Tehnoredactare :

Ovidiu PANIGHIANŢPagină web :

www.araratonline.come-mail :

redactia@araratonline.comAdresa redacţiei:

Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

I.S.S.N.1220-9678Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T19 - 20 / 2014

REDACŢIA ARARAT

Fântânile muzicale din Piața Republicii atrag în zilele toride foarte mulți localnici și turiști.

Un alt loc îndrăgit în Erevan se numește Cascada. În acest spațiu se află și Muzeul de Artă Modernă Cafesjian inaugurat în 2009. Acestă impresionantă clădire a fost proiectată de fir-ma David Hotson Arhitects din New York . De altfel, Fundația Cafesjian a investit peste 35 milioane de dolari pentru re-construcția Cascadei. O galerie de sculpturi moderne semnate de importanți artiști contempo-rani din întreaga lume se întin-de în fața Cascadei, uimind trecătorii prin originalitatea și divesitatea formelor. Lângă Cascadă este situat muzeul Charles Aznavour inaugurat în 2011 ce reunește o colecție uriașă de discuri, albume, cărți, fotografii și portrete ale marelui muzician.În nordul Erevanului la poalele unui mic deal se află Mate-nadaranul construit între anii 1945 -1957 , având o colecție de peste 17 mii de manuscrise și o serie de alte documente.În fața terasei principale se înalță statuia lui Mestrop Maștoț și a elevului său.Erevanul, orașul întemeiat de regele Arghishti I acum 2796 de ani găzduiește în cele 56 de

săli ale Galeriei Naționale de Artă numeroase exponate valo-roase. Astfel, pot fi admirate lu-crări de I. Repin, V. Kandinski, M. Chagal alături de opere ale artiștilor armeni.În inima orașului, în Parcul Lebedelor, se află uluitoarea statuie a compozitorului Arno Babadjanian. Silueta sa la pian exprimă uimirea compozitoru-lui față de puterea muzicii, iar forma sa topită, trăirea veșnică a operei. De fapt, Erevanul e cunoscut în lume și pentru sculpturile din parcuri, unele dintre ele fiind capodopere de Fernando Botero, Lynn Chad-wick, Barry Flanagan.Însă cel mai tulburător monu-ment al Erevanului se află pe un deal în parcul Tsitsernaka-berd. Este vorba de Complexul memorial închinat victimelor genocidului din 1915 a cărui construcție a fost finalizată în 1967. Ansamblul e alcătuit din 12 dale uriașe având în centru o flacără eternă. Ca și Muzeul Genocidului Armean înălțat mult mai târziu și inaugurat în 1995, monumentul amintește de tragica și violenta dispersare a acestui popor, dar și de uni-tatea sa.Sunt multe locuri în Erevan de unde în zilele senine se poate vedea Araratul, dar aceste im-agini trebuie gustate la fața locului în orașul în care bastur-maua și sugiukul au o aroma inconfundabilă.

Andreea BARBU