sfântul ioan gură de aur – mărgăritare duhovniceşti despre păcat, patimi, pocăinţă,...

7/30/2019 Sfântul Ioan Gură de Aur – Mărgăritare duhovniceşti despre păcat, patimi, pocăinţă, mărturisire şi Sfânta Împărtăşanie

http://slidepdf.com/reader/full/sfantul-ioan-gura-de-aur-margaritare-duhovnicesti-despre-pacat-patimi 1/287

Sfântul Ioan Gură de Aur – Mărgăritare duhovniceşti despre păcat, patimi, pocăinţă, mărturisire şi Sfânta Împărtăşanie

Index

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre păcat.............................................................. 4Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia X - Cel păcătos este înclinat spre mânie. 5

Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia XIII - Numai omul virtuţii trăieşte, celpăcătos este deja mort ........................................................................................17



Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica Fiului Risipitor - Omul nutrebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie leneş şiuşuratic la minte..................................................................................................39

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de carne -

Gândirea la iad şi la Împărăţia Cerului trebuie să ne ferească de păcat ......44Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica întâi a Sfântului şi MareluiPost - Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra Satanei..............................50

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul al patrulea - Că trei feluri de robie aadus păcatul; şi către cei care ascultă cu uşurătate, şi către cei ce nu-şicinstesc părinţii ...................................................................................................56

Sfântul Ioan Gură de Aur - Dacă e posedat de vreun demon iute alergi lasfinţi, dar dacă e învins de păcate nu faci nimic ..............................................63

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul IV - Al patrulea cuvânt despre bogatşi Lazăr; şi conştiinţa care obişnuieşte să ne amintească păcatele vechi; şidespre Iosif ...........................................................................................................64

Sfântul Ioan Gură de Aur - Râul de foc ...........................................................76

Sfântul Ioan Gură de Aur - Lipsa de ruşine jigneşte pe Dumnezeu înlucrările Sale........................................................................................................78

Sfântul Ioan Gură de Aur – Neruşinarea este o nerecunoştinţa faţă deMântuitorul .........................................................................................................79

Sfântul Ioan Gură de Aur - Greşelile mici aduc pe cele mari ........................81

Sfântul Ioan Gură de Aur - Trebuie să ne ferim de tot ceea ce ne împingespre păcat .............................................................................................................83

Sfântul Ioan Gură de Aur - Primejdia teatrului ..............................................85

Sfântul Ioan Gură de Aur - O greşeală e cu atât mai grea, cu cât i s-a atrasatenţia aceluia care a săvârşit-o .........................................................................86

Sfântul Ioan Gură de Aur - Nici ispitele diavolului şi nici pildele proaste alecelor răi, nu justifică şi nu acoperă păcatele noastre ......................................88

Sfântul Ioan Gură de Aur - Păcatul nu este numaidecât urmarea firiinoastre ..................................................................................................................90

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre patimi ..........................................................92

Sfântul Ioan Gură de Aur - Patimile fireşti şi patimile născocite ..................93

Sfântul Ioan Gură de Aur - Patimi proprii diferitelor vârste ........................94

Sfântul Ioan Gură de Aur – Blândeţea şi laşitatea, economia şi zgârcenia ..95



Sfântul Ioan Gură de Aur - Furtul nu-i mai mult sau mai puţin grav după însemnătatea lucrurilor furate ..........................................................................97

Sfântul Ioan Gură de Aur - Obârşia răului .....................................................99

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre pocăinţă ....................................................102

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia întâi despre pocăinţă ...........................103Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a IV-a despre pocăinţă şi rugăciune ..114

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a IX-a despre pocăinţă şi către cei cepleacă de la Sfânta Liturghie, în care şi despre Sfânta Masă şi despreJudecata viitoare ...............................................................................................123

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre pocăinţă ...................................127

Sfântul Ioan Gură de Aur – Pentru pocăinţă şi spovedanie .........................140

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt despre Proorocul Iona, Daniel şi desprecei trei tineri şi pentru pocăinţă (Omilia s-a zis la începutul Sfântului post).............................................................................................................................150

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre căinţă .....................................................158

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre primejdia păcatului măgulirii şidespre folosul învinuirii de sine pentru păcatele sale ....................................177

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre Dragostea cea desăvârşită şidespre răsplătirea după vrednicie a lucrurilor şi despre umilinţă ..............188

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre mărturisire ...............................................202

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cum să ne mărturisim păcatele .......................203

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a doua a Sfântului şiMarelui Post - Folosul mărturisirii si al cercetării conştiinţei în toate zilele.............................................................................................................................205

Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia 8 - Către neofiţi.....................................211

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilie despre spovedanie ................................219

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre Sfânta Împărtăşanie................................226

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre Sfânta Împărtăşanie .............................227Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia V - Despre Sfânta Împărtăşanie........269

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia XV - Despre Sfânta Împărtăşanie .....275



Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre păcat



Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia X - Cel păcătos este înclinat spre mânie

„De aceea, precum printr -un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea,aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el‖ (Romani5, 12).

După cum doctorii cei mai iscusiţi tratează bolile dintru început, şi încep cu însăşirădăcina răului, tot aşa face şi fericitul Pavel. Într -adevăr, după ce arată că ne-amîndreptat, şi după ce arată cele despre patriarh, despre Duhul Sfânt şi despremoartea lui Hristos – Care nici nu ar fi murit dacă nu urma să ne îndrepteze -, la

urmă dovedeşte şi din altă parte cele deja dovedite, şi atrage atenţia prin cele opuseasupra subiectului în discuţie, adică asupra morţii şi a păcatului. Cum, în ce fel?Caută, adică, să afle cum a intrat moartea în lume, şi cum după aceea s -a înstăpânitasupra ei. Aşadar, cum a intrat şi cum s-a înstăpânit aceasta? „Prin păcatulunuia‖, zice. Însă ce înseamnă „că toţi au păcătuit în el‖? „Acela căzând – zice -,

pe urmă şi cei ce n-au mâncat din pomul acela, cu toţii s-au făcut muritori‖.

„Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu estelege‖ (5, 13). Prin expresia „până la lege‖ unii cred că vorbeşte despre timpuldinainte de darea Legii, ca de pildă timpul lui Abel, Noe, Avraam, şi timpul până la

naşterea lui Moise. Însă dacă e aşa, care era păcatul de atunci? Alţii zic căApostolul vorbeşte de păcatul din Rai. „Acesta încă nu era desfiinţat -zice -, cifructul lui era verde, şi deci el a adus moartea comună în lume, care stăpânea şiteroriza‖. Însă de ce oare adaugă: „însă păcatul nu se socoteşte când nu este lege‖?Cei ce cercetează cele ale noastre spun că Apostolul a vorbit acestea în antiteză faţăde iudei, care spuneau că, dacă fără Lege nu este păcat, atunci cum de a ucismoartea pe toţi cei de dinainte de Lege? Mie însă mi se pare că ceea ce se spune



aici este cu privire la cele ce are de zis mai departe, lucru care de altfel se şi potriveşte cu scopul urmărit de Apostol.

Deci ce vrea să spună prin această expresie? Zicând că „până la lege, păcatul eraîn lume‖ , mi se pare că spune că, legea încă nefiind dată, stăpânea păcatul cel din călcarea poruncii, şi a stăpânit până când a fost dată legea. „Deci, dacă

păcatul din călcarea legii – zice – este cel care a născut moartea, atunci cum deau murit toţi cei de dinainte de lege? Dacă moartea îşi are rădăcina în păcat, şi legea nefiind dată, păcatul nu se socotea, atunci cum de stăpânea moartea? Deaici este învederat că nu păcatul urmat prin călcarea legii, ci acel rezultat dincălcarea poruncii de către Adam este păcatul care a stricat totul. Şi care edovada? Că şi cei de dinainte de lege au murit cu toţii‖. „Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră‖.Şi cum a împărăţit? „După asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui

ce avea să vină‖ (5, 14).

De aceea şi Adam era tipul lui Hristos. Şi cum aceasta? Prin faptul că după cum Adam a devenit cauza morţii sale şi a celor descinşi din el, deşi aceia n-aumâncat din pom, tot aşa şi Hristos a devenit cauza dreptăţii şi a celor ce au

crezut în El, dreptate pe care prin cruce ne-a dăruit -o tuturor, deşi n-am făcut noi nimic din cele drepte. De aceea şi Apostolul îşi are mintea aţintită asupracuvântului „unul‖, şi încontinuu îl pune în evidenţă, zicând: „Precum printr -unom a intrat păcatul în lume‖ , şi „dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit‖ (5, 15), şi „ce aduce darul nu seamănă cu ce a adus acel unul care a păcătuit‖ (5, 16), şi „precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii‖ (5,18), şi „dacă pentru greşeala unuia moartea a împărăţit printr -unul‖ (5, 17), şi

„precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi‖ (5, 19); şi, înfine, nu renunţă la acest „unul‖, până ce iudeul va zice: „Şi cum de prin binele

împlinit de unul [Hristos], lumea s-a mântuit?‖. Când şi tu îi vei putea spune: „Şicum dacă unul a păcătuit [Adam], lumea a fost condamnată?‖; deşi păcatul şi harulnu sunt deopotrivă, după cum nu sunt deopotrivă moartea şi viaţa, după cum nicidiavolul nu este deopotrivă cu Dumnezeu, ci distanţa dintre ei este nemărginită.

Atunci când, deci, şi prin firea lucrurilor, şi prin puterea cea mare a Celui ce asăvârşit faptul mântuirii noastre, şi chiar prin ceea ce trebuia a se face, fiindcă amântui şi nu a osândi Îi era mai potrivit lui Dumnezeu, atunci când din toateacestea se va putea vedea superioritatea şi biruinţa, ce cuvânt de necredinţă ai mai

putea avea? Iar cum că ceea ce s-a petrecut a fost după dreapta judecată, aceasta aarătat-o zicând: „Dar nu este cu greşeala cum este cu harul, căci dacă prin

greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul



Lui au prisosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos‖ (5,15).

Ceea ce el spune, aşa şi este; fiindcă dacă păcatul a fost al unui singur om şi totuşia avut atâta putere, cum darul lui Dumnezeu – şi nu numai al Tatălui, ci şi al Fiului

– nu va prisosi încă mai mult? Acest lucru este şi foarte firesc, fiindcă a fi pedepsitcineva de un altul nu pare a fi ceva tocmai important, pe când a fi mântuit e cumult mai potrivit şi mai rezonabil. Deci, dacă aceea a fost, atunci cu atât mai multaceasta.Cum că aşa era potrivit şi drept, a arătat desluşit din cele spuse. Căci o dată stabilitacest fapt, toate celelalte vor putea fi bine primite pe urmă. Însă că aceasta era detrebuinţă a se face, iată cum o arată prin cele ce urmează: „Şi ce aduce darul nuseamănă cu ce a adus acel unul care a păcătuit; căci judecata dintr -unul duce laosândire, iar harul din multe greşeli duce la îndreptare‖ (5, 16).

Însă ce este aici, şi ce vrea să spună el? Aceea că un singur păcat numai a avut puterea de a introduce în lume moartea şi pedeapsa, pe când harul nu numai acel singur păcat a desfiinţat, ci şi pe cele introduse după acela. Apoi, ca nucumva prin expresiile „precum‖ şi „astfel‖ din versetul 15, să introduci măsura

bunurilor faţă de rele, şi ca să nu crezi că, auzind de Adam, se vorbeşte numai dedesfiinţarea păcatului făcut de acesta, zice că desfiinţarea aceasta a fost a multor

păcate. Şi de unde se învederează aceasta? Din aceea că, după nenumăratele păcatesăvârşite în urma celui din R ai, faptul s-a terminat în îndreptare. Însă unde esteîndreptarea, acolo cu necesitate este şi viaţă, şi după aceea numaidecât trebuie săurmeze şi miile de bunătăţi; precum şi acolo unde este păcatul, cu necesitate că esteşi moartea.

Dreptatea este superioară vieţii, fiindcă ea este rădăcina şi obârşia ei. Cum că s -auacordat mai multe bunuri, şi că n-a fost desfiinţat numai păcatul acela, ci şi toatecele de după, aceasta a arătat-o zicând: „iar harul din multe greşeli duce laîndreptare‖. Astfel urmează, cu necesitate, că împreună cu celelalte şi moartea afost desfiinţată din rădăcină, însă aceasta va trebui să o dezvolte mai jos. Maiînainte a spus că printr -un om a intrat păcatul în lume, şi că, dacă păcatul acela,

intrat printr-un om, a omorât pe toţi oamenii, cu atât mai mult darul unuia va puteamântui. După aceasta a arătat că nu numai păcatul acela a fost desfiinţat prin har,ci şi toate celelalte, şi nu numai că toate păcatele au fost desfiinţate, ci încă s-adat şi îndreptarea; şi, în fine, că Hristos a folosit nu numai într -atât pe cât avătămat Adam, ci cu mult mai mult. Şi arătând Apostolul toate acestea, din nouvine şi dezvoltă subiectul. Însă cum îl dezvoltă?



„Căci, dacă prin greşeala unuia moartea a împărăţit printr -unul, cu mult maimult cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii vor împărăţi în viaţă

prin Unul Iisus Hristos‖ (5, 17).

Ceea ce el spune, aşa şi este. „Ce anume a înarmat moartea contra omenirii?‖ ,zice. „Aceea că un singur om a mâncat din pomul cunoştinţei. Deci, dacă moartea

a avut atâta putere printr-un singur păcat, atunci, când unii se vor găsi că au primit har şi dreptate cu mult mai mari decât păcatul acela, cum vor putea sămai fie răspunzători cu moartea?‖. De aceea nici n-a zis el aici simplu har, ci„prisosinţa harului‖, fiindcă n-am luat din har numai atât pe cât ne trebuia spredesfiinţarea păcatului, ci încă mai mult, de vreme ce ne-am izbăvit şi de osândă, şiorice răutate am alungat-o, am renăscut de sus şi am înviat o dată cu îngropareaomului cel vechi, ne-am răscumpărat şi ne-am îndreptat, am fost duşi la înviere şine-am sfinţit, am devenit fraţi ai Unuia- Născut Fiului lui Dumnezeu şi împreună

moştenitori ne găsim în trupul Lui; şi după cum trupul este unit cu capul, aşa şi noisuntem uniţi cu El. Toate acestea Pavel le-a numit „prisosinţa harului‖, arătând că nu am luat un medicament care doar să vindece rana, ci am luat în acelaşi timp şi sănătate, şi înfrumuseţare, şi cinste, şi slavă, şi vrednicii care întrec şi covârşesc firea noastră omenească. Fiecare dintre acestea era de ajuns prin sine casă dezlege moartea; însă când sunt şi toate la un loc, atunci nici urmă din ea nu mairămâne, nici umbra ei nu se mai vede, ci a dispărut cu totul. După cum cineva ar

băga la închisoare pe un altul care i-ar datora zece bani, şi nu numai pe acela, ci şi pe femeia şi copiii lui şi pe toţi casnicii lui, iar venind un altul să-l răscumpere ar plăti nu numai cei zece bani, ci ar mai da şi mii de talanţi de aur, şi pe cel închis l-ar băga în curţile împărăteşti, şi l-ar ridica pe tronul celei mai înalte stăpânii, şi l-arface părtaş de cinstea cea mai mare, şi la urmă nu şi-ar mai aduce aminte de ceizece bani împrumutaţi, întocmai aşa s-a petrecut şi cu noi. Mai mult decât datorama plătit Hristos pentru noi, atât de mult pe cât de întinsă şi nemărginită estemarea faţă de o picătură de apă.

Deci nu te îndoi, omule, ca unul ce vezi atâta bogăţie de bunătăţi, şi nici nu căutacu mirare cum s-a dezlegat scânteia aceea a morţii şi a păcatului, de vreme ce omare atât de întinsă de haruri s-a revărsat asupra lor şi i-a copleşit. Aceasta şi Pavel

a lăsat bine să se înţeleagă, zicând că: „cei ce primesc prisosinţa harului şi a daruluidreptăţii, vor împărăţi în viaţă‖.

Şi fiindcă a dovedit aceasta lămurit, iarăşi revine la silogismul dinainte, pe carerepetându-l, zice: „Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii,îndreptarea care dă viaţă‖ (5, 18). Apoi iarăşi zice: „Căci precum prin



neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuiase vor face drepţi cei mulţi‖ (5, 19).

Aici se naşte o chestiune care nu puţin ne dă de gândit; însă dacă cineva este cu băgare de seamă, uşor se va dezlega. Aşadar, care e acea chestiune? E aceea cândel zice că, prin neascultarea unui păcătos, s-au făcut păcătoşi cei mulţi. Cum că,

păcătuind Adam şi devenind muritor, au devenit muritori şi cei din el, nu estenimic de mirare; dar ca prin neascultarea aceluia să devină păcătos şi altul, ce

fel de consecinţă logică ar avea un asemenea fapt? Pentru că desigur că acesta seva găsi că nu e vinovat, de vreme ce n-a devenit păcătos de la sine şi prin sine.

Deci ce înseamnă aici cuvântul „păcătoşi‖? Mie mi se pare că înseamnărăspunzători de pedeapsă şi condamnaţi morţii. Cum că, Adam murind, toţi

suntem muritori, aceasta a dovedit-o prin multe, însă ceea ce se caută aici este ase şti din ce cauză a urmat aceasta.

Dar Apostolul nu a mai adăugat nimic, fiindcă cu nimic n-ar fi contribuit mai mult,deoarece lupta lui în timpul de faţă este contra iudeului ce se îndoieşte şi râde cândaude de îndreptarea celor mulţi prin unul. De aceea, arătând că şi pedeapsa a intratîn lume la toţi oamenii, el n-a mai adăugat nimic, adică n-a spus şi de ce s-a făcutaşa, fiindcă nu este prisoselnic în vorbe, ci spune numai aceea ce este de trebuinţă.Aceasta nu atât pe el, cât mai cu seamă pe iudeu îl silea legea luptelor să o spună,şi de aceea o lasă nedezlegată. Dacă însă cineva din voi ar căuta să o afle, vom

zice numai atât: că nu numai că n-am fost vătămaţi prin moartea şi condamnarea lui Adam, ci, dacă suntem treji, atunci chiar am câştigat devenind muritori: întâi că nu păcătuim în trup nemuritor, şi în al doilea rând că prinaceasta avem la îndemână mii şi mii de pricini de cugetare. Într-adevăr, iubiţilor,moartea, care aşteaptă pe fiecare dintre noi, ne convinge de a ne cuminţi şi a nemodera, de a fi cumpătaţi în toate acţiunile noastre şi, cu un cuvânt, de a ne izbăvide orice răutate. O dată cu acestea, sau, mai bine zis, înaintea tuturor acestora, ea aadus şi alte multe bunuri. De aici sunt izvorâte cununile martirilor şi răsplăţile dateapostolilor. De aici Abel s-a îndreptat, de aici Avraam sacrificând pe fiul său, deaici şi Ioan cel ucis pentru Hristos, de aici acei trei tineri, de aici Daniel. Şi dacănoi am voi, atunci nu numai moartea, ci nici diavolul însuşi n-ar putea să ne

vatăme. Afară de acestea, se mai poate spune că şi nemurirea ne aşteaptă pe noi, şiînţelepţiţi pentru un timp scurt, ne vom bucura în siguranţă de bunurile viitoare,fiind certaţi în viaţa prezentă ca într -o şcoală, prin boli şi neplăceri, prin ispite şisărăcie, şi prin toate celelalte ce ni se par triste şi neplăcute, pentru a ne facevrednici de primirea bunurilor viitoare.



„Iar Legea a intrat şi ea ca să se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul‖ (5, 20).

Fiindcă a arătat că lumea a fost condamnată de la Adam, iar de Hristos mântuită şiizbăvită de osândă, de aceea, la timpul potrivit, vorbeşte şi despre Lege, iarăşizădărnicind credinţa pe care iudeii o aveau în ea. „Nu numai că aceasta n-a folositcu nimic‖, zice, „ci s-a sporit boala introducându-se legea‖. Particula „ca să se‖,din acest pasaj, nu este cauzală, ci rezultativă, adică legea n-a fost dată ca greşealasă se înmulţească, ci ca să se micşoreze şi nimicească cu totul; însă s-a întâmplatcu totul invers, şi aceasta nu din cauza naturii legii, ci di n lenevirea celor ce au

primit-o. Însă de ce oare n-a zis „a fost dată‖, ci „a intrat‖? A arătat că legea a fosttemporară, şi temporară a fost şi necesitatea ei, iar nu principială sau de la început,după cum spune şi în Epistola către Galateni, învederând acelaşi lucru: „Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru

credinţa care avea să se descopere‖ (Galateni 3, 23). Aşadar nu pentru sine păzeaturma, ci pentru altceva, adică pentru credinţă. Fiindcă anumiţi iudei erau desfrânaţi şi grosolani, şi nepăsători chiar faţă de darurile ce li se acordaseră, li s-adat Legea, ca aceasta să-i mustre mai mult, să-i înveţe clar în ce se aflau şi, mărindvinovăţia lor, să-i îngrădească încă mai mult. Însă nu te teme, căci aceasta s-a făcutnu ca pedeapsa să-ţi fie mai mare, ci pentru ca harul să se arate mai îmbelşugat.

De aceea a şi adăugat: „Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul‖. Nu a zissimplu „a prisosit‖, ci „mai mult a prisosit‖. Nu ne-a scăpat numai de pedeapsă, cişi de păcate, şi ne-a dat viaţă şi toate celelalte, de care de multe ori am vorbit. Dupăcum cineva nu numai că ar izbăvi pe un bolnav de friguri de boala lui, ci încă l-arface şi frumos, puternic şi vrednic de respectat, sau pe cel flămând nu numai că l-arhrăni, ci încă l-ar mai face şi stăpân peste mari averi, şi l -ar aşeza într -o demnitatefoarte înaltă, întocmai aşa a făcut şi Hristos cu noi. „Dar cum a prisosit păcatul?‖ ,zici tu. Legea a impus o mulţime de porunci, iar ei călcându-le pe toate, iată căea a înmulţit greşeala. Ai văzut câtă deosebire şi câtă depărtare este între lege şihar? Aceea s-a făcut oarecum un adaos la condamnare, iar aceasta prisosinţă aharului.

După ce, deci, a arătat negrăita iconomie a lui Dumnezeu, caută iarăşi începutul şiobârşia vieţii şi a morţii. Deci care este obârşia morţii? Păcatul. De aceea şi zice:

„Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin d reptate, spre viaţă veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru‖ (5, 21).

Acestea le-a spus punând harul în statutul de împărat, iar moartea în rândulsoldatului, pusă la ordinele lui şi înarmată de el. Aşadar, dacă harul a înarmat



moartea, atunci este încredinţat că şi dreptatea lui nu numai că dezarmeazămoartea, ci o şi nimiceşte şi îi doboară întreaga împărăţie, fiindcă dreptatea este cumult mai mare decât împărăţia morţii, şi este introdusă nu de om, nici de diavol, cide harul lui Dumnezeu, care ne conduce viaţa la binele nesfârşit. Acest har ne-aadus viaţa cea fără de sfârşit, ca şi de aici să afli bogăţia lui. Căci, pe când păcatulne-a scos din viaţa prezentă, harul, venind, nu ne-a hărăzit-o pe cea prezentă,

pierdută prin păcat, ci pe cea viitoare, veşnică şi nemuritoare. Însă cauza tuturor acestor bunătăţi destinate nouă este Hristos. Deci nu te îndoi de viaţa veşnică, atâtavreme cât ai dreptatea, fiindcă dreptatea este mai mare decât viaţa: ea este, aşazicând, mama vieţii.

„Ce vom zice deci? Rămâne-vom, oare, în păcat, ca să se înmulţească harul? Nicidecum!‖ (6, 1).

Aici trece iarăşi la partea morală, deşi nu a introdus-o de mai înainte, ca să nu pară

multora greoaie şi neplăcută, prezentând-o ca pe o consecinţă a dogmelor dezvoltate până aici. Dacă el, dând astfel varietate discursului, încă susceptaoarecum ca nu cumva cuvintele sale să le fie dificile, pentru care şi zicînd: „Şi v-am scris, fraţilor, mai cu îndrăzneală, în parte‖ (Romani 15, 15), cu atât maimult, dacă nu ar fi făcut aşa, li s-ar fi părut foarte greoi şi neplăcut. Deci după ce aarătat cât de mare este harul dacă are putere de a vindeca pe om de atâtea păcate, şi

pentru că aceasta să nu fie celor neîntăriţi ca îndemn de a rămâne în păcate zicând: „De aceea darul s-a arătat mare, fiindcă şi noi am păcătuit mult; şi deci să nu nedepărtăm de păcate, ca astfel şi harul să se arate mare‖ , priveşte cum prinantiteză răstoarnă o asemenea judecată falsă, mai întâi prin expresia negativă„nicidecum‖, fapt pe care el obişnuieşte să-l f acă când e vorba de lucruri absurderecunoscute şi mărturisite de toţi, iar mai pe urmă aşază şi un raţionament denecontestat. Şi care e acel raţionament?

„Noi care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat?‖ (6, 2). Ce înseamnă„am murit‖? Ori tendinţa şi înclinaţia omului spre păcat, pe care toţi am primit-o cahotărâre oarecare, ori că am murit cu păcatul crezând şi luminându -ne cu sfântul

botez, ceea ce se poate zice mai curând. De altfel, aceasta o încredinţează şi pasajele următoare. Deci ce înseamnă „a muri păcatului‖? Adică a nu mai

asculta cu nimic de acesta. Aceasta a făcut-o o dată botezul pe care l-am primit,când am murit cu păcatul de până atunci, iar după botez trebuie ca zelul nostru săne facă a-l omorî ori de câte ori ni s-ar înfăţişa, şi ca ori de câte ori ne-ar poruncisă-l facem, noi să rămânem nemişcaţi, precum cei morţi. Deşi în altă parte zice căînsuşi păcatul a murit, totuşi aceasta o spune acolo voind să arate înlesnirea omuluispre virtute, pe când aici, deoarece se sileşte să trezească auditoriul, schimbă vorbaşi o îndreaptă chiar asupra morţii. Şi fiindcă ceea ce a spus nu e destul de clar,



usturoiul de acolo şi de mana din pustie, ca oarecând evreii! Nu trec decât zece saudouăzeci de zile de la botez, şi noi, schimbându-ne purtarea, ne întoarcem la celedinainte. Însă nu o sumă hotărâtă de zile cere de la noi Pavel, ci prefacerea întregiinoastre vieţi. Noi însă, ne întoarcem la murdăria de dinainte, şi după tinereţeacâştigată prin har ne pregătim înşine prin păcate bătrâneţea de dinainte. Căci şiiubirea banilor, şi satisfacerea poftelor absurde, şi în fine orice păcat obişnuieşte aîmbătrâni pe cel ce-l săvârşeşte, după cum zice Scriptura: „Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire‖ (Evrei 8, 13). Nu este cu putinţă a vedea untrup atât de slăbănogit din cauza timpului, pe cât de slăbănogit devine sufletul, pecât de putrezit şi căzut din cauza păcatelor. Un asemenea suflet ajunge la cea maide jos demenţă, grăind lucruri murdare şi bârfind, precum bătrânii şi cei ce seîmpleticesc pe drum din cauza beţiei. Ca şi acestora îi curg balele şi lui din gură şidin nas, este uituc şi cu ceaţă în ochi, şi cu un cuvânt urât şi murdar înainteaoamenilor, iar diavolului cu uşurinţă de cucerit. Astfel sunt sufletele păcătoşilor.

Nu tot aşa însă sunt sufletele celor drepţi, ci ele sunt totdeauna tinere, pline de viaţăşi în floarea vârstei pentru totdeauna, şi sunt pregătite pentru orice luptă sau atacdin partea diavolului, în timp ce sufletele păcătoşilor chiar la cel mai mic ata c nu

pot rezista, ci îndată cad şi se prăpădesc. Aceasta o adevereşte şi profetul cândzice: „Ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământulu‖‘ (Psalmul 1, 4), adicătot aşa de nestatornici sunt şi cei ce vieţuiesc în păcate şi care sunt veşnic dispuşi acădea la cea mai mică suflare de vânt. Aceştia nici nu văd bine înaintea ochilor,nici nu aud curat şi desluşit, nu grăiesc cursiv şi articulat, ci sughiţul îi înăduşă şidin gura lor curg balele într-una. Şi cel puţin dacă ar fi numai bale, şi n-ar mai fi şiceva absurd; însă iată că din gura lor ies cuvinte mai urât mirositoare decât noroiuldin mocirlă, şi, ceea ce este mai grozav, nici nu au puterea de a scuipa balele acelor vorbe murdare, ci, ştergându-le cu mâna, iarăşi întră în gură, iarăşi le frământă cudinţii, fiind coagulate şi cu neputinţă de a le mesteca.

Poate că vă vine greaţa auzind o asemenea povestire, însă, iubiţilor, să văîngreţoşaţi mai mult în fapte decât în vorbe. Dacă astfel de împrejurări suntgreţoase la vedere chiar în trupul omului, apoi cu atât mai mult în sufletul lui.Astfel a fost acel fiu rătăcit din parabola Mântuitorului, care şi-a risipit toată partea

lui de moştenire, şi a ajuns în cea mai de pe urmă ticăloşie, mai slab decât orice bolnav de friguri căzut în delir. Însă fiindcă el a voit, iată că deodată a devenittânăr, şi aceasta numai din voinţa lui, căci zicând „mă voi întoarce la tatăl meu‖,acest cuvânt i-a adus toate cele bune, sau mai bine zis, nu cuvântul acesta simplu,ci pe lângă cuvânt a adăugat şi fapta. El n-a zis numai „mă voi întoarce‖ şi apoi arămas pe loc, ci zicând „mă voi întoarce‖, s-a şi întors îndată, şi de îndată a şi

părăsit calea de dinainte.



Astfel să facem şi noi. Chiar de am trece graniţa şi ne-am duce în ţară străină, să ne întoarcem la casa părintească, şi să nu ne lenevim de lungimea drumului. Devom voi, întoarcerea ne va fi uşoară şi rapidă, numai cât să părăsim ţara străină,care nu este alta decât păcatul ce ne-a dus departe de casa Tatălui. Să lăsăm,deci, păcatul, şi iute să ne reîntoarcem la casa părintească, fiindcă tatăl esteiubitor şi ne va cinsti, dacă ne va vedea schimbaţi, nu mai puţin ca şi pe cei ce au

fost lăudaţi prin purtarea lor, dacă nu chiar mai mult, deoarece şi acel părinte din Evanghelie mai mult a cinstit atunci pe fiul ce fusese pierdut şi se întorsese,şi mai mult s-a bucurat.

„Şi cum să mă întorc?‖ , zici tu. Fă început lucrului, şi atunci totul ai făcut.Conteneşte de a mai face răul, nu merge mai departe, şi atunci totul ai câştigat. Precum se întâmplă cu cei bolnavi, că dacă boala nu merge spre mai rău, e unînceput oarecum de îmbunătăţire a stării bolnavului, tot aşa se petrece şi cu

răutatea. Nu merge mai departe cu răul, şi atunci vei stăpâni cele ale răului. De veiface aceasta chiar numai două zile, a treia zi mai cu uşurinţă îţi va fi de a te depărtade el, iar după trei zile vei adauga şi zece, şi douăzeci, şi o sută, şi în fine toatăviaţa. Cu cât vei înainta, cu atât mai uşoară de umblat ţi se va părea calea, şi te veivedea la urmă la capătul ei, bucurându-te de bunurile cele multe şi negrăite.Fiindcă şi atunci, la întoarcerea acelui fiu rătăcitor, a fost ospăţ, cântece de alăută şide fluier, şi serbări încântătoare au fost date. Iar cel ce trebuia să ceară socotealăacelui fiu, pentru că şi-a pierdut averea în zadar şi a rătăcit vreme atât deîndelungată, nimic din acestea n-a făcut, ci l-a văzut ca şi pe cel ce se găsea înfapte bune. Şi nici nu l-a dojenit cu vreo vorbă grea, ba nici nu i-a amintit măcar cât de puţin de f aptele lui de dinainte, ci l-a şi îmbrăţişat, l-a şi sărutat, a tăiat şiviţelul cel gras, l-a îmbrăcat cu haină nouă şi l-a făcut strălucit prin podoabe multe. Toate aceste exemple avându-le înaintea noastră, iubiţilor, să ne încurajăm şi să nune deznădă jduim. El nu se bucură atât ca Stăpân al nostru, pe cât ca un Tată,Care nu are rob, ci fiu; fiindcă El mai mult doreşte ca noi să devenim fii decât robi. De aceea a şi făcut tot ceea ce a făcut, căci n-a cruţat nici chiar pe Fiul SăuUnul Născut, ca astfel şi noi să ne bucurăm de înfiere şi să-L iubim nu ca

Stăpân, ci ca Tată al nostru. Aceasta a f ăcut-o şi cu Avraam, zicând: „Eu suntDumnezeul lui Avraam‖, după cum şi în alte locuri zice: „Eu sunt Dumnezeul lui

Avraam, şi al lui Isaac şi al lui Iacov‖ ; deşi ar fi trebuit ca aceştia, ca servitori aiLui, să se mândrească cu El, acum Stăpânul se vede făcând aceasta. De aceea şi luiPetru îi zicea: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?‖ (Ioan 21, 15), arătând cănimic nu cere de la noi mai mult decât aceasta.

De aceea şi lui Avraam i-a poruncit să jertfească pe fiul său, ca să arate tuturor căEl este iubit mult de patriarh. Însă a voi să fie iubit mult, aparţine celui ce iubeşte



mult. De aceea şi Hristos zicea: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult d ecât pe Mine nu este mie vrednic de Mine‖ (Matei 10, 37). De aceea şi sufletului nostru, care este cel mai apropiat fiecăruia dintre noi, porunceşte a-Liubi pe El mai înainte decât chiar pe sine, fiindcă voieşte a fi iubit de noi mai

mult decât orice altceva. Căci şi noi, când nu simţim o iubire mare către cineva, nuavem nevoie de iubire mare din partea aceluia, chiar de ar fi el cât de mare, sau câtde renumit, însă când iubim cu căldură pe cineva, atunci, cât de mic ar fi acela şide nebăgat în seamă, totuşi punem mare preţ pe iubirea lui. De aceea şi El consideră ca slavă a Sa nu numai a fi iubit de noi, ci de a şi suferi pentru noi ceea ce a suferit. Însă pe cele pe care le-a suferit, şi care constituiau slava Lui,

El le-a suferit numai pentru dragoste, pe când ceea ce noi suferim pentru Dânsul nu suferim numai pentru dragoste, ci şi pentru măreţia Celui dorit şi iubit de noi, ceea ce cu drept cuvânt s-ar putea numi slava noastră.

Când noi suferim totul pentru Dânsul, atunci alergăm chiar şi în primejdiile celemai mari, ca şi pentru o cunună neveştejită, şi nici boala, nici sărăcia, nici umilinţa,nici clevetirea, ba nici chiar moartea nu o considerăm atât de greoaie şi deinsuportabilă. Dacă vom fi treji, prin toate acestea vom câştiga foarte mult, pe cânddacă vom dormi, nici chiar de la cele contrare nu vom avea vreun folos. De pildă,te supără cineva şi te atacă? Aceasta te pregăteşte spre a fi treaz şi-ţi dă motiv de afi deopotrivă cu Dumnezeu. Dacă tu iubeşti pe cel ce te duşmăneşte, eştideopotrivă cu Cel ce face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni. Unaltul ţi-a răpit poate averea? Dacă tu suferi cu bărbăţie, atunci vei primi aceeaşi

plată ca şi cei ce cheltuiesc totul cu săracii. „Iar răsplătirea averilor voastre aţi primit-o cu bucurie, bine ştiind că voi aveţi o mai bună şi statornică avere‖ (Evrei 10, 34). Ţi-a spus cineva ceva rău, sau te-a batjocorit?

Chiar de ar fi adevărate sau false cele spuse de el, totuşi, dacă tu suferi cu blândeţe batjocura, ţi-a împletit prin aceasta o cunună mare, fiindcă chiar şi cel ce ne batjocoreşte ne pricinuieşte o mare plată, după cum zice: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră,minţind… Bucuraţi -vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri‖ (Matei5, 11, 12), după cum şi cel ce ne spune adevărul iarăşi ne foloseşte, dacă noi

suferim în linişte cele vorbite de El. Şi Fariseul, spunând adevărul, grăia de rău pevameş, şi totuşi pe acesta în loc de vameş l-a făcut drept. Şi ce mai trebuie a spuneîn detaliu? Îţi este deschis a vedea toate luptele dreptului Iov, şi de acolo vei aflatotul. De aceea şi Pavel zicea: „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotrivanoastră?‖ (Romani 8, 31).



Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia XIII - Numai omul virtuţii trăieşte, celpăcătos este deja mort

„Căci ştim că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat‖ (Romani 7, 14).

Fiindcă el a spus că mari rele au venit după ce Legea a fost dată, că păcatul adevenit mai puternic, fiind cuprins în poruncile Legii, şi s-a întâmplat cu totulcontrar de ceea ce voia Legea, iar prin aceasta a adus pe ascultători într -o marenedumerire, de aceea la urmă spune şi motivul pentru care lucrurile s-au petrecut

aşa, mai întâi scăpând Legea de bănuielile cele rele şi viclene. Ca nu cumva auzindcă păcatul şi-a tras motivaţia din Lege şi venind Legea, păcatul a reînviat, şi că prinporuncile Legii el l-a amăgit pe om şi l-a ucis, ca nu cumva, zic, să creadă că releleîşi au cauza în Lege, de aceea Apostolul ia apărarea Legii cu multă tărie, scăpând-onu numai de învinovăţire, ci chiar şi aducându-i mari laude. Şi aceasta o spune nuca să facă pe placul Legii, ci lasă pe om să hotărască. „Căci ştim că Legea eduhovnicească‖, ca şi cum ar fi zis: „E mărturisit de către toţi acest lucru, estesigur că Legea e duhovnicească, şi că prin urmare e departe mult de a fi eacauza păcatului, sau răspunzătoare de relele întâmplate‖.

Ia aminte cum el nu numai că apără Legea, ci încă o şi laudă cu toată puterea. Spunând că este duhovnicească, arată că ea este dascăl al virtuţii şi vrăjmaşărăului, căci aceasta înseamnă a fi duhovnicesc, adică a depărta toate pă catele,ceea ce Legea şi făcea, sfătuind, înfricoşând, pedepsind, îndreptând şi

îndemnând pe fiecare spre virtute.



Deci cum de a venit păcatul, dacă Legea a fost un dascăl atât de minunat? De lalene şi trândăvie.

De aceea a şi adăugat: „iar eu sunt trupesc, vândut păcatului‖. Aici vorbeşte îngeneral, despre omul de dinainte de Lege şi de după Lege.

„Împreună cu moartea – zice – a intrat şi mulţimea păcatelor. Când trupul adevenit muritor, a primit din necesitate la urmă şi pofta, şi mânia, şi supărarea,şi toate celelalte, care aveau nevoie de multă înţelepciune, ca nu cumvainundând să înăbuşe în noi conştiinţa şi să o afunde în adâncimea păcatului‖. Acestea în sine nu erau păcate, ci necumpătarea cea neînfrânată a lor a făcut ca săfie păcate. De pildă, ca să iau ca exemplu una dintre cele de mai sus, eu zic că

pofta în sine nu este un păcat, însă când ea cade în exces, când ea devine fărămăsură şi nu voieşte a sta înlăuntrul legilor căsătoriei, ci aleargă după femei

străine, atunci faptul devine preacurvie, însă nu din cauza poftei, ci din cauzaexagerării ei. Şi gândeşte-te la înţelepciunea lui Pavel, că după ce a lăudat Legea,imediat s-a reîntors la timpurile de dinainte de Lege, ca astfel arătând cum se găseape atunci neamul nostru omenesc, şi cum se găsea pe când a primit Legea, sădovedească că prezenţa harului a fost absolut necesară, ceea ce în tot locul aîncercat să evidenţieze.

Deci când el zice: „vândut sub păcat‖, nu spune numai de cei de sub Lege, ci şi decei de dinaintea Legii şi, în fine, de toţi oamenii care au vieţuit dintru început. După aceea se referă şi la modul vânzării şi predării, zicând: „Pentru că ceea ce

fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc‖ (7, 15).

Dar ce vrea să zică prin „nu ştiu‖? Adică „nu pricep, nu înţeleg, mă amăgescsingur‖. Şi când s-a mai întâmplat un asemenea fapt? Deoarece nimeni vreodată n-a păcătuit în necunoştinţă. Vezi acum, că dacă noi nu vom primi vorbele acestea cuevlavia cuvenită, şi dacă nu vom avea în vedere intenţia apostolică, mii deabsurdităţi ar rezulta de aici. Că dacă ei în neştiinţă au păcătuit, nici de pedeapsă nuerau vrednici. Deci, după cum am afirmat mai sus „că fără de Lege păcatul eramort‖, nu a arătat că n-au ştiut când au păcătuit, ci că au ştiut, însă nu tocmai exact,

de aceea erau şi pedepsiţi, însă nu atât de aspru după cum meritau; şi iarăşi zicândcă „pofta nu au cunoscut-o‖, n-a arătat o necunoştinţă totală, ci a arătat că nucunoşteau clar; şi iarăşi când zice că „păcatul a lucrat în mine toată pofta‖, n-a spuscă porunca a făcut pofta, ci numai că păcatul a introdus prin poruncă întinderea

poftei, sau mai bine zis mărimea ei; tot aşa şi aici, când zice „că ceea ce fac, nuştiu‖, nu arată necunoştinţă totală, fiindcă în asemenea caz cum ar fi putut caîmpreună să se veselească omul cel dinăuntru cu Legea lui Dumnezeu?



Deci ce reprezintă „nu ştiu‖? Adică sunt întunecat, sunt răpit deodată cu păcatul,sufăr un fel de siluire, sunt împins, nu mă pricep cum sunt amăgit – ceea ce şi noiobişnuim a zice, ca de pildă: „Nu ştiu cum, venind cineva la mine, am fost momitde vorbele lui, am fost răpit etc.‖, arătând prin aceasta nu o necunoştinţă completă,ci numai o împrejurare, o viclenie, o înşelăciune oarecare.

„Că nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc‖. Dar cum nu ştii ce faci,căci dacă voieşti binele şi urăşti răul, aceasta este o cunoştinţă desăvârşită? Deunde este arătat că şi expresia de aici „ceea ce urăsc‖ a fost zisă nu nimicind liberularbitru, nici introducând vreo silă oarecare. Căci dacă noi nu de bună voie, ci fiindsiliţi păcătuim, apoi iarăşi pedeapsa celor de dinainte nu şi-ar avea raţiunea de a fi.

Deci după cum atunci când zice „ nu ştiu‖ nu înţelege o neştiinţă totală, ci ceeace am spus deja, tot aşa şi expresia „ceea ce urăsc‖ nu arată vreo silă, ci că celesăvârşite nu sunt de lăudat. Căci dacă nu ar însemna această expresie „ceea ce nu

voiesc, aceea fac‖ ar fi adăugat, „ci ceea ce sunt silit, aceea o fac‖ fiindcă aceastase împotriveşte voinţei şi puterii. Acum însă el n-a spus aceasta, ci a pus „ceea ceurăsc, aceea fac‖, ca astfel să afli că nici când zice „ceea ce nu voiesc‖ el n -adesfiinţat voinţa şi putinţa omului.

Aşadar ce înseamnă expresia „ceea ce urăsc‖? Adică ceea ce nu laud deloc, ceeace conştiinţa mea nu aprobă, ceea ce nu iubesc. De aceea, în opoziţie cu aceastăexpresie, a adăugat imediat: „ci fac ceea ce urăsc‖.

„Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună‖ (7, 16). Ai văzutcă nu este corupt cugetul, ci chiar şi în faptă el îşi conservă nobleţea sa? Căci dacăia parte la păcat, în acelaşi timp şi urăşte păcatul, ceea ce n -ar putea fi o mai marelaudă adusă Legii, fie ea naturală, fie cea scrisă. „Cum că Legea este bună – zice – se vede din învinovăţirile ce mi le fac însumi, neascultând de ea şi urând faptele

petrecute‖.

Deşi, dacă Legea a fost cauza păcatului, cum atunci cel ce se veselea împreunăcu ea ura ceea ce era poruncit de ea să se facă? „Recunosc că Legea e bună‖,

zice; „Dar acum nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă

ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu‖ (7, 17-18).

Aceia care încearcă să defăimeze trupul omenesc şi îl înstrăinează de creaţia luiDumnezeu, de aceste pasaje se folosesc în susţinerea ereziei lor. Deci ce am aveade zis? Tot ce am spus, discutând mai sus despre Lege, că după cum acolo spunecă totul este al păcatului, tot aşa şi aici.



Apostolul nu a spus că trupul lucrează aceea, ci păcatul care locuieşte întrumine. Dar dacă zice că în trup nu locuieşte ce este bun, aceasta nu este vinatrupului, căci faptul că nu locuieşte în el ce este bun, nu îl arată că este rău. Noiînsă, mărturisim că trupul este mai mic decât spiritul, şi inferior acestuia, nu însă şicontrar şi în luptă cu el, sau rău faţă de spirit, ci, ca şi harfa în raport cu cel ce cântăla ea, sau ca şi corabia în raport cu cârmaciul ei, aşa şi trupul se găseşte faţă despirit. Căci nici acelea nu sunt contrare celor ce le poartă şi fac uz de ele, ci chiar seînvoiesc foarte mult, deşi nu sunt de aceeaşi cinste faţă de maistru.

După cum cel ce zice că meşteşugul nu stă în harfă, nici în corabie, ci în cântăreţsau în cârmaci, prin aceasta el nu le-a defăimat pe acelea, ci le-a arătat numai caorgane sau mijloace faţă de maestru, tot aşa şi Pavel zicând „că nu locuieşte înmine ce este bun‖, prin aceasta n-a defăimat trupul, ci a arătat numai superioritatea spiritului faţă de trup. Spiritul este care dirijează totul, fie în

conducerea corăbiei, fie în cântarea armonioasă la harfă, ceea ce şi Pavel arată aici,stabilind superioritatea spiritului. Deci despărţind pe om în aceste două, spirit şitrup, zice că trupul este inferior şi lipsit de pricepere, şi că spiritul este mai înţelept,

putând a cunoaşte şi ce trebuie a face, şi ce nu trebuie, şi destoinic de a înfrânacalul după cum voieşte, însă că nefăcând aşa, vinovăţia nu este numai a trupului, cişi a spiritului, care ştiind ce trebuie şi ce nu trebuie a face, totuşi n-a pus în lucrarecele nădăjduite.

„Că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu‖. Aici iarăşi zicând „nu aflu‖ nu arată o completă neştiinţă sau nepricepere, ci numai o silă şi un fel deviclenie a păcatului , ceea ce mai lămurit se vede din pasajele următoare. „Căci nu

fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acesta îl săvârşesc. Iar dacă fac ce nu voiesc eu, nu eu fac asta, ci păcatul care locuieşte în mine‖ (7,19-20).

Ai văzut cum Apostolul, scăpând de învinovăţire atât esenţa trupului, cât şi a sufletului, a pus totul pe seama faptei rele? Dacă nu voieşte răul, prin aceastasufletul este scăpat de acuzaţie; şi dacă nici trupul nu lucrează răul de la sine, apoiatunci şi el este eliberat de învinovăţire; de unde urmează că tot răul este numai în

reaua intenţie a celui ce face răul. Esenţa sau fiinţa sufletului şi a trupului nu estetot una cu esenţa voinţei noastre, fiindcă cele dintâi sunt lucrurile lui

Dumnezeu, pe când cea de a doua este o mişcare derivată din noi înşine, putând a o duce unde voim. Voinţa întreagă, sau liberul nostru arbitru, este infiltrat în noi de Însuşi

Dumnezeu, pe când o voinţă precum aceea despre care vorbeşte Apostolul este anoastră proprie, derivată din intenţia şi din părerea noastră.



„Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine‖ (7, 21). Cele spuse aici nu sunt foarte clare. Deci ce înseamnă aceasta, şi ce vrea săspună aici Apostolul? „Laud legea – zice – după conştiinţă, şi găsesc că este obună sfătuitoare pentru mine, care voiesc binele, şi încă îmi sporeşte chiar voinţa. După cum eu mă bucur de ea şi o laud, tot aşa şi ea îmi laudă deciziamea‖. Ai văzut cum el arată cunoştinţa celor bune şi a celor rele, ca fiind aşezatăîn noi de la început, iar Legea lui Moise lăudată şi lăudând acea cunoştinţă? Nici mai sus el n-a spus că „sunt învăţat, sau mă învăţ prin lege‖, ci „laud legea‖,adică o aprob, mă învoiesc că ea „este bună‖, şi nici mai departe nu zice că „mă

învăţ de la ea‖, ci „împreună mă bucur cu legea‖. Şi ce vrea să zică prin „împreună mă bucur‖? Adică „mărturisesc că este bună, după cum şi eamărturiseşte despre mine, care voiesc a face binele‖.

Aşadar, a voi binele şi a nu voi răul a fost sădit în om dintru început, iar Legea

venind, a devenit un acuzator mai mare al faptelor rele, după cum şi al celor bune a devenit un mai mare lăudător şi încurajator.

Ai văzut cum pretutindeni Legea este mărturisită numai ca o tensiune oarecareşi ca un adaos mic la cunoştinţă, iar mai mult nimic? „Că lăudându-mă ea – zice

–, şi eu bucurându-mă cu ea, şi voind binele, răul încă îmi stă în faţă, şi lucrarealui nu se nimiceşte‖. De aici rezultă că Legea numai într -atât poate fi de ajutorcelui ce doreşte a face binele întrucât şi el însuşi voieşte aceleaşi lucruri ca şiLegea.

Apoi fiindcă ceea ce a spus în acest pasaj este obscur şi nelămurit, păşind maideparte lămureşte mai bine problema, arătând cum răul stă de faţă, şi cum numaicelui ce voieşte a face binele Legea îi este lege.

„Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu‖ (7, 22). Am ştiut eu binele – zice – şi mai înainte de Lege, dar acum, aflându-l şi în litera Legii,laud Legea.

„Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii

mele‖ (7, 23). Aici iarăşi a numit păcatul „lege‖ care se războieşte, nu pentru vreo bună rânduială, ci pentru o supunere completă a celor ce ascultă de el. După cumatunci când numeşte pe Mamona domn şi stăpân, iar pe pântece îl numeştedumnezeu, nu pentru vreo valoare a lor i-a numit aşa, ci pentru robia cea mare acelor supuşi lor, tot aşa şi aici a numit legea păcatului, pentru cei ce -i slujesc înacest mod, şi se tem de a o părăsi, după cum se tem de a părăsi Legea cei ce auprimit-o. „Aceasta – zice – se împotriveşte legii naturale‖, căci asta înseamnă



„legii minţii mele‖. La urmă introduce şi o luptă, pe care o atribuie întru totul legii naturale, adică conştiinţei. Legea lui Moise mai pe urmă a venit şi s-a alipit

pe lângă legea naturală, însă şi aceea ca şi aceasta, aceea învăţând, iar aceastalăudând cele cuvenite, nu s-au putut folosi cu nimic în această luptă, atât de marese arată a fi tirania păcatului.

Aceasta arătând-o Pavel, şi arătând biruinţa cea completă a păcatului, zice: „Văd oaltă lege întru mădularele mele, războindu-se împotriva legii minţii mele şi dându-mă pe mine rob păcatului‖. Nu zice „dându-mă rob aplecării, sau furiei trupului, şinici firii trupului‖, ci „legii păcatului‖, adică tiraniei şi puterii păcatului. Şi cum de

zice atunci: „care este în mădularele mele‖? Ce este aceasta? Dar nu este aceastacare face mădularele păcătoase, ci mai ales le şi desparte de păcat, căci altceva estea fi întru, şi alta de a fi chiar acela în care este intrat celălalt. După cum nici

porunca nu este rea fiindcă prin ea şi-a luat pricină păcatul, tot aşa nici natura

trupului nu este rea, deşi prin ea păcatul ne biruie, fiindcă atunci va fi şi spiritulrău, şi cu atât mai mult decât trupul cu cât el are şi autoritatea celor ce trebu ie saunu trebuie a face. Însă nu este aşa, pentru că, dacă de pildă un tâlhar sau un tiran ar cuceri o casă minunată sau nişte curţi împărăteşti, nici nu ar încerca cineva săspună că bănuiala de cele întâmplate cade asupra casei, ci toată învinovăţirea estearuncată asupra celor ce au uneltit aceasta.

Dar duşmanii adevărului, o dată cu impietatea lor, cad şi într -o mare prostie, şi nusimt că ei nu acuză numai trupul, ci defăimă şi legea naturală, sau conştiinţa. Dacătrupul este rău, legea aceea este bună, prin faptul că se împotriveşte şi se luptă curăul, şi dacă legea nu e bună, atunci trupul este bun, fiindcă se luptă şi se războieştecu conştiinţa. Deci cum de zic ei că amândouă acestea – trupul şi conştiinţa – suntale diavolului, de vreme ce se luptă între ele? Ai văzut câtă prostie unită cuimpietate? Dar aceste credinţe nu sunt şi ale Bisericii, ci ea condamnă numai

păcatul, iar despre fiecare lege, fie ea dată de Dumnezeu, fie dată prin fire, precum şi Legea lui Moise chiar, Biserica zice că se luptă cu păcatul, iar nu cutrupul, căci nici trupul nu este păcătos în sine, sau mai bine zis nu este rău prin

firea lui, căci este şi el făptura lui Dumnezeu şi destoinic spre toată fapta ceabună, dacă suntem în stare de trezvie.

„Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?‖ (7, 24). Aivăzut cât de mare este tirania răului, de vreme ce chiar bucurându-se cineva deLege, ea biruieşte mintea? „Nici nu poate să spună cineva – zice – că păcatul mă

ţine în stăpânirea sa, urând şi dispreţuind eu Legea, căci eu mă bucur de ea, ba o şi laud, adică o aprob, şi mă refugiez într -însa, însă ea n-a putut să mă scapechiar fugind către ea, pe când Hristos m-a salvat chiar fugind eu de El‖. Ai



văzut tu cât de mare este superioritatea harului? Dar aceasta n-a spus-o chiar aşaApostolul, ci numai tânguindu-se şi plângând mult, ca şi cum s-ar fi găsitneajutorat; şi în nepriceperea sa arată puterea lui Hristos, căci zice: „Om nenorocitce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?‖. „Căci Legea n-a putut‖,

zice, „şi conştiinţa mea n-a f ost de ajuns, deşi laudă cele bune, şi încă nu numai că laudă, ci se şi luptă cu cele contrare, căci expresia va izbăvi o arată şi pe ea

împotrivindu-se; deci de unde îmi va veni nădejdea mântuirii ?‖.

„Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!‖ (7, 25). Ai văzut cum a arătat ca necesară prezenţa harului, şi cum succesele harului sunt comune Tatălui şi Fiului? Că dacă el mulţumeşte Tatălui, apoi cauza acesteimulţumiri este şi Fiul. Când tu auzi pe Apostol zicând: „cine mă va izbăvi de

trupul morţii acesteia‖, să nu- ţi închipui cumva că el învinovăţeşte trupul. Nicin-a zis el „trupul păcatului‖, ci „trupul morţii‖, adică trupul cel muritor, cel

stăpânit de moarte, iar nu cel ce a născut moartea, ceea ce este dovada silei ce asuferit, iar nu a răutăţii lui naturale. Precum de pildă un rob luat în sclavie de

barbari ar spune că este al barbarilor, nu pentru că el ar fi barbar, ci fiindcă estestăpânit de barbari, tot aşa se zice şi de „trupul morţii‖, nu fiindcă el a pricinuitmoartea, ci f iindcă este stăpânit de ea. De aceea el nu voieşte a se izbăvi de trupul acesta, ci de trupul cel muritor, lăsând a se înţelege, ceea ce de multe ori amspus, că din moment ce trupul a devenit împătimit, adică supus patimilor de tot

felul, a devenit în acelaşi timp şi mai uşor de cucerit de către păcat.

„Şi din ce cauză, zici, au fost pedepsiţi cei ce au păcătuit mai înainte de har,dacă atât de mare era tirania păcatului?‖. Că li s-au poruncit atâtea, pe câte eraucu putinţă de a le îndeplini, chiar stăpânind şi păcatul. Nu i-a împins doar spre ceamai desăvârşită viaţă, căci le permitea de a se bucura şi de averi, nu -i împiedicanici de a avea femei mai multe, nici de a se dezmierda cumpătaţi în plăceri, şi de a-şi descoperi chiar furia lor faţă de dreptul Moise, şi în fine atât de mare era

pogorământul dreptului faţă de ei, încât legea scrisă le cerea mai puţin chiar decâtle poruncea legea naturală (conştiinţa).

Legea naturală, de pildă, poruncea ca în orice timp un bărbat să se însoţească cu o

singură femeie, ceea ce şi Hristos spunea: „Cel ce i -a făcut de la început, i -a făcut bărbat şi femeie‖ (Matei 19, 4), pe când Legea lui Moise nu împiedica nici de aalunga pe femeie şi de a introduce în casă pe alta, şi nici nu oprea de a avea două înacelaşi timp. Afară de aceasta, ar putea găsi cineva că şi în multe altele cei dinaintede Lege, învăţaţi fiind numai de legea naturală, aveau mai multe merite decât ceiînvăţaţi de Legea scrisă. De aceea, nici că au fost influenţaţi atât de mult cei din



vechime, când s-a dat evreilor o legislaţie atât de cumpătată, şi dacă ei nici aşa n-auputut ajunge la un rezultat bun, apoi vina este numai a lenei şi a trândăviei lor.

Iată de ce şi Pavel mulţumeşte că Hristos, cercetând în amănunt cauza, nu numai cănu a cerut răspundere pentru cele cumpătate, ci încă ne-a făcut destoinici şi pentruo călătorie mai îndelungată pe calea virtuţii. De aceea zice: „MulţumescDumnezeului meu prin Iisus Hristos‖, şi lăsând la o parte mântuirea neamuluiomenesc, ca mărturisită fiind de toţi, el după cele deja vorbite trece deodată laaltceva mai mult, spunând că nu numai că ne-am izbăvit de cele de dinainte, dar şi

pentru cele viitoare am devenit nebiruiţi.

„Drept aceea nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus‖ (8, 1). Dar aceasta n-a spus-o mai înainte, până ce nu a amintit iarăşi de starea de

până la venirea Mântuitorului. Mai înainte a zis: „Dar eu însumi cu mintea mea

slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului‖ , şi după aceasta imediata adăugat că „nici o osândă nu este acum celor ce sunt intru Hristos Iisus‖.

Apoi, întrucât i s-ar fi putut răspunde că şi după botez mulţi păcătuiesc, de aceease grăbeşte a spune că nu toţi cei ce sunt botezaţi întru Hristos Iisus, dar trăiescnepăsători, ci numai aceia dintre ei „care nu umblă după trup, ci după Duh‖,arătând că totul depinde în cele din urmă urmă de vrednicia sau de trândăvianoastră. Acum este cu putinţă de a nu umbla după trup, atunci însă era ceva maigreu.

Mai departe tot aceeaşi idee o prezintă, însă sub o altă formă, zicând: „Că legeaduhului vieţii în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului şi a morţii‖ (8, 2).

Aici el numeşte duh legea duhului, după cum şi legea păcatului o numeşte păcat. Dar mai sus el a numit şi Legea lui Moise duhovnicească, întrucât zice: „Ştim călegea este duhovnicească‖ (7, 14); deci care este deosebirea între acestea două? Mare şi nemărginită. Legea aceea a fost duhovnicească, iar aceasta este a

duhului. Şi ce anume o separă de aceea? Că Legea lui Moise a fost numai dată deduh, pe când aceasta, pe lângă că este a Duhului, dar şi acordă cu îmbelşugare

harul Duhului tuturor celor ce o primesc. De aceea a şi numit -o legea vieţii, spredeosebire de legea păcatului, iar nu de Legea mozaică. Când el zice: „m-aeliberat de legea păcatului‖, nu spune aici de Legea lui Moise. Nicăieri Apostolulnu numeşte Legea lui Moise legea păcatului, căci cum putea el tocmai, care anumit-o de multe ori dreaptă şi sfântă, să o numească legea păcatului? Dar a numitlegea păcatului acea lege care se împotriveşte legii minţii. Această luptă mare,deci, purtând harul Duhului, a omorât păcatul, a făcut ca lupta noastră să ne fie



uşoară, şi mai întâi încununându-ne, a sosit la urmă cu multă putere, spre a ne ajutaîn luptă.

Apoi, ceea ce face peste tot, face şi aici, adică de la Fiul trecând la Duhul, iar de laDuhul la Fiul şi la Tatăl, judecă toate ale noastre prin Treime. Într -adevăr, zicând elmai sus: „Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia‖, a arătat pe Tatăl făcândaceasta, prin Fiul, apoi şi pe Duhul Sfânt împreună cu Fiul, căci zice: „Că legea

Duhului vieţii î ntru Hristos Iisus m-a izbăvit‖. Şi mai departe iarăşi pe Tatăl şi pe Fiul îi pomeneşte, zicând: „Pentru că ceea ceera cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând

pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru pă cat a osândit păcatul în trup‖ (8, 3).

Aici iarăşi se pare că Apostolul defăima Legea; însă dacă ar fi cineva cu multă

băgare de seamă, ar afla că o laudă, ba încă foarte mult, arătând-o împreună-grăitoare cu Hristos, şi tot aceleaşi preferându-le şi Legea. Apostolul n-a zis: „ceeace era rău în lege‖, ci „ceea ce era cu neputinţă Legii‖, şi iarăşi „întru care eraslabă‖ şi nu întru care urzea răul. Dar nici slăbiciunea Legii nu i se atribuie ei, citrupului, zicând: „întru care era slabă prin trup‖. Trup aici nu numeşte însăşi

fiinţa lui, însuşi subiectul sau esenţa lui, ci cugetul cel trupesc, astfel că prinaceste expresii el scapă de acuzaţii trupul, ca şi Legea lui Moise.

Şi nu numai prin acestea, ci şi prin cele ce urmează. Dacă Legea era contrară, apoi cum de a venit Hristos în ajutorul ei? Cum de împlineşte îndreptarea ei şi vine în ajutor, osândind păcatul în trup? Apoi tocmai aceasta mai lipsea, fiindcădemult Legea osândea păcatul în sufletul omului. Dar ce? Oare Legea a făcut ceeace era mai important, şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu a făcut ceea ce era de mai

puţină însemnătate? Nicidecum, căci şi aceea – legea naturală sau conştiinţa – tot Dumnezeu a pus-o în sufletul omului, şi tot el a adăugat la timp şi Legea scrisă. De altfel, nici un folos nu ar fi fost important, dacă nu s-ar fi adăugat pe lângă el şiceea ce se crede ca secundar.

Căci ce folos este de a şti cineva ce trebuie să facă, şi totuşi nu face? Nici unul. Ba

încă şi osânda îi este mai mare. Aşa că cel ce a izbăvit sufletul, acelaşi este care afăcut ca şi trupul să devină mai sprinten. A învăţa pe cineva e lucru uşor; însă a-iarăta şi o cale oarecare, sau, mai bine zis, un mijloc sigur prin care să realizeze cuuşurinţă cele învăţate, aceasta este de admirat. De aceea a venit Unul Născut al luiDumnezeu, şi nici că s-a depărtat până ce mai întâi nu ne-a izbăvit de aceagreutate. Şi ceea ce e mai important e însuşi modul biruinţei Lui. Fiindcă El n-aluat alt trup, ci chiar acel trup omenesc obosit şi zdrobit. După cum cineva, văzând



Apostolul: „Pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nuumblăm după trup, ci după duh‖ (8, 4).

Dar ce vrea să zică prin „îndreptarea‖? Adică sfârşitul, scopul, izbânda Legii. Căci ce voia Hristos şi ce a poruncit El? Ca trupul să fie nemuritor. Aceasta noiam câştigat-o prin Hristos. A se împotrivi şi a se lupta pentru noi, aceasta a fost

fapta Lui; a noastră însă este de a ne bucura de biruinţă. „Aşadar, nu vom mai păcătui de acum?‖. Nu vom mai păcătui, dacă însă nu vom fi cu totul moleşiţi şicăzuţi. De aceea a şi adăugat Apostolul: „care nu umblăm după trup‖. Ca nucumva auzind că Hristos te-a izbăvit de lupta împotriva păcatului, şi că

îndreptarea Legii s-a împlinit în tine, păcatul fiind osândit în trup, să laşi la o parte orice pregătire de luptă, de aceea zicând mai sus: „nici o pedeapsă nu esteacum‖, a adăugat aici: „care nu umblă după trup‖ şi „ca îndreptarea legii să seîmplinească întru noi‖, ceea ce este acelaşi lucru, sau, mai bine zis, nu numai

acelaşi lucru, ci mai mult chiar. Într -adevăr, că după ce Apostolul zice: „caîndreptarea Legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup‖ , aadăugat imediat: „ci după Duh‖ , arătând nu numai că trebuie a ne depărta de rele,ci şi în fapte bune a ne mândri.

A- ţi da ţie cununa cea neveştejită, aceasta aparţine Lui, însă a stăpâni lucrul dat,aceasta este treaba ta. Că ceea ce era dreptul Legii, de a nu te face vinovat cu

blestemul, aceasta a săvârşit -o Hristos.

Deci nu trăda un astfel de dar, ci stai cu voinicie păstrând un astfel de tezaur preţios. Aici îţi mai arată că nu ne este de ajuns spre mântuire numai baiarenaşterii, sau botezul, dacă după această baie sfântă şi sfinţitoare nu vom dovedi şio viaţă vrednică de acest mare dar. Aşa că, spunând acestea, iarăşi vorbeşte înfavoarea Legii, căci şi după ce am crezut în Hristos, noi trebuie a face totul caîndreptarea Legii să statornicească în noi ceea ce a împlinit Hristos, iar nu să se lase stricăciunii.

„Căci cei ce sunt după trup, aceia cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului‖ (8, 5). Însă nici aceasta nu este vreo pâră adusă trupului,

căci întrucât noi îl păzim în bună rânduială, nu se întâmplă nimic nelalocul lui, darcând îi permitem totul, iar el iese din marginile sale, şi ajunge de se împotriveştesufletului, atunci totul se prăpădeşte şi se strică, nu doar prin natura sa, ci prinnecumpătarea şi prin neorânduiala urmată din ea.

„Iar cei după Duh, cele ale Duhului‖, zice. „Pentru că dorinţa cărnii estemoarte, dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace (8, 6).



Nu zice „natura trupului‖, nici „fiinţa sau esenţa lui‖, ci „cugetul‖ este ceea ce s-ar putea îndrepta şi ridica din nou. Aceasta o spune Apostolul nu cu scopul de ada trupului o judecată aparte – să nu fie! –, ci arătând numai aplecarea cea josnică acugetului. Iar prin faptul că-l numeşte atât de rău şi căzut, ceea ce obişnuieşteApostolul în multe părţi a face, ca de pildă când nu numai trupul, ci omul întreg, cusufletul împreună, este numit de el cu denumiri înjositoare, nu înseamnă altcevadecât că voieşte a ne face atenţi în săvârşirea lucrărilor noastre. „Iar cei după Duh, cele ale Duhului‖. Aici iarăşi vorbeşte de cugetul duhului,zicând: „Iar Cel ce cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului‖ (8, 27), şiarată multe bunuri izvorâte din asemenea cuget, şi în viaţa prezentă, şi în ceaviitoare. Cu mult mai mari bunuri ne procură cugetul duhovnicesc decât celtrupesc. De aceea şi adaugă zicând: cugetul duhovnicesc este „viaţă şi pace‖, pe deo parte spre deosebire de cugetul trupului, care „este moarte‖, iar pe de alta spredeosebire de cele ce urmează mai departe: „Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie

împotriva lui Dumnezeu‖ (8, 7), ceea ce e mai rău decât moartea.

Apoi arată cum asemenea cuget este şi moarte, şi vrăjmaş, „căci nu se supunelegii lui Dumnezeu, că nici nu poate‖ , zice. Dar tu nu te tulbura auzind „că nici nu

poate‖, fiindcă această dificultate este uşor de dezlegat. Cugetul trupului aici el îl numeşte cugetul cel pământesc, cel tâmpit, cel înnebunit după cele pământeşti şi după faptele cele rele. Acest cuget, zice el că este cu neputinţă de-a se supune lui

Dumnezeu. Dar atunci ce speranţă de mântuire mai este, dacă este cu neputinţăca din rău să se facă bun? Însă Apostolul nu spune aceasta, fiindcă el, Pavel, aputut deveni ceea ce a fost? Cum tâlharul de pe cruce? Cum Manase? Cumninevitenii? Cum a putut a se îndrepta David, care căzuse? Cum şi-a redobânditPetru ceea ce pierduse mai înainte lepădându-se de trei ori de Hristos? Cum cel cecurveşte este numărat în ceata lui Hristos? Cum galatenii aceia, care căzuseră dinhar, au putut să se reîntoarcă la starea dinainte?

Deci el nu spune că este cu neputinţă ca cel rău să devină bun, ci că e cuneputinţă ca rămânând cineva sau stăruind în rău, să se supună lui Dumnezeu;dar dacă el se schimbă, apoi atunci devine bun, şi cu uşurinţă se supune lui

Dumnezeu. Apostolul n-a spus că omul nu se poate supune lui Dumnezeu, ci că

fapta rea nu poate fi în acelaşi timp şi bună, ca şi cum ar zice cineva că curvia nu poate fi înţelepciune, nici răutatea nu poate fi virtute, ceea ce şi Mântuitorul spune în Evanghelie: „Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roadebune‖ (Matei 7, 18).Dar Hristos prin această expresie nu împiedică nicidecum ca din rău să se prefacăîn bun, ci spune doar că, rămânând pomul rău, nu poate face roade bune. N-a zis că„nu poate pomul rău să devină bun‖, ci că, rămânând rău, nu poate face roade



bune. Cum este cu putinţă de a se preface răul în bine, aceasta nu numai aici aarătat-o, ci şi în parabola unde vorbeşte de neghina care ar putea deveni grâu, dreptcare şi opreşte de a fi smulse: „ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi o datăcu ea şi grâul‖ (Matei 13, 29), adică să rupeţi grâul ce s-ar putea să răsară maitârziu.

Aşadar, sub denumirea de cugetul trupului, Apostolul numeşte răutatea, iar subaceea de cugetul duhului, înţelege harul dat nouă, şi acţiunea aceea judecată cabună de libera noastră voinţă.

Nicăieri însă nu vorbeşte aici despre ipostasul sau fiinţa vreunui cuget al trupului,ci despre virtute şi răutate. „Ceea ce n-ai putut face în Lege – zice – , vei putea

face acum păşind drept şi fără teamă, dacă însă vei câştiga ajutorul Duhului. Nueste de ajuns de a nu um bla după trup, ci trebuie şi de a păşi după Duh, fiindcă

pentru mântuirea noastră nu este de ajuns numai de a ne abate de la rele, ci trebuie

şi cele bune a le face. Dar aceasta numai atunci va fi, când vom da spiritul nostruDuhului, şi când vom sili trupul de a-şi cunoaşte rânduiala sa. Astfel şi trupul îlvom putea face duhovnicesc, precum şi dacă ne trândăvim, chiar şi sufletul îl vomface trupesc. Deci, fiindcă nu la voia naturii a lăsat acest dar, ci l -a încredinţat liberei tale voinţe, îţi stă în put ere de a deveni trupul duhovnicesc sau sufletul trupesc, căci totul depinde de tine. Păcatul nu se mai luptă acum cu legea minţii noastre, nici nu ne mai robeşte ca mai înainte, ci toate acelea au încetat şi au

fost răpuse de harul Duhului, care a făcut ca patimile să se teamă şi să tremure.

Dar dacă tu singur stingi lumina, dacă tu singur scoţi şi alungi pe cîrmaciulcorăbiei tale, la urmă naufragiul ţie singur ţi se datorează.

Cum virtutea a devenit mai uşoară acum –pentru care şi înţelepciunea este mai mare –, află de acolo cum mergeau lucrurile pe când Legea stăpânea pe oameni, şicum merg astăzi, când a strălucit harul Duhului. Ceea ce mai înainte nimănui nu

părea a fi cu putinţă, ca de pildă fecioria, dispreţuirea morţii şi a multor patimi,toate acestea astăzi se săvârşesc pretutindeni în lumea întreagă, şi nu numai printrenoi, ci şi printre sciţi şi traci, indieni, perşi, şi printre mulţi alţi barbari vei găsiharuri de fecioare, o mulţime de martiri, organizări de călugări, şi chiar mai mulţi

de f elul acesta decât de cei însuraţi. Vei găsi la aceştia şi sărăcie multă, şi postîndelungat, ceea ce afară de unul sau de doi, cei din vechime, care vieţuiau dupăLege, nici prin vis nu şi-au putut închipui că s-ar putea vreodată.

Văzând, aşadar, adevărul lucrurilor răsunând mai strălucit decât orice trâmbiţă, nute moleşi, nici nu trăda un astfel de har. Nu este cu putinţă a se mântui cineva după

primirea credinţei, dacă trândăveşte. Sunt uşoare mijloacele ca luptându-te să



biruieşti, însă nu dormind sau abuzând de măreţia harului, nici prin trândăvie, caapoi iarăşi să te tăvăleşti în mocirla de dinainte. De aceea şi spune Apostolul: „Iar cei ce sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu‖. Dar ce zici tu? Ca să plăcemlui Dumnezeu, trebuie oare a ne tăia trupul şi a-l părăsi? Ne porunceşte oare dea deveni omorâtori ai noştri, ca să putem ajunge la virtute? Priveşte câteabsurdităţi se pot naşte, dacă cele vorbite le primim fără băgare de seamă!

Prin expresia „trup‖ Apostolul nu înţ elege aici trupul pe care-l purtăm, sau fiinţa trupului, ci viaţa trupească şi lumească, viaţa aceea încărcată dedezmierdări şi de desfrâu, care-l face trupesc pe întregul om. După cum cei cesunt înaripaţi cu duhul îl fac chiar şi pe trup duhovnicesc, tot aşa şi cei ce fug deduh, slujind pântecelui şi plăcerilor, îl fac şi pe suflet trup, fără însă de a-i schimba

prin aceasta esenţa, ci numai că înjosesc şi necinstesc fireasca lui nobleţe.

Acest mod de întrebuinţare a cuvintelor se găseşte şi în Vechiul Testament în multelocuri, unde sub denumire de trup se înţelege viaţa aceea pământească şi josnică,încărcată de plăceri absurde. Şi lui Noe de pildă îi zice Dumnezeu: „Nu va rămâne

Duhul Meu pururi în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup‖ (Facerea 6, 3),deşi însuşi Noe era îmbrăcat cu trup. Însă vina nu sta în aceea că erau îmbrăcaţi cutrup, căci aceasta era în ordinea firii, ci în aceea că ei preferaseră viaţa trupească.De aceea şi Pavel zice: „Cei ce sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu‖ , dupăcare imediat adaugă: „Dar voi nu sunteţi în trup, ci în Duh‖ (8, 9), unde iarăşi nuvorbeşte de trupul obişnuit, ci de trup ca victimă târâtă şi ţinută sub robie de

patimi.

„Dar de ce – zici tu – n-a vorbit aşa, şi nici n-a pus deosebirea în ochii tuturor?‖. Pentru ca să înalţe pe ascultători şi să arate că cel ce vieţuieşte drept nu este în trup.Cum că omul duhovnicesc nu mai este în păcat, faptul acesta se vede, dar Apostolul pune şi ceea ce este mai important, că nu numai că nu se mai află în

păcat, ci un astfel de om nu mai este nici în trup, căci el a devenit înger de aici, şică se ridică spre cer, iar trupul îl are ca de prisos.

Deci dacă tu defaimi trupul, fiindcă cu această denumire Apostolul a arătat viaţa

trupească, apoi atunci defaimi şi lumea întreagă, căci de multe ori şi sub cuvântulde lume se înţelege răutatea, precum acolo unde zicea Hristos ucenicilor: „Voi nusunteţi din lumea aceasta‖ , sau precum acolo unde zicea către fraţii Lui: „Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte‖ (Ioan 15, 19; 7, 7). Atuncişi pe suflet îl veţi crede a fi străin de Dumnezeu, fiindcă şi pe cei ce vieţuiesc înrătăcire Apostolul îi numeşte ca având spirit şi trup . Dar nu este aşa. Nu trebuie aprimi cuvintele în mod simplu, ci pretutindeni e nevoie de a fi cu cea mai mare



pe Hristos în el, fiindcă nu se poate ca Duhul să fie de faţă şi Hristos să nu fie.Unde este un ipostas al Treimii, acolo este de faţă Treimea întreagă, fiindcăTreimea este nedespărţită în Sine şi unită în mod desăvârşit. „Şi ce va fi dacă Hristos este în noi?‖, zici. „Trupul este mort pentru păcat, zice, iar Duhul viază pentru dreptate‖. Ai văzut câte rele sunt, când cineva nu are DuhulSfânt? Moarte, duşmănie către Dumnezeu, a nu putea fi mulţumit de legile luiDumnezeu, a nu fi al lui Hristos precum trebuie, a nu-L avea pe El în sine. Acumgândeşte-te şi la bunurile ce sunt, când cineva are în sine Duhul; că el este al luiHristos, că are în sine pe Însuşi Hristos, că luptă ca să întreacă pe îngeri în viaţăcurată. Aceasta va să zică a-şi omorî cineva trupul, a vieţui viaţă nemuritoare, aavea chiar de pe acum garanţia învierii din morţi, a păşi cu uşurinţă pe caleavirtuţii, aşa că un astfel de om este încununat la urmă, fără alte fapte sau osteneli.

De aceea a şi adăugat expresia „pentru păcat‖, ca să afli, o dată pentru totdeauna,

că el n-a omorât natura trupului, ci numai păcatul, fiindcă dacă s-ar omorî naturatrupului, s-ar omorî în acelaşi timp şi multe altele de care s-ar putea folosi sufletul.Deci el nu spune aceasta, ci voieşte ca trupul, chiar trăind, să rămână mort. A avea

pe Fiul în noi, cum şi a fi în noi Duhul, este semn că trupurile noastre, în ceea ce priveşte săvârşirea păcatului, cu nimic să nu se deosebească de trupurile celemoarte din coşciuge. Dar tu nu te speria auzind de moarte, căci o astfel de moarteare în ea adevărata viaţă, pe care nici o moarte nu o va atinge. Astfel este viaţaDuhului; ea nu se supune morţii, ci consumă şi nimiceşte moartea, iar ceea ce a

primit, ea păstrează pentru totdeauna nemuritor.

De aceea, zicând că trupul este mort pentru păcat, nu a spus că „Duhul viază‖, ci că„Duhul viază pentru dreptate‖ , ca să arate că Duhul poate să dea viaţă şi altora,după cum voieşte.

Apoi iarăşi încordând atenţia ascultătorilor, spune şi cauza vieţii, şi dovada înacelaşi timp. Cauza este dreptatea: „Păcatul nu mai există – zice – , nici moartea nuse mai arată; iar moartea nearătându-se, viaţa este curată‖.

„Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a

înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său, Care locuieşte în voi‖ (8, 11).

Aici iarăşi aduce vorba de înviere, fiindcă aceasta mai ales era cea care deşteptasperanţa ascultătorilor. „Nu te teme – zice – dacă eşti îmbrăcat cu trup mort; ai întine Duhul şi vei învia numaidecât‖. Dar ce? Oare trupurile care nu au în ele

Duh, acelea nu vor învia? Şi cum vor sta atunci toţi înaintea tronului lui



dreptate‖. Şi pentru a lămuri mai bine cele vorbite, să punem la mijloc doi oameni,din care unul să fie predat desfrânării, plăcerilor, iar celălalt mort în asemenea

patimi, şi să vedem care din doi trăieşte în adevăratul înţeles al cuvântului. Fiedintre aceştia doi, unul este foarte bogat şi renumit, hrănind la masa sa mulţi

părăsiţi şi linguşitori, şi petrecându-şi toată ziua în aceasta, veselindu-se şidesfătându-se, pe când celălalt trăind în sărăcie şi în post, în înfrânare şiînţelepciune, de abia spre seară împărtăşindu-se din hrana trebuitoare, sau dacăvoieşti, rămâne nemâncat două şi trei zile; ei bine, care din aceşti doi vi se pare căvieţuieşte cu adevărat?

Ştiu bine că mulţi dintre voi cred că acela care se agită veşnic să îşi astâmpere poftele, care se dezmiardă şi îşi împrăştie ale sale, pe când noi vom crede că acelatrăieşte, care se bucură de toate în cumpătare. Deci, fiindcă este luptă şi ceartă, şinu putem să ne înţelegem, să intrăm în casele amândurora, şi mai cu seamă chiar

atunci când crezi că bogatul trăieşte, adică chiar în timpul dezmierdărilor lui; şidupă ce am intrat, să vedem cu ce îşi ocupă timpul fiecare din ei, fiindcă numai dinfapte se poate vedea şi cel ce trăieşte, şi cel ce este mort. Aşadar, pe unul îl vomgăsi cu cartea în mână, în rugăciuni şi post, sau în cele necesare, privighind şi fiindtreaz şi vorbind cu Dumnezeu, pe când pe celălalt îl vom găsi cufundat în beţie, şi-lvom vedea într-o stare care cu nimic nu se deosebeşte de a unui mort. Şi de am staacolo chiar până seara, am putea vedea cum moartea lui se întinde tot mai mult,fiindcă moartea din cursul zilei este succedată de moartea din timpul nopţii, adicăde somn, pe când pe celălalt îl vom găsi treaz şi priveghind chiar şi în timpulnopţii.

Aşadar, pe care din aceştia doi îl vom considera că trăieşte? Pe cel ce stă fărăsimţire chiar în timpul zilei şi expus râsului general, sau pe cel ce lucrează şivorbeşte cu Dumnezeu? De acela dacă te apropii şi-i spui ceva chiar necesar, el nuaude nimic vorbindu-i, după cum nu aude nici mortul, pe când de acesta de ai voisă te apropii, fie ziua, fie noaptea, îl vei vedea mai mult înger decât om, şi îl veiauzi filosofând despre cele cereşti. Ai văzut că acesta trăieşte mai presus de toţi ceivii, iar acela este mai ticălos decât cei morţi? Chiar de ar crede el că face cevaatunci, totuşi de vei lua seama bine, te vei convinge că el vede lucrurile pe dos,

adică face cu totul contrar de ceea ce trebuie să facă, asemănându-se celor nebuni, ba încă vădindu-se şi mai mişel decât nebunii.

Pe nebuni, dacă i-ar batjocori cineva, noi cu toţi îl certăm pe cel ce i-a batjocorit şiluăm apărarea acestora, pe când dacă vedem batjocorit pe un beţiv, nu numai că nune înduioşăm de milă către el, ci încă cu toţii îl hulim şi-l dezaprobăm. Deci spune-



mi: oare aceasta să fie viaţa cea adevărată, sau ceva mai cumplit decât mii şi mii demorţi?

Ai văzut că cel ce se dezmiardă în plăceri, nu numai că este mai ticălos decât celmort, ci chiar decât cel îndrăcit este mai prejos? Fiindcă de acela îţi este milă, pecând pe acesta îl urăşti; unul se bucură de iertare, de vreme ce nu este vinova t deboala ce-l stăpâneşte, pe când celălalt va fi osândit pentru bolile morale ce singur şile-a provocat. Dacă acesta văzut pe dinafară şi este atât de ridicol si de dispreţuit,cu balele la gură şi mirosind a vin, apoi gândeşte-te la acel suflet nenorocit, careeste înmormântat în trupul lui ca într-un mormânt, gândeşte-te, zic, cum se găseşteel acolo!

Este acelaşi lucru ca şi cum ai vedea pe o fecioară împodobită, cuminte, liberă,nobilă şi frumoasă, ajunsă în puterea unei slugi barbare, spurcate şi urâcioase, care-

şi bate joc de ea.

Astfel este beţia. Deci care dintre cei ce au mintea limpede, nu ar prefera ca sămoară de o mie de ori mai bine, decât să trăiască astfel o singură zi? Când se faceziuă şi se scoală din somn după acea batjocură, chiar de s-ar părea că sufletul luieste treaz, totuşi nici atunci nu se bucură de o curată înţelepciune, pentru că norii

beţiei îi stau încă dinaintea ochilor. Dar chiar de i-am îngădui să fie în adevăr treaz,care este câştigul lui?

O asemenea trezie nu-i foloseşte la nimic, ci numai doar că se gândeşte la cei ce-lvor acuza. Când el se sluţeşte în beţie, câştigă numai atâta că nu simte pe cei ce -liau în bătaie de joc, însă după ce se face ziuă, a pierdut şi această mângâiere, căci şislugile cârtesc, şi femeia se simte ruşinată, şi prietenii îl batjocoresc, şi duşmaniirâd de el. Dar ce ar putea fi mai de jale decât o astfel de viaţă, ca ziua întreagă săfie ridiculizat de toţi, şi spre seară în aceleaşi sluţenii să se găsească iarăşi?

Dar ce? Voieşti poate ca să aducem la mijloc pe cei lacomi? Căci şi lăcomia este oaltă beţie, mai grozavă decât cea dintâi, iar dacă este beţie, apoi e şi moarte, cumult mai rea decât moartea naturală, fiindcă şi aceasta este o beţie mai rea decât

beţia de vin.

Într-adevăr, că nu este atât de grozav de a se îmbăta cineva de vin, pe cât este de ase îmbăta cu pofta de bani. În beţia de vin paguba merge până la patimă, sesfârşeşte în nesimţire şi în pierderea desăvârşită a beţivului, – pe când în beţia de

bani, vătămarea se răsfrânge asupra multor suflete, şi de aici aprinde totdeaunafelurite lupte şi chiar războaie. Este de trebuinţă, prin urmare, să-l punem şi pe



acesta în fala celuilalt beţiv, şi să vedem în ce anume se însoţeşte cu acela, în cechip sau măsură îl întrece, şi cum ei sunt beţi, să le facem astăzi comparaţie

pilduitoare. Pe acel fericit, care vieţuieşte cu Duhul, nu-l vom compara nicidecumcu aceştia din urmă, ci numai pe aceştia îi vom examina îndeaproape.

Aşadar, în ce anume să însoţesc aceştia şi în ce se aseamănă? În natura bolii chiar.Felul beţiei, desigur că este deosebit, fiindcă unul se îmbată de vin, iar celălalt de

bani; însă patima lor este aceeaşi, fiindcă amândoi sunt stăpâniţi de aceeaşi poftă.Cel ce se îmbată de vin, cu cât ar bea mai multe pahare, cu atât mai mult încădoreşte să bea, iar cel ce iubeşte banii, cu cât va aduna mai mulţi, cu atât mai mult ise aprinde pofta de bani, şi setea după ei îi devine mai grozavă. În aceasta seaseamănă perfect, pe când în celelalte iubitorul de argint covârşeşte pe beţiv.

Şi în ce anume? În aceea că beţivul de vin pătimeşte de ceva natural, fiindcă vinul,

pricinuind călduri, măreşte şi sporeşte uscăciunea din stomac, şi astfel îi face pe beţivi să înseteze; dar iubitorul de argint cum şi de unde îi vine veşnic pofta de aavea tot mai mult? Patima aceasta, deci, este neexplicată, şi ea seamănă mai multcu o enigmă. Dar de credeţi, să-i vedem pe aceştia şi după beţie. Ei bine, peiubitorul de argint nu-l vom vedea niciodată în acea stare de după beţie, fiindcă elveşnic este în stare de beţie. Deci, în această stare de beţie fiind amândoi, să vedemşi să judecăm care din aceştia doi este mai de râs, ca apoi să ne formăm o ideeexactă despre ei. Vom vedea pe cel îmbătat de vin umblând pe cărare şi

împletecindu-şi picioarele în toate părţile, cu ochii deschişi, fără însă să vadă pecineva, izbind pe cel ce-l întâlneşte, bolborosind din gură cuvinte fără şir, vărsând

băutura din el, gol şi sluţit într -un mod bestial, chiar de s-ar găsi în faţa lui femeie,sau f ată, sau slugă, sau orişicine s-ar nimeri.

Aţi râs de ajuns? Ei, hai acum să aducem în mijloc şi pe cel lacom. Dar cele petrecute cu acesta sunt vrednice nu numai de râs, ci şi de blestem, de mânie multă,şi de mii de trăsnete. Acum să vedem ceea ce este de râs: şi acesta ca şi acela nucunoaşte pe nimeni, nici prieteni, nici duşmani, şi ochii lui sunt întunecaţi, deşisunt deschişi, şi după cum acela vede totul în formă de vin, acesta totul vede înforma banului. Şi vărsătura lui e cu mult mai greţoasă, căci din gura sa nu iese

mâncarea şi băutura cea dobitocească, ci cuvinte de batjocoră, de insulte, de războişi de moarte, care atrag asupra capului său mii de trăsnete. Şi după cum trupulaceluia este searbăd şi pierdut, tot aşa este sufletul acestuia, ba încă nici trupul luinu se poate izbăvi de această boală molipsitoare, ci chiar mai mult se topeşte decâtde vin, de griji, de mânie şi de priveghere care-l rod şi, puţin câte puţin, îl consumăcu totul. Cel stăpânit de patima beţiei poate, cel puţin după trecerea nopţii, să fietreaz şi din nou stăpân pe sine o vreme, pe când cel lacom este beat totdeauna, şi



ziua, şi noaptea, şi priveghind, şi dormind, fiind el torturat astfel de patima lui maicrunt chiar decât cel închis în temniţă, sau decât cei ce lucrează din greu în mine. Deci care pedeapsă poate fi mai grozavă ca aceasta? Aceasta este oare viaţă, şi numoarte, sau poate şi mai grea decât moartea? Moartea cel puţin odihneşte trupul, îlscuteşte de râs şi batjocoră şi de comiterea altor multe păcate, pe când beţia banilor se vâră în toate acestea, căci ea astupă urechile, întunecă ochii şi mintea o ţine într -o mare întunecime. Lacomul nici nu suferă a auzi, şi nici a vorbi cineva desprevreo problemă străină banilor, ci el se gândeşte numai la procente, şi la procentele

procentelor, la câştiguri necinstite, la tocmeli urâte, şi la afaceri meschine şihrăpăreţe, fiind contra tuturor ca şi un câine, pe toţi urând, pe toţi dispreţuind, cutoţi luptându-se fără nici o cauză, revoltându-se contra săracilor care cutează a-icere vreun ban, invidiind pe cei bogaţi şi, într -un cuvânt, neavând dragoste şi

plăcere de nimeni. Chiar de ar avea femeie, sau copii, sau prieteni, totuşi dacă nu-ieste cu putinţă de a câştiga de pretutindeni, toţi aceştia sunt consideraţi de el mai

duşmani decât duşmanii naturali. Dar ce ar putea fi mai ticălos lucru, decât ca elsingur să-şi făurească pretutindeni piedici, stâncă de care să se lovească, râpe şi miide prăpăstii în care să cadă, el, zic, care are un singur trup şi un singur pântececăruia slujeşte?

Dacă te-ar aşeza cineva în slujbe politice, tu fugi de teama cheltuielilor, pe când ţieîţi făureşti slujbe cu mult mai costisitoare şi mai rătăcite, căci plăteşti necugetat luiMamona, acestui tiran necruţător, nu numai bani, nici numai munca trupului şitorturile sufletului, ci încă îi dai şi sângele tău prin această sclavie barbară,ticălosule şi vrednicule de milă!

Nu vezi oare, zi de zi pe cei duşi la morminte, cum sunt traşi în mormânt goi şilipsiţi de totul, neputând a lua cu ei de acasă nimic, ci şi cele cu care sunt îmbrăcaţile dau pradă viermilor?

Ei bine, la aceştia gândeşte-te în fiecare zi, căci poate se va mai alina patima, de nucumva poate că vei înnebuni mai mult, din cauza luxului de pe la înmormântări,căci patima aceasta este grozavă, şi boala este grea de tot. De aceea şi noi văvorbim în biserică de această patimă în fiecare zi, şi necontenit destupăm urechile

voastre, să se poată face ceva mai mult. Însă nu vă certaţi, fiindcă patima aceastanu numai în viaţa viitoare, ci şi în viaţa prezentă trage după sine multe pedepse. Dev-aş vorbi încontinuu de cei legaţi cu lanţuri, de cel pironit într -o boală lungă, decel ce se zbuciumă de foame, sau de oricine altcineva, pe nici unul nu vi l -aş puteaarăta ca pătimind atât de mult pe cât pătimesc cei îndrăgostiţi cu patimă de bani. Ce ar putea fi mai cumplit decât a fi cineva urât de toţi? Decât a nu se mai săturaniciodată? Decât a fi cineva însetat veşnic? Ce poate fi mai groaznic decât a se



lupta cineva necontenit cu sărăcia, socotită de toţi ca o grea povară? Ce poate fimai îngrozitor decât a avea cineva supărări zilnice la inima lui? De a nu fi cuadevărat treaz niciodată şi de a se găsi veşnic în stare de tulburare şi de amarănelinişte?

Or, aceste toate, şi mai multe decât acestea, le suferă iubitorii de argint. Când evorba de câştig, apoi chiar de ar avea cu ei bogăţiile întregii lumi, totuşi nu simtnici o plăcere, ci mai mult doresc, pe când dacă sunt păgubiţi fie chiar cu un singur obol, ei cred că suferă mai mult decât oricine, şi că din această cauză îşi vor pierdeşi viaţa. Ce cuvânt ar putea oare să reprezinte toate relele izvorâte de aici?

Şi dacă astfel de rele se petrec în lumea aceasta, înţelegi foarte bine cele ce -laşteaptă în lumea cealaltă: căderea din Îm părăţia Cerurilor, durerea pricinuită degheenă, legăturile cele neîntrerupte, întunerecul cel mai din afară, viermele cel

neadormit, scrâşnirea dinţilor, scârba şi năcazul, râurile cele de foc, cuptoarele celece niciodată nu se sting.

Toate acestea socotindu-le în mintea ta, şi punându-le în faţa plăcerii de bani,smulge din rădăcină această boală, ca astfel primind adevărata bogăţie şi izbăvindu-te de această sărăcie grozavă, să te învredniceşti şi de bunurile

prezente, şi de cele viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine slava Tatălui şi Sfântului Duh,acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

din ―Omilii la Epistola către Romani‖



adeseori Dumnezeu orânduieşte aşa, ca noi, când nu ne folosesc cuvintele, să neînvăţăm şi să ne facem mai cu minte printr -o încercare amară.

Aceasta a spus-o însuşi Dumnezeu iudeilor, prin profetul Ieremia. Când profeţii demii de ori sfătuiseră şi îndemnaseră pe acest popor, iar el nu urma şi nu asculta,Dumnezeu le-a trimis certări şi profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta, şi răutatea ta te va pedepsi‖ (Ier. 2, 19). Adică fiindcă ei erau atât de nebuni, încâtnu ascultau sfătuirile şi mustrările lui Dumnezeu şi petreceau în păcatele lor, deaceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca să se certe şi iarăşi să se învredniceascăde Dânsul.

Deci, în acelaşi chip, fiul cel trecut prin o amară încercare, a învăţat săcunoască cât de rău este a pierde casa părintească, drept care el acum s-a întorsîndărăt. Iară tatăl n-a pomenit rătăcirea lui, ci 1-a primit cu braţele deschise.

Pentru ce a făcut el aceasta ? Pentru că el era tată al lui, iară nu judecător. Deaceea, el a poruncit să se facă sărbătoare de bucurie şi ospăţ, şi toată casa săserbeze şi să se veselească.

Ce gândeşti tu?Păcatul oare se răsplăteşte aşa? Nu, nu păcatul, ci reîntoarcerea;nu călcarea de lege, ci în dreptarea.

Iară când fratele cel mare s-a supărat de toate acestea, tatăl 1-a liniştit cu cuvintele: „Tu în toată vremea eşti cu mine, acesta însă era pierdut şi s-a aflat,era mort şi a înviat‖ (Lc. 15, 31-32).

Cu acestea el vrea să zică: când este vorba de a mântui pe un pierdut, nu estelocul de a-i face judecata şi a porni aspră cercetare asupra lui, ci trebuie cinevasă fie milostiv şi să ierte. Aceasta este ca la doctor. Când cineva s-a îmbolnăvit din

pricina unei vieţi fără rânduială, doctorul nu-i face mustrări în loc de a-i dadoctorii, nici nu-1 pedepseşte în loc de a-1 tămădui. Câtă vreme a fost depărtat dela noi, gândeşte părintele, el a fost lăsat foamei, ruşinii şi celor mai înfricoşateticăloşii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut şi s-a aflat, mort şi aînviat‖.

El prin aceasta voieşte să zică celuilalt fiu: „Uită-te nu la cele de faţă, ci cumpăneşte mărimea ticăloşiei lui celei de dinainte. Tu ai acum înaintea ta un

frate, nu un străin‖! El s-a întors la tatăl, şi acesta nu-şi mai poate aminti celede dinainte, ci îşi mai aminteşte numai de acele ce îl mişcă la compătimire, laîndurare, la pogorământ şi cruţare. De aceea el şi vorbeşte numai de cele ce

pătimise fiul său, nu însă şi de cele ce făcuse el. Nu pomeneşte că acela cheltuise



în destrăbălări toată averea sa, ci numai ticăloşia cea înmiită cu care avusese a se lupta.

Cu aceeaşi râvnă, ba chiar cu mai mare, păstorul cel bun a căutat oaia cea pierdută, în pilda cea dinainte, fiul cel rătăcit s-a întors singur; însă păstorul a alergat dupăoaia cea rătăcită, iar când a aflat -o, a luat-o pe umerii săi şi s-a bucurat pentrudânsa mai mult decât pentru celelalte, care nicicând nu se pierduseră (Lc. 15, 5).

Dar socoteşte cum a adus el îndărăt oaia cea pierdută. El n-a certat-o, nici n-apedepsit-o, ci a luat-o pe umerii săi şi a adus-o el însuşi la turma îndărăt.

Deci, ştiind noi că Dumnezeu pe păcătoşii ce se întorc la El nu numai că nu-irespinge, ci îi primeşte tot aşa de prietenos ca şi pe cei drepţi, şi nu numai cănu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dânşii şi-i caută, şi aflându-i se

bucură de ei mai mult decât de cei drepţi; ştiind noi acestea, de suntempăcătoşi, să nu deznădăjduim, iară, pe de altă parte, nici de faptele c ele buneale noastre să nu ne închipuim nimica.

Să tremurăm pentru noi, ca nu cumva prin bizuinţă să cădem în păcat; iar dacă amcăzut, să aducem pocăinţă. Precum am zis de la început, două lucruri ne aruncă în

pierzare, adică bizuirea noastră cea falsă, când ne semeţim, şi deznădăjduirea, cândam căzut. De aceea, Pavel, spre a-i face atenţi pe cei ce cred a sta neclintiţi, zice:

„Celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă‖(I Cor. 10, 12). Iară pentru a scula iarăşi pe cei căzuţi, şi spre a deştepta în ei o râvnă nouă mai mare,scrie el către Corinteni: „Voi plânge pe mulţi [dintre voi], care au păcătuit şi nu

s-au pocăit‖ (II Cor. 12, 21).

El socoteşte prin aceasta că aceia care nu s-au pocăit sunt mult mai de jelit decâtcei ce au păcătuit. Iară profetul Ieremia a zis: ,,Au doară cel ce cade nu se scoală;sau cel ce se abate nu se întoarce?‖ (Ier. 8, 4). La fel ne sfătuieşte David, cândzice: „O de I -aţi auzi glasul care zice: „Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre…‖ (Ps. 104, 8).

Aşadar, să nu deznădăjduiţii, ci să avem nădejde tare la Dumnezeu, să gândim lanoianul cel nemăsurat al harului Său şi al iubirii de oameni, să ne scăpăm deconştiinţa cea rea şi, cu toată râvna şi osârdia, să ne sârguim la fapta cea bună,

făcând pocăinţa sinceră şi serioasă; pentru ca noi încă de aici să lepădăm toatepăcatele cele săvârşite, ca să ne putem înfăţişa la scaunul judecăţii lui Hristosşi să dobândim împărăţia cea cerească, căreia fie ca noi toţi să-i fim părtaşi

prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia



împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea şi mărirea, acum şi învecii vecilor! Amin.

din ―Omilii la Postul Mare‖



ar cuteza să mijlocească pentru dânşii, nici n-ar putea să le întindă vreo mână de ajutor (Iez. 14, 14).

De aceea, nimeni, care nu este bun, nu poate nădăjdui după moarte o soartă bună,chiar de ar număra mii de sfinţi între strămoşii săi, căci fiecare, zice Apostolul, „valua după cum a lucrat în viaţa cea trupească, ori bine, ori rău‖ (II Cor. 5, 10). Aceste cuvinte, iubiţilor, trebuie să străbată în auzul nostru şi să ne facă mintoşi.

De arde în tine focul poftelor celor păcătoase, gândeşte la focul acelei pedepse, şi focul cel dintâi se va stinge în tine. Gândeşti tu să spui vreun neadevăr ? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor ceadin iad, şi frica de dânsa va fi frâu pentru gura ta. Plănuieşti tu să săvârşeşti o răpire ? Ascultă glasul Judecătorului, care zice:„ Legaţi -i mâinile şi picioarele şi -l aruncaţi întru întunericul cel mai

dinafară‖ (Mt. 25, 40); dacă gândeşti la aceasta, îndată vei goni de la tinepofta cea rea. De eşti împietrit şi nemilostiv, adu-ţi aminte de cele cinci fete nebune, carenu aveau untdelemnul faptelor celor bune şi milostive, iar pentru aceea aufost încuiate în afara cămării mirelui; numai gândeşte la aceasta, şi tu îndatăte vei face blând şi milostiv. Sau dacă tu eşti dedat la beţie şi la îmbuibare, o, atunci gândeşte numai laîmbuibatul cel bogat, cum zicea el: „Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată‖ (Lc. 16,24). Gândeşte cum el nu şi-a ajuns dorinţa, şi curând te vei lăsa de această

patimă, în acelaşi chip vei putea tu să împlineşti şi toate celelalte porunci alelui Dumnezeu, căci Dumnezeu n-a poruncit nimica ce ar fi prea greu.

Pentru ce însă poruncile Lui par a fi aşa grele ? Aceasta provine de la lenevireanoastră şi de la uşurătatea minţii, adică, precum cele mai grele şi ostenitoaresunt uşoare când noi avem râvnă, aşa pe de altă parte, când noi ne lenevim,

până şi cele uşoare ni se par de tot grele şi de neîndurat.

Dacă noi vom cumpăni toate acestea, nu-i vom ferici pe cei ce duc o viaţă

desfătată, ţinând masă scumpă, ci vom privi numai spre sfârşit. Aici ei îşi ung trupul cu mirodenii, dar acolo îi aşteaptă viermele şi focul.

Tot aşa de nenorociţi sunt şi aceia care se îmbogăţesc prin răpire. Căci care este sfârşitul lor ? Aici ei au truda şi primejdia, iar dincolo îi aşteaptă închisoarea ceaveşnică şi întunericul cel mai dinafară.



Dar nici cei ce caută mărirea nu sunt norociţi. Aici ei trăiesc în prefăcătorie si în zgârcenie, căci pururea caută la judecata altora, iară dincolo îi ajunge pedeapsacea mare şi nenorocirea cea veşnică.

Dacă noi vom gândi şi vom judeca aşa, de-a pururea punând astfel de cugetări împotriva patimilor noastre celor rele, atunci noi degrabă vom săvârşi fapta ceabună, vom înăbuşi dragostea către cele pământeşti şi simţitoare şi vom aprindedorinţa de cele viitoare şi veşnice.

Sau oare viaţa cea de acum are ea ceva aşa de statornic, aşa de minunat, aşa de rar,încât noi să întoarcem spre ea toată râvna noastră ? Nu vedem noi oare cum toateîn lume se învârtesc, vin şi se duc, schimbându-se ca ziua şi noaptea, ca vara şiiarna ? De aceea noi totdeauna să aţâţăm în noi mai mult dorinţa bunurilor celorviitoare şi veşnice, căci pe cei drepţi îi aşteaptă o mare mărire, care nu se poate

spune prin cuvânt. Adică noi, la înviere, vom primi trupuri ce nu putrezesc şi vomfi soţi ai împărăţiei şi măririi lui Iisus Hristos.

Ce va să zică aceasta puteţi vedea din cele următoare. Negreşit, noi nu putemcunoaşte cu desăvârşire mărirea ce ne aşteaptă la înviere; eu însă mă voi încumeta,

pe cât este cu putinţă, a lămuri aceasta printr -un exemplu luat din viaţa cea pământească, închipuieşte- ţi că tu ai fi bătrân şi foarte sărac, şi că cineva ţi -ar făgădui deodată a- ţi da iarăşi tinereţea, a te face iarăşi înfloritor şi puternic, caoricine, ba încă a- ţi da pe o mie de ani o împărăţie mare şi întinsă, care se vaîndulci de cea mai mărită pace; ce nu ai face şi ce nu ai suferi tu oare pentru casă dobândeşti cu adevărat o asemenea făgăduinţă ?

Dar, iată, Hristos îţi făgăduieşte nu numai atâta, ci încă cu mult mai mult. Căcideosebirea între tinereţe şi bătrâneţe nu este aşa de mare, ca între putreziciune şineputreziciune, iar depărtarea dintre împărăţie şi sărăcie nu este aşa de mare caîntre viaţa cea de acum şi mărirea cea viitoare. Aseamănă-le una cu alta şi veivedea că ele stau una către alta ca umbra şi adevărul. Dar eu nicidecum n-am zisîndeajuns, căci marea deosebire între viaţa cea viitoare şi aceasta de acum nu sepoate rosti prin cuvinte.

Dacă se uită cineva la deosebirea duratei timpului, deosebirea între amândouăvieţile este atât de mare că nici o gândire nu o poate cuprinde; sau cum ar puteacineva să pună în alăturare viaţa noastră cea scurtă de acum cu cealaltă, care nu aremargine şi care durează veşnic ? Ba încă orice ar voi cineva să aducă, deosebireaîntre amândouă vieţile nu se poate descrie după cuviinţă. Dacă strălucirea trupuluicelui înviat aş asemăna-o cu razele soarelui, cu lumina fulgerului, totuşi aş zice



doctorie, ca să ne putem curăţi de păcate şi învrednici să vedem pe Dumnezeu,împărtăşindu-ne de fericirea cea cerească, prin harul şi iubirea de oameni a

Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.




Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica întâi a Sfântului şi MareluiPost - Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra Satanei

„Atunci dus a fost Iisus în pustie de duhul, ca să se ispitească de diavolul‖ (Mt.4, 1)

Astăzi vom vedea că, deşi Satana ne ispiteşte, el totuşi nu este vinovat înnenorocirea noastră numai dacă noi înşine vom lua seama bine asupra noastră.Cine însă este uşuratic la minte şi nu are un îndemn tare spre bine, acela cade în

păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar de nu ar fi diavolul. Satana negreşit

voieşte să ne piardă; eu ştiu aceasta, şi nimeni nu o tăgăduieşte. Dar să luaţi amintela cele pe care am să le zic acum.

1. Spre a arăta că nu Satana, ci propria noastră neîngrijire este pricina păcatelor noastre, voi vorbi mai întâi despre plăsmuirea lumii. Oricât de bună şi aleasă esteea, totuşi celor neîngrijitori le slujeşte spre pierire. Ce să zicem noi despre

plăsmuirea cea mărită şi vrednică de mirare ? Este ea oare rea şi îndreptată spre pierderea noastră ? Cine ar putea să fie aşa de nebun şi nepriceput încât să hulească plăsmuirea şi să o învinovăţească ? Aşadar, ce să zicem despre dânsa ? Nu este rea,ci mărită, fiind o dovadă despre înţelepciunea, puterea şi bunătatea lui Dumnezeu.Ascultă cum Psalmistul se minunează de plăsmuire zicând: „Cât de mari sunt lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut‖ (Ps. 103, 24).Psalmistul însă nu înşiră aceste lucruri cu de-amănuntul, ci numai se închinăadâncului celui necuprins al înţelepciunii dumnezeieşti.

Iară cum că Dumnezeu a făcut spre folosul nostru plăsmuirea cea atât de mărită şi



de faimoasă, de asemenea ne-o spune Sfânta Scriptură, în cartea înţelepciunii, undese zice: „ Din mărimea şi frumuseţea făpturilor se cunoaşte însuşi făcătorul lor ‖(Sir. 13, 5). Ascultă încă şi pe Apostolul Pavel, când scrie: „Fiinţa cea nevăzută alui Dumnezeu de la zidirea lumii, din făpturi socotindu-se, se vede‖ (Rom. 1, 20). Fiecare din aceste graiuri biblice ne dau a înţelege prin cuprinderea lor că făpturane duce la cunoştinţa Făcătorului ei, care este Dumnezeu. Deci, când vedem căaceastă făptură, mărită şi vrednică de mirare pentru mulţi, s-a făcut pricină denecucernicie – putem noi oare să învinovăţim făptura ? Nu, desigur nu, ci pe aceiacare aşa de rău s-au slujit de dânsa.

Dar poate veţi întreba: cum poate făptura, care duce la cunoştinţa lui Dumnezeu,să fie pricina necucerniciei ? Apostolul răspunde la aceasta aşa: „ Ei s-auîntunecat în cugetele lor şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului ‖ (Rom. 1,21 – 25). El aici cu nici un cuvânt nu pomeneşte de Satana, sau de vreun duh rău,

ci vorbeşte numai despre făptură, care altminteri duce la cunoştinţa lui Dumnezeu.

Dar cum oare s-a făcut ea pricina necucerniciei ? Nu prin ea însăşi, nici prin propria ei însuşire, ci prin lenevirea şi uşurătatea oamenilor care nu au socotitdeosebirea între făptură şi Făcătorul. Vom dori oare nimicirea făpturii, când ea

pentru mintea cea uşuratică a multora s-a făcut pricina răului? Dar ce vorbesc eudespre făptură ? Să vorbim despre membrele noastre proprii, încă şi acestea se

fac pricină a pierderii noastre, când noi suntem nebăgători de seamă şi uşuratici. Nu din sine şi prin propria lor însuşire membrele trupului nostru se

fac pricină a pieirii noastre, ci prin vinovăţia noastră.

Iată, ochiul ţi s-a dat pentru ca să priveşti făptura lui Dumnezeu şi să lauzi peFăcătorul şi Domnul. Insă dacă tu întrebuinţezi rău ochiul, atunci el se face

pentru tine îndemn spre necurăţie şi desf rânare.Limba ţi s-a dat ca să lauzi şi să preamăreşti pe Domnul Dumnezeu. Iar dacăo vei întrebuinţa rău, atunci ea se face ajutătoare la hulirea lui Dumnezeu. Mâinile ţi s-au dat ca să le întinzi către Dumnezeu întru rugăciune. Iar dacătu nu vei fi cu priveghere asupra ta, le vei întinde şi la lăcomia averii si larăpire.

Picioarele ţi s-au dat ca să alergi cu dânsele la lucrurile cele bune. Însă dacătu eşti leneş şi uşuratic la minte, vei alerga cu dânsele şi la răutăţi.

Aşadar, vezi că celui leneş şi uşuratic la minte toate îi sunt vătămătoare. Ceea ce pentru alţii este doctoria cea mai vindecătoare, lui îi aduce moarte. Aceasta însănu vine de la doctorie, ci de la om şi de la slăbiciunea lui.



Dumnezeu a făcut cerul cel înstelat pentru ca tu să admiri pe Făcătorul şi să teînchini Lui. Însă unii au lăsat pe Făcătorul şi s-au închinat stelelor. Aceasta iarăşi

provine de la uşurătatea minţii şi de la nebunia lor. Dar ce vorbesc eu desprefăptură ? Poate oare să fie ceva mai mântuitor decât Sfânta Cruce ? Şi însăşi cruceas-a făcut sminteală celor slabi. „Cuvântul crucii este celor pieritori nebunie, iară

celor ce se mântuiesc, puterea lui Dumnezeu este‖, precum zice Apostolul (I Cor.1, 18). Şi iarăşi: „ Noi predicăm pe Hristos cel răstignit, iudeilor sminteală, iară

păgânilor nebunie‖ (I Cor. 1, 23).

Şi cine a fost mai iscusit în predicarea Evangheliei decât Pavel şi Apostolii ? Şitotuşi Apostolii au fost multora „miros de moarte‖ (adică pricină de pierzareveşnică). Pavel zice aşa: „Unora suntem mireasmă a morţii, spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii, spre viaţă‖ (II Cor. 2, 16). Aşadar, vezi că unui slab chiar Pavel poate să-i aducă vătămare, pe când pe cel tare nici Satana nu poate să-l

vatăme vreodată.

Trebuie oare să vorbim şi de Hristos ? Ce se poate asemăna cu mântuirea ce vinede la Dânsul ? Ce este mai binecuvântat decât venirea Lui pe pământ ? Însă tocmaiaceastă arătare mântuitoare şi binefăcătoare a Domnului, pentru mulţi s-a făcut

pricină de o mai mare pedeapsă. Însuşi Domnul adevereşte aceasta: „ Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta – zice El – ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să fie orbi‖ (In. 9, 39). Ce va să zică aceasta ? S-a făcut oare lumina pricină aîntunericului ? Negreşit nu, nu lumina, ci slăbiciunea ochilor, adică a ochilor celor duhovniceşti, care nu puteau primi lumina, aceea a fost pricina orbirii. Deci vezi căcelui slab toate i se fac spre pagubă, celui tare toate spre folos, iar în păcatelenoastre şi în pierderea noastră nu Satana, ci propria noastră voinţă este vinovată.Toate vin de la voie.

Noi admitem că la foarte multe păcate Satana ne ademeneşte; însă la cele maimulte noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră. Nicăieri nu ziceSfânta Scriptură că, la fratricidul lui Cain Satana ar fi fost în joc. Dar să

presupunem că Satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatuluirămâne asupra aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de

a se apropia de sufletul său.

De asemenea, nici amăgirea Evei nu se poate în totul prescrie Satanei, ci femeia afost înşelată şi de propria ei poftă. Aceasta o arată însăşi Sfânta Scriptură princuvintele: „ Şi a văzut femeia că bun este pomul la mâncare, şi plăcut ochilor lavedere, şi luând din rodul lui, a mânc at‖ (Fac. 3, 6).



Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe Satana de ocară, că el pândeşte pefiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastrăvoinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. Iară cel ce se lasă amăgit aşalesne ca Eva, sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minteşi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost priveghetor şi cu îngrijire de mântuirea sa.

2. Însă dacă vrei să ştii, diavolul poate să ne fie nouă chiar folositor. Dacă noi vomşti să ne servim bine de dânsul, el ne foloseşte şi noi câştigăm printr-însul nu puţin. Dar cum putem noi trage folos de la diavol ?

a) El ne ţine în priveghere şi ne înspăimântă de păcat. Diavolul ne foloseşte cândnoi ne temem de turbarea lui, de pândirile lui cele de-a pururea şi de răutăţile lui,care totdeauna se repetă, când nu lăsăm sufletul nostru să dormiteze, ci suntem

deştepţi şi totdeauna gândim la Dumnezeu. Dar ca să vedeţi că această învăţăturănu este numai a mea, ci şi a Apostolului Pavel, ascultaţi-l pe dânsul cum, aproapecu aceleaşi cuvinte deşteaptă pe credincioşii care dormitează.

Aşa, în Epistola sa către Efeseni, el zice: „ Lupta noastră nu est e împotrivatrupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi astăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii ‖(Efes. 6, 12). Zicând el acestea, n-a avut scopul de a descuraja duhurileascultătorilor săi, ci a voit a le deştepta, încă şi Sfântul Petru zice: „Fiţi treji,

privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru diavolul, ca un leu răcnind umblă,căutând pe cine să înghită; căruia staţi -i împotrivă, întăriţi fiind în credinţă‖(Ptr. 5, 8). Aceasta a zis el, spre a ne aduce mai aproape de Dumnezeu.

Căci cel ce vede pe vrăjmaş venind, aleargă mai tare la acela care poate să-l ajute sise lipeşte de dânsul. Aşa fac şi copiii. De văd ceva, de care se tem, aleargă în

braţele mamei, se apucă de hainele ei, şi cu aceasta se apără. Şi adeseori se ţin aşade tare, încât cineva nu poate să-i desprindă. Dimpotrivă, dacă ei nu se sperie denimica, adeseori nu se duc la mama lor, chiar când îi strigă şi voieşte ca ei să vinăla dânsa. Tocmai aşa se întâmplă şi cu noi. Când Satana ne înfricoşează şi ne

înspăimântă, ne facem cuminţi, năzuim la Dumnezeu cu mai multă râvnă.

Dumnezeu n-a nimicit pe Satana pentru ca să te facă pe tine mai tare, pentru ca maimult să preamărească pe luptător si să-i dea mai multe prilejuri de a arăta vitejia sa.Aşadar, când cineva întreabă pentru ce n-a stârpit Dumnezeu pe diavolul,răspunde-i că celor priveghetori şi păzitori de sine, Satana nu numai că nu le facevătămare, dar le foloseşte; nu pentru că aceasta ar fi propria lui voinţă, căci el este



rău, ci folosul acesta decurge din vitejia celor priveghetori, care răutatea lui oîntorc în folosul lor. Aşa s-a luptat el cu cucernicul Iov, deşi nu pentru a-l face maimărit, ci pentru a-l răsturna. Acest scop şi acest plan l-a avut el, pentru că este răuşi voieşte a pierde pe oameni. Cu toate acestea el n-a putut să vatăme pe cel drept;mai vârtos acesta a tras folos din luptă. Diavolul a arătat numai răutatea sa, iară celcucernic vitejia sa. Dar totuşi Satana biruieşte pe mulţi, vei zice tu. Negreşit, însănu tăria lui, ci slăbiciunea acelora este vinovată de aceasta.

c) În sfârşit, Satana trebuie să ne chinuiască pentru ca să ne facem mai buni. Cumcă Satana poate să folosească oamenilor, putem încă să învăţăm de la ApostolulPavel, când el scrie aşa despre amestecătorul de sânge de la Corint: „ Daţi -l preunul ca acela Satanei, spre chinuirea trupului, pentru ca duhul să semântuiască‖ (I Cor. 5, 5). Iată, aici Satana este pricină de mântuire, negreşit nudupă voia lui, ci prin înţelepciunea Apostolului. Precum adeseori doctorii fac

leacuri din lucrurile cele vătămătoare, plante otrăvitoare, aşa a făcut şi Apostolul.El are de la Satana ceea ce este la el folositor, adică îndemânarea lui de a pedepsipe cineva. El adeseori s-a slujit cu Satana ca un călău sau slugă la schingiuire. Însăcălăii schingiuiesc pe făcătorii de rele cum voiesc ei, sau după propria lor părere, cişi după cum poruncesc judecătorii. Căci călăul la îndeplinirea pedepsei trebuie săse conducă după voia celui ce a rostit hotărârea. Vezi cât de mare este vrednicia şiînsemnătatea Apostolului ? El, o fiinţă trupească, se slujea de alta fără de trup ca deun rob. Şi precum Domnul Dumnezeu a poruncit diavolului pentru Iov: „ Atinge-tede trupul lui, iară de sufletul lui să te fereşti ‖ (Iov 2, 6), ca să-i pună margine şihotar, pe care Satana, această fiară sălbatică, să nu le poată trece, aşa urmează şiApostolul. Când a dat Satanei pe amestecătorul de sânge, a zis: „Spre pieirea

trupului‖ (I Cor. 5, 5), adică sufletul lui nu trebuie să-l piardă Satana. Vezi câtă putere are robul lui Dumnezeu ? Aşadar, nu te teme de Satana, căci el este căzut sislab. Dimpotrivă, nimeni nu este mai tare decât omul care are o îmbucurătoare

încredere în Dumnezeu.

Toate acestea le zic eu nu pentru a scăpa pe Satana de toată ocara, ci pentru ane scăpa pe noi de neîngrijire şi de uşurătatea minţii. Satana doreşte foarte ca noisă aruncăm asupra lui vinovăţia păcatelor noastre, şi prin aceasta să ne amăgim şi

să ne adormim pe noi înşine, să săvârşim tot felul de păcate şi necurmat săînmulţim şi să mărim pedeapsa noastră, pierzând toată iertarea.

Noi, însă, să nu facem una ca aceasta, ci să ne venim întâi cunoştinţa de noi înşine. Să învăţăm a cunoaşte rănile noastre, şi atunci vom nimeri şi leacul cel cuvenit; dimpotrivă, când cineva nu-şi cunoaşte boala sa, nu se îngrijeşte nici devindecarea ei. Noi am săvârşit multe păcate, ştiu aceasta; noi toţi ne numărăm



între cei vinovaţi, însă noi totdeauna trebuie să nădăjduim iertarea şi totdeauna putem să ne pocăim. Tu eşti bătrân şi stai la capătul vieţii. Să nu crezi că pentrutine n-ar mai fi timp de pocăinţă, nici să te deznădăjduieşti de mântuirea ta, cigândeşte la tâlharul care chiar pe cruce s-a mântuit. Ce este mai scurt decât unminut, şi totuşi el a fost de ajuns spre a-i face mântuirea ? De eşti tânăr, nu te bizui

pe tinereţea ta şi nu-ţi închipui că ai să trăieşti îndelung. „ Ziua Domnului vine ca furul noaptea‖ (Tes. 5, 2) şi Dumnezeu a ascuns ceasul morţii noastre pentru canoi să arătăm râvna şi îngrijirea noastră pentru mântuire. Nu vezi tu, oare, cum întoate zilele mulţi sunt răpiţi de moarte înainte de vreme. De aceea Sirah nesfătuieşte: ‖ Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi nu lăsa din zi în zi ‖( Sirr. 5,8), ca nu cumva, în întârzierea ta, să fi smuls. Sfătuirea cea de mai sus trebuie să o

bage de seamă bătrânul, pe aceasta din urmă tânărul. Dar poate că tu trăieşti în siguranţă, eşti bogat, ai toate cu prisosinţă şi nu te apasănici o nenorocire. Dar ascultă pe Apostolul Pavel, care scrie: „Când vor zice: pace

şi linişte, atunci fără de veste va veni peste dânşii pieirea‖ ( I Tes. 5, 3). Soarta omenească totdeauna este supusă schimbării, iar ceasul morţii noastre nu stăîn voia noastră. Dimpotrivă, în voia noastră este orice faptă bună , şi unde ea seaflă, diavolul nu poate avea nici o putere, nici moartea nu ne va găsi nepregătiţi.Fie ca Hristos să ne dăruiască aceasta, căci El, Domnul nostru, este bun şi plin deiubirea de oameni. Amin.




Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul al patrulea - Că trei feluri de robie aadus păcatul; şi către cei care ascultă cu uşurătate, şi către cei ce nu-şi cinstesc

părinţii

1. Aţi auzit ieri cum l-a făcut Dumnezeu pe om împărat şi mai-mare peste fiare, şi cum l-a scos îndată din rangul împărătesc – sau, mai bine zis, nu l-a scosDumnezeu, ci singur pe sine s-a scos din cinste prin neascultare fiindcă Adam aîmpărăţit doar din iubirea de oameni a lui Dumnezeu, că nu -i dăduse a împărăţi ca

plată pentru isprăvi duhovniceşti, ci şi mai înainte de a fi el l-a împodobit cu cinste.Căci ca să nu zici că după ce a luat fiinţă omul şi a făcut apoi isprăvi multe, l-a

nevoit pe Dumnezeu să îi dea stăpânirea fiarelor – pentru această pricină, zic,având a-l plăsmui, grăieşte despre stăpânirea lui zicând astfel: „Să facem om dupăchipul şi asemănarea Noastră, şi să stăpânească fiarele pământului‖ (Fac. l, 26).Mai înainte de viaţă îi dă cinstea, mai înainte de facere – cununa, şi mai înainte dea lua fiinţă omul, îl suie pe scaunul împărătesc. Oamenii îi cinstesc pe supuşii lor când ajung aceştia la adânci bătrâneţi, după multe osteneli în timp de pace şinenumărate primejdii în vreme de război – iar Dumnezeu nu a făcut aşa, ci l -aadus la această cinste îndată ce a luat el fiinţă, arătând că ceea ce s -a făcut nueste plată pentru isprăvi, ci Har Dumnezeiesc, iar nu datorie.

Deci, faptul că omul a primit stăpânire se datorează numai iubirii de oameni a luiDumnezeu iar căderea din stăpânire se datorează uşurătăţii lui: că precum împăraţiiîi lipsesc de stăpânire pe cei ce nu ascultă de poruncile lor, aşa a făcut şi Dumnezeucu omul, lipsindu-l de stăpânire atunci când nu a ascultat de El; iar astăzi trebuie săspunem ce altă cinste a răpit firea păcatului şi câte feluri de robie a adus cu sine,



încătuşând firea noastră cu feluritele stăpâniri ca un tiran care se foloseşte defelurite lanţuri.

Este, dar, o stăpânire şi o robie dintâi, potrivit căreia femeile sunt stăpânite de bărbaţi. După păcat a luat fiinţă trebuinţa aceasta: căci înainte de neascultarefemeia era de aceeaşi cinste cu bărbatul – şi, dealtfel, când a făcut-o Dumnezeu, s-afolosit de aceleaşi cuvinte ca şi la facerea bărbatului. Precum la facerea bărbatuluinu a zis: Să fie om, ci a zis: Să facem om „după chipul şi asemănarea Noastră‖, aşaşi la facerea femeii nu a zis: Să fie femeie, ci şi aici a zis: „Să-i facem ajutor‖ – şinu doar ajutor, ci asemenea lui, arătând iarăşi că cei doi erau deopotrivă în cinstire:căci dat fiind marele ajutor pe care dobitoacele îl dau în trebuinţele vieţii noastre,uită-te cum face desluşită deosebirea, ca să nu socoţi că şi femeia este din rândulrobilor.

„A adus fiarele, zice Scriptura, înaintea lui Adam… şi nu s-a aflat lui ajutorasemenea lui‖ (Fac. 2, 19-20). „Păi cum? Calul nu este ajutor, împreună cuomul oştindu-se în războaie? Boul nu este ajutor, trăgând plugul şi împreună cu

noi ostenindu-se la aruncarea seminţelor în brazdă? Asinul şi catârul nu sunt ajutoare, împreună cu noi lucrând la căratul poverilor?‖ Dar ca să nu spui asta,îţi face deosebirea cu acrivie – că nu a zis doar: nu s-a aflat ajutor lui, ci: nu s-aaflat ajutor asemenea lui. Aşa şi aici – nu a zis Dumnezeu doar: să-i facem ajutor,ci: „să-i facem ajutor asemenea lui‖ (Fac. 2, 18).

Asta mai înainte de păcat – iar după păcat: „spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta,şi el te va stăpâni‖. „Te-am făcut‖, zice, „de aceeaşi cinste cu bărbatul. Nu te-aifolosit bine de stăpânire: schimbă-ţi starea cu cea de supunere. N-ai putut duceslobozenia: primeşte robia. Nu ştii să stăpâneşti (şi ai cunoscut aceasta cu lucrul):fii dintre cei stăpâniţi, şi cunoaşte-l pe bărbat drept stăpân‖: „spre bărbatul tău va fiîntoarcerea ta, şi el te va stăpâni‖: şi vezi aici iubirea de oameni a lui Dumnezeu – căci ca nu cumva, auzind: el te va stăpâni, să socoată stăpânirea bărbatului ca fiindîmpovărătoare, mai întâi vorbeşte de purtarea de grijă a acestuia, zicând: „Spre

bărbatul tău va fi întoarcerea ta‖, adică: Scăparea ta şi limanul tău şi întărirea ta,el va fi; în toate spaimele ce vor veni asupra ta, pe el ţi -l dau ca să te întorci spre

el şi să scapi la el. Şi nu doar prin aceasta, ci şi cu nevoile fireşti i -a legatîmpreună ca şi cu un lanţ de nerupt, înfăşurându-i în legătura poftei.

Văzut -ai cum a adus păcatul supunerea, iar Iscusitul şi Înţeleptul Dumnezeu şi pe acestea le-a întrebuinţat spre folosul nostru? Ascultă cum şi Pavel vorbeştedespre supunerea aceasta, ca să înveţi iar împreună-glăsuirea dintre Vechiul si

Noul Legământ. „Femeia, zice, întru linişte să ia învăţătură, cu toată ascultarea‖



(l Tim. 2, 11). Văzut-ai că şi el supune bărbatului pe femeie ? Dar aşteaptă, şi ai s-auzi pricina. De ce cu toată ascultarea ? Fiindcă „femeii, zice, să înveţe nu dauvoie‖. „De ce ?‖ – „Fiindcă l-a învăţat o dată rău pe Adam‖. „Nici a-şi stăpâni

bărbatul‖. „Dar pentru ce ?‖ – „Fiindcă l-a stăpânit o dată în chip rău‖. Ci să fieîntru linişte. „Dar spune şi pricina‖. „Fiindcă Adam‖, zice, „nu a fost amăgit, iar femeia, amăgindu-se, a fost întru neascultare‖. De aceea a şi dat-o jos de pescaunul învăţăturii: „fiindcă cel care dă învăţătură fiind neştiutor‖, zice, „să iaînvăţătură; iar de nu vrea să ia învăţătură, ci vrea să înveţe pe alţii, se pierde pesine şi pierde şi pe ucenicii săi‖ – ceea ce s-a întâmplat atunci şi cu femeia. Dar căeste supusă bărbatului şi că din pricina păcatului i-a fost supusă, vedem desluşit deaici; însă vreau să aud acea spusă: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te vastăpâni‖.

2. Voiesc să aflu cum vorbeşte Pavel, şi despre această purtare de grijă, şi cum

îmbină stăpânirea cu dragostea părintească. Deci, unde face asta? Scriindu-lecorintenilor, el grăieşte: „Bărbaţilor, iubiţi femeile voastre – iată spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; femeile să se teamă de bărbaţi‖ – iată „el te va stăpâni‖.Văzut-ai că nu e apăsătoare stăpânirea când stăpânul e îndrăgostit nebuneşte deroaba sa, când frica e împreunată cu dragostea? Căci astfel e înlăturată greutatearobiei.

Aşadar, o stăpânire a fost adusă de neascultare: căci tu nu te uita că Dumnezeu a tocmit-o spre folos, ci că însăşi firea robiei a fost pricinuită de păc at – care şi este un al doilea fel de robie, mai împovărător, şi acesta îşi are începutul şi temeiul din păcat: că după potopul cel din vremea lui Noe şi sfărâmarea corăbieicelei de obşte şi desăvârşita pierzare de care ştim cu toţii, Ham a păcătuit faţă denăscătorul său şi, văzându-şi părintele gol, mai mult l-a despuiat defăimându-lînaintea fraţilor săi, şi ca atare s-a făcut slugă fraţilor: că răutatea voirii i-a stricatbunul neam al firii – şi era firesc să se întâmple astfel.

Scriptura aduce dreptului nenumărate dezvinovăţiri, şi în primul rând printr -osingură propoziţie îi dă iertare deplină – că zice: „Şi a început Noe a fi omlucrător de pământ‖ (Fac. 9, 20). Spusa a început cuprinde multă dezvinovăţire

pentru beţie: că nu ştia Noe nici cât vin trebuia să bea, nici cum să-l bea – curat sauîndoit cu apă, nici când să-l bea – îndată după scoaterea din teascuri sau dupăoarecare vreme. Deci, Scriptura dezvinovăţeşte prin acestea pe Noe; iar cel născutdin el, izbăvit prin el (că pentru cinstirea dată de Dumnezeu tatălui său nu pieriseîmpreună cu ceilalţi în valuri), necăutând la firea însăşi, neamintindu-şi cui îşidatora izbăvirea, nedobândind din frică întreagă înţelepciune (fiindcă avea înainteaochilor resturile lăsate de mânia lui Dumnezeu şi urmele nenorocirii şi teama încă



proaspătă de cele întâmplate), a batjocorit pe născătorul său. De aceea îndeamnă şioarecare înţelept, grăind: „Nu te slăvi întru necinstea tatălui tău, că necinsteatatălui tău nu este ţie slavă‖ (Sir. 3,10). Dar, cu toate acestea, Ham n-a priceput, cia păcătuit cu păcat dincolo de orice iertare şi dezvinovăţire. Drept aceea,

Dumnezeu a dat robia ca pedeapsă a păcatului, şi s-a făcut Ham slugă fraţilor săi, şi prin răutatea voii a trădat întâietatea pe care o avea în chip firesc. Iată şi

al doilea fel de robie.

Vrei să-l afli şi pe al treilea ? Acesta e mai împovărător decât cele dintâi, şi multmai de temut – că neînvăţându-se minte omul prin celelalte, Dumnezeu ne-a sporitlanţurile. Care e, deci, acesta? Cel al dregătorilor, al cârmuitorilor; nu cum este celsuferit de femeie, nici ca cel suferit de rob, ci cu mult mai înfricoşat: că peste tot se

pot vedea săbii ascuţite, călăi, cazne, locuri de chinuire, pedepse, stăpânire ce seîntinde până asupra vieţii şi a morţii. Iar ca dovadă că de acest fel al stăpânirii s -a

făcut nevoie din pricina păcatului, ascultă-l iarăşi pe însuşi Pavel filosofând: „Voieşti să nu- ţi fie frică de stăpânire? Fă bine, şi vei avea laudă de la dânsa… Iar dacă faci rău, teme-te, că nu în zadar poartă sabia‖ (Rom. 13, 3-4). Vezi că pentru cei care fac răul sunt şi dregătorul, şi sabia? Ascultă acest lucru rostit şi mai pe şleau: „Că este răzbunătoare… asupra celui ce face răul‖ (Rom. 13, 4). Şi nua zis: „Că nu în zadar este stăpânire‖ – dar ce ? „Că nu în zadar poartă sabia‖:fiindcă precum un tată iubitor îşi dă pe mâna unor învăţători şi dascăli temuţi copiiicare se poartă cu uşurătate faţă de el şi îl dispreţuiesc din pricina iubirii lui

părinteşti, aşa şi Dumnezeu, fiind dispreţuit de firea noastră, din bunătatea Sa ne-adat pe mâna stăpânitorilor, ca unor dascăli şi învăţători.

Să vedem însă şi din Vechiul Legământ că pentru răutatea noastră s-a făcuttrebuinţă şi de stăpânirea aceasta. Oarecare dintre proroci, întărâtându-se asupracelor nedrepţi, grăieşte cam aşa: „Au tăcea-vei când va înghiţi necredinciosul pecel drept, şi vei face pe oameni ca peştii mării, şi ca jivinele ce n -au stăpân‖?(Avac. l, 13-14). Deci, pentru asta e stăpânire, ca să nu trăim ca jivinele; pentruasta sunt căpetenii, ca să nu ne înghiţim unii pe alţii precum peştii: că precumsunt pentru boli leacurile, aşa sunt pentru păcate pedepsele. Apoi, ca să vezi căpentru cel care vieţuieşte în virtute nu e nevoie de epistat, ascultă ce grăieşte Pavel:

„Iar de voieşti să nu îţi fie frică de stăpânire, fă binele şi vei avea laudă de ladânsa‖ (Rom. 13, 3-4). „Judecătorul‖, zice, „îţi este privitor – iar dacă trăieştidrept, nu numai privitor, ci şi lăudător, fiindcă cei ce cârmuiesc sunt la rândul lor cârmuiţi de legi‖. Ci totuşi, nici de legi nu are nevoie cel ce trăieşte cu blândeţe şiauzi asta de la Pavel, care zice: „Dreptului lege nu este pusă‖ (l Tim. l, 9); iardacă lege nu îi este pusă, cu atât mai mult nu e stăpânitor deasupra lui. Iată altreilea fel de stăpânire, şi acesta avându-şi temeiul în păcat şi răutate.



3. Cum, dar, spune Pavel că „nu e stăpânire decât de la Dumnezeu‖? Fiindcă El ne-a rânduit-o spre folos, deoarece păcatul a adus trebuinţa aceasta, iar Dumnezeu ne-a întors-o spre folos; şi precum trebuinţa de leacuri vine de larăni, iar folosirea lor de la înţelepciunea doctorilor, aşa şi trebuinţa robiei de la

păcat s-a făcut, iar întoarcerea ei spre folosul nostru – de la înţelepciunea lui Dumnezeu.

Dar treziţi-vă odată, şi scuturaţi-vă de lenevie. De ce zic asta? Păi, eu vă povestescdespre Scripturi, iar voi vă mutaţi ochii de la mine la candele şi la cel care leaprinde. Câtă nepăsare: lăsându-mă pe mine, să luaţi aminte la acela! Şi eu aprindfoc – foc din Scripturi, şi pe limba mea arde candela învăţăturii. Această luminăeste mai mare şi mai bună decât cealaltă: că nu aprind fitil muiat în untdelemn, ciaprind cu dorinţa de a asculta propovăduirea sufletele adăpate cu buna credinţă. ŞiPavel vorbea oarecând cu cineva într-un foişor – dar nimeni să nu creadă că mă

pun alături de Pavel (doar n-am înnebunit atât!), ci spun acestea ca să aflaţi câtărâvnă pentru ascultarea propovăduirii trebuie să arătaţi. Aşadar, Pavel vorbea înfoişor, şi s-a făcut seară ca şi acum, şi erau făclii multe în foişor. Apoi, Eutih acăzut de la o fereastră – însă căderea lui n-a spart adunarea şi moartea lui nu acurmat spectacolul duhovnicesc, ci toţi erau atât de prinşi cu ascultarea cuvintelordumnezeieşti încât nici n-au băgat de seamă cele întâmplate. Iar voi, fără să vedeţivreun lucru ieşit din socoteală, ci un om făcând lucruri obişnuite, vă mutaţiprivirile într-acolo. Oare e de iertat aşa ceva?

Iubiţilor, nimeni să nu socoată împovărătoare certarea – că nu din ură, ci din grijăvă cert. Ştiţi doar că mai de nădejde sunt rănile făcute de prieteni decât sărutările

primite de la vrăjmaşi. Deci, veniţi-vă în fire, vă rog, şi, lăsând focul din candele,luaţi aminte la lumina dumnezeieştilor Scripturi: că vreau să vorbesc de un alt felal stăpânirii, care nu-şi are temeiul în păcat, ci în firea însăşi. Care este acesta?Stăpânirea părinţilor asupra odraslelor, fiindcă această cinste de care ei se bucurăeste răsplată a durerilor lor.

De aceea spune şi oarecare înţelept: „Ca unor stăpâni să slujeşti celor ce te-aunăscut pe tine‖ (v. Sirah 3, 7), după care adaugă şi pricina, zicând: „Ce vei răsplăti

lor pentru ceea ce au făcut ei pentru tine‖? (Sirah 7, 28). Spusele lui nuînseamnă altceva decât: „Cum ţi -au dat ei ţie naştere, tu nu poţi să le dai lor‖.

Aşadar, dacă în această privinţă suntem mai prejos decât părinţii noştri, să dobândim în alta întâietate: s-o dobândim cinstindu-i , şi nu numai prin legea firii, ci în primul rând din frică de Dumnezeu.



Dumnezeu vrea foarte mult ca părinţii să fie cinstiţi de copiii lor, şi celor ceîmplinesc această lege le răsplăteşte cu mari bunătăţi şi daruri, iar pe cei care oîncalcă îi pedepseşte cu mari şi cumplite rele. „Cel ce va grăi de rău pe tatăl săusau pe mama sa, zice, cu moarte să fie omorât‖ (Ieş. 21, 16), iar celor care îşicinstesc părinţii le spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să- ţi fie ţiebine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ‖ (Ieş. 20,12).; Iată: cinstitorilor de părinţile-a hotărât ca răsplată lucrul socotit cea mai mare avuţie, adică bătrâneţi bune şilungime de zile, iar celor ce-i jignesc le-a rânduit ca pedeapsă lucrul socotit cel maimare rău, şi anume moartea înainte de vreme. Pe unii îi atrage spre dragostea de

părinţi făgăduindu-le răsplăţi, pe alţii îi depărtează de jignirea acestora, chiar fărăvoia lor, prin frica de pedeapsă: că nu porunceşte să fie ucis oricum jignitorul de

părinţi, nici să-l ia călăii din tribunal şi să-l ducă la moarte în văzul lumii, nici să ise taie capul în afara cetăţii, ci ca tatăl să-l ducă în mijlocul cetăţii şi să-lînvinuiască fără a fi nevoie de martori şi dovezi, şi asta cu foarte mult temei. Se

înţelege de la sine că cel care n-a cruţat pentru copil nici bani, nici trup, nici nimic,nu s-ar face vreodată pârâş al lui dacă jignirea suferită n-ar fi covârşitoare.

Aşadar, tatăl îl aduce pe vinovat în mijlocul cetăţii, după aceea cheamă tot poporulşi rosteşte învinuirea. Toţi ascultătorii, luând pietre, îl bat pe jignitorul de părinţi – fiindcă legiuitorul vrea ca ei să fie nu numai martori, ci şi lucrători ai pedepsei, cafiecare, privindu-şi mâna dreaptă, cu care şi el a aruncat în capul jignitorului de

părinţi, să aibă destulă pomenire spre îndreptare.

Legiuitorul mai dă de înţeles şi altceva: că cel ce îşi jigneşte părinţii nu doar acelora le face nedreptate, ci şi întregii omeniri. Drept aceea, îi cheamă pe toţi să ia

parte la pedepsire, fiindcă toţi sunt jigniţi, ridică împrejur tot poporul şi cetatea,învăţîndu-i şi pe oamenii străini de cei nedreptăţiţi să se mânie împotriva jignirii de

părinţi ca împotriva unei jigniri a întregii firi, îndepărtându-l pe săvârşitorul ei, ca pe o molimă obştească, nu numai din cetate, ci şi din această lume: fiindcă unul ca acesta este vrăjmaş al tuturor, şi al lui Dumnezeu, şi al firii. De asta porunceşte săia toţi parte la omor, făcând un fel de curăţire pentru cetate.

Să aveţi parte de mult bine pentru că aţi primit cu atâta plăcere cuvintele despre

jignitorul de părinte, şi în loc de pietre aţi aruncat în el cu strigăte, aceasta fiindmărturie a marii dragoste pe care o are fiecare dintre voi faţă de tatăl său. De altfel,obişnuim să lăudăm legile împotriva păcatelor mai ales atunci când nu avem

păcatele cu pricina pe conştiinţă.

Deci, pentru acestea toate să mulţumim Iubitorului de oameni Dumnezeu, Ce poartă grijă de viaţa noastră, şi de părinţi, şi de copii, şi toate pentru a noastră



mântuire le iconomiseşte: că Lui se cuvine slava, cinstea şi închinarea,dimpreună cu Cel Fără de început al Său Părinte, şi Sfântului Duh, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Din „Cele dintâi omilii la Facere‖, Editura Sophia, Bucureşti, 2004



Sfântul Ioan Gură de Aur - Dacă e posedat de vreun demon iute alergi lasfinţi, dar dacă e învins de păcate nu faci nimic

Dacă vezi vreun evadat că-ţi bate copilul, te mânii şi te repezi ca o fiară asupra lui,dar stai liniştit şi nu faci nimic, deşi în fiecare zi vezi demonii atacându -l şi

împingându-l la păcate. Stai şi nu-l scapi din ghearele lor. Dacă copilul ţi-e cumva posedat, alergi la toţi sfinţii şi tulburi liniştea şi celor ce pustnicesc prin vârfuri demunţi, ca să-l scapi de nebunie. Dar, deşi vezi cum în fiecare zi îl tulbură păcatul,care este cel mai îngrozitor demon, nu faci nimic.

Şi chiar să fie cineva posedat de un demon, nu este deloc îngrozitor, pentru cădemonul nu poate cu nici un chip să ne arunce în gheenă, ci, dacă suntem atenţi,ispita aceasta ne poate aduce chiar cununi minunate şi ne poate face vestiţi, dacă-irăbdăm cu bucurie chinurile. Dimpotrivă, cel ce trăieşte în păcat, nu se va puteamântui niciodată. Şi viaţa aceasta i se va părea un infern şi în cea viitoare va fipedepsit pe vecie.

Totuşi, chiar dacă ştim toate aceste lucruri, le dăm o atenţie nefirească celor foarte puţin importante, în timp ce pentru cele cu adevărat importante nu vrem să facemnici cel mai mic efort. Dacă vedem pe cineva demonizat, îl plângem, dar dacă-lvedem păcătuind, nu suntem deloc şocaţi, chiar dacă atunci ar trebui să ne văitămşi să ne lovim de durere. Dar, decât să ne văităm, mai bine să-l oprim şi să-lsfătuim sau să-l speriem, să-l pedepsim, să-l vindecăm cu orice mijloc ne stă în

putere de boala aceea şi s-o imităm pe văduva despre care sf ântul apostol Pavel azis ‖ … dacă a crescut copii…‖.

din cartea ―Părinţi, copii, creşterea lor‖



Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul IV - Al patrulea cuvânt despre bogat şiLazăr; şi conştiinţa care obişnuieşte să ne amintească păcatele vechi; şi despre

Iosif

Trebuie să plătesc datoria cu care v-am rămas dator pentru astăzi, tâlcuindu-văsfârşitul pildei lui Lazăr. Voi socotiţi, poate, că am terminat totul, dar eu nu mă voifolosi de neştiinţa voastră ca să vă amăgesc, nici nu voi pleca mai înainte de a luatot ce se arată – fiindcă nici ţăranul, după ce a cules toată via, nu pleacă până ce nutaie toate boabele.

Ei bine, dat fiind că văd şi acum nişte înţelesuri ascunse sub slove ca sub niştefrunze, haide că şi pe acestea, folosind cuvântul în locul secerii, să le culegem pânăla unul – că via, odată culeasă, rămâne goală de roadă, numai cu frunzele; iar viacea duhovnicească a dumnezeieştilor Scripturi nu este aşa, ci dacă luăm tot ce searată, mai mult rămâne. Mulţi au vorbit şi înaintea mea despre aceste lucruri,mulţi vor vorbi, poate, şi după mine – dar nimeni nu va putea goli toată bogăţia,fiindcă aşa e firea acestei îmbelşugăr i: cu cât sapă cineva mai adânc, cu atât vor izvorî mai mult dumnezeieştile înţelesuri, fiindcă Scriptura este izvor care nuseacă niciodată.

Şi se cuvenea să vă plătesc această datorie la adunarea dinainte, însă am socotit cănu e lucru fără primejdie a trece peste isprăvile fericitului Vavila şi ale ceteisfinţilor mucenici celor dimpreună cu dânsul. De aceea am şi amânat plata datoriei,

păstrându-v-o deplină pentru ziua de astăzi. Hai deci după ce am dat părinţilor cuvenita plată de laude – nu după vrednicia lor, ci după puterea noastră – să vă



plătesc şi vouă cu restul istorisirii. Să nu obosiţi, însă, până ce nu o să ajungem lacapăt, reînodând cuvântul de unde l-am lăsat ieri. Dar unde l-am lăsat?

La prăpastia care-i desparte pe drepţi de păcătoşi, căci grăind bogatul: ―Trimite pe Lazăr ,‖ a zis către dânsul Avraam: ― Prăpastie mare s-a întărit între noi şi voi, cacei care vor vrea să treacă de aici către voi să nu poată, nici cei de acolo la noi sănu treacă.‖ Şi am arătat pe larg că după iubirea de oameni a lui Dumnezeunădejdile de mântuire trebuie să ne fie în isprăvile noastre, nu să ne socotim

părinţii şi bunicii şi străbunicii şi nici rudeniile şi prietenii şi casnicii şi vecinii: că― fratele nu izbăveşte – au izbăvi-va omul?‖ (Psalmul 48, 8).

Oricât se vor ruga şi milogi cei care pleacă din această lume cu păcate, totul va fideja zadarnic şi în deşert:

că şi cele cinci fecioare nebune s-au rugat de tovarăşele lor pentruuntdelemn, dar n-au primit; şi cel ce a ascuns talantul în pământ a fost osândit, cu toate mulţimeadezvinovăţirilor pe care le-a adus; şi cei ce nu l -au hrănit pe Hristos când a flămânzit, nici nu I -au dat de băut când a fost însetat, deşi credeau că pot să se apere spunând că n -au ştiut ce

fac, n-au avut parte de iertare şi răspuns bun. Alţii nici n-au avut ce să mai spună, precum cel îmbrăcat în haine murdare,ca fiind învinuit tăcea – şi nu numai acesta, ci şi altul, care a fost pomenitor de rău faţă de aproapele şi i-a cerut suta dedinari împrumutaţi – fapt pentru care stăpânul i-a învinuit după aceea decruzime şi neomenie – nu a avut ceva de zis.

De aici se vede că nimic nu ne va apăra dincolo dacă nu vom avea faceri de bine – ci fie că ne vom ruga şi ne vom milogi, fie că vom tăcea, deopotrivă vor veni asupra noastră osânda şi pedeapsa.

Ascultă, dar, cum şi bogatul, cerând două lucruri de la Avraam, nu a primit niciunul.

În primul rând a cerut pentru sine, zicând: ―Trimite pe Lazăr‖, iar după aceea pentru fraţii săi; da r nici una din cereri nu i-a fost împlinită, căci prima era cuneputinţă, iar cea de-a doua de prisos. Totuşi, pentru mai multă râvnă, haide săascultăm, de vreţi, cuvintele anume ce s-au rostit.



Că dacă atunci când un dregător aduce în mijlocul pieţei un osândit, şi-l împresoarăcu călăi, şi pune să fie chinuit, toţi aleargă cu multă râvnă vrând să audă ce întreabă

judecătorul şi ce răspunde osânditul, cu mult mai vârtos aici trebuie să ascultăm cudeadinsul ce cere acest vinovat – de bogat vorbesc – şi ce-i răspunde prin AvraamDreptul Judecător (fiindcă nu patriarhul era cel care judecă, măcar că el vorbea).

Precum în tribunalele lumeşti tâlharii şi ucigaşii stau, potrivit legilor, departe de judecător, nefiindu-le îngăduit să audă vocea lui (şi prin aceasta având a suferi încăo necinstire pe lângă celelalte), ci un oarecare mijlocitor poartă întrebările

judecătorului şi răspunsurile celor judecăţi, aşa şi aici. Osânditul nu-L auzea peDumnezeu grăind către el, ci Avraam era mijlocitor, aducând la cunoştinţa

judecatului cuvintele Judecătorului: că nu de la sine spunea ce spunea, ci îi ―citea‖(O altă analogie cu procedură judiciară) legile lui Dumnezeu şi îi grăia legile ieşitede Sus – drept care bogatul nici nu avea ce să răspundă împotrivă.

Să luăm aminte deci cu scumpătate la cele spuse, fiindcă anume stărui asupraacestei pilde şi este de acum a patra zi de când nu mă depărtez de la ea, fiindcămult este şi câştigul pe care-l văd făcându-se din această istorisire şi bogaţilor, şisăracilor, şi celor care se tulbură de propăşirea celor răi şi de sărăcia şi strâmtorareadrepţilor – că de obicei nimic nu îi sminteşte şi nu îi tulbură pe cei mulţi ca faptulcă unii bogaţi, trăind în răutate, se bucură de bunăstare multă în vreme ce uniidrepţi, vieţuind îmbunătăţit, ajung la cea mai de pe urmă sărăcie şi alte nenumăratecrunte urmări ale sărăciei suferă.

Pilda aceasta, însă, poate aduce leacurile potrivite: pe cei bogaţi înţeleptindu-i, iar pe cei săraci mângâindu-i; pe bogaţi învăţându-i să nu cugete semeţ, iar pe săraci mângâindu-i înstarea lor de acum; pe bogaţi înduplecându-i să nu se îngâmfe dacă răi fiind nu dau seama aici,

fiindcă dincolo îi aşteaptă pedeapsa cea mai cruntă, iar pe săraciîndemnându-i să nu se tulbure de bunăstarea altora, nici să nu socoată cănu sunt de la Pronie cele ce ni se întâmplă, când aici dreptul suferă, iar omul rău şi spurcat se bucură de bunăstare necurmată.

Că amândoi îşi vor primi răsplata după vrednicie: unul cununile răbdării şi bărbăţiei, iar celălalt pedepsele răutăţii.

Această pildă să v-o înfăţişaţi, atât bogaţii cât şi săracii: bogaţii pe pereţiicasei voastre, iar săracii pe pereţii cugetului – şi dacă o va şterge cândvauitarea, zugrăviţi-o iarăşi prin aducerea aminte. Ba şi voi, bogaţii, să v-o scrieţi



mai ales în cuget, şi neîncetat s-o aveţi în gând, şi vă va fi şcoală şi temei a toatăfilosofia: că de o vom avea mereu înscrisă în cuget, nici bucuriile acestei vieţi nuvor putea să ne îngâmfe, nici întristările ei nu vor putea să ne doboare, ci le vom

privi atât pe unele cât şi pe celelalte întocmai ca pe zugrăvelile de pe pereţi. Căvăzând un bogat şi un sărac înfăţişaţi pe pereţi, nici pe primul nu-l pizmuim, nici

pe celălalt nu-l dispreţuim, căci ceea ce vedem sunt umbră, nu adevăr.

Aşijderea, pricepând firea [natura] bogăţiei şi sărăciei, a slavei şi necinstei şi atuturor celor mâhnicioase şi strălucite ale acestei lumi, ne vom slobozi de toatătulburarea născută în noi din pricina lor – că toate acestea sunt mai amăgitoaredecât umbra, şi pe omul înalt şi nobil la suflet nimic din cele strălucite şi slăvitenu-l poate semeţi, şi nimic din cele umile şi lepădate nu-l poate aduce ladeznădejde.

E vremea, totuşi, să auzim şi ce spune bogatul. ― Rogu-te‖, zice, ― părinte, să trimiţi în casa tatălui meu pe Lazăr, că am cinci fraţi; să le dea lor mărturie, ca să nuvină şi ei în acest loc de muncă.‖ Neizbândind în cererea pentru sine, cere pentrualţii. Vezi cum pedeapsa l-a făcut iubitor de oameni şi bun? Că cel ce îl dispreţuia

pe Lazăr când îl avea în faţă se îngrijeşte acum de alţii care nu sunt de faţă; cel cetrecea nepăsător pe lângă omul care zăcea înaintea ochilor lui îşi aduce aminte decei pe care nu îi vede şi cere cu multă preţuire şi râvnă ( prin această expresieconsacrată Sfântul Ioan arată că bogatul a învăţat în urma pedepsei pe de o parte

să preţuiască persoana omenească şi pe de alta să-i arate atenţie şi grijă,“râvnă”) ca Dumnezeu să arate cumva purtarea Sa de grijă spre a-i scăpa de relelecare urmau să îi cuprindă, şi roagă să fie trimis Lazăr în casa tatălui său, unde îifusese arena de luptă şi alergarea faptei bune (obişnuitele imagini din sport(gimnastică şi lupte), atât de populare şi îndrăgite în antichitatea greacă).

―Să-l vadă încununat fraţii mei‖, zice, ―care l -au văzut luptându-se, care au fostmartorii sărăciei şi foametei şi nenumăratelor rele pe car e el le-a îndurat, şi să

fie acum martori ai cinstei, ai prefacerii, ai întregii lui slave că, din amândouă părţile fiind înţelepţiţi şi învăţaţi că urmările faptelor noastre se întind dincolo deaceastă viaţă, să se pregătească aşa încât să poată scăpa de osândă şi pedeapsa

de dincolo‖.

Dar Avraam ce zice? ― Au pe Moise şi pe proroci, să-i asculte pe dânşii ‖. ―Nu porţi tu grijă‖, zice, ―de fraţii tăi cum poartă Dumnezeu, Cela ce i -a făcut pe ei. Nenumăraţi învăţători le-a rânduit spre îndemn, spre sfat, spre povăţuire‖. Dar bogatul ce zice iar? ― Nu, părinte Avraame, ci de va merge cineva din morţi ladânşii se vor pocăi.‖



Aşa spune gloata. Unde sunt acum cei care zic: ―Cine a venit de acolo? Cine aînviat din morţi? Cine a povestit cum stau lucrurile în iad?‖ Câte de-acestea nu şi-azis bogatul în sinea lui când se desfăta? Că nu degeaba cerea să învie cineva dinmorţi: ci dat fiind că atunci când asculta Scripturile le dispreţuia, îşi bătea joc,socotea că basme sunt spusele lor. ―Şi ei‖, zice, ―au aceleaşi bănuieli pe care leaveam eu; dar de va merge cineva din morţi, faţă de acela nu vor fi neîncrezători, nu vor fi batjocoritori, ci mai degrabă vor lua aminte la spuselelui‖.

Avraam, însă, ce răspunde? ―Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, măcar dear şi învia cineva din morţi, nu vor crede.‖ Şi că adevărat este acest lucru, că celce nu ascultă de Scripturi nu va asculta nici de cei înviaţi din morţi, au arătat iudeii,care, după ce nu au ascultat pe Moise şi pe proroci, nici văzând morţi înviaţi nu aucrezut – ci ba încercau să îl omoare pe Lazăr (Cel înviat a patra zi, fratele Martei şi

Mariei), ba se năpusteau asupra apostolilor, deşi mulţi morţi au înviat în vremeaRăstignirii.

Ca să înveţi şi din altă parte că mai vrednică de crezare este învăţătura prorocilor decât vestirile celor înviaţi, ia seama că mortul este cu totul rob, iar Scripturilegrăiesc ceea ce grăieşte Stăpânul. Aşa mai vrednice de încredere decât orice,fiindcă ne-a arătat în ele lucruri cu mult mai limpezi decât învierea unor morţi: aîntors la credinţă întreaga lume, a gonit rătăcirea, a săvârşit toate acestea prin

pescari şi alţi oameni simpli, şi în tot locul ne-a înfăţişat dovezi îndestulătoareale purtării Sale de grijă.

Să nu socotim, dar, că urmările faptelor noastre se mărginesc la viaţa deacum, ci să credem că negreşit va fi judecată şi răsplătire a tuturor celorfăcute aici de către noi. Acest lucru este atât de limpede şi de învederat tuturor căşi iudeii, şi păgânii, şi ereticii, şi toţi oamenii sunt de un cuget în privinţa lui. Cădeşi nu toţi filosofează despre înviere cum se cuvine, totuşi cu privire la judecatăşi pedeapsă şi la tribunalele de dincolo toţi se învoiesc spunând într -un glas căeste o răsplătire a celor făcute aici: că de nu ar fi fost aşa, la ce să mai fi întins

Dumnezeu ditamai cerul, să fi aşternut pământul, să fi desfăşurat marea, să fi

arătat atâta purtare de grijă, dacă nu avea de gând să ne poarte de grijă până lacapăt?

Nu vezi câţi oameni cu viaţa îmbunătăţită au plecat din această lume după ce au pătimit nenumărate grozăvii, fără să fi primit nimic bun; iar alţii, care au văditmultă răutate răpind averile altora, despuind şi împilând văduve şi orfani,



bucurându-se de bogăţie şi dezmierdare şi de nenumărate bunătăţi, au plecat dinaceastă viaţă fără să fi păţit nici cel mai mic necaz?

Deci, când se vor bucura cei dintâi de răsplăţile faptei bune, sau când vor plăticeilalţi pentru răutatea lor, dacă totul se sfârşeşte pentru noi odată cu viaţă de aici?Că dacă este Dumnezeu – şi este! – oricine se va învoi că El nu are cum să nufie drept; iar dacă este drept, le va răsplăti atât unora cât şi celorlalţi dupăvrednicie – lucru pe care de asemenea îl vor recunoaşte toţi. Ei bine, dacă le varăsplăti atât unora cât şi celorlalţi după vrednicie, iar aici nu şi -a primit nimenirăsplata – nici răul pedeapsa răutăţii sale, nici dreptul plăţile faptei bune – elimpede că rămâne să vină o anumită vreme când toţi vor primi ce li se cuvine.

Altminteri, pentru ce ne-a pus Dumnezeu în cuget un judecător care neîncetat etreaz şi priveghează – de conştiinţă zic? Că nu este între oameni, nicidecum,

vreun judecător aşa neadormit precum conştiinţa noastră. Judecătorii ceidinafară se lasă cumpăraţi cu bani şi măguliţi cu linguşiri, şi frica îi face făţarnici,şi încă multe altele sunt care strică dreptatea hotărârii lor; în vreme ce tribunalul conştiinţei nu se pleacă nici unuia dintre aceste lucruri, ci fie că dai bani, fie călinguşeşti, fie că ameninţi, fie că mai ştiu eu ce faci, va da hotărâre dreaptăîmpotriva gândurilor ce au păcătuit, şi însuşi cel ce a făcut păcatul se osândeştesingur, chiar dacă nu-l pârăşte nimeni altul.

Şi nu o dată, de două ori, ci de multe ori şi întreaga viaţă face mereu aceasta . Niciodată, nici după trecerea unui răstimp îndelungat, nu uită cele întâmplate, ci şiîn timpul săvârşirii păcatului, şi înainte de săvârşirea lui, şi după ce a fost săvârşitse scoală asupra noastră ca pârâş amarnic, mai ales după ce a fost săvârşit. Că întimp ce păcătuim nu simţim atât de mult mustrările conştiinţei, fiind beţi de

plăcere; dar după ce sfârşim – mai ales atunci, după ce plăcerea toată s-a stins – nestrăpunge boldul amar al căinţei, ca durerile femeilor care nasc. La acelea înaintede naştere multă şi nesuferită e osteneala, şi chinurile facerii le sfâşie cu junghiuriascuţite, dar după naştere le vine uşurare, durerile ieşind din ele odată cu pruncul.

Aici, însă, nu este aşa, ci câtă vreme zămislim şi naştem gândurile stricate ne

bucurăm şi ne veselim, iar durerile ne apucă abia după ce aducem pe lume prunculcel rău, păcatul, când vedem cât de hâd este noul-născut – şi atunci suntem sfâşiaţilăuntric mai rău decât femeile care nasc.

Drept aceea, vă rog să nu primim pofta stricată chiar de la începutul ei; iar dacă ovom şi primi, să înăbuşim lăuntric seminţele ei. Iar dacă ne vom lenevi până la anu face nici atâta, să omorâm păcatul prin mărturisire şi lacrimi, prin învinuirea



de sine: că nimic nu este aşa de pierzător pentru păcat precum învinuirea şi osândirea de sine cu pocăinţă şi lacrimi. Ţi -ai osândit păcatul? Ai lepădat povara. Şi ştii cine spune asta? însuşi Dumnezeu, Cel care judecă: ―Spune tu păcatele tale întâi, ca să fii îndreptăţit‖ (Isaia 43, 26).

Pentru ce te ruşinezi şi roşeşti, zi -mi, când e vorba să- ţi spui păcatele? Că doar nu unui om le spui, ca să te ocărască; nu unui împreună-rob cu tine lemărturiseşti, ca să te facă de râs: Stăpânului, Purtătorului de grijă, Iubitorului de oameni, Doctorului îţi arăţi rana. Ce, crezi că dacă tu nu spui El nu ştie ce ai

făcut – El, Care ştia şi înainte de a o face tu? Şi atunci, pentru ce nu spui? Ce, păcatul se face mai apăsător dacă îl dai în vileag? Ba mai lesne de suferit şi maiuşor se face. Şi Dumnezeu vrea să îţi spui păcatul nu ca să fii pedepsit, ci ca săfii iertat; nu ca să afle El păcatul tău – că îl ştia doar – ci ca tu să înveţi cedatorie îţi iartă. Şi vrea să înveţi mărimea harului ca să fii totdeauna

mulţumitor, ca să fii mai şovăielnic către păcat, ca să fii mai cu râvnă cătrefapta bună.

Dacă nu spui cât de mare e datoria ta, nu recunoşti covârşirea harului. ―Nu tesilesc‖, spune Dumnezeu, ―să ieşi în văzul tuturor şi să te înconjori de martori mulţi; spune- Mi doar Mie păcatul, totul rămânând între noi, ca să îţi vindecrana şi să te izbăvesc de durere‖. De asta a pus în noi conştiinţa, care lucreazăcu mai multă dragoste decât un părinte: că părintele, după ce şi-a certat copilul odată, de două ori, de trei ori, de zece ori, dacă îl vede că rămâne neîndreptat, sedeznădăjduieşte de el şi îl desfiază, şi îl dă afară din casă, şi îl şterge din spiţaneamului.

Conştiinţa însă nu face aşa, ci dacă spune o dată, de două ori, de trei ori, de mii de ori, şi nu asculţi, iar îţi va spune şi nu va înceta până la ultima suflare; încasă, şi la răspântii, şi la masă, şi în piaţă, şi pe drum, de multe ori şi în vis neînfăţişează în nălucire şi închipuire păcatele noastre.

Şi ia seama câtă înţelepciune la Dumnezeu. Nu a făcut mustrarea conştiinţei nici necurmată (că neîncetat fiind învinuiţi n-am îndura povara), nici atât de

neputincioasă încât să se lase păgubaşă după un îndemn, două. Că dacă ne-ar fiîmpuns în fiecare zi şi ceas, ne-am fi dat duhul de întristare; iar dacă după o

aducere-aminte sau două de rânduială ar fi încetat cu mustrarea, nu am fi culesmult folos. Drept aceea, Dumnezeu a făcut această mustrare statornică, dar nuneîncetată. Statornică pentru ca noi să nu cădem în lenevire, ci pururea şi pânăla sfârşitul vieţii să ne trezvim aducându-ni-se aminte de rânduială; nu



neîncetată, ca să nu ne prăbuşim, ci primind oarecare uşurări şi mângâieri să ne tragem suflul.

Că precum a nu ne îndurera deloc pentru păcate e lucru pierzător, născând în noicea mai mare nesimţire, asemenea şi a pătimi aceasta neîncetat şi peste măsură estevătămător, căci prisosul de întristare poate, adeseori lipsindu-l pe om de judecatasa firească, să înece sufletul şi să îl facă netrebnic spre toată lucrarea cea bună. – Drept aceea, Dumnezeu a făcut ca mustrarea conştiinţei să vină asupranoastră la răstimpuri, căci este aspră foarte şi obişnuieşte să îl împungă pepăcătos mai cumplit decât orice bold: că nu doar când păcătuim noi înşine, cişi când alţii fac aceleaşi păcate ca şi noi se scoală cu vigoare şi strigă împotrivanoastră cu mare glas. Şi curvarul, şi preacurvarul, şi hoţul se socoate atins nudoar când este învinuit el, ci şi când aude că alţii sunt învinuiţi pentru aceleaşi

păcate ca ale lui, prin pedepsirea altora aducându-i-se aminte de păcatele lui.

Este învinuit altul, dar e atins acesta – care de nimic nu a fost învinuit – dacă acutezat acelaşi lucruri ca şi celălalt, întocmai ca atunci când sunt lăudaţi şiîncununaţi alţii pentru fapte bune, dar se bucură şi se veselesc şi cei ce au aceleaşifapte bune, ca şi cum ei ar fi cei lăudaţi. Deci, cine poate fi mai nenorocit decât

păcătosul, dacă alţii sunt învinuiţi şi lui îi vine să intre în pământ? Ş i cine poate fi mai fericit decât cel care duce viaţă îmbunătăţită, dacă se bucură şi seveseleşte când sunt lăudaţi alţii, prin laudele primite de aceştia aducându-şi

aminte de faptele sale bune?

Acestea sunt lucrurile înţelepciunii lui Dumnezeu, acestea sunt semnele preamariiLui purtări de grijă – că ancora sfinţită este mustrarea conştiinţei, ce nu îngăduiesă ne cufundăm de tot în adâncul păcatului: că nu numai în timpul săvârşirii

păcatelor ne împunge, ci şi după mulţi ani ştie să ne aducă aminte deseorivechile greşeli. Şi voi înfăţişa dovada limpede chiar din Scripturi. L-au vândutoarecând fraţii pe Iosif nu pentru vreo vină, ci pentru că văzuse vise ce-i prevesteauslava lui viitoare. ― Am văzut ‖, zice, ―snopii voştri că se închinau snopului meu‖(Facere 37, 7).

L-au vândut cu toate că pentru asta se cuvenea să îl ocrotească, deoarece avea săfie cunună a întregii case şi strălucire a tot neamul, însă aşa-i zavistia: poartă războicu propriul său bine, şi zavistnicul ar alege mai degrabă să pătimească mii de morţidecât să-l vadă pe aproapele bucurându-se de bun nume, chiar dacă acesta ar aveasă se răsfrângă şi asupra lui.



Cine poate fi mai jalnic decât unul ca acesta? Aşa au păţit şi fraţii lui Iosif, şivăzându-l din depărtare că vine aducându-le de mâncare, vorbeau între ei: ―Veniţi să-l omorâm, şi vom vedea ce vor fi visurile lui ‖ (20). Dacă de înrudirea dupăsânge nu te-ai ruşinat, iar pe cea după fire n-ai vrut s-o iei în seamă, măcar deslujirea lui trebuia să te ruşinezi, că pentru a te hrăni pe tine venise. Ci ia seamacum prorocesc şi fără să vrea: ―Veniţi să-l omorâm, şi vom vedea ce vor fi visurilelui‖(20). Că dacă n-ar fi uneltit, şi nu ar fi urzit vicleşug, şi nu ar fi alcătuit acel sfatfără de ruşine, nu ar fi ajuns să cunoască puterea viselor acelora: că nu-i totuna asui pe tronul Egiptului fără a fi pătimit nici un necaz cu a ajunge la aceastăstrălucire trecând prin asemenea piedici şi restrişti.

Că dacă n-ar fi uneltit fraţii, Iosif nu ar fi fost vândut în Egipt; dacă nu ar fi fostvândut în Egipt, nu s-ar fi aprins de patimă după el stăpâna; dacă nu s -ar fi aprinsde patimă după el stăpâna, nu ar fi fost aruncat în temniţă, nu ar fi tâlcuit visele, nu

ar fi ajuns să împărăţească; dacă nu ar fi ajuns să împărăţească, nu ar fi venit fraţiilui să cumpere grâne şi nu s-ar fi închinat lui.Aşa încât mai ales ca urmare a faptului că au încercat să îl ucidă au cunoscut

puterea acelor vise. Şi atunci, ce? Fraţii i-au adus toate acele bunătăţi pe care le-adobândit şi toată acea slavă? Nicidecum; ci ei au uneltit să-l dea morţii şi necinsteişi robiei şi relelor celor mai de pe urmă, însă Dumnezeu, Iscusitul, s -a folosit derăutatea uneltitorilor spre proslăvirea celui vândut, a celui căruia i se întinsesecursa.

Ca să nu se creadă că cele ce s-au făcut ţin de întâmplare, Dumnezeu prin înşişi cei potrivnici, prin cei care pun piedică, săvârşeşte cele pe care încearcă să le împiedice aceia, folosindu-se de vrăjmaşii lui Iosif ca de nişte slujitori spre proslăvirea lui ca să înveţi că nimeni nu va destrăma planul lui Dumnezeu şi mâna Lui cea înaltă nimeni n-o va abate, că atunci când vreunii uneltescîmpotriva ta să nu cazi cu duhul şi să nu cârteşti, ci să ştii cu încredinţare căuneltirea lor te duce la sfârşit bun, dar numai dacă rabzi vitejeşte toate câte vin

asupra ta.

Iată, deci, că şi aici pizma a născut domnie şi zavistia a mijlocit coroana şi a adus

tron, şi înşişi uneltitorii l-au împins pe Iosif la mărirea stăpânirii aceleia; şi celîmpotriva căruia s-a uneltit a ajuns să împărăţească, iar uneltitorii să îi slujească; şiaceluia i se dădea închinare, iar aceştia din urmă se închinau lui.

Aşadar, când vin asupra ta necazurile unul după altul, fără contenire, nu tetulbura, nu cârti, ci aşteaptă sfârşitul: că negreşit îţi va fi vrednic de mareadărnicie a lui Dumnezeu, dar numai dacă vei răbda cu recunoştinţă tot ce vine



asupra ta între timp. Că şi Iosif, după acele vise ajungând în cele mai mari primejdii, şi fiind vândut de fraţi, şi punându-i-se gând rău de către stăpână, şiaruncat fiind în temniţă, n-a zis în sinea sa: ―Ce mai este şi asta? Amăgire erauacele vise: mi-am pierdut patria, am fost lipsit de slobozenie; nu m-am supus,

pentru Dumnezeu, stăpânei mele care mă îndemna la preacurvie.

Pentru întreaga înţelepciune şi fapta mea bună sunt pedepsit, însă El nici acum num-a ocrotit, nici nu mi-a întins mână de ajutor, ci a îngăduit să fiu mereu în lanţurişi în necazuri necurmate: că după groapă, a venit robia, după robie uneltireastăpânei, după uneltire pâra mincinoasă, după pâra mincinoasă, temniţa‖.

Nimic dintre acestea însă nu-l tulbură, ci rămânea îndrăznind întru nădejde şi ştiindcă nu rămân niciodată neîmplinite vestirile lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi putut săle împlinească în aceeaşi zi; dar ca să arate atât puterea Sa cât şi credinţa robilor

Săi, lasă să treacă vreme lungă şi să se pună multe piedici, încât şi vârtutea Lui s -oafli (că Şi-a împlinit făgăduinţele când părea să nu mai fi rămas nici o nădejde), şirăbdarea şi credinţa robilor Lui s-o vezi, pe care nici o păţanie nu-i face să cadă dinaşteptarea lor cea bună.

Precum spuneam, fraţii lui Iosif au mers în Egipt, foametea împingându-i ca unostaş şi aducându-i cu de-a sila în faţa lui Iosif, care era mai-mare în acea ţară; şivoiau să cumpere grâne. Iosif, însă, ce zice către ei? ― Iscoade sunteţi ‖. Iar ei îşispuneau: ―Ce înseamnă asta? Am venit să cumpărăm mâncare şi ne punem viaţa

în primejdie?‖ Pe bună dreptate, fiindcă şi el v-a adus cândva mâncare şi i-aţi pusviaţa în primejdie. El însă a suferit într-adevăr, în timp ce primejdia voastră e

prefăcută, fiindcă el nu vă este vrăjmaş, ci doar a luat chip de vrăjmaş ca să afle cude-amănuntul cum stau lucrurile acasă.

Că de vreme ce fuseseră nerecunoscători şi răi faţă de el, iar pe Veniamin nu îlvedea împreună cu dânşii, s-a temut pentru băiat ca nu cumva să fi păţit şi acesta lafel ca el, şi a dat poruncă să fie legat unul dintre fraţi şi ţinut în Egipt, iar toţiceilalţi să plece cu grâul, ameninţându-i cu moartea dacă nu-l vor aduce peVeniamin. Ei bine, după ce s-a făcut aşa şi le-a zis lor: ― Lăsaţi pe unul dintre voi

aici şi aduceţi -l pe celălalt frate al vostru; iar dacă nu, cu moarte veţi muri ‖, ceîşi spuneau între ei? ― Aşa este, în păcat suntem noi pentru fratele nostru, că nu

ne-a fost mil ă de necazul sufletului lui când ne ruga pe noi ‖ (Facere 42, 21).Văzut-ai după cât amar de vreme şi-au amintit de acel păcat? Atunci grăiau cătretatăl lor: ― Fiara rea l-a mâncat pe Iosif ‖ (Facere 37, 33), însă în faţă şi în auzul luiIosif îşi mărturiseau păcatul.



Ce lucru mai uimitor decât acesta poate fi? Are loc judecata fără pâră, şidezvinovăţire fără învinuire, şi dovedire fără martori, înşişi făptaşii învinuindu-seşi dând în vileag fapta cea săvârşită într -ascuns. Cine i-a înduplecat, cine i-a silitsă scoată la lumină cele cutezate cu atâta vreme în urmă? Nu este limpede că

judecătorul cel neînduplecat care este conştiinţa le cutremură mereu cugetul şi le tulbură sufletul? Şi cel pe care au vrut atunci să îl omoare şedea judecându-i întăcere; şi nefiind dată nici o hotărâre împotriva lor, singuri se osândeau. Şi astfelziceau ei, dar unul dintre dânşii se dezvinovăţea spunând: ― Nu v-am grăit vouă,

zicând: ―Nu faceţi nedreptate băiatului,‖ nu-i faceţi nici un rău, că fratelenostru este ? ―Şi iată, sângele lui se cere‖ acum din mâinile noastre (Facere 42,22).

Cel ce a zis acestea nu pomenise nimic despre ucidere şi junghiere, iar cel careşedea înaintea lor nu întreba nimic despre acestea, ci le cerea pe fratele rămas.

Totuşi, conştiinţa lor, aflând vreme prielnică, s-a ridicat şi le-a mustrat cugetul, i-afăcut să-şi mărturisească nelegiuirea fără a-i sili nimeni. Aşa păţim şi noi ades înprivinţa păcatelor trecute: că fiind strânşi cu uşa în necazuri şi restrişti, neaducem aminte de greşelile dinainte.

Acestea toate ştiindu-le, după ce am făptuit ceva rău să n-aşteptăm necazuri şirestrişti, nici primejdii şi lanţuri, ci în fiecare ceas şi în fiecare zi să înviem în noiamintirea acelei judecăţi, şi să dăm singuri hotărârile cele împotriva noastră, şi săîncercăm în tot chipul a ne dezvinovăţi înaintea lui Dumnezeu, şi nici noi înşine sănu avem altă părere cu privire la înviere şi judecată, nici pe alţii spunând altfel sănu îi ascultăm, ci să le închidem gura cu cele zise mai înainte – că de nu am aveaatunci a da socoteală de cele greşite, nu ne-ar fi rânduit aici Dumnezeu asemeneatribunal.

Dar şi aceasta e o mărturie a iubirii Lui de oameni, căci dat fiind că atunci ne vacere să dăm seama de cele greşite, a rânduit acest judecător nemitarnic ca

judecându-ne acesta aici pentru păcate şi făcându-ne mai cu întreagă înţelepciune,să ne scape de judecată ce va să fie. Asta spune şi Pavel: ― Că de ne-am fi judecat

singuri, nu am fi fost judecaţi de Domnul ‖ (Corinteni 11, 31).

Deci, ca atunci să nu fim pedepsiţi, să nu fim traşi la răspundere, fiecare săintre în a sa conştiinţă şi, punându-şi înainte întreaga viaţă şi cercetând cutoată amănunţimea toate cele greşite, să osândească sufletul său pentru că alucrat acestea, să pedepsească gândurile, să necăjească, să strâmtoreze cugetulsău, să se tragă la socoteală pentru păcate prin osândirea de sine, prinpocăinţa desăvârşită, prin lacrimi, prin mărturisire, prin postire şi milostenie,



prin înfrânare şi dragoste – ca, descărcându-ne de păcate aici în tot chipul, săputem pleca pe lumea cealaltă cu multă îndrăznire, de care fie ca noi toţi săavem parte, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,Căruia dimpreună cu Tatăl este slava, şi Sfântului Duh, în vecii vecilor.

Amin.

(din ―Omilii la parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv‖, Editura Sophia, Bucureşti, 2002)



Sfântul Ioan Gură de Aur - Râul de foc

Râul de foc curge în clocote iar noi râdem şi ne desmierdăm şi păcătuim fără sfială

Deci, cu frică să iubim pre Dumnezeu.

Celui drept de sigur că legea nu-i stă înainte. Dacă cei mai mulţi făcând binelesiliţi, iară nu din buna lor voinţă, şi totuşi se folosesc în urma fricei ce au, şi demulte ori taie de la dânşii poftele lor, dară încă cei păcătoşi?

De aceia auzim vorbindu-se de gheenă, ca astfel mult folos să tragem dinameninţarea şi din frica ei. Dacă ar fi urmat ca să-i arunce întrânsa pe cei ce păcătuiesc, fără ca dinainte să vestească ameninţarea de ea, desigur că mulţi ar cădea întrânsa.

Dacă chiar şi acum, când ni se cutremură sufletul de frică, şi încă sunt unii care păcătuiesc cu uşurinţă, ca şi cum nici nu ar fi gheena, dară încă dacă nici nu s-ar fispus mai dinainte şi nici un ne-ar fi ameninţat, ce rele n-ar face?

Astfel ca după cum am spus deseori – gheena ne arată noua îngrijirea părintească alui Dumnezeu, nu mai puţin de cât Împărăţia Cerurilor. Căci gheena conlucrând

împreună cu Împărăţia Cerurilor, pe mulţi oameni prin frică îi împinge aşa zicând în Împărăţia Cerurilor .

Aşa dară să nu luăm faptul acesta ca o asprime sau cruzime din parte-I, ci ca omilă şi ca o îngrijire părintească şi dragoste cătră noi.



Dacă n-ar fi ameninţat pe Nineviteni pe timpul lui KIona, desigur că n-ar fi mairămas cetatea lor. Dacă n-ar fi ameninţat cu gheena cu toţii am fi căzut în gheenă.Dacă n-ar fi ameninţat cu foc, nimeni n-ar fi scăpat de foc.

El voieşte a face cu totul contrare celor ce grăieşte, ca tu să faci ceia ce voieşte.

Nu voieşte moartea păcătosului, însă grăieşte de moartea păcătosului, ca nu cumvasă cazi în acea moarte. N-a spus numai prin cuvinte, ci a arătat şi faptul, ca astfeliusă fugim de dânsul.

Ca să nu creadă cineva că faptul gheenei este numai o ameninţare, ci cum că estegheena cu adevărat, această zice, este învederat ce fapte întâmplate aici.

Sau nu ţi se pare potopul este simbol a gheenii, potopul, care a nimicit totul prin

apă? ―Şi precum în zilele cele mai ‗nainte de potop, mânca şi bea, se însura şi semărita până în ziua în care a intrat Noe în corabie‖. (Mat. 24,38), tot aşa era şiatunci.

A fost prezis şi atunci cu mulţi ani mai înainte, – precum şi acum se prezice şi cutoate acestea nimeni nu este cu băgare de seamă, toţi consideră faptul acesta, toţi îlcred că ceva de râs, nici o frică nu are cineva nimeni nu plânge, nimeni nu-şi batepieptul. Râul de foc curge în clocote, para îl aţâtă într-una una, iară noi râdem şi nedesmierdăm, şi păcătuim fără sfieală.

Nimeni nu se gândeşte la ziua ceea, nimeni nu cugetă că cele prezente trec, că toateacestea sunt momentane, de şi de altfel lucrurile ne strigă pe fiecare zi şi neînvederează acest adevăr.

Morţile cele mai înainte de timp, schimbările lucrurilor ce se petrec chiar încătrăind noi, boalele şi alte multe de acest fel nu ne cuminţesc.

Şi încă prefacerile acestea le-ar putea vedea cineva petrecându-se nu numai întrupurile noastre, ci chiar în însuşi stihile lumei. Dară apoi chiar şi în diferitele faze

ale vârstei noastre, noi pe fiecare zi vedem moartea, şi nestatornicia vieţei estecaracterizată pretutindeni prin nestatornicia lucrurilor.

Niciodată nu rămâne iarna într -una; niciodată vara, nici primăvara, nici toamna într-una ci toate trec, zboară şi se scurg, aşa şi viaţa noastră spre veşnicia fericităori nefericită, după cum ne o vom pregăti.



Sfântul Ioan Gură de Aur - Lipsa de ruşine jigneşte pe Dumnezeu în lucrărileSale

15. Lipsa de ruşine jigneşte pe Dumnezeu în lucrările Sale

Dumnezeu, ca un ―lucrător îndemânatic‖, a făcut pe om, a făcut să se nască ofrumuseţe ce uimeşte, fiinţă de o onoare aparte.

Nu jigniţi, aşadar, pe Creator şi nu faceţi din lucrarea îndemânării Lui un lucru dedesfrânare şi de nerozie.

Minunaţi-vă de frumuseţe ca să slăviţi pe Creator (…)

Lucrarea e frumoasă. Se cade, aşadar, să adorăm pe Cel ce a săvârşit-o, nu să-L jignim. Dacă cineva, stând în faţa unei statui de aur, a unei efigii împărăteşti, le-ar întina, nu i s-ar cuveni pedeapsă grea? Când, aşadar, o necuvenită purtare înlucrurile omeneşti poate duce la o atât de mare pedeapsă, cu cât mai mult se cuvine

pedeapsa celui ce necinsteşte lucrarea lui Dumnezeu.



Sfântul Ioan Gură de Aur – Neruşinarea este o nerecunoştinţa faţă deMântuitorul

16.Neruşinarea este o nerecunoştinţă faţă de Mântuitorul

Voi sunteţi mădularele lui Hristos, voi sunteţi templul Duhului Sf ânt.

Nu vă faceţi, aşadar, mădularele ca ale unei desfrânate. Nu trupul vostru va f iîntinat atunci, căci trupul vostru nu este al vostru, ci al lui Hristos.

A zis acestea El, ca să arate că ne iubeşte, pentru că l-a făcut al Său trupul nostru – ca să ne scoată din puterea care ne duce la rău.

Căci dacă trupul vostru nu este al vostru, n-aveţi puterea – zice el – de a întina untrup care nu-i al vostru, mai cu seamă dacă el este al Domnului – şi nici de a întinatemplul Duhului.

Dacă cineva vine în locuinţa cuiva şi se poartă necuviincios, el va putea fi asprupedepsit. Cel ce, din templul regelui face spelunca unui bandit, cugetaţi ce

pedeapsă îl aşteaptă!

Gândiţi -vă aşadar, la acestea – şi respectaţi pe cel ce locuieşte în voi (…) Nu v-aţi făcut toţi mădulare ale lui Hristos? Aduceţi-vă aminte – şi aceasta vă va ţine încurăţie – ale cui erau aceste mădulare – şi ale cui sunt ele acum.



Aşa că, de aici înainte, putere nu mai aveţi să faceţi ce vreţi cu ele, ci să slujiţi celuice v-a eliberat. Noi ne arvunisem carnea noastră diavolului, ticălosul domn aldesfrânării, Hristos văzând aceasta a descătuşat-o şi a scos-o de la această afurisitătiranie. Ea, aşadar, nu mai e a noastră, ci a aceluia care a eliberat-o. Vreţi să-i daţicinstire ca unei mirese regeşti, nimeni nu vă împiedică. Iar dacă vreţi s-oscufundaţi iarăşi în viaţa cea de odinioară, veţi suferi cuvenita pedeapsă pentruasemenea nelegiuire.



Sfântul Ioan Gură de Aur - Greşelile mici aduc pe cele mari

29. Greşelile mici aduc pe cele mari

Diavolul, în răutatea lui, foloseşte multe metode ca să prindă pe oameni. El îşiîncepe învăluirile prin ceea ce este mai mic.

Vedeţi, el voia să facă pe Saul să asculte nebuniile Pytonisei, dar dacă l-ar fi sfătuitdintr-odată, Saul n-ar fi luat în seamă, el care a gonit de la sine felul acesta defemei. Aşa că el a acţionat cu surprindere şi progresiv. După ce n-a ascultat de

Samuel, şi jertfi în lipsa lui, Saul zice, drept răspuns la imputările ce i se făcea:―Din pricina duşmanilor, nevoit am fost‖, şi în loc să plângă , cum s-ar fi cuvenit,el se poartă ca unul care nici un rău n-a săvârşit.

Mai târziu, Domnul dă porunci împotriva Amaleciţilor, şi Saul le calcă. Veniră pe urmă, faptele vinovate împotriva lui David; şi aşa, pe nesimţite, treptat,alunecând necontenit, ajunse la prăpastia pierzaniei şi se prăbuşi în ea.

Acelaşi lucru şi cu Cain. Diavolul nu-l îndeamnă, de la început, la uciderea frateluisău, că nu l-ar fi determinat s-o săvârşească. Ci, mai întâi, îl sfătui că poate să

înf ăţişeze lui Dumnezeu jertfe şi mai proaste, zicându-i: ―Nu-i aceasta o greşeală‖.Apoi, aprinse în el ura şi gelozia, zicându-i mereu: ―încă şi aceasta nu poate aveavreo urmare…‖ După care, hotărî să-l ucidă şi să-şi tăgăduiască fapta – şi nu seopri, până ce nu înfăptui crima.



Aşa că de la început trebuie să ne împotrivim. Chiar de-am rămâne la cele dintâigreşeli, nici aceste întâi greşeli nu trebuie nebăgate în seamă. Dar când voinţa nuveghează, răul se măreşte.

De aceea nimic nu trebuie să lăsăm deoparte ca să-l stârpim dintru început. Nuluaţi, aşadar, în seamă numai însemnătatea greşelii, care poate fi mică, ci cugetaţică de nu veţi lua seama, ea va deveni rădăcina unui mare rău.

Chiar de vă veţi mira, vă voi spune că păcatele cele grele nu cer atâta băgare deseamă ca greşelile mici şi uşoare.

Greutatea însăşi a celor dintâi ne face să le înconjurăm, greşelile mici, din pricina puţinei lor însemnătăţi, ne îndeamnă la nepăsare; ele nu ne îmboldesc să ne trezimcu bună veghere ca să le gonim, şi în vreme ce lâncezim, cu grăbire ele se fac mai

mari. Intocmai ca şi în suferinţele cele trupeşti… Nimeni nu se aruncă în braţele păcatului degrabă şi dintr -odată. Zace în duhulomului o ruşinare înnăscută, un respect firesc pentru ceea ce este bine. Şi el n-ar

putea numaidecât să devină atât de neruşinat, ca să tăgăduiască totul dintr -odată.Se pierde cu încetul, treptat, uitând de sine.

Treptat, idolatria s-a furişat în lume, ca urmare a cinstirilor prea mari ce se dădeauoamenilor.

Treptat, s-a ajuns la adorarea celor vii şi celor morţi – treptat a biruit stricăciunea şicelelalte vicii.

Vedeţi!… Cineva râde când nu se cade. Este dojenit, dar altul îl linişteşte, zicând:―E un lucru fără însemnătate. Ce rău este să râzi? Ce urmări pot fi?‖

Ci râsul aduce gustul glumelor proaste, pe acela al vorbirilor ruşinoase, însăşifaptele ruşinoase…

Este ţinut de rău cineva că-şi bârfeşte aproapele, că-l asupreşte cu vorbele, că zice

rău de el. Acela se împacă şi zice: ―A bârfi nu înseamnă nimic‖.

Cu toate acestea, vorbirea de rău zămisleşte ură grozavă, duşmănii fără odihnă,ocări fără isprăvire. După ocări urmează loviri, după loviri, adesea, ucideri.

Şi aşa, duhul rău ne duce de la micile greşeli la cele mari, şi de la cele mari ladeznădejde…



Sfântul Ioan Gură de Aur - Trebuie să ne ferim de tot ceea ce ne împinge sprepăcat

30. Trebuie să ne ferim de tot ceea ce ne împinge spre păcat

Să băgăm în seamă cursele şi să ne depărtăm de ele.

Să băgăm de seamă prăpăstiile şi să nu ne apropiem de ele. Va fi dovadă deînţelepciune a fugi nu numai de păcat, dar şi de ceea ce, părând neînsemnat, neademeneşte spre greşeli.

De pildă, râsul, vorbele necugetate, nu sunt ţinute drept păcate grele şi totuşi dinrâs ies vorbele ruşinoase, şi din vorbele ruşinoase faptele încă şi mai ruşinoase.

Vorbele zadarnice şi râsul zămislesc adesea ocara şi batjocura; ocara şi batjocura,loviturile şi rănirile, uciderea.

Aşa că, de vreţi să apucaţi pe o cale înţeleaptă, feriţi -vă nu numai de vorbeleruşinoase, de faptele ruşinoase, de lovituri, de răniri, de ucideri – ci încă şi de râsulnecuvenit şi vorbele necugetate, pentru că acestea rădăcini sunt relelor mai maricare vin după aceea.

De aceea Pavel a zis: ―Vorbirea deşartă şi gluma proastă să nu iasă de pe buzelevoastre‖.

Este aceasta, se pare, puţin lucru în sine însuşi, dar din el ies, pentru noi, rele mari.



Să ne ferim nu numai de greşeli, dar şi de ceea ce pare neînsemnat şi neîmpinge, încetul cu încetul, spre deosebite păcate.

Cel ce merge către prăpastie, chiar de nu cade, dar se cutremură, se întâmplă caaceastă cutremurare să-l facă să se clatine şi să se prăbuşească în gol. Tot aşa, dacăîn loc de a ne depărta de păcate, călătorim alături de ele, vom trăi necontenit cuteamă şi adesea vom ceda lor…



Sfântul Ioan Gură de Aur - Primejdia teatrului

31. Primejdia teatrului

―Cine privind, pofteşte o femeie, a şi păcătuit cu ea…‖ Dar – veţi zice – dacă n-opoftesc privind-o? Veţi putea, oare, să mă faceţi să cred aceasta? Trupul vă este de

piatră? Din carne sunteţi alcătuiţi, din carne omenească, mai lesne de aprins decâtiarba, la focul poftei. Sunteţi de piatră? De fier? Necontenit vă voi întreba…

Căci voi ardeţi în dorinţă, aşa că aţi păcătui cu gândul. Şi vă veţi întoarce acasă

rănit foarte…

Şi, oare, nu se zămislesc de aici, neliniştile căminelor? Pierderea ruşinii? Desfacerea căsătoriilor? Discordia, zavistiile, şi dezgustul care nu au alt temei?

Când vă întoarceţi acasă, subjugaţi de femeia aceea, soţia vi se va părea ştearsă,copiii nesuferiţi, casa vă va cădea pe umeri; grijile cele care de obicei vă umpleauviaţa, vă vor plictisi, – oricine vine la voi, va fi povară şi vă va stânjeni.

Pricina? Fiindcă nu v-aţi întors singuri acasă - aţi adus cu voi pe femeia aceea păcătoasă, nu pe faţă şi în văzut tuturor (şi răul, în felul acesta, ar fi fost mai mic,fiindcă nevasta voastră ar fi gonit-o), ci aţi aşezat-o în cugetul vostru, în conştiinţavoastră. Acolo, ea suflă în focurile Babilonului şi, mai degrabă, în alte focuri încăşi mai grozave – căci lucru curat nu-i acest foc – e ceea ce ziceam şi, de-aici, ceamai primejdioasă situaţie.



Sfântul Ioan Gură de Aur - O greşeală e cu atât mai grea, cu cât i s-a atrasatenţia aceluia care a săvârşit-o

61. O greşeală e cu atât mai grea, cu cât i s-a atras atenţia aceluia care a săvârşit-o

Pedepsele păcatelor nu sunt aceleaşi, totdeauna. Sunt multe şi deosebite, dupăvremuri, după oameni, după ranguri, după învăţătură şi după alte şi alte lucruri.

Ca să limpezesc mai bine ce am grăit, să luăm spre pildă un păcat, pofta trupească – şi vom vedea câte pedepse deosebite poate aduce, nu de acele închipuite, ci

scoase de-a dreptul din Sfânta Scriptură.

A săvârşit cineva pofta trupească mai înainte de Lege? Pedeapsa e una anumită,Pavel o spune: ―Cei ce au păcătuit fără Lege, vor pieri fără Lege‖.

A săvârşit cineva aceasta după venirea Legii? Va avea o pedeapsă încă şi mai grea:―Aceia – zice Pavel – care au păcătuit sub Lege, vor fi judecaţi după Lege‖.

A săvârşit un preot aceasta? Din pricina stării lui, pedeapsa va fi încă şi mai grea.

In vreme ce celelalte feţe (de făceau acest păcat) erau numai lepădate morţii, feţelede preoţi erau arse. Şi această orânduire a legiuitorului lasă să se înţeleagă, pedeasupra, ce pedeapsă îl aşteaptă pe preot de va fi săvârşit el însuşi păcatul acesta,căci dacă fiica unui preot din această pricină, trebuie a suferi o pedeapsă mai rea,cu cât mai mult preotul î nsuşi.



Sfântul Ioan Gură de Aur - Nici ispitele diavolului şi nici pildele proaste alecelor răi, nu justifică şi nu acoperă păcatele noastre

91. Nici ispitele diavolului şi nici pildele proaste ale celor răi, nu justifică şi nuacoperă păcatele noastre

Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi, dacă suntem cu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutăţii, nu-i pericol decât acelora care şi-oînsuşesc.

Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaţi cu cei buni. El n -a dăruitun alt pământ celor răi, şi a amestecat pe unii cu alţii, săvârşind astfel o lucrare deun mare folos. Cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de lacalea dreaptă spre rău. Căci ―trebuie‖ – este zis – ―ca să fie între voi rătăciri, caacei statornici să se vădească printre voi‖.

Iată pentru ce Dumnezeu a îngăduit pe cei răi în lume: ca astfel cei buni să capete ostrălucire încă şi mai vie. Vedeţi de câtă învrednicire se pot ei bucura? Iar aceastanu le vine de la cei răi, ci de la propria vrednicie…

Acelaşi temei este când e vorba despre diavol. Dumnezeu l-a îngăduit pentru a văface mai băgători de seamă, ca să dea o mai mare strălucire luptătorului, o maistraşnică măreţie luptei.

Aşa că de vi se va spune: ―Pentru ce Dumnezeu a îngăduit existenţa diavolului?‖ răspundeţi aşa: ―Departe de a fi stricător celor veghetori şi băgători de seamă,



diavolul le slujeşte, nu prin voia lui însăşi (care-i ticăloasă), ci ca urmare avredniciei acestora, care scot din răutatea lui, ceea ce le trebuie‖.

Când diavolul s-a oprit asupra lui Iov, n-a fost cu gândul de a-l face săstrălucească încă şi mai tare, ci ca să-l doboare. Din pricina aceasta, a acestui gândşi a acestei năzuinţe, el era ticălos. Cu toate acestea nimic n-a stricat celui drept. Baîncă, acesta îşi dovedi şi mai tare vrednicia, aşa precum am arătat. Diavolul a datdovadă de ticăloşie – cel drept de vrednicie…



Sfântul Ioan Gură de Aur - Păcatul nu este numaidecât urmarea firii noastre

92. Păcatul nu este numaidecât urmarea firii noastre

Dar, veţi zice, eu stau sub apăsarea firii – desigur, iubesc pe Hristos, – dar firea măsileşte să păcătuiesc. Dacă suferi constrângere şi asuprire, vei fi iertat, dar dacă

prin nepăsare ai căzut, nu este iertare.

Să vedem; să lămurim dacă păcatele se săvârşesc prin nevoie şi constrângere sau,mai degrabă, prin nebăgare de seamă şi nepăsare grea.

―Să nu ucizi‖ – este zis. Ce te sileşte? Cine te împinge la aceasta? Ce asuprire esteaici? Care din noi ar alege cu dragă inimă să bage cuţitul în gâtul aproapelui şi să -şi păteze mâna de sânge? Nimeni. Aşa că, potrivnic a ceea ce ziceţi, mai degrabă casă păcătuieşti te constrângi şi te sileşti.

Dumnezeu a pus în firea noastră ca un fel de farmec care ne face să ne iubim unii pe alţii. ―Toată vieţuitoarea – este scris – îşi iubeşte pe cel asemenea, iar omul peaproapele lui‖. Băgaţi aşadar de seamă că noi avem de la fire o înclinare sprevirtute? Cele rele sunt împotriva firii; dacă ele biruiesc, este o dovadă anemaipomenitei noastre leneviri.

Iar curvia, ce veţi spune? Ce nevoie ne împinge spre ea? Ziceţi că e năvala poftei?Şi pentru ce, vă rog? Nu vă este îngăduit să aveţi legături cu femeia voastră – şi aşade a putea pune frâu acestei năvale? Veţi zice: dar eu sunt prins de dragoste pentrufemeia aproapelui. La această întâmplare nu poate fi vorba de constrângere;



dragostea nu-i trea bă de constrângere – nu iubeşti din constrângere, ci cu voie şi dela sine. Legătura trupească, poate, se impune omului, dar nu de a iubi pe aceea sau

pe cealaltă. Ceea ce lucrează în împrejurarea aceasta, nu-i pofta legăturii trupeşti,ci slava deşartă, trufia, pofta nemărginită…

Şi furtul – este el constrângerea? Da – ziceţi - sărăcia îl produce. Sărăcia lucrează,aşadar, tocmai la contrariul a ceea ce ziceţi. Furtul este fapta trândavului. Sărăcia,de obicei, naşte nu lenevia, ci dragostea de muncă. Furtul, aşadar, se trage tot dinlene.

Mai ascultaţi şi aceasta: Ce este mai greu şi mai neplăcut? Să umbli noaptea prinîntuneric, să-ţi pui în cumpănă viaţa, să fii gata de ucidere, să tremuri, să mori defrică? Sau, mai degrabă, să te pui pe lucru în fiecare zi şi să te bucuri fără teamă, îndeplină siguranţă? Desigur, acesta din urmă e lucru mai firesc, şi de aceea, cei mai

mulţi oameni duc acest fel de viaţă.

Vedeţi, aşadar, că virtutea este în rostul firii, iar păcatul împotriva ei. Ea ca şisănătatea şi boala. Ce să mai spunem despre minciună şi despre sperjur? Cum potfi ele justificate? Le săvârşim cu buna noastră voie. (…)

Când batjocorim, ascultăm de vreo constrângere? Da, mânia ne scoate din fire, nearde, şi nu mai îngăduie sufletului să fie liniştit.

Omule, nu mânia, – ci micimea de suflet ne face să fim batjocoritori. Dacă ar fimânia, atunci toţi oamenii ar fi supuşi ei. Suntem în stare să ne mâniem, nu pentruca să batjocorim pe aproapele, ci pentru a îndrepta pe cei păcătoşi, pentru a neridica pe noi înşine, pentru a scăpa de toropeală. Mânia este în noi ca un imbold,care trebuie să ne facă să scrâşnim din dinţi împotriva diavolului, făcându-ne înstare ca să-l biruim - iar nu ca să ne ridicăm unul împotriva altuia…



Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre patimi



Sfântul Ioan Gură de Aur - Patimile fireşti şi patimile născocite

17.Patimile fireşti şi patimile născocite

Ceea ce ar trebui să vedem, nu este că dragostea de bogăţii ne asupreşte, ci căaceastă asuprire este născută de nepăsarea şi trândăvia noastră.

Mulţi stau gata să spună că nu ştiu ce este argintul. Dorinţa de a -l avea nu-i de locfirească.

Dorinţele fireşti au fost aşezate în om dintru început, de la facerea lumii; dar îndelungă vreme, nimeni n-a ştiut ce-i aurul şi argintul. De unde se trage, aşadar,dorinţa de a le avea? Din slava deşartă – şi dintr -o nemaipomenită trândăvie.

Sunt dorinţe nevoite, altele sunt fireşti, altele nu-s nici din acelea, nici din acestea.De pildă: dorinţele a căror împlinire este necesară vieţuirii trupului, sunttrebuitoare şi fireşti; dorinţa de a bea, de a mânca, de a dormi.

Iubirea trupească e firească, fără a fi numai decât trebuitoare – căci mulţi auizbândit asupra ei, fără să piară. Cât despre dorinţa de bogăţie, nu-i nici trebuitoare,nici firească. Este o dorinţă de prisos. De vrem, putem scăpa de asuprirea ei…



Sfântul Ioan Gură de Aur - Patimi proprii diferitelor vârste

18. Patimi proprii diferitelor vârste

Viaţa este ca o nesfârşită mare. In mările cele adevărate sunt anumite locuri încare putem întâmpina felurite primejdii… Tot aşa este şi cu viaţa noastră.

Marea care ni se înfăţişează cea dintâi este aceea a copilăriei, mult zbuciumată, prin lipsa de înţelepciune şi prin nestatornicia vârs tei. De aceea, copiilor lesunt rânduiţi îndrumători şi profesori, pentru ca educaţia lor să facă faţă

nedesăvârşirii copilăreşti care e firească.

Ieşind din copilărie intrăm în marea adolescenţei, în care vânturile bat încă şi maitare, în vreme ce poftele cărnii se ridică în noi. La vârsta aceasta cu greu se poateîndrepta cineva. Nu numai pentru că vânzolelile sunt mai puternice, ci pentru că nuse află remuşcări pentru greşelile făcute. Profesorii şi îndrumătorii s-au şters. Şiatunci când vânturile sunt mai tari, când pilotul este fără putere, iar altcineva nu semai găseşte care să dea îndrumare, lesne putem cugeta la ce dezlănţuire ajungefurtuna.

După acest răstimp de viaţă, se arată vârsta coaptă, căreia îi vine sarcina uneigospodăriri. Atunci te însori, îţi faci un cămin, creşti copii, şi eşti împresurat denori de griji… Dar şi atunci înfloresc mai cu seamă gelozia şi zgârcenia…



Sfântul Ioan Gură de Aur – Blândeţea şi laşitatea, economia şi zgârcenia

20.Blândeţea şi laşitatea, economia şi zgârcenia

Trebuie multă băgare de seamă să putem lămuri ceea ce este una şi ceea ce estealta, aceasta pentru că alături de virtuţi se află viciile, alături de uşurinţa exprimăriiobrăznicia, alături de blândeţe laşitatea.

Să ia aminte bine oricine crede că este stăpân al unei virtuţi, pe când el nu are decâtviciul.

Aşadar, ce este blândeţea şi ce este laşitatea? Să nu ajuţi pe cei jigniţi, să rămâimut când sunt asupriţi, aceasta-i laşitate; să suferim jignirile pe care ni le fac alţii,iată ce este blândeţea.

Ce este curajul opiniei? Acelaşi lucru: a lupta pentru altul. Dar obrăznicia? Cândvrei să te răzbuni tu însuţi. Blândeţea şi curajul opiniei merg împreună, şi totîmpreună, pe altă parte, obrăznicia şi laşitatea. Cine se mâhneşte de propriile salesuferinţe, greu îi va fi să se mâhnească de ale altora, cine nu se răzbună pe sine,

bine va răzbuna pe alţii…

Mărinimia este o virtute, dar e vecină cu risipa.

Economia, asemenea e o virtute, alături de ea se află zgârcenia. Să apropiem iarăşivirtuţile. Risipitorul nu-i mărinimos. Cum oare!… Cel înlănţuit de mii de patimi va

putea avea duh înalt? Nu dispreţuieşte bogăţiile, ci-i stăpânit de alte patimi. Nu-i



mai liber decât omul pe care tâlharii îl silesc să-i asculte. Nu din dispreţ pentru bogăţii le risipeşte, ci numai din pricină că nu ştie să le chivernisească cum secuvine.

De ar fi cu putinţă să le şi păstreze şi să le şi folosească, iată ce ar face. Estemărinimos acela care-şi cheltuieşte averea aşa cum se cade, căci duh cu adevărat

înalt are acela care nu-i rob patimii şi căruia puţin îi pasă de bogăţii. Economia, şiea este un bine.

Cel ce merită bun nume, este acela care cheltuieşte cu înţelepciune, nu laîntâmplare şi fără discernământ. Cu totul altceva este omul zgârcit.

Economul nu cheltuieşte decât când trebuie, cel zgârcit nu se atinge de avutul său,nici chiar când nevoia cere. Economia, putem zice, este soră cu mărinimia. Să

punem aşadar, deoparte mărinimia şi economia, de alta risipa şi zgârcenia. Unelese ţes din micimea de suflet, altele, din măreţia lui.



Sfântul Ioan Gură de Aur - Furtul nu-i mai mult sau mai puţin grav după însemnătatea lucrurilor furate

57. Furtul nu-i mai mult sau mai puţin grav după însemnătatea lucrurilor furate

A fura, a dori lucrul altuia, este o greşeală tot atât de grea, fie că-i vorba de aur, fiecă-i vorba de argint sau de altceva, în toate cazurile, ea provine de la aceeaşiînclinaţie.

Cel ce a furat puţin nu se va da în lături să fure mai mult. Dacă prilejul îi lipseşte,

aceasta nu depinde de el, ci de împrejurări. Săracul care nedreptăţeşte pe altul maisărac decât el, nu se va da în lături să nedreptăţească pe altul mai bogat, dacă vaputea.

Nu voia lui, ci slăbiciunea este aceea care-l opreşte de la aceasta. Cutare – se zice – care e mai-mare peste alţii fură avuţiile supuşilor lui. Iar tu – îmi spui – nu furi…Nu-mi spune că acela a furat mulţi talanţi de aur, iar tu numai zece dinari.

Când a fost vorba de milostenie, am văzut că femeia care a dat doi dinari a avut totatâta răsplată ca şi acei care dăduseră aur mult. De ce? Pentru că Dumnezeu

preţuieşte duhul dăruirii, iar nu însemnătatea darului. Atunci, eşti de părere că înce priveşte milostenia, Dumnezeu judecă în felul acesta şi că sărăcia nu -i oîmpiedicare de la răsplătire – oare, în ce priveşte zgârcenia, să nu fie la fel?

Cum s-ar putea lămuri deosebirea? Intocmai după cum femeia care a adus cei doidinari a avut răsplata duhului ei bun – asemeni şi tu care ai ascuns cei doi dinari,



nu eşti, oare, asemenea cu tâlharii cei mari? Voi zice, chiar dacă vă veţi mira, că înce vă priveşte, sunteţi încă mai vinovaţi.

Cel ce săvârşeşte păcatul curviei, fie cu nevasta regelui, fie cu aceea a săracului,este tot un curvar – fiindcă nu se judecă greşeala după rangul fiinţelor, ci dupăgândul ticălos al celui vinovat.

Aşa-i şi în cele despre care vorbim. Voi zice chiar că curvia este mai grea dacă-isăvârşită cu cea dintâi femeie ieşită în cale, decât cu însăşi nevasta regelui. Căci laîntâmplarea din urmă, vom afla şi chemările bogăţiei, ale frumuseţii, şi ale altoraîncă, iar dincolo, nimic din acestea. Aşa, că aş putea zice că vinovatul e încă maicurvar.

Asemenea, aş zice, bucuros, mai beţiv celui care se îmbată cu un vin prost.

Asemenea, mai lacom, celui care nu dispreţuieşte nici cele mai mici câştiguri.

Cel ce fură mult ar dispreţui, poate, micile câştiguri; cel ce doseşte puţin n-ardispreţui, desigur, pe cele mari; aşadar, el este încă mai hoţ. Cel ce nu dispreţuieşteargintul, cum, oare, are să dispreţuiască aurul?

Aşadar, când ne vărsăm bănuiala asupra mai-marilor lumii, să facem bine să neîntoarcem asupra purtării noastre însăşi, şi vom afla că suntem mai vinovaţi ca eide furt şi de zgârcenie, dacă cel puţin vom judeca nu după fapta săvârşită, ci dupăduhul ei, cum se şi cade să facem…



Sfântul Ioan Gură de Aur - Obârşia răului

93. Obârşia răului

Dar pentru ce a făcut Dumnezeu pe om aşa cum este (adică în stare de a fi rău)? Nu Dumnezeu l-a făcut aşa, departe de aceasta; căci altfel nu l -ar fi pedepsit. Ţinem oare de rău pe robii noştri când înşişi noi suntem în greşeală? Cu atât maimult Dumnezeu, stăpânul lumii, nu ne-ar fi ţinut pe noi.

Cum a ajuns, aşadar, omul unde a ajuns? Prin propria lui greşeală, prin greşeala

trândăviei lui. A creat Dumnezeu pe toţi oamenii? Pentru oricine, aceasta-ilimpede. Cum se face atunci că nu toţi sunt asemenea, în ce priveşte virtutea şi stricăciunea?

De unde au ieşit cei răi, cei stricaţi? Dacă voia nu are aici nici un rost, dacă firea afăcut totul, atunci cum se face că unii să fie buni, şi alţii răi? Dacă toţi ar fi răi dinfire, ar fi cu neputinţă cuiva să fie bun – dacă toţi ar fi buni din fire, cu neputinţă săfie cineva rău. Firea fiind aceeaşi pentru toţi oamenii, toţi ar trebui să fie, dinpartea aceasta, de un singur fel, buni sau răi.

Vom zice că unii sunt buni din fire şi alţii răi (ceea ce ar fi neînţelept, după cum amarătat)? Atunci aceste feluri de a fi ar trebui să fie nestrămutate, căci ceea ce-ifiresc este şi nestrămutat. De pildă, toţi suntem supuşi morţii şi suferinţei – şi oricear face, nimeni nu poate fi nepăsător. Ci noi vedem mulţi ajungând din buni răi şidin răi buni. La cea dintâi întâmplare prin trândăvie, la cea de a doua prin băgarede seamă. Ceea ce ne arată cu prisosinţă că aceste două feluri de a fi nu sunt deloc



De unde vin, aşadar, toate aceste valuri? De unde? De nu-mi veţi spune, vă voispune eu. De acolo că uneori aţi fost cu băgare de seamă şi v-aţi dat osteneală,iar alteori aţi fost nebăgători de seamă şi trândavi…



Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre pocăinţă



Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia întâi despre pocăinţă

V-ati gândit, oare, la mine în timpul cât am fost despărţit de voi? Eu nici o clipă nuv-am putut uita! Am părăsit oraşul, dar amintirea voastră nu m-a părăsit. După cumcei îndrăgostiţi poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit, tot aşa şi eu,

îndrăgostit de frumuseţea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine frumuseţealui. Şi după cum pictorii, când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori, totaşa şi eu am zugrăvit chipul sufletului vostru, amestecând, ca pe nişte feluriteculori de virtute, şi râvna voastră la slujbele din biserică, şi ascultarea cu dragoste a

predicii, şi bunăvoinţa voastră pentru predicator, şi toate celelalte fapte bune.

Puneam înaintea ochilor minţii mele tabloul acesta, şi el îmi uşura durereadespărţirii. Vă purtam mereu în suflet: şi când stăteam în casă, şi când mă ridicamdin pat, şi când eram în călătorie, şi când mă odihneam, şi când ieşeam din casă, şicând intram. Visam mereu chipurile voastre dragi; nu numai ziua, ci şi noaptea măhrăneam cu aceste chipuri. Trăiam aievea cuvintele lui Solomon: ―Eu dorm, dar inima mea veghează.‖ (Cântarea Cântărilor 5,2)

Nevoia de somn îmi lipea pleoapele, dar tirania dragostei de voi îmi ţinea deschişiochii minţii mele. De multe ori mi se părea că vorbesc cu voi în vis. Aşa e sufletul!Visează noaptea ce gândeşte ziua. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Nevăzându-vă cuochii trupului, vă vedeam cu ochii dragostei. Nefiind între voi cu trupul, eram

printre voi cu dragostea şi-mi sunau mereu în urechi aclamaţiile şi aplauzelevoastre. De aceea, cu toate că boala trupului mă silea să stau mai mult la ţară, cutoate că aerul de acolo era de folos sănătăţii trupului meu, totuşi puterea dragosteinu m-a lăsat să-mi prelungesc şederea. A strigat la mine şi nu s -a oprit din strigătpână ce nu m-a înduplecat să mă ridic din pat înainte de vreme; m-a sfătuit să



socotesc prezenţa mea între voi şi sănătate, şi bucurie, într -un cuvânt, binele meu.Şi m-a convins. Am preferat să plec, având încă în mine rămăşiţele bolii, decât sămai port încă mult timp în suflet durerea despărţirii, până ce mă voi fi făcut pedeplin sănătos. Şi auzeam acolo, la ţară, şi dojanele pe care mi le aduceau deselevoastre scrisori. Şi priveam cu tot atâta drag pe cei ce mă dojeneau, ca şi pe cei cemă lăudau. Tocmai dojanele acelea îmi arătau cât de tare mă iubiţi. De aceea m-amsculat şi am plecat. De aceea n-am putut să vă scot nicicând din sufletul meu. Dar ce lucru de mirare că eu, pe când eram la ţară şi mă bucuram de tihnă, mi -aminteam de voi, când Pavel, fiind înlănţuit, întemniţat, în faţă cu mii şi mii deprimejdii – dar se simţea în temniţă ca într -o livadă -, îşi aducea aminte de fraţii luişi le scria: ―Precum îmi este drept să cuget aceasta despre voi, pentru că vă am îninima mea, în lanţurile mele, în apărarea mea şi în adeverirea Evangheliei‖? (Fil.1,7)Pe dinafară lanţul duşmanilor, pe dinăuntru lanţul dragostei de ucenici. Lanţul cel

din afară, făurit din fier; lanţul cel dinăuntru, ţesut din dragoste. Pe acela Pavel îllepăda adeseori, dar pe acesta niciodată nu 1-a aruncat. Şi după cum femeile careau născut şi au ajuns mame sunt legate necontenit de copiii pe care i-au născut,oriunde ar fi ele, tot aşa şi Pavel; dar, mai bine spus, Pavel era mai puternic legatde ucenicii lui, cu atât mai mult cu cât naşterile duhovniceşti sunt mai puternicedecât naşterile trupeşti.

Şi Pavel nu i-a născut numai o dată, ci chiar de două ori pe aceiaşi ucenici, căstriga, spunând: ―Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii‖.(Gal.4,19)

Cu o femeie nu se poate întâmpla niciodată asta, nici n-ar putea naşte din nouacelaşi copil; Pavel însă a suferit ceea ce nu se poate vedea în natură: a născut dinnou pe cei pe care-i născuse o dată şi a suferit cu ei iarăşi durerile groaznice alenaşterii. De aceea, voind să-i mişte, le spunea: ―…pentru care sufăr iarăşi durerilenaşterii‖. Aproape că le spunea: ―Fie-vă milă de mine! Nici un fiu nu împovăreazăa doua oară pântecele mamei cu durerile naşterii, aşa cum voi mă siliţi să sufăr‖.

Naşterile cele trupeşti durează câtăva vreme; trec după ce copilul a ieşit din pântecele mamei; cât despre naşterile cele duhovniceşti însă, nu-i aşa; durează luni

întregi; uneori aceste dureri au ţinut un an întreg, şi Pavel tot n -a născut pe ceizămisliţi, în naşterile trupeşti numai trupul suferă dureri; în naşterile celeduhovniceşti durerile nu muncesc pântecele, ci sfâşie însăşi tăria sufletului.

Şi ca să afli că naşterile cele duhovniceşti sunt mai chinuitoare, te întreb: Cine adorit vreodată să sufere iadul pentru copiii pe care i-a născut? Pavel, însă, nu



numai că preferă să sufere iadul, dar chiar se roagă să fie anatema de la Hristosnumai ca să poată naşte pe iudei pentru Hristos. (Romani 9, 3.)

Pentru ei suferea necontenit durerile naşterii; iar pentru că nu putea să-i nască, seplângea, zicând: ―Mare îmi este întristarea şi necurmată durerea în inima mea‖ ;(Romani 9,2) iar în altă parte, iarăşi: ―Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi‖. (Galateni 4,19)Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naşte astfel de copii, încât săaibă în ei pe Hristos? Care pântece a fost mai roditor decât acela care a născut

întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare ca, pe cei o dată născuţi şi crescuţi, dar avortaţi, să-i nască iarăşi şi să-i plăsmuiascădin nou? Asta n-o poate face naşterea trupească!

Dar pentru ce apostolul n-a spus: ―Copiii mei, pe care vă nasc iarăşi, din nou‖,

ci: ―pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii‖, deşi în altă parte spusese că-inaşte: în Hristos Iisus v-am născut‖ ?(I Corinteni 4,15) În acest din urmă text,

Pavel a vrut să arate numai înrudirea; în celălalt text, a căutat să arate şi durerile naşterii.

Dar pentru ce-i numeşte copii, când încă nu i -a născut? Că dacă suferă durerilenaşterii, înseamnă că încă nu i -a născut. Pentru ce, dar, îi numeşte copii? Ca săarate că nu aceste dureri de naştere sunt durerile pe care le -a avut când i-a născut;iar cuvintele acestea erau îndestulătoare să-i ruşineze.

―V-am fost odată tată!, le spune Pavel. Am îndurat pentru voi durerile de naştere, pe care trebuia să le îndur. Aţi fost odată copiii mei. Pentru ce, dar, mă siliţi săsufăr a doua oară durerile naşterii? Destule sunt durerile naşterii celei de la început. Pentru ce mă chinuiţi iarăşi cu dureri de naştere?‖. Lui Pavel îi pricinuiau tot atâtde mari dureri şi cei care încă nu credeau, ca şi credincioşii care cădeau. Erachinuitor să vadă că trec iarăşi la necredinţă, după ce se împărtăşiseră cu nişte taineaşa de mari. De aceea, pentru că durerea era ascuţită şi strigătele de durere mai

puternice decât ale unei femei ce naşte, zicea: ―Fiii mei pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi‖. (Galateni 4,19)

Grăia aşa, pentru că voia să le şi întărească încrederea, dar să-i şi înfricoşeze, îi înfricoşa şi le băga spaimă în suflet, spunându-le că Hristos n-a luat chip în ei;şi iarăşi căuta să întărească în ei încrederea , spunându-le că e cu putinţă ca

Hristos să ia chip în ei. Cuvintele: ―până ce va lua chip în voi‖ arăta şi una, şi alta: şi că n-a luat încă chip în ei, dar că e cu putinţă totuşi să ia chip. Dacă n-ar



fi fost cu putinţă, în zadar le-ar fi spus: ―până ce va lua Hristos chip în voi‖; i -ar fi nutrit cu speranţe deşar te.

Ştiind dar acestea, să nu deznădăjduim nici noi, dar nici să ne trândăvim.Amândouă sunt pierzătoare.

Deznădejdea nu-1 lasă pe cel căzut să se scoale, iar trândăvia îl culcă la pământ pecel în picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile ce le putem avea; cealaltă nu ne lasăsă scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de -am fi în cer;deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne facesă ne ridicăm repede din adâncul acela.

Să-ţi spun câtă putere au şi una şi alta! Diavolul la început a fost bun; trândăvindu-se şi deznădăjduind a ajuns atât de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea lui.

Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: ―Văzut -am pe satana ca un fulger căzând din cer‖.(Luca 10,18)

Comparaţia cu fulgerul arată şi vieţuirea lui strălucită de mai înainte, şi iuţealacăderii sale.

Pavel a hulit, a prigonit, a ocărât; dar pentru că s-a sârguit şi nu adeznădăjduit, s-a ridicat şi a ajuns egal cu îngerii;

Iuda a fost apostol; dar pentru că s-a trândăvit, a ajuns vânzător. Tâlharul, iarăşi, după o atât de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, aintrat înaintea tuturor celorlalţi în Rai.(Luca, 23, 43)Fariseul, încrezându- se, a fost pogorât din înălţimea virtuţii lui; vameşul,nepierzându- şi nădejdea, aşa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu. (Luca 18,10-14)

Vrei să-ţi arăt chiar un oraş întreg care a făcut asta? Aşa s-a mântuit întreg oraşulninivitenilor; şi doar sentinţa pronunţată de Dumnezeu asupra ninivitenilor era denatură să-i ducă la deznădejde, că nu le spusese: ―Dacă vă pocăiţi, scăpaţi!‖, ci de-adreptul: ―încă trei zile şi Ninive va fi nimicită‖.(Iona 3,4)

Dar cu toate că Dumnezeu îi ameninţase, cu toate că profetul le strigase, cu toate căsentinţa nu îngăduia amânare, nici drept de apel, ninivitenii nu au deznădăjduit,nici nu şi-au pierdut bunele nădejdi. De asta Dumnezeu nu le-a pus condiţie, nicinu le-a spus: ―Dacă vă pocăiţi, scăpaţi‖, ca şi noi, când auzim o sentinţă a luiDumnezeu, pronunţată fără drept de apel, nici atunci să nu deznădăjduim, să nu nedescurajăm, având în faţă pilda ninivitenilor.



Iubirea de oameni a lui Dumnezeu o poţi vedea nu numai de acolo că a făcut pacecu cei care s-au pocăit, deşi sentinţa pronunţată asupra lor era fără drept de apel, cişi de acolo că sentinţa era definitivă.

Dumnezeu a făcut asta, voind să le mărească frica şi să-i trezească din marea lor trândăvie; iar timpul pocăinţei arată nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu. Căci, ce puteau face cele trei zile, ca să şteargă o atât de mare răutate? Vezi că şiaici se arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Ea a ajutat mai mult la mântuireaoraşului.

Ştiindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată. Nici o armă a diavolului nu-iatât de tare ca deznădejdea. Diavolul nu se bucură atâta când păcătuim, cât sebucură când deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrânatului din

Corint decât de păcatul lui. Scriindu-le corintenilor, le grăia aşa: ―îndeobşte seaude că la voi este desfrânare, şi aşa desfrânare cum nici la păgâni nu se

pomeneşte‖. (I Corinteni 5, 1.)

N-a spus: ―cum nici la păgâni nu se săvârşeşte‖, ci: ―nu se pomeneşte‖: ―fapta pecare păgânii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniţi să o săvârşiţi‖.―Şi v-aţi semeţit‖. (l Corinteni 5, 2.)

Pavel n-a spus: ―Acela s-a semeţit‖, ci, lăsând la o parte pe cel ce a păcătuit,vorbeşte cu cei sănătoşi. Aşa cum fac şi doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi şivorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinovaţi de semeţie pentrucă nu 1-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu 1-au pedepsit. Pavel a făcut părtaşişi pe corinteni la păcat, pentru ca să vindece mai repede rana.

Cumplit lucru este să păcătuieşti dar cu mult mai cumplit, să te lauzi cu păcatele. Dacă lăudându-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă aidacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decât păcatele cu care te lauzi.De aceea spune Domnul: ―Când veţi face totul spuneţi: Slugi netrebnice suntem‖. (Luca 17, 10).

Deci, dacă trebuie să se smerească cei care îndeplinesc toate poruncile, apoi cumult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plângă şi să se numere printre cei dinurmă. Aceasta, arătând-o Pavel, spunea: ―N -ar fi trebuit, oare, mai degrabă să

plângeţi?‖. (l Corinteni 5, 2)

- Ce spui, Pavele? A păcătuit altul şi să plâng eu?



- Da, răspunde Pavel. Suntem legaţi unii de alţii ca mădularele de trup. La trup,dacă e rănit piciorul, simte durerea şi capul. Şi ce este mai de preţ decât capul?

Şi totuşi capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa!

De asta şi Pavel ne îndeamnă ―să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plângemcu cei ce plâng‖ (Romani 12, 15); de asta le şi spune corintenilor: ―N -ar fi trebuit,oare, mai degrabă să plângeţi, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut

fapta aceasta?‖. (I Corinteni 5, 2)

N-a spus: ―N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să vă străduiţi?’. - Dar ce?- ―N-ar fi trebuit oare, mai degrabă să plângeţi?‖ ca şi cum o boală obştească,ciumă, ar fi cuprins tot oraşul. Aproape că le-a spus: ―E nevoie de rugăciune şimărturisire ca să piară boală din tot oraşul‖.

Ai văzut câtă frică a atârnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corinteniisocoteau că răul se mărgineşte numai la cel ce săvârşeşte păcatul, de aceea Pavel îiface atenţi, spunându-le: ―Oare, nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată

frământătura?‖.( I Corinteni 5, 6)

Cuvintele lui Pavel au acest înţeles: ―Dacă răul înaintează, va cuprinde şi celelaltemădulare; trebuie deci să vă îngrijiţi aşa de păcatul acesta, ca şi cum aţi avea deluat hotărâri cu privire la nişte rele obşteşti. Să nu-mi spui mie că numai acela a

păcătuit, ci gândeşte-te la aceea că răul e un puroi, care ameninţă să se întindă întot trupul‖.

Şi după cum când arde o casă, sar în ajutor şi se grăbesc şi cei care n-au suferit niciun rău, nu mai puţin decât cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă şi săajungă şi la uşile lor, tot aşa şi Pavel îi trezeşte pe corinteni, spunându-le: ―Păcatulsăvârşit între voi e un foc; să ieşim întru întâmpinarea răului; să stingem focul,înainte de a cuprinde Biserica. Dacă nu-ţi pasă de păcat, pentru că este în trupulaltuia, află că şi tu eşti bolnav, căci acela este mădular al întregului trup‖.

Dar gândeşte-te şi la aceea că, dacă trândăveşti, dacă treci cu vederea răul, răul teva cuprinde şi pe tine. Deci dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine!Opreşte ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte întinderea lui!

Acestea şi mai multe ca acestea spunându-le Pavel şi poruncindu-le să-1 deasatanei (I Corinteni 5, 5), mai târziu, pentru că s-a schimbat şi a ajuns mai bun, le-a



spus: ―Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulţi (IICorinteni 2, 6)

―Întăriţi în el dragostea‖. (II Corinteni 2, 8) Uită-te câtă stăruinţă pune acumPavel ca să-1 împreune şi să-1 alipească iarăşi de turmă, pentru că mai înainte îlarătase ca duşman şi vrăjmaş obştesc tuturor, pentru că-1 izgonise din turmă şi-1tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: ―Iubiţi-1!‖, ci: ―întăriţi în eldragostea!‖, adică: ―Arătaţi -i prietenie trainică şi statornică, dragoste fierbinte,clocotitoare şi înflăcărată, care să contrabalanseze ura voastră de mai înainte;

purtaţi -vă cu el cu bunăvoinţă!‘.

- Spune-mi, Pavele, ce s-a întâmplat? Nu 1-ai dat satanei?- Da, dar nu ca să rămână în mâinile satanei, ci ca să-1 scap iute de tirania satanei.

Dar, după cum spuneam mai înainte, uită-te cât se temea Pavel de deznădejde ca deo armă puternică a diavolului. Spunând: ―întăriţi în el dragostea‖, a adăugat şipricina: ―Ca nu cumva să fie doborât de mai multă tristeţe unul ca acesta‖. (IICorinteni 2, 7)‖

Oaia e în gura lupului, spune Pavel, să-1 ajungem! Să i-o luăm din gură înainte dea mânca şi strica mădularul nostru! Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbims-o salvăm înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă când marea seridică şi valurile se înalţă de pretutindeni, tot aşa şi sufletul se sufocă iute dacă nuare pe cineva să-i întindă mâna de ajutor, când e înconjurat de pretutindeni detristeţe; căci tristeţea, mântuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare cânddepăşeşte măsura‖.

Uită-te cu câtă precizie a grăit Pavel! N-a spus: ―Să nu-1 piardă diavolul!‖. - Dar ce?- ―Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei‖. (II Corinteni 2, 11) Iar lăcomiaeste dorire de bunuri străine. Arătând deci că păcătosul din Corint a scăpat dediavol şi că, prin pocăinţă, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: ―Ca să nune lăsăm prinşi de lăcomia satanei‖. ―Dacă diavolul mai pune gheara pe el, vrea

să spună Pavel, atunci răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos, căacela, prin pocăinţă, lepădase păcatul‖.

Pavel ştia ce a făcut diavolul cu Iuda; de aceea s-a temut să nu se întâmple acelaşilucru şi cu păcătosul din Corint.- Dar ce a făcut diavolul cu Iuda? - Iuda s-a pocăit, că a zis: ―Am păcătuit vânzând sânge nevinovat!‖. (Matei 27,4)



Diavolul a auzit cuvintele acestea; ştia că ele îl pun pe Iuda pe calea cea bună, că îlduc la mântuire şi s-a temut să nu se schimbe. Că-şi spunea diavolul: ―Are Stăpâniubitor de oameni; a plâns pentru el şi 1-a sfătuit în fel şi chip, când avea de gândsă-L vândă. Oare nu-1 va primi cu mult mai mult acum, când se pocăieşte? îltrăgea la El şi-1 chema când n-avea de gând să se îndrepte. Oare nu-1 va trage cumult mai mult la El acum, când îl vede că se îndreaptă şi-şi recunoaşte păcatul? Că

pentru asta a şi venit să Se răstignească!‖.

- Şi ce-a făcut atunci diavolul? - I-a tulburat sufletul lui Iuda; i-a întunecat mintea cu o tristeţe peste măsură de

mare; 1-a prigonit, 1-a alergat până 1-a dus la spânzurătoare (Matei 27, 5). L-ascos din viaţa aceasta şi 1-a lipsit şi de râvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fimântuit şi el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mântuit pe cei ce L-au ridicatpe cruce, dacă pe cruce fiind îl ruga pe Tatăl şi-I cerea să le ierte fapta lor

îndrăzneaţă (Luca 23, 34), este lămurit că 1-ar fi primit şi pe vânzător cu toatădragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda, însă, doborât de o tristeţe pestemăsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinţei. Pavel,deci, temându-se de asta, sileşte pe corinteni să smulgă pe om din gura diavolului.

Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint? Petru, după cese împărtăşise cu sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26, 69-74), dar, plângând, şi -a şters tot păcatul (Matei 26. 75). Pavel a prigonit, a hulit,a ocărât; şi nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit şi pe toţi cei ai l ui Hristos;dar, pocăindu-se, a ajuns apostol.

Dumnezeu ne cere să- I dăm numai puţin prilej

şi ne iartă mulţime de păcate.

Am să vă vorbesc şi de o pildă care întăreşte spusele mele.

Erau doi fraţi; şi-au împărţit între ei averea părintească; unul a rămas acasă, iar celălalt s-a dus în altă ţară, a mâncat partea lui de avere şi nu mai putea înduraruşinea foamei.(Luca 15, 11-32)

M-a îndemnat gândul să vă spun această pildă, ca să vedeţi că ni se iartă şi păcatele

săvârşite după botez, dacă suntem cu luare aminte. Nu vă spun asta ca să vătrândăviţi, ci ca să alungaţi din sufletul vostru deznădejdea. Că deznădejdea aducepeste noi mai multe rele decât trândăvia. Fiul acesta este icoana celor ce au căzut în păcate, după ce s-au botezat. Că fiul cel plecat de acasă înfăţişează pe cei căzuţidupă botez, se vede din acestea: este numit fiu; şi nimeni nu -i numit fiu dacă nu-ibotezat; locuia în casa părintească şi i s-a împărţit toată averea părintească; înaintede botez, nimeni nu poate lua cele părinteşti, nici nu poate primi moştenire. Deci



totul ne arată că fiul acesta făcea parte din ceata credincioşilor. Era apoi frate cufiul cel bun; iar frate nu poate fi nimeni fără naşterea de a doua, cea duhovnicească.

- Ce-a spus, dar, fiul acela, care ajunsese atât de ticălos? - ―Mă voi întoarce la tatăl meu!‖ (Luca 15, 18).Tatăl lui 1-a lăsat să plece în tară străină şi nu 1-a oprit, tocmai ca să cunoască

bine, prin proprie experienţă, de câte binefaceri nu s-ar fi bucurat de rămâneaacasă. De multe ori Dumnezeu, când nu ne convinge cu cuvintele, ne lasă să neînvăţăm minte cu faptele. Aşa făcea cu iudeii. Când nu-i convingea şi nici nu-ia bătea de la răutatea lor cu miile de cuvinte grăite prin prooroci, îi lăsa să fieinstruiţi prin pedepse şi le spunea: ―Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra‖. (Ieremia 2, 19)

Ar fi trebuit ca iudeii să-L creadă pe cuvânt înainte de împlinirea ameninţărilor; dar

pentru că erau atât de nesimţiţi că nu credeau în îndemnurile şi sfaturile Lui, deaceea îngăduie să fie instruiţi prin fapte, ca aşa să-i redobândească iarăşi.

Fiul cel risipitor a plecat deci în ţară străină; acolo a învăţat prin fapte ce mare răueste să pleci din casa părintească; de aceea, s-a întors. Tatăl lui nu i -a purtat ură,

ci 1-a primit cu braţele deschise. - Pentru ce?- Pentru că era tată, şi nu judecător.

Şi au fost în casă dansuri, ospeţe, sărbătoare. Toată casa era veselă şi plină debucurie.- Ce spui? Acestea sunt răsplăţile păcatului? - Nu ale păcatului, omule, ci ale întoarcerii! Nu ale răutăţii, ci ale pocăinţei! Nuale desfrânării, ci ale schimbării în mai bine!

Mai mult! Fratele cel mai mare s-a supărat de toate acestea. Tatăl 1-a potolit şi peel cu blândeţe, spunându-i: ―Tu totdeauna ai fost cu mine; pe când acesta, pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat‖ ( Luca 15. 31. 32).

―Când trebuie să mântui pe un om pierdut, îi spune tatăl, nu-i timp de judecată,nici de cercetare amănunţită, ci numai de iubire de oameni, de iertare, nici undoctor nu cere unui bolnav socoteală de viaţa lui dezordonată şi nici nu-1

pedepseşte, ci -i dă doctorii că să-1 vind ece. Iar dacă ar fi trebuit totuşi să-1 pedepsesc pe fratele tău, apoi îndestulătoare pedeapsă i -a fost şederea lui în ţarăstrăină. A fost atâta vreme despărţit de noi; a avut de luptat cu foamea, cudispreţul, cu cele mai grele necazuri. De asta îţi spun: ―Pierdut a fost şi s-a aflat,



mort a fost şi a înviat‖, nu te uita la veselia şi sărbătoarea din casa noastră, ci gândeşte-te la nenorocirea lui cea mare de mai înainte! Vezi un frate, nu unstrăin!‖.

Fiul s-a întors la tatăl lui; la tatăl lui, care nu-şi putea aminti de nici una din faptelelui de mai înainte. Dar, mai bine spus, îşi amintea numai de acelea care -1 puteauatrage spre compătimire, spre milă, spre dragoste, spre grija aceea pe care o aunumai părinţii. De asta nici n-a spus ce-a făcut fiul lui, ci ce-a pătimit; n-a adusvorba că a mâncat averea, ci că a îndurat mii şi mii de necazuri.

Tot cu atâta râvnă a căutat Domnul şi oaia cea pierdută. Dar, mai bine spus, cu maimultă râvnă. Acolo s-a întors fiul de capul lui; aici a plecat Păstorul după oaie; agăsit-o şi a adus-o; şi S-a bucurat de ea mai mult decât de toate cele din staul. Uită-te şi cum a adus-o în staul! N-a bătut-o, ci a pus-o pe umerii Lui, a purtat-o şi a

adus-o iarăşi în turmă.(Luca 15,4-5)

Ştiind dar că Dumnezeu nu numai că nu- Şi întoarce faţ a de la cei ce se întorc la El, ci că-i primeşte tot aşa de bine ca şi pe cei virtuoşi, că nu numai că nu-i pedepseşte, ci că merge chiar în căutarea celor rătăciţi şi că Se bucură de găsirea acestora mai mult decât de cei care nu s-au rătăcit, să nu deznădăjduim când nesimţim încărcaţi de păcate, nici să ne încredem când ştim că facem fapte bune, ci să ne temem când le săvârşim, ca să nu cădem din pricina încrede rii în noi; iarcând păcătuim, să ne pocăim.

Vă spun şi acum ce vă spuneam şi la început. Amândouă acestea ne fac să ne pierdem mântuirea: încrederea, pe cel din picioare; deznădejdea, pe cel căzut. Deaceea Pavel, ca să întărească pe cei din picioare, spunea: ―Celui ce i se pare că stă,să ia aminte să nu cadă‖ (l Corinteni 10, 12); şi iarăşi: ―Mă tem ca nu cumva,

propovăduind altora, însumi să mă fac netrebnic‖ (l Corinteni 9, 27). Ca să ridice pe cei căzuţi şi să-i îmboldească spre mai multă râvnă, Pavel le scria corintenilor,spunându-le: ―… ca nu cumva să plâng pe mulţi din acei ce au păcătuit înainte şi

nu s-au pocăit‖ (II Corinteni 12, 21). Prin aceste cuvinte a arătat că nu suntvrednici atâta de plâns cei ce păcătuiesc cât cei care nu se pocăiesc de păcatele lor.

Iar profetul le spunea acestora: ―Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abatenu se întoarce?‖ (Ieremia 8, 4). De aceea şi David îi îndemna pe aceştia, spunând:―Astăzi, de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în timpul răzvrătirii‖ (Ps.94,8-9;Evrei 3,7-8).

Atâta vreme cât se spune ―astăzi‖, să nu deznădăjduim, ci să avem bune nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul bunătăţii Lui. Să scuturăm de pe noi



orice cuget rău; să începem să facem fapte bune cu multă râvnă şi nădejde; săarătăm covârşitoare pocăinţă, ca, lăsând aici pe pământ toate păcatele, să putemsta cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi (să putem)

dobândi Î mpărăţia Cerurilor, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim,cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui,împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

din ―Omiliile despre pocăinţă‖



Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a IV-a despre pocăinţă şi rugăciune

Păstorii duc des oile acolo unde văd că iarba e mai mare şi nu le mută până ce oilenu pasc toată iarba. Voi face şi eu ca şi păstorii. Iată, azi e a patra zi de când pascturma aceasta pe imaşul pocăinţei şi nici astăzi nu mă pregătesc să-mi duc în altă

parte turma. Mai văd încă belşug de iarbă pe imaş şi multă desfătare şi folos.Frunzişul copacilor – acoperiş şi odihnă oilor în nămiaza zilei – nu le dă o umbrăatât de plăcută şi de folositoare şi nu le face odihna atât de dulce, cât de întăritoareşi de odihnitoare este citirea dumnezeieştilor Scripturi pentru sufletele cuprinse detristeţe.

Citirea dumnezeieştilor Scripturi alungă din sufletul nostru tăria şi fierbinţealadurerii şi ne mângâie mai dulce şi mai plăcut ca umbra; ne dă mare mângâierenu numai când avem pagubă de bani, nici numai când ne mor copiii, nici în altenecazuri asemănătoare, ci şi când păcătuim. Când un om cade, fiind cuprins şidoborât de păcat, când îl mustră conştiinţa, amintindu-şi necontenit păcatul, cândeste sufocat de tăria tristeţii, când arde în fiecare zi şi nu găseşte nici o mângâiere,deşi îl mângâie mulţi, atunci, dacă intră în biserică, pe nesimţite se mângâie şi

pleacă liniştit, auzind că mulţi sfinţi au căzut şi s-au ridicat şi au ajuns din nou lacinstea de mai înainte.

Ne ruşinăm de multe ori să spunem oamenilor păcatele noastre; dar chiar dacăle-am spune, mângâierea lor nu ne e de mare folos; dar când ne mângâie

Dumnezeu şi ne atinge inima, atunci e izgonită iute toată tristeţea adusă de satana. De aceea ne-au fost lăsate în scris căderile drepţilor, ca să câştige din ele şicei ce fac fapte bune, şi cei ce săvârşesc păcate.



Păcătosul nu-şi pierde nădejdea şi nu se descurajează când vede că un altul a căzut,dar a putut să se ridice iarăşi; dreptul ajunge mai râvnitor şi mai întărit când vedecă mulţi alţii, cu mult mai buni ca el, au căzut; atunci, înţeleptit de teama căderiiacelora, va fi totdeauna gata de luptă şi va avea mare grijă de el. Astfel, unulsăvârşeşte virtutea, iar celălalt scapă de deznădejde; unul stă tare, celălalt se ridicăiute din cădere.

Când un om ne mângâie tristeţea, părem pentru o clipă uşuraţi; dar mai pe următristeţea ne cuprinde iarăşi; când însă ne mângâie Dumnezeu, prin pilda altorace au păcătuit şi s-au mântuit pocăindu-se, atunci ni se face vădită bunătatea

Lui, ca să nu ne mai îndoim de mântuirea noastră; pentru că mângâierea ce o primim e trainică şi adevărată. Ca şi în cazuri de păcate, tot aşa şi în vreme de primejdie, vechile istorii ale Scripturii dau bune leacuri celor întristaţi, tuturor celor

ce vor să ţină seamă de ele.

De ni s-ar confisca averile, de-am fi calomniaţi, de-am fi băgaţi la închisoare, de-am fi biciuiţi, de-ar veni peste noi orice altă primejdie, iute putem să ne recăpătămcurajul când ne uităm la drepţii din Scriptură, care au îndurat aceleaşi suferinţe.

Când eşti bolnav şi te uiţi la alti bolnavi, boala ţi se înrăutăţeşte, iar adeseori capeţio boală pe care n-o aveai. Unii, de pildă, s-au îmbolnăvit de ochi numai pentru căs-au uitat la cei bolnavi de ochi. Cu sufletul nu-i aşa, ci cu totul dimpotrivă; dacă tegândeşti mereu la cei care au trecut prin aceleaşi suferinţe ca şi tine, ţi se uşureazătristeţea pricinuită de necazuri. De aceea şi Pavel îi mângâie pe credincioşi în acestchip, dându-le pildă nu numai pe sfinţii din viaţă, ci şi pe cei răposaţi.

Vorbind evreilor, care erau gata să se împiedice şi să cadă, le aduce înainte pe bărbaţii sfinţi, pe Daniel, pe cei trei tineri, pe Ilie, pe Elisei, grăindu-le aşa: Auînchis gurile leilor, au stins puterea focului au scăpat de ascuţişul săbiei, au fost ucişi cu pietre, au suferit batjocuri şi biciuiri, încă şi lovituri şi temniţă; au

pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, fiind lipsiţi strâmtoraţi îndurând rele,ei, de care nu era vrednică lumea.

Suferinţele împărtăşite uşurează suferinţa; şi, după cum atunci când suferi singur un necaz, necazul este fără mângâiere, tot aşa, când găseşti pe un altul care a căzutîn acelaşi necaz, necazul ajunge mai uşor.

Deci, ca să nu cădem doborâţi de toate necazurile ce vin peste noi, să fim cu mareluare-aminte la istoriile din Scriptură. Vom lua din ele temei de mare răbdare; ne



vor mângâia nu numai prin aceea că cei din vechime au îndurat aceleaşi suferinţeca şi noi, ci şi prin aceea că ne vor învăţa şi cum să scăpăm de nenorocirile ce vinasupra noastră; ne vor mai învăţa ca, după trecerea furtunii, să ne păstrăm tihna, sănu ne trândăvim, dar nici să ne mândrim. Nu-i deloc de mirare ca un om lovit denecazuri să fie smerit şi evlavios; aşa e natura încercărilor; îi sileşte să facă asta, săse întristeze, chiar pe cei cu inima de piatră.

Dar un suflet cu adevărat evlavios, care are neconte nit în fa ţ a ochilor pe Dumnezeu, nu- L uită niciodată pe Dumnezeu după ce a scăpat de încercări, aşacum îl uitau adesea iudeii; de aceea şi profetul îşi bate joc de ei, spunându-le:―Când îi ucidea pe ei îl căutau; se întorceau şi veneau la Dumnezeu‖; iar Moise,cunoscându-le năravul, îi îndemna adesea cu cuvintele: ―Când mănânci, când bei

când te saturi, ia aminte de tine însuţi, să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău‖. Şi aceasta s-a şi întâmplat; că spune Scriptura: ―A mâncat Iacov, s-a îngrăşat, s-a

lăţit şi a zvârlit din picioare cel iubit‖.

De aceea, sfinţii trebuie admiraţi nu numai pentru că au fost aşa de evlavioşi şi de filozofi în vremea când strâmtorarea era în toată puterea ei, ci şi pentru că aurămas tot aşa de sârguitori şi tot aşa de vrednici şi după trecerea furtunii, când s-au liniştit lucrurile.

Un cal atunci e de admirat, când poate merge frumos fără frâu; dar nu-i deloc deadmirat când merge frumos stăpânit cu frâu şi cu zăbale; mersul lui frumos trebuiepus pe seama frâului, nu pe seama firii deosebite a animalului. Tot aşa se poatespune şi despre suflet, nu-i deloc de admirat un suflet care-i liniştit din pricina

fricii ce-1 ameninţă; atunci să-mi arăţi filozofia sufletului şi toată buna lui rânduială, după ce au trecut încercările, după ce i -ai luat frâul fricii.

Dar tare mi-e teamă ca nu cumva, vrând să învinuiesc pe iudei, să nu învinuiescfelul nostru de vieţuire. Că şi noi facem la fel. Nu-i, oare, biserica prea strâmtă din

pricina mulţimii credincioşilor în zilele când suntem zguduiţi de foamete, deciumă, de grindină, de secetă, de foc, de năvala vrăjmaşilor?

Atunci filozofia noastră e mare, şi mare e şi dispreţuirea lucrurilor din lumeaaceasta; atunci nu ne mai supără nici dragostea de avere, nici dorinţa de slavă, nicidorul şi pofta de desfrânare, nici vreun alt gând păcătos, ci toţi cinstim peDumnezeu cu rugăciuni şi lacrimi; atunci desfrânatul se cuminţeşte, cel cu dor derăzbunare caută să se împace cu vrăjmaşul său, zgârcitul se pleacă spre milostenie,mâniosul, şi arţăgosul, ajunge smerit şi bun; dar, după ce Dumnezeu împrăştiemânia aceea, după ce a îndepărtat furtuna şi a făcut linişte după atâtea valuri, atunci



ne întoarcem iarăşi la gândurile şi faptele de mai înainte. Eu, pe vremeaîncercărilor, nu încetam de a vă prezice toate acestea şi de a vi le mărturisi maidinainte; dar cuvintele mele nu v-au folosit la nimic; au trecut ca umbra şi ca visul.Atât de repede aţi izgonit din minte toate încercările acelea.

De aceea mă tem acum, mai mult decât atunci, să nu atragem asupră -ne nenorocirimai mari decât cele dinainte şi să nu primim de la Dumnezeu o lovitură de care n-am mai putea scăpa. Când un om păcătuieşte des şi Dumnezeu îi trece cu vederea

păcatele lui, dar el nu câştigă nimic de pe urma îndurării lui Dumnezeu şi nu sedepărtează de păcat, atunci atrage asupra lui cea mai mare nenorocire, care -1striveşte desăvârşit, că nu mai are vreme de pocăinţă.

Aşa cum s-a întâmplat cu Faraon. Faraon s-a bucurat de îndelunga răbdare a luiDumnezeu şi la întâia plagă, şi la a doua, şi la a treia, şi la a patra, şi la plăgile de

mai târziu; dar pentru că n-a ajuns mai bun, a fost în sfârşit strivit şi a pierit cutoată oastea lui.

Aşa au păţit şi iudeii. De aceea şi Hristos, vrând să arate că locuitorii Ierusalimuluiau să piară şi că Ierusalimul are să fie pustiit, a spus: „De câte ori am voit să adun

pe f iii tăi şi n-aţi voit. lată vi se lasă casa voastră pustie‖. Mă tem să nu păţim şinoi aşa.

Nu ne învăţăm minte nici din suferinţele altora, nici din suferinţele noastre. Nu văspun aceste cuvinte doar vouă, celor acum de faţă, ci şi celor care şi-au pierdutzelul lor de fiecare zi, celor care au uitat necazurile de mai înainte, celor cărora nuîncetam a le spune, spărgându-mi pieptul: ―După ce vor trece încercările, sărămână în sufletele noastre amintirea încercărilor, pentru ca, amintindu -nenecontenit de binefacerea lui Dumnezeu, să mulţumim neîncetat Celui ce ne-afăcut această facere de bine‖.

Acestea vi le spuneam atunci; vi le spun şi acum; iar prin voi, acelora. Să imităm pe sfinţii care n-au fost doborâţi de necazuri; dar nici n-au ajuns trândavi când auavut iarăşi viaţă liniştită, aşa cum au ajuns mulţi dintre noi, ca nişte corăbii uşoare,

scufundate de orice val. Când a bântuit sărăcia, eram smeriţi şi cu capul plecat; dar după ce ne-am îmbogăţit, iarăşi ne-am îngâmfat şi am ajuns neînchipuit denepăsători.

De aceea vă rog să lăsăm la o parte totul şi să ne punem în rânduială sufletele spremântuirea fiecăruia dintre noi.



Dacă sufletul este în bună rânduială, îndurăm cu uşurinţă, de dragul porunciiStăpânului şi al nădejdii în El, foametea, f ie boala, fie calomnia, fie pierdereaaverilor, fie orice altceva; după cum iarăşi, dacă sufletul nostru nu-i împăcat cuDumnezeu, grijile şi multele supărări ne vor sfâşia viaţa, de-ar curge bogăţia pârâu,de-am avea copii, de-am avea bani cu nemiluita.

Să nu umblăm dar după bogăţie, nici să fugim de sărăcie; ci fiecare să neîngrijim înainte de toate de sufletul nostru; să-1 facem destoinic şi pentruchivernisirea vieţii de aici, şi pentru plecarea de aici. încă puţin şi se va facecercetarea fiecăruia dintre noi, când toţi ne vom înfăţişa înainteaînfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos, însoţiţi de faptele noastre, când cu ochii noştri vom vedea aici, lacrimile orfanului, colo desfrânările noastreneruşinate, cu care ne-am înnebunit sufletele; ici suspinele văduvelor, colo

purtarea nemiloasă faţă de săraci, jefuirea sărmanilor; şi nu numai acestea şi

cele asemenea acestora, ci şi faptele noastre netrebnice, pe care le-am săvârşit cu mintea.

Că Hristos a spus că este Judecător al gândurilor. Judecător al cugetelor şi iarăşi că cercetează ―inimile şi rărunchii‖ şi că răsplăteşte ―fiecăruia după

faptele lui.

Cuvintele acestea le spune nu numai celor care trăiesc în lume, ci şi celor care şi-auridicat chilii în munţi, ca să ducă acolo viaţă singuratecă; că unii ca aceştia nu suntdatori să-şi păzească numai trupurile lor de întinăciunea desfrânării, ci şi sufletul,de orice poftă drăcească.

Apostolul Pavel nu vorbeşte numai femeilor, ci şi bărbaţilor şi întregii Biserici,spunând că cel ce trăieşte în feciorie trebuie să fie sfânt şi cu trupul, şi cu duhul; şiiarăşi: înfăţişaţi trupurile voastre fecioară curată. Cum curată? Neavând pată sauzbârcitură.

Că şi fecioarele acelea, care au avut candelele stinse, erau fecioare la trup, dar nu erau curate la inimă; chiar dacă nu le stricase bărbatul , le stricase dragostea

de bani; trupul le era curat, dar sufletul le era plin de desfrânare, de gândurirele cuibărite în el, de dragostea de avuţii, de neomenie, de mânie, de invidie, delene, de uitare, de mândrie; toate acestea pângăreau sfinţenia fecioriei lor.

De aceea şi Pavel spunea: Fecioara să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; şi iarăşi: Să se înfăţişeze fecioară curată lui Hristos.



După cum trupul se strică de desfrânare, tot aşa şi sufletul se pângăreşte de gânduridrăceşti, de învăţături rele, de cugete netrebnice. Cel care spune: ―Sunt curat latrup‖, dar poartă în suflet pizmă fratelui său, acela nu-i curat. Pizma i-a stricatfecioria.

Tot aşa nu-i curat nici cel care umblă după slavă deşartă. Dorinţa de slavă i-astricat fecioria.

Odată intrată această patimă în suflet, fecioria sufletului s-a dus. Cel care urăşte pefratele său este mai degrabă ucigaş decât curat la trup şi suflet, decât fecior. Pe scurt, îşi pierde fecioria orice om stăpânit de o patimă rea.

De aceea Pavel a izgonit toate aceste amestecuri rele şi ne-a poruncit să fim feciorelnici în aşa chip, ca să nu primim de bunăvoie nici un gând vrăjmaş în

sufletul nostru.

Ce să vă mai spun pe lângă acestea? Să vă spun cum putem fi miluiţi de Dumnezeu, cum să ne mântuim? Să vă spun! Să suim totdeauna în inima noastrărugăciunea şi roadele ei, adică smerenia şi blândeţea, ―învăţaţi de la Mine, spune

Hristos, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre‖ ;iar David spune: ―Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrântă şi smerită

Dumnezeu nu o va urgisi‖.

Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscă tor.

Ia şi tu aminte, frate! Când vezi că te loveşte şi te supără o nenorocire la care nute aşteptai, nu alerga la oameni, nu umbla după ajutor omenesc, ci lasă la o

parte pe toţi şi aleargă cu mintea la Doctorul sufletelor. Numai Cel ce a plăsmuit inimile noastre deosebi şi cunoaşte toate lucrurile noastre, numai Acela poatevindeca inima; El poate să intre în conştiinţa noastră, să ne atingă inima şi să nemângâie sufletul. Dacă nu ne mângâie El inimile, mângâierile omeneşti sunt

zadarnice şi fără de folos; după cum, iarăşi, când ne mângâie Dumnezeu, nu ne

poate vătăma nimeni, de ne-ar necăji mii şi mii de oameni. Când Dumnezeuîntăreşte inima, nimeni n-o poate clătina.

Ştiind acestea, iubiţilor, să alergăm totdeauna la Dumnezeu, Care vrea şi poate săne scape de necazuri şi nenorociri. Când e vorba să rugăm pe oameni, trebuieneapărat să dăm mai întâi ochii cu portarii lor, să rugăm pe favoriţii şi pelinguşitorii lor, să batem cale lungă; dar când e vorba să rugăm pe Dumnezeu,



nimic din toate acestea; pe Dumnezeu îl rugăm fără mijlocitori, fără bani; El neascultă rugămintea fără cheltuieli. E de-ajuns numai să strigăm din inimă şi săvărsăm lacrimi, ca să intrăm îndată la Dumnezeu şi să- L atragem spre milă.Când rugăm pe un om, de multe ori ne temem ca nu cumva să fie de faţă unduşman sau unul dintre potrivnicii noştri, să audă cererea noastră şi să înfăţişezespusele noastre altfel şi să strice dreptatea. Când însă rogi pe Dumnezeu nu poţi

bănui nimic din acestea.

Dumnezeu ne spune: ―Când vrei să Mă rogi, vino singur la Mine, fără să fie cineva de fa ţă, strigă cu inima, fără să mişti buzele!‖. ―Intră, spune Hristos, încămara ta! închide uşa şi te roagă Tatălui tău întru ascuns; şi Tatăl tău, Carevede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare‖. Vezi ce cinste covârşitoare? Dumnezeu îţi spune: ―Când Mă rogi, să nu te vadănimeni! Dar când te cinstesc Eu, aduc martoră întreaga lume pentru binefacerea ce-

ţi fac.

Să ne convingă aceste cuvinte să nu ne rugăm de ochii lumii, nici împotrivaduşmanilor noştri şi nici să- L învăţăm pe Dumnezeu cum să ne ajute.

Dacă apărătorilor şi avocaţilor le spunem numai pricina pentru care ne judecăm şilăsăm pe seama lor chipul apărării, să rânduiască ei lucrurile noastre cum vor, apoicu mult mai mult trebuie să facem asta cu Dumnezeu.

I-ai spus Lui pricina ta? I-ai spus ce ai păţit? Nu- I mai spune cum să te ajute!

Dumnezeu ştie bine folosul tău. Sunt mulţi oameni care pun în rugăciunile lor miide cereri, spunând: ―Doamne, dă-mi sănătate trupului, îndoieşte-mi averile,

pedepseşte pe duşmanul meu!‖, cereri pline de multă nesocotinţă. Trebuie să laşi lao parte toate aceste cereri şi să te rogi lui Dumnezeu aşa cum s-a rugat vameşul:―Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!‖ , şi Dumnezeu ştie cum să te ajute.

―Căutaţi, spune Domnul, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate acestea sevor adăuga vouă‖.

Aşadar, iubiţilor, aşa să filozofăm: să ne rugăm cu durere în suflet şi cu smerenie, bătându-ne pieptul ca şi vameşul şi vom dobândi ceea ce cerem; dar dacă ne rugăm plini de mânie şi de furie, Dumnezeu se va scârbi de noi şi ne va urî.

Să ne zdrobim dar inima, să ne smerim sufletele; să ne rugăm şi pentr u noi, darşi pentru duşmanii noştri. Dacă vrei să îndupleci pe Judecător ca să vină în



ajutorul sufletului tău şi să- L faci să fie de partea ta, nu- L ruga niciodată împotriva duşmanului tău. Aşa este felul de judecată al Judecătorului nostru.

Face dreptate şi împlineşte cererile acelora care se roagă pentru duşmani, care nu poartă în suflet dor de răzbunare, care nu se ridică împotriva duşmanilor lor. Şi cucât se roagă mai mult lui Dumnezeu aşa, cu atât Dumnezeu îi pedepseşte maicumplit pe duşmanii lor, dacă ei nu se lasă de răutăţile lor, dacă nu se pocăiesc.

Căutaţi, iubiţilor, să nu vă necăjiţi îndată şi să nu vă supăraţi când vă ocărăşte cineva, ci , filozofând, să mulţumiţi, aşteptând ajutorul Domnului.

N-ar putea oare Dumnezeu să ne dea cele bune înainte de a-L ruga? N-ar puteaoare să ne dăruiască o viaţă lipsită de dureri şi fără de necazuri? Da, dar n-o

face, din dragoste pentru noi.

- Dar pentru ce îngăduie să avem necazuri şi nu ne scapă iute de necaz? - Pentru ca noi să stăruim, cerându- I sprijinul Lui, ca să alergăm la El şi să-Lchemăm mereu în ajutor. Dumnezeu trimite peste noi dureri trupeşti, lipsă deroade, foamete, pentru ca, siliţi de aceste strâmtorări, să stăm totdeauna cu ochii aţintiţi spre El şi aşa, datorită unor necazuri trecătoare, să moştenim viaţ a ceanetrecătoare.

Suntem deci datori ca şi pentru necazuri să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care pemulte căi ne vindecă şi ne mântuie sufletul.

Dacă oamenii ne fac un bine cât de mic şi apoi fără voia noastră îi supărăm puţin,se supără că ne-au făcut bine şi îşi blesteamă zilele; Dumnezeu însă nu este aşa; ci,când e dispreţuit şi ocărât după ce a făcut bine, se apără îndată şi dă socoteală celor ce L-au ocărât, grăind aşa: ―Poporul Meu, ce ţi -am făcut ţie?‖. Iudeii nu voiau să-L numească Dumnezeul lor, iar El nu înceta a-i numi popor al Său; iudeiirespingeau stăpânirea Lui, iar El nu-i tăgăduia, ci căuta să Şi-i facă prieteni, îi trăgea la El, spunându-le: ―Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie?.

Ţi-am fost, oare, împovărător, greoi, de nesuferit? Dar nici asta n-o poţi spune!Chiar dacă aş fi fost aşa, nici atunci n-ar fi trebuit să te abaţi! Care e fiul pe carenu-1 ceartă tatăl?

Totuşi nici asta n-o puteţi spune!‖. Şi iarăşi, în altă parte. Dumnezeu le spune: ―Ce greşeală au găsit părinţii voştri întru Mine?‖.



Mari şi minunate sunt cuvintele acestea. Iată ce vrea să spună Dumnezeu cucuvintele: ―Ce am greşit?‖. Da, Dumnezeu îi întreabă pe oameni: ―Cu ce amgreşit?‖, întrebare pe care nici robii nu îndrăznesc s-o pună stăpânilor lor. ŞiDumnezeu nu le spune: ―Cu ce v-am greşit?‖, ci: ―Cu ce am greşit părinţilor voştri?‖. ―Dar voi, le spune Dumnezeu iudeilor, nici asta n-o puteţi spune, pentrucă îmi păstraţi ură strămoşească.

Că n-am dat prilej strămoşilor voştri să-Mi învinuiască purtarea Mea de grijă, că i-aş fi trecut cu vederea în vreo împrejurare mare sau mică‖. Şi Dumnezeu n-a spus:―Ce au avut părinţii voştri?‖, ci: ―Ce au găsit?‖. ―Multe au căutat ei, spuneDomnul, mult au răscolit ei în atâţia ani cât au fost sub călăuzirea Mea, dar n-augăsit greşeală întru Mine‖.

Pentru toate acestea, dar, să alergăm necontenit la Dumnezeu; în orice necaz să

căutăm mângâierea Lui; în orice nenorocire, mila Lui, izbăvirea Lui; în orice încercare, ajutorul Lui.

Oricât de mare ar fi răul, oricât de mari nenorocirile. Dumnezeu le poate punecapăt, le poate îndepărta, nu numai atât, ci bunătatea Lui ne va da şi toată tăria,şi puterea, şi slava cea bună, şi sănătatea trupului, şi filozofia sufletului, şi bunele nădejdi, şi putinţa de a nu păcătui iute. Să nu murmurăm, dar, ca robii cei nerecunoscători, nici să învinuim pe Stăpân, ci în toate să- I mulţumim şi osingură faptă să o socotim rea: păcatul faţă de El.

Dacă vom fi însufleţiţi de astfel de gânduri faţă de Dumnezeu, nu vor veni pestenoi nici boala, nici sărăcia, nici necinstea, nici lipsa de roade, nimic din cele ce

par a fi pline de tristeţe, ci vom avea necontenit bucurii curate şi sfinte şi vomdobândi şi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin.




Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a IX-a despre pocăinţă şi către cei cepleacă de la Sfânta Liturghie, în care şi despre Sfânta Masă şi despre

Judecata viitoare

După cum semănătorii n-au nici un folos dacă aruncă seminţele pe cale, tot aşa şinoi n-avem vreun folos de pe urma numelui de creştin dacă faptele noastre nu sunt

pe măsura numelui.

Iar dacă vreţi, am să vă aduc martor de credinţă pe Iacov, fratele Domnului, carezice: ―Credinţa fără fapte este moartă‖. Este deci nevoie de fapte; fără de ele nici

numele de creştin nu ne poate fi de folos. Să nu te minunezi! Spune-mi, te rog, estede vreun folos soldatul care stă în armată, dar nu-i vrednic de armată şi nu luptă pentru împăratul care îl hrăneşte? Ar fi, poate, mai bine să nu stea în armată decâtsă batjocorească cinstea împăratului.

Aşa şi cu creştinii. Nu merită, oare, să fie pedepsiţi când nu luptă pentru împăratullor? Dar pentru ce spun: când nu luptă pentru împăratul lor? Facă Dumnezeu sălupte pentru sufletele lor!

- Dar cum pot, mi se poate spune, să fiu în lume, înconjurat de treburi, să slujescîmpăratului şi să mă mântuiesc? - Ce spui, omule? Vrei să- ţi spun pe scurt că nu locul te mântuie, ci purtarea şi voinţa?

Adam era în Rai, ca într-un port, şi s-a înecat; Lot era în Sodoma, ca pe mare, şi s-a mântuit; Iov stătea pe gunoi şi s-a îndreptăţit, iar Saul era în mijlocul bogăţiilor şi şi -a pierdut împărăţia - şi pe cea de aici, şi pe cea de dincolo.



plecaţi în jos, dar cu sufletul ridicat în sus. Să suspinăm, fără să ni se audă glasul, dar cu inima să ne bucurăm.

Oare, nu vedeţi cât de nemişcaţi stau cei ce sunt lângă împăratul acesta pământesc,trecător şi muritor? Nu scot o vorbă, nu se clintesc, nu aruncă ochii ici şi colo, cistau înfricoşaţi şi plini de cutremur. Ia pildă de la ei, omule, şi te rog să te înfăţişeziînaintea lui Dumnezeu aşa cum te-ai duce înaintea împăratului celui pământesc.Dar trebuie să te înfăţişezi cu mult mai multă frică înaintea împăratului celuiceresc. Acestea vi le-am spus adeseori şi nu voi înceta a vi le spune, până ce nu voivedea că v-aţi îndreptat.

Când intrăm în biserică, să intrăm cum se cuvine lui Dumnezeu. Să nu avem însuflet dor de răzbunare, ca nu cumva rugându-ne, când spunem: ―Iartă-ne nouă,

precum şi noi iertăm greşiţilor noştri‖, să ne rugăm împotriva noastră.

înfricoşătoare sunt cuvintele acestea! Cel ce le rosteşte, aproape că strigă aşa luiDumnezeu: ―Am iertat. Stăpâne, iartă-mă! Am dezlegat, dezleagă-mă! Le-am lăsat,lasă-mi-le! Dacă le-am ţinut, ţine-mi-le! Dacă n-am iertat vecinului păcatele lui, numi le ierta nici Tu pe ale mele. Cu măsura cu care am măsurat, măsoară -mi şi Tumie!‖.

Ştiindu-le dar pe toate acestea, gândindu-ne la ziua cea înfricoşătoare a Judecăţii,la focul iadului şi la muncile cele înfricoşătoare de acolo, să ne întoarcem de pecalea noastră cea rătăcită. Va veni vremea când teatrul lumii acesteia se va risipi.Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei vieţi, nu mai putem neguţători;după ce s-a închis stadionul, nu mai putem fi încununaţi.

Timpul de acum e timp de pocăinţă; acela, de judecată! Timpul de acum e timpul luptelor; acela, al cununilor! Timpul de acum e timp de osteneală; acela, de odihnă! Timpul de acum e timp de muncă; acela, de răsplată!

Deşteptaţi-vă, vă rog, deşteptaţi-vă şi să ascultăm cu râvnă cele spuse! Am trăit cutrupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit în plăceri, să trăim şi în fapte de virtute! Am

trăit în trândăvie, să trăim şi în pocăinţă!

―Pentru ce te trufeşti, tină şi cenuşă?‖. Pentru ce te mândreşti, omule? Pentru cete făleşti? Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem lamorminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om descompus,oasele roase, trupurile putrezite. Dacă eşti înţelept, priveşte! Dacă eşti priceput,spune-mi: Cine e împăratul, cine e ostaşul? Cine e stăpânul, cine e robul? Cine e



înţeleptul, cine e neînţeleptul? Unde-i frumuseţea tinereţii? Unde-i faţa ceafrumoasă? Unde-s ochii cei strălucitori? Unde-i nasul cel bine întocmit? Unde-s

buzele cele arzătoare? Unde-i frumuseţea obrajilor? Unde-i fruntea cea luminoasă?Nu-s toate praf? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate putreziciune?Gândindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducându-ne aminte de ziua noastră cea dinurmă, să ne întoarcem, cât mai avem timp, de pe calea noastră cea rătăcită. Am fostcumpăraţi cu Sânge scump.

Pentru aceasta Dumnezeu pe pământ S -a arătat. Pentru tine, omule, Dumnezeu pe pământ S -a arătat şi nu avea unde să- Şi plece capul. Vai, ce minune !

Judecătorul vine să fie judecat pentru cei vinovaţi! Viata gustă moarte!Creatorul este pălmuit de creatură! Cel ce nu poate fi privit de Serafimi estescuipat de rob, gustă oţet şi fiere, este împuns cu suliţa, este pus în mormânt! Şi

tu, spune-mi, te trândăveşti, dormi, dai din umeri cu dispreţ, omule?

Nu ştii că, de ţi-ai vărsa sângele tău pentru El, nici aşa n-ai făcut ce erai dator săfaci că altul e sângele Stăpânului, şi altul sângele robului!

Pocăieşte-te şi întoarce-te înainte de ieşirea sufletului, ca nu cumva să vină moarteaşi tot leacul pocăinţei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinţa; şinumai aici; în iad n-are nici o putere.

Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! Să facem binele ca să scăpăm de iadul cel fără de sfârşit ce va să fie şi să ne învrednicim de Împărăţia C erurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea învecii vecilor. Amin.




Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre pocăinţă

Ieri am stat departe de voi, dar nu de bună-voie, ci silit. Am fost departe de voi cutrupul, dar nu cu gândul; departe de voi cu trupul, dar nu cu mintea. Pe cât puteameram lipit de voi şi pe toţi în minte vă aveam.

Că iarăşi, aceeaşi boală trecătoare mă ţinea ; dar m-am grăbit să văd feţele voastre;şi cu rămăşiţele bolii încă în mine, am alergat la voi, dragii mei.

Bolnavii caută, după boală, să se spele şi să facă baie; eu însă, am socotit cu cale să

văd doritele voastre feţe, ca să-mi potolesc dorul de a vă predica; doream să vădacest ocean mare cu a pă nesărată, această mare lipsită de valuri. Am venit să vădogorul vostru cel curăţit de mărăcini.

Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica ?

Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră ?

Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, care ne învaţă cele de taină; nu -i Eva,care ne pune piedică, ci biserica, care ne ţine în picioare; nu sunt aici frunze decopac, ci rodul Duhului ; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug.

Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite desărăcia firii, ci cinste cu libertatea de voinţă – dacă găsesc lup, îl fac oaie, nuschimbând firea, ci prefăcând voinţa.



De aceea n-ai greşit de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe.Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica, însă,

primeşte animale şi le schimbă.

Iată ce vreau să spun ! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.

În biserică, însă, intra uliu şi iese porumbiţă; intră lup şi iese oaie; intră şarpe şiiese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.

Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor,secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului,

sabie care-i taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdei. Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în Rai, pocăinţa biruie pe diavol, după

cum încrederea în noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă!

Eşti păcătos? Nu deznădăjdui ! Şi eu nu voi înceta de a vă unge neîncetat cuaceste alifii. Ştiu doar ce armă puternică avem împotriva diavolului atunci când nu

pierdem nădejdea.

De ai păcate, nu deznădăjdui! Şi n-am să încetez de a-ţi spune necontenit aceasta. De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te !

Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc, când părţi dinele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodatănu încetăm a face asta.

Te-ai învechit azi din pricina păcatului ? Inoieş te-te prin pocăinţă!

- Dar pot să mă mântui, dacă mă pocăiesc? Da, poţi ! Am trăit toată viaţa în păcate! Dacă mă pocăiesc mă mântui? Da! De unde-o ştiu? De la iubirea deoameni a Stăpânului tău!

- Să am oare încredere numai în pocăinţa de care îmi vorbeşti ? Este oare înstare pocăinţa să şteargă atâtea păcate? - Dacă ar fi numai pocăinţă, atunci, pe bună dreptate, teme-te ! Dar când iubirea

de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj!

Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui cu cuvântul nu se poatetălmăci.



Păcatul tău are hotar ; leacul, însă, nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcatfăcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.

Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul ! Închipuie-ţi o scânteie ce cade în ocean ! Poaterămâne ea aprinsă ? Poate să se vadă ? Nu ! Ei bine, ce e scânteia faţă de ocean,aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, niciatâta, ci cu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare-ar fi tot are margini.

Bunătatea lui Dumnezeu, însă, e fără de margini.

Nu vă spun acestea, ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac şi mai sârguitori.

V-am sfătuit de atâtea ori să nu vă mai duceţi la teatru (la teatru, unde se jucau

piese imorale, păgâne). Ai auzit dar nu m-ai ascultat. Te-ai dus la teatru şi ai călcatcuvântul meu. Dar să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică şi să mă auzi din nou !

- Te-am auzit şi nu ţi-am păzit cuvântul! Cum pot să mai vin iarăşi la biserică?

- Deocamdată ştii, că n-ai păzit cuvântul meu ! Deocamdată te ruşinezi, roşeşti, porţi zăbala, fără să te mai mustre cineva! Deocamdată cuvântul meu a prinsrădăcină în cugetul tău, iar învăţătura mea te curăţeşte, fără ca eu să mă arăt. Numi-ai păzit cuvântul ! Dar te osândeşti ! Ei bine, pe jumătate l-ai păzit, chiar dacănu l-ai păzit! L-ai păzit, pentru că ai spus: ―Nu l-am păzit !‖. Cel care seînvinuieşte că n-a păzit cuvântul meu, se sârguieşte să-l păzească. Ai fost laspectacol? Ai săvârşit fărădelegea? Ai ajuns rob unei femei desfrânate ? Ai venitde la teatru? Ţi-ai adus din nou aminte de cuvântul meu? Te-ai ruşinat? Ei bine,vino la biserică! Te-ai întristat? Roagă-te lui Dumnezeu! Te-ai ridicat până laatâta !

- Vai mie, am auzit cuvântul tău şi nu l-am păzit ! Cum să mai intru în biserică?Cum să-l mai aud iarăşi ?

- Dimpotrivă, intră ! Intră, tocmai pentru că nu l-ai păzit, ca să-l auzi din nou şi să-l păzeşti. Dacă doctorul îţi dă o doctorie şi nu te vindeci, nu-ţi mai dă oare a doua ziaceeaşi doctorie ?

Să ne închipuim un tăietor de lemne. Vrea să taie un stejar, îşi ia toporul şi dă cu ella rădăcină. Dacă-i dă o lovitură şi nu cade copacul cel fără de roade, nu-i dă oarealtă lovitură, a patra, a cincea, a zecea? Fă şi tu la fel ! Stejar este desfrânarea, e



copac fără de roade; face ghinda, hrană pentru porci. De multă vreme eînrădăcinată desfrânarea în sufletul tău ! A acoperit conştiinţa ta cu coajă de copac.

Cuvântul meu e toporul. L-ai auzit într-o singură zi ! Cum să fie doborâtădesfrânarea dintr-o dată, când e înrădăcinată în tine de atâta vreme ? Să nu teminunezi de-mi vei auzi cuvântul de două ori, de trei ori, de o sută de ori, chiar dezeci de mii de ori !

Caută numai să tai lucrul cel rău şi vânjos, adică obişnuinţa cea rea. Iudeii mâncaumană în pustie şi căutau ceapă din Egipt, spunând : ―Bine ne era nouă în Egipt !‖ (Numeri XI, 18).

Atât de ruşinos şi rău lucru este obişnuinţa cu păcatul ! Îţi spun : Nu te iubesc, nu-ţimulţumesc, nu te îmbrăţişez, pentru că ai reuşit să te dezbări de obişnuinţa cea rea

în zece zile, în douăzeci de zile sau în treizeci de zile, ci te iubesc că nu te-aideznădăjduit; te iubesc că te-ai ruşinat de păcat şi l-ai osândit!

Iarăşi am început să vorbesc de dragoste !

Ai auzit cuvântul meu, ai plecat de la biserică şi l-ai călcat ? N-ai făcut ce ţi-amspus ? Să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică !

Ruşinează-te când păcătuieşti, nu te ruşina când te pocăieşti !

Uită-te ce a făcut diavolul din tine ! Păcatul şi pocăinţa sunt două lucruri diferite.

Păcatul este rana, pocăinţa leac. După cum în trup sunt şi răni şi doctorii, tot aşaşi în suflet sunt şi păcate şi pocăinţă.

Păcatul aduce ruşine, pocăinţa îndrăznir e. Ascultă-mă, te rog, cu mare luareaminte, ca nu cumva amestecând rânduiala, să pierzi folosul. Este deci rana şidoctorie, păcat şi pocăinţă.

Păcatul este rana, pocăinţa doctoria. În rană este puroi, în doctorie curăţire depuroi; în păcat puroi, în păcat ocara, în păcat batjocura; în pocăinţă îndrăznire, în

pocăinţă libertate, în pocăinţă curăţire de păcate.

Ascultă-mă cu luare aminte ! Păcatului îi urmează ruşinea, pocăinţei îndrăznirea.



Eşti atent la cele ce spun ? Satana a schimbat rânduiala asta şi a dat păcatuluiîndrăznire, iar pocăinţei ruşine. N-am să mă opresc din vorbit până diseară, pânănu voi lămuri ce spun ! Trebuie să-mi împlinesc făgăduinţa. E cu neputinţă să măstăpânesc. Este rană şi doctorie; rana are puroi; doctoria puterea de a curăţi puroiul.Este oare puroi în doctorie ? Este oare vindecare în rană ?

Nu-şi păstrează oare rana rânduiala ei, iar doctoria rânduiala ei ? Se poate schimbaoare rană în doctorie şi doctoria în rană ? Nicidecum !

Să venim acum la sufletul păcătoşilor. Păcatul are ruşine, păcatul are ocară şinecinste; pocăinţa are îndrăznire, pocăinţa are post, pocăinţa are dreptate.―Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi‖ (Isaia XLIII, 26) ; şi :―Dreptul este singur p ârâşul lui de la cel dintâi cuvânt‖ (Proverbe XVIII, 17).

Satana, ştiind că păcatul e însoţit de ruşine, care e în stare să îndepărteze pe

păcătos de păcat, iar pocăinţa este însoţită de îndrăznire, care e în stare săatragă pe cel care se pocăieşte, a schimbat rânduiala şi a dat pocăinţei ruşinea,iar păcatului îndrăznirea. De unde aceasta ?

- Ţi-o spun eu ! Păcătosul este târât de pofta cumplită spre o femeie desfrânată;merge în urma desfrânatei ca un rob; intră în locuinţa ei; nu se ruşinează, nuroşeşte când se împreunează cu desf rânata, când săvârşeşte păcatul; nici un pic deruşine, nici un pic de roşeaţă pe obraz. Iese de acolo după săvârşirea păcatului. Dar ca să se pocăiască, se ruşinează. Nemernice ! Când te împreunai cu desfrânata nu teruşinai, dar când ai venit să te pocăieşti, te ruşinezi ? Îmi spui că ţi-i ruşine ?

Pentru ce nu ţi-a fost ruşine când te desfrânai ? Săvârşeşte fapta şi nu se ruşinează !O spune şi roşeşte ! A diavolului este viclenia aceasta ! Diavolul nu-l lasă pe

păcătos să se ruşineze când face păcatul, ci-l împinge să-i săvârşească în văzullumii. Ştie doar diavolul că dacă s-ar ruşina, ar fugi de păcat; dar îl face să seruşineze, când se pocăieşte; ştie doar diavolul că dacă se ruşinează să-şi spună

păcatul, nu se mai pocăieşte. Două rele îi face diavolul: îl atrage spre păcat şi -l îndepărtează de pocăinţă.

Pentru ce ţi-i ruşine să-ţi spui păcatul? Când ai făcut desfrânare nu ţi-a fost ruşine.Când iei doctoria te ruşinezi? Când te scapi de păcat, te ruşinezi ? Se cuvenea să teruşinezi atunci când păcătuiai ! Atunci trebuia să-ţi fie ruşine ! Când ai ajunspăcătos, nu te-ai ruşinat şi te ruşinezi acum când ai să ajungi drept? ―Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi‖ (Isaia XLIII, 26). Cât este de mareiubirea de oameni a Stăpânului ! N-a spus: ,,Ca să nu fii pedepsit !‖, ci ―ca să te

îndreptezi !‖.



- Nu îi este de ajuns, Doamne, păcătosului că nu-l pedepseşti ? Pentru ce îl mai faciîncă şi drept? Nu ! Îţi răspunde Dumnezeu. Uită-te cu luare aminte la cuvintele : ―îlfac drept‖. Dar cu cine a făcut Stăpânul asta ?

Cu tâlharul! Când tâlharul a spus celuilalt tâlhar numai acele cuvinte : ―Nici tu nute temi de Dumnezeu ? Noi pe bună dreptate, că am primit cele cuvenite pentru

faptele noastre‖ (Luca XXIII, 20-41). Atunci Mântuitorul i-a spus : ―Astăzi vei fi cu Mine în Rai !‖ (Luca XXIII, 43). Nu i-a spus: ―te scap de osândă şi depedeapsă‖, ci l-a făcut drept şi l-a băgat în R ai.

Ai văzut că a ajuns drept în urma mărturisirii ? Mult- iubitor de oameni esteDumnezeu !

Nu şi-a cruţat pe Fiul Său, ca să cruţe pe rob !

A dat pe cel Unu-Născut, ca să răscumpere pe nişte robi nerecunoscători !

A dat sângele cel scump al Fiului Lui !

O, iubire de oameni a Stăpânului ! (Ioan III, 16; Romani VIII, 32).

Să nu-mi spui iarăşi : Am făcut multe păcate ! Cum voi putea să mă mai mântui?

-Tu nu poţi. Stăpânul tău poate ! Şi atât, încât să- ţi şteargă păcatele ! Uită-tecu luare aminte la ce spun ! Aşa îţi şterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămâne niciurmă de păcat ! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci oricât de mult s-arstrădui doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârşit.

Te loveşti la faţă ; rana s-a tămăduit, dar rămâne urma, mărturia rănii şi ea strică frumuseţea chipului şi se străduieşte mult doctorul să şteargă urma , dar nu poate ; ise împotriveşte şi slăbiciunea firii omeneşti şi neputinţa artei medicale şi neputinţadoctorilor.

Dar Dumnezeu, când şterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie sărămână semn, ci odată cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea, odată cu izbăvirea

de pedeapsă d ă şi dreptate şi face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit.

Dumnezeu pierde păcatul şi-l face să nu mai fie, nici să mai revină, atât dedesăvârşit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn. nu tu mărturie, nu tu dovadă!



Poate că cineva m-ar întreba : de unde se vede asta ?

- Se cuvine, deci, să aduc dovezi de cele ce spun, ca să nu fie spusele mele numai osimplă afirmare. Şi am să vin cu dovezi din Scripturi, ca să capete temei ce v -amgrăit.

Am să vă aduc oameni răniţi, un popor întreg, oameni plini de bube, de puroi, deviermi, toţi numai o rană, toţi numai bube, care au putut să se vindece aşa de bine,că n-a mai rămas pe ei urmă, că n-a mai rămas semn, că n-a mai rămas mărturie.

N-au avut o rană, nu două, nu trei, nu patru, ci din cap până în picioare erau numaio rană. Fiţi cu luare aminte la ce am să vă spun ! Cuvântul ce vi-l spun e mântuitorşi ne priveşte pe toţi. Eu prepar doctorii mai bune ca doctorii, doctorii pe care niciîmpăraţii nu le pot prepara. Ce poate face un împărat ? Poate scoate din închisoare

dar din iad nu poate libera; poate să dea bani, dar sufletul nu-l poate mântui.

Eu am să vă dau pe mâna pocăinţei, ca să-i cunoaşteţi puterea, să-i cunoaşteţi tăria,să cunoaşteţi că păcatul nu o biruie, că nu-i fărădelege în stare să-i biruie puterea.

Deocamdată am să vă aduc mărturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii deoameni, plini de bube, răniţi, plini de nenumărate păcate, care, prin pocăinţă, au

putut să se mântuie, că nu le-a mai rămas nici urmă, nici semn de la buboaiele demai înainte.

Fiţi însă, cu mare luare aminte la ce vă spun; şi nu fiţi numai cu luare aminte, cicăutaţi să şi ţineţi minte cele ce-am să spun, ca să-i învăţaţi şi pe cei care lipsesc şiaşa să-i faceţi mai sârguincioşi pe cei care au fost lipsiţi de folosul celor ce s-auspus.

Să vină înaintea noastră Isaia, cel care a văzut pe Serafimi, cel care a auzit cântareacea de taină, cel care a preziz multe şi multe despre Hristos. Să-l întrebăm ce-a vrutsă spună prin cuvintele: ―Vedenia pe care a văzut -o Isaia asupra Iudeii şi

Ierusalimului‖ (Isaia I, 1).

- Spune-ne, profete, vedenia pe care ai văzut-o !

―Ascultă, cerule şi ia în urechi, pământule, că Domnul a grăit‖ (Isaia I, 2). Cum, profetule, una făgăduieşti şi alta ne spui ? Dar ce-am făgăduit ?



- Când ai început să grăieşti, ai spus : ―Vedenie asupra Iudeii şi Ierusalimului‖ şilaşi Iudeea şi Ierusalimul şi vorbeşti cu cerul şi spre pământ îţi îndrepţi cuvântul;laşi pe oamenii cei cuvântători şi vorbeşti cu stihiile cele necuvântătoare.

- Pentru că cei cuvântători au ajuns mai necuvântători decât animalele. Dar nunumai pentru asta, ci şi pentru că Moisi a grăit tot aşa, spunând : ―Ascultă, cerule,şi ia aminte pământule, la graiurile gurii mele!‖ (Deuteronom XXXII, 1), cândavea să-i bage pe iudei în pământul făgăduinţei şi când a văzut ce avea să se

întâmple, anume că iudeii aveau să calce în picioare toate cuvintele lui. ―Iaumartori cerul şi pământul, a spus Moisi, că dacă veţi pe Domnul Dumnezeu dupăce veţi intra în pământul făgăduinţei, veţi fi împrăştiaţi în toate neamurile‖. A venit Isaia şi avea să înfăptuiască ameninţarea lui Moisi, Isaia nu mai putea luaca martor pe Moisi, că murise, nici pe cei ce auziseră ameninţarea, că muriseră şiei; atunci a chemat stihiile, pe care le luase martore şi Moise : ―Iată, iudeilor, aţi

pierdut făgăduinţa! Iată aţi părăsit pe Dumnezeu ! Cum să te cheme, Moisi ? Aimurit şi te-ai săvârşit ! Cum să cheme pe Aaron ? Şi acela a fost dat morţii !‖.

- Nu poţi să chemi pe om, cheamă stihiile, i se răspunde.

- De aceea şi eu, spune Isaia, pentru că sunt în viaţă, n-am să iau martor pe Aaron,nici pe cutare şi cutare om, pentru că şi ei au să moară, ci iau martore înainteavoastră stihiile, care rămân, cerul şi pământul.

De aceea Isaia a spus : ―Ascultă, cerule ! Ia în urechi, pământule ! Moisi mi -a poruncit ca pe voi să vă chem azi‖.

Dar nu numai pentru asta Isaia a chemat stihiile, ci şi pentru că grăia iudeilor.―Ascultă, cerule, că tu ai pogorât mana !

Ia în urechi, pământule, că tu ai dat prepeliţa! Ascult, cerule, că tu ai pogorât mana,că tu ai adus o mâncare mai presus de fire ! Erai sus şi te-ai prefăcut în arie !

Ia în urechi, pământule ! Erai jos şi îndată ai pregătit masa !‖.

Nu lucra natura, dar a lucrat harul; n-au arăt boii, dar spicul era gata; nu erau mâinide bucătari, nu era porunca, dar era mana, izvor sfinţit, care înlocuia pe toate;natura îşi uitase slăbiciunea ei ! Cum de nu s-au ros hainele iudeilor? Cum de nu li s-au învechit încălţămintele?―Ascultă, cerule ! Ia în urechi, pământule !‖. Şi totuşi, cu toate aceste amintiri, cutoate acele binefaceri, Stăpânul a fost ocărât !



―Cu cine să vorbesc, se întreabă Isaia. Cu voi ? Dar nu am om, care să măasculte. Iată am venit şi nu era om. Am grăit şi nu era cine să mă asculte. Voi

grăi, deci, celor necuvântătoare, că cei cuvântători s-au pogorât la josnicianecuvântătoarelor !‖.

Tot asta a făcut pe un alt profet să spună: ―Ascultă, jertfelnicule, ascultă-mă !‖ (III Împăraţi XIII, 2), când a văzut că împăratul se înebuneşte, că idolul este adorat,că Dumnezeu este ocărât şi toţi ceilalţi înmărmuriţi de frică.

- Vorbeşti, profetule, cu piatra?

- Da, pentru că împăratul este mai nesimţitor ca piatra! Ascultă, jertfelnice, ascultă-mă!

Şi îndată s-a despicat altarul. Piatra a ascultat, piatra s-a sfărâmat şi jertfă s-a vărsat(III Împăraţi XIII, 3-5). Cum? Omul n-a asculat? Nu ! Omul, dimpotrivă, a întinsmâna ca să apuce pe profet. Şi Dumnezeu ce a făcut ? I-a uscat mâna (III ÎmpăraţiXIII, 4). Vezi ce a făcut ! Vezi iubirea de oameni a Stăpânului şi păcatul robului!

Dar pentru ce nu i-a uscat de la început mâna împăratului ? - Ca împăratul să se înţelepţească prin păţania pietrei. ―Dacă piatra nu s-ar fisfărâmat, i -a spus Dumnezeu, Eu te-aş fi cruţat. Dar pentru că piatra s-asfărâmat şi tu nu te-ai îndreptat, peste tine aduc mânia Mea‖.

A întins împăratul mâna să apuce pe profet şi mâna s-a uscat. Biruinţa s-a arătat. Şierau acolo atâţia ostaşi, atâţia generali şi multe ajutoare ! Dar împăratul nu putea săstrângă mâna. Mâna îi stătea întinsă; dădea glas, făcând cunoscută înfrângereanecredinţei şi victoria credinţei, iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nebuniaîmpăratului. Şi să strângă mâna, împăratul nu putea.

Dar ca nu cumva, ţesând eu cuvânt cu cuvântul să scap din vedere ce voiam săspun, hai să vă arăt ce vă făgăduisem. Dar ce vă făgăduisem ?

Făgăduisem să vă arăt că chiar dacă un om are mii şi mii de răni, dar dacă se pocăieşte şi face fapte bune, Dumnezeu îi şterge desăvârşit păcatele, că nu se maivede nici urmă, nici semn, nici mărturie de păcatele de mai înainte. Asta v-amfăgăduit-o şi asta voi încerca să v-o dovedesc.

Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pământule, că Domnul a grăit ! (Isaia I, 2).Spune-mi, ce-a grăit ?



- ―Fii am născut şi i -am crescut, iar ei s-au lepădat de Mine. Boul a cunoscut pestăpânul său‖ – cel mai necuvântător dintre necuvântătoare ―şi asinul iesleadomnului lui‖ - cel mai încăpăţânat dintre animalele încăpăţânate – ―dar Israil

nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M -a înţeles. Vai, neam păcătos ! (Isaia I, 2-4). Nu mai este oare nădejde de mântuire ? Pentru ce spui: Vai ? Pentru că nugăsesc leac. Pentru ce spui: Vai? Pentru că am pus leacuri, dar nu s-a desumflatbuboiul. De asta Mi-am întors faţa de la ei. Ce pot să mai fac? Nu Mă mai ostenescsă-i vindec ! Vai ! Dumnezeu imită pe o femeie, care plânge. Şi bine face ! Fiţi, vărog, cu luare aminte ! Pentru ce Vai !

- Pentru că aşa se spune la bolile trupeşti. Când doctorul vede că bolnavul nu maiare nădejde de vindecare, plânge; plâng cu suspine şi prietenii şi rudele. Dar acoloîn zadar şi fără de folos ! Când bolnavul e pe moarte, de ar plânge toată lumea, nu

poate să-l mai scoale. Aşa că plânsul este plâns de jale, nu de îndreptare. Cu bolile

sufleteşti, însă, nu-i aşa; ci dacă plângi, de multe ori scoli pe un om al cărui sufleteste mort. Pentru ce ?

Pentru că trupul, odată mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omenească; pe cândun om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin îndreptare.

Vezi un desfrânat ? Plânge-l ! Şi de multe ori îl ridici din păcat. De asta şi Pavel nuscria numai, nici nu îndemna numai, ci şi plângea cu lacrimi, sfătuind pe fiecare.Fie !

Sfătuieşti, Pavele, dar pentru ce şi plângi ? Pentru că dacă nu reuşeşte sfatul, săajute lacrimile.

Tot aşa şi profetul plânge. Stăpânul nostru, văzând căderea Ierusalimului, spunea: Ierusalime, care omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine (MateiXXIII, 37). Vorbeşte unui oraş căzut şi-l plânge cum ar plânge omul. Profetul Isaiaspune: Vai, neam păcătos, popor plin de păcate (Isaia I, 4). Nu au trup sănătos. Aivăzut că sunt plini de bube ? Sămânţa rea, fii nelegiuiţi.

- Spune-mi, proorocule, pentru ce plângi ?

- Aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israil ! Pentru ce vă mai răniţi încă ? (Isaia I, 4-5). Cu ce pot să vă mai rănesc? Cu foamete sau cu ciumă?Au venit peste voi tot felul de pedepse şi răutatea voastră tot nu s-a terminat. Aţiadăugat nelegiuiri. Tot capul spre durere şi toată inima spre întristare (Isaia I, 5).

Nu este rană, nici vânătaie (Isaia I, 6).



Ce cuvinte ciudate. Cu puţin înainte spuneai, proorocule: Sămânţa rea, fiinelegiuiţi, aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israil (Isaia I, 4) ; şiVai, neam păcătos ! Plângi, te baţi în piept, jeleşti, însiri rănile şi deodată te întorcişi spui: Nu este rană, nici vânătaie !

Fiţi cu luare aminte ! Atunci e rană în trup, când o parte a trupului e sănătoasă, iar altă parte a trupului ranită. Aici, însă, spune că tot trupul este o rană: Nu e nicirană, nici vânătaie, nici buboi umflat, ci de la picioare până la cap n -ai unde puneplasture, nici undelemn, nici bandaj.

Pământul vostru este pustiu, cetăţile voastre arse, ţara voastră mân cată de străini (Isaia I, 7). V-am făcut toate acestea, dar voi nu v-aţi îndreptat. Am întrebuinţat totmeşteşugul Meu, dar bolnavul a rămas nesimţitor. Veniţi, ascultaţi cuvântulDomnului, domnii Sodomei şi Gomorei ! Ce nevoie am Eu de mulţimea jertfelor

voastre (Isaia I, 10-1). Ce ? Vorbeşte acum sodomenilor ? Nu, ci pe iudei îinumeşte sodomei, pentru că se aseamănă la purtări cu ei; de aceea le dă acestnume.

Veniţi, ascultaţi cuvântul Domnului, domnii Sodomei şi Gomorei ! Ce nevoie am Eu de mulţimea j ertfelor voastre? zice Domnul. Să tul sunt de arderile de tot ale berbecilor ! Seul mieilor nu-l vreau. De-mi veţi aduce făină de grâu, zadarnic!Tămâia este urâciune înaintea Mea ! Sufletul Meu urăşte lunile cele noi alevoastre şi sâmbetele voastre. Postul şi ziua cea mare nu le primesc, îmi voi întoarce ochii Mei de la voi, când veţi întinde mâinile voastre spre Mine (Isaia I,10-11, 13, 14-15).

Poate fi o mânie la fel ca asta ? Profetul cheamă cerul, plânge, jeleşte, se vaită şispune: Nu este rană, nu este vânătaie. Dumnezeu se mânie, nu primeşte jertfa, niciluna cea nouă, nici sâmbăta, nici făină de grâu, nici rugăciunea, nici întindereamâinilor.

Ai văzut buboi ? Ai văzut boală de nevindecat, nu la un om, nu la doi, nu la zeci, cila mii ? Ce s-a întâmplat apoi ? Dumnezeu le spune : Spălaţi -vă, curăţiţi -vă !

(Isaia I, 16). Este oare vreun păcat, care să aducă deznădejde ? Nu ! ÎnsuşiDumnezeu le spune: Nu vă ascult pe voi şi totuşi, Doamne ce le spui: Spălaţi-vă !Cu ce scop le spui aceste cuvinte ? Sunt de folos şi unele şi altele. Cele dintâi: Nuvă ascult pe voi, ca să înfricoşez ; acestea: Spălaţi-vă, ca să atrag. Dar dacă nu-iasculţi, nu au nădejde de mântuire ; iar dacă nu au nădejde de mântuire, pentru cele spui: Spălaţi-vă !



- De vor fi păcatele ca roşeala, ca lâna le voi albi. - Nu mai rămâne negreală? Nu mai rămâne pată? Cum se face asta ?

- Au fost oare altele făgăduinţele ? Nu ! Gura Domnului a grăit acestea ! Ai văzutnu numai măreţia făgăduinţelor, ci şi vrednicia Dăruitorului. Că lui Dumnezeutoate Îi sunt cu putinţă. Cel ce face din murdat curat.

Ascultându- L, dar, pe El şi cunoscând leacul pocăinţei, Lui să-I înălţăm slavă,că a Lui este mărirea şi puterea în veci. Amin.

Din ―Dascălul pocăinţei – Omilii şi cuvântări‖ Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului Vâlcea

Rm. Vâlcea – 1996



Sfântul Ioan Gură de Aur – Pentru pocăinţă şi spovedanie

Vă întreb pe voi fraţilor de a mers cineva din voi în Palestina adică la Ierusalim şila râul Iordan, mie mi se pare că aţi fost. Spuneţi-ne şi nouă ce aţi văzut la locurileacelea. Este loc mult şi rodnic şi înainte era foarte bun, acum nu este bun din cauzaurgiei lui Dumnezeu.

Acel loc şi cetăţile acelea au prisosit la frumuseţe mai mult decît oraşele şi cetăţilelumii, care din ieftinătate se aseamănă cu R aiul lui Dumnezeu, iar acum este mai

pustiu decât toate pustiurile şi mai nenororit. Însă şi până în ziua de azi stau

rodnicii pomi cu roadele lor, iar roada lor este pomenirea de urgia lui Dumnezeu şise văd rodiile şi merii şi roada lor e luminoasă la vedere şi cel ce nu ştie poveşti devede roadele cele frumoase este plin de bucurie, iar dacă ia poama în mâna lui să otaie rod nu găseşte înăuntru numai fum şi putoare multă.

În acest fel este tot pămîntul acesta adică lemnele şi pietrele, aerul şi apele, toate au parte de urgia lui Dumnezeu, pentru că este pământ ca să rodească asemenea şipomii cu roadele toate cenuşă vezi, aer şi apă care nu sunt de treabă. Marea aceeaeste moartă şi nu are nici o târîtoare în ea. Şi în ce chip un trup când îl ardetrăsnetul, chipul trupului stă, chipul obrazului este ca para focului, iar puterea nuare aşa sunt şi acelea. Oare şi acestea ce am zis sunt aşa? Sau nu cumva şi acesteasunt glas de sunet? Grele se văd acestea fiecăruia de sine. Nu -s acestea cum crezică nu este iad, nu este genunea focului.

Tu fratele meu mă îndemni să-ţi zic acestea că ai necredinţă şi zici că nu este iad, lezice acestea numai spre înfricoşare că de ai crede cuvintele lui Hristos n -aş aduce



din lucruri credinţa adevărată. De vreme ce Dumnezeu dintr -un păcat aşa de mare,urgie i-a dat Sodomei şi Gomorei, trimiţând foc de iarbă pucioasă şi i-a ars de tot şinici rugăciunea lui Avraam n-a ascultat-o nici a dreptului Lot, dar ce va face cunoi?

Cum vom scăpa de urgia lui Dumnezeu cea viitoare şi de para focului muncii pentru multele păcatele noastre pe care le facem? Oare-I va fi milă de noi? Nu şiacestea rău sunt şi rătăcire drăcească şi basm? Iar de vrei să afli de la ceicredincioşi care au făcut poruncile lui Dumnezeu să vezi munciţi pe cei ce n -auavut viaţă bună, ascultă pe Pavel Apostolul zicând să nu curvim precum oarecareau curvit şi au murit într-o zi 23.000 de bărbaţi evrei căci au curvit cu feteletinerilor madianiţi.

Deci dacă a putut desfrânarea la atâta ucidere să ducă, ce va fi la noi care facem

mulţime de păcate?

Nu numai curvii şi malahii, ci şi ucideri şi furtişaguri şi alte urâte răutăţi. Iar deşiacum te vei judeca ca să iei cercetare în lumea aceasta de aceasta nu te mira, căaceia nu ştiau că este iad şi genune, pentru aceia şi-au luat munca şi aici şi acolo şimai mult că erau elini şi-nchinători de idoli.

Iar tu creştine ori câte păcate ai face de nu te vei certa aici, acolo negreşit toateacelea le vei păţi. Iar de vom păcătui mai mult decât sodomitenii aceia mai mult nevom munci decât aceia. Pentru ce? Pentru că noi am luat mult dar faţă de aceia.Dar când vom păcătui mai mult decât aceia, ce muncă şi caznă vom pătimi? Că degreşim nu ca să ne facem mai răi, măcar de-a şi lăsat Dumnezeu munca este pentruca să ne întoarcem şi aceasta se întâmplă, adesea că drept aceia pune Dumnezeucercetarea şi nu numai de cele trecute încearcă judecata ce ca şi de cele viitoare săte îndreptezi şi cum că aceasta este adevărat ascultă ce a zis Dumnezeu cătreMoise: ―Lasă-mă să mă mânii să sting neamul evreilor‖. Lasă-mă, zicea, nu căMoise oprea pe Dumnezeu, ci îi da lui motiv să se roage pentru evrei.

Aceasta s-a făcut şi pentru proorocul Iona, căci zice, a fost cuvântul Domnului

către Iona proorocul, zicând ―Scoală-te şi te du la niniviteni cetatea cea mare şi strigă în ea, că peste trei zile şi Ninive se va prăpădi‖. Şi dacă auzi Iona se pogorîla Iope ca să fugă pe mare de către faţa Domnului să meargă la Tarsis.

Unde vrei să fugi omule? De Dumnezeul tău fugi, i-a spune-mi? Dar aşteaptă putinţel şi vei vedea că nici din mâinile slugii lui, a mării, nu vei putea să scapi.



Şi numai cum a intrat Iona în corabie furtună mare s-a făcut atâta cât au lepădattoată povara şi uneltele lor în mare. Iar corabia nu se uşura căci povara cea grea eraîncă înăuntru, adică, trupul proorocului de greul păcatului, pentru că nu este altlucru mai greu ca păcatul şi neascultarea, drept aceia trebuie să te uiţi că la o

judecată asupra corăbierilor şi a proorocului, căci zice că au aruncat sorţi şi a datsoarta pe greşitul şi neascultătorul Iona.

Iar corăbierii nici atunci n-au vrut să-l arunce în mare. De unde era oare atâtatocmire a lui Dumnezeu de îngăduia aceasta? Certând pe prooroc ca să fie iubitor de oameni şi domestic şi ca şi când ar zice către el, urmează corăbierilor acelor oameni simpli că ei nici de un suflet nu se îndură. Iar ţie-nu-ţi este milă de o cetateîntreagă şi de atâţia oameni să piară pentru tine?

Şi corăbierii aflând pe cel greşit n-au vrut să-l odihnească, iar neavând nici o hulă

spre niniviteni i-a potopit pe dînşii şi i-a pierdut că mulţi oameni ale lor păcate leiartă, iar cele străine le hulesc precum şi putere s-a dat păgânilor asupra creştinilor

pentru păcatele lor, căci păcatul este cel ce face din cele înalte mici; acesta a adustoate relele în lume şi nu din alte primejdii este mulţimea răutăţilor care n-a dat orimorţii, ori războaielor neamurilor, ori altor răutăţi.

Păcatul este întâia pricină că măcar deşi singur Avraam ne-ar stăpâni sau Moisesau David cel prea blând sau Solomon cel preînţelept, sau cel mai păcătos dintretoţi oamenii şi n-o să facem răutăţi, avem deosebite pricini că după inimile

poporului dă Dumnezeu şi tirani să ne certe şi să ne stăpânească, că nu este altcevaîn afară de aceasta, căci după purtarea noastră avem stăpâni ca şi aceştia şi de ar fistăpânitorul foarte drept să ajungă la bunătate ca Moise, nu va putea să acoperegreşalele noastre cele multe şi de veţi vrea să vă adeveresc cum că şi păcatul unuiade multe ori pe cei buni şi cuvioşi în ascuns îi osândeşte, ascultaţi.

Iisus Navi s-a dus oarecând să bată cetatea Ierihon şi de mult război ce a făcut eraugata să cadă zidurile cetăţii şi zise către oastea lui, să ştiţi tot poporul că cetateaaceasta este dăruită Domnului Savaot şi câte sunt într -însa. Drept aceea păziţi-vă sănu luaţi ceva de la acest lucru că este închinat Domnului că ne va omorî pe noi

Domnul Dumnezeu. Şi după aceea au căzut zidurile în mîinile războinicilor, erautoate prăzile cetăţii. Deci tot poporul păzea porunca împăratului, iar neascultareaunuia aduse mânia spre tot poporul.

Greşit-au, zice, f ii lui Israel greşeală mare, dar unul era anume care a greşit, Acar.Şi trimise Isus bărbaţi viteji de la Ierihon la cetatea ce se chema Ghea şi ucise dinea câteva mii de voinici.



suntem greşiţi, că pentru aceea ne vin păcatele mai mari, că păcatele mici pe care lefacem nu le îndreptăm, drept aceia fără de veste ne vin pagubele, pentru aceasta nevin morţi nevăzute şi fără de vreme căci din multa noastră mândrie cu care neînălţăm ca şi când am ajunge tocmai la cer şi ca şi cum nu vom muri niciodată aşarăpim şi lăcomim şi nici cuvintele lui Dumnezeu nu ne domolesc, nici muncaiadului nu ne înţelepţeşte, nimeni nu alungă grijile pământeşti, nimeni nu seîntoarce să se uite la cer unde ne vom sui şi câtă frică vom avea de duşmaniivăzduhului şi nu ne îngrozim ci ca râmătorii care caută tot jos la pământ şi setăvălesc în gunoi aşa şi unii oameni mai răi decât rîmătorii se pângăresc pe sine nuo pricep, că mai bune ar fi să se pângărească cu tină necurată decât cu păcatele căcicel ce se întină după aceea se spală şi se face ca şi cum a fost înainte. Iar cel cecade în noroiul păcatelor cu multă pângărire care nu se poate curăţi cu apă ci cumulte lacrimi şi tânguiri. Şi precum un împărat ce ar purta stemă împărătească şi ar avea arme mari n-ar avea nimeni care să-l asculte.

Nici un folos nu are de cele ce poartă, şi toţi îl suduiesc şi-l batjocoresc, aşa şicreştinului nu-i foloseşte botezul şi credinţa când este batjocorit de pofte şi de

păcate şi trăieşte viaţă putredă că nu numai este necinstit pentru aceasta, ci maivârtos este de râsul tuturor.

Drept aceia să nu neruşinăm viaţa noastră nici să nu pângărim trupul cu curvia şicu necurăţia, de vreme ce este biserică lui Dumnezeu precum zice apostolul, căcinu vei putea să intri în biserică după ce vorbeşti cu curvele şi cu curvarii.

Cum vei ridica mâinile la cer să te rogi lui Dumnezeu, tu care te-ai împletit cudesfrânata şi cu desfrânatul?

Cum vrei să te rogi cu limba cu care ai sărutat ibovnicii, cu ce ochi vei vedea pe ceice te iubesc cu atâta grozăvie ce faci şi ce zici către prieteni şi către duhovnici, cămăcar de nu te-ar vedea nimeni din oameni dar conştiinţa te mustră şi-ţi urăşti şitrupul şi ţi-e scârbă de el, că de n-ar fi aceasta n-ar alerga curvarii la băi că mainecurat se socoteşte pe sine decât toată putoarea şi împuţiciunea.

Ce aştepţi răspuns de la Dumnezeu fiind în acest fel păcătos? De vreme ce sufletultău şi trupul tău l-ai pângărit, caută curăţenie ca aceasta care poate să te linişteascăşi curăţească, că de nu vom face aşa măcar şi cu toate gârlele şi fântânile lumii dene-am spăla nu ne vom putea curăţi nici cea mai puţină parte a păcatului şi aceastase aseamănă cu o slugă care şi-ar pune dulămile lui cele păduchioase în hainelestăpânului său, oare ar îngădui aceasta?



Nu, sau în vas de aur să bagi mir şi altul să pună acolo necurăţie, nu l-ai sudui şi nul-ai pedepsi? Drept de ce sufletul nostru decât toate să-l socotim mai prost şi mainecinstit. Că în el s-a turnat mirul cel duhovnicesc, Sfântul Botez şi mai vârtos zicSfânta Împărtăşanie şi să punem în acest sfinţit suflet cântări diavoleşti şi ascultărisataniceşti ce sunt pline de curvie?

Dar cum va îngădui Dumnezeu aceste răutăţi, ia spune-mi? Pentru că în ce chip cece sunt întunecaţi şi ameţiţi de beţie umblând se poticnesc şi ori groapă ori rîpăorice li s-ar întâmpla neluând aminte se surpă şi cad. Aşa şi cei ce fac păcatul fiindsupuşi cu pofta facerii, ca la o beţie rea nu cunosc ce fac şi nu au nici ruşineatrecătoare a oamenilor, nici de muncile viitoare nu bagă seamă mai înainte, căci

păcatul este orb şi nu vede, căci când face omul păcatul atunci naşte durerea amarăsufletului, că îndată după păcat strigându-se pofta vine ca bold amărăciunea căinţeişi se face cuţit cu două ascuţişuri în inima omului ce păcătuieşte şi atunci stă tare

pârîş conştiinţa noastră.

Obicei ca acesta au păcătoşii mai vârtos curvarii şi hoţii, se tem de toţi şi de umbralor şi de mai văd de alţii vorbind de alte trebi ei gândesc că pentru dânşii vorbesc,

în acest fel înspăimântă răutatea şi păcatul, de nimeni devenindu-se, ei însişi sedovedesc pentru că vinovat îl face păcatul pe cel păcătos.

Aşa dreptatea face dreptate şi netemeri la cel drept. Că zice Scriptura că fuge celnecurat nimeni gonindu-l pentru că are înăutru cunoştinţa care bate, pentru aceea fuge din tot locul ca şi când l-ar goni cineva. Iar dreptul nu este aşa ci stă cunădejde şi cu îndrăznire.

Aşa era şi proorocul Ilie, de ce strici tu şi îndărătniceşti pe poporul Israil? Iar proorocul zice: nu este strict şi îndărătnicesc poporul evreu, ci tu şi casa tatălui,adevărat dreptul ca un leu îndrăzneşte.

Aşa şi proorocul a stat împotriva împăratului. Împăratul cu arme şi slujitori, iar Ilie purta cojocul cel vechi şi era mai cinstit decât haina cea roşie împărătească, pentrucă haina împăratului făcea foametea şi morţile în lume iar cojocul lui Ilie a încetat

răutăţile acestea toate, foametea şi moartea. Acest cojoc a rupt apa Iordanului şi atrecut acesta pe Elisei proorocul şi al doilea Ilie l-a făcut.

Pe cei ce se pângăresc cu curvie şi se socotesc pe sine necuraţi îi laudă pe ei şi îi primesc, iar când nu se curăţesc ca să se pocăiască îi hulesc căci după curăţeniaspovedeniei cad şi se tăvălesc în împuţiciuni, ca şi cum ar surpa ceea ce au zidit şiiar să o zidească şi să o surpe din aceasta nimic nu dobândeşte alta fără numai mai



Ascultă ce zice Pavel: Gândeşti aceasta, o, omule, care judeci pe cei ce fac rău şi tu le faci acestea, cum să scapi de judecata lui Dumnezeu? De judecată n-aiscăpat şi de a lui Dumnezeu ai să scapi, cum poate fi acesta? Iar de zici ştiu binecă sunt vrednic de muncă şi pentru îndelungă răbdare a lui Dumnezeu nu bagi seamă şi că nu- ţi dă pedeapsa îndată te nădăjduieşti. Pentru aceasta de vei fi şi drept îngrozeşte-te şi tremură că nu doar că nu- ţi vei lua plata, ce încă şi mai amară când vei rămâne neîngrijit, încă cela ce face păcat mare întru ascuns şi

pe nimeni nu sminteşte mai uşoară muncă are, că fiind el om prost şi de nimicnu dă atâta stricăciune la cei mulţi. Iar cel ce este mare şi vestit de bunătăţi şi deînvăţătură şi stă în înălţimea mândriei şi este lăudat de toţi, când se poticni şi vacădea la vreme de păcat mare pagubă face şi pe mai mulţi oameni fără de grijă îi

face.

Drept aceia nu te teme de vicleşugul judecătorului, ci teme-te de vătămarea

păcatului, că omul niciodată nu-ţi va strica de nu-ţi vei strica tu singur şi de nu veigreşi măcar mii de săbii să fie Dumnezeu te va izbăvi. Iar de ai în tine păcat, chiar şi în Rai de vei fi şi de acolo a căzut. Iar încă a fost în gunoi şi s-a încununat prinrăbdare.

Ce i-a folosit lui Adam Raiul? Sau ce i-a stricat lui Iov gunoiul? Pe acela nimeninu l-a viclenit şi s-a pocăit, iar pe acesta l-a bântuit diavolul şi s-a încununat. Nu i-a luat toată avuţia şi toate bucatele? Iar credinţa cea bună ce-o avea cătreDumnezeu n-a putut diavolul săi fure, nu i-a ucis pe toţi copiii lui? Iar credinţa luin-a putut s-o clintească. Nu i-a spart trupul cu mulţimea viermilor? Iar comoarasufletului lui n-a aflat-o.

Rogu-vă dar păziţi acest cuvânt al meu şi această pravilă, că eu apuc cinstitele picioarele voastre nu cu mâinile ci cu gândul şi lacrimi vărs şi iarăşi zic păziţiaceastă pravilă a mea rogu-vă şi nimeni nu va putea să vă strice.

Oare văzut-ai pe proorocul şi împăratul David bătându-se în război şi căzând,sculându-se şi biruind? Văzut-aţi păcatul ce a fost făcut, preacurvie şi ucidere şi i s-a iertat pentru pocăinţă. Ia vezi-l acum pe el că după darul Duhului şi după

îndrăznirea ce are la Dumnezeu şi după mulţimea bunătăţilor şi după multe biruinţeale războiului strigă şi zice: ―Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta‖. Zis-ai mare, zi şi cât? Că mare este ştiu, iar a o număra nu pot, întinsu -m-am spreiubirea de oameni a Dumnezeului meu, deci acum spune-mi ce ceri de la Dânsul?

Auzit-ai tu pe proorocul Natan zicându-ţi Domnul a ridicat păcatul tău ce dar maimult decât acesta pofteşti? Nu numai aceasta poftesc cu frumuşeţea cea dintâi a



mea, cinstea mea şi multa îndrăznire pe care o aveam către Dumnezeu zicând:―Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu curăţeşte-mă‖.

Vezi dar că cere mai multă strălucire şi mai mare curăţire cere. Dar ce dai, ofericite Davide, pentru aceasta ce ceri? Ce zici? Că fărădelegea mea o cunosc,aceasta dai? Dar care om este de nu-şi cunoaşte păcatul? Adevărat zic câţi sunt de fac păcat şi se laudă, câţi sunt de-i amărăsc şi-i întristează pe fraţii lor şi nu plângnici nu se tânguiesc, ―iar eu fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu înainteamea este pururea‖ , o, preacuvioasă bună rodire de suflet, aducerea aminte a

păcatului nu a uitat-o, ci încă şi iertându-i-se păcatul de către Dumnezeu, prinmijlocirea proorocului Natan el iarăşi l -a scris ca o icoană înăuntru în inima lui ca să-şi aducă aminte pururea de dânsul.

Şi adesea zi şi tu ce se face, că de îţi vei aduce aminte tu de păcatul tău, Dumnezeu

nu-şi va aduce aminte de el, iar de-l vei uita tu Dumnezeu îşi va aduce aminte deel.

Făcut-ai vreun rău? Ţine-l minte ca Dumnezeul tău să-l uite pe el.

Făcut-ai bine? Uită-l ca să-ţi zică Stăpânul Hristos laude, pentru că tu nu zici aşafaptele cele bune, dar cum?

Ascultă, de vei da săracului milostenie întrebându-te cineva, zici: văzut-am pesărac că era flămând şi i-am dat de a mâncat, iar Hristos nu zice aşa, ci flămând M-aţi văzut şi M-aţi hrănit şi Mi-aţi dat de băut.

Pentru aceea când păcătuieşti, nu aştepta să-ţi auzi mustrarea de la altul, ci până anu te mustra şi a te pârî, întâi tu îţi huleşte păcatele tale în chip de spovedanie, iar de te vei mustra de altul, nu se face îndreptarea ta, ci este îndreptarea mustrăr iiceluilalt.

Pentru că şi Petru după ce s-a lepădat de Hristos numaidecât căindu-se şi amar plângând vindecă lepădarea, încât şi înfruntarea apostolilor era şi i se dădu lui de

Hristos putere de a lega şi dezlega păcatele oamenilor ca şi ceilalţi apostoli.Această putere au luat-o arhiereii şi preoţii de a lega şi dezlega păcatele oamenilor.

Mare este arhiereul şi mai cinstit începător decât împăratul, pentru că acest maimare şi împărătesc cap, sfintele pravile în mâini putând, aceasta a poruncit şi cândtrebuie să se facă câte un lucru bun împăratul vine la arhiereu.



Drept aceea n-a trimis Dumnezeu înger din cer ca să îndrepte păcateleoamenilor, ci a făcut dascăli şi învăţători din firea omenească, ca să nu certe cu

greu îngerii pe oameni, drept aceea a dat învăţători oameni muritori şi preoţi care au şi ei slăbiciune ca şi ceilalţi, pentru care lucru zic acestea către voi? Zisu-le-am ca să nu ziceţi, că tu eşti curat de păcate şi nu-ţi este milă de cei ce

păcătuiesc ci cu greu şi cu multă silă dai certările şi canoanele păcatelor, căci şi eucunosc întâia scârbă şi întristarea celor ce se pocăiesc, că şi eu vinovat sunt de

păcate că toţi suntem supuşi canoanelor şi certărilor şi nimeni nu poate să se laudecă are inimă curată, drept aceea nu zic de păcatele străine, nici de neomenie le zicacestea, ci din nevoinţa cu care mă nevoiesc şi grijesc de dragostea voastră şi facaceste multe mustrări, că doftorii când doftoricesc trupurile acele au dureri, iar învăţătorul care învaţă, şi lecuieşte sufletele oamenilor, acela are durere şi întristaretemându-se ca nu cumva să nu cadă sămânţa cuvântului în pământ bun ci în spini şinu va răsări să aducă rod sufletesc.

Şi de vreţi să ştiţi ce îndreptare este, a-şi aduce aminte cineva de păcatele sale adu-ţi aminte ce fac boierii când îşi cheltuiesc banii lor în lucruri, îndată ce se scoalădin somn îşi cheamă sluga care este cheltuitor şi-şi face socoteala ce a cheltuit ieri,ce a cheltuit în zadar şi ce la treburile lor şi ce le-a rămas pe ziua aceia?

Aşa trebuie să facem şi noi socoteală faptelor noastre, să cercetăm gândul nostruca pe o slugă, pentru cuvinte, pentru fapte şi pentru cugete, care ne-au fost detreabă şi care ne-au fost de stricăciune, care cuvinte grele am grăit sau amocărât pe cineva, sau am clevetit sau cuvinte grozave am grăit şi ne-am zăbovit acelea, sau am văzut frumuşeţe strină şi ne-am înodat în dragoste. Sau prinmâini sau prin limbă am blestemat, sau ne-am aflat cu măriri deşarte sau de

zavistie şi de râs fără de vreme ne-am robit şi pentru aceste răutăţi ce am greşit şi am pătimit vreun păcat trebuie să fugim de dânsul şi în locul celor ce s-aucheltuit rău să câştigăm cele bune, adică pentru cuvintele cele rele şi vătămătoare pe care le-am vorbit, să facem post, milostenie şi rugăciuni .

Că de nu ne vom agonisi şi nouă bine pentru cele rele ce am făcut, vom ajunge lamare sărăcie duhovnicească şi vom fi trimişi la munca cea fără de moarte a focului

celui veşnic. Cu cât este mai bine să schimbăm umilinţa cea trecătoare şi plângereade cele fără de moarte în această potrivnică şi deşartă lume, cu cele bune viitoare acărora bucurie nu are sfârşit. Că de vom dobândi binele în lumea aceasta, iar încealaltă vom merge la munca cea fără de moarte, pentru că de vreme ce Pavel fiindatâta de mare a postol, care a umblat şi a încojurat toată lumea ca şi când ar fi avutaripi, învăţând şi propovăduind Evanghelia lui Hristos şi până la R ai suindu-se dea auzit cuvinte mari şi înfricoşate pe care nu le-a auzit alt apostol până în ziua de



azi, el scriind zice: ―Îmi smeresc trupul şi -l supun robiei ca nu cumva altora propovăduind eu voi fi nevrednic‖ , la aceste lucruri trudite ale Apostolului Pavelce vom răspunde noi cei împovăraţi de păcate?

Pentru că lupta aceasta a trupului nostru nu are repaus niciodată drept aceeasuntem pururea datori să ne trudim şi să veghem şi niciodată să nu fim fără degrijă, de vreme ce nu este vremea orânduită de a ne lupta cu cel ce se luptă cu noi,şi la Dumnezeul nostru este rânduiala, a Căruia este slava în vecii vecilor . Amin.

din ―‖Mărgăritare‖‖ Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt despre Proorocul Iona, Daniel şi desprecei trei tineri şi pentru pocăinţă (Omilia s-a zis la începutul Sfântului post)

Vesel ne este nouă astăzi praznicul şi adunarea mai luminată decât cea obişnuită.

Oare care este pricina ? A postului este isprava aceasta. Ştiu şi eu că a postului şiîncă nefiind de faţă, ci îl aşteptăm. Postul ne-a adunat aici în casa cea părintească.Acela şi pe cei ce mai înainte erau trândavi, astăzi i-a întors în braţele cele demaică. Şi dacă numai aşteptându-l a făcut întru noi atâta osârdie, oare când se vaarăta şi va veni, câtă evlavie va lucra în noi ? Aşa şi o cetate, când un stăpânitorînfricoşat va intra în ea, leapădă toată lenevirea şi se ridică la mare osârdie. Şi nuvă speriaţi când auziţi de post că e stăpânitor înfricoşat, că nu vă este vouăînfricoşat postul ci neamului diavolesc.

De este cineva lunatec spune-i de post şi va rămâne îngheţat de frică şi mainemişcat decât pietrele, ca şi cum ar fi ţinut cu legături. Dar mai ales cândîmpreună cu postul va fi înjugată rugăciunea, sora şi prietena lui. De aceea şiHristos zice: „Acest neam de demoni nu iese fără numai cu rugăciune şi cu post‖ (Mt. 17, 21). Deci dacă pe pizmaşii mântuirii noastre şi pe vrăjmaşii vieţii noastreîi alungă şi le este atât de înfricoşat, trebuie să-l iubim şi să-l îmbrăţişăm, iar nu săne temem.

Însă de se cade să ne temem de ceva, de beţie şi de îmbuibare să ne fie teamă, iar nu de post. Că aceea, legându-ne mâinile, ca o stăpână, ne face slugi şi robi ai

tiraniei patimilor. Iar postul, aflându-ne robind şi legaţi, ne slobozeşte dinlegăturile ei, ne izbăveşte de tiranie şi ne întoarce la fericirea cea dintâi. Deci dacăşi pe vrăjmaşi îi alungă şi de robie ne izbăveşte şi la libertate ne întoarce, cedovadă mai mare a dragostei lui pentru neamul omenesc cauţi?

Voieşti să înveţi ce podoabă este postul? Câtă păzire şi întărire arată? Gândeşte-tela cinul cel fericit şi minunat al monahilor. Că aceştia fugind de tulburările cele din



lume, şi alergând la vârfurile munţilor şi zidind colibele lor în liniştea pustiului ca într-un liman duhovnicesc, pe acesta l-au luat de călător în toată viaţa lor. De aceeaşi îngeri din oameni a făcut, şi nu numai pe ei, ci şi în cetăţi, pe câţi va afla că îl

primesc, îi suie la aceiaşi înălţime a filosofiei.

Şi Moise şi Ilie, vârfurile proorocilor din Legea veche, cu toate că erau străluciţi şidin alte fapte bune şi aveau mare îndrăzneală în toate, dar când voiau să se apropiede Dumnezeu şi să vorbească cu El, la post alergau şi prin mâinile acestuia seurcau la Dumnezeu. Pentru aceasta şi Dumnezeu îndată, după ce a adus pe omdin nefiinţă l -a dat în mâinile postului ca întru ale unei maici şi a unui dascăl bun, încredinţându-i mântuirea prin el. „Din tot pomul care este în R ai, zice

Scriptura, să mâncaţi; iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi‖ (Fac. 2, 16 – 17). Dacă în R ai a fost necesar postul, cu mult mai mult afară de R ai.Şi dacă mai înainte de rană a fost de folos doctoria, cu mult mai mult după rană.

Dacă era trebuincioasă arma înainte de războiul poftelor, cu atât mai mult de marenevoie ne este ajutorul postului după ridicarea poftelor şi a războiului de la diavoli.

Dacă ar fi păzit Adam cuvântul acesta, n-ar fi auzit cel de-al doilea Cuvânt, carezice: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce‖ (idem 3,19). Şi fiindcă n-aascultat primul cuvânt a luat moarte şi griji, osteneli şi suferinţe şi viaţă mai greadecât orice moarte; pentru aceasta pământul a rodit spini şi ciulini; dureri şi viaţăcu chinuri.

Ai văzut cum se mânie Domnul când se dispreţuieşte postul. Ascultă şi cum Sebucură când el Se cinsteşte. Şi precum, când Dumnezeu S-a mâniat, a certat pe celce a greşit cu moarte, tot aşa când postul a fost cinstit, moartea a fost alungată.Vrând Dumnezeu să-ţi arate puterea Lui, a dat postului stăpânire să hotărască

întoarcerea la viaţă nu la doi, la trei sau la douăzeci de oameni, ci a unui popor întreg, care era osândit la moarte şi pe care de la mijlocul căii ce ducea la moarte i -a întors. Că pe cetatea ninivitenilor cea mare şi minunată, care în genunchi stătea şiîn prăpastie se primejduia să cadă şi de sus aştepta pedeapsa, postul, era o putere cevine de sus, din porţile morţii i-a răpit şi la viaţă i-a întors.

Dar să auzim însăşi istorisirea. ,,Şi a fost cuvântul, Domnul vorbind către Iona; zicând: Scoală şi mergi la Ninive, cetatea cea mare‖. Despre mărimea cetăţiiDumnezeu voieşte să-l înduplece să meargă, căci ştia de fuga lui ce va urma. Dar să auzim ce zice: „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi…‖ (Iona 1, 1). Şi pentrucare pricină spui mai înainte pe care vrei să le aduci ? Ca să nu fac cele ce am spus.De aceea şi cu gheena a înfricoşat, ca să nu trimită acolo. Să vă înfricoşeze, pe voicuvintele zice, ca să nu vă mâhnească pedeapsa cu lucrul.



Şi care-i pricina că a strâns sorocul lor la o vreme aşa de scurtă ? Pentru ca săînveţi cât de bună a fost fapta păgânilor niniviteni, care în trei zile au putut săîmblânzească urgia lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi să te minunezi deiubirea de oameni a lui Dumnezeu, care s-a îndestulat numai cu pocăinţa de trei

zile pentru atâtea greşale, şi tu să nu cazi în deznădăjde chiar dacă ai păcătuit mult. Cel trândav cu sufletul şi defăimător, chiar dacă va avea multă vreme de pocăinţă, nimic vrednic nu vă săvârşi, nici nu se va împăca cu Dumnezeu din cauzalenevirii, dimpotrivă cel treaz şi care fierbe de osârdie pentru pocăinţă cu multăsârguinţă, în puţină vreme va putea stinge păcate îndelungate. Oare Petru nu s-a lepădat de trei ori? Oare nu şi cu jurământ a treia oară? Oare nuînfricoşându-se de cuvintele unei slujnice? (Mt. 26, 69-74). Dar oare, de mulţi ani aavut trebuinţă ca să se pocăiască ? Nicidecum. Ci în aceiaşi noapte a alunecat şi s-asculat; şi rana şi doctoria a primit s-a îmbolnăvit şi întru sănătate s-a întors. Cum şi

în ce chip ? Plângând şi tânguindu-se. Şi nu simplu plângea, ci cu multă osârdie şi

fierbinţeală; De aceea şi evanghelistul a zis: „…a plâns eu amar‖ (Idem 26, 75).

Şi care a fost puterea acelor lacrimi ? Nici un cuvânt nu o poate spune, dar o aratăluminat cele ce au urmat. Că după cumplita cădere - căci lepădarea este păcatulcel mai rău dintre toate - iarăşi a fost întors la cinstea cea dintâi şi i-a fostîncredinţată purtarea de grijă a întregii Biserici. Şi mai mult decât toate ne-a arătatnouă că are dragoste către Stăpânul mai mult decât toţi Apostolii, Că zice;

„Simone al lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia ?‖ (In. 21, 15). Din nouse arată că nici o faptă bună nu este întocmai ca dragostea.

Şi pentru ca să nu zici că pe bună dreptate i-a iertat pe niniviteni, deoarece erauoameni păgâni şi fără socoteală, ca nişte slugi care nu ştiau voia Domnului şi deaceea n-au făcut-o (Lev. 12, 48), şi ca să nu cugeti că şi tu vei fi mai puţin bătut, îţiaduc de faţă şi pe Petru, tot slugă, dar care ştia voia Domnului, care căzând în

păcatul cel mai greu, priveşte la câtă înălţime a fericirii s-a suit. Cel mai cumplitlucru este a petrece în păcat, şi cea mai rea stare a căderii este a rămâne în ea. De aceasta şi Pavel plânge şi se tânguieşte, zicând: „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe, mulţi care au

păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de

spurcăciunea pe care le-au făcut!‖ (II Cor. 12, 21).

Iar pentru pocăinţă; care vreme poate fi mai îndemânatecă decât vremea postului?Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea noastră. Şi auzind proorocul aceste

cuvinte s-a pogorât la Ioppe ca să fugă în Tarsis de la faţa Domnului (Iona 1, 3.4). Unde fugi, o omule ? Nu ai auzit pe David zicând: „Unde mă voi duce de la

Duhul Tău ? Şi de la faţa Ta unde voi fugi?‖. În pământ? Dar „al Domnului



este pământul şi plinirea lui‖ (Ps. 23, 1). În iad ? Dar: „de mă pogoară în iad, de faţă eşti‖. În cer? Dar: „de mă voi sui în cer, Tu acolo eşti‖. În mare ? „Şi acolo; zice, mă va ţine dreapta Ta‖ (Ps. 138, 6-9). Şi aceasta şi la Iona s-a făcut.

În acest fel este păcatul. În multă nebunie aruncă sufletul nostru. Şi precum ceistăpâniţi de ameţeală, şi de beţie, nebuneşte se învârtesc şi de voiţi înaintea lor groapă, prăpastie, sau altceva, cad în ele fără nici o pază, aşa şi cei ce alunecă în

păcat fiind stăpâniţi de el ca de o beţiei nu ştiu ceea ce fac, din cele ce sunt de faţăşi nici nu văd mai înainte ceva din cele ce vor să fie. De Stăpânul fugi, spune-mi? Dar aşteaptă puţin şi vei învăţa din întâmplări, că nicidin mâinile mării nu vei putea fugi. Îndată ce a păşit Iona în corabie, marea aridicat valurile sale şi la miare înălţime le-a umflat. Şi precum o slugă credincioasăaflând vreun servitor asemenea cu ea, care a furat ceva din averile stăpânului şifuge, nu-l lasă ci face nenumărate supărări celor ce l-au găzduit, până când luându-

l pe el se va duce, aşa şi marea pe robul cel asemenea cu ea aflându-l şicunoscându-l, nenumărate supărări şi piedici a făcut corăbierilor, s-a tulburat, aîngrozit cu afundarea corăbiei cu oameni cu tot, dacă nu-i va da pe robul celasemenea ei.

Dar corăbierii ce fac văzând acestea ? „Aruncau vasele din corabie în mare ca s-ouşureze‖ (Iona 1, 5). Dar corabia nu se uşura, că sarcina cea grea, adică trupul

proorocului, rămăsese încă în ea. Nimic nu este aşa de greu şi cu nevoie de purtat, precum este păcatul şi neascultarea. Pentru aceasta Zaharia a asemănat păcatul cuplumbul (Zah. 5, 7). Iar David scriind despre el, zice: „Că fărădelegile mele aucovârşit capul meu; ca o sarcină grea apăsat -au peste mine‖ Iar Hristos strigăcătre cei ce vieţuiesc în multe păcate: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi‖ (Mt. 1, 28).

Deci păcatul îngreuia corabia şi o trăgea s-o afunde. Iar Iona dormea şi sforăia.Greu îi era somnul, dar nu era al firii, ci al mâhnirii, nu al trândăviei, ci alîntristării. Slugile cele cu bună conştiinţă îşi simt greşalele îndată, lucru care s-aîntâmplat şi cu Iona. După săvârşirea păcatului, el şi-a cunoscut greşeala. Păcatuleste, astfel după ce se naşte, aduce, multe chinuri asupra sufletului care l -a născut,

lucru diferit de naşterea omului. Noi îndată ce ne naştem, chinurile încetează, pecând păcatul îndată ce se naşte rupe cu chinurile pe cel ce l-a născut.

Ce face dar cârmaciul ? A venit la Iona şi i -a zis: „Scoală şi roagă pe Domnul Dumnezeul tău‖ (Iona 1, 6). A cunoscut deci că furtuna nu era obişnuită, cipedeapsa era trimisă de la Dumnezeu. Viforul era mai cumplit decât meşteşugulomenesc, iar mâna cârmaciului nu mai folosea la nimic. A cunoscut că cele ce se



întâmplau aveau trebuinţă de mai mare cârmuitor, de Cel ce ocârmuieşte toatălumea. Pentru aceasta lăsând vâslele, pânzele, funiile şi toate celelalte, mâinile dela vâslire şi le-au întins spre cer şi rugau pe Dumnezeu. Şi după ce nici aşa nu ausporit ceva, au aruncat sorţii ca să afle pe cel vinovat. Iar aceia aflând vinovatul, nul-au înecat, ci, fiind atâta tulburare şi vifor, ei fiind foarte liniştiţi, au făcut judecatăîn corabie şi întrebându-l l-au î nvrednicit de răspuns şi toate cu de-amănuntul l-aucercetat, ca şi cum ar fi trebuit să dea seamă cuiva de cele ce aveau să hotărască.

Şi ascultă-i cum ca la o judecată toate le cercetează. Ce este lucrul tău ? De undevii ? Şi unde mergi ? Din ce ţară şi din care popor eşti ? Şi cu toate că marea îl

pârâse, iar sorţii îl vădise, ei încă n-au dat hotărârea. Ci precum la judecată cu toatecă pârâşi şi martori stau de faţă şi aduc dovezi, totuşi, judecătorii nu hotărăsc nimic

până ce însuşi cel osândit nu va mărturisi greşelile sale.

Aşa şi corăbierii, fiind oameni păgâni şi fără socoteală, urmau rânduielii celei bunecare este la judecăţi, cu toate că era atâta furtună şi tulburare împrejurul lor, iar marea nu-i lăsa nici să răsufle. Deci de unde s-a făcut, o iubiţilor, atâta pur tare de

grijă faţă de Proorocul ? Din iconomia lui Dumnezeu. Dumnezeu rânduise să se facă acestea, învăţând pe Proorocul să fie iubitor de oameni şi blând. Ca şi cumi-ar fi zis: Urmează corăbierilor care sunt oameni fără socoteală; aceştia nu defaimă nici un suflet şi nici faţă de trupul tău nu sunt fără milă. Iar tu ai lăsat o cetateîntreagă să pătimească.

Corăbierii aflând pe vinovat din cauza căr uia li s-au întâmplat atâtea rele, nu sehotărăsc să-l osândească. Iar tu Iona neavând nici o pâră asupra ninivitenilor i-ailăsat să se afunde şi să se prăpădească. Şi Eu poruncind ca tu să mergi să -i întorcila mântuire, prin propovăduirea ta, n-ai ascultat. Iar aceştia, nemaiporuncindu-lenimeni, toate le fac şi se silesc ca pe tine cel vinovat să te izbăvească de osândă. Şidupă ce l-a pârât marea, după dovedirea prin sorţi şi după ce el însuşi a recunoscutşi a mărturisit greşeala, nici aşa nu s-a hotărât să-l piardă.

Ci se opreau, se sileau şi toate le făceau ca nici după atâtea dovezi să nu-l deanoianului mării. Dar marea nu le da voie şi mai ales Dumnezeu îi silea vrând ca

prin corăbieri şi prin chit să-l înţelepţească. Şi după ce au auzit de la prooroc : ,,Luaţi -mă şi mă aruncaţi în mare şi se va alina marea împrejurul nostru‖ , ei sesileau să se întoarcă ia uscat, dar valurile nu-i lăsau. Precum ai văzut pe prooroculfugind, ascultă-l şi cum se mărturiseşte din pântecele fiarei. Fuga a pătimit-o ca unom, dar mărturisirea a făcut-o ca un prooroc.



Deci luându-l marea, l-a pus în pântecele chitului ca într-o temniţă, păzindu-l, pefugar pentru Stăpânul. Nici valurile cele sălbatice nu l-au înecat, nici chitul cel maisălbatec decât valurile, primindu-l în pântece, nu l-a stricat, ci l-a păzit şi l-a întorsla cetate. Şi marea şi chitul mai presus de fire au ascultat, ca Proorocul prin toate,acestea să se înţelepţească. Deci venind în cetate a citit hotărârea divină ca pe oepistolă împărătească care vestea pedeapsă; „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi‖ (Iona, 3, 5).

Şi auzind cetăţenii acestea nu s-au arătat necredincioşi, nici au defăimat cele spuse,ci îndată toţi s-au îndreptat spre post şi bărbaţii şi femeile şi slugile şi stăpâni şidregători şi supuşi şi copii şi bătrâni. Nici dobitoacele nu au fost scutite.Pretutindeni sac, pretutindeni cenuşă, pretutindeni plâns şi vaiete. însuşi cel cepurta coroana, pogorându-se de pe scaunul cel împărătesc, şi-a pus sac, şi-a

presărat cenuşă pe cap şi aşa a scăpat cetatea din primejdie. Se vedea atunci un

lucru de mirare, porfira era întrecută de sac. Căci ceea ce nu a putut hainaîmpărătească, a putut sacul; ceea ce nu a putut săvârşi coroana, a făcut cenuşa.

Vezi că nu de post trebuie să ne temem, ci de beţie şi de îmbuibare. Că beţia şiîmbuibarea au primejduit cetatea şi era s-o surpe, iar postul pe ceea ce se clătina şiera să cadă, a aşezat-o şi a întărit-o. Cu acesta şi Daniil intrând în groapa leilor, cacu nişte oi blânde a petrecut, şi a ieşit nevătămat. Fiarele sălbatice fierbând demânie şi căutând cu o privire aducătoare de moarte, nu s -au atins de masa cea pusăînainte. Atât firea sălbatecă - căci, nimic nu este mai sălbatec decât acele fiar e -căci şapte zile nu s-au împărtăşit de hrană – , nu i-a îndemnat să-l sfâşie pe Daniel,ci ca şi cum ar fi stat înlăuntru un păzitor şi ar fi strigat aşa nu s-a atins de trupulcel proorocesc.

Cei trei tineri intrând în cuptorul cel din Babilon şi multă vreme petrecând în foc,au ieşit din cuptor, având trupurile mai strălucite decât focul însuşi. Şi cu toate căera foc adevărat acela, dar n-a făcut cele ale focului. Şi fiind trupurile lor trupuriomeneşti, cum nu pătimeau cele ale materiei? Cum? întreabă postul şi el îţi varăspunde şi-ţi va dezlega nedumerirea ta. Că era cu adevărat nedumerire. Fireatrupurilor se lupta cu firea focului şi biruinţa a fost a trupurilor. Ai văzut luptă

preaslăvită? Ai văzut biruinţă mai preaslăvită ? Minunează-te de post si cu mâiniîntinse primeşte-l. Căci el şi în cuptor ajută şi în groapa leilor păzeşte, dracii îiizgoneşte şi hotărârea lui Dumnezeu o întoarce, turbarea patimilor o potoleşte şila libertate ne povăţuieşte şi multă linişte face în gânduri.

Cât de nebun trebuie să fie acela ce fuge şi se teme de cel ce are în mâini atâtea bunătăţi. Dar, vei zice, ne topeşte trupul şi ne îmbolnăveşte. Ascultă ! „Chiar dacă



din ―Omilii şi cuvântări‖



Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre căinţă

De unde deci, de unde voi începe cuvântul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele? Negreşit, nu altă temelie decât cuvintele lui Hristos, prin care nefericeşte pe cei cerâd şi aşează în rândul fericiţilor pe cei ce plâng, spunând astfel: ―Fericiţi – cei ce

plâng, că aceia se vor mângâia‖ (Matei 5:4) şi ―Vai vouă, celor ce râdeţi acum,că vă veţi tângui şi veţi plânge‖ (Luca 6:25).

Şi pe foarte bună dreptate. Tânguire cu adevărat, tânguire şi lacrimi este tot timpulde acum. Cumplita suferinţă a cuprins întreaga omenire. Cumplite păcate stăpânesc

pe toţi oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu de-amănuntul, dacă într -adevăr ar fi cu putinţă să le cerceteze cu de-amănuntul‚ nu va înceta să plângă şi săse tânguiască.

Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat. Nicăieri nu-i urmă de faptă bună. Şi ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatelece ne stăpânesc şi nici nu ne ducem la alţii ca să le arătăm.

Ne asemănăm cu un om plin de sănătate pe dinafară, dar mistuit pe dinăuntru de o boală grea. Din pricina nesimţirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimicde nebunii care spun şi săvârşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine. Nule este ruşine deloc de faptele şi cuvintele lor, ba dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele.Se cred mai sănătoşi decât cei cu adevărat sănătoşi. Aşa suntem şi noi. Ne purtămcum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că suntem bolnavi. Cândtrupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm îndată doctori, cheltuim bani,



fratelui său: ,,nebunule‖ este vrednic de cea mai grea pedeapsă, cât de mult foc algheenei va aduna pe capul său cel care huleşte pe fratele său numindu-l―răufăcător‖, ―pizmăreţ‖, ―om fără conştiinţă‖, ―râvnitor de slavă deşartă‖ şi maiştiu eu cum? Ocările: ,,nebunule‖ şi ,,netrebnicule‖ sunt cu mult mai uşoare decâtcele amintite. Din pricina aceasta, Hristos, lăsându-le la o parte pe toate celelalte

mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca să cunoşti că, dacă o ocarămai uşoară aduce iadul peste cel ce-o rosteşte, cu mult mai mult îi vor aduceocările mai mari, ocările mai greu de suferit.

Dacă unii socotesc aceste cuvinte ale lui Hristos o exagerare (şi cunosc pe unii careau o astfel de părere greşită, cunosc pe unii care socotesc că ameninţarea cu iaduls-a spus numai ca să înfricoşeze pe oameni), atunci urmează că nici prea-curvarii,nici sodomiţii, nici curvarii, nici închinătorii la idoli nu sunt osândiţi cu numeleiadului. Dacă i-a ameninţat pe hulitori numai ca să-i înfricoşeze, atunci negreşit a

făcut acelaşi lucru şi cu ceilalţi, căci pe toţi i-a ameninţat cu pierderea ÎmpărăţieiCerurilor, odată ce i-a înşirat la un loc.

Poate cineva mă va întreba: - Oare hulitorul va avea aceeaşi soartă ca şi prea-curvarul, ca şi curvarul, ca şi lacomul, ca şi închinătorul la idoli?

- Nu e vremea să cercetăm acum dacă toţi vor primi aceeaşi pedeapsă. Dar că toţivor cădea din Împărăţia Cerurilor, şi hulitorul împreună cu ceilalţi, sunt încredinţatde cuvintele lui Pavel, iar mai bine-zis ale lui Hristos, Care lucrează prin Pavel, cănici unii, nici alţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.

Nu numai în privinţa acestui cuvânt din Scriptură, dar şi în privinţa anumeroase altele, mulţi oameni au această părere greşită şi socotesc căîndeobşte toate pedepsele hotărâte celor păcătoşi nu sunt rostite de Hristos decât

ca o exagerare. Aceasta însă e o cursă a diavolului.

Diavolul a strecurat în mintea unora această mângâiere, că pedepsele date deDumnezeu păcătoşilor sunt o exagerare, cu scopul de a adormi teama de pedeapsa

în sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar căi de păcatele lor, şi dea-i face nepăsători faţă de ascultarea poruncilor. Acum, atâta vreme cât trăim peacest pământ, gândul acesta poate înşela pe oamenii cu suflete mai trândave, dar învremea înfricoşătoarei judecăţi se va vădi înşelăciunea. Se va vădi atunci cândnimeni nu va mai avea nici un câştig de pe urma căinţei.



şi împacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu- ţi darul tău‖ (Matei 5:23, 24). Noi însă ne apropiem de altare duşmănindu-ne cu alţii, purtând în sufletul nostru ură împotriva fraţilor noştri. Dumnezeu Se îngrijeşte atât de mult ca noi să trăim în

pace unii cu alţii, încât rabdă să rămână nesăvârşită jertfa ce i-o aducem, săîntrerupem slujba către El, numai din dorinţa ce o are de a pune capăt duşmăniei şiurii ce o avem unii faţă de alţii. Iar noi ţinem socoteala atât de puţin de aceastădorinţă a Lui, încât păstrăm zile întregi duşmănia, spre propria noastră pagubă.

Hristos pedepseşte nu numai pe cei care caută să se răzbune, dar şi pe cei caredispreţuiesc pe fraţii care-i duşmănesc, deşi în sufletele lor nu le mai poartă ură .Hristos a poruncit ca acela ce face rău să se ducă şi să se împace cu cel căruia i -afăcut rău, pentru că acela care a făcut răul poate fi mai greu cuprins de dorinţa derăzbunare, pe când cel ce a suferit răul poartă necontenit în sufletul lui dorinţa derăzbunare. Prin aceasta, Hristos a arătat că acela care nedreptăţeşte, cel care a

dat naştere rădăcinii păcatului, este mai vinovat decât cel nedreptăţit, pentru că poartă răspundere şi pentr u pedeapsa dată de Hristos celui nedreptăţit.

Cu toate acestea, noi nu ne învăţăm minte, ci ne supărăm şi ne mâniem pe fraţii noştri pentru lucruri de nimic. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deseamă, nu ne mai pasă de cele săvârşite, uităm pe cei pe care i-am supărat şi lăsămca ura să ţină vreme îndelungată, fără să ne dăm seama că vom primi o pedeapsă cuatât mai mare, cu cât lăsăm să se scurgă mai multe zile peste supărarea pricinuită,deoarece prin aceasta ne împăcăm şi mai greu unii cu alţii. După cum atunci cândiubim pe cineva, nimic din cele care despart cu uşurinţă pe oameni nu poate să aibătărie şi crezare pentru a strica prietenia, tot astfel şi atunci când duşmănia punestăpânire pe sufletul nostru, toate sunt uşoare şi lesnicioase pentru cei care vor săne sporească şi mai mult duşmănia. Căci vorbele bune ce ne-ar fi spuse deşteaptăneîncrederea noastră şi numai răutăţile sunt crezute. Hristos ne porunceşte să lăsămdarul la altar şi, mai întâi, să ne împăcăm cu fratele nostru, ca să cunoaştem că,dacă nu trebuie să amânăm împăcarea noastră nici atunci când Îi aducemînchinăciune, cu atât mai mult trebuie să facem asta în alte timpuri, când neocupăm de lucruri pământeşti.

Pe faţă purtăm obrăzarul împăcării, dar înlăuntrul sufletului nostru ţinem cea maineîmpăcată ură. Ne dăm bună ziua unii altora atunci când ne ducem la biserică, dar de obicei ―bună ziua‖ o spunem numai cu buzele. Însă nu acest lucru îl vreaDomnul. Domnul vrea să iubim din suflet pe fratele nostru, să-i dăm ―bună

ziua‖ din inimă. Aceasta este într-adevăr salutare, cealaltă, obrăzar şi făţărnicie;cel care dă în acest chip bună ziua şi nu iubeşte, mai mult Îl supără pe Dumnezeudecât Îl îmbunează. Dumnezeu cere de la noi dragoste curată, dragoste



înrădăcinată adânc în sufletul nostru, nu dragostea aceasta pocită pe careadeseori o arătă m oamenilor. Purtăm pe buze numele dragostei, dar am stins

puterea ei, iar aceasta este încă o dovadă că fărădelegile noastre au pus stăpânire penoi, căci spune Hristos: ,,Din pricina înmulţirii fărădelegii, se va răci dragosteamultora‖ (Matei 24:12). Şi acestea le facem noi Creştinii, cărora ni s -a poruncit sănu ne mâniem, să nu avem duşmani, iar dacă avem duşmani, duşmănia noastră săţină numai o zi, căci s-a spus: ,,Soarele să nu apună peste mânia voastră!‖ (Efeseni 4:26). Noi însă nu ne mărginim la atâta, ci ţesem uneltiri unii împotrivaaltora, muşcând şi nimicind prin vorbele şi faptele noastre propriile noastremădulare, adică pe proprii noştri fraţi. Iar aceasta este curată nebunie. Şi aşa este,căci după acestea mai cu seamă îi recunoaştem pe îndrăciţi şi pe nebunii ce nu sepot vindeca.

Ce să mai spunem despre celelalte porunci date de Hristos? Ce să spunem despre

porunca dată pentru a ne împăca cu pârâşul nostru până suntem pe cale cu el?(Matei 5:25, 26) Ce să mai spunem despre porunca ce o dă în privinţa fapteinesăbuite, despre privirile pofticioase (Matei 5:28) şi despre prietenia necugetată şi

păgubitoare de suflet (Matei 5:29, 30)? Prin ―ochiul drept‖ şi prin ―mâna dreaptă‖,Hristos n-a lăsat să se înţeleagă altceva decât pe cei ce ne iubesc spre pagubanoastră sufletească. N-a fost călcată oare adeseori în picioare, n-a fost desfiinţată

porunca ce ne opreşte să ne despărţim de soţiile noastre (Matei 5:31, 32)?

Mă ruşinez să mai vorbesc despre porunca ce opreşte orice jurământ (Matei 5:33 -37), nu numai din pricina jurămintelor pe care le facem, dar mai ales din pricina

jurămintelor noastre mincinoase. Dacă jurământul, chiar jurământul adevărat, esteun păcat şi o călcare a poruncii, ce vom spune despre jurământul mincinos? Dacăce este mai mult decât ,,da‖ şi ,,nu‖ este de la cel rău, de la diavolul, de la cine va fice este mincinos?

Hristos a mai spus apoi: ,,Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt; celui care vrea să se judece cu tine şi să- ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa; dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi cu el două; celui ce- ţi cere,dă-i, şi nu întoarce faţa de la cel ce vrea să se împrumute de la tine‖ (Matei 5:39-

42).

Ce putem spune fa ţă de aceste porunci? Ne rămâne numai să plângem şi să neacoperim faţa de durere, căci nu îndeplinim nici una dintre poruncile amintite maisus. Am apucat o cale cu totul potrivnică acestor porunci: ne cheltuim toatăvremea în judecăţi, în lupte, în procese, în certuri. Nu au nici o înrâurire asupra



noastră nici adevărul faptelor, nici cuvintele lui Hristos; dimpotrivă, nesălbăticim, ne mâniem chiar pentru lucruri de nimic.

Poate că, faţă de cele de mai sus, ai voi să-mi dai ca pildă pe unii oameni care şi-audat toată averea săracilor şi care mai târziu au ajuns, din pricina sărăciei lor, derâsul lumii şi au avut de suferit nenumărate nenorociri şi necazuri. Îţi voi răspunde,

în primul rând, că îmi vei putea arăta puţini astfel de oameni; în al doilea rând, prinpilda ce ai dat, nu mi l-ai arătat pe înţeleptul înfăţişat de Hristos în cuvinteleamintite mai sus. Înţeleptul acesta are o vieţuire mult mai duhovnicească decâtomul pe care mi l-ai dat ca pildă. Este o mare deosebire între un om care-şi dă de

bunăvoie averile sale şi unul care suferă fără să crâcnească atunci când i se iautoate averile. Dar pentru ce spun că suferă fără să crâcnească? Omul desăvârşit

despre care a vorbit Hristos, este cu mult mai sus şi decât acesta. Poruncaaceasta a lui Hristos îndepărtează atât de mult din sufletele celor nedreptăţiţi

mânia împotriva celor ce i-au nedreptăţit, încât ei nu numai că nu se supăra din pricina pierderii averilor, ba, dimpotrivă, mai dau de bunăvoie şi cele ce le-aumai rămas; şi este mai mare râvna lor în a suferi nedreptatea ce li se face decât

zelul şi nebunia celorlalţi în a-i nedreptăţi. Când cel ce nedreptăţeşte va vedea căcel nedreptăţit este gata să sufere mai mult d ecât i-a fost gândul, când va vedeacă, după ce şi -a împlinit pofta, cel împilat se străduieşte să-i dea şi mai mult,atunci pleacă biruit, ruşinat de marea împăcare a celuilalt. Fiara să fie, sau cevamai grozav decât o fiară, va fi mai cumpănit, căci a văzut bine din această

punere alături cât este de rău el şi cât este de bun celălalt. Un om cu o astfel deviaţă îţi cer să-mi arăţi.

Pe acesta îl văd înfăţişat numai în Scripturi, şi nicidecum în vreo altă carte, iar înviaţa de toate zilele deloc, deşi ne numim Creştini. Nu-mi da ca pildă pe omul caresuferă în tăcere nedreptatea; se poate întâmpla să se poarte aşa pentru că nu poatesă se răzbune. Atunci avem omul desăvârşit, omul cerut de Hristos, dacă el va arătaaceeaşi răbdare faţă de cei de o seamă cu el, împotriva cărora ar putea să serăzbune; ba mai mult, dacă ar merge până acolo încât să întreacă prin dărnicia sadorinţa de jaf a celuilalt, să-i dea mai mult decât vrea acela să-i ia şi să arate

îndelungă-răbdare în datul de bunăvoie a altor bunuri, în afară de acelea ce i-au

fost luate cu sila.

Un astfel de om trebuie însă să mai aibă încă o însuşire sufletească, deasupra celor arătate până acum, care atinge însuşi vârful faptei bune: unui astfel de om, Hristos

îi porunceşte să rânduiască în ceata prietenilor, a prietenilor adevăraţi, pe duşmaniişi răufăcătorii lui, pe cei care îl păgubesc şi la pungă, şi la trup, şi în toate celelalte.



Hristos ne spune: ,,Nu te mărgini la a da jefuitorului şi lacomului, ci iubeşte-l cuiubirea cea mai puternică, cu iubire curată!‖ Acest gând a voit să-l înfăţişezeprin cuvintele: ,,Rugaţi -vă pentru cei ce vă necăjesc!‖ (Luca 6:28). Iar de rugat,de obicei, nu ne rugăm decât pentru cei pe care-i iubim foarte mult.

Şi, pentru ca să nu socoteşti din nou că aceste cuvinte sunt o exagerare, pentru casă nu între astfel în sufletul tău înşelăciunea diavolului, de care am amintit mai sus,Hristos adaugă adevărului lucrurilor şi pricina, dreapta pricină a unei astfel de

purtări, spunând: ,,Căci, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată aveţi? Oare nu şi vameşii fac acelaşi lucru? Şi, dacă îmbrăţişaţi pe cei ce vă îmbrăţişează, ce faceţi mai mult? Nu şi păgânii fac acelaşi lucru?‖ (Matei 5:46, 47) Cum să nu fievrednică de tânguire şi de nemângâiată plângere starea noastră morală, când nu nedeosebim în privinţa aceasta întru nimic de vameşi şi de păgâni? Şi, dacă ar fi

numai aceasta grozăvia! Dar nu! Nu numai că nu-i iubim pe vrăjmaşi, dar încă

îi duşmănim şi urâm chiar pe cei ce ne iubesc. Uitătura urâtă, invidia, nimicirea prin fapte şi prin vorbe a cinstei şi a numelui bun a altora nu au altă lămurire decâtura şi duşmănia înverşunată. Astfel, nu numai că nu ne deosebim întru nimic de

păgâni, dar suntem în privinţa aceasta cu mult mai răi decât ei.

Hristos a poruncit să ne rugăm pentru cei ce ne duşmănesc, noi însă ţesem vicleniiîmpotriva lor; cu toate că ni s-a poruncit să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, îiacoperim de nenumărate blesteme. Poate fi oare o înverşunare mai mare decât această împotrivire şi decât această luptă pe care o purtă m împotriva lui Hristos,

Legiuitorul acestor porunci? Nu stăm noi împotriva tuturor poruncilor Lui?

Tirania slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii – pe care Hristos, în cuvintelenumaidecât următoare celor amintite mai sus, a cerut să o dezrădăcinăm dinsufletele noastre – am întins-o nu numai asupra rugăciunilor, postului şi milosteniei(Matei 6:1-18), ci chiar asupra tuturor faptelor noastre; iar supunerea noastră faţăde nebunia acestei tiranii este mai mare decât supunerea unui rob faţă de stăpânullui. Acest lucru este îndeajuns de cunoscut de toţi, de aceea trec peste el, spunânddoar atâta, că unii oameni îşi dispreţuiesc atât de mult mântuirea sufletelor lor,

încât nu mai dau nici o atenţie poruncilor lui Hristos; iar alţii, deşi voiesc să

asculte de Hristos cât de cât, deşi se silesc să păzească unele porunci, totuşi sfârşesc prin a ajunge să fie tot atât de păgubiţi ca şi ceilalţi, din pricină că nuvor să dezlege de pe ei lanţurile slavei deşarte, ale umblatului după laudele lumii.

Unul nu face deloc milostenie, altul dă celor săraci ceva din averile sale, dar faceaceasta ca să-l laude lumea; cel din urmă nu este întru nimic mai bun decât celdintâi. Astfel, diavolul ne-a prins pe toţi din toate părţile în mrejele lui. Dacă ar



putea omul să scape şi de acest păcat, să nu umble adică după laudele lumii cândface milostenie; dar, fiind stăpânit de mândrie, cade iarăşi în acelaşi păcat, mai

bine spus, în unul şi mai grozav: nu pierde numai bunurile date ca milostenie, ci pleacă pe lumea cealaltă încărcat şi cu păcatul mândriei. Cunosc apoi mulţi oamenicare nu-şi cheltuiesc averile în milostenii pentru pricinile mai sus arătate, ci vin înajutorul celor lipsiţi mânaţi de prietenie sau de rugăciunile stăruitoare sau de alte

pricini asemănătoare, şi nu de frică de Dumnezeu şi de porunca lui Hristos. Prinurmare, dacă atâtea pricini pângăresc faptele noastre bune, mai putem spune că ne

putem mântui cu uşurinţă când, departe de a face fapte bune, săvârşim numai păcate?

Să mergem mai departe! Care este omul care poate rosti cu înd răznire cuvinteledin Tatăl nostru: ,,Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm

greşiţilor noştri‖ (Matei 6:12)? Chiar dacă nu ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri,

totuşi păcătuim dacă păstrăm netămăduită în suflet rana: mânia. Hristos însă nuvrea ca noi să mărginim la atâta iertarea greşiţilor noştri, ci să ajungem să -inumărăm printre cei mai buni prieteni. Din această pricină, după cum am spusmai sus, ne-a poruncit să ne şi rugăm pentru ei. Chiar dacă nu te răzbuni pe cel ceţi-a greşit, dar – dacă îţi întorci faţa de la el, dacă te uiţi urât la el, dacă ţii deschisă

în suflet rana – n-ai îndeplinit porunca ce ţi-a poruncit-o Hristos. Cum ceri deci că Dumnezeu să Se îndure de tine, când tu nu te înduri de cei care ţi -au greşit? Înţeleptul îşi bate joc de o astfel de purtare, zicând: ,,Omul ţine mânie împotrivaomului, şi cere de la Dumnezeu iertare? Nu-i este milă de omul cel asemenea lui,şi se roagă pentru iertarea păcatelor sale? El, trup fiind, ţine minte; cine îl vacurăţi de păcatele sale?‖ (Ecclesiastic 28:3-5).

Aş vrea să tac deci şi să opresc şirul spuselor mele, atât mi-e de ruşine să merg maideparte. Aş vrea să tac, căci, cu cât îmi voi urma vorbirea, cu atât mai mult se vavădi şi lupta pe care o ducem împotriva poruncilor lui Hristos, dar şi duşmănianeîmpăcată pe care I-o purtăm. Dar care este folosul tăcerii mele, când însăşi viaţa noastră, faptele noastre, strigă că ducem luptă împotriva lui Hristos, iar

înainte de faptele noastre, ne-o strigă Hristos, Care cunoaşte cu de-amănu ntul toată viaţa noastră, ne-o strigă Hristos, Care ne va judeca?

Hristos ne-a poruncit să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer (Matei 6:19-21). Puţini sunt cei care îndeplinesc această poruncă, iar dintre aceştia puţini, cine

poate spune că a îndeplinit-o aşa cum doreşte Hristos? Marea majoritate aoamenilor, ca şi cum ar fi auzit cele împotrivnice, ca şi cum li s-ar fi poruncit să-şi adune comorile aici pe pământ, au părăsit cu totul cerul, îşi lipesc inima de



Spune-mi, te rog, ce lucru greu este a nu iscodi faptele altuia şi a nu osândi păcatele aproapelui? Cele împotrivnice însă, a iscodi şi a osândi pe alţii, este otreabă destul de obositoare. Poate să ne mai creadă cineva, la auzul acestor băgăride seamă, că nu ascultăm de porunca aceasta din pricina nepăsării noastre, şi nudin pricina râvnei de a o călca şi a relei noastre voinţe? Când faptele pe care ne

porunceşte Hristos să le îndeplinim sunt uşoare şi lesnicioase celor care voiescsă le săvârşească, iar faptele oprite sunt şi mai grele şi cer mai multă osteneală,iar noi părăsim poruncile şi săvârşim cele oprite – când deci aşa stau lucrurile, nuvor spune oare duşmanii noştri că facem păcatele pentru că voim să ne războim cuHristos?

Că poruncile lui Hristos nu au nimic ostenitor în ele o spune El însuşi princuvintele: ,,Luaţi jugul Meu peste voi, că jugul Meu este bun şi sarcina Meauşoară‖ (Matei 11:29, 30). Dar noi, din cauza nespusei noastre nepăsări, facem să

treacă în faţa mulţimii drept împovărătoare cele uşoare. Omului care vrea să steadegeaba şi să doarmă, mereu i se pare o greutate şi mâncatul, şi băutul. Cei cusufletul treaz însă şi cei harnici nu se dau îndărăt nici în faţa treburilor cu totulneobişnuite şi greu de făcut, dimpotrivă, le săvârşesc cu mai mult curaj decât ceitrândavi şi somnoroşi pe cele foarte uşoare. Nimic, nimic nu este atât de uşor, pecare multa noastră lenevie să nu-l socotească foarte greu şi obositor; după cumnimic nu este atât de obositor şi de greu, pe care râvna şi dragostea noastră să nu-lfacă foarte uşor.

Spune-mi, te rog, ce este mai cumplit şi mai greu decât a fi în primejdie de moarte în fiecare zi? Şi totuşi, Fericitul Pavel a numit această primejdie uşoară, spunândastfel: ,,Căci necazul nostru de acum, trecător şi uşor, ne aduce slava veşnică,mai presus de măsură‖ (2 Corinteni 4:17). Chiar dacă lucrul acesta este prin fireasa greu, totuşi ajunge uşor prin nădejdea celor viitoare. Pavel, de pildă, a şi adăugat

pricina uşurătăţii lui prin cuvintele: ,,Căci noi nu privim la cele ce se văd, ci lacele ce nu se văd‖ (2 Corinteni 4:18).

Să vedem însă şi poruncile următoare. Hristos a spus: ,,Nu d aţi cele sfintecâinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor!‖ (Matei 7:6).

Hristos ne-a dat aceste învăţături tot ca nişte porunci. Noi însă, din pricina slaveideşarte, a umblatului după lauda lumii şi a mândriei necugetate, am călcat în

picioare şi această poruncă, îngăduind, fără nici o socoteală şi fără o cercetareamănunţită, să ia parte la Sfintele Taine oameni desfrânaţi, necredincioşi şi plini denenumărate păcate. Înainte de a cerceta temeinic sufletul lor, le descoperim toatăînvăţătura credinţei noastre şi îi ducem dintr -o dată în sfânta sfintelor, fără să lemai dăm putinţa să vadă şi cele ce sunt înainte de sfânta sfintelor. Din această



cauză, unii dintre cei care au fost aduşi către Sfintele Taine cu atâta grabă, au f ugitîndată şi au săvârşit nenumărate rele. Şi – nu numai când e vorba despre alţii, dar chiar când e vorba de noi înşine – trebuie să mărturisim că nesocotim această prea-

înfricoşătoare poruncă atunci când ne împărtăşim cu nemuritoarele Taine făcândaceasta plini de necurăţie şi cu nesocotinţă.

Poţi apoi să vezi că sunt călcate cu totul în picioare nu numai poruncile despre caream vorbit până acum, dar şi cele pe care Hristos le dă mai departe în predica de pemunte. Hristos a spus: ,,Câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea!‖ (Matei 7:12), noi însă facem oamenilor toate cele pe care nu voim săle suferim de la ei.

Deşi ni s-a poruncit să intrăm pe calea cea strâmtă (Matei 7:13), noi căutăm înorice împrejurare din viaţă calea cea largă. Nu este cu totul de mirare dacă unii

laici îmbrăţişează şi iubesc această cale largă, dar să caute să intre prin această uşă,mai mult decât laicii, monahii, oamenii care, la arătare, s-au răstignit pentru lume,aceasta este ceea ce ne um ple de uimire, şi, mai bine spus, acest lucru pare chiar otaină. Dacă ai ruga pe monahi să vină să îndeplinească vreo însărcinare, de celemai multe ori i-ai auzi, în primul rând, punându-ţi aceste întrebări: Vom aveaodihnă în slujba pe care ne-o dai? Cel care ne cheamă este în stare să ne deaodihnă? Şi mereu, în orice discuţie, cuvântul care le stă cel mai mult pe buze nueste altul decât cuvântul ,,odihnă‖. Ce spui, omule? Ţi s-a poruncit să mergi pecalea cea îngustă (Matei 7:14), şi întrebi de odihnă? Ţi s-a poruncit să intri pe uşacea strâmtă (Matei 7:13), şi cauţi să intri pe cea largă? Poate fi ceva mai rău decâtaceastă rătăcire? [...]

Pe nimeni dintre noi, iubite, nu ne-a cuprins încă dorinţa bună tăţilor cereşti, aşacum ar trebui să ne cuprindă. Dacă ne-ar fi cuprins această dorinţă, am socotiumbră şi fum toate cele ce par anevoioase. Cel care le preţuieşte pe cele de acumnu va fi învrednicit niciodată de privirea bunătăţilor viitoare. Dar cel care ledispreţuieşte şi socoteşte că toate nu au mai mult preţ decât umbră şi visul vadobândi iute şi bunătăţile cele mari şi duhovniceşti. Când binele acesta, adicădispreţul celor de faţă, cuprinde cu adevărat sufletele oamenilor, atunci el are tot

atâta putere să nimicească răutăţile pe câtă putere are focul asupra spinilor:chiar dacă sufletul unui om ar fi înăbuşit de nenumărate răutăţi, chiar dacă l -arstrânge păcatele cu multe legături, chiar dacă l -ar arde cumplit flacăra poftelor,chiar dacă l -ar împresura cumplit zgomotul celor trecătoare – totuşi, ca printr -un bici usturător, binele acesta va izgoni îndată şi cu desăvârşire toate acesterăutăţi şi le va îndepărta din suflet.



Şi, după cum praful mărunt nu poate sta în faţa furiei unui vânt puternic, tot astfelnici mulţimea poftelor nesăbuite nu va putea sta în faţa puterii căinţei; în clipa încare căinţa pătrunde adânc în sufletul omului, poftele pier şi se împrăştie mai iute decât praful şi fumul. Dacă dragostea trupească robeşte atât de mult sufletulîncât îl face pe îndrăgostit să se îndepărteze de toate cele din viaţă şi să stea ţintuitnumai sub tirania iubitei, câte nu va fi oare în stare să facă dragostea lui Hristos şiteama de a nu ne înstrăina de El? După cum este greu, şi – mai bine spus – cuneputinţă să amesteci focul cu apa, tot astfel socotesc că este cu neputinţă sătrăiască la un loc desfătarea şi zdrobirea inimii. Ele sunt potrivnice şi se nimicescuna pe alta: zdrobirea inimii este mama lacrimilor şi a cumpătării; desfătarea

însă este mama râsului şi a nebuniei; una face sufletul uşor şi înaripat, cealaltă îl face mai greu decât plumbul. [...]

Boala aceasta îndelungată care a pus stăpânire pe sufletele noastre a ajuns, cu

timpul, de nevindecat – ca să spun aşa. Nici nu mai putem să ne dăm seama ceînseamnă a fi cu adevărat sănătos, ba, dimpotrivă, chiar ni se pare cu neputinţăînsănătoşirea. Ne place să auzim pomenindu-se numele Apostolilor, să ni sevorbească despre faptele lor strălucite. Însă, în locul acestei plăceri, ar trebui să nise umple sufletul de lacrimi şi de jale la gândul că ne-am îndepărtat atât de mult deei: nu mai socotim un păcat acest lucru; ba, mai mult, ne găsim într -o astfel destare sufletească, încât credem că ne este cu neputinţă să ajungem la înălţimeaApostolilor. Dacă am fi întrebaţi pentru care pricină am ajuns la acest gând, am

pune îndată înainte această îndreptăţire neghioabă, spunând: Acela era Pavel;celălalt era Petru, iar celălalt – Ioan Botezătorul. Ce vrei să spui prin cuvintele:

Acela era Pavel, acela era Petru? Spune-mi, te rog, nu aveau şi ei aceeaşi fireomenească asemeni nouă? N -au venit pe lume pe acelaşi drum ca şi noi? Nu s-

au hrănit cu aceleaşi mâncăruri? N -au tras în piept acelaşi aer? Nu s-au folositde aceleaşi lucruri ca şi noi? N -au avut unii dintre ei soţii şi copii? N -au fostunii lucrători şi meseriaşi? Iar alţii nu s-au cufundat chiar în mocirla păcatului?

Ai putea să-mi răspunzi: - Da, e adevărat, dar s-au bucurat de harul bogat al lui Dumnezeu.

- Da, îndreptăţirea aceasta ar avea vreun temei dacă ni s-ar fi poruncit şi nouă săînviem morţi, să deschidem ochii orbilor, să curăţim leproşi, să îndreptăm şchiopi,să izgonim draci şi să vindecăm alte boli asemănătoare.

Dar ce legătură pot avea toate aceste minuni cu întrebarea pusă, odată ce acumeste vorba să cercetăm felul vieţuirii noastre şi să arătăm supunerea noastră faţă

de poruncile lui Dumnezeu? La botez, te-ai bucurat şi tu de harul dumnezeiesc,



te-ai împărtăşit cu Duhul Sfânt. Chiar dacă n-ai primit harul de a face minuni,totuşi ai primit îndestulător pentru o vieţuire dreaptă şi curată .

Prin urmare, căderea noastră se datorează numai trândăviei noastre. Apoi, în ziua judecăţii, Hristos nu dă răsplata numai acelora care au făcut minuni, ci şi acelora care au îndeplinit poruncile Lui. El spune: ,,Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia gă tită vouă de la întemeierea lumii!‖ , nu pentru că aţi făcut minuni, ci pentru că ,,am flămânzit, şi Mi -aţi dat să mănânc;am însetat, şi Mi -aţi dat să beau; străin am fost, şi M -aţi primit; gol am fost, şi

M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost, şi aţi venit la Mine‖ (Matei 25:34-36). În Fericiri, Hristos nu vorbeşte deloc despre cei careau făcut minuni, ci despre cei care au o viaţă curată şi dreaptă.

Chiar dacă acum harul facerii de minuni s-a micşorat, acest lucru nu va putea să ne

stingherească întru ceva, dar nici să ne slujească drept îndreptăţire când vom daseama pentru faptele noastre. Pe fericiţii Apostoli nu-i preţuim din pricinaminunilor săvârşite de ei (căci minunile erau săvârşite în totul prin puterea lui

Dumnezeu), ci pentru că au trăit ca Îngerii; iar vieţuirea lor se datora, pe lângă ajutorul dumnezeiesc, râvnei lor. Zisa aceasta nu-i a mea, ci a lui Pavel, mareleurmător al lui Hristos.

Când Pavel scria ucenicilor săi împotriva apostolilor mincinoşi şi voia să aratedeosebirea dintre o slujire adevărată a lui Hristos şi alta mincinoasă, n-a făcutaceastă deosebire întemeiat pe minunile făcute, ci pe faptele pe care le săvârşea,grăind astfel: ,,Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Ca un nebun grăiesc, sunt mai

presus eu: în osteneli mai mult, în temniţe mai mult, în bătăi peste măsură, înmoarte adeseori. De la Iudei am primit de cinci ori patruzeci de lovituri fără una,

de trei ori am fost bătut cu toiege, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori s -asfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am petrecut în largul mării; încălătorii adeseori, în primejdii pe râuri, în primejdii printre tâlhari, în primejdii

din partea neamului meu, în primejdii din partea pă gânilor, în primejdii înoraşe, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală, în trudă, în privegheri de multe ori, în foame, şi sete şi

în posturi deseori, în frig şi în goliciune. Pe lângă toate acestea, tulburarea meade fiecare zi, grijă pentru toate Bisericile. Cine este slab, şi eu să nu fiu slab?Cine se sminteşte, şi eu să nu ard?‖ (2 Corinteni 11:23-29).

Pentru aceste pricini mă minunez eu de Apostoli. Alţii – care, printr-o iconomieoarecare, au primit îngăduinţa să facă minuni dar n-au săvârşit faptele de carevorbeşte Pavel – nu numai că nu au ajuns de admirat, dar au ajuns chiar netrebnici,



după cum arată Hristos, prin cuvintele: ,,Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, nu cu numele Tău am proorocit? Nu cu numele Tău am scosdraci? Nu cu numele Tău am făcut multe minuni? Şi le voi spune: Plecaţi de la

Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, niciodată nu v-am cunoscut!‖ (Matei 7:22,23). Tot pentru această pricină, îi sfătuia pe ucenicii Săi, zicând: ,,Nu vă bucuraţi că dracii vi se pleacă, ci că numele voastre s-au scris în ceruri!‖ (Luca 10:20).

Un om cu o vieţuire curată şi dreaptă va primi, chiar fără de minuni, cununile Î mpărăţiei C erurilor, şi nu va avea o cunună mai puţin strălucitoare; pe când unom cu o vieţuire nelegiuită nu va putea scăpa de chinurile iadului, chiar dacă va

fi săvârşit minuni.

Prin urmare, împotrivirea ridicată, că Apostolii au fost mari şi minunaţi din pricinaharului facerii de minuni dat lor de Dumnezeu, nu este de nici un folos. Dar nu este

numai nefolositoare, ci chiar primejdioasă, căci dă multor eretici prilej deînvăţături greşite.

Căci – dacă Apostolii n-au ajuns de admirat datorită propriei lor voinţe, ci numaidatorită harului lui Hristos – ce-i împiedică pe toţi ceilalţi făcători de minuni săajungă ca şi Apostolii? Dacă harul lui Dumnezeu n-ar cere mai întâi de la noifaptele noastre, atunci harul s-ar fi răspândit din belşug în sufletele tuturor oamenilor, căci ―Du mnezeu nu caută la faţa oamenilor‖ (Romani 2:11).

Dar, pentru că harul cere întâi ca noi să avem fapte, de aceea la unii oameni harulurmează faptelor şi rămâne, de la alţii fuge, iar de ceilalţi nici nu se atinge. Că Dumnezeu i-a dat Fericitului Pavel harul după ce a cercetat mai întâi voinţa sa, dar înainte de a face vreo minune, o spune Însuşi Hristos despre el. Ascultă ce zice:

,,Vas al alegerii îmi este, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, şi aregilor şi înaintea întregului neam al lui Israil‖ (Faptele Apostolilor 9:15). Celcare intră în inimile noastre a dat această mărturie înainte de a veni harul Lui pestePavel. Să nu ne înşelăm noi înşine, iubiţilor, spunând că este cu neputinţă să ajungăcineva ca Pavel. E drept că nu va mai fi un al doilea Pavel, dacă-l privim subchipul harului primit şi al minunilor săvârşite; dar fiecare dintre noi, dacă vrea,

poate să ajungă un Pavel, privit după chipul curăţiei vieţii sale. Iar dacă azi nu maisunt Paveli, asta se datorează numai lipsei noastre de voinţă.

Nu ştim însă cum s-a făcut că am căzut în această neghiobie, de a căuta printreoamenii zilelor noastre pe unii asemenea lui Pavel, când nu se pot vedea măcar oameni care să fie la fel cu alţii care vin în al treilea sau al patrulea rând după



Pavel. Pentru aceasta trebuie să jelim, să lăcrimăm şi să ne văităm nu numai o zi, nici două, ci toată viaţa. [...]

Noi însă, care n-avem de bocit şi jelit pierderea copiilor şi a soţiilor, ci pierdereasufletului – şi nu pierderea unui suflet străin, ci a propriului nostru suflet – neîndreptăţim zicând că ne este trupul slăbănogit şi că avem nevoie de mâncărurialese. Şi dacă ar fi numai aceasta grozăvia căderii noastre! Dar noi nu săvârşim niciacele fapte pentru împlinirea cărora nu este nevoie deloc de tăria trupului.

Spune-mi, te rog, la ce- ţi trebuie putere trupească atunci când se cuvine să- ţi zdrobeşti inima, când trebuie să te rogi cu minte trează şi suflet deştept, când trebuie să- ţi treci pe dinaintea sufletului păcatele, când trebuie să- ţi în frângiîngâmfarea şi mândria, când trebuie să- ţi smereşti gândirea? Aceste fapte Îl facîndurător pe Dumnezeu spre noi, şi acestea n-au nevoie de multă trudă. Dar nici pe

acestea nu le facem. Nu înseamnă numaidecât că-ţi boceşti şi-ţi jeleşti păcateledacă te îmbraci în sac, dacă te închizi într -o chilie, dacă stai în întuneric;dimpotrivă, a- ţi jeli păcatele înseamnă a- ţi aminti totdeauna cu tărie de propriiletale păcate, a- ţi cerceta conştiinţa cu aceste gânduri, a măsura necontenit lungimea drumului pe care-l mai avem de făcut până la Î mpărăţia cerurilor.

- Dar cum voi face aceasta? – mă vei întreba.

- Cum? Dacă avem vii totdeauna înaintea ochilor iadul şi Îngerii care aleargă pretutindeni şi strâng din toată lumea pe cei pe care au să-i arunce în iad. Să ne gândim apoi, fără a mai ţine seama de chinurile iadului, cât de mare rău este pierderea Împărăţiei Cerurilor. Căci, chiar dacă nu ne-ar ameninţa focul iadului şi nici nu ne-ar aştepta chinuri veşnice, numai gândul de a fi înstrăinaţi de

Hristos cel blând şi iubitor de oameni – Care S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, Care a suferit toate ca să ne scoată din chinurile iadului şi să ne împace cuTatăl pe noi, cei care Îi eram duşmani din pricina păcatelor noastre – prinurmare, numai gândul acesta, d e a putea pierde acele bunătăţi negrăite şi nemuritoare care ne aşteaptă, ar trebui să fie mai puternic decât chinul iadului şi îndestulător ca să ne deştepte sufletele şi să ne înduplece să fim totdeauna

treji.

Dacă – numai la citirea pildei celor cinci fecioare care au fost îndepărtate dincamera de nuntă, pentru că n-au avut untdelemn în candelele lor – simţimaceeaşi durere ca şi ele pentru pedeapsa venită asupra lor şi ne tulburăm; dacă

ne gândim apoi că şi noi vom suferi aceeaşi pedeapsă pentru trândăvia noastră,



mai putem fi oare atât de împietriţi la suflet încât să cădem în trândăvie, când neeste totdeauna vie în suflet pilda aceasta? [...]

De asta suntem totdeauna reci şi nesimţitori, de asta nu suntem pregătiţi pentrusăvârşirea vreunei fapte bune, de asta nu putem ajunge la căinţă, de asta nu putemsă ne adunăm puţin sufletul nostru: nu ne gândim cum trebuie la păcatele noastre,nu cercetăm binefacerile date nouă de Dumnezeu, nu căutăm pe oamenii care ausăvârşit fapte mari şi minunate. De asta am dat cu totul uitării faptele cele bune: nusuntem cumpătaţi când avem izbânzi în viaţă, când suntem fericiţi; nu suntemsinceri, minţim când spunem tuturor, de nenumărate ori, că suntem nişte păcătoşi.

Că aşa stau lucrurile o putem vedea de acolo că ne pierdem firea, ne răzvrătim cândauzim că alţii rostesc aceste cuvinte şi le socotim drept ocărî. Astfel, toate faptele

noastre nu-s decât făţărnicie: nu urmăm pe vameş, care, hulit de fariseu pentru

mulţimea păcatelor lui, a suferit cu răbdare hula şi a cules rodul purtării lui, căci s-a pogorât din biserică mai îndreptat decât fariseul (Luca 18:14).

Noi însă nu ştim ce înseamnă a ne mărturisi păcatele, cu toate că suntem plini de nenumărate păcate.

Ar trebui să fim încredinţaţi nu numai că am săvârşit nenumărate păcate, dar ar trebui să avem scrise ca într -o carte în inima noastră toate păcatele noastre, mici

sau mari, şi ar trebui să le plângem ca şi cum le-am fi făcut de curînd. Aducându-ne aminte necontenit de păcatele noastre, putem înfrânge iutemândria sufletului nostru. Aducerea aminte necontenit de propriile păcate tragedupă sine un atât de mare bine, încât Fericitul Pavel îşi spunea deseori chiar

păcatele iertate de Dumnezeu.

Prin botez, toate păcatele sale de mai înainte îi fuseseră şterse; după botez, a trăit într-o curăţie desăvârşită; astfel – deşi nu se ştia vinovat cu nimic (1 Corinteni 4:4),deşi nu avea păcate pentru care să suspine – totuşi făcea pomenire de păcatele dedinainte de botez, de mult iertate, spunând: ,,Hristos Iisus a venit în lume sământuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dint âi sunt eu‖ (1 Timotei 1:15); şi

iarăşi: ,,… că m-a socotit credincios, punându-mă spre slujire pe mine, cel ceeram înainte hulitor, şi prigonitor şi batjocoritor… (1 Timotei 1:12, 13) că

prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam‖ (Galateni 1:13); şiiarăşi: ,,Nu sunt vrednic să mă numesc Apostol‖ (1 Corinteni 15:9).



înaintea Ta, Doamne al meu , şi Tu ai grăit pentru casa robului Tău că va fi îndelungată . Aceasta este legea omului, Doamne al meu, Doamne, către Tine.Ce va mai adauga David vorbind cu Tine?‖ (2 Împăraţi 7:18-20).

Având necontenit în minte faptele bune ale strămoşilor săi, socotea că el este unom de nimic alături cu ei. După ce a spus: ,,În Tine au nădăjduit părinţii noştri‖ (Psalm 21:4), a adăugat, vorbind de sine: ,,Iar eu sunt vierme, şi nu om!‖ (Psalm21:6). Atât avea de limpede înaintea ochilor nesiguranţa viitorului, încât spunea:

,,Luminează-mi ochii mei, ca să nu adorm spre moarte‖ (Psalm 12:4). Gândea căavea să dea socoteală de atât de multe păcate, încât spunea: ―Curăţeşte păcatul meu, că mult este!‖ (Psalm 24:12).

(Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre mărginita putere a diavolului. Desprecăinţă. Despre necazuri şi biruirea tristeţii, Editura Institutului Biblic al B.O.R.,

Bucureşti, 2002)



Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre primejdia păcatului măgulirii şidespre folosul învinuirii de sine pentru păcatele sale

Mi se pare că îndeajuns v-am atins mai înainte şi v-am rănit destul de adânc deaceea astăzi de nevoie este să vindecăm, punând doctorii mai puţin dureroase.Acesta este de fapt modul cel mai bun al vindecării, nu numai a tăia, ci şi a legarănile; aceasta este legea cea minunată a învăţăturii ca dascălul nu numai să certe,ci să şi mângâie. Aşa poruncea şi Pavel: ―Mustră, ceartă, îndeamnă‖ (2 Tim. 4,2). Dacă cineva ar îndemna şi ar mângâia numai pe ascultători, i -ar facetrândavi. Dacă, de asemenea, totdeauna îi va certa, îi va face răi, căci neputând

să sufere mereu sarcina mustrărilor îndată se vor întoarce l a cele rele. De aceea trebuie ca cuvântul învăţăturii să fie cu rânduială .

Şi devreme ce ziua trecută cuvântul a pişcat tare mintea voastră, astăzi aveţi nevoiede o învăţătură mai blândă şi la durerile cele pricinuite de mustrări de nevoie estesă picurăm cuvântul cel blând ca nişte untdelemn, mai întâi aducându-vă aminte demustrările acelea. V-am citit atunci porunca lui Pavel cu privire la împărtăşirea cuSfintele Taine, pusă tuturor celor ce ştiu despre taine. Iar porunca zicea aşa. Dar nimic nu ne opreşte ca s-o citim iarăşi. ―Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşasă mănânce din pâine şi să bea din pahar‖ (I Cor. 11, 28). Cei ce ştiu tainelecunosc care este pâinea şi care este paharul. Şi ―cel ce mănâncă şi bea cu

nevrednicie, osând ă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului‖.

Porunca aceasta v-am citit-o atunci şi v-am şi tâlcuit înţelesul ei. Am spus ceînseamnă ―nesocotind trupul Domnului‖, adică vrednic de aceeaşi pedeapsă ca ceice L-au răstignit pe Hristos. Căci precum ucigaşii aceia s-au făcut vinovaţi de



Sângele Lui, aşa şi aceştia care se împărtăşesc cu Tainele Lui cu nevrednicie.Fiindcă aceasta înseamnă a nesocoti Trupul şi Sângele Domnului. Şi se păreaatunci că ceea ce am zis este foarte îngreuietor şi îngrozirea este nesuferită, dar amexplicat-o prin pildă. Am zis atunci: C ă după cum cineva, ori va rupe porfira ceaîmpărătească ori va murdări cu noroi, la fel ocărăşte pe împăratul, tot aşa şi aici,cei ce au omorât trupul cel stăpânesc şi cei ce-l primesc cu minte necurată , aducaceiaşi ocară hainei împărăteşti. Deci aşa cum L-au răstignit iudeii pe Cruce, tot aşa Îl rănesc şi cei ce- L primesc cu suflet necurat. De aceea deşi păcatele sunt deosebite, dar ocara este aceiaşi.

Acestea au atins pe mulţi, a tulburat pe mulţi şi a rănit conştiinţa ascultătorilor, şinu numai a ascultătorilor, ci mai înainte de voi pe a mea, a celui ce vorbesc,învăţătura este de obşte pentru că de obşte sunt şi rănile, de aceea şi doctoriile le

pun de obşte. Aceasta este o lucrare a iubirii de oameni a lui Dumnezeu ca şi cel

ce vorbeşte şi cei ce aud să fie supuşi sub aceleaşi legi, pentru că sunt de aceiaşi fire, şi la fel de vinovaţi de le vor călca.

- Pentru ce? Ca să certe cu măsură. Să fie iertător faţă de cei ce greşesc. Ca aducându-şi aminte de neputinţa sa să nu facă mus trare nesuferită. Pentru aceasta Dumnezeu n-a pogorât îngerii din cer şi i -a pus învăţători oamenilor, ca nu cumva, fiind de o fire superioară şi necunoscând neputinţa firii omeneşti, săne mustre fără milostivire, ci a dat oamenilor muritori ca să fie învăţători şi

preoţi; oameni cu neputinţe şi cu aceleaşi lipsuri, să pună frâu limbii celui cevorbeşte, nelăsând -o să facă mustrări peste măsură. Şi cum că acest lucru esteadevărat, însuşi Pavel, cel ce a pus această lege ne-a învăţat şi a spus şi pricina,zicând: ―Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni...Care poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăcit‖ ( Evr. 5, 1-2).

- Pentru care pricină? Pentru că şi el este cuprins de neputinţă.

Vezi că neputinţa se face pricină de milostivire şi rudenia firii nu lasă pe cei ce omustră să fie mai presus de mustrări, oricât s-ar osteni ?

- Dar pentru care pricină am zis acestea? Ca să nu zic: Fiindcă tu eşti curat de păcate şi neatins de durerea mustrărilor, cu multă stăpânire aduci asupra noastrătăiere adâncă. Ci eu mai întâi simt durerea, pentru că şi eu sunt vinovat şi supus

păcatelor. ―Căci toţi suntem vinovaţi‖ (Înt. lui Sirah 8, 6) şi ―Cine se poate lăudacă are inima curată?‖ (Pilde 20, 9). Pentru aceasta am făcut acele mustrări nufilosofând despre cele străine, nici fiind cuprins de o oarecare asprime, ci dinmultă purtare de grijă.



Când se tămăduiesc trupurile, cel ce taie nu simte nici o durere, ci cel ce este tăiatacela singur este cel ce se chinuieşte de dureri. Dar la cei ce vindecă sufletele nueste aşa, fără numai – dacă nu greşesc – când judecă de la sine cele ale celorlalţi.Ci aceia, mai întâi se chinuiesc, atunci când ceartă pe alţii. Că nu pătimim durere,nici ne mâhnim aşa de mult când suntem mustraţi de alţii, precum când mustrăm pealţii pentru păcate la care suntem şi noi supuşi şi vinovaţi, fiindcă conştiinţa îndatămustră pe cel ce vorbeşte. Şi celui ce este împodobit cu dregătoria de a învăţa, dar cade în aceleaşi păcate cu ucenicii şi are trebuinţă de aceleaşi mustrări, mai amarăi se face durerea.

Şi nu fără rost mă tânguiesc acum de acestea, ci fiindcă mulţi nesuferind tăria celor ce s-au zis, s-au supărat şi s-au necăjit, zicând: Ne depărtezi de la sfântul Prestol şine alungi de la împărtăşire! De aceea am fost silit să zic acestea ca să cunoaşteţi că nu depărtez, ci mai mult adun; nu nici opresc, ci mai ales trag prin mustrări.

Căci frica de ceea ce s-a zis căzând în conştiinţa celor ce păcătuiesc ca focul peceară, topeşte şi mistuieşte greşalele noastre de acesta şi va petrece totdeauna înea, şi făcând mintea curată şi strălucită, aduce mai multă îndrăzneală în noi, iar din îndrăzneală se face mai multă osârdie pentru a ne împărtăşi cu Tainele celenegrăite şi înfricoşătoare.

Şi precum cel ce dă doctorii amare celor ce se scârbesc de bucate din pricinaîmbolnăvirii stomacului, curăţind sucurile cele rele şi redând pofta de mâncare îiface cu mai multă osârdie să se atingă de hrana cea obişnuită, tot aşa şi cel ce

grăieşte cuvinte amare şi curăţă gândurile cele rele ale minţii şi descarcă sarcinacea grea a păcatelor, da pricina conştiinţei să răsufle şi -l face pe acela ca să

guste cu multă dulceaţă Trupul Stăpânului.

Deci nimeni nu trebuie să se supere de cele ce s -au spus, ci să le primească şi să lelaude. Iar dacă vreunii sunt slabi şi nu primesc această îndreptare a noastră, le ziccă nu tâlcuiesc legi ale mele, ci citesc epistole pogorâte din cer. Şi atunci – cel ceare încredinţată slujba aceasta este nevoit sau să spună toate ce cupr ind aceste

porunci, căutând peste tot folosul, iar nu măgulirea ascultătorilor, sau gândindu-sela nemulţumirea ascultătorilor să vândă, prin acest har, şi, mântuirea sa şi a acelora.

Şi cum că şi celui ce vorbeşte şi celor ce aud primejdios lucru este a a scundeceva din legile cele dumnezeieşti; şi cum că învăţătorii, se judecă vinovaţi morţii când se sfiesc să tâlcuiască toate învăţăturile lui Dumnezeu, îl voi aduce iarăşi

pe Pavel ca martor. Şi de aceea pentru dezlegarea multora alerg - deseori la sufletul acela sfânt – căci cuvintele lui sunt legi dumnezeieşti folositoare. Căci nu este Pavel cel ce vorbeşte, ci Hristos mişcă sufletul aceluia.



Deci, ce zice Pavel? După ce a chemat pe cei ce locuiau în Efes şi a rostit către eiînvăţătura cea mai de pe urmă când voia să se despartă de ei, a zis către cei maimari peste aceia că precum sunt cei ce varsă sângele ucenicilor, aşa sunt cei ce nuspun cele de folos, făcându-se vinovaţi pedepsei şi osândei. Şi zice: ―Curat sunt eude sângele tuturor‖ (F. Ap. 20, 26).

- Pentru ce ? Căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia Lui Dumnezeu. Iar de s-ar fi ferit să facă voia lui Dumnezeu n-ar fi fost curat de sângele lor, căci ar fi fost

judecat ca un ucigaş de oameni, şi pe bună dreptate. Căci ucigaşul de oameniomoară numai trupul, iar cel ce face cuvânt către popor spre a-l măguli, face peascultători leneşi şi le pierde sufletele. Acela pricinuieşte trupului moartea aceasta,iar acesta pierde sufletul şi-l trimite în muncile şi pedepsele cele fără sfârşit.

Dar oare numai Pavel zice acestea? Nicidecum. Ci mai înainte de Pavel,

Dumnezeu prin Proorocul acelaşi lucru arată, zicând: ―Pândar te-am pus pe tinecasei lui Israel‖ (Iez. 3, 17).

Ce este pândarul ? Pândar se zice că este acela care, atunci când oştile stau jos, sesuie pe vreun loc înalt, sau pe vreo movilă şi de acolo pândeşte pe vrăjmaşi când seapropie apoi vesteşte celor de jos venirea acelora şi-i ridică la război, ca să nu vină

peste ei nefiind pregătiţi şi să-i omoare.

Şi devreme ce multe din nevoile cele ce vin asupra noastră nu le vedem noi cei ceumblăm pe jos, darul lui Dumnezeu a iconomisit ca sfinţii prooroci, stând pe loculînalt al proorociei, să vestească de mai înainte urgia lui Dumnezeu care va să vinăasupra noastră, ca, îndreptându-ne prin pocăinţă şi ridicându-ne sufletul cel căzut,să oprim de departe pedeapsa cea trimisă de Dumnezeu. De aceea zice: ―Pândar te-am pus pe tine casei lui Israel‖, ca să vesteşti mai dinainte nevoia ceea ce va veni

peste ei, precum vesteşte acela venirea vrăjmaşilor. Şi pedeapsă mare pune asupracelui ce nu spune de mai înainte urgia lui Dumnezeu. Şi care este ? Şi vieţile celor ce pier le voi cere din mâna ta.

Care este deci omul acela atât de aspru şi nemilostiv care învinuieşte pe cel ce

vorbeşte adeseori despre urgia lui Dumnezeu, care de va tăcea va suferi atâtapedeapsă ? Deci cum că nouă celor ce grăim nu ne este de folos să tăcem unele caacestea, ne-au învăţat destul Apostolul şi Proorocul; la fel şi vouă celor ce ascultaţi.Şi dacă aş tăcea şi aş ascunde păcatele cu tăcerea, pe bună dreptate s -ar fi necăjit şis-ar fi supărat oricine. Iar dacă vom tăcea, şi acolo ni se vor descoperi greşalele, cefolos vom avea din tăcere ? Nici un folos, cu adevărat, ci vătămarea cea mai de peurmă. Căci de voi vorbi acum, aduc la pocăinţă şi la umilinţa cugetului, iar de voi



tăcea, nu ne vom aduce aminte de greşalele noastre, nici ne vom pocăi, ci le vomvedea acolo descoperite înaintea ochilor noştri, dar vom plânge în zadar.

Şi devreme ce este de trebuinţă ca acolo sau aici în viaţa aceasta să ne mâhnim pentru păcate, mai bine este să fie aici, iar nu acolo.

De unde este arătat aceasta? Din cuvintele prooroceşti şi evangheliceşti. Prooroculzice: ―În iad cine se va mărturisi Ţie‖ (Ps. 6, 6). Nu că n-am putea să nemărturisim acolo, ci că facem aceasta în zadar, Hristos ne-a învăţat această

printr-o pildă. Că era un oarecare sărac, Lazăr, plin de bube peste tot şi cuprinsde o boală nevindecată. Iar altul oarecare bogat, care nici din firimituri nu dasăracului.

- Dar ce trebuie să vă povestesc toată pildă? Căci ştiţi toată istoria, cruzimea

bogatului, cum nu împărtăşea pe sărac din masă; sărăcia aceluia şi foamea cu carese lupta totdeauna. Dar acestea s-au petrecut aici în viaţa aceasta. Iar după ce aumurit amândoi, bogatul vede pe săracul acela în sânul lui Avraam.

- Şi ce zice? ―Părinte Avraame, trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului înapă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie‖ (Lc. 16,19-31).

Ai văzut dreptate? Nu i-a dat aceluia din firimituri, nu dobândeşte o picătură deapă. Căci ―cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura‖ (Mc. 4, 24). Ce răspundeatunci Avraam ? ―Fiule, adu- ţi aminte că ai primit; cele bune ale tale în viaţa ta,şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum ―aici el se mângâie, iar tu techinuieşti‖.

Dar ce învăţăm de aici? Cei osândiţi se mâhnesc cu adevărat pentru păcatele lor şise schim bă, făcându-se mai buni la munca gheehei dar cu nimic nu le foloseşte.Apoi zice: ―Părinte, trimite-l pe el în casa mea, ca să mărturisească rudeniilor mele şi să nu vie în locul acesta‖. El nedobândind facerea de bine, doreştemântuirea altora.

Ai văzut că din crud cum era mai înainte, s-a făcut iubitor de oameni ? Când trăianu-i pasă de Lazăr pe care-l ―vedea cu ochii‖ iar acum poartă grijă de rudenii, cutoate că nu sunt de faţă; atunci fiind în bogăţie nu se îndupleca de înfăţişarea

jalnică a săracului, iar acum fiind în chinuri şi în nevoi nesfârşite, poartă grijă derudeniile lui şi se roagă să fie trimis cineva să le vestească lor toate acestea…



Căci nu este ruşine a prihăni şi a vorbi de rău păcatele, ci dreptatea şi faptabună. Şi dacă mărturisirea nu este dreptate ci fapta bună, Dumnezeu n-ar fi datrăsplata pentru ea. Dar fiindcă mărturisirea are răsplată, ascultă: ―Spune tu întâi

fărădelegile tale, ca să te îndreptezi‖ (Îs. 43, 26).

Cine se ruşinează de un lucru care-l face drept ? Cine se ruşinează să-şi mărturisească păcatele ca să scape de păcate? Căci – oare – porunceşte să semărturisească ca să pedepsească ? Nu ca să pedepsească, ci ca să ierte.

La judecăţile cele lumeşti după mărturisire urmează pedeapsa. De aceea ca nucumva cineva temându-se de pedeapsa ce urmează după mărturisire, să nu-şimărturisească păcatele, psalmul, cunoscând aceasta, zice: ―Mărturisiţi -vă

Domnului că este bun, că în veac este mila Lui‖ (Ps. 105, 1).

Oare Dumnezeu nu ştie păcatele tale dacă tu nu le vei mărturisi ? Şi, ce câştigi din a nu te mărturisi? Oare poţi să le tăinuieşti ? De nu le vei spune tu, Acela leştie, chiar de nu le vei spune. Acela le uită, căci ―Eu sunt cel ce şterg

fărădelegile tale şi nu le voi pomeni‖ (Îs. 43, 25).

Vezi? ―Nu le voi pomeni‖. Şi aceasta este o lucrare a iubirii către oameni a luiDumnezeu iar tu pomeneşte-le, ca să iei înţelepciune.

Aceste cuvinte, auzindu-le Pavel, totdeauna îşi pomenea păcatele sale, ca să nu lemai pomenească Dumnezeu, şi zicea ―Nu sunt vrednic să mă numesc apostol,

pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu‖ (I. Cor. 15, 9) ; şi ―Iisus Hristos avenit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu‖ (ITim. 1, 15).

N-a zis ―am fost‖ ci ―sunt‖. Iertarea păcatelor s-a făcut de Dumnezeu, dar pomenirea păcatelor celor iertate nu se stingea la Pavel. Pe cele care le-a ştersStăpânul, el le vădeşte. Aţi auzit pe Proorocul zicând ―nu le voi pomeni‖, dar tu

pomeneşte-le.

Dumnezeu l-a numit pe Pavel vas al alegerii, dar el se numeşte pe sine cel dintâiîntre păcătoşi. Şi dacă nu uita păcatele cele iertate, gândeşte-te cum îşi aduceaaminte de facerile de bine ale lui Dumnezeu.

Să ştiţi că nu ne face pe noi atât de străluciţi pomenirea isprăvilor, precum pomenirea păcatelor şi, mai bine zis pomenirea isprăvilor nu numai că nu ne face



străluciţi, ci ne umple de ruşine şi de osândă, dar pomenirea păcatelor ne umple deîndrăzneală şi ne îndreptează.

Cine zice aceasta? Fariseul şi vameşul. Acesta spunându-şi păcatele s-a pogorât îndreptat, iar acela spunându-şi isprăvile s-a pogorât mai jos decât vameşul. Vezicâta vătămare aduce pomenirea isprăvilor şi cât folos este a nu uita păcatele? Şi pe

bună dreptate.

Căci cel ce pomeneşte şi-şi aduce aminte de isprăvi se înalţă spre mândrie şi trececu vederea pe ceilalţi oameni, cum a pătimit fariseul. Şi n-ar fi venit el la atâtatrufie şi n-ar fi zis ―nu sunt ca ceilalţi oameni‖ de n-ar fi pomenit de postul şi dezeciuiala sa. Pomenirea păcatelor smereşte mintea şi o pleacă să cugete smerit, şi

prin smerita cugetare atrage dragostea lui Dumnezeu.

Ascultă cum şi Hristos porunceşte să dăm uitării isprăvile. ―Când veţi face toatecele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice‖ (Lc. 17, 10). Nu Eu tenumesc pe tine netrebnic, ci zi tu că eşti sluga netrebnică; tu de-ţi vei mărturisi

prostimea ta, Eu te fac strălucit şi te încununez.

Vezi prin câte mărturii ni s-a dovedit că pomenirea păcatelor aduce folos, iar pomenirea isprăvilor vătămare? Şi invers, că din uitarea păcatelor ni se pricinuieşteosânda, iar din uitarea isprăvilor folos ?

Vrei să afli şi din altă parte că aducerea aminte de păcate este o ispravă mare ?Ascultă pe Iov, care pe lângă celelalte fapte bune a fost slăvit şi pentru mărturisire,căci zice: ―Şi de am păcătuit fără de voie şi am ascuns păcatul meu. Căci nu m-am ruşinat de multă mulţime a gloatei să mărturisesc înaintea lor‖ (31, 33-34).Ca şi cum ar zice: Niciodată nu m-am ruşinat de mulţimea celor asemenea cu mine.Căci ce folos este a nu şti oamenii, când ştie Dumnezeu? Şi ce vătămare mi se

pricinuieşte când aceştia îmi ştiu greşalele, când Dumnezeu voieşte să măslobozească de osândă ?

Şi cu toate că toţi mă vor osândi, dar dacă Judecătorul va strica hotărârea lor, nici o

grijă nu port de hotărârea lor; sau cu toate că toţi mă vor lăuda şi mă vor slăvi, dar Acela mă va osândi, nici un folos nu-mi va fi din judecata acelora. Căci întru toatetrebuie a privi la Acela, şi să facem cu păcatele cum facem cu banii. Fiindcă noiîndată ce ne-am sculat din pat, mai înainte de a merge la târg sau de a ne apuca devreo treabă, din cele ale noastre sau din cele de obşte, chemăm pe slugă şi-i ceremsocoteală pentru cele cheltuite, ca să vedem ce a cheltuit rău, ce bine şi ce a mairămas.



Iar de vom vedea că ceea ce a rămas este puţin, îndată căutăm surse de venituri, casă nu rămânem săraci şi să pierim de foame. Aşa să facem şi la faptele noastre.Chemând aducerea aminte a noastră să facem socoteala cuvintelor, cugetelor şi

faptelor; să cercetăm ce s-a cheltuit cu cuviinţă şi ce spre vătămarea noastră, care cuvânt s-a cheltuit rău la ocări, la vorbe de ruşine şi la sudalme; care cuget a pornit ochiul să privească cu desfrânare, care gând s-a făcut lucru sprevătămarea noastră, prin mâini, prin limba, sau prin ochi.

Şi să ne silim a ne depărta de cheltuiala cea necuviincioasă şi în locul celor ceodată s-au cheltuit rău să investim cele spre bine; în locul cuvintelor grăite în

zadar, rugăciuni; în locul privirilor desfrânate, posturi şi milostenii.

Şi de vom cheltui fără cuviinţă tot, nelăsându-ne nimic bun ca să punem învistieria noastră, vom ajunge la sărăcia cea mai de pe urmă, greşind fără de

luare aminte, şi ne vom trimite înşine în osânda focului cea fără de sfârşit.

Socoteala banilor obişnuim s-o facem dimineaţa, iar socoteala faptelor seara dupăcină, şezând pe pat, când nimeni nu ne supără, când nimeni nu ne tulbură; atunci săne facem socoteala pentru toate ce le-am lucrat ziua.

Şi de vom vedea că am greşit ceva, să ne pedepsim pe noi înşine, mustrându-necugetul şi îmboldindu-ne gândul aşa de tare, încât să nu mai îndrăznească să ne maiducă la acea prăpastie a păcatului după ce ne vom scula, aducându-şi aminte derana cea de seară. Şi cum că această vreme este cea mai îndemânatecă pentru acestfel de judecată ascultă pe Proorocul zicând: ―De cele ce ziceţi întru inimilevoastre, întru aşternuturile voastre vă căiţi‖ (Ps. 4, 4).

Ziua facem multe lucruri pe care nu le voim. Prietenii ne întărâtă, slugile netulbură, femeia ne mâhneşte, copiii ne scârbesc şi mulţime de treburi ale vieţii deobşte ne stau asupra, şi nu putem pricepe atunci că acestea sunt păcate. Dar după cene izbăvim de toate acestea, seara când suntem singuri şi avem multă linişte, săfacem în pat judecata aceasta, ca să avem pe Dumnezeu milostiv prin ea. Iar dacă

păcătuim în toate zilele şi rănim sufletul nostru, dar nu simţim niciodată, precum

defaimă unii rănile cele multe, dar care apoi aduc asupra lor friguri şi moartenesuferită, tragem asupra noastră osânda cea nesfârşită din pricina acesteinesimţiri.

Ştiu că cele ce vi le-am spus vă vin greu, dar aduc mult folos. Avem Stăpân blând şi -şi arătă îndată toată iubirea Sa de oameni, numai voieşte să aibă o părere derău de la noi. Şi dacă nu ne-am face mai răi nepedepsindu-ne după ce am păcătuit,



n-ar mai fi adus osânda, dar El ştie bine că nu mai puţin decât păcatele ne vatămă arămânea nepedepsiţi când păcătuim. De aceea aduce pedeapsa, nu pedepsindu -nepentru cele ce au trecut, ci îndreptând cele ce vor fi. Şi ca să afli că aceasta esteadevărată, ascultă ce spune Dumnezeu către Moise: ―Lasă- Mă, ca mâniindu-

Mă… să-i pierd pe ei‖ (Ies. 32, 10).

Şi zice ―lasă-Mă‖ nu că Moise îl ţinea, că n-a vorbit nimic către El, ci vrea să-i deaimbold să se roage pentru ei. Că deşi au păcătuit aceia şi s-au făcut vrednici deosândă cumplită, dar nu voia să-i pedepsească, ci voia să le arate iubirea Sa deoameni. Şi fiindcă aceasta îi făcea leneşi, le iconomisea pe amândoi, ca nici săaducă ca asupra lor pedeapsa, nici să-i facă mai leneşi nepedepsindu-i, ca aflând eiaceasta să nu creadă că au scăpat de urgia Stăpânului pentru vrednicia lor, ci pentrumijlocirea lui Moise.

Acest lucru îl facem şi noi de multe ori, atunci când slugile noastre fac greşelivrednice de pedeapsă, dar nu voim nici să le pedepsim, nici să-i eliberăm de fricapedepsei, ci invităm pe prieteni să-i scoată din mâinile noastre, ca şi frica în ei sărămână şi de bătălia noastră să scape.

Aşa a făcut şi Dumnezeu. Şi cum că este adevărat, însăşi cuvintele mărturisesc:―Lasă-Mă, ca mâniindu-Mă‖. Când voim să pedepsim pe cineva ne mâniem fără săne stea cineva împotrivă, iar El zice: ―lasă-Mă, ca mâniindu-Mă‖, ca să cunoşti că mânia nu este patimă la Dumnezeu, ci pedeapsă ce se aduce pentru păcatele noastrese numeşte astfel. Deci când auzi pe Moise zicând: ―De vrei să le ierţi lor păcatul,iartă-l‖ (Ies. 32, 32), nu te minuna de el, ci mai înainte de slugă, minunează-te deStăpânul, că El i-a dat pricină de această iubire de oameni.

Şi nu numai aici a făcut aceasta, ci şi către Ieremia şi Iezechil zice: ―Alergaţi împrejur în căile Ierusalimului şi vedeţi de veţi afla bărbat care să facă judecată şi dreptate, şi blând voi fi lor‖ (Ier. 5, 1).

Ai văzut iubire de oameni?

De fapta bună a unuia se îndulcesc şi se împărtăşesc mulţi din cei răi, iar răutateacelor mulţi nu va trage asupra lor pedeapsa pentru acel unul, căci un singur om cetrăieşte în fapte bune poate să răpească mulţime de popor din urgia lui Dumnezeu,şi o cetate întreagă stricată nu va putea clătina pe cel ce are viaţă bună.



Şi acest lucru se poate vedea la Noe, căci toţi prăpădindu-se, singur el s-a mântuit.Şi la Moise se vede acelaşi lucru, că el singur a putut cere iertare pentru atâtapopor.

Dar eu am să vă spun un semn şi mai mare al iubirii de oameni a lui Dumnezeu.

Dumnezeu când nu află oameni vii ca să aibă îndrăzneală şi să poată scoate din primejdii pe cei ce au greşit, aleargă către cei ce s-au săvârşit, iertând păcatelepentru aceia, precum a zis cătr e Ezechia: ―Voi scuti cetatea aceasta pentru Mineşi pentru David robul Meu‖ (Imp. 20, 6), care acum era mort.

Deci ştiind toate acestea că Dumnezeu face totul ca să ne izbăvească de pedeapsăşi osândă, ne mărturisim, pocăindu-ne, plângând, rugându-ne, lăs ând mânia

faţă de cei de aproape, uşurând sărăcia vecinilor, petrecând în rugăciuni cutrezvire, arătând smerită cugetare, aducându-ne aminte neîncetat de păcate.

Căci nu este de ajuns a zice ―sunt păcătos‖, ci trebuie a- ţi aduce aminte de fiecare păcat în parte.

Şi precum focul căzând în mărăcini îi prăpădeşte cu lesnire, aşa şi gândul careînvârteşte neîncetat greşalele, cu lesnire le afundă şi le pierde.

Iar Dumnezeu cel ce trece cu vederea fărădelegile şi ridică nedreptăţile să neizbăvească pe noi şi de păcate şi să ne învrednicească şi Împărăţiei C erurilor cudarul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi

împreună cu Care se cuvine slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi învecii vecilor. Amin.





Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre Dragostea cea desăvârşită şidespre răsplătirea după vrednicie a lucrurilor şi despre umilinţă

Toată fapta bună este rod al dragostei de aceea şi lung este cuvântul despre ea.

Hristos zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi‖ (În. 13, 35). Iar Pavel strigă: ―Nimănui cu nimic nu fiţi

datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul‖ (Rom. 13, 8). Şi nu simplu şi fără derost a zis acestea, ci pentru că sunteţi datori unii altora.

Şi precum trupului îi suntem datori cu hrana cea de toate zilele şi totdeauna i -odăm, aşa şi cu iubirea ne învaţă să fim. Şi nu numai cu aceea suntem datori, cimult mai mult, căci ea ne povăţuieşte la viaţa cea veşnică şi rămâne cu cei ce o au.

Pentru că zice Pavel: ,,Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea‖ (I Cor. 13, 13). Să oînvăţăm nu numai prin cuvinte ci şi prin fapte. Şi mai întâi prin felul zidirii noastre.Căci Dumnezeu creând pe om, din el a poruncit să se facă toţi, ca toţi să ne socotimuna şi aşa să ne silim şi să petrecem în dragoste unii faţă de alţii. Apoi priniconomia sa Dumnezeu a rânduit cu înţelepciune să se arate dragostea unuia cătrealtul. Şi ascultă cum Dumnezeu umplând lumea de multe bunătăţi, a dat fiecăruiaun loc osebit de cultivare de roade. Dar pentru nevoia hranei mergând unii la alţiişi dând cele de prisos ca să ia cele ce lipsesc, să iubim pe cei de o fire cu noi.

Acest lucru s-a făcut şi la fiecare om în parte. Că nu s-a dat unui om să le ştie petoate, ci unuia i s-a dat meşteşugul medicinei, altuia meşteşugul tâmplăriei, iar



altuia altul, ca având trebuinţă unii de alţii, să ne iubim între noi. La fel şi în celeduhovniceşti poate vedea oricine că se petrece, precum zice Pavel : „Că unuia i sedă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia după acelaşi Duh,cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă în acelaşi Duh credinţa, iar altuia darul vindecărilor, în acelaşi Duh ; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuiadoosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor‖ (ICor. 12, 8-10).

Dar nimic nu este mai înalt decât dragostea. Pentru aceasta Pavel a cinstit-o maimult decât toate, zicând: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş

avea darul proorociei şi toate tainele de le-aş cunoaşte. . . şi de aş avea atâtacredinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt‖ (I Cor. 13, l-2). şi nu s-a oprit aici, ci adeverează că şi moartea pentru dreapta credinţă nu are

nici un folos de nu va fi şi dragostea cu ea.

Şi nu în zadar a zis atâtea despre ea, ci ştia, ştia cu adevărat, ca un lucrător al poruncilor lui Dumnezeu, că de va fi ea tare înrădăcinată în om, va răsări din elrodul tuturor bunătăţilor. Căci aceea : « Să nu ucizi să nu preadesfrânezi ; să nu

furi; să nu fi mărturie mincinoasă‖ (Ieş. 20, 13-l6) şi oricare alta poruncă, secuprind în una : « Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi‖. Şi de ce să zicemcele mici şi să trecem cu vederea pe cele mari.

Dragostea L-a pogorât pe Fiul lui Dumnezeu cel iubit printre noi, făcându-Selocuitor şi petrecător cu oamenii. Ca stricând înşelăciunea zeilor celor mulţi şi vestind cunoştinţa de Dumnezeu cea adevărată, să înveţe pe oameni a se iubi

între ei, precum mărturiseşte Ioan, zicând : « Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea,încât pe Fiul Său Cel Unul - Născut L-a dat şi oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. » (În. 3,16)

Iar Pavel fiind aprins de aceasta a slobozit acel glas ceresc: ,,Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoane, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?‖ Şi lăsând pe

acestea ca pe nişte mici şi simple a arătat pe cele mult mai mari decât acestea,zicând: ―Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa . . . nici cele de acum,nici cele ce vor fi . . ., nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va

putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.‖ (Rom. 8, 25, 38-39). De aici vedem că nimic nu mai putea sădespartă pe fericitul acela, care era aprins de dragoste, nici cerul, nici pământul,nici marea, nici Împărăţia Cerurilor, nici chinurile iadului, căci toate le trecea cu



vederea pentru Hristos. Şi de vom cerceta şi pe ceilalţi sfinţi vom vedea că toţi au plăcut lui Dumnezeu prin dragoste.

Dragoste îţi arată pe aproapele tău ca pe tine însuţi, te învaţă să te bucuri de bunătăţile lui ca de ale tale şi să suferi neajunsurile lui ca şi pe ale tale. Dragosteape cei mulţi îi face un trup, iar sufletele lor le prefac în vase ale Sfântului Duh.

Căci Duhul păcii odihneşte nu în cei despărţiţi unii de alţii, ci în cei uniţi cusufletul. Dragostea face averile personale ale tuturor, precum se zice în CarteaFaptelor : ―Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una şi aici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte‖ (4, 32) şi seda la fiecare după cum avea trebuinţă.

Mulţimea celor ce se iubesc unii pe alţii şi se unesc într -un gând este ca un zid

puternic întărit cu pietre bine potrivite şi care este nebiruit de năvălirilevrăjmaşului şi de bântuielile diavolului. Şi pe bună dreptate. Căci cei ce se oştescasupra celor uniţi între ei, rămân nebiruiţi de meşteşugurile vrăjmaşilor şi ridicăstrălucitele semne de biruinţă ale dragostei. Şi precum strunele chitarei sunt multe,dar sunetul lor unindu-se scot un sunet foarte veselitor, aşa şi cei uniţi într -un gândscot glasul cel dulce al dragostei.

De aceea şi Pavel ne sfătuieşte « să gândim la fel » şi « unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi‖ (Filip. 3, 16; 2, 3). Că nu pentru iubirea de cinste săse strice dragostea, ci lăsând cinstea unul altuia să petrecem în unirea gândului. Şiiarăşi zice : ―Slujiţi unul altuia prin iubire‖ (Galat. 5,13). Căci toată Legea într -o

poruncă se cuprinde : ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi‖.

Cel ce iubeşte nu voieşte să poruncească, ci să i se poruncească şi se bucurămai mult când i se porunceşte, decât când porunceşte. Cel ce iubeşte voieşte mai mult să dăruiască, decât să ia, că voieşte să aibă

pe prieten dator decât să fie el dator. Cel ce iubeşte şi voieşte să dăruiască ceva celui iubit, nu voieşte să pară cădăruieşte, ci că celălalt începe facerea de bine.

Poate unii nu înţeleg ceea ce am zis. De aceea o voi arăta prin pildă.

Stăpânul cel iubitor de oameni voia ca pe Fiul Său să-L dăruiască pentru noi dar casă nu se pară că-L dăruieşte, ca o datorie, a poruncit lui Avraam să dea pe fiul său,ca făcând şi El aceasta să fie nu ca şi cum ar dărui, ci ca şi cum ar fi dator. Ştiu că



ceea ce am zis este de mirare pentru mulţi, dar pricină este că vorbesc despre cevaceresc.

Şi precum de aş grăi despre un oarecare pom ce creşte în India şi de care nimeni nuar avea cunoştinţă, cu toate că vom grăi multe despre el, cuvântul nostru nu va

putea să-l descrie desluşit, tot aşa şi acum oricâte voi zice în zadar le voi grăi căciunii dintre voi nu pricep cele ce se grăiesc.

Căci pomul acesta (dragostea) s-a sădit. Dar de vom voi putem să-l sădim şi în noi,căci pentru aceasta am fost învăţaţi să zicem către Tatăl nostru cel din ceruri: «

Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ » (Mt. 6,10).

Deci să nu socotim că este cu neputinţă să câştigăm un bun ca acesta. Este cu putinţă cu adevărat de vom voi să ne trezvim. Şi nu numai pe acesta să-l isprăvim,

ci şi pe toată fapta bună. Căci ne ocârmuim cu voinţa liberă şi de sineşistăpânitoare şi noi hotărâm că şi cele bune şi cele rele atârnă de voinţa noastră, iar nu de ursitori precum socotesc unii.

Şi pentru aceasta Dumnezeu a făgăduit împărăţie şi a îngrozit cu osândă. Iar la ceilegaţi nu ar fi făcut aşa, căci răsplătirea este pentru ceea ce se face de voie. Şi nu ar fi pus legi şi nu ar fi sfătuit de am fi fost noi ţinuţi de legăturile ursitoarei. Cifiindcă suntem liberi şi stăpâni peste voinţa cea liberă a noastră, şi ne facem răi dinlenevire şi buni din osârdie, pentru aceasta a dat aceste doctorii, îndreptându-ne şiînvăţându-ne să filozofăm şi din frica osândei şi din nădejdea împărăţiei.

Şi nu numai din acestea se arată că nu ursitoarea, nici norocul, nici mersul stelelor nu ocârmuiesc cele ale noastre, ci din cele ce facem zilnic. Şi dacă toate cele cefacem ar atârna de aceea, iar nu de voinţa cea liberă a noastră, de ce baţi sluga cândfură? De ce tragi la judecată pe femeie când desfrânează? De ce te ruşinezi cândfaci cele necuviincioase? De ce nu suferi să fii ocărât?

Căci de te va numi cineva desfrânat, preadesfrânat, sau beţiv, sau în alt fel, ocarănumeşti insulta. Dar dacă nu păcătuieşti de voia ta, ceea ce ai făcut nu poate aduce

ocară, căci este fără de vină.

Iar dacă acum nu ierţi pe cei ce greşesc, te ruşinezi când faci cele rele şi te sileşti ale tăinui şi numeşti ocărâtori pe cei ce te insultă, prin toate acestea mărturiseşti căcele ale noastre nu sunt legate de necesitate, ci sunt cinstite cu lucrarea voinţeicelei libere. Şi pe cei ţinuţi şi care lucrează fără voie îi iertăm.



Căci dacă cineva, luptat de diavolul, ne va lovi, sau ne va rupe haina, nu numai cănu-l pedepsim, ci ne este milă de el şi-l iertăm. De ce? Pentru că nu voia cea liberăa aceluia a făcut acestea, ci sila diavolului. De aceea dacă şi toate celelalte păcates-ar fi făcut legaţi fiind de ursitoare, s-ar fi iertat.

Dar fiindcă ştim că ele nu se fac aşa, pentru aceasta nu iertăm, nici stăpânii peslugi, nici bărbaţii pe femei, nici femeile pe bărbaţi, nici părinţii pe copii, nicidascălii pe ucenici, nici stăpânitorii pe supuşi, ci ne facem cercetători şi pedepsitoriai păcatelor ce s-au făcut. Şi mergem la judecători, îi supunem la bătăi, ii mustrămşi toate le facem, ca să-i izbăvim pe ei de rele. Iar peste copii noştri punem

pedagogi, îi trimitem la dascăli, îi înfricoşăm, îi batem şi multe alte ajutoare leaducem ca să se facă buni.

Ce trebuinţă este dar de osteneli şi de sudori pentru a lucra fapta bună, dacă este

ursit unuia să se facă bun? Căci şi dormind şi furând unul ca acesta va fi bun. Dar mai bine zis nu putem numi bun pe unul ca acesta care de nevoie se face în acestfel. Ce trebuinţă este de osteneli şi de sudori pentru a fugi de răutate dacă este ursitcuiva să se facă rău? Căci oricât se va osteni el tot rău va rămâne. Dar mai bine zisnu vom putea numi rău pe unul ca acesta care de nevoie este împins la rele.

Şi precum cel îndrăcit oricât va ocărî, sau va bate — şi aduc iarăşi aceiaşi pildă — nu-l numim ocărâtor, că nu socotim sudalma de la el, ci de la diavolul, aşa şi pe celrău nu putem să-l numim rău dacă va fi tras la răutate de ursitoare, precum nici pecel bun nu-l putem numi bun. Şi dacă toate faptele noastre vor fi lucrate fără voieliberă, atunci nu va fi nici o faptă bună, nici vreo răutate, nici meşteşuguri, nici legişi nici altceva din unele ca acestea.

Şi de ce arătăm atâta silinţă când ne îmbolnăvim de cheltuim bani, chemămdoctori, punem doctorii, nu mâncăm şi ne înfrânăm pofta, dacă şi sănătatea şi boaladepind de ursitoare ? De prisos sunt cheltuielile de bani, de prisos este consultareadoctorilor, de prisos este luarea aminte cu dinadinsul la hrana bolnavilor. Dar acumdovedit este din acestea şi din toate celelalte ca toate acestea nu sunt de prisos, cinumai basmul cu ursitoarea. Căci toate cele ale noastre nu sunt predestinate, ci

toate sunt cinstite cu libertatea voinţei noastre precum am zis.

Deci ştiind acestea, iubiţilor, şi cele mai multe decât acestea — căci sunt şi altemulte de zis despre aceasta, dar celor pricepuţi sunt de ajuns acestea — să fugimde răutate şi să alegem fapta bună, ca să arătăm cu lucrurile că avem voinţă liberă.Şi să nu fim ruşinaţi în ziua descoperirii faptelor noastre, « pentru că noi toţi



trebuie să ne înfăţişăm îuaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după celece a făcut prin trup, ori bine, ori rău‖ (II Cor. 5,10)

Să cugetăm la Divanul acela şi să socotim că este acum de faţă, iar Judecătorulşezând, toate se aduc de faţă şi se descoperă. Căci nu a zis simplu « a sta », ci, a ne« înfăţişa ». Oare nu vă ruşinaţi, nu vă cutremuraţi şi doriţi mai bine să muriţi demai multe ori, decât să vi se arate vreo greşală ascunsă înaintea prietenilor ceicinstiţi?

Cum vom fi noi atunci când păcatele noastre se vor arăta înaintea tuturor Îngerilorşi a tuturor oamenilor şi vor rămâne pentru totdeauna înaintea ochilor noştri, aşacum zice: ― Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţii tale păcatele tale‖ (Ps. 49,22).

Iar dacă acum când nu avem păcatele în faţă, ci numai le pomenim cu mintea şi le rostim cu cuvântul, conştiinţa noastră atât ne chinuieşte, ce vom face când le

vom vedea, când toată lumea va sta de faţă, când îngerii şi arhanghelii, când începătoriile şi stăpâniile, vor sta cu frică, când trâmbiţele vor suna şi drepţi i vor

fi răpiţi de nori, iar păcătoşii vor plânge nemângâiaţi?

Oare ce fel de frică vor cuprinde pe cei ce vor rămânea pe pământ, căci « unul seva lua şi altul se va lăsa şi una se va lua şi alta se va lăsa » (Mt. 24,40,41)? Cumva fi sufletul acelora care vor vedea că pe alţii îi duce cu cinste, iar pe ei, că suntlăsaţi cu mare ruşine? Nu este cu putinţă, nu este cu putinţă, credeţi -mă, a arăta cucuvântul ceea ce va fi.

Aţi văzut vreodată pe cei ce sunt duşi la moarte? Cum socotiţi că este sufletulacelora? Ce altceva nu ar fi ales să pătimească, numai să se izbăvească de aceafrică? Pe mulţi din cei ce au fost iertaţi de împărăteasca iubire de oameni – amauzit zicând : « atunci nu vedeam pe nimeni nici pe oameni, căci sufletul nostru eratulburat şi înspăimântat‖.

Şi ce zic despre cei ce sunt duşi la moarte? Poporul care era aici de faţă, deşi nucunoştea pe cei osândiţi, totuşi era slăbănogit cu sufletul de frică şi de groază. Căcide ai fi luat aminte la sufletele lor, pe nimeni n-ai fi aflat crud, pe nimeni lipsit de

milă, pe nimeni doritor de a osândi. Şi dacă atunci când alţii se osândesc o astfel destare avem, cu toate că nu avem nici o legătură cu ei, cum vom fi când noi înşinevom cădea în primejdie mult mai mare şi vom fi izgoniţi din bucuria cea negrăită şivom fi trimişi în osânda cea veşnică?

Căci chiar de n-ar fi fost gheena, totuşi izgonirea de la acea strălucire şi alungareacu necinste, câtă scârbă n-ar aduce? Şi dacă acum când trece Împăratul, mulţi din



cei ce privesc, au mai multă silă din privirea aceea decât dulceaţă, căci cugetând lasărăcia lor se mâhnesc că nu sunt părtaşi la ceva din cele dimprejurul împăratuluinici aproape de el, oare cum va fi atunci?

Socotiţi oare că mică pedeapsă este să nu fi rânduit în ceata aceea, să teînvredniceşti de slava cea negrăită, să fi aruncat undeva departe de mulţimea aceeaşi de bunătăţile cele negrăite? Dar când este şi întuneric, şi scrâşnire a dinţilor, şilegături nedezlegate, şi vierme fără de moarte, şi foc nestins, şi necaz al suflet ului,şi limbi arzând ca a bogatului, şi tânguire pe care nimeni n -o aude, şi suspin, şiscrâşnire a dinţilor din pricina durerilor pe care nimeni nu le ia în seamă, şi nădejdeca să mângâie cineva nu va fi, oare unde vom pune pe cei ce se află în stareaaeeasta? Ce poate fi mai ticălos decât sufletele acelea? Sau ce poate fi mai jalnic?

Şi dacă intrând noi în vreo temniţă şi văzând pe unii murdari alţii ferecaţi cu lanţuri

de fier, iar pe alţii închişi în întuneric, ne înfiorăm, ne cutremurăm şi facem totul casă nu cădem în acest fel de nevoie şi necaz, oare cum vom fi când vom fi traşi închinurile gheenei ? Şi ce vom face? Căci legăturile acelea nu sunt de fier , ci de foc,care nu se stinge niciodată, iar cei ce ne chinuiesc nu sunt ca noi, pe care să -i

putem îmblânzi, ci sunt diavoli înfricoşaţi şi nemilostivi la care nu este cu putinţănici a privi, fiindcă se mânie tare pentru că am ocărât pe Stăpânul.

Şi acolo nu este ca aici, când unii aduc bani, alţii haine, iar alţii cuvintemângâietoare, ci toate sunt fără de iertare. Şi chiar Noe, Iov sau Daniil de vor vedea chinuindu-se ai lor, nu vor îndrăzni să se apropie şi să ceară mână de ajutor (Iez. 14,14,16). Căci milostivirea cea din fire se va ridica, fiindcă vor fi părinţidrepţi şi copii păcătoşi şi copii buni din părinţi răi căci răutatea nu este moştenirefirească, ci lucrare a voinţii libere.

Şi pentru ca să aibă veselia deplină şi să nu fie micşorată de milostivirea către ceide o fire, celor care se îndulcesc de acele bunătăţi li se va lua milostivirea. Iar dacăacum unii din părinţi îşi dezmoştenesc fiii pentru că sunt răi, cu mult mai mult seva face acest lucru la Judecată.

Deci cel ce nu va face vreun bine să nu nădăjduiască cele bune, cu toate că va aveanenumăraţi strămoşi drepţi, ci fiecare va lua după cum a făcut prin trup, ori bine,ori rău (2 Cor. 5, 10), Să luăm aminte, rogu-vă, şi să ne înţelepţim.

De eşti aprins de focul poftei cei rele, cugetă la focul gheenei şi va pieristingându-se.



De eşti îmboldit să grăieşti ceva cu necuviinţă, cugetă la scrâşnirea dinţilor, şi frica aceasta îţi va fi ca un frâu. De voieşti să furi, ascultă pe Judecătorul ce zice: ―Legaţi -l de picioare şi demâini şi aruncaţi -l în întunericul cel mai dinafară‖ (Mt . 12,13) şi veilepăda această poftă. De eşti crud şi nemilostiv adu- ţi aminte de fecioarele acelea care au rămasafară de cămară pentru că li s-au stins candelele lor din lipsă de untdelemn,

şi degrab te vei face iubitor de oameni. De pofteşti să te îmbeţi şi să te desfătezi, ascultă ce zice bogatul: ―Trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci măchinuiesc în această văpaie‖ (Lc. 16, 24) Şi văzând că n-a dobândit cerereadegrab te vei depărta de patimă.

Şi pe t oate celelalte le vei îndrepta în acest fel, căci Dumnezeu nu a poruncit

nimic greu.

Dar din ce pricină ţi se par grele poruncile? Din lenevirea noastră. Căci precum dene vom sârgui şi cele grele ni se vor părea uşoare şi lesnicioase, tot aşa de ne vomlenevi şi cele lesne de purtat ni se vor părea grele.

Şi cugetând la toate acestea, să nu fericim pe cei ce se desfătează ci să ne gândim la sfârşitul lor, căciaici adaugă carne şi putoare, iar acolo vierme şi foc; să nu fericim pe cei ce fură, ci să cugetăm la sfârşitul lor, căci aici au griji

şi osteneli, iar acolo legături nedezlegat e şi întunericul cel mai dinafară; să nu fericim pe cei ce poftesc slavă, ci să ne gândim la sfârşitul lor, căciaici au multă amăgire, iar acolo ardere veşnică.

Şi dacă în acest fel vom vorbi cu noi înşine şi acestea şi cele asemenea acestora devom pune împotriva poftelor celor rele vom scăpa degrab de răutate şi vom isprăvifapta bună, vom stinge pofta pentru cele de aici şi o vom aprinde pe cea pentru celeviitoare. Căci ce merit au cele de acum, sau ce au de dorit şi de mirare, ca să necheltuim toată osârdia pentru ele? Oare nu vedem că toate lucrurile au cursul lor

firesc; precum după zi vine noapte, după noapte ziua, după vară iarna şi după iarnă,vara?

Să aprindem acum dorinţa pentru bunătăţile ce vor să fie, căci mare slavă s-a pregătit drepţilor pe care nu este cu putinţă a o arăta cu cuvântul, fiindcă trupuriledupă înviere vor fi nestricăcioase, slăvite şi vor împărăţi împreună cu Hristos.Lucrul acesta îl vom cunoaşte cât este de mare din acestea de aici.



Dar mai bine zis în toată măreţia lui de nicăieri nu -l vom putea cunoaşte. Ci povăţuindu-ne de bunătăţile noastre cele de aici, mă voi sili, cât îmi va sta în putinţă, să dovedesc ceea ce am zis, ca să primim o oarecare înţelegere.

Spune-mi, dacă cineva s-ar fi făgăduit ţie, om bătrân şi sărac, să te facă deodatătânăr în floarea vârstei şi frumos mai mult decât toţi şi să- ţi dea împărăţiaîntregului pământ timp de o mie de ani, împărăţie care să aibă pace adâncă, ce

n-ai fi pătimit, ce n-ai fi făcut şi ce n-ai fi dat pentru aceasta?

Iată dar că Hristos îţi făgăduieşte nu numai atât, ci cu mult mai mult decât acestea.Căci deosebirea între stricăciune şi nestricăciune nu este ca cea între bătrâneţe şitinereţe; deosebirea între slava cea de acum şi între ceea ce va să fie nu este ca ceaîntre sărăcie şi împărăţie, ci precum este deosebirea între vis şi adevăr. Dar cu toateacestea n-am zis nimic, căci nu este vreun cuvânt vrednic care să arate mărimea

deosebirii între cele de acum şi cele ce vor să fie.

Vorbind despre vreme, nu va fi cu putinţă câtuşi de puţin să se înţeleagădeosebirea. Căci cum va putea cineva să asemene timpul de acum cu cel viitor care nu va avea sfârşit? Vorbind despre pace, atât de mare este deosebirea dintrecea de aici şi cea de acolo, ca deosebirea între pace şi război. Iar vorbind desprenestricăciune şi stricăciune, deosebirea este ca dintre un bulgăre de pământ şi unmărgăritar curat. Şi oricâte va zice cineva nu va putea să arate deosebirea. Şi de voiasemăna frumuseţea trupurilor de acum cu raza de lumină, sau cu fulgerul cel

prealuminos, nimic nu este faţă de strălucirea aceea. Deci pentru aceasta câţi banişi câte lucruri nu se cuvine a da? Dar mai bine zic câte osteneli?

Dacă ai fi dus acum în palatele împărăteşti şi ai fi vorbit cu împăratul, fiind toţi defaţă şi te-ar fi făcut părtaş la masă şi la petrecere, ai fi zis că eşti cel mai fericitdecât toţi. Dar când trebuie să te sui în cer, să stai lângă împăratul tuturor, săstrăluceşti ca îngerii şi să te îndulceşti de slava cea neapropiată, te îndoieşti când trebuie să dai bani pentru săraci, deoarece ai trebuinţă să te desfătezi, să teveseleşti şi să- ţi pui aripi de bucurie, chiar de ar fi trebuinţă să- ţi dai şi viaţa.

Şi ca să iei vreo dregătorie, care-ţi dă prilej de furtişaguri — căci eu nu numesccâştig o dregătorie ca aceasta — cheltuieşti toate cele ce le ai şi te împrumuţi şi dela alţii, şi de va fi trebuinţă nu pregeţi a-ţi pune zălog şi femeia şi copiii. Iar fiind

pusă înainte Împărăţia Cerurilor, dregătorie ca re nu este asemenea ca cele de pe pământ, stai la îndoială şi te scumpeşti la bani. Şi nu vrei să înţelegi că dacă cerulpe care-l vedem este atât de frumos şi veselitor, cele de deasupra lui vor fi cu multmai mult.



Dar pentru că nu este cu putinţă să le vezi pe acelea cu ochii trupeşti suie -te cugândul la ele şi priveşte la mulţimile îngerilor, la cetele arhanghelilor, la luminacea neapropiată şi la toate puterile cele cereşti. Şi pogorându-te de acolo cugetă lacele ce se petrec împrejurul împăratului pământesc, adică la oamenii cei îmbrăcaţiîn haine de fir, la perechile de asini albi împodobiţi cu aur, la caretele celeînfrumuseţate cu ciucuri ce se mişcă, clătinându-se, la figurile cele închipuite pehainele de mătase, la scuturile cele ce au pe ele ochi de aur şi la caii cei împodobiţicu fir şi cu frâie de aur; la care nu vom mai privi când apare împăratul, căci

podoaba aceluia, hainele cele de mătase, coroana, hlamida cea împărătească,încălţămintele şi tronul ne vor atrage privirea numai la el.

Deci înscriind pe toate acestea în mintea ta, de la ele mută -ţi gândul la cele de susşi cugetă la ziua cea înfricoşată când va veni Hristos. Căci atunci nu vei vedeaperechi de asini, nici carele poleite, nici figurile cele închipuite pe haine, nici

scuturi, ci pe Cer ce pricinuieşte mult cutremur şi înspăimântare chiar pentru puterile cereşti, căci „puterile cerurilor se vor clătina‖ (Mt. 24,29).

Atunci se va deschide cerul şi se vă pogor î Cel Unul- Născut, Fiul lui Dumnezeu,înconjurat nu de douăzeci, sau de o sută, ci de mii şi milioane de îngeri şiarhangheli. Şi toate vor fi pline de frică şi de cutremur; pământul se va deschide şivor ieşi toţi oamenii de la Adam până în ziua aceea. Când se va arăta Hristos înacea slavă, soarele şi luna nu vor mai lumina, căci vor fi umbriţi de strălucireaaceea.

Dar vai de nesimţirea noastră! Că având a câştiga atâtea bunătăţi, încă ne pierdemtimpul la cele de aici şi nu înţelegem vicleşugul diavolului, care prin cele mici nelipseşte de cele mari. Şi ne înşeală cu lutul, ca să ne răpească cerul, ne arată umbră,ca să alunge adevărul, iar în visuri ne îmbogăţeşte — căci astfel este bogăţia cea deacum — ca venind ziua să ne arate mai săraci decât toţi.

Cunoscându-le pe acestea, iubiţilor să fugim de vicleşugul aceluia, să fugim deosânda cea pregătită aceluia, ca să nu zică şi către noi Judecătorul: „Duceţi -vă dela Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi

îngerilor lui‖ (Mt. 25,41).

Dar poate vei zice: Dumnezeu este iubitor de oameni şi nu va face aceasta. Oare s-au scris în zadar? Nu, ci numai spre înfricoşarea noastră, ca să ne înţelepţim.Spune-mi, dacă nu ne vom înţelepţi, ci vom rămânea răi, oare nu ne va pedeps i?Oare nici celor buni nu le va răsplăti? Ba da, vei zice. Căci acest lucru estecuviincios lui a face bine şi chiar celor nevrednici. De aceea cele cu privire la



răsplătire sunt adevărate şi negreşit se vor împlini, iar cele cu privire la osândănicidecum.

O, viclenia cea mare a diavolului! O, înşelătoarea lui iubire de oameni! Căci al luieste gândul acesta care dăruieşte cu vicleşug dar nefolositor şi aducător de lenevie.Fiindcă ştie că frica de osândă strânge sufletul nostru ca un frâu şi-l opreşte de larăutăţi, lucrează totul ca s-o smulgă din rădăcină, ca fără de frică să ne aruncăm în

prăpastie. Dar cum îl vom birui ?

Şi zic aceia că toate cele ce le zice Scriptura despre osândă, s-au scris numai pentruîngrozire. Dar să zicem că au dreptate cu privire la cele ce vor fi, cu toate că

păgânesc este gândul acesta. Dar pentru cele ce s-au făcut şi s-au petrecut nu mai pot zice asta. Să-i întrebăm : Aţi auzit despre potop şi despre acea pierzare aîntregii făpturi? Oare şi aceea s-a zis pentru îngrozire? Oare nu s-a petrecut cu

lucrul? Oare nu mărturisesc despre aceasta munţii Armeniei în care s-a opritcorabia? Oare nu se păstrează până acum acolo rămăşiţele ei spre mărturie?

Dar acestea şi atunci le ziceau mulţi, căci văzând timp de o sută de ani cioplindu-seşi încheindu-se lemnele pentru corabie, iar pe Dreptul că propovăduia, nimeni nucredea. Şi fiindcă n-au crezut îngrozirea cea prin cuvinte, au suferit fără de veste

pedeapsa prin lucru. Şi oare Cel ce a adus asupra acelora acest fel de pedeapsă, oare nu cu mult mai mult ne va pedepsi şi pe noi? Căci răutăţile cele de acum nusunt mai prejos de cele ce se făceau atunci. Căci atunci se făceau amestecări fără delege, fiindcă au intrat fiii lui Dumnezeu la feţele oamenilor (Fac. 6, 2), dar niciacum nu este vreun fel de păcat care să nu fie lucrat.

Dacă vreţi să mutăm cuvântul şi la altfel de pedepse, ca din cele ce s-au petrecut săfie încredinţate şi cele ce vor fi. A mers cineva din voi în Palestina? Eu cred că da.Atunci voi singuri mărturisiţi adevărul celor ce voi grăi. Mai sus de Ascalon şi deGaza, la capătul răului Iordan era un ţinut mare şi roditor, care se întrecea cu Raiullui Dumnezeu, căci zice Scriptura: „Şi ridicându-şi Lot ochii a văzut toată

împrejmuirea Iord anului, că toată era adăpată, ca Raiul lui Dumnezeu‖ (Fac.13, 11).

Dar acum acel loc este mai pustiu decât toate pustietăţile, cu toate că are pomi curoade, dar rodul lor aduce aminte de urgia lui Dumnezeu. Căci stau rodiile cuînfăţişarea lor exterioară strălucită, dând bune nădejdi celor ce nu ştiu, dar cândsunt luate în mâini şi se frâng, nu au altceva înăuntru decât numai praf şi cenuşă.La fel şi pământul, la fel sunt şi pietrele, la fel este şi chiar aerul. Toate sunt arse,



toate sunt prefăcute în cenuşă, aducând aminte de urgia ceea ce a fost şi mai înaintevestind osânda ce va să fie.

Oare şi acestea sunt numai cuvinte pentru înfricoşare? Oare acestea sunt numaicuvinte goale? Cel ce nu crede în gheenă, să privească Sodoma şi Gomora şi săvadă pedeapsa cea dată de demult şi care şi până astăzi stă ca mărturie. Despre careşi Sfânta Scriptură zice când laudă înţelepciunea : „Aceasta pe cel drept, care a

fugit când au murit cei necredincioşi, l -a izbăvit din focul care s-a pogorât pestecele cinci cetăţi‖ (Înţ. lui Solomon 10, 6). Şi ca mărturie, c-a pedepsit pe cei deatunci, este pământul cel pustiu care fumegă şi pomii lui care odrăslesc roade fărăde folos.

Dar de nevoie este să spunem şi pricina pentru care au pătimit unele ca acestea.Una a fost greşala lor, dar cumplită şi blestemată. Una numai. Căci se turbau

asupra copiilor şi pentru aceasta au fost arşi cu foc. Iar acum mai multe ca acestease fac şi chiar mai cumplite, dar nu va mai pogor î un astfel de foc.

Pentru care pricină? Pentru că este pregătit un alt foc care nu se stinge niciodată.Căci Cel ce pentru un păcat a adus atâta urgie, neprimind nici rugămintea luiAvraam, nici cucerindu-se de dreptul Lot, cum ne va cruţa pe noi, când se facacum atâtea rele ? Nu ne va cruţa, nu!

Dar să nu ne oprim aici, ci haideţi să aducem de faţă pe alţii care au fost pedepsiţi,ca prin mai multe dovezi să se încredinţeze cele ce se vorbesc. Aţi auzit toţi deFaraon, împăratul egiptenilor, şi ştiţi şi pedeapsa care a primit-o, că s-a înnecat înMarea Roşie cu căruţele, cu caii şi cu toată oastea. Dar ca să aflaţi şi de pedepseleiudeilor, ascultă pe Pavel ce zice : „Nici să desfrânăm, precum unii dintre ei audesfrânat şi au căzut într -o zi douăzeci şi trei de mii. Nici să cârtiţi, precum şi unii dintre ei au cârtit şi s-au pierdut de pierzătorul. Nici să ispitim pe Hristos,

precum şi unii din ei au ispitit şi de şerpi au pierit‖ (I Cor. 10, 8-10). Iar dacă şiaceia au pătimit unele ca acestea pentru cele ce au păcătuit, ce vom pătimi noi?

Iar acum fiindcă nu pătimim nici un rău, mai mult trebuie să ne fie frică, căci

Dumnezeu ne îngăduie nu ca să nu ne pedepsească, ci ca să luăm una mai rea, dacănu ne vom schimba. Aceia nu ştiau despre gheenă şi pentru aceasta au fost

pedepsiţi aici, iar noi de vom păcătui şi nu vom pătimi nimic de întristare în viaţaaceasta, le vom pătimi pe toate în viaţa ce va să fie. Căci cum este pasibil ca aceiacare erau prunci cu înţelegerea şi neînvăţaţi să pătimească unele ca acestea, iar noicare am dobândit învăţături desăvârşite şi greşim mai mult decât aceia, să scăpămde pedeapsă?



credem fără îndoială în ea şi să vorbim despre ea adeseori şi nu vom păcătuidegrab. Căci pomenirea unor astfel de cuvinte, ca o doctorie amară, va putea săspele toată răutatea, de va sta totdeauna în sufletul nostru.

Deci să întrebuinţăm această doctorie, ca, bine curăţindu-ne, să ne învrednicima vedea pe Dumnezeu, precum este cu putinţă oamenilor a- L vedea, şi sădobândim bunătăţile ce vor să fie cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine în vecii vecilor. Amin.





Sfântul Ioan Gură de Aur - Cum să ne mărturisim păcatele

82. Cum să ne mărturisim păcatele

Vă mărturisiţi greşelile, vă ziceţi că sunteţi nesfârşit de ticăloşi, ştiu. Dar aceastanu-i de-ajuns. Vreau să vă conving că o asemenea mărturisire nu vă acoperă. Atâtavreme cât nu faceţi o mărturisire care să vă folosească, zadarnic vă învinuiţi pe voiînşivă, nu veţi putea prin aceasta să vă despovăraţi de păcat.

Nu poţi face nimic cu râvnă şi prielnic dacă mai întâi nu eşti încredinţat că aceea ce

faci este folositor. Cel ce seamănă, dacă, după ce a aruncat sămânţa, nu se gândeştela seceriş, niciodată nu va secera. Cine ar primi să trudească în zadar, fară a trageun prisos din osteneala lui?

De asemenea, cel ce seamănă vorbe, lacrimi şi mărturisire, de nu va săvârşi aceastacu bună nădejde, dacă se lasă mai departe pradă ticăloasei deznădejdi, nu se va

putea dezrobi de păcate.

Nu aruncaţi aşadar păcatul vostru ocării, numai ca acuzator al vostru înşivă, ci cugândul că va trebui să fiţi acoperiţi prin aceea că vă căiţi. Numai astfel veţi puteaface ca sufletul vostru care se mărturiseşte, să nu mai cadă în aceleaşi greşeli.

A te osândi cu tărie, a te mărturisi păcătos, este un lucru lesnicios şi obişnuit, am putea zice chiar la necredincioşi. Destui bărbaţi şi femei din cei care adesea duc oviaţă libertină, îşi zic păcătoşi, dar nu cu gândul care se cuvine întotdeauna. Aşa, căvoi s pune că ei nu se mărturisesc.



Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a doua a Sfântului şi MareluiPost - Folosul mărturisirii si al cercetării conştiinţei în toate zilele

Vă poftesc, vă rog şi vă implor, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici săsuferim pentru dânsele.

―Cine eşti tu?‖ (In. 1, 19)

De vreme ce noi, ori aici, ori în viaţa cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în

acea lume. De unde reiese aceasta ? Din cuvintele Psalmistului, precum şi dinEvanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ţie ?‖ (Ps. 6, 6). El cu aceasta voieşte să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad,ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic.

Acelaşi lucru ne-a învăţat Hristos într -o pildă (Lc. 16, 19 şi urm.). Era un sărac, cunumele Lazăr, peste tot plin ele bube şi ele umflături, şi cuprins de o boalănevindecată. Şi era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturilesale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda? Voi o cunoaşteţi cu desăvârşire:nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar şi nevoia şi foamea acestuia, cu care el de-a pururea avea a se lupta. Aşa s-a petrecut cu dânşii în viaţaaceasta. Iară după ce amândoi au murit, bogatul acela a văzut pe cel sărac în sânullui Avraam. Şi ce a zis ? „ Părinte Avraame‖, a zis el, ―trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului său în apă, şi să-mi răcorească limba mea, că măchinuiesc în văpaia aceasta‖ (Lc. 16, 24).



Vezi răsplătire ? El nu dăduse aceluia nici măcar firimiturile şi de aceea acum nu primeşte nici o picătură de apă; „căci cu ce măsură veţi măsur a, zice Hristos, cuaceeaşi vi se va măsura şi vouă‖ (Mc. 4, 24).

Şi ce a răspuns Avraam la rugămintea bogatului ? „ Fiule! i-a zis el, tu ai primitcele bune în viaţa ta, iară Lazăr cele rele. Iară acum acesta se mângâie, iară tute chinuieşti ‖ (Lc. 16, 25).

Dar să ne întoarcem iarăşi la propunerea noastră, că cineva trebuie să se pocăiascăde păcatele sale încă în viaţa aceasta. Aşa că vă poftesc, vă rog şi vă conjur, ca aicisă plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele.

Aici trebuie să ne arunce în întristare cuvintele cele de pedeapsă ale preotului, ca să nu ne înspăimânte în acea lume adevăratele pedepse ale lui

Dumnezeu. Aici trebuie să ne rănească predicarea, pentru ca să nu ne roadă în acealume viermele cel neadormit. Aici arde-ne dojana şi mustrarea, pentru ca să nu ne ardă acolo focul iadului.

Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mângâie, iară aceia care aici trăiescîn desfătări şi cu uşurătatea minţii, şi nu le pasă nicidecum de păcatele lor, e stedrept ca acolo, neapărat, să plângă şi să se vaiete şi să scrâşnească din dinţi.

Aceste cuvinte nu sunt ale mele, ci sunt tocmai cuvintele Aceluia care are să ne judece în acea lume. El zice: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; dar vai vouă, care râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui ‖ (Lc. 6, 25). Aşadar,este mult mai bine a schimba un necaz scurt şi o durere scurtă pe nişte bunuri şi

bucurii veşnice şi nepieritoare, decât a se desfăta cineva şi a fi uşuratic la minte înaceastă viaţă scurtă şi trecătoare, iar apoi a cădea într -o pedeapsă veşnică.

Dar poate că te ruşinezi a- ţi mărturisi păcatele tale ? O, ce nebunie ! Mai vârtostrebuie să te ruşinezi de a săvârşi păcatele ! Noi însă facem dimpotrivă. Noi

săvârşim păcatul fără nici o ruşine şi fără groază, dar când trebuie să nemărturisim, atunci ne ruşinăm şi stăm pe gânduri, pe când ar trebui să fimvoioşi şi gata la aceasta. Căci nu este ruşine a se pârî cineva pe sine pentru

păcat, ci este o faptă dreaptă şi îmbunătăţită. Dacă aceasta nu ar fi o faptă dreaptăşi bună, Dumnezeu n-ar fi îngăduit răsplătire pentru dânsa. Iară, cum cămărturisirea păcatelor se răsplăteşte de Dumnezeu, poţi a te încredinţa de la Profet,cand zice: „ Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te înd reptezi‖ (Is. 43, 26).



Şi cine poate să se ruşineze de mărturisirea păcatelor sale, prin care tocmai aresă se libereze de păcate ? Sau nu cumva Dumnezeu ne porunceşte a mărturisi

păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi ? Nici vorbă că El nu ne porunceşte aceasta pentru ca să ne poată pedepsi, ci pentru ca să ne poată ierta.

La judecătoriile lumeşti, într -adevăr, se întâmplă că după mărturisirea vinovăţiei,urmează pedeapsa. Pentru ca cineva să nu tăgăduiască de frica pedepsei păcatelesale şi înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: ― Mărturisiţi -vă

Domnului, că este bun, iar mila Lui este veşnică‖ (Ps. 106, 1).

Nu cumva El nu ştie păcatele tale, dacă tu nu I le mărturiseşti ? Iară dacă El le ştie,atunci ce-ţi foloseşte tăcerea ? Sau poţi tu oare să te ascunzi cumva de ochii Lui ?Chiar de n-ai mărturisi tu păcatele tale, El totuşi le ştie. Iară dacă lemărturiseşti, El le uită. „ Iată, zice El, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce şterg

fărădelegile tale şi păcatele tale nu le voi mai pomeni ‖ (Is. 43, 25). Vezi ? El zice:„Nu le voi mai pomeni‖. Prin aceasta arată El iertarea. Tu însă trebuie să

pomeneşti păcatele tale pentru ca să ai prilej de a te îndrepta. Sfântul Pavel, ştiindaceasta, totdeauna amintea păcatele sale deşi Dumnezeu nu le mai pomenea, şizicea: „ Nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am prigonit Biserica lui

Dumnezeu.‖ (I Cor. 15, 9); şi: „ Hristos a venit în lume pentru ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.‖ (I Tim. 1, 15). El nu zice „am f ostcel dintâi‖, ci „sunt cel dintâi‖: deşi Dumnezeu îi iertase păcatele sale, totuşi laPavel niciodată nu s-a stins pomenirea păcatelor sale celor iertate. Cele pe careDumnezeu le ştersese, el însuşi le făcea cunoscute. Dumnezeu 1-a numit pe SfântulPavel „vas ales‖, (F. A. 9, 15). Iară el se numea pe sine „cel dintâi între păcătoşi‖.Deci, fiindcă el însuşi necontenit pomenea păcatele sale, poţi tu să judeci cât demult a pomenit Dumnezeu faptele cele îmbunătăţite.

Dar ce zic eu, că nu este ruşine a-şi mărturisi cineva păcatele sale pomenirea păcatelor noastre este cu mult mai mărită decât pomenirea faptelor noastre celor bune.

Pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba

chiar aduce asupra noastră ruşine şi osândire; pe când pomenirea păcatelor noastrene umple de o veselă asigurare şi îndreptare la Dumnezeu. Cine ne spune aceasta ?Fariseul şi vameşul. Acesta din urmă şi-a mărturisit păcatele sale şi s-a dusîndreptat de dânsele; iară celălalt şi-a numărat faptele sale cele bune şi s-a pogorâtmai jos decât vameşul. Vezi câtă vătămare se aduce când cineva pomeneşte faptelesale cele bune şi cât folos se pricinuieşte când cineva nu uită păcatele sale ? Siaceasta nu este de mirare.



Căci cine pomeneşte faptele sale cele bune, cade în mândrie şi semeţie,dispreţuindu-i pe ceilalţi oameni, ca fariseul acela. El n-ar fi ajuns la o fală aşa demare şi n-ar fi zis: ―nu ca ceilalţi oameni‖ (Lc. 17, 11) dacă n-ar fi pomenit postulşi zeciuielile sale.

Dimpotrivă, pomenirea păcatelor noastre smereşte duhul nostru, ne învaţă a fi cumpătaţi, şi prin cumpătare ne dobândeşte bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Ascultă numai, cum ne porunceşte Hristos să nu pomenim faptele noastre cele bune: ―Când aţi făcut toate, ziceţi: robi netrebnici suntem‖ (Lc. 17, 10). El vreasă zică: mărturiseşte tu numai că eşti un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face aşa,dacă tu vei mărturisi înjosirea ta, ci te voi mări şi te voi încununa.

Ai văzut tu oare dovezile cele multe ce ţi-am înf ăţişat, că pomenirea păcatelor

noastre ne este de folos, că pomenirea faptelor noastre celor bune ne este foarte păgubitoare; pe de altă parte, că noi vom fi pedepsiţi dacă nu vom pomeni păcatelenoastre şi că, dimpotrivă, vom primi răsplătire dacă vom pierde din pomenirefaptele noastre cele bune ?

Trebuie oare să vă mai arăt şi în alt chip că tocmai pomenirea păcatelor este ceamai mărită faptă bună ? Ascultă pe cucernicul Iov ! Cum el, printre altele, a fostmărit şi strălucit cu deosebire prin mărturisirea păcatelor sale, când zicea: „ Nu m-am ruşinat de mulţimea gloatei ca să nu mărturisesc păcatele mele‖ (Iov 31, 33-34). El cu aceasta voieşte să zică: nici când mulţimea oamenilor celor asemeneamie nu m-a adus la aceea, ca să mă ruşinez de mărturisirea păcatelor. Si ce ar

folosi a ascunde păcatele înaintea oamenilor, când Judecătorul ştie toate ? Si ce poate vătăma, când oamenii ştiu păcatele mele, dar Judecătorul mă liberează de pedeapsă ?

Chiar de m-ar osândi toţi, iară Judecătorul mă iartă, nu-mi pasă de toateosândirile lor! Şi iarăşi, de m-ar lăuda şi m-ar admira oricine, iară Acela,

Judecătorul, m-ar osândi, nu mi-ar fi de nici un folos hotarârea cea priitoare atuturor celorlalţi.

La El, la Judecătorul cel dumnezeiesc, trebuie să ne uităm pretutindeni şi de-a pururea, făcând cu păcatul tocmai aşa cum facem cu averea noastră, în toate zilelene chemăm slugile înaintea noastră şi le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, şinoi putem vedea ce ne-a mai rămas. Si dacă vedem că ne-a rămas prea puţin, nesilim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca să nu ajungem la lipsă şi nevoi. Aşasă facem şi în privinţa faptelor noastre. Să chemăm conştiinţa noastră, ca să ne



dea socoteală despre vorbele şi faptele, despre gândurile şi poftele noastre. Săispitim dacă aici toate sunt curate şi dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră,să cercetăm ce cuvânt rău s-a rostit spre hulă, spre ruşine şi spre batjocură; săcercetăm ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurată şi ce plan am făcutnoi spre vătămarea noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu ochii. Să ne lăsămde risipele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fără socotinţă, să împlinim în altchip.

In locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul priviriicelei necurate să punem postul şi milostenia.

Dacă noi nu vom aduna comoară în chipul acesta şi nu vom depune în aceastăcomoară fapte bune, vom cădea în cea mai mare sărăcie a sufletului şi ne vomarunca în osânda focului celui veşnic. Când e vorba de averea noastră, noi adeseori

dimineaţa facem socoteală, când suntem singuri şi nimeni nu ne împiedică, nici nune tulbură. Atunci să dăm noi înşine socoteală de toate cele ce am făcut şi amvorbit ziua. Dacă vedem că am păcătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să

pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-1 umplem cu chinul pocăinţei, pentru ca după ce ne vom scula iarăşi, niciodată să nu mai cutezăm a ne aruncaîn aceeaşi prăpastie a păcatului, căci se vor simţi încă urmele pedepsei din ziua

trecută.

Pe lângă aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru această îndeletnicire cucercetarea conştiinţei ca timpul serii. Ascultă ce zice Psalmistul: ―Cele ce ziceţi întru inimele voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi ‖ (Ps. 4, 5).

Multe se întâmplă cu noi în curgerea zilei, care noi am dori să nu se fi întâmplat; prietenii noştri ne jignesc, slugile ne duc la mânie, femeia ne supără, fiul nenecăjeşte, vuietul grijilor şi al treburilor vremelnice şi lumeşti ne înconjoară dintoate părţile. Dar când noi suntem liberi de toate acestea, seara, când suntemsinguri şi în linişte, atunci să ne judecăm pe noi înşine, pentru ca prin aceasta să

facem pe Dumnezeu milostiv către noi. Căci precum focul repede mistuie sistârpeşte spinii, aşa de uşor sufletul stârpeşte păcatele sale, când cu osârdie

gândeşte la dânsele.

Iară Dumnezeu, al cărui har este mai mare decât păcatele noastre, El, careşterge fărădelegile noastre, să ierte şi greşalele noastre şi să ne facă părtaşi

Împărăţiei Cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia, împreună cu Tatăl şi Sfântul Duh, se cuvine cinstea, acum şi învecii vecilor!



Amin.



Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia 8 - Către neofiţi

Urările de bun venit ale aceluiaşi şi lauda celor care au venit din împrejurimileAntiohiei. Că toţi drepţii, primind făgăduinţe materiale, au cugetat celeînţelegătoare în locul celor materiale, iar noi, dimpotrivă, primind făgăduinţa celor înţelegătoare, stăm gură-cască la cele materiale. Şi că se cuvine ca şi dis dedimineaţă şi seara să ne sârguim să facem în Biserică rugăciune şi mărturisire.

1. Îndeajuns v-au hrănit cu bunătăţi bunii voştri dascăli în zilele care s-au scurs şiv-aţi bucurat neîncetat de îndemnul lor duhovnicesc şi v-aţi împărtăşit de bogată

binecuvântare de la moaştele sfinţilor mucenici. Haideţi dar, astăzi – fiindcă maistrălucită au făcut serbarea cei ce s-au strâns de prin împrejurimi – ca şi noi să le punem înainte o masă duhovnicească mai bogată, încărcată de multă dragoste,după cum şi ei au arătat faţă de noi. Aşadar, dăruindu-le această răsplată, după ceam primit din parte-le iubitoarea dispoziţie faţă de noi, să ne sârguim la rându-nesă arătăm omenie faţă de ei. Căci dacă ei nu s-au dat în lături să bată atâta cale, ca

prin prezenţa lor să ne aducă multă bucurie, cu mult mai mult este drept ca noi săle punem înainte astăzi mai bogată hrană duhovnicească, încât, luând merindeîndestulătoare, aşa să se întoarcă de aici la casele lor.

2. Căci sunt fraţii noştri şi mădulare ale trupului Bisericii. Îmbrăţişându-i ca penişte mădulare ale noastre, să arătăm dragoste sinceră faţă de ei şi să nu ne uitămcă au un alt fel de a grăi, ci să scrutăm cu băgare de seamă filosofia sufletului lor.Să nu privim la faptul că vorbesc mai simplu, ci să pricepem adâncimea gânduluilor. Să cugetăm că cele pe care noi ne sârguim să le învăţăm, filosofând prin



nearătate şi care sunt nădăjduite? Căci aceasta este credinţa, când cineva pe celefăgăduite de Dumnezeu – chiar dacă nu sunt văzute cu aceşti ochi trupeşti – lesocoate mai vrednice de crezare decât cele văzute, ce zac sub ochii noştri materiali.

7. Aşa s-au pregătit toţi drepţii, şi au fost învredniciţi de acele bunătăţi negrăite.Aşa patriarhul Avraam, când a fost vestit de Stăpân, a trecut cu vederea neputinţafirii omeneşti şi şi-a aţintit toată mintea spre puterea Celui Ce i-a dat făgăduinţa.De aceea se şi spune în Sfânta Scriptură „a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-asocotit spre dreptate‖ (Rom 4, 3). De aceea, auzind de la început „ieşi din

pământul tău şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pecare ţi -l voi arăta‖ (Fac 12, 1), cu multă căldură s-a supus şi ceea ce a fost poruncita adus în faptă: a părăsit pământul unde îşi avea cortul şi a plecat, neştiind unde seva statornici. Şi a cinstit mai mult decât cele văzute şi sigure porunca Stăpânului şinu numai că nu a iscodit-o şi nu şi-a tulburat cugetul, ci, privind la vrednicia Celui

Ce a poruncit, a trecut cu vederea toate piedicile omeneşti şi tot gândul lui era unulsingur: să nu lase nimic deoparte din cele poruncite.

8. Acestea s-au întâmplat nu numai pentru cel drept, ca să-i fie arătată mărimeacredinţei, ci ca să râvnim şi noi patriarhului. Deoarece a văzut buna lui dispoziţiesufletească, pentru aceea – ca pe un luminător ascuns ce era – a vrut să-l mute înCanaan, încât pe rătăciţii de acolo, care aveau mintea vătămată încă de întunericulneştiinţei, să-i aducă la înţelesul dreptei credinţe. Lucru ce s-a şi întâmplat, căciprin acela nu numai palestinienii, ci şi egiptenii au învăţat despre purtarea de grijăa lui Dumnezeu faţă de el şi despre virtutea dreptului. Ia uită-te la măreţiasufletului său, cum întraripat fiind de dorul lui Dumnezeu, nu s-a oprit la celevăzute, nici nu a luat aminte doar la cele făgăduite, ci s-a dus cu mintea la celeviitoare. Dumnezeu i-a făgăduit alt pământ în locul pământului său, atunci când a zis: „ieşi din pământul tău şi vino în pământul pe care ţi -l voi arăta‖. Iar el,lepădând cele simţite, s-a avântat spre cele înţelegătoare.

9. Vi se par de neînţeles cele spuse? Nu vă tulburaţi! Vă voi arăta cum dreptul, primind făgăduinţa celor simţite, şi-a îndreptat dorirea către cele înţelegătoare. Deunde ştim sigur aceasta? Să-l ascultăm chiar pe Avraam ce spune, sau mai bine pe

fericitul Pavel, dascălul lumii, cel care cunoaşte toate acestea cu amănunţime. Ceeace spune despre Avraam nu numai despre el zice, ci despre toţi drepţii. Căci vrândel să-i pomenească pe drepţi – cum sunt Avraam, Isaac, Iacob – zice: „în credinţăau murit aceştia toţi, fără să aibă parte de făgăduinţe, ci de departe privindu-le,le-au salutat şi au mărturisit că străini şi călători sunt pe pământ‖ (Evr 11, 13).



10. Ce zici, fericite Pavele? Că nu au primit făgăduinţele? Nu au dobândit oaretoată Palestina? Nu au fost stăpâni ai pământului? Ba da – zice – au căpătatPalestina şi stăpânirea pământului, dar prin ochii credinţei îşi aţinteau dorirea cătrealtceva. Şi continuă: „căci cei ce zic acestea arată că îşi caută patrie, şi dacă şi -ar

fi amintit de aceea din care au plecat, dacă aveau vreun pri lej, s-ar fi întors înea. Acum, însă, doresc una mai bună, cea cerească‖ (Evr 11, 14-16). Ai văzut dorul lor? Ai văzut ce pofteau? Ai văzut cum ori de câte ori Dumnezeu le

făgăduia cele simţite şi le vorbea de pământuri, ei căutau acea patrie şi o doreau pe cea cerească? De aceea a şi adăugat: „al cărei Meşter şi Făcător este Dumnezeu‖ (Evr 11, 10). Ai văzut cum doreau cele înţelegătoare şi cum mergeau cu mintea spre acelea care nu se arată ochilor trupeşti, ci sunt înţelese princredinţă? 11. Dar aici mi se tulbură mintea şi se amestecă gândurile când văd că noi mergemcontrar tuturor acestora. Căci, după cum aceşti drepţi primind făgăduinţa celor

simţite îşi duceau dorirea către cele înţelegătoare, dimpotrivă, noi primindfăgăduinţa celor înţelegătoare ne zbatem pentru cele simţite şi nu ascultăm defericitul Pavel, care zice: „cele văzute sunt trecătoare, cele nevăzute veşnice‖ (IICor 4, 18). Şi iarăşi, arătând altundeva că astfel sunt cele pregătite de Dumnezeucelor ce-L iubesc, zice: „Cele pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-aauzit şi la inima omului nu s-au suit‖ (I Cor 2, 9). Noi însă, chiar după toateacestea, căscăm gura la cele trecătoare, adică la bogăţie şi la slava —acestei vieţi,la desfătare, la cinstiri din partea oamenilor. Căci acestea ni se par că sunt luminileacestei vieţi. Am zis „par‖, fiindcă nu sunt nimic altceva decât umbră şi vis.

12. Căci această bogăţie adesea nu le rămâne nici până seara celor care cred că odeţin, ci este precum un fugar răuvoitor care trece de la unul la altul, şi îi lasă goi şi

pustii pe cei care o urmăresc cu multă ardoare. Iar că adesea îi aruncă şi în primejdii de nesuferit pe cei ce au poftă nesăturată pentru ea ne învaţă însăşiexperienţa vieţii. Asemenea este şi slava omenească. Căci cel ce astăzi e arătat castrălucit şi însemnat înaintea tuturor, deodată ajunge lipsit de cinste şi dispreţuit detoţi.

13. Ce ar putea fi mai nimicnic decât acestea care, mai înainte de a se arăta, pier,

care niciodată nu sunt statornice, ci trec atât de repede pe lângă cei ce se agită pentru ele? Căci, după cum niciodată roata carului nu rămâne nemişcată în jurulaxului, ci în continuu se învârte şi se mişcă, acelaşi punct fiind când sus, când jos,aşa este şi cu lucrurile. Uşor de schimbat sunt lucrurile omeneşti şi grabnică le estecăderea şi nu au nimic statornic şi nemişcat, ci toate sunt lesne de abătut şi aumultă tragere spre cele potrivnice [firii]. Aşadar cine sunt mai de râs decât aceia



care cască gura şi se pironesc de cele trecătoare şi le socotesc pe acestea mai decinste decât cele ce fiinţează neîncetat şi rămân pururea?

14. De aceea şi proorocul, osândindu-i foarte pe cei ce se agită pentru ele, zice: „Le-au socotit ca statornice şi nu ca pe unele ce fug‖ (Am 6, 5). Vezi cum printr-un singur cuvânt a vrut să le înfăţişeze nimicnicia lor? Nu a zis „ca pe unele ce seduc‖, nici „ca pe unele ce se schimbă‖, nici „ca pe unele ce trec‖. Dar cum? „Ca peunele ce fug‖, vrând să arate repeziciunea lor şi multa şi grabnica lor schimbareşi să ne înveţe pe noi ca niciodată să nu tindem către cele văzute, ci numai cătrecele pe care Dumnezeu le făgăduieşte să dorim şi să îndrăznim.

15. Căci chiar dacă ar fi mii de piedici, nu se poate ca în vreun fel să nu mai steavreodată în picioare cele făgăduite de Dumnezeu. Fiindcă, după cum El Însuşi esteneabătut şi neschimbat, rămânând neîncetat şi pururea Acelaşi, tot aşa şi

făgăduinţele Lui nu pot cădea şi sunt nemişcate, în afară de cazul când sun t opritesă vină de faptele noastre. Dar în lucrurile omeneşti se întâmplă contrariul. Căcidupă cum stricăcioasă şi muritoare este firea omenească, aşa şi darurile din parteaoamenilor sunt stricăcioase şi veştejite. Şi-i firesc. Căci stricăcioşi suntem noi, toţioamenii, iar firea darurilor omeneşti urmează firea noastră. Dar cu făgăduinţeledumnezeieşti nimic de acest fel nu se întâmplă vreodată, ci doar acelea singure austatornicie, şi nemişcare, şi fixitate, şi tărie.

16. De aceea, vă rog, să le căutăm pe acelea care rămân pururea şi nu primescschimbare. Căci aceasta fiind grija mea, v-am pus înainte cuvântarea aceasta, ca săfac un îndemn comun tuturor, şi celor iniţiaţi mai demult şi celor învredniciţi decurând de darul botezului. Dar acum, du pă ce zilele trecute am fost neîncetat lângămormintele sfinţilor mucenici şi am dobândit de acolo multă binecuvântare şi ne -am bucurat de învăţătură din belşug, urmează să se termine slujbele neîncetate şieste necesar să amintesc dragostei voastre că [trebuie] să aveţi înlăuntrul vostru

pomenirea unei atât de bogate învăţături şi să le cinstiţi pe cele duhovniceşti mai presus decât toate cele ale vieţii acesteia.

17. Cu multă râvnă să fiţi aici, în fiecare dimineaţă, ca să aduceţi Dumnezeului

tuturor rugăciunile şi mărturisirile [voastre] şi să-I mulţumiţi pentru cele dejaîncredinţate, şi să-L imploraţi ca să fiţi învredniciţi de mult ajutor spre a le păzimai departe. Şi astfel, plecând de aici, fiecare să-şi facă, cu toată evlavia, treburilesale. Unul să se ocupe cu meşteşugurile, altul să alerge la ostăşie şi altul laîndatoririle cetăţeneşti. Dar fiecare să se apropie de treaba sa cu frică şi trezvie şiîntreg timpul zilei să-l petreacă aşa, ca unul ce este dator la ceas de seară să vinăiarăşi aici şi să dea socoteală de întreaga zi Stăpânului, şi să-I ceară iertare pentru



imboldurile potrivnice [voii Lui]. Căci şi dacă ne-am face mii de asigurări, nu se poate să nu ne facem vinovaţi de multe şi felurite alunecări: fie că am grăit cevanepotrivit, fie am auzit şi am acceptat vreo vorbă deşartă, fie ne-am pornit minteacătre vreun gând necuviincios, fie am avut priviri repezite, fie am pierdut vremeaîn zadar făcând lucruri care nu sunt de neapărată trebuinţă.

18. De aceea se şi cuvine în fiecare seară să cerem iertare Stăpânului pentru toateacestea şi să alergăm şi să implorăm iubirea de oameni a lui Dumnezeu . Iar învremea nopţii să petrecem cu trezvie, şi aşa să întâmpinăm mărturisirea dedimineaţă încât, în acest fel, fiecare dintre noi, bine chivernisindu-şi modul de trai,să poată trece fără primejdie marea acestei vieţi şi să fie învrednicit de iubirea deoameni a Stăpânului. Iar când ne cheamă vremea Liturghiei, mai mult decât toatesă cinstim cele duhovniceşti şi adunarea de aici, ca şi cele pe care le avem în mână,să fie chivernisite în siguranţă.

19. Căci dacă ne preocupăm mai întâi de acestea duhovniceşti, în celelalte nu vomavea nici o greutate, iubitorul de oameni, Dumnezeu, dăruindu-ne multăîmbelşugare în acelea. Iar dacă suntem negrijulii faţă de cele duhovniceşti şi nesârguim doar pentru celelalte şi, nedându-i nici o atenţie sufletului, ne întoarcemnecontenit către cele lumeşti, vom rămâne în pagubă şi cu cele duhovniceşti şi nici

în celelalte nu vom avea cu nimic mai mult. Acum dar, vă rog, să nu întoarcem pedos buna rânduială, ci, ştiind bunătatea Stăpânului nostru să-I încredinţăm Luitoate şi să nu ne coborâm spre grijile lumeşti. Căci, Cel Ce ne-a adus dintrunefiinţă întru fiinţă, din pricina iubirii Lui de oameni, cu mult mai mult ne va face

parte, după aceea, de toată purtarea Sa de grijă. „Căci ştie – zice – Tatăl vostru Cel din cer că aveţi nevoie de toate acestea, mai înainte ca voi să I le cereţi‖ (Mt 6,32).

20. De aceea, doreşte ca noi să ne desprindem de orice gri jă de acest fel şi toatătihna să o avem în cele duhovniceşti. Căci El zice: tu caută cele duhovniceşti, iar Eu îţi voi da cu mărinimie toate cele trupeşti. Aşa au fost bine plăcuţi toţi drepţii[înaintea Lui]. Căci pornind de la virtuţile lor am adus vorba despre ceea ce grăimacum. Fiindcă spuneam că aceia, primind făgăduinţa celor simţite, au căutat pe cele

înţelegătoare, iar noi facem contrar acelora: având făgăduinţa celor înţelegătoare,căscăm gura la cele simţite.

21 . De aceea, vă rog, chiar dacă su ntem sub har , să-i urmăm pe aceia care de lasine şi încă înainte de Lege, din învăţătura pusă în firea lor, au putut să se ridicela atâta înălţime de virtute, şi să ne punem toată sârguinţa în grija faţă de suflet şi să alungăm alte preocupări şi să împărţim cu bună rânduială sarcinile: noi



înşine să ne îngrijim de suflet, căci acest lucru este cel mai de seamă pentru noi,iar Stăpânului tuturor să- I încredinţăm toată preocuparea şi grija pentru trup.

22. Iar aceasta este cea mai mare dovadă a înţelepciunii Lui şi a negrăitei Saleiubiri de oameni, că a dat pe mâna noastră grija faţă de ceea ce e mai măreţ în noi – adică faţă de suflet – învăţându-ne, prin însăşi realitatea lucrurilor, că ne-a făcutliberi şi a lăsat pe seama noastră şi a voinţei noastre libere şi să aleagă virtutea, şisă alerge de bunăvoie spre răutate. Iar El a făgăduit că se îngrijeşte de toate celetrupeşti, vrând să ruşineze şi prin acest fapt firea omenească, pentru a nu se încredeîn puterea proprie, nici să socotească ea că poate să aducă ceva pentru susţinereavieţii de aici.

23. De aceea pe noi, cinstiţi fiind cu raţiune şi fiind învredniciţi de atâta preţuire,ne îmboldeşte spre imitarea celor iraţionale şi zice: „Priviţi la păsările cerului, că

nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel dincer le hrăneşte‖ (Mt 6, 26). Este ca şi cum ar fi zis: dacă am atâta grijă de păsărilecele necuvântătoare, căci fără să semene şi fără să lucreze le dau de toate, cu multmai mult voi avea mai mare grijă de voi, cei cuvântători, dacă aţi vrea să preţuiţimai mult cele duhovniceşti decât cele trupeşti. Căci dacă şi păsările, şi chiar toatăzidirea, pentru voi le-am adus [întru fiinţă] şi Mă îngrijesc atât de mult de acestea,de câtă [gingaşă] purtare de grijă nu vă voi învrednici pe voi, pentru care le -amfăcut toate acestea?

24. Să avem îndăzneală, vă rog, dar [temeluită] pe făgăduinţa lui Dumnezeu şitoată mintea noastră să o întindem către dorirea celor duhovniceşti şi toate celelaltesă le socotim mai prejos faţă de bucuria celor viitoare, ca să avem parte, cuprisosinţă, şi de cele de aici şi să putem fi învredniciţi şi de bunătăţile făgăduite şisă fim sloboziţi şi de chinul gheenei. Să nu-mi fie mie iarăşi ca să-mi omor toatăvremea în delăsare şi spectacole nefolositoare, în adunări stricate, în banchete şi

beţii zilnice, nici să nu risipim prin negrijă, după ce [plecăm], cele bine adunate[aici], ci să ţinem cu tărie toate cele dăruite nouă de iubirea de oameni a luiDumnezeu.

25. Şi mai ales voi, cei nou îmbrăcaţi în Hristos, care aţi primit coborârea Duhului,vă rog, în fiecare zi cercetaţi cu atenţie strălucirea hainei voastre, ca să nu

primească nicidecum vreo pată sau zbârcitură: nici prin vorbe nepotrivite, nici prinauzirea celor deşarte , nici prin gânduri rele, nici prin ochii ce se împiedică pur şisimplu de orice le cade prima dată sub privire. Să ne străjuim pe noi înşine dintoate părţile, prin pomenirea neîncetată a acelei înfricoşate zile încât, rămânând în



lumina [de acum] şi păzind haina nestricăciunii nepătată şi curată, să fimînvredniciţi de acele negrăite daruri.

De care fie ca noi, toţi, să avem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.



Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilie despre spovedanie

Când ni-i bolnav trupul, facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţe; dar când ni-i bolnav sufletul, amânăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de

bolile trupeşti, pentru că pentru noi sunt fără importanţă cele necesare, iar cele fărăimportanţă, necesare. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţim râurile. Că pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet a arătat -o

slăbănogul de treizeci şi opt de ani (În. 5: 2-15), bolnavul coborât prin acoperiş (Lc. 5: 18-25),iar înainte de toţi Cain (Fac. 4: 8).

Dovezi despre adevărul acesta găseşti câte vrei şi unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor şi vom opri toate pâraiele bolilor trupeşti. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului mai mult decât bolii, pe cât este sufletul maibun decât trupul.

Să ne ducem, dar, la Hristos şi acum; să- L rugăm să ne întărească slăbănogitul nostru suflet; şi, lăsând la o parte toate cele trupeşti, să-I vorbim numai de celeduhovniceşti. Iar dacă le vrei neapărat şi pe cele trupeşti, îngrijeşte-te de ele dupăcele duhovniceşti. Nu dispreţui păcatul, pentru că nu simţi dureri când

păcătuieşti, ci tocmai de aceea mai ales suspină, că nu simţi dureri. Şi nu simţidureri, nu pentru că nu te muşcă păcatul, ci pentru că sufletul, fiind plin de păcate,nu simte muşcătura. Gândeşte-te la cei care au conştiinţa propriilor lor păcate, că sevaită mai cumplit decât cei tăiaţi şi arşi cu fierul înroşit; şi câte nu fac, câte nusuferă, cât nu plâng şi se tânguie, numai ca să scape de chinurile conştiinţei? N-arface-o, dacă nu i-ar durea sufletul!



Viaţa de aici nu-i deloc mai bună decât o închisoare; ci după cum atunci când intrăm în locaşul acela îi vedem pe toţi înlănţuiţi cu lanţuri, tot aşa şi în lume,dacă am îndepărta tot învelişul care acoperă faţa lumii şi al oamenilor, am intra înviaţa fiecăruia, în sufletul fiecăruia, atunci am vedea că fiecare este înlănţuit culanţuri mai grele decât cele de fier; dar mai ales, dacă ai intra în sufletelebogătaşilor, ai vedea că sunt cu atât mai înlănţuiţi cu cât sunt mai bogaţi.

După cum pe un întemniţat îl nefericeşti când îl vezi legat la gât şi la mâini, iar adeseori cu cătuşe la picioare, tot aşa şi pe bogat, când îl vezi înconjurat de bogăţiinenumărate, nu-l socoti bogat pentru că are bogăţii, ci nefericit, tocmai din pricinalor! În afară de aceste lanţuri, mai are şi crud temnicer: urâta dragoste de bani, carenu-l lasă să treacă pragul închisorii; îi pune în butuci picioarele, pune străjeri la

poarta temniţei, zideşte alte porţi, pune noi zăvoare şi-l aruncă tocmai în fundultemniţei, convingându-l să se bucure chiar de aceste lanţuri, ca să nu mai aibă nici

o nădejde de scăpare din relele ce l-au cuprins. Ce bine ar fi de-ai putea citigândurile sufletului lui! I-ai vedea sufletul nu numai înlănţuit, ci şi murdar, întinatşi plin de stricăciuni!

Nici plăcerile trupeşti nu sunt mai bune decât dragostea de bani şi de avere, bachiar mai rele, pentru că pângăresc şi trupul împreună cu sufletul şi aduc, şi pesteunul şi peste altul, nenumărate boli. […]

Înfricoşător este scaunul acela de judecată, osânda de neînlăturat, iar chinul denesuferit. Dacă vrei să nu fii pedepsit nici aici, judecă-te singur, cere-ţi singur socoteală de faptele tale! Ascultă ce spune Pavel: „ Dacă ne-am judeca pe noiînşine, n-am mai fi judecaţi ‖ (1 Cor. 11: 31). Dacă faci asta şi mergi înainte peacest drum, vei dobândi şi cununa.

- Dar cum să mă pedepsesc pe mine însumi? m-ai putea întreba.- Plângi, suspină cu amar, smereşte-te, chinuieşte-te, adu- ţi aminte de păcateletale, unul câte unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Dacă ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci ştii că prin aceasta mai cu seamă se pedepseştesufletul. Dacă ţi -ai adus aminte de păcatele tale, atunci ştii câtă durere se naşte

de aici.

De aceea Dumnezeu dă unei astfel de pocăinţe ca răsplată îndreptăţirea, spunând:„ Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi!‖ (Îs. 43: 26). Nu-i puţinlucru pentru îndreptarea ta adunarea în minte a tuturor păcatelor tale,întoarcerea lor şi pe o parte şi pe alta, după felul lor, şi trecerea lor pe dinainteaochilor tăi. Cel care face lucrul acesta ajunge la o atât de mare zdrobire de



inimă, că socoteşte că nici nu merită să mai trăiască. Iar cel care a ajuns laaceastă socoteală va fi mai moale ca ceara.

Nu-mi vorbi mie numai de desfrânare, nici de adulter, nici de păc aterecunoscute de toată lumea ca păcate, ci adună în mintea ta uneltirile taleascunse, calomniile, grăirile de rău, deşertăciunile, pizmuirile tale şi toate

păcatele la fel cu acestea! Că şi pentru aceste păcate nu vei suferi mică pedeapsa.

Cel care ocărăşte se duce în iad (Mt. 5: 22);beţ ivul nu are parte de Î mpărăţia C erurilor (1 Cor. 6: 10);cel care nu iubeşte pe aproapele sau supără atât de mult pe Dumnezeu, cănici mucenicia nu-i este de vreun folos (1 Cor. 13: 13);cel care nu poartă grijă de ai săi s-a lepădat de credinţă (1 Tim. 5: 8);

cel care dispreţuieşte pe săraci este aruncat în foc (Lc. 16: 22-31).

Nu socoti, dar, mici aceste păcate, ci adună-le pe toate şi scrie-le ca într-o carte. Dacă le scrii tu, Dumnezeu ţi le şterge, după cum dacă tu nu le scrii, Dumnezeu ţi le şi scrie şi te şi pedepseşte. Este, dar, cu mult mai bine ca păcatele noastre săfie scrise de noi şi să ne fie şterse sus, decât, dimpotrivă, ca noi să le uităm, iar Dumnezeu să ni le pună înaintea ochilor noştri în ziua cea înfricoşătoare. Aşadar,ca să nu se întâmple asta, să trecem pe dinaintea conştiinţei noastre cu toatăluarea aminte toate păcatele noastre şi vom vedea atunci că suntem vinovaţi demulte păcate.

Cine nu-i lipsit de lăcomie? Să nu-mi vorbeşti mie de o lăcomie măsurată, ci gândeşte-te că şi pentru această mică lăcomie vom fi pedepsiţi. Şi pocăieşte-te! Cine nu ocărăşte? Dar şi ocara te aruncă în iad (Mt. 5: 22).Cine n-a vorbit de rău în ascuns pe semenul său? Dar şi vorbitul de rău telipseşte de Î mpărăţia C erurilor.Cine nu s-a mândrit? Dar şi omul mândru este mai necurat decât toţi.Cine nu s-a uitat cu ochi pofticioşi? Dar şi acesta a săvârşit adulter (Mt. 5: 28).Cine nu s-a mâniat pe fratele său în zadar? Dar şi acesta este vinovat sinedriului

(Mt. 5: 22).Cine n-a jurat? Dar şi jurământul este de la cel rău (Mt. 5: 34-37).Cine n-a jurat strâmb? Dar şi jurământul strâmb e mai mult decât de la cel rău.Cine n-a slujit lui mamona? Dar şi acesta a căzut din adevărata robie, cea întru

Hristos (Mt. 6: 24).



Pot să numesc şi alte păcate mai multe ca acestea; dar sunt de ajuns şi acestea şiîndestulătoare să ducă la pocăinţă pe un om care nu are inimă de piatră şi nu-i cutotul nesimţit. Dacă fiecare din aceste păcate aruncă în iad, ce nu vor face adunatetoate la un loc?

- Atunci cum ne mai putem mântui? mă poţi întreba. - Dacă vei întrebuinţa pentru fiecare păcat doctoria potrivnică păcatului :milostenia, rugăciunile, căinţă, pocăinţă, smerenia, inima zdrobită, dispreţuireaaverilor. Dumnezeu a pus nenumărate căi de mântuire dacă vrem să luăm

aminte. […]

Când mintea omului este stăpânită, ca de beţie sau de nebunie, de un gând rău,greu îi este omului să se libereze dacă sufletul nu-i deosebit de puternic. Cumplitlucru, cumplit lucru este când faci loc în suflet patimilor rele! De aceea trebuie să

le îndepărtăm prin orice mijloc şi să nu le lăsăm intrare liberă; când ajung de punstăpânire pe suflet şi-l biruie, dau naştere la mare vâlvătaie, ca şi focul ce cade pelucruri care se aprind uşor. Vă rog deci să faceţi totul ca să le opriţi intrarea. Să nubăgaţi în sufletul vostru orice păcat, mângâindu-vă cu acest gând fără de folos,

spunând: „Ce lucru mare e fapta aceasta, ce mare lucru cealaltă?” De aici senasc mii şi mii de rele. Că diavolul, ticălos fiind, pentru a pierde pe oa meni se

foloseşte de multă viclenie, de multă stăruinţă, de mult pogorământ. Îşi începe atacul cu lucruri mici. Să-ţi dau câteva pilde.

A vrut să-l facă pe Saul să asculte minciunile unei vrăjitoare (1 Regi 28: 7). Dar dacă l -ar fi sfătuit dintru început la asta, Saul nu l -ar fi ascultat. Cum l-ar fiascultat când Saul a gonit pe vrăjitoare? (1 Regi 28: 3). De aceea diavolul sestrecoară în sufletul lui pe nesimţite, încetul cu încetul. Mai întâi îl face să nuasculte de Samuil; apoi îl face să aducă lui Dumnezeu arderi de tot când nu eraSamuil de faţă; iar când a fost ţinut de rău, răspunde că a fost silit să jertfească

pentru că îl ameninţau cumplit vrăjmaşii. Şi ar fi trebuit să plângă o astfel de faptă! El însă socotea că n-a făcut nici un rău. Dumnezeu îi porunceşte apoi să nucruţe pe amaleciţi; dar el calcă şi această poruncă. De aici au ieşit acele fapteîndrăzneţe împotriva lui David şi aşa, pe nesimţite şi încetul cu încetul, nu s-a mai

putut opri din alunecuşul său până a ajuns de s -a aruncat pe sine însuşi în prăpastia pierzării.[…]

De aceea trebuie să ne împotrivim de la început păcatelor. Chiar dacă diavolul s-ar opri la cele dintâi păcate ce le aduce asupra noastră, nici aşa n -ar trebui sădispreţuim aceste prime păcate; când însă sufletul e nepăsător, diavolul ne urcă şila mai mari păcate. Trebuie deci să facem totul ca să stârpim începuturile



păcatelor. Să nu te uiţi la păcat că este mic, ci să te gândeşti că ajunge rădăcină de mare păcat dacă nu-l iei în seamă. Iar dacă trebuie să vă spun ceva care să văminuneze, este că păcatele mari nu au nevoie de atâta luare-aminte ca păcatelemici şi neînsemnate. Însăşi natura păcatelor mari face ca să ne îndepărtăm de ele;cele mici însă, pentru că sunt mici, ne fac să fim nebăgători de seamă şi nu neîndeamnă să pornim cu hotărâre la stârpirea lor. De aceea şi ajung repede mari,

pentru că dormim. Aceasta o poţi vedea şi cu bolile trupului. Aşa s-a născut în Iudaacel mare păcat. Dacă furtul banilor săracilor nu i s-ar fi părut mic păcat, n-ar fiajuns să vândă pe Hristos. Dacă tirania slavei deşarte nu li s-ar fi părut iudeilor un

păcat mic, n-ar fi alunecat să ajungă ucigători de Hristos. Şi poţi vedea că toate păcatele se nasc aşa. […]

De la nişte păcate aşa de mici ne duce vicleanul diavol la păcate mari; iar de la păcatele cele mari ne duce la deznădejde; şi găseşte diavolul cu aceasta o altă cale

de pieire, nu mai mică decât cea de mai înainte. Că nu ne pierde atât de mult păcatul cât deznădejdea. Dacă cel care a făcut un păcat se trezeşte, îşi îndreaptă prin pocăinţă repede păcatul săvârşit; dar cel care se deznădăjduieşte şi nu se pocăieşte nu se îndreaptă, pentru că n-a folosit leacurile pocăinţei.

Diavolul ne mai întinde încă o a treia cursă cumplită. De pildă când păcatul îmbracă haina evlaviei.

- Dar de unde are diavolul atâta putere, aş putea fi întrebat, încât să înşele peoameni până într -atâta? - Ascultă şi fereşte-te de gândurile lui! A poruncit Hristos prin Pavel că femeia să nu se despartă de bărbat şi să nu se lipsească unul pe altul decât prin bunăînţelegere (1 Cor. 7: 5). Dar unele femei, din o aşa zisa dragoste de evlavie şi deînfrânare, îndepărtându-se de bărbaţii lor, cu gândul că fac faptă de evlavie, auîmpins pe bărbaţii lor la desfrânare.[…]

Alţii socotesc iarăşi drept un mare câştig să se întristeze peste măsură pentru păcatele lor. Dar şi aceasta este o viclenie diavolească; dovada Iuda; aceasta l-afăcut să se spânzure. De aceea şi Pavel se temea pentru cel ce căzuse în desfrânare;

se temea să nu păţească la fel şi a sfătuit pe corinteni să -l smulgă iute din gheareledeznădejdii, „ca nu cumva să fie doborât de mai multă întristare unul ca acesta‖(2 Cor. 2: 7). Apoi pentru a arăta că o astfel de întristare prea mare este o cursă adiavolului, spune: „Ca să nu ne lăsăm covârşiţi de satana; că nu ne sunt

necunoscute gândurile lui‖ (2 Cor. 2: 11); că ne atacă el cu multă viclenie, nespune Pavel. Dacă diavolul ar lupta împotriva noastră pe faţă şi deschis, victorianoastră ar fi uşoară şi lesnicioasă; dar, mai bine spus, dacă suntem cu luare-



aminte chiar ne va fi uşoară, că Dumnezeu ne-a înarmat împotriva fiecăreia dinaceste viclenii. Ascultă ce ne sfătuieşte Hristos, pentru a ne convinge să nu

nesocotim nici cele mai mici păcate! Ne spune: „Cel ce zice fratelui său:«Nebune» vinovat va fi gheenei‖ (Mt. 5: 22); şi: „Cel ce se uită cu ochi desfrânaţi, a şi săvârşit păcatul desfrânării ‖ (Mt. 5: 28) şi vaită pe cei ce râd (Lc.6: 25). Pretutindeni stârpeşte începuturile şi seminţele păcatelor şi ne spune că vomda socoteală de orice cuvânt deşert (Mt. 12: 36). Pentru aceasta Iov aducea jertfălui Dumnezeu chiar pentru gândurile copiilor lui (Iov 1: 5).

Despre a nu te deznădăjdui Scriptura spune: „Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?‖ (Ier. 8: 4); şi iarăşi: „ Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu‖ (Iez. 18: 23); şi: ,, Astăzi de veţi auzi glasul Lui‖ (Ps. 94: 8). Sunt în Sfânta Scriptură şi alte multe cuvinte şi pilde deacest fel.

Şi ca să nu pierim din pricina unei false evlavii, ascultă ce spune Pavel: „Ca nucumva să fie doborât de mai multă întristare unul ca acesta‖ (2 Cor. 2: 7).

Cunoscând, dar, toate acestea, să punem înţelepciunea Scripturilor în faţa tuturorcăilor care abat pe trândavi de pe drumul cel drept.

Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă mă uit cu curiozitate la o femeie?‖Dacă săvârşeşti desfrânarea cu inima, repede o vei îndrăzni şi cu trupul.

Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă nu dau nimic de pomană săraculuiacestuia?‖ Dacă nu dai acestuia, n-ai să dai nici celuilalt; iar dacă nu daiaceluia, n-ai să dai nici altuia.

Iarăşi să nu spui: „Ce mare lucru este dacă poftesc lucrurile semenuluimeu?‖ Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahaav (2 Regi21: 1-29). Şi doar dăduse bani pe vie! Da, dar o cumpărase fără voiastăpânului ei. Nu trebuia să o cumpere cu sila, ci cu voia stăpânului viei.Dacă cel care a dat preţul cuvenit pe vie a fost pedepsit aşa, pentru că a luat -o cu sila, ce osândă nu merită, oare, cel care nu dă nici preţul cuvenit, barăpeşte şi cu sila şi mai trăieşte şi în vremea harului?

Aşadar, ca să nu fim osândiţi, să nu ne mânjim cu silnicii şi cu răpiri. Să ne ferim de păcate; şi mai ales de începuturile păcatelor, ca să ne îngrijim cu toatărâvna şi de virtute. […]

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Taina Spovedaniei, PSB 23, Bucureşti, 1994 Ierom. Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim)



Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre Sfânta Împărtăşanie

Euharistia (Trupul şi Sângele lui Hristos)

„Gândeşte-te, omule, de ce jertfă ai să te atingi şi de ce masă ai să te apropii. Adu- ţi aminte că, deşi eşti pământ şi cenuşă, te împărtăşeşti cu trupul şi Sângelelui Hristos.‖ (Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care eranecunoscută atunci, dar a fost făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de către uniicare au venit din Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şicuvântări de laudă la sfinţi, p. 21)

„… şi de fiecare dată când ne împărtăşim, mâncând Trupul şi Sângele Său.‖ (Dinvol. Problemele vieţii, p. 69)

„Cine ne asigură că semnul semnelor s-a împlinit? Că Dumnezeu este acolo? Că Iisus Hristos este prezent pe altar, de când au fost pronunţate cuvintele desfinţire? Că în loc de pâine, este Trupul sfinţit al Mântuitorului? Că în loc de vineste Sângele Legii celei noi? Că în momentul sfinţirii o minune transformă,schimbă pâinea în Trup şi vinul în Sânge, în aşa fel încât neavând nici pâine

nici vin, Iisus Hristos singur este acolo. Iisus Hristos cu totul întreg, Trupul Lui, Sângele Lui, sufletul Lui, dumnezeirea Sa. Cine ne afirmă aceste lucruri? Cinene vine ca garant? Cine ne dă siguranţa absolută?

Dumnezeu Însuşi.



- Are totuşi legătură cu toţi oamenii. Dacă Dumnezeu a venit la firea noastră,atunci negreşit a venit la toţi oamenii; iar dacă a venit la toţi oamenii, atunci avenit şi la fiecare‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, IV, în col. PSB, vol. 23,p.935)

,,Vedeţi cum S-a unit Hristos cu mireasa Sa? Vedeţi cu ce fel de hrană ne creşte petoţi? Din aceeaşi plămadă din care am fost făcuţi ne şi hrănim. Căci precum femeiaîşi hrăneşte pruncul cu sângele şi laptele ei, aşa şi Hristos, pe care i-a născut, Însuşiîi hrăneşte necontenit cu sângele Său.‖ (Omilia a III-a a aceluiaşi rostită cătreneofiţi, în vol. Cateheze baptismale, p. 64)

Euharistia ( pâinea cea spre fiinţă)

„Cu înseşi fiinţa sa (a omului – n.n.) se amestecă sângele, făcându-l voinic şi curat,

şi ducându-l spre cea mai neexplicată frumuseţe.‖ (Comentariile sau ExplicareaEpistolei către Evrei, omilia XVI, p. 220)

„Să nu socoteşti că este pâine, nici că este vin ceea ce vezi! Că nu se dau afară cacelelalte mâncăruri. Ferească Dumnezeu! Să nu gândeşti aşa! Ci, după cum cearaunindu-se cu focul nu pierde nimic şi nimic nu prisoseşte, tot aşa socoteşte şi aici!Sfintele Taine intră în fiinţa trupului .‖ (Omiliile despre pocăinţă, omilia a noua,p. 178)

„Să nu socoteşti că este pâine, nici că este vin ceea ce vezi! Că nu se dau afară cacelelalte mâncări. Ferească Dumnezeu! Să nu gândeşti aşa! Ci, după cum cearaunindu-se cu focul nu pierde nimic şi nimic nu prisoseşte, tot aşa socoteşte şi aici!Sfintele Taine intră în fiinţa trupului.‖ (Omilie despre pocăinţă şi despre cei ce

pleacă de la Sfânta Liturghie…, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 187)

„Nu zic că este pâine, nici să gândeşti că este vin, pentru că nu merge în jos cacelelalte bucate. Să nu dea Dumnezeu să fie acestea, nici să cugeţi acest lucruniciodată, că precum la ceară focul nu are nici o prisoseală, aşa gândeşte şi pentrudumnezeieştile taine, că se împart în fiinţa trupului .‖ (Din vol. Mărgăritarele

Sfântului Ioan Gură de Aur, pp. 105-106)

Euharistia (leac mântuitor)

„Sfintele Taine din faţa noastră sunt leac mântuitor al rănilor noastre, suntbogăţie neîmpuţinată, pricinuitoare a Împărăţiei Cerurilor.‖ (Cuvânt la ziua

Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era necunoscută atunci, dar a fost



făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de către unii care au venit din Apus şi auvestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi,pp. 21-22)

Euharistia (doctoria nemuririi)

„Nu ne dă Hristos apă de izvor, ci sânge viu, care nu-i simbol al morţii, ci pricină avieţii‖. (Omilii la Matei, omilia VII, VI, în col. PSB, vol. 23, p. 98)

Euharistia ( Sfânta Mulţumire)

„Că şi înfricoşătoarele taine, pline de nespusă mântuire, săvârşite la fiecareslujbă, se numesc euharistie, adică mulţumire, pentru că sunt o aducere amintede multe binefaceri ale lui Dumnezeu faţă de noi, pentru că ne arată capul

purtării de grijă a lui Dumnezeu şi pentru că prin toate ne pregătesc să-I mulţumim lui Dumnezeu‖. (Omilii la Matei, omilia XXV, III, în col. PSB, vol. 23,p. 324)

,,Paharul binecuvântării carele binecuvântăm, au nu este împărtăşirea sângelui luiHristos? (1 Cor. 10, 16). Dar ce spui, fericite Pavele? Voind a aţâţa pe ascultător şi amintindu-i de Tainele cele înfricoşate, numeşti paharul acela înfricoşat şi spăimântător paharul binecuvântării? Da, zice el, căci ceea ce eu vorbesc nu este

puţin lucru. Binecuvântare când zic eu, înţeleg euharistie, iar când zic euharistie,înţeleg întreaga comoară a binefacerii dumnezeieşti şi amintesc de darurile celemari şi minunate. Căci şi noi vorbind de paharul binecuvântării înţelegem

binefacerile lui Dumnezeu cele negrăite, şi de câte ne-am bucurat; ne apropiemastfel de dânsul şi ne împărtăşim, mulţămindu-i că a izbăvit neamul omenesc dinrătăcire, că fiind depărtaţi de dânsul, ne-a apropiat, că neavând nici o nădejde şifiind fără Dumnezei în lume, el ne-a făcut fraţii săi şi împreună-moştenitori. Pentruacestea şi pentru altele de acest fel, mulţămindu-i ne apropiem de dânsul. Deci cumde voi faceţi cele potrivnice, o, corintenilor: binecuvântând pe Dumnezeu că v-ascăpat de idoli şi în acelaşi timp alergând la mesele lor?

Paharul binecuvântării carele binecuvântăm, au nu este împărtăşirea sângelui luiHristos? A vorbit foarte drept şi înfricoşat. Ceea ce el spune aici aceasta înseamnă:că ceea ce este în pahar este chiar sângele cel curs din coasta lui şi din acel sângene împărtăşim. L-a numit paharul binecuvântării, fiindcă avându-l în mână, noilăudăm pe Dumnezeu, îl admirăm şi suntem uimiţi de darul său cel nespus,binecuvântându-l că şi-a vărsat şi sângele său ca să nu rămânem în rătăcire, şi nunumai că l-a vărsat, ci încă ne-a şi împărtăşit pe noi toţi dintr -însul. Aşa că dacă



frânge pentru voi.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni,omilia XXVII, p. 287)

,,… vorbind (Pavel – n.n.) de acea cină, când cu toţii au stat pe acelaşi aşternut [Tâlcuirea Arhim. Theodosie Athanasiu:

pe acelaşi aşternut. Obiceiul Evreilor era de a sta la masă culcaţi jos pe pământ, sau chiar şi pe pat, când negreşit că aveau sub dânşii un aşternut, fie pentru a nu- şi murdări hainele, fie pentru a sta pe ceva moale. Deci expresia de aici pe acelaşiaşternut în acest înţeles este pusă. (n.s. 1, p. 287)] şi de la însuşi Hristos au primit

jertfa aceasta, tot aşa şi astăzi se găsesc, pentru care şi zice: Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta, şi paharul acesta veţi bea, moartea Domnului vestiţi până

când va veni (1 Cor. 11, 26). După cum şi Hristos, zicând: Aceasta să faceţi întru pomenirea mea, a acoperit de noi pricina predării acestei taine, şi împreună cucelelalte spunând că şi aceasta este de-ajuns a ne sluji de pricină a evlaviei noastre

– fiindcă atunci când vei cugeta ce a pătimit pentru tine Stăpânul, vei fi mai cu băgare de seamă şi mai filosof – tot aşa şi Pavel iarăşi zice: Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta, moartea Domnului vestiţi, căci şi aceasta este tot aceeaşi cină. Apoi arătând că această cină rămâne până la sfârşitul lumii, aceeaşi zice:

până când va veni.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni,omilia XXVII, pp. 287-288)

Euharistia (caracterul sobornicesc al Euharistiei)

„O singură masă ne stă tuturor înainte; un singur Tată ne-a născut; cu toţi am ieşitdin acelaşi pântece; aceeaşi băutură ni s-a dat tuturora; dar, mai bine spus, nunumai aceeaşi băutură, ci ni s-a dat să bem şi dintr -un singur potir. Că Tatăl, vrândsă ne facă să ne iubim unii pe alţii, a meşteşugit şi aceea ca să bem toţi dintr -unsingur potir, semn de foarte puternică dragoste a unora cu alţii‖. (Omilii la Matei,omilia XXXII, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 403)

Euharistia („Acesta este trupul Meu‖ [ Matei 26, 26.])

„ Să nu ne uităm numai la materia ce ne stă înaintea ochilor, ci să avem în minte

permanent cuvintele Domnului. Cuvântul Lui nu înşală niciodată, pe când simţurile ne înşală uşor. Cuvântul Lui n-a fost niciodată dezminţit, pe când simţurile noastre de foarte multe ori greşesc. Când cuvântul Lui spune: Acestaeste trupul Meu, să ascultăm şi să credem şi să vedem trupul Lui cu ochii

sufletului. Hristos nu ne-a dat nouă ceva material, ci, în lucrurile materiale,toate sunt duhovniceşti ‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, IV, în col. PSB, vol.23, p. 934)



Euharistia (aducerea Jertfei nesângeroase)

„Că noi producem pururea ca jertfă pe acelaşi Miel, nu acum unul, mâine un altul,ci în veci pe acelaşi, aşa că o singură jertfă este. Dar fiind vorba de aceasta, zici tu,fiindcă se produce în multe locuri, apoi sunt şi mai mulţi Hristoşi? Nicidecum, ciunul şi acelaşi Hristos este pretutindeni, un trup, care este acelaşi şi acolo şi aici.Deci, precum este un trup, deşi se produce în multe părţi, şi nu mai multe trupuri,aşa şi o singură jertfă. Arhiereul nostru este chiar El, Care a produs Jertfa ce necurăţeşte pe noi. Acea jertfă o producem şi astăzi, acea produsă şi atunci.‖(Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XVII, p. 230)

Euharistia (prefacerea darurilor)

„Tainele din faţa noastră nu sunt fapte ale puterii omeneşti. Domnul, Care le-a

săvârşit atunci la cina aceea, Acelaşi le săvârşeşte şi pe acestea acum. Noi preoţiinu suntem decât slujitorii; El este Cel ce le sfinţeşte şi le preface‖. (Omilii laMatei, omilia LXXXII, V, în col. PSB, vol. 23, p. 935)

„ Hristos e de faţă. Acela Care a pregătit atunci masa aceea, Acelaşi o pregăteşte pe aceasta şi acum. Cel care face ca cele puse înainte să ajungă Trup şi Sângeale lui Hristos nu este un om, ci este Însuşi Iisus Hristos Cel răstignit pentru noi.Preotul stă împlinind forma şi rostind cuvintele acelea, dar sunt puterea şi harul luiDumnezeu. El a spus: Acesta este Trupul Meu. Aceste cuvinte prefac pe cele puseînainte. Şi după cum cuvintele acelea care au spus: C reşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul (Fac., 1, 28) s-au rostit o singură dată, dar se împlinesc cu faptade-a lungul vremurilor, pentru că acele cuvinte au întărit firea noastră pentrufacerea de copii, tot astfel şi cuvintele acestea, rostite o dată, fac desăvârşită jertfaîn fiecare zi în biserici, de atunci şi până astăzi şi până la venirea Lui.‖ (Omilia I laVânzarea lui Iuda, VI, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudăla sfinţi, p. 56)

„Cel ce este în faţa Sfintei Mese nu face nimic de la el şi nici darurile puseînainte nu sunt fapte ale firii omeneşti, ci harul Domnului este de faţă, deasupra

lor, şi se pogoară peste toţi, şi săvârşeşte acea Jertfă tainică. Om este, e drept, cel ce stă în faţa Sfintei Mese, dar Dumnezeu este Cel ce lucrează prin el. Nu te uita,dar, la firea celui pe care îl vezi, ci gândeşte-te la harul cel nevăzut. Nimic nueste omenesc din cele ce se întâmplă pe această Sfântă Masă.‖ (Omilia I laRusalii, IV, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p.208)



netrupească, nu este mai vizibil că ea nu trebuie să sufere nici o împărţire? Iatăpentru ce zice Sfântul Ioan: Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi adaugămărturia sa la cea a lui Ioan Botezătorul.‖ (Comentar la Evanghelia de la Ioan,omilia XIV, 1, p. 66)

Euharistia (primirea ei)

„Câţi oameni nu spun azi: Aş fi voit să-I văd chipul Lui, statura Lui, încălţăminteaLui! Iată îl vezi, te atingi de El, îl mănânci! Doreşti să-I vezi hainele Lui? Dar ElSe dă pe El însuşi ţie nu numai să-L vezi, ci chiar să te atingi de El, să-L mănânci,să-L primeşti înăuntrul tău‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, IV, în col. PSB,vol. 23, p. 934)

Euharistia (primirea Sfintei Euharistii numai după

ce ne-am spovedit păcatele)

„Este timp de pocăinţă şi pentru catehumeni şi pentru cei botezaţi; unii, pocăindu -se, să aibă parte de sfânta taină a Botezului, iar ceilalţi, spălându-şi prin mărturisire

păcatele săvârşite după botez, să se apropie cu conştiinţa curată de Sfânta Masă.‖(Omilii la Matei, omilia X, V, în col. PSB, vol. 23, p. 127)

,,Cunoscând, dar, mijloacele de vindecare a rănilor noastre, (căile pocăinţei), să le între buinţăm necontenit ca, făcându-ne cu adevărat sănătoşi, să ne împărtăşim cuîndrăznire cu Sfintele Taine, să întâmpinăm cu multă slavă pe Împăratul slavei,Hristos.‖ (Despre mărginita putere a diavolului, omilia a II-a, 5, în vol. Despremărginita putere a diavolului. Despre căinţă…, p. 38)

,, Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7, 6). Hristos ne-a dat aceste învăţături tot ca nişte porunci; noiînsă, din pricina slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii şi a ambiţieinecugetate, am călcat în picioare şi această poruncă, îngăduind, fără nici osocoteală şi fără o cercetare amănunţită, să ia parte la Sfintele Taine oamenidesfrânaţi, necredincioşi şi plini de nenumărate păcate; înainte de a cerceta

temeinic sufletul lor, le descoperim toată învăţătura credinţei noastre şi îiconducem dintr-o dată în sfânta sfintelor, fără să le mai dăm putinţa să vadă şi celece sunt înainte de sfânta sfintelor. Din această cauză unii dintre cei care au fostiniţiaţi în Sfintele Taine cu atâta grabă, au fugit îndată şi au săvârşit nenumăraterele. Şi nu numai când e vorba despre alţi oameni, dar chiar când e vorba de noiînşine, trebuie să mărturisim că nesocotim această prea înfricoşătoare poruncă,atunci când ne îm părtăşim cu nemuritoarele Taine, făcând aceasta plini de



necurăţie şi cu nesocotinţă.‖ (Despre căinţă (I), 6, în vol. Despre mărginita puterea diavolului. Despre căinţă…, p. 72)

Euharistia (este necesar a se ţine post înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii)

,,Mai înainte de a te împărtăşi, posteşti, ca să te arăţi oarecum vrednic deîmpărtăşire.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omiliaXXVII, p. 289)

Euharistia (primirea ei ,,spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci‖)

,,Tuturor deci a dat acest trup spre împărtăşire, ca astfel hrănindu-ne cu dânsul şi lepădând de la noi moartea cea dinainte, să ne amestecăm cu dânsul prin

această masă sfântă şi să intrăm în viaţa veşnică şi nemuritoare.‖ (Comentariilesau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, p. 251)

Euharistia (primirea ei înaintea morţii)

„Un altul mi-a spus – n-o aflase de la altul, ci el însuşi fusese învrednicit să vadă şisă audă – că dacă cei care pleacă de pe lumea aceasta s-au împărtăşit cu SfinteleTaine cu conştiinţa curată, când îşi dau sufletul, sunt însoţiţi de aici de îngeri, din

pricina sfintei Împărtăşanii pe care au luat-o.‖ (Tratatul despre preoţie, cartea aşasea, cap. 4, în vol. Despre preoţie, p. 138)

Euharistia (deasa ori rara împărtăşire?)

„Mulţi dintre voi se împărtăşesc din jertfa aceasta o singură dată în cursul anului,alţii de două, iar alţii mai de multe ori. Deci, cuvântul nostru este îndreptat cătretoţi, nu numai către cei de faţă, ci şi către cei ce stau prin pustii, căci aceia mai cuseamă o singură dată în an se împărtăşesc, de multe ori şi la doi ani. Deci ce? Pecare oare vom aproba noi? Pe cei ce se împărtăşesc o dată, sau pe cei de mai multeori, ori pe cei de mai puţine ori? Nici pe cei de o dată, nici pe cei de multe ori, nici

pe cei de puţine ori, ci pe cei cu cuget curat, pe cei cu inima curată, pe cei cu viaţafără de prihană. Unii ca aceştia, apropie-se pururea, iar de nu sunt aşa, să nu seapropie niciodată. De ce? Fiindcă îşi iau cu sine judecată, şi osândă, şi pedeapsănespusă. (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XVII, p. 231)

„ Nu sărbătoarea şi prăznuirea este pricină de împărtăşire, ci conştiinţa curată şi viaţa lipsită de păcate. După cum cel care nu se ştie cu nici un păcat pe cuget



trebuie să se împărtăşească în fiecare zi cu Sfintele Taine, tot astfel cel încurcat în păcate şi nepocăit nu trebuie să se apropie de Sfânta Împărtăşanie nici lasărbătoare‖. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VI, în vol. Cuvântări împotrivaanomeilor. Către iudei, p. 103)

„Apropierea cea mai bună de Sfintele Taine nu se judecă prin ţinerea timpurilor sărbătorilor, ci prin conştiinţa curată‖. (Către iudei, cuv. III, 5, în vol. Cuvântăriîmpotriva anomeilor. Către iudei, p. 282)

„Există însă şi o altă chestiune: mulţi se împărtăşesc, o dată pe an, alţii de două ori,alţii de mai multe ori. Pe care dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care seîmpărtăşesc o dată, pe cei care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care seîmpărtăşesc de mai multe ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie desfântul, potir cu conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de

reproşuri. Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să steadeparte de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.‖ (Dinvol. Problemele vieţii, p. 170)

„Mulţi oameni se împărtăşesc cu Sfintele Taine ale lui Hristos într -un an o dată,alţii de multe ori într -un an. Oare pe care din aceştia îi vom lăuda sau îi vom ferici?Pe cei ce se împărtăşesc o dată, sau pe cei ce se împărtăşesc de multe ori, sau pecei ce de puţine ori? Eu zic că nici pe cei ce se împărtăşesc din an în an, nici pe ceice se împărtăşesc de multe ori, nici de puţine ori, ci numai pe cei ce se împărtăşesccu gând curat şi cu inimă curată, pe cei ce au viaţă nehulită, pe cei ce suntnepomenitori de rele şi nepizmuitori şi care poftesc pacea. Unii ca aceştia la toate

praznicile domneşti să se împărtăşească. Iar cei ce sunt necunoscători şi necuraţi detot felul de păcate, nici o dată în an să nu fie vrednici a se împărtăşi. Că mulţi

bolnavi şi slabi mor împărtăşindu-se cu nevrednicie şi merg la iad.‖ (Din vol.Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 13)

„Vremea Cuminecăturii este nu sărbătoarea şi praznicul, ci curăţia conştiinţei şiviaţa cea nevinovată. Că în ce fel cel ce n-are la el nici o împiedicare de păcate

poate să se cuminece în toate zilele, aşa şi cel ce cade în păcat şi nu se pocăieşte,

nici într-o sărbătoare nu poate să se cuminece, că nu ne uşurează pe noi aceasta de păcate de ne vom cumineca o dată în an ci, mai mult, aceasta ne osândeşte mai rău,că numai o dată ne cuminecăm şi nici atunci curat.‖ (Din vol. MărgăritareleSfântului Ioan Gură de Aur, pp. 251-252)

Euharistia (primirea ei – condiţii)



toate laudele Lui?‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, IV, în col. PSB, vol. 23, pp.934-935)

„Aşadar să nu ne trândăvim de vreme ce suntem învredniciţi de o atât de maredragoste şi cinste. Nu vedeţi pe copii cu câtă grabă se îndreaptă spre sânul mameilor, cu câtă râvnă îşi înfig buzele în sân? Tot cu atâta grabă să ne apropiem şi noide masa aceasta, de sânul potirului cel duhovnicesc; dar, mai bine spus, să sugemharul Duhului cu mai multă râvnă decât copiii de lapte. O singură durere să simţim,aceea de a nu ne împărtăşi cu această hrană‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, V,

în col. PSB, vol. 23, p. 935)

„Nici un Iuda să nu fie aici! Nici un iubitor de argint! Dacă nu eşti ucenic pleacă!Masa aceasta nu-i primeşte pe unii ca aceştia. Cu ucenicii Mei vreau să fac Paştele!(Matei 26, 18), a spus Domnul. Masa aceasta este masa aceea de la Cina cea de

Taină, întru nimic mai prejos. N-a făcut-o pe aceea Hristos, iar pe aceasta un om. Nu, ci şi pe aceasta tot El. Acesta este foişorul acela unde era El cu ucenicii Luiatunci (Luca 22, 12). De acolo a plecat la Muntele Măslinilor (Matei 26, 30). Să

plecăm şi noi de aici spre mâinile săracilor. Munte al Măslinilor este locul undesunt săracii. (…) Nici un om cu inimă de piatră să nu se apropie de sfintele Taine,nici unul care-i crud şi nemilos, nici unul care-i cu totul necurat.

Cuvintele acestea vi le spun şi vouă care vă împărtăşiţi şi vouă celor ce împărtăşiţi.Este de neapărată trebuinţă să vi se spună şi vouă, ca să împărţiţi aceste daruri cumultă băgare de seamă. Nu mică vă va fi osânda dacă îngăduiţi să se împărtăşeascăde la această masă cineva pe care-l ştiţi cu vreun păcat. Sângele lui Hristos dinmâinile voastre se va cere. De-ar fi general, de-ar fi mare dregător, de-ar fi chiarcel cu diadema pe cap, opreşte-l dacă se apropie cu nevrednicie! Tu ai mai multă

putere decât el. Dacă ţi s-ar fi încredinţat să ai grijă de curăţenia apei unui izvor dincare bea o turmă şi ai vedea că vine la apă o oaie plină toată de noroi la gură, n -ailăsa-o să se aplece să bea, ca să nu tulbure izvorul; aici însă nu ţi s-a încredinţatizvorul unei ape, ci izvorul sângelui şi al Duhului‖. (Omilii la Matei, omiliaLXXXII, V, în col. PSB, vol. 23, pp. 935-936)

„Când îi vezi pe unii că se apropie, deşi au păcate mai murdare decât pământul şinoroiul, nu te revolţi şi nu-i opreşti? Ce iertare mai poţi avea? Pentru aceasta v-acinstit Dumnezeu pe voi, preoţilor, cu această cinste, ca să-i deosebiţi pe unii dealţii. Aceasta e vrednicia voastră; aceasta-i trăinicia voastră, aceasta-i toată cununavoastră, nu ca să umblaţi într -o haină albă şi strălucitoare.

- Dar de unde ştiu eu pe cutare şi pe cutare?



- Nu vorbesc de cei pe care nu-i cunoşti, ci de cei pe care-i cunoşti. Vrei să-ţispun ceva mai înfricoşător? Nu e atât de mare grozăvia să spunem că au călcat în

picioare pe Hristos, că au socotit ceva de rând sângele Testamentului şi aubatjocorit harul Duhului (Evr., 10, 29). Cel care păcătuieşte şi se apropie de sfinteleTaine este mai rău decât un îndrăcit: îndrăciţii, pentru că sunt stăpâniţi de demoni,nu sunt pedepsiţi; aceştia însă pentru că se apropie cu nevrednicie sunt daţi osândeiveşnice. Aşadar nu numai pe aceştia să-i alungăm, ci pe toţi pe care-i vedem că seapropie cu nevrednicie. Nimeni să nu se împărtăşească, dacă nu-i ucenic! Nici unIuda să nu se împărtăşească, ca să nu păţească ce-a păţit Iuda. Trup al lui Hristoseste şi mulţimea aceasta. Vezi, dar, ca tu, care împărtăşeşti cu sfintele Taine, să numânii pe Stăpân dacă nu cureţi trupul acesta! Vezi să nu-i dai sabie în loc de hrană!Dacă un om nevrednic vine din neştiinţă să se împărtăşească, opreşte-l, nu te teme!Teme-te de Dumnezeu, nu de om! Dacă te temi de om, vei fi dispreţuit de om. Dar dacă te temi de Dumnezeu, vei fi respectat şi de om. Dacă nu îndrăzneşti să opreşti

de la sfânta Împărtăşanie pe unul nevrednic, adu-l la mine. Nu-i voi îngădui oastfel de îndrăzneală. Mai degrabă mă voi despărţi de suflet decât să împărtăşesccu sângele Stăpânului pe un nevrednic; mai degrabă îmi voi răspândi sângele meudecât să împărtăşesc cu sângele acesta atât de înfricoşător pe unul care nu merită.

Nu ai nici o vină dacă nu cunoşti pe cel nevrednic, deşi l-ai cercetat cu de-amănuntul. Cele ce ţi le-am spus, le-am spus de cei pe care-i cunoşti. Dacă vom

îndrepta pe cei pe care-i cunoaştem, Dumnezeu ni-i va face cunoscuţi repede şi pecei pe care nu-i cunoaştem. Dar dacă îngădui să se împărtăşească cei pe care-icunoaştem că sunt păcătoşi, pentru ce să ne mai facă Dumnezeu cunoscuţi pe ceipe care nu-i cunoaştem? Nu spun cuvintele acestea ca să oprim de la împărtăşire peoameni, nici să-i alungăm din biserică, ci ca să-i aducem la Sfânta împărtăşire dupăce s-au îndreptat, ca să ne dăm silinţa să-i îndreptăm. Aşa vom face îndurător şi peDumnezeu. Vom găsi mulţi oameni care să se împărtăşească cu vrednicie şi vom

primi şi mare răsplată şi pentru râvna noastră şi pentru grija ce o purtăm de alţii‖.(Omilii la Matei, omilia LXXXII, VI, în col. PSB, vol. 23, pp. 936-937)

„Care dintre voi n-ar vrea (…) să cuprindă picioarele lui Iisus? Puteţi şi acum, toţicâţi vreţi! Puteţi să-I cuprindeţi nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul acela sfânt, împărtăşindu-vă, cu cuget curat, cu înfricoşătoarele taine‖. (Omilii la Matei,

omilia LXXXIX, III, în col. PSB, vol. 23, p. 995)

„Este timp de pocăinţă şi pentru catehumeni şi pentru cei botezaţi; unii, pocăindu -se, să aibă parte de sfânta taină a botezului, iar ceilalţi, spălându-şi prin mărturisire

păcatele săvârşite după botez, să se apropie cu conştiinţa curată de Sfânta Masă.‖(Omilii la Matei, omilia X, V, în col. PSB, vol. 23, p. 127)



,,Iubiţilor, să ne îngrijim de fraţi şi să păstrăm unirea cea către dânşii. Fiindcă spreaceasta ne îndeamnă jertfa cea înfricoşată. Poruncindu-ne a ne apropia de dânsamai cu seamă cu dragoste fierbinte şi cu bună-înţelegere, ca astfel făcându-nevulturi, să putem zbura de-a dreptul la cer, ba încă şi mai presus de ceruri. Că undeva fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii (Mt. 24, 28), zice, numind aici stârvtrupul Domnului, pentru moartea ce a suferit. Dacă el nu ar fi căzut, noi nu ne-amfi ridicat. Numeşte vulturi pe cei ce se apropie de dânsul, arătând prin aceasta căcel ce se apropie de acest trup trebuie a sta sus şi a nu avea nimic de obşte cu

pământul şi nici a se târî jos pe pământ, ci a zbura într -una în sus, a avea privireaaţintită numai spre Soarele Dreptăţii şi a avea totodată şi ochiul cugetului ager ca alvulturului, căci masa aceasta este masa vulturilor, iar nicidecum a coţofenelor.‖(Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, pp. 253 -254)

,,Curăţă-ţi bine sufletul, pregăteşte-ţi cugetul pentru primirea acestor Taine, fiindcădacă ţi s-ar încredinţa de a purta cu sineţi un copil împărătesc împreună cu

podoabele sale, cu porfira şi diadema împărătească, negreşit că ai arunca de lasineţi orice ai avea pământesc. Acum tu primind cu tine nu un copil de împărat

pământesc, ci pe unul-născut Fiul lui Dumnezeu, nu te înfricoşezi, spune-mi, nuarunci de la tine orice dragoste de cele lumeşti, şi nu te împodobeşti numai cu

podoaba acea cuvenită, ci încă te uiţi la pământ, încă iubeşti banii şi te sperii deaur? Şi ce iertare ai putea avea? Ce îndreptăţire? Nu ştii că Stăpânul nostru îţ ileapădă orice lux pământesc? Oare nu pentru aceea a primit el a se naşte în peşterăşi a avea mumă săracă? Nu pentru aceea oare zicea către cel ce se gândea la

precupeţie: Iar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul (Mt. 8, 20)? Darucenicii lui? Oare nu şi ei au păzit aceeaşi lege, ducându-se în casele celor săraci,şi unul cerea adăpost la un dubălar, altul la un făcător de corturi, iar altul la ovânzătoare de porfiră? – Fiindcă şi dânşii nu căutau însemnătatea caselor în careintrau, ci virtuţile sufleteşti ale celor ce locuiau în ele. Deci pe aceştia să -i urmămşi noi, iubiţilor! Frumuseţea stâlpilor şi a marmurilor să le trecem cu vederea şi săcăutăm numai la sălaşurile cele de sus, să călcăm în picioare orice trufie, împreunăcu pofta de bani, şi să avem cugetul către cele de sus. Dacă noi suntem cu băgarede seamă, apoi chiar nici lumea întreagă nu este vrednică de noi, darămite stâlpii

sau grădinile caselor. Pentru aceea vă rog ca să împodobim sufletul nostru; aceastăcasă să o pregătim precum trebuie.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâicătre Corinteni, omilia XXIV, pp. 256-257)

,,… căci cum să nu fie cu nevrednicie, când cineva trece cu vederea pe cel sărac?Cel ce nu dă săracului, apoi îl mai şi ruşinează, cum să nu fie nevrednic? Că dacă anu da săracilor scoate pe cineva din Împărăţia Cerurilor, chiar de ar fi cineva şi



împiedicat a se apropia pentru că nu este sărbătoare.‖ (Comentariile sau TâlcuireaEpistolei întâi către Corinteni, omilia XXVIII, pp. 291-292)

,,Să se ispitească omul pre sine, şi numai după aceea să se apropie. Şi nu porunceşte altuia de a ispiti pe altul, ci fiecare pe sine însuşi, făcând judecata întaină, iar nu între alţii, şi certarea fără martor.‖ (Comentariile sau TâlcuireaEpistolei întâi către Corinteni, omilia XXVIII, p. 292)

,,Deci, dar, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi, unul pre altul să aşteptaţi (1 Cor.11, 33) (…) voieşte iarăşi a aduce vorba şi îndemnarea pentru cei săraci, pentrucare a şi spus toate cele de mai înainte, arătând că dacă ei nu fac aceasta, apoi cunevrednicie se vor împărtăşi. Dacă a nu împărtăşi pe săraci din averile sale îldepărtează pe cineva de masa aceea, apoi cu atât mai mult când el răpeşte avutulaltora. Şi nu a zis: când vă adunaţi, daţi celor ce au trebuinţă, ci ceea ce este mai

însemnat: unul pre altul să aşteptaţi, căci prin aceste cuvinte el mrejeşte şi lasă a seînţelege şi aceea, şi totodată aduce sfatul sub o formă potrivită. După aceea, laurmă el vorbeşte cu un ton înţepător, zicând: Iar de flămânzeşte cineva, acasă sămănânce (1 Cor. 11, 34). Aşadar, pe unul ca acesta el îl scoate din biserică şi îltrimite acasă, atingându-se prin aceasta cu putere de dânşii şi luându-i în bătaie de

joc, ca pe nişte robi ai pântecelui, cari nu se pot stăpâni. Nici nu a zis: Dacă cinevatrece cu vederea pe cei săraci, ci dacă flămânzeşte cineva, vorbind parcă cu niştecopii bosumflaţi, cu nişte necuvântătoare care slujesc pântecelui. Căci în adevăr,mare era dispreţul dacă, flămânzind, trebuia să mănânce acasă. Dar nici nu s-amulţămit numai cu atâta, ci a mai adăogat şi altceva mai înfricoşător, zicând: ca sănu vă adunaţi spre osândă, adică ca nu cumva să vă adunaţi spre pedeapsă,

batjocorind biserica şi ruşinând pe frate, fiindcă voi vă adunaţi pentru aceasta, zice,ca să vă îngăduiţi, ca să vă iubiţi unul pe altul, ca să vă folosiţi şi ca să folosiţi; iar dacă se întâmplă cu totul dimpotrivă, apoi atunci mai bine este ca să mâncaţi acasă.Acestea le zicea ca mai mult să-i tragă. Pentru aceea a arătat şi vătămarea ce vinede aici, şi judecata ce-şi atrăgea, nu mică, şi în sfârşit, i-a înfricoşat din toate părţilede la Tainele cele sfinte, de la cei slabi, de la cei adormiţi şi de la toate cele spusemai înainte.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omiliaXXVIII, pp. 293-294)

„Văd pe mulţi împărtăşindu-se cu trupul lui Hristos cum s-ar întâmpla, mai mult caobicei şi ca lege, decât ca impus de cuget. Când va sosi, zice, timpul SfântuluiMare Post, sau când va sosi ziua Arătării Domnului (Epifania) mă voi împărtăşi cuSfintele Taine, deşi timpul de câştig nu este epifania, nici postul mare, cisinceritatea şi curăţenia sufletului. Cu acestea apropie-te, fără acestea însăniciodată.‖ (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, omilia III, p. 30)



„Înţelegi, cum cei ce sacrificau în Legea veche se purtau cu atâta sfială în timpulsacrificiului, căci ce nu făceau ei pentru curăţirea lor? Necontenit se curăţeau; iar tu, apropiindu-te de jertfă, de care se înfricoşează şi îngerii, hotărăşti perioade detimpuri pentru aceasta? Şi cum te vei prezenta înaintea tronului lui Hristos cumâinile murdare, şi cu buze necurate? Vei îndrăzni oare a te atinge de corpul Lui?Tu nu ai îndrăzni câtuşi de puţin de a săruta pe Rege cu gura împuţită; iar peÎmpăratul cerului îndrăzneşti a-L săruta cu sufletul fiind împuţit? Dar aceasta e omare insultă. Spune-mi, oare ai prefera să nu te atingi de jertfă cu mâinilenespălate? Eu nu cred, şi chiar sunt sigur că nici ai primi a te apropia, decât să teatingi cu mâinele murdare. Deci dacă eşti evlavios la asemenea fapte mici, avândsufletul murdar te apropii, şi îndrăzneşti a te atinge? Deşi Sfintele Taine pentru

puţin timp le ai în mâni, pe când în suflet ele se descompun în totalitatea lor. Dar ce? Nu vezi sfintele vase acoperite asfeli, şi strălucind asffel? Apoi sufletelenoastre trebuie a fi mai curate şi mai strălucite decât acestea, mai sfinte decât

acestea. Pentru ce oare? Pentru că acestea sunt făcute pentru noi, şi ele nu seîmpărtăşesc cu Cel ce este, nu simţesc, pe când noi da, simţim că ne împărtăşim cuSfintele Taine dintr-însele. Acum, tu nu ai primi a te apropia cu haina murdară, iar cu sufletul necurat te apropii? Văd aici o mare anomalie. În alte timpuri chiar desunteţi curaţi, nu vă apropiaţi, iar în ziua de Paşti, ca şi cum ar fi îngăduit vouă, văapropiaţi. O, ce obicei! O, ce prejudiciu!‖ (Comentariile sau Explicarea Epistoleicătre Efeseni, omilia III, pp. 30-31)

„Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi când voieştia te apopia de hrana cea duhovnicească nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin denecurăţie?‖ (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a V-a, p. 66)

„El (preotul – n.n.) zice: Sfintele Sfinţilor!, aceasta spune, adică dacă cineva nueste sfânt, să nu se apropie. Şi nu cum s-ar întâmpla zice ca să fie curat de păcate,ci sfânt, căci pe sfânt îl face nu numai izbăvirea de păcate, ci şi prezenţa Duhului şi

bogăţia faptelor bune. Voiesc, zice, nu nu mai ca să vă spălaţi de murdărie, ci încăsă deveniţi chiar albi şi frumoşi. Că dacă împăratul Babilonului alegând, dupăluarea în robie, pe tinerii cei mai frumoşi la faţă şi mai bine făcuţi, cu atât mai multnoi cei ce stăm de faţă la masa împărătească trebuie a fi frumoşi la faţă, bine

formaţi, având podoabe aurite, îmbrăcăminte curată, încălţăminte împărătească,faţa sufletului frumoasă, înfăşurându-l în podoabe de aur, şi încingându-l cucureaua adevărului. Unul ca acesta, deci, apropie-se, şi atingă-se de paharulîmpărătesc.‖ (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XVII, p.233)



„ Nu ştiţi că masa acesta este plină de foc duhovnicesc şi, după cum izvoareleizvorăsc apă, tot astfel şi masa aceasta are o flacără ce nu poate fi spusă în

cuvinte?

Nu te apropia, dar, având trestie, nici lemne, nici iarbă, ca să faci vâlvătaia maimare şi să arzi sufletul care se împărtăşeşte! Ci apropie-te având pietre scumpe,aur, argint, ca să faci mai curată materia, ca să pleci cu mult câştig. De ai ceva pecuget, izgoneşte-l, alungă-l din sufletul tău! Ai vreun duşman care ţi-a făcut marirele? Pune capăt duşmăniei, potoleşte-ţi inima răvăşită, umflată, ca să nu mai fienici o tulburare, nici o nelinişte. Ai să- L primeşti pe Împărat prin Împărtăşanie,dar când Împăratul păşeşte în sufletul tău, trebuie să fie multă seninătate, multălinişte şi pace adâncă a gândurilor ‖. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VI, învol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 104)

„De aceea am postit postul de patruzeci de zile, şi ne -am adunat de atâtea ori aiciascultând rugăciunile şi predica, pentru ca, prin această râvnă, ştergând păcatele ces-au lipit de noi în orice chip anul acesta, cu duhovnicească încredere să neîmpărtăşim în chip evlavios din acea jertfă fără sânge; dacă nu va fi aşa, zadarnic şifără nici un folos ne-am necăjit cu acest post. De aceea fiecare să se socotească, ce

păcat şi-a îndre ptat, ce virtute a dobândit, de ce nărav s-a scăpat, ce pată de pe el şi-a spălat-o, şi întru ce s-a făcut mai bun. Şi dacă va descoperi că de pe urma postului s-a ales cu acest frumos câştig şi e încredinţat că şi-a îngrijit rănile cu cea maimare luare aminte, să se apropie. Dacă, nesocotind acestea, nu se va putea lăudadecât cu postul, şi nu va putea dovedi că în alte privinţe s-a făcut mai bun, sărămână afară şi să intre numai atunci când se va fi curăţat de toate păcatele. Să nuse bizuie numai pe post acela care a stăruit în rele fără să se îndrepte.‖ (Prediciledespre statui, Partea a II-a, predica a XX-a, pp. 176-177)

„Căci precum cel care curveşte şi huleşte nu se poate împărtăşi din Sfânta Masă,tot aşa cel care are un duşman şi-i păstrează mânie neîncetat, nu poate primi SfântaÎm părtăşanie.‖ (Predicile despre statui, Partea a II-a, predica a XX-a, p. 178)

„Iată vă spun şi vă iau ca mărturie şi strig cu glas mare: Cine are vreun duşman să

nu se apropie de Sfânta Masă spre a primi trupul Domnului. Nimeni din cei care seapropie să nu aibă vreun vrăjmaş. Ai un duşman? Nu te apropia. Vrei să te apropii?Împacă-te şi apoi vino şi atinge jertfa sfântă.‖ (Predicile despre statui, Partea a II-a,predica a XX-a, p. 190)

„ Spune Pavel: Fiecare să se cerceteze pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Nu- ţi spune să descoperi tuturor rana, nu te pune să te învinuieşti



în sobor de oameni, nu- ţi cere să chemi în jur martori ai păcatelor tale, ci înăuntru, în conştiinţa ta, fără să fie nimeni de faţă, afară de Dumnezeu, care levede pe toate, judecă-te, cercetează- ţi păcatele, treci prin faţa minţii toată viaţa taşi du- ţi păcatele în faţa Scaunului de Judecată. Depărtează- ţi greşelile, şi aşa, cuconştiinţa curată, apropie-te de Sfânta Masă şi împărtăşeşte-te cu Sfânta Jertfă.

Având acestea în cuget, să ne aducem aminte de cele spuse despre neînfrânare, săne aducem aminte de pedeapsa mare ce stă înaintea celor ce se uită din curiozitateşi cu poftă la chipurile femeilor, să avem înaintea ochilor, înainte de gheenă, fricăşi dragoste de Dumnezeu, să ne curăţim în toate privinţele şi aşa să ne apropiemde Sfintele Taine, ca să ne împărtăşim cu aceste mântuitoare Taine nu spre

judecată şi osândă, ci spre mântuirea şi sănătatea sufletului şi spre îndrăznireneîntreruptă în Hristos Iisus Domnul nostru.‖ (Omiliile despre pocăinţă, omilia aşasea, pp. 118-119)

„Cu ce îndrăznire, deci, te mai apropii de Sfintele Taine? Ai îndrăzni, oare, să puimâna pe pulpana hainei împăratului pământesc dacă ţi-ar f i mâna plină demurdărie? Nicidecum!‖ (Omiliile despre pocăinţă, omilia a noua, p. 178)

„Când aveţi să vă apropiaţi de această înfricoşătoare şi dumnezeiască masă şi deSfânta Împărtăşanie, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu

post şi cu rugăciune. Nu faceţi zgomot, nu tropăiţi din picioare, nu împingeţi pe ceide lângă voi. Căci e cea mai mare nebunie şi dispreţ, nu din acela de neluat înseamă.‖ (Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care eranecunoscută atunci, dar a fost făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de către uniicare au venit din Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şicuvântări de laudă la sfinţi, p. 21)

„Ştiut că mulţi dintre noi ne apropiem acum de această Sfântă Masă, pentru că esteobiceiul ca la această sărbătoare să ne împărtăşim. Ar trebui însă, aşa precum v -amspus de multe ori şi mai înainte, să nu ţinem seama de sărbătoare când avem să neîmpărtăşim, ci să ne curăţim cugetul, şi atunci să ne apropiem de Sfânta Jertfă. Cel

pângărit şi necurat nici în sărbători nu are dreptul să se împărtăşească cu acest Trup

sfânt şi înfricoşător; cel curat însă, cel care şi-a şters bine, prin pocăinţă, păcatele,acela are dreptul, şi în sărbători, şi oricând, să se împărtăşească cu DumnezeieştileTaine, acela merită să se bucure de darurile lui Dumnezeu. Dar nu ştiu cum se facecă unii nu ţin seama de lucrul acesta, şi mulţi creştini, plini de mii şi mii de păcate,când văd că vine sărbătoarea, ca şi cum ar fi împinşi chiar de sărbătoare, se apropiede Sfintele Taine pe care nişte oameni ca aceştia nici n-au dreptul să le vadă; pe ceicare-i cunoaştem îi oprim, iar pe cei pe care nu-i cunoaştem îi lăsăm în seama lui



Dumnezeu, Cel ce ştie ascunzişurile inimii fiecăruia.‖ (Cuvânt la BotezulDomnului, IV, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi,pp. 42-43)

„Când un împărat vă cheamă la ospăţ, cu frică vă aşezaţi la masă şi mâncaţi din bucatele puse înainte cu sfială şi cu linişte, dar când Dumnezeu vă cheamă la masaLui, când Îl pune înaintea voastră pe Fiul Lui, când stau de faţă cu frică şi cucutremur puterile îngereşti, când Heruvimii îşi acoperă feţele, iar Serafimii strigăcu cutremur: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul!, tu spune-mi te rog, tu strigi şi facizgomot la ospăţul duhovnicesc? Nu ştii, oare, că sufletul trebuie să fie plin delinişte în acel timp? De linişte multă şi de pace e nevoie atunci, nu de zgomot, demânie şi de tulburare. Acestea fac necurat sufletul care se apropie de SfinteleTaine. Ce iertare mai putem avea noi dacă după atâtea păcate nu ne curăţim deaceste patimi nici când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie? Este oare ceva mai de

preţ decât Sfintele Taine care ne stau în faţă? Atunci ce ne tulbură ca să ne grăbim?Ce ne tulbură ca să părăsim pe cele duhovniceşti şi să alergăm la cele trupeşti?‖(Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era necunoscutăatunci, dar a fost făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de către unii care au venitdin Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări delaudă la sfinţi, p. 21)

„Nimeni, dar, să nu aibă înlăuntru gânduri rele. Să ne curăţim sufletul şi mintea,căci ne apropiem de o jertfă curată. Să ne facem sfânt sufletul. Putem să facem astachiar într-o singură zi.

- Cum, în ce chip?

- Ai ceva împotriva duşmanului tău? Smulge din suflet ura şi mânia. Tămăduieşte -ţi rana, pune capăt duşmăniei, ca să te tămăduiască Masa. Gândeşte-te! Te apropiide o jertfă înfricoşătoare, de o jertfă sfântă. Înfricoşează-te de Cel Ce-ţi stă înainte.Înaintea ta stă Hristos jertfit.‖ (Omilia I la Vânzarea lui Iuda, VI, În vol. Predici lasărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 56-57)

„Mulţi dintre ascultători, neputând îndura povara spuselor mele, după terminareaslujbei au venit la mine şi mi s-au plâns revoltaţi: Ne-ai îndepărtat, spuneau ei, deSfânta Masă! Ne alungi de la Sfânta Împărtăşanie!. Am fost silit să vă spun asta, casă vedeţi că nu vă îndepărtez de Sfânta Masă, ci mai mult vă apropii. Nu vă alung,nici nu vă opresc prin mustrările mele, ci mai mult vă atrag. Frica de pedeapsă decare vorbeam stă ca focul pe ceară. După cum focul topeşte ceara, tot aşa şi frica deaceastă pedeapsă, când cade pe conştiinţa noastră, a păcătoşilor, topeşte şi pierde



păcatele; când stăruie în conştiinţa noastră, frica aceasta ne face sufletul curat şistrălucitor şi ne dă mai multă îndrăznire; iar îndrăznirea aceasta ne face să avemmai multă râvnă de a ne împărtăşi des cu negrăitele şi înfricoşătoarele Taine. Şidupă cum doctorul care dă doctorii amare bolnavilor, care şi-au pierdut pofta demâncare, elimină cu ele din stomac sucurile rele şi deşteaptă pofta de mâncare, iar

prin asta îi face pe bolnavi să se apropie cu mai mult drag de mâncărurileobişnuite, tot aşa şi predicatorul care rosteşte cuvinte amare, curăteşte cu ele sufletul de gânduri rele şi-l scapă de povara grea a păcatelor, iar prin asta linişteşteconştiinţa şi o face să guste cu multă plăcere Trupul Stăpânului. Nu trebuie, dar, săvă necăjiţi de cele ce am spus! Dimpotrivă, să le primiţi şi să le lăudaţi.‖ (E

primejdios lucru şi pentru predicator, şi pentru ascultători ca predicatorul să predice pe placul ascultătorilor. Folositor lucru şi semn de foarte mare dreptate eosândirea propriilor păcate, II, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântăride laudă la sfinţi, pp. 461-462)

,,Noi avem de gând a ne apropia de masa cea sfântă, care umple pe fiecare de osfială cucernică. Să ne apropiem dară de ea cu o conştiinţă curată. Să nu fie aicivreun Iuda, care poartă în inimă înşelăciunea împotriva aproapelui său, să nu fievreun înrăutăţit, care ascunde în sufletul său otrava prihanei.‖ (Cuvânt la Sfânta şiMarea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 137)

,,… să curăţim sufletele noastre, şi să facem aceasta curând. Cum şi în ce chip? – întrebi tu. Iată cum: dacă tu ai ceva împotriva vrăjmaşului tău, stârpeşte mânia şicurmă duşmănia, pentru ca la această masă să dobândeşti iertarea păcatelor tale. Tu

te apropii de jertfa cea prea sfântă, cea înaltă. Hristos este aici Cel jertfit. Socoteşte, deci, pentru ce Hristos S -a adus pe Sine jertfă? El a primit de bunăvoie, pentru ca să surpe zidul ce era între Dumnezeu şi oameni, să împace cerul şi pământul, iar pe tine, din vrăjmaş lui Dumnezeu, să te facă iarăşi soţ al

Îngerilor. Hristos a dat viaţa Sa pentru tine, iară tu nu voieşti să curmi vrăjmăşiacontra aproapelui tău? Cum poţi tu aşa să te apropii de masa păcii? Domnul nu a

pregetat pentru tine a răbda toate patimile, iar tu pregeţi a te lepăda de mânia ta!‖(Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, pp. 138-139)

,,Ascultă, numai, ce zice Domnul: Când aduci darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi mergi de te împacă mai întâi cu fratele tău; apoi, venind, adu darul tău (Mt. 5,23-24). Ce zici? Trebuie oare eu să las darul şi jertfa? Desigur, aceasta este jertfa

păcii, iar dacă tu nu năzuieşti la pace, părtăşia ta la jertfă nu-ţi aduce nici un folos.Aşadar, dobândeşte mai întâi pacea, apoi vei putea să tragi şi folosul de la jertfă.Pentru pace este întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul



lui Dumnezeu, pentru ca iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl, precum zicePavel: Acum El a împăcat toate şi a nimicit vrajba pe cruce (Col. 1. 22; Efes. 2,16). Şi El însuşi nu numai că a venit să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi,dacă vom face şi noi la fel, când zice: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui

Dumnezeu se vor chema (Mt. 5, 9).‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omiliila Postul Mare…, p. 140)

,,… să ne împărtăşim de înfricoşatele taine ale Sfintei Cine cu blândeţe şi cubunătate, să ne apropiem de masa cea sfântă cu umilinţă, cu smerenie, cu fricăşi cu lacrimi pentru păcatele noastre, pentru ca înduratul Dumnezeu, privind dincer simţămintele noastre cele paşnice, dragostea noastră cea nefăţarnică şi conglăsuirea noastră cea frăţească, să ne facă părtaşi tuturor bunătăţilor cele

făgăduite.‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, pp.142-143)

,,Gura ta primeşte acum trupul Domnului. De aceea păstrează limba ta curată devorbele cele de ruşine şi semeţe, de batjocură şi de hulire; căci este foarte pierzător de a întrebuinţa la ocară şi batjocură şi la vorbe nebuneşti limba care a fost părtaşăacestor prea Sfinte Taine. Nu pângări cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cinacea Sfântă, ca ea să nu se facă pentru tine o mai mare răspundere şi păcat. Dar tu

primeşti Taina cea Sfântă nu numai cu gura, ci şi cu inima; de aceea, să nu gândeştirele şi viclenie asupra aproapelui tău, ci ţine sufletul tău curat de toată răutatea.‖(Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 141)

„Şi când va veni vremea Sfintei Împărtăşanii gândeşte-te, ce greşeală ai îndreptat,ce virtute ai izbutit, ce păcat ai şters prin spovedanie, în ce ai devenit mai bun?Dacă conştiinţa te înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică deDumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa de toate

păcatele tale, atunci să te apropii.‖ (Din vol. Problemele vieţii, p. 168)

„Precum sfârşitul luptelor olimpice, este cununa, aşa şi sfârşitul postului esteîmpărtăşirea cea curată. De aceea de nu vom săvârşi aceasta, în zadar ne-am

chinuit, căci atât neîncununaţi cât şi fără de nici un dar ne ducem de la nevoinţapostului. Pentru aceasta părinţii au întins vremea cea de nevoinţă a postului, dându-ne timp de pocăinţă, ca spălându-ne şi curăţindu-ne, curaţi să ne apropiem deÎmpărtăşanie. Şi eu, iată, de acum strig cu glas luminat şi mărturisesc, rog şi

poftesc, ca să nu vă apropiaţi la aceasta Sfântă Masă cu întinăciune sau cuconştiinţa încărcată. Că astfel de apropiere nu poate fi împărtăşire, cu toate că denenumărate ori ne vom atinge de acest Sfânt Trup, ci osândă şi chin şi adăugire de



pedeapsă. Nimeni fiind păcătos să nu se apropie. Dar n-am zis bine nimeni păcătos,căci şi pe mine întâi mă opresc de la dumnezeiasca Masă, ci nimeni rămânând

păcătos să nu se apropie.‖ (Cuvânt la Serafim, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 43)

„Deci când vrei să te apropii de Sfânta Masă, vezi că este acolo de faţă împăratultuturor. Şi este de faţă cu adevărat şi cunoaşte mintea fiecăruia, văzând cine seapropie cu sfinţenia cuvenită şi cine cu conştiinţa rea, cu gânduri necurate şiîntinate şi cu fapte spurcate. Şi de va afla pe vreunul în acest fel, mai întâi îl dă la

judecata conştiinţei lui, care îl bate cu gândurile, şi de-l va îndrepta, îl primeşteiarăşi. Iar de va rămânea neîndreptat, atunci va cădea în mâinile Lui, ca unnemulţumitor şi necunoscător. Ce înseamnă aceasta, ascultă pe Pavel, care zice:înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei, 10, 31).‖(Cuvânt la Serafim, în vol. Din ospăţul stăpânului, pp. 45-46)

„Dacă în lada în care păstrezi hainele cele scumpe şi cu fir o slugă de a ta va puneo haină plină de întinăciune şi cu mulţi păduchi, oare vei suferi această ocară cu

blândeţe? Spune-mi! Sau dacă într -un vas de aur în care de obicei păstrezi miruri,ar fi turnat cineva noroi, oare nu l-ai fi bătut pe cel ce a făcut aceasta? Şi în cel ces-a turnat mirul cel dumnezeiesc (adică în om – n.n.), cum vom putea oare puneîntinăciuni diavoleşti, cuvinte sataniceşti si cântece pline de desfrânare? Cum vasuferi Dumnezeu acestea, spune-mi? Mai ales că deosebirea între darul celduhovnicesc şi între această lucrare rea este mai mare ca cea dintre hainele cele defir şi între cele întinate şi decât cea dintre mir şi noroi.‖ (Cuvânt cum că este

primejdios a merge la teatre imorale care provoacă la desfrânări; cum că David, încele ce a făcut lui Saul, a covârşit întru totul virtutea iertării; şi cum că a suferit cu

blândeţe nedreptatea este la fel cu a da milostenie, în vol. Din ospăţul stăpânului, p.121)

„Pentru aceea, se cade ca fiecare să chibzuiască cu gândul său, oare care greşeală şi păcătuire a îmblânzit-o şi care bunătate a câştigat-o din îndreptare, care păcat alăsat sau la măsură de bunătate a ajuns şi de s-a făcut mai bun de cum era (…) de s-a făcut leneş la celelalte bunătăţi şi are numai postirea singură s -o arate, iar dincelelalte bunătăţi nici una nu a făcut, afară să rămână. Iar după ce toate păcatele şi

le va fi curăţit cum se cuvine, atunci să vină înăuntru şi să se împărtăşească cuSfintele Taine ale lui Hristos.‖ (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur,p. 11)

„Că nu se cade să păzească numai sărbătorile când vor să se împărtăşească, ci să-şicurăţească conştiinţa cea dinăuntru şi atunci să se apropie de această Sfântă Masă,de vreme ce cel ce este spurcat şi cu inima necurată nu numai în cealaltă vreme, ci



nici în ziua praznicului nu este vrednic să dobândească Sfântul şi înfricoşătorulTrup al Domnului. La fel şi cel curat care desăvârşit şi -a spălat păcatele lui prin

pocăinţa cea adevărată, nu numai acum ci pururea şi în toată vr emea este vrednicsă dobândească aceste dumnezeieşti şi de Dumnezeu dăruite Taine. Însă pentruacest lucru nu ştiu ce voi să zic şi cum se vor păzi cei mai mulţi care sunt plini derăutăţi, adică ei dacă văd ziua sărbătorii că vine, ei aleargă toţi ca şi cum i-arîndemna cineva şi se împărtăşesc cu Preacuratele Taine, pe care nici cu ochii lor nusunt vrednici să le vadă; pentru care şi noi pe câţi îi cunoaştem dintre ceinevrednici îi vom opri ca să nu se împărtăşească, fiind nevrednici iar pe câţi nu-ivom cunoaşte îi vom lăsa la mila lui Dumnezeu, care cunoaşte cele ascunse alegândurilor tuturor oamenilor.‖ (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur,p. 85)

„Vă rog pe toţi să nu veniţi la dumnezeieştile Taine pentru motivul sărbătorii, ci

cînd veţi vrea să vă cuminecaţi, se cade să vă curăţiţi cu multe zile mai înainte prin pocăinţă şi rugăciune şi prin milostenie şi osteneală pentru cele sufleteşti, şi să nuvă întoarceţi iar la cele dintâi ca şi câinele la borâtură, că Masa aceasta a Domnuluieste plină de foc sufletesc şi precum fântânile fireşte izvorăsc apa, aşa şi aceastaare o pară oarecare, negrăită. Deci de vei ţine trestie, lemne, iarbă, nu te apropia casă nu aprinzi mai rău şi să nu ardă pe sufletul care se cuminecă.‖ (Din vol.Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 252)

Euharistia (cum să ne apropiem de Sfânta şi înfricoşata Masă)

,,… să ne apropiem de el cu frică şi cu toată curăţenia. Şi când îl vezi stând în faţă,zi în sineţi: Pentru trupul acesta eu nu mai sunt ţărână şi cenuşă, nu mai sunt rob, cislobod; pentru acest trup eu nădăjduiesc la ceruri şi la căpătarea bunătăţilor deacolo, viaţa veşnică, soarta îngerilor, petrecerea împreună cu Hristos; trupul acestafiind pironit şi batjocorit, moartea nu l-a putut lua în a sa stăpânire; pe acest trupvăzându-l soarele răstignit pe cruce, şi-a întors razele sale; pentru aceea şicatapeteasma Bisericii s-a ru pt în două atunci, şi pietrele s-au despicat, şi întregul

pământ s-a cutremurat. Acest trup este cel plin de sânge, cel îm puns cu suliţa, celce a izvorât din el izvoare de mântuire, izvorul sângelui şi al apei în lumea

întreagă.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omiliaXXIV, p. 254)

,,… să ne apropiem de Dânsul cu căldură şi cu dragoste aprinsă, ca astfel să nusuferim o pedeapsă mai grozavă, fiindcă cu cât am primit mai mari binefaceri, cuatâta ne vom pedepsi mai mult când ne vom arăta nevrednici de acele binefaceri.Acest trup a fost cinstit şi de Magi, pe când încă se găsea în iesle, şi bărbaţi varvari



şi fără bună cinstire, părăsindu-şi patria şi casa lor, au făcut cale îndelungată, şidupă ce au sosit, s-au închinat lui cu frică şi tremur.

Să urmăm deci şi noi măcar pe aceşti varvari, noi, zic, cari suntem cetăţeni aicerului. Aceia văzându-l în iesle şi în peştera dobitoacelor, şi nevăzând nimic dincele ce ai văzut tu acum, s-au apropiat totuşi cu multă frică, pe când tu nu-l vezi îniesle, ci în jertfelnic, nu femeie care îl ţine în braţe, ci preot şezând de faţă, şiDuhul Sfânt zburând deasupra celor puse înainte. Nu cum s-ar întâmpla vezi acesttrup, după cum aceia, ci ştii puterea lui şi întreaga iconomie, şi nimic nu -ţi estenecunoscut din cele ce se săvârşesc, de vreme ce ai fost catehizat în toate acestea.Deci să ne deşteptăm şi să ne înfricoşăm, iubiţilor, şi să arătăm mai multă evlaviedecât acei varvari, ca nu cumva apropiindu-ne de el cum s-ar întâmpla, săgrămădim foc asupra capului nostru.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâicătre Corinteni, omilia XXIV, pp. 255-256)

,,Gândeşte-te la vremea în care te apropii de sfintele Taine şi întinzând o masăvăzută, îndreaptă-ţi cugetul spre acea masă, voi să zic spre Cina Domnului, spre

privegherea Ucenicilor din acea noapte sfântă. Şi mai drept vorbind, dacă ar cerceta cineva cu de-amănuntul, ar vedea că toate cele de aici sunt noapte, şi încănoapte adâncă.

Deci să priveghem împreună cu Stăpânul şi să ne umilim împreună cu ucenicii.Vremea de faţă este pentru rugăciuni.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâicătre Corinteni, omilia XXVII, pp. 289-290)

„Când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi curugăciune. Socoteşte o omule ce jertfă ai să primeşti, de ce masă te ap ropii!Gândeşte că tu cel ce eşti praf şi cenuşă ai să primeşti Trupul şi Sângele lui

Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţicu înfrânare din bucatele cele puse pe masă. Aici însă Dumnezeu vă invită la masa

sa, şi v-a dat pe propriul său Fiu, şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur,şi heruvimii îşi acoperă feţele şi serafimii strigă cuprinşi de spaimă: Sfânt, Sfânt,

Sfânt este Domnul. Ceea ce ni se dă la această masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte ÎmpărăţiaCerurilor. Aşa dar să ne apropiem plini de o spaimă sfântă şi plini de mulţumiresă cădem mărturisind păcatele noastre, plângând de întristare pentru relele ceam făcut, întinzând mâinile la rugăciunea către Dumnezeu, aşa curăţindu-ne săne apropiem cu toată liniştea şi rânduiala către împăratul cerului. Ca o sărutareduhovnicească să primim, jertfa cea curată şi sfântă, să ne aţintim ochii noştri



cu râvnă spre dânsa şi să ne înflăcărăm inimile noastre ca să nu ne adunăm aici spre osândire, ci spre împăcarea cu Dumnezeu, spre o pace adâncă, sprecâştigarea nenumăratelor bunătăţi, pentru ca noi înşine să ne sfinţim şi să zidim

pe aproapele nostru.‖ (Cuvânt la Naşterea Domnului, 25 decembrie, în vol. Predicila duminici şi sărbători…, p. 222)

„Când ne apropiem să ne împărtăşim, să nu socotim că ne împărtăşim cudumnezeiescul Trup ca din mâna unui om, ci să socotim că ne împărtăşim cudumnezeiescul Trup ca din cleştele de foc al Serafimilor, pe care l -a văzut Isaia(Is., 6, 6-7); iar cu dumnezeiescul Sânge aşa să ne împărtăşim, ca şi cum am atingecu buzele dumnezeiasca şi preacurata coastă a lui Hristos.‖ (Omiliile despre

pocăinţă, omilia a noua, pp. 178-179)

„Să ne cutremurăm când ne apropiem, să mulţumim, să cădem cu faţa la pământ,

mărturisindu-ne păcatele noastre, să vărsăm lacrimi, bocind răutăţile noastre, săridicăm lui Dumnezeu rugăciuni stăruitoare. Şi aşa, curăţaţi, să ne apropiem înlinişte şi cu rânduiala cuvenită, ca unii ce ne apropiem de Împăratul cerurilor. Iar când primim Jertfa cea fără de prihană şi sfântă, să o sărutăm cu ochii, să oîmbrăţişăm, să ne împărţim sufletul nostru, ca să nu venim la judecată sau spreosândă, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre pacea trainică, spre pricina anenumărate bunătăţi, ca să ne sfinţim şi pe noi înşine şi să zidim şi pe aproapele.‖(Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era necunoscutăatunci, dar a fost făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de către unii care au venit din Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări delaudă la sfinţi, p. 22)

„… arătând toată silinţa, toată podoaba şi netulburarea sufletului, să ne apropiemde Sfintele Taine cu rugăciune şi cu inimă zdrobită, ca şi prin acestea, îmblânzind

pe Stăpânul nostru Iisus Hristos, să putem avea parte de bunătăţile făgăduite nouă.‖(Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era necunoscutăatunci, dar a fost făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de căt re unii care au venitdin Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări delaudă la sfinţi, p. 22)

„Sfânta Jertfă se numeşte Taină şi este taină. Iar acolo unde este taină, trebuiemultă tăcere. Aşadar, cu multă tăcere, cu multă ordine, cu evlavie cuvenită să neapropiem de această sfinţită Jertfă, ca să atragem mai mult bunăvoinţa luiDumnezeu, ca să ne curăţim sufletul şi să avem parte de bunătăţile cele veşnice.‖(Cuvânt la Botezul Domnului, IV, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şicuvântări de laudă la sfinţi, p. 44)



„Să ieşim deci de la această masă, fraţii mei, ca nişte lei umpluţi de căldură şi defoc, grozavi pentru demoni, plini de amintirea Capului nostru, şi de această iubirefierbinte despre care El ne-a dat semne aşa de vizibile. Adesea părinţii îşiîncredinţează părinţii la o doică; Eu, dimpotrivă îi hrănesc cu trupul Meu, Mă dauEu Însumi spre mâncare. Eu vreau ca pe toţi să vă înnobilez şi să vă dau la toţi onădejde mai bună pentr u bunurile viitoare. Cel ce s-a dat pentru voi în lumeaaceasta vă va face în cealaltă mult mai bine. Eu am vrut să fiu fratele vostru diniubire faţă de voi, Eu am luat trupul şi sângele vostru ca şi unul şi altul să fiecomun între noi: Eu vă dau acest trup şi acest sânge, prin care Eu am devenit deaceeaşi natură cu voi. Acest sânge formează în voi o imagine strălucită şi regească,el produce o frumuseţe necrezută, el nu lasă să se strice nobleţea sufletului, atuncicând este udat adesea şi hrănit. Alimentele nu se transformă mai întâi în sânge, ciînainte se transformă în alt lucru. Dar acest sânge se răspândeşte în suflet imediatce este băut, el îl adapă şi îl hrăneşte. Acest sânge când este primit cu vrednicie, îi

pune pe fugă pe diavoli, îi face şi-i cheamă să vină la noi pe îngeri, şi chiar peDomnul îngerilor Îl face să vină la noi. Căci imediat ce văd diavolii sângeleDomnului, ei fug, dar îngerii vin. Acest sânge, prin vărsarea lui a spălat şi a curăţitlumea întreagă.

Sfântul Pavel, în Epistola către Evrei, zice despre acest sânge lucruri care sunt pline de o minunată înţelepciune. Acest sânge a curăţit interiorul templului şiSfânta Sfintelor (Evr., 9). Căci dacă simbolul acestui sânge, şi în templul evreilor,şi în capitala Egiptului, numai aruncat prin stropire pe uşorii de la uşi, a avut atâta

putere şi atâta virtute, cel adevărat are cu mult mai mare şi mai eficace. Acestsânge a sfinţit altarul de aur: arhiereul nu îndrăznea să intre în jertfelnic până nu -lstropea înainte şi se curăţea. Cu acest sânge se făcea sfinţirea preoţilor; acest sânge

preînchipuit spăla păcatele; dacă deci închipuirea a avut atâta putere şi virtute, dacămoartea se temea aşa de mult de umbră, cu atât mai mult se va teme ea de adevăr?Acest sânge este sfinţirea şi mântuirea sufletului. Acesta îl spală, îl curăţă, îlîmpodobeşte, îl lărgeşte; el face inteligenţa noastră mai strălucită decât focul,sufletul nostru mai strălucit decât aurul. Acest sânge fiind vărsat a deschis cerul.‖(Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XLVI, 3, pp. 222-223)

„Cei ce iau parte la acest sânge trăiesc cu îngerii, cu arhanghelii şi cu aceste putericereşti; ei sunt îmbrăcaţi cu haina regească a lui Iisus Hristos şi echipaţi cu armeduhovniceşti. Dar este prea puţin spus; ei sunt îmbrăcaţi chiar cu Regele Însuşi.‖(Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XLVI, 4, p. 223)

„Ascultaţi ceea ce zice Iisus Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţimânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.



spintecat zbuciumându-se. Şi ceea ce s-a întâmplat cu dragonul din Vavilon, că primind mâncare a crăpat în două, aceasta s-a întâmplat şi cu moartea. Căci Hristosnu a mai ieşit prin gura morţii, ci spintecând pântecele dragonului şi spărgându-l, aieşit din ea cu cea mai mare strălucire şi slobozind raze nu numai până la cerul ce -lvedem, ci chiar până la scaunul cel de sus, căci acolo s-a şi suit.

Acest trup ne-a dat nouă putere de a-l stăpâni şi a-l şi mânca, ceea ce izvorăşte dindragostea lui cea nemărginită, fiindcă şi noi de multe ori muşcăm pe cei ce iubim.Pentru aceea şi Iov, arătând dragostea pe care i-o purtau slugile sale, zicea: Cine

ne-ar da nouă din cărnurile lui să ne săturăm? (Iov 31, 31). Tot aşa şi Hristos şi-a dat cărnurile sale spre saţ nouă, trăgându-ne prin aceasta la o dragoste mai mare.‖(Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, pp. 254 -255)

,,Această masă sfântă este puterea noastră, este legătura cugetului, pricină de încurajare, nădejdea, mântuirea, lumina şi viaţa noastră. Împreună cu această jertfăducându-ne acolo, vom călca pragurile acelea sfinte în cea mai mare curăţenie şiîndrăzneală, fiind îngrădiţi din toate părţile ca şi cu nişte arme aurite. Dar ce zic eude cele viitoare? Chiar aici aceste Taine au puterea de a preface pământul în cer.Deci deschide porţile cerului şi pleacă-te spre a vedea bine, sau mai bine zis, nu alecerului, ci ale cerului cerurilor, şi atunci vei vedea cele spuse, căci ceea ce esteacolo mai de preţ, aceea îţi voi arăta că se găseşte pe pământ. După cum în palateleîmpărăteşti ceea ce este mai de preţ nu sunt pereţii, şi nici tavanul cel aurit, citrupul împărătesc ce şade pe scaun, tot asemenea şi trupul împăratului în ceruri.Dar aceasta îţi este slobod a vedea aici pe pământ, căci nu-ţi voi arăta îngeri, niciarhangheli, nici ceruri şi cerurile cerurilor, ci chiar pe însuşi Stăpânul acestora.

Ai priceput cum tu vezi aici pe pământ ceea ce este mai de preţ decât orice? Şi nunumai că vezi, ci şi pipăi, şi nu numai că pipăi, ci şi mănânci, şi luându -l cu tine

pleci acasă.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omiliaXXIV, p. 256)

,,… de-a pururea să vă aduce- ţi aminte de această sfântă unire, pe care o

săvârşim noi acum, la masa Domnului ! Aici sufletele noastre se curăţesc şi toţi ne facem mădulare ale lui Hristos; căci aici este un trup căruia toţi ne facem

părtaşi. Aşa, prin aceasta, noi ne facem un trup, ca sfânta dragoste cea întru Hristos să lege toate sufletele noastre. Dacă vom face aceasta, atunci putem să gustăm hrana cea sfântă cu o siguranţă îmbucurătoare şi ne vom face locaşuri ale păcii celei agonisite de Hristos.‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omiliila Postul Mare…, pp. 141-142)



,,Vrei să vezi tăria acestui sânge? Să ne întoarcem la preînchipuirea lui, la vechileîntâmplări din Egipt. Dumnezeu se pregătea să aducă peste egipteni a zecea plagă.Căci vroia să-i piardă pe cei întâi-născuţi ai lor, fiindcă nu dădeau drumul

poporului Său întâi-născut. Aşadar, ce a făcut ca să nu-i amestece pe iudei cuegiptenii, căci erau în acelaşi loc? Ia aminte la puterea preînchipuirii, ca să cunoştişi tăria adevărului! Bătaie trimisă de Dumnezeu urma să vină de sus şi îngerulnimicitor târcolea în jurul caselor.

Ce a făcut Moise? Jertfiţi un miel neprihănit şi ungeţi cu sângele lui uşile! Ce zici!?Ai văzut tu sânge de necuvântător să mântuie oameni cuvântători? Da! – zice; nufiindcă este sânge, ci fiindcă este preînchipuirea sângelui Stăpânului [Tâlcuirea Pr.

Marcel Hancheş: Puterea simbolului vine din puterea celui pe care îl reprezintă. El vehiculează puterea acestuia din urmă. (n.s. 10, p. 62)]. Căci precum statuileîmpăraţilor fiind neînsufleţite şi nesimţitoare, îi scapă pe oamenii simţitori şi

însufleţiţi ce fug sub protecţia lor, nu fiindcă sunt de aramă, ci fiindcă sunt chipuriale împăratului, aşa şi acel sânge, nesimţitor şi neînsufleţit, a mântuit pe oamenii ceaveau suflet, nu fiindcă era sânge, ci fiindcă era preînchipuirea acestui sânge [Tâlcuirea Pr. Marcel Hancheş: Puterea vechilor preînchipuiri vine din realitateaîntrupării lui Hristos. (n.s. 11, p. 62)].

Atunci îngerul nimicitor a văzut sângele cu care s-au uns uşile şi nu a îndrăznit săintre. Acum diavolul vede nu sângele preînchipuirii întins pe uşi, ci guracredincioşilor unsă cu sângele Adevărului – uşă a bisericii [Tâlcuirea Pr. Marcel

Hancheş: Trupul nostru este biserica lui Hristos, iar gura, uşa ei. (n.s. 12, p. 62)] purtătorului de Hristos. Oare nu cu mult mai mult îl va opri acest sânge? Căci dacăîngerul, văzând preînchipuirea, s-a înfricoşat, nu cu mult mai mult diavolul, văzândadevărul, va fugi?

Vrei să afli şi din altă parte tăria acestui sânge? Uită-te de unde curge dintruînceput şi de unde îşi are izvorul? De sus, de pe cruce, din coasta Stăpânului. Căcimurind Hristos şi fiind încă pe cruce, soldatul s-a apropiat şi a împuns coasta cusuliţa şi a ieşit apă şi sânge [Tâlcuirea Pr. Marcel Hancheş: În manuscrisul utilizat de Sfântul Ioan ordinea e probabil cea spusă de el. Ediţia greacă-latină a lui

Nestle- Aland, dimpotrivă, nu oferă nici o variantă de manuscris care să respecteaceastă ordine, ci sângele mai întâi şi apoi apa. Prin aceasta se arată că în

Biserică criteriul principal de interpretare al Scripturii nu este probitatealingvistică, ştiinţifică, istorico-arheologică etc. (deşi acestea folosite duhovniceşte

pot fi extrem de utile), ci ceea ce poate să-l înalţe pe om spre dumnezeire. (n.s. 13, p. 63)] (In., 19, 33-34). Acest fapt era şi simbol al botezului şi al Sfintelor Taine[Tâlcuirea Pr. Marcel Hancheş: Termenul desemnează Euharistia. (n.s. 14, p.



nelalocul lui, grăiri fără rânduială, glume pline de pierzare, bârfeală zadarnică şicelelalte multe, pe care nici a le spune nu este bine. Şi acestea le faci bucurându -tede cina lui Hristos şi în acea zi când te-ai învrednicit a te atinge cu limba de trupullui! Dar, zici tu, ce să fac pentru ca să nu se întâmple acestea? Cercetează-ţi culuare aminte mâna dreaptă, limba, buzele care s-au făcut porţi de intrare ale luiHristos.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omiliaXXVII, p. 289)

,,Pentru aceea, ca nu cumva spre judecată şi osândă să facem aceasta, rogu -vă să-lhrănim pe Hristos, să-l adăpăm şi să-l îmbrăcăm. Acestea sunt vrednice de aceastămasă sfântă. Ai auzit cântări sfinte? Ai văzut nuntă duhovnicească? Te-ai îndulcitde masă împărătească? Te-ai umplut de Duh Sfânt? Ai dănţuit împreună cuSerafimii? Te-ai făcut părtaş Puterilor celor de sus? Apoi atunci nu lepăda o

bucurie ca aceasta, nu vărsa comoara.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi

către Corinteni, omilia XXVII, p. 290)

,,… beat fiind, nu ai dori ca să te afli împreună cu un prieten al tău; iar pe Hristosavându-l înlăuntrul tău, îndrăzneşti, spune-mi, a-l înăbuşi cu atâta beţie? Dar poatecă iubeşti desfătarea? Apoi pentru aceasta conteneşte cu beţia, fiindcă eu voiesc ate desfăta cu adevărata desfătare, care niciodată se veştejeşte. Deci care esteadevărata desfătare care într -una înfloreşte? Cheamă la ospăţul tău pe Hristos, dă-ilui cele ale tale, sau mai drept vorbind, cele ale lui; aceasta are cu sine plăcerea ceanemărginită şi care înfloreşte într -una. Nu tot aşa însă sunt şi cele pământeşti, ciabia de se arată, că şi pier, iar cel ce se desfătează nu se găseşte mai bine decât celce nu se desfătează, sau mai drept vorbind, chiar mai rău. Unul se găseşte ca într -un liman, iar celălalt ca într -un puhoi şi fiind împresurat de boli. Deci ca nu cumvasă nu se întâmple una ca aceasta, să vânăm cumpănirea, căci numai aşa vom fi bineşi cu trupul, în sufletul îl vom avea în neprimejduire, şi ne vom izbăvi de relelecele de acum ca şi de cele viitoare.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâicătre Corinteni, omilia XXVII, p. 290)

Euharistia (primirea ei cu nevrednicie – gravitatea)

„Vezi să nu fii ca Irod şi să spui: Că venind, să mă închin Lui şi venind să vrei să-Lucizi! Că lui Irod se aseamănă toţi cei care se împărtăşesc cu nevrednicie cuSfintele Taine! Unul ca acesta, spune Pavel, va fi vinovat faţă de trupul şi sângeleDomnului! (I Cor. 11, 27), pentru că au ei înşişi pe mamona, pe tiranul pe care-lsupără împărăţia lui Hristos, tiranul mai nelegiuit decât Irod. Mamona vrea săstăpânească şi trimite pe cei ai lui să se închine lui Hristos numai de formă, dar Îl

junghie când I se închină. Să ne temem, dar, ca nu cumva să avem chip de rugători



şi de închinători, dar cu fapta să facem cele potrivnice.‖ (Omilii la Matei, omiliaVII, V, în col. PSB, vol. 23, p. 97)

„Ori, precum este acolo ceva lucru mare şi minunat, dacă vă apropiaţi de aceastămasă cu adevărată curăţie a inimii, vă apropiaţi de mântuire; dar dacă conştiinţavoastră este necurată, voi vă aruncaţi la chinuri şi aţi atras asupra voastrărăzbunarea Domnului; căci, zice Sfântul Pavel: Cel care mănâncă şi bea cunevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului (I Cor., 11,29). Dacă este adevărat că cei ce întină purpura regală sunt pedepsiţi ca şi cum ar firupt-o, trebuie să ne mirăm că cei care primesc trupul Domnului Iisus Hristos cu unsuflet necurat, sunt condamnaţi la aceleaşi chinuri ca şi cei ce L-au străpuns cucuie? Vedeţi cât este de grozavă pedeapsa pe care o pune Apostolul înainteaochilor noştri? Cine a călcat Legea lui Moise, este ucis fără milă, zice el, pecuvântul a doi sau trei martori; gândiţi-vă cu cât este mai aspră pedeapsa celui ce a

călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi i-a necinstit sângele Testamentului cucare s-a sfinţit, şi a făcut de ocară Duhul harului (Evr., 10, 28-29).‖ (Comentar laEvanghelia de la Ioan, omilia XLVI, 4, pp. 223-224)

„Şi atunci când luăm parte cu nevrednicie la Sfintele Taine cădem în acelaşi adânc, în care s-au aruncat cei ce L-au omorât pe Iisus Hristos.‖ (Comentar la Evangheliade la Ioan, omilia XLVII, 4, p. 231)

,,Cei ce se împărtăşesc acum cu vrednicie din trupul lui, precum şi cei ce seîmpărtăşesc cu nevrednicie vor suferi muncile cele mai de pe urmă. Dacă cineva nul-ar primi nici pe împăratul pământesc oricum s-ar întâmpla – şi ce spun eu deîmpăratul, că nici de haina împărătească nu s-ar putea atinge cum s-ar întâmpla,sau cu mâinile nespălate, chiar de ar fi în pustie, sau singur, şi nu ar mai fi nimenide faţă (deşi acea haină nu este nimic alta decât tort şi pânză pentru hrana viermilor şi a moliilor, dar dacă poate îi admiri boiaua sau coloarea acelei haine, apoi şiaceasta este din sângele peştelui omorât), şi cu toate acestea nu ar îndrăzni, zic, ase atinge de ea cu mâinile murdare: Deci dacă nu ar cuteza cineva a se atinge cums-ar întâmpla de o haină omenească, apoi cum atunci vom cuteza a ne atinge detru pul Dumnezeului a toate, care este fără de prihană şi curat, care s-a împreunat cu

acea fire dumnezeiască, prin care suntem şi viem, prin care porţile morţii s -aurumpt şi bolţile cerului ni s-au deschis – cum vom cuteza, zic, a ne atinge de acesttrup şi a-l primi cu atâta nepăsare şi batjocură?

Nu, rogu-vă, să nu ne sfâşiem cu asemenea neruşinare.‖ (Comentariile sauTâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, p. 254)



,,Drept aceea, oricine va mânca pâinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cunevrednicie, vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului (1 Cor. 11, 27). De ce?Pentru că a vărsat acel sânge şi a preschimbat faptul în omor, iar nu în jertfă. Cădupă cum şi atunci cei ce l-au împuns în coastă, nu ca să-i bea sângele l-au împuns,ci ca să-l verse, tot aşa şi cel ce cu nevrednicie se împărtăşeşte, fiindcă cu nimic nuse foloseşte de aici. Ai văzut cât de înfricoşată a făcut aici vorba şi cu câtă putere s-a atins de dânşii, arătând că dacă vor bea astfel sângele Lui, apoi cu nevrednicie seîmpărtăşesc din aceste Taine sfinte?‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâicătre Corinteni, omilia XXVII, p. 288)

,,Că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată lui îşi mănâncă şi bea (1Cor. 11, 29). Ce spui fericite Pavel? Că dacă cina aceasta este pricina bunătăţilor şi izvorul vieţii, apoi atunci cum se face judecată? Nu prin firea sa, zice, ci prinvoia celui ce s-a apropiat. După cum venirea lui printre noi – care ne-a adus

acele bunătăţi mari şi negrăite – pe cei ce nu au primit-o încă mai mult i -a judecat, tot aşa şi Tainele se fac hrană de pedeapsă mai mare pentru cei ce seîmpărtăşesc cu nevrednicie. Şi pentru ce oare judecată lui îşi mănâncă şi bea?

Nesocotind, zice, trupul Domnului, adică, necercetând, neînţelegând precum trebuie măreţia acestor taine, nesocotind mărimea darului dat. Că dacă tu ai afla cu de-amănuntul cine este cel ce îţi stă de faţă, şi cine fiind, pentru cine s-a dat pe sine, apoi nu ai mai avea nevoie de nici un cuvânt, ci îţi va ajunge numai aceasta spre tre zvirea ta, de nu cumva vei fi căzut cu desăvârşire.

Pentru aceasta între voi mulţi sunt neputincioşi şi bolnavi, şi adorm mulţi (1 Cor.11, 30). Aici el nu mai aduce pildele de la alţii, după cum a făcut cu jertfeleidoleşti, povestind de istorii vechi şi de ranele din pustie, ci le ia chiar de la înşişicorintenii aceştia, ceea ce face cuvântul încă şi mai atingător. Fiindcă a spus că:Judecată lui îşi mănâncă şi bea şi că vinovat este, apoi ca să nu se pară că el spunenumai vorbe, arată şi fapte, şi-i ia de martori chiar pe dânşii, ceea ce mai cu seamăajunge a-i speria şi a le arăta că ameninţarea s-a făcut faptă. Şi nu s-a mulţumitnumai cu acestea, ci de aici a adus şi a adeverit vorba despre gheenă, înfricoşându-idin amândouă părţile şi dezlegând o pricină dezbătută de toţi. Fiindcă mulţi seîntrebau în sine: De unde şi cum vin morţile cele de năprasnă? De unde bolile cele

lungi şi grele? – Iată că el răspunde că multe din aceste nenorociri neaşteptate îşiau, sau mai bine zic îşi trag pricina din păcatele făcute. Dar ce, zici tu, oare cei cesunt sănătoşi întruna şi ajung la bătrâneţe unse nu păcătuiesc? Şi cine ar puteaspune aceasta? Apoi atunci pentru ce nu sunt pedepsiţi? Fiindcă vor fi pedepsiţiacolo mai grozav. Noi însă, dacă am voi, nu am fi pedepsiţi nici aici, şi nici acolo.‖(Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVIII, p. 292)



„Precum mâncarea ce prin natura sa este hrănitoare, cade într -un stomac bolnav şi bicisnic, şi vatămă totul şi strică, devenind cauza bolilor, întocmai aşa se petrece şicu împărtăşirea Sfintelor şi Dumnezeieştilor Taine. (Comentariile sau ExplicareaEpistolei către Evrei, omilia XVII, p. 231)

„Desigur este cea mai mare dispreţuire de Dumnezeu, când cineva se apropie aicifiind întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: De va pângări

cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pe el Dumnezeu.‖ (Cuvânt la NaştereaDomnului, 25 decembrie, în vol. Predici la duminici şi sărbători…, pp. 222-223)

„Iar apropierea de Dumnezeu (a omului – n.n.) plin fiind de întinăciune, este celmai groaznic dispreţ.‖ (Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos,care era necunoscută atunci, dar a fost făcută cunoscută cu puţini ani înainte, decătre unii care au venit din Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători

împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 22)

„Nimeni, dar, să nu fie prefăcut, nimeni să nu fie plin de răutate, nimeni să nu aibăvenin în cuget, ca să nu se împărtăşească spre osândă. Căci şi atunci diavolul aintrat în Iuda după ce s-a împărtăşit; diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, adispreţuit pe Iuda, pentru neruşinarea lui, ca să afli că în aceia care se împărtăşesccu nevrednicie cu Dumnezeieştile Taine, în aceia, mai cu seamă, intră mereudiavolul, ca şi în Iuda atunci. Cinstea este de folos celor vrednici, dar cei care se

bucură cu vrednicie de cinste îşi atrag mai mare osândă. Nu vă spun acestea ca săvă înfricoşez, ci ca să vă întăresc.

Nimeni, dar, să nu fie Iuda, nimeni când vine să se împărtăşească să nu aibă veninde răutate. Sfânta Jertfă este o hrană duhovnicească. Şi după cum atunci când hranacea trupească ajunge într-un stomac bolnav, care are sucuri rele, hrana măreşte şimai mult boala, nu din pricina ei, ci din pricina bolii stomacului, tot astfel seîntâmplă şi cu Tainele cele duhovniceşti: şi ele, când intră într -un suflet plin derăutăţi, îl strică şi mai mult îl pierd, nu din pricina lor, ci din pricina bolii sufletuluicare a primit Tainele.‖ (Omilia I la Vânzarea lui Iuda, VI, în vol. Predici lasărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 56)

„Celor care se împărtăşeau cu nevrednicie cu Sfintele Taine le grăia aşa: Cel cemănâncă şi bea cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului (I Cor., 11, 27). Cu alte cuvinte, spune aşa: Vor fi pedepsiţi la fel şi ce i care seîmpărtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine, ca şi cei care L-au răstignit. Să nuosândească nimeni asprimea cuvântului meu. Sângele Stăpânului este o hainăîmpărătească. Aduce ocară împăratului şi cel care rupe haina lui de purpură, ca şi



cel care o murdăreşte cu mâinile necurate. De aceea sunt pedepsiţi la fel. Aşa seîntâmplă şi cu Trupul lui Hristos. Iudeii L-au sfâşiat cu piroanele pe cruce. Tu,trăieşti în păcate, Îi sfâşii trupul cu limba ta cea necurată şi mintea ta cea necurată.De aceea şi Pavel a atârnat aceeaşi pedeapsă deasupra capului tău şi a adăugat:

Pentru aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mor destui (I Cor.,11, 30).‖ (Cuvânt la Sfinţii Mucenici, III, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şicuvântări de laudă la sfinţi, pp. 453-454)

„Va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului; adică vor primi aceeaşi pedeapsă pecare o vor primi şi răstignitorii lui Hristos. După cum ucigaşii aceia, vă spuneameu, au fost vinovaţi de Sângele lui Hristos, tot aşa şi cei ce se împărtăşesc cunevrednicie cu Sfintele Taine; că asta înseamnă: Va fi vinovat de Trupul şi SângeleDomnului. S-a părut însă multora că spusele acestea ale mele sunt o exagerare şi căameninţarea e cumplită. V-am dat atunci şi o explicaţie a celor spuse, servindu-mă

de un exemplu foarte potrivit; iată exemplul: După cum cineva aduce ocarăîmpăratului dacă sfâşie porfira împăratului sau dacă o murdăreşte de noroi, tot aşaşi aici, necinstesc la fel haina cea împărătească a lui Hristos şi cei care au ucisTrupul Domnului, ca şi cei care îl primesc cu suflet necurat . Iudeii l-au sfâşiatTrupul pe cruce; cei care îl primesc cu suflet necurat îl murdăresc; deci ocara eaceeaşi, deşi nelegiuirea e deosebită.‖ (E primejdios lucru şi pentru predicator, şi

pentru ascultători ca predicatorul să predice pe placul ascultătorilor. Folositor lucruşi semn de foarte mare dreptate e osândirea propriilor păcate, I, în vol. Predici lasărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 459-460)

,,… să nu fie părtaş la această sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, niciun răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit, nici un beţiv, nici unlacom de avere, nici un desfrânat, nici un pizmăreţ, nici un fur, nici unul curăutatea ascunsă în inimă, ca nu cumva el însuşi să -şi atragă judecata, adicăhotărârea osândirii. Iată, Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie din Cina cea tainică, şiapoi de acolo s-a dus şi a vândut pe Domnul. De aici tu trebuie să vezi că diavolultocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din aceastăSfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într -o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zicnu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare

aminte. Adică, precum hrana cea trupească, intrând într -un stomac bolnav, maimult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, maimult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletulnostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Bisericalui Dumnezeu, dacă facem aceasta!‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omiliila Postul Mare…, p. 138)



,,Numai cel ce are conştiinţa curată să se împărtăşească din Cina cea Sfântă; niciun Iuda necredincios, nici un înrăutăţit, nici unul care are otravă în inima sa, să nucuteze a se apropia de masa cea sfântă; căci Apostolul Pavel zice: Oricare va

mânca pâinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului! (I Cor. 11, 27), de care grea vinovăţie să ne păzească harul lui Dumnezeu totdeauna ! Amin.‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, învol. Omilii la Postul Mare…, p. 171)

„Sfântul Apostol spune: Oricine va mânca pâinea sau va bea. paharul Domnuluicu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi de Sângele Domnului (…) şi osândă îşi mănâncă şi bea‖ (I Corinteni 11; 27, 29), Adică va fi pedepsit la fel deaspru ca şi cei ce L-au răstignit pe Hristos, căci şi ei s-au făcut vinovaţi faţă deTrupul Său.‖ (Din vol. Problemele vieţii, pp. 170-171)

„Pentru că zice dumnezeiescul Apostol: cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie,vinovat este Trupului şi Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos, adică, câtă muncăvor lua evreii ce au răstignit pe Iisus Hristos, atâta va lua şi acela. Că precum aceiucigaşi sunt vinovaţi sângelui, aşa şi cei ce nevrednici se împărtăşesc cu Sângele şiTainele lui Hristos. Ca şi cum cineva ar sparge sau ar întina haina împăratului, peîmpăratul batjocoreşte; aşa şi la Sfintele Taine, este ca şi când ar omorî TrupulDomnului nostru Iisus Hristos, cei ce-L primesc cu suflet şi cu gând necurat, încâtatâta sunt de multe cele ale nelegiuirii, pe cât sunt cele ale batjocoririi.‖ (Din vol.Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 14)

„Dacă noi cinstim trupul Mântuitorului împărtăşindu-ne în mod demn, noi îi facemcea mai înspăimântătoare injurie împărtăşindu-ne în stare de păcat de moarte. Ce!

Noi nu vom asista la nici un banchet cu mâinile întinate de noroi, şi cu un sufletîntinat de noroi vom asista la banchetul marelui Rege? Câtă grijă nu se pune pentruvasele sfinte care sunt în proprietate? Însă adevăratul vas sfinţit nu este sufletulcelui ce se împărtăşeşte? Voi sunteţi nevrednici de a vă împărtăşi? Luaţi seama caîn acelaşi timp să nu fiţi nevrednici de a intra chiar în Biserică.‖ (Din vol. Bogăţiileoratorice, p. 58)

„Ce profanare şi ce crimă de a îndrăzni să atingi trupul sfânt al Fiului luiDumnezeu când păcatul te face urât şi dispreţuit! Ce îndrăzneţ va încerca să atingăcu mâinile întinate haina regală? Însă ce este haina unui prinţ al pământului faţă de

preţul cărnii înviate şi slăvite a lui Iisus Hristos? Ce urâtă profanare au comis călăiiacoperind cu pământ, cu blasfemii şi lovituri şi cu sânge această carne divină! Oareva fi mai mică aceasta de a atinge cu necurăţie aceeaşi carne, atunci când ea este îmbrăcată cu slavă?‖ (Din vol. Bogăţiile oratorice, pp. 200-201)



Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia V - Despre Sfânta Împărtăşanie

Această poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei, ca potrivit prorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor. Având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă. (I Timotei l, 18-19)

Demnitatea învăţăturii şi a Preoţiei este mare şi minunată, având cu adevăratnevoie de alegerea lui Dumnezeu, încât pe cel vrednic să-1 pună la mijloc. Aşa sefăcea în vechime, aşa se face şi acum, când fără vreo patimă omenească facemalegerea, când nu avem în vedere nimic pământesc, nimic care ar avea vreo

legătură cu prietenia sau cu duşmănia. Că şi dacă nu suntem povăţuiţi de unasemenea duh, totuşi este de ajuns o bună dispoziţie spre a atrage asupracandidatului hirotonia lui Dumnezeu. Fiindcă nici apostolii nu se împărtăşiseră deDuhul când au ales pe Mathia, ci încredinţând faptul alegerii rugăciunii făcute, 1 -au numărat pe el în numărul apostolilor, că ei doar nu aveau privirea îndreptatăspre prietenie omenească. Astfel ar trebui să facem şi noi, căci atunci când noitrecem cu vederea pe cele văzute, cum ni le va descoperi Dumnezeu pe celenevăzute? „Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă vaîncredinţa-o pe cea adevărată?‖ (Luca 16, li) Pe atunci însă nimic omenesc nu seavea în vedere, de aceea preoţii se făceau şi după prorocii.

Dar oare ce vrea să zică „după prorocii?‖ Adică după Duhul Sfânt. Căci prorocia înseamnă să vorbeşti nu numai despre cele viitoare, ci şi despre cele prezente, fiindcă şi Saul după prorocie s-a arătat ascuns între veşmintele sale , căciDumnezeu le descoperă celor drepţi. Prorocie era şi când a zis: „osebiţi -mi pe

Barnaba şi pe Saul‖. (Faptele Apostolilor 13, 2) Tot aşa a fost ales şi Timotei.



Aici apostolul spune de mai multe prorocii, poate că şi de aceea în care Timotei afost şi tăiat împrejur de apostol, şi când 1-a hirotonit, după cum îi zicea, scriindu-i:

„Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin prorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor‖. (I Timotei 4, 14)

Deşteptându-1 deci pe el, şi îndemnându-1 de a priveghea, îi aminteşte de alegereaşi hirotonia lui, ca şi cum pare că i-ar fi zis: „Dumnezeu te-a ales pe tine, El ţi-aîncredinţat acest har, şi nu ai fost ales cu vot omenesc. Deci să nu batjocoreşti şi sănecinsteşti votul lui Dumnezeu‖. Apoi după ce i-a dat porunca cuvenită, care se

părea a fi cam grea — „această poruncă îţi încredinţez ţie‖ — ce spune maideparte? „Fiule Timotei‖ zice. Aşadar, el îi porunceşte ca unui fiu adevărat, căcinu-i spune în mod despotic, nici cu autoritate, ci „Fiule Timotei‖.Când apostolul pune înainte şi exactitatea privegherii, prin aceasta ne arată căfaptul nu este al nostru, căci nu noi 1-am câştigat, ci Dumnezeu ni 1-a hărăzit, şi tot

El ne-a hărăzit si credinţa, şi buna ştiinţă. Ceea ce ne-a dat aceea să păstrăm. DacăEl nu ar fi venit, nici chiar credinţa nu s-ar afla, şi nici o viaţă curată, pe care noi ocăpătăm prin învăţătură. Este ca şi cum ar zice: „eu sunt care poruncesc, eu carealeg — fiindcă expresia „după prorociile care s-au făcut mai înainte‖ aceastaînseamnă, şi deci tu ascultă şi te supune lor‖.

Dar ce i-a poruncit? „Să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor‖, zice. „Acelea(credinţa şi buna ştiinţă) te-au ales pe tine, şi deci în ceea ce ai fost ales războieşte -te‖, folosind „lupta cea bună‖. Aşadar, este şi luptă rea, ca atunci când zice:

„Precum v-aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţeniei (arme necurăţeniei)şi fărădelegii‖. (Romani 6, 19) „Aceia, zice, se luptă sub tiran, pe când tu te lupţisub împăratul a toate.‖ Şi de ce oare numeşte faptul luptă? Prin aceasta arată cărăzboiul înfricoşat s-a ridicat asupra tuturor, iar mai cu seamă asupra dascălului, şică prin urmare avem nevoie de arme puternice, de priveghere, de trezire, de onecontenită băgare de seamă, că suntem datori a ne pregăti spre lupte crunte şivărsare de sânge, că trebuie a ne pune în ordine de bătaie, şi a nu avea nimic slab înnoi.

„Ca să te războieşti într -însele‖ zice. „După cum în tabără nu toţi se războiesc la

fel, ci în diferite feluri, şi împărţiţi în diferite regimente, tot aşa şi în biserică: unulse războieşte în rândul dascălilor, altul în rândul ucenicilor, tu în ceea ce te afli.‖

Apoi ca să nu-ţi închipui că-ţi este de ajuns aceasta, ce spune el? „Având credinţăşi bună ştiinţă‖, zice, fiindcă adevăratul dascăl mai întâi trebuie a fi lui-şi dascăl.După cum generalul, dacă mai înainte n-a fost ostaş bun, nici general bun nu va fivreodată, tot aşa şi dascălul. De altfel, aceasta o mai spune, zicând: „îmi chinuiesc



trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi sămă fac netrebnic‖. (I Corinteni 9, 27)

„Având, zice, credinţă şi cuget bun‖, ca astfel să stea înaintea celorlalţi. Acesteaauzindu-le să nu luăm ca nedemne sfătuirile celor mai mari decât noi, chiar de amfi şi dascăli, căci dacă Timotei — de care noi toţi nu suntem vrednici de asemănare

— primeşte porunci, şi învăţături, fiind şi el în rândul dascălilor, apoi cu atât maimult noi.

„Pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă‖ şi cu drept cuvânt, când este oviaţă deşănţată şi depărtată de buna ştiinţă, atunci şi credinţa se strică şi devine lafel cu viaţa, pentru care se şi pot vedea mulţi căzând la fundul răutăţilor, şi

întorcându-se la elinism. Deci, ca nu cumva să fie torturaţi de frica celor viitoare,apoi să încerce a convinge sufletul că cele prezente sunt mincinoase. Si cad din

credinţă aceia care aşteaptă totul de la cugetul lor. Căci într -adevăr cugetul omuluinaufragiază deseori, în timp ce credinţa lui îi serveşte ca o corabie sigură. Deci ceice se depărtează de credinţă vor naufragia. Iar aceasta o învederează cu unexemplu.

Dintre aceştia sunt Imeneu şi Alexandru (l, 20), iar prin ei ne cuminţeşte şi pe noi.Aţi văzut că din acele timpuri chiar au fost unii care-i învaţă pe alţii fals, alţii carecercetează cu amănunţime, unii care se depărtează de credinţă, alţii ce examineazătotul cu cugetul lor? Cel ce naufragiază este lipsit şi pustiu de toate, căci cel cecade din credinţă nu mai are nimic pe lângă sine, nu are de ce să se agaţe. El nu areo viaţă corectă, prin care să câştige ceva de acolo, căci dacă este stricat capul, cefolos mai are de la restul trupului? Căci, dacă nu este nimic credinţa fără viaţă, apoicu atât mai mult viaţa fără credinţă. Dacă Dumnezeu dispreţuieşte cele ale Sale

pentru noi, apoi cu atât mai mult şi noi trebuie să dispreţuim cele ale noastre pentruEl. Când cineva cade din credinţă, nicăieri nu stă, ci se scaldă în toate părţile pânăce se scufundă de-a binelea.

„Pe care i -am dat Satanei, ca să se înveţe să nu hulească.‖ Ai văzut deci, că aispiti cele sfinte prin raţionamente omeneşti este o blasfemie? Si cu drept cuvânt,

fiindcă ce poate avea în comun raţionamentul omenesc cu cele sfinte? Dar cumSatana îi învaţă pe ei să nu hulească? Şi dacă pe alţii îi învaţă să nu hulească, cuatât mai mult trebuia să se înveţe pe el singur ca să nu hulească; şi dacă până acumîncă nu s-a putut învăţa, desigur că nici pe alţii nu poate învăţa. Dar apostolul n -aspus „ca să înveţe el pe aceia de a nu mai huli‖, ci „ca (aceia) să se înveţe de a numai huli‖. Nu Satana face acest lucru, ci faptul se desfăşura aşa, precum şi în altăocazie zice despre acel desfrânat: „să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea



trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului nostru Iisus Hristos‖ (ICorinteni 5, 5), nu doar ca Satana să-i mântuie sufletul, ci „ca sufletul să semântuiască‖, iar aceasta este ceva impersonal. Si cum se face acest lucru? Dupăcum călăii, deşi sunt încărcaţi de mii de rele, totuşi pe alţii îi cuminţesc, întocmaiaşa se petrece şi aici cu demonul cel viclean.

Dar de ce nu i-ai pedepsit tu singur, după cum ai pedepsit pe Bar -Iisus, după cumPetru a pedepsit pe Anania, ci i-ai predat Satanei? Nu ca să fie pedepsiţi, ci ca să seînveţe. Deşi Pavel avea putere a pedepsi, precum atunci când zice: „Ce voiţi? Săvin la voi cu toiagul?‖ (I Corinteni 4, 21), şi iarăşi: „Nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele‖ , şi iarăşi: „puterea pe care mi -a dat-o

Domnul este spre zidire, iar nu spre dărâmare‖. (II Corinteni 13, 7, 10) Deci, dece chemi pe Satana spre pedepsirea lor? Pentru ca o dată cu pedeapsa, şi batjocurasă fie mai mare. Apostolii certau pe cei necredincioşi mai cu seamă, iar pe cei ce

fugeau de la credinţă îi predau Satanei. Şi de ce pe cei necredincioşi? Fiindcă şiAnania era necredincios încă, ispitind pe Duhul Sfânt. Pentru ca să aflenecredincioşii că nu pot să se ascundă, erau pedepsiţi chiar prin apostoli; iar pe ceice deja ştiau, şi cu toate acestea se abăteau de la credinţă, îi predau Satanei, arătândcu aceasta că demonii nu prin propria lor putere, ci pe cei ieşiţi din minte îi aveauîn paza lor, după cum se petrece şi cu împăraţii, când pe unii dintre războinici îiucid cu mâinile lor, iar pe alţii îi predau călăilor ca să-i omoare. Prin aceasta se maiarată că faptul acesta se petrecea pentru paza apostolilor.

De altfel, nici nu era puţin lucru să porunceşti diavolului; aceasta arăta că diavolulslujea apostolilor şi fără voia sa. Aşa că faptul acesta nu era de mică însemnătate.Şi cum anume se predau diavolului unii ca aceştia, ascultă-1 pe apostol ce spune:

„adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, sădaţi pe unul ca acela Satanei‖. Era scos deci din soborul obştesc, era tăiat dinceata sfinţilor, devenea pustiu şi gol de harul Sfântului Duh, era predat lupului. Că după cum norul acela apăra tabăra evreilor, tot aşa şi Duhul Sfânt apăra Biserica.Deci, dacă cineva ieşea din comunitatea credincioşilor, era pedepsit prin acest faptcu cea mai mare asprime; iar scoaterea lui din comunitate se făcea după judecataapostolilor. Aşa şi Domnul nostru a predat Satanei pe Iuda, căci îndată după ce a

mâncat, a intrat în el Satana. Se mai poate zice şi aceasta, că pe cei ce voiau să se îndrepte, nu-i pedepseau apostolii, iar pe cei ce nu se îndreptau, pe aceştia îipedepseau; iar dacă poate nu era aşa, cel puţin apostolii erau mai de temut,predându-i pe aceia demonilor. Astfel a fost predat şi Iov Satanei, însă el nu pentru

păcate a fost predat, ci pentru mai mare laudă.

Împotriva celor ce se apropie foarte rar de Sfintele Taine



Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şinevrednici a se împărtăşi de sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori,căci îi predă pe aceia Satanei. Când se întâmplă boli, sau curse, sau alte nenorociride f elul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „Deaceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit‖. (ICorinteni 11, 30)

„Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de sfintele Taine osingură dată în cursul anului?‖ Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăştivrednicia apropierii de sfintele Taine, nu după curăţia cugetului, ci după intervalulde timp, şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursulanului de Sfânta împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te -ai apropiat cu

vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi 1-ai mântuit.

Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cunevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim înaşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele,totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne estede ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de trupul lui Hristos, sau să ne apropiemcu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos, o singură dată L-aurăstignit.

Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda, osingură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta 1-a scăpat derăspundere? De ce faptul acesta să-1 îndeplinim numai o dată, şi la un anumit timpîn cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici odeosebire nu este între Pască şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucrueste, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Pasca aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum oştiţi voi cei iniţiaţi în Taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziuamucenicilor una şi aceeaşi jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mâncaaceastă pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va

veni.‖ (I Corinteni 11, 26). Nu prescrie tu, sau, mai bine zis, nu mărgini într-untimp anumit Jertfa cea fără de sânge.

„Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Pască?‖ Pentru că atunci a pătimit Hristospentru noi.



Deci, nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul,fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta, sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrulacesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele)acestea împodobite, şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai multdecât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S -a jertfitHristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.

Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi când voieşti ate apropia de hrana cea duhovnicească nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin denecurăţie? „Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post, pentru a curăţide păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele?‖ Ce folos este, spune-mi, când cineva,voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncareamirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se

petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după putereanoastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce

pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.

Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care seîntoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui.‖ (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26, li)

Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cutoţii să ne învrednicim, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cuTatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi

în vecii vecilor. Amin.

din ―Tâlcuiri la Epistola Întâi către Timotei‖



Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia XV - Despre Sfânta Împărtăşanie

Iar de văduvele tinere fereşte-te. Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îşi agonisesc osândă, fiindcă şi -au călcat credinţacea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, şi nunumai leneşe, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case, şi să nu dea

potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducădupă Satana. (I Timotei 5, 11-15)

După ce Pavel mult a vorbit despre văduve, ba încă hotărându-le şi vârsta şi zicândca „nu mai puţin de şaizeci de ani să aibă‖ , şi pe lângă aceasta mai arătând şicalităţile lor: „dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă aspălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi‖ , iată că aiciiarăşi zice: „De văduvele tinere fereşte-te.‖ Despre fecioare însă, deşi lucrul este cumult mai dificil, nimic din acestea nu lasă a se înţelege. Şi de ce oare? Fiindcăacelea s-au făgăduit pentru lucruri mai mari, şi de la măreţia acestei idei el a ajunsla acest fapt.

Căci cuvintele: „dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor‖,şi toate cele de acest fel, le-a reprezentat, aşa-zicând, prin expresia: „femeianemăritată şi fecioara poartă grijă de cele ale Domnului‖. (I Corinteni 7, 34) Iardacă cu acestea el n-a insistat asupra vârstei, tu să nu te minunezi, fiindcă chiar deaici se învederează şi aceea. De altfel, am spus că fecioarele şi-au ales fecioria înurma unei judecăţi mai înalte. Pe lângă aceasta, cu văduvele tinere e ca şi cum ar fidevenit nişte cadavre, şi prin urmare ele singure au dat motiv la o astfel de legiuire,



în timp ce nu aşa se petrece cu fecioarele. Cum că unele dintre ele căzuseră deja,aceasta se învederează din expresia: „căci, atunci când poftele le îndepărtează deHristos, vor să se mărite‖, şi iarăşi: „căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă dupăSatana‖.

„De văduvele tinere fereşte-te.‖ De ce oare? „Căci atunci când poftele leînfierbântă, vor să se mărite‖. Şi ce înseamnă „înfierbântă‖? Adică se prefac ca şicum n-ar voi un lucru, pe când îl voieşte, când se moleşeşte. Este întocmai ca şicum, vorbind cineva despre un bărbat bun şi blând, ar spune: „apoi aceasta,lăsându-1 pe el, s-a dus după un altul‖. Arată deci că şi văduvia lor au preferat-o înmod întâmplător. Prin urmare, şi văduva este logodită cu Hristos în văduvia ei,după cum zice: „Eu sunt Părintele orfanilor şi Judecătorul văduvelor‖. (Psalmi67, 5) Arată, prin urmare, că nici văduvia n-au purtat-o după cuviinţă, ci „seînfierbântă‖, şi cu toate acestea el rabdă. Dar în alt loc, el spune: „că v-am logodit

unui singur Bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită‖. (IICorinteni 11, 2) „Când ele s-au făgăduit lui Hristos, zice, apoi iată că „vor să semărite, agonisindu-şi osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi‖. Sub numelede „credinţă‖, el indică aici învoiala făcută. „Au minţit, zice, şi-au bătut joc deadevăr, 1-au lepădat, au călcat acea învoială.‖

„În acelaşi timp se învaţă să fie leneşe‖, zice. Aşadar, apostolul nu numai bărbaţilor le porunceşte să lucreze, ci şi femeilor, căci nelucrarea sau trândăviaaduce tot răul. „Ele sunt răspunzătoare nu numai de această faptă, ci şi de alte

păcate.‖ Căci dacă este nepotrivit unei femei a colinda casele oamenilor, apoi cuatât mai mult unei fecioare. „Nu numai leneşe, zice, ci şi guralive şi iscoditoare,grăind cele ce nu se cuvin. Vreau, deci, ca văduvele tinere să se mărite, să aibăcopii, să-şi vadă de case.‖ Când şi grija de bărbat o va alunga de la ea, şi cea deDumnezeu nu o are, ce se alege de ele? Cu drept cuvânt că atunci devin leneşe,guralive şi iscoditoare. Căci cel ce nu se îngrijeşte de cele ale sale, desigur că se vaîngriji de ale altora, precum şi cel ce se îngrijeşte de ale sale, de cele străine nu vaface nici o vorbă, nu va avea nici o grijă.

„Grăind cele ce nu se cuvin‖, zice. Într -adevăr, nimic nu este atât de nepotrivit ca a

cenzura mai cu seamă cele ale altora, şi aceasta este zisă nu numai pentru femei, cişi pentru bărbaţi — fiind cea mai mare dovadă de neruşinare, şi cutezanţă fărămargini. „Vreau deci‖ — fiindcă şi ele voiesc, atunci voiesc şi eu — „ca văduveletinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case‖, adică să se îngrijească decasă, căci aceasta e cu mult mai bine decât a umbla din casă în casă, şi a grăi ce nuse cuvine. Trebuia poate să se îngrijească de cele ale lui Dumnezeu, trebuia să

păzească credinţa; dar fiindcă pe acestea nu le fac, apoi mult mai bine este de a se



mărita, decât a sta aşa, căci nici Dumnezeu nu este dispreţuit prin acest fapt, şi niciele nu se vor învăţa a fi mai bune. De la o aşa văduvie nu poate ieşi nimic bun, pecând de la o căsătorie normală, multe bunuri izvorăsc, iar mai presus de orice, princăsătorie va putea să alunge din cugetul său trândăvia, şi să nu mai fie guralivă şiiscoditoare.

Şi de ce oare n-a spus că, de vreme ce unele văduve au căzut, atunci ele trebuie săaibă o mare băgare de seamă, ca nu cumva să pătimească la fel ca acelea, ci le-a

poruncit să se mărite? Pentru că nu împiedică faptul căsătoriei lor. „Ca să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară‖, adică să nu aibă de ce se agăţa. „Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana.‖ Aşadar, pe astfel de văduve el leîmpiedică, nu doar pentru că nu voieşte să fie văduve tinere, ci pentru că nu voieştede a fi fără de treabă, grăind cele ce nu trebuie, şi iscoditoare; cu alte cuvinte, nuvoieşte ca ele să aibă pe diavol de pricină. Dar dacă acestea nu s-ar petrece, nici el

nu le-ar împiedica.

Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are în casă văduve, să aibă grijalor, ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve. (5, 16) Iarăşi numeşte cu adevărat văduve pe cele singuratice, pe cele caren-au de nicăieri nici o mângâiere. Şi de ce oare îndeamnă la aceasta? Căci aşa este

bine. Din acest fapt, două lucruri mari izvorăsc: şi acelea că aveau motiv de a face bine, şi că acestea se întreţineau bine, în acelaşi timp şi Biserica nu se îngreuia.Bine a făcut că a adăugat: „dacă vreun credincios‖, căci nu trebuia a fi îngrijite şihrănite de cei necredincioşi, ca să nu se creadă că au nevoie de ei. Priveşte apoi şicât de încurajator le vorbeşte, căci nu le-a spus de vreo cheltuială mare, sau devreun lux, ci „să aibă grija lor‖, adică să le dea cele strict necesare — „ca Bisericasă nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve‖. Prin urmare, oastfel de credincioasă sau credincios are şi plata ajutorului ce a dat Bisericii,fiindcă, ajutând-o pe aceasta, ajută în acelaşi timp şi pe cele ce le îngrijeşteBiserica, lăsându-i putinţa de a le îngriji cu mai multă îmbelşugare.

„Vreau, zice, ca văduvele tinere‖, ce să facă? Să se desfete? Sau să petreacă înospeţe? Nimic din toate acestea, ci „să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case‖.

Şi cum să chivernisească casa? Apoi, ca nu cumva să-ţi închipui că el le îndeamnăla desfătări, a adăugat imediat: „ca să nu dea nici un prilej potrivnicului spreocară‖. Trebuia ca ele să se ridice mai presus de cele pământeşti, dar fiindcă s -aucoborât mai jos, cel puţin măcar în acestea să rămână.

Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai alescei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura. Pentru că Scriptura zice: „să nu



legi gura boului care treieră‖ , şi: „ Vrednic este lucrătorul de plata sa ―. (5, 17-18)

Sub denumirea de „îndoită cinste‖, de aici, el numeşte îngrijirea, sau mai bine zisacordarea celor necesare. Căci, când el adaugă: „Să nu legi gura boului caretreieră‖, şi: „vrednic este lucrătorul de plata sa‖, aceasta învederează. Prin urmare,şi când zice mai sus: Pe văduve cinsteşte-le (5, 3), el vorbeşte despre îngrijirea deele cu cele necesare. „Ca pe cele ce sunt cu adevărat văduve‖ să le cinstească,adică pe cele ce sunt în sărăcie, fiindcă, cu cât una este mai săracă, cu atât mai multeste văduvă. Pune aici şi cele ale Legii, şi cele ale lui Hristos, ca unele ceconglăsuiesc. Legea spune: „Să nu legi gura boului care treieră.‖ Vezi cum elvoieşte ca dascălul să muncească? Şi nu este altă oboseală şi muncă, ca cele ale lui.Dar cum de pune oare şi ceea ce Hristos a spus: „Vrednic, zice, este lucrătorul de

plata sa‖? Noi însă să nu ne uităm numai la plată, ci şi la aceea cum a poruncit.

„Vrednic este lucrătorul de plata sa‖ , adică vrednic este lucrătorul de hrana, deîntreţinerea sa. Aşa că dacă cineva se dezmiardă sau stă în linişte, nu este vrednic.Dacă cineva nu este ca boul ce treieră, dacă nu duce jugul prin spini şi până la a fistrâns de gât cu el, şi dacă se opreşte mai înainte de a termina lucrul, nu estevrednic. Prin urmare, trebuie să se acorde ajutoare cu îmbelşugare dascălilor pentruîntreţinerea lor, ca nu cumva să şuiere, sau să se moleşească; ca nu cumva,ocupându-se cu cele mici, din această cauză ucenicii să fie lipsiţi de cele mari; caastfel, lucrând cele duhovniceşti, să nu se ocupe deloc cu cele pământeşti. Astfelerau leviţii; ei nu se interesau deloc de cele ale vieţii, precum nici mirenii nu seinteresau de cele ce priveau pe leviţi, şi prin lege se poruncea şi cele privitoare laveniturile lor: zeciuielile (dijmele), cele venite din scule de aur, veniturile

provenite din pârgă, rugăciuni şi celelalte de acest fel. Acelora desigur că le-alegiuit Moise în aşa fel, ca unii ce căutau numai cele prezente; eu însă nimic maimult nu zic că ar trebui să aibă proestoşii, decât hrană şi îmbrăcăminte, ca nucumva să-şi petreacă timpul cu acestea.

Dar oare ce vrea să zică prin „îndoită cinste‖? îndoită cinste către cele văduve, saucătre diaconi (slujbaşi Bisericii), sau, simplu, îndoită cinste înseamnă multă cinste.

Dar noi să nu ne uităm numai la aceea că-i învredniceşte de multă cinste, ci şi lafaptul că a adăugat: „cei ce îşi ţin bine dregătoria‖. Şi ce anume înseamnă cei ce îşiţin bine dregătoria, să ascultăm pe Hristos care zice: „Păstorul cel bun, sufletul său îşi pune pentru oi‖. (loan 10, 11) Aşadar, aceasta înseamnă a ţine binedregătoria, adică a nu cruţa nimic pentru îngrijirea părintească a păstoriţilor.



„Şi mai ales, zice, cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura.‖ Unde suntacum cei ce spun că nu este nevoie nici de cuvânt şi nici de învăţătură, dacăapostolul chiar şi pe Timotei îl îndeamnă la aceasta, zicând: Cugetă la acestea,

ţine-te de acestea, şi iarăşi: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie înaceasta, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă?(4,15-16) Deci tocmai pe unii ca aceştia voieşte apostolul să-i cinstim mai mult decât

pe toţi ceilalţi, pentru care şi motivul îl pune, zicând că mult suferă ei. Când unaltul nici nu priveghează, nici nu se îngrijeşte, ci stă împreună cu ceilalţi în linişteşi nepăsare, iar acela se zbuciumă îngrijindu-se, meditând, şi mai cu seamă dacăeste neîntrecut în cuvintele şi ştiinţele celor de afară, apoi cum nu ar trebui să se

bucure de cinste din partea tuturor şi mai mult decât alţii, când el se lasă sub atâteaosteneli? Acesta este răspunzător înaintea a mii de limbi. Unul, de pildă, 1-a hulit,altul 1-a lăudat, un altul 1-a luat în râs, un altul i-a defăimat ţinerea de minte şicompunerea cuvântului; pentru toate acestea îi trebuie multă putere spre a le răbda

pe toate.

Mare este cu adevărat, şi mai cu seamă mult contribuie spre edificarea Bisericii, dea fi preoţii didactici, sau învăţători ai credincioşilor; iar dacă aceasta nu este, multedin cele ale Bisericii se pierd, sau se răstoarnă pe dos. De aceea, împreună cu celespuse — de a fi primitor şi blând şi de a fi fără de ponos — numără şi aceasta,zicând că trebuie a fi „învăţător‖. Fiindcă, de ce se numeşte el dascăl? Pentru ca săînveţe pe alţii filosofia vieţii. De aceea Pavel a zis: „Şi mai ales cei ce se ostenescîn cuvânt şi întru învăţătură‖, fiindcă este nevoie şi de învăţătură prin cuvânt. Şi decare cuvânt vorbeşte apostolul? Nu vorbeşte de acel cuvânt pompos, şi nici deacela care are în sine iscusinţa sau eleganţa celor din afară, ci de cuvântul care are

într-însul multă putere, de acela care este plin de înţelepciune. În asemenea caz, elnu are nevoie de construcţia frazelor, ci a cugetărilor, cum s -ar zice; nu a uneicondiţii din afară, străine, ci a unei dispoziţii sufleteşti.

Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori. (5, 19) Aşadar, contra celui tânăr trebuie a primi pâra fără mărturii? Contra altoratrebuie numaidecât? Oare nu trebuie întotdeauna a se face ascultările cu toatăexactitatea? Deci ce vrea să spună el aici? „Nu vorbesc de alţii, zice, ci mai ales de

cei bătrâni (presbiteri).‖ Sub denumirea de presbiter, de aici, el nu înţelegedemnitatea, ci vârsta, fiindcă mai uşor păcătuiesc cei tineri decât cei bătrâni. Şicum că aşa este, se învederează de acolo că lui Timotei i se încredinţase BisericaEfesului, şi chiar întreaga naţiune a Asiei; prin urmare, apostolul vorbeşte aici decei bătrâni.



păcătuiesc, fără ca dinainte să vestească ameninţarea de ea, desigur că mulţi ar cădea într -însa.

Dacă şi acum, când ni se cutremură sufletul de frică, şi încă sunt unii care păcătuiesc cu uşurinţă, ca şi cum nici nu ar fi gheenă, dar dacă nici nu s-ar fi spusmai dinainte, şi nici nu ne-ar fi ameninţat, ce rele n-ar face? Astfel că — după cumam spus deseori — gheenă ne arată nouă îngrijirea părintească a lui Dumnezeu, numai puţin decât Împărăţia Cerurilor. Căci gheenă conlucrând împreună cuÎmpărăţia Cerurilor, pe mulţi oameni prin frică îi împinge în Împărăţia Cerurilor.

Aşadar, să nu luăm faptul acesta ca o asprime sau cruzime din parte-I, ci ca o milăşi filantropie mare, ca o îngrijire părintească şi dragoste către noi. Dacă n-ar fiameninţat pe niniviteni pe timpul lui Iona, desigur că n-ar mai fi rămas cetatea lor.Dacă n-ar fi ameninţat cu gheena, cu toţii am fi căzut în gheenă. Dacă n-ar fi

ameninţat cu foc, nimeni n-ar fi scăpat de foc. El voieşte a face cu totul contrarecelor ce grăieşte, ca tu să faci ceea ce voieşte. Nu voieşte moartea păcătosului, canu cumva să cazi în acea moarte. N-a spus numai prin cuvinte, ci a arătat şi faptul,ca astfel să fugim.

Despre deşertăciunea celor prezente, importanţa celor viitoare şi cum putemimita pe Dumnezeu şi despre dragostea lui Hristos către noi, care mai ales se

arată din Sfânta Împărtăşire

Ca să nu creadă cineva că faptul gheenei este numai o ameninţare, ci că gheena există cu adevărat, aceasta, zice, este învederată din faptele întâmplate aici. Sau nuţi se pare că potopul este simbol al gheenei, potopul, zic, care a nimicit totul prinapă? „Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se

î nsurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie‖ (Matei 24, 38),tot aşa era şi atunci.

A fost prezis şi atunci cu mulţi ani mai înainte, precum şi acum se prezice gheenade trei sute de ani sau şi mai mult, şi cu toate acestea nimeni nu este cu băgare deseamă, toţi consideră faptul acesta ca un mit, toţi îl cred ca ceva de râs, nici o frică

nu are cineva, nimeni nu plânge, nimeni nu-şi bate pieptul.

Râul de foc curge în clocote, para îl aţâţă într -una, iar noi râdem, şi nedezmierdăm, şi păcătuim fără sfială. Nimeni nu se gândeşte la ziua aceea,nimeni nu cugetă că cele prezente trec, că toate acestea sunt momentane, deşi, dealtfel, lucrurile ne strigă în fiecare zi şi ne învederează acest adevăr. Morţile cele

mai înainte de timp, schimbările lucrurilor ce se petrec chiar încă trăind noi,



bolile şi alte multe de acest fel nu ne cuminţesc. Şi încă prefacerile acestea le-ar putea vedea cineva petrecându-se nu numai în trupurile noastre, ci chiar înînseşi stihiile lumii. Dar chiar şi în d iferitele faze ale vârstei noastre, noi în

fiecare zi vedem moartea, şi nestatornicia vieţii este caracterizată pretutindeni prin nestatornicia lucrurilor. Niciodată nu rămâne iarnă într -una, niciodatăvară, nici primăvară, nici toamnă într -una, ci toate trec, zboară şi se scurg.

Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voieşti? Poate să spun despre demnităţi,despre împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despreclădirile cele strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despr e soare sau desprelună? Dar nu se sfârşeşte şi ea? Şi chiar soarele nu este eclipsat de multe ori, oarenu se întunecă, oare nu este şi el acoperit de nori?

Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai

sufletul din noi, dar iată că tocmai pe dânsul noi îl neglijăm! Avem o mare îngrijire pentru cele ce se prefac într-una, ca şi cum pare că ar rămâne, în timpce pentru suflet, care rămâne pururea, noi nu facem nici o vorbă, ca şi cum s-ar

preface şi el.

Cutare de pildă, poate face lucruri mari? Până mâine numai, iar după aceastadispare, dovadă cei ce au făcut lucruri mari, iar acum nicăieri nu se mai văd. Viaţaaceasta este o scenă de teatru, şi vis, căci precum când se ridică cortina pe scenateatrului toate se risipesc, şi toate visurile zboară când se arată raza luminii, tot aşaşi acum când se întâmplă sfârşitul unuia, sau sfârşitul obştesc de s-ar întâmpla,toate se strică, toate se nimicesc şi dispar. Copacul pe care 1 -ai plantat rămâne,

precum şi casa ce ai clădit-o rămâne, în timp ce cel ce a clădit casa, ca şi cel ce a plantat copacul se duc şi se nimicesc. Şi astfel petrecându-se lucrurile, noi niciatunci nu ne sfiim, ci toate le facem ca şi cum am fi nemuritori, dezmierdându-neşi petrecând întru desfătări.

Ascultă ce spune Solomon, el care a avut o mare experienţă a faptelor şi alucrurilor prezente. „Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii, am

făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori; mi -am făcut

iazuri, ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii; am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, asemenea şi turme de oi fără denumăr, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim. Am strânsaur şi argint şi număr mare de regi şi de satrapi; am adus cântăreţi şi cântăreţeşi desfătarea fiilor omului mi -am agonisit: o prinţesă şi alte prinţese.‖ (Ecclesiastul 2, 4-8) Nimeni, cu un cuvânt, n-a fost atât de dezmierdat, atât deslăvit; nimeni n-a fost atât de înţelept, şi nimănui nu i-au mers lucrurile aşa de bine,



după cum le-a văzut mai înainte cu mintea sa. Ei, şi ce a fost cu aceasta? Cu nimicnu s-a folosit din toate acestea, ci iată ce spune: „Deşertăciunea deşertăciunilor,toate sunt deşertăciune‖. (Ecclesiastul l, 2) Si priveşte că n-a spus simplu„deşertăciune‖, ci a exagerat cuvântul prin exagerare.

Să-i credem deci lui, vă rog, ca unul ce a ajuns la această convingere în urma uneimari experienţe. Să-i credem, zic, şi să ne îndeletnicim cu acele lucruri, unde nueste deşertăciune, unde este adevăr, unde toate sunt sigure şi statornice, unde toatesunt zidite pe piatră, unde bătrâneţe nu este, unde nu este nimic trecător, unde totulînfloreşte, unde totul creşte şi sporeşte, unde nimic nu este învechit, nimicîmbătrânit, şi nici aproape de sfârşit.

Să dorim, vă rog, pe Dumnezeu cu adevărat, iar nu de teama gheenei, ci cudorinţa de împărăţia Lui. Căci ce poate fi egal, spune-mi, cu a vedea pe Hristos?

Nimic. Ce poate fi egal cu a ne bucura de acele bunuri? Nimic. „Cele ce oc hiul n-avăzut, zice, şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a

gătit Dumnezeu celor ce- L iubesc pe El.‖ (I Corinteni 2, 9) Pe acelea să nestrăduim a le câştiga, iar pe acestea să le dispreţuim. Oare nu de mii de ori ne

învinovăţim pe noi înşine, şi ne spunem că viaţa omenească nu este nimic? Deci dece te ocupi de nimic? De ce suferi necazuri pentru nimic? Poate că vezi clădiristrălucite şi privirea lor te înşală? Uită-te imediat la cer; întoarce-ţi privirea de la

pietre şi coloane spre acea frumuseţe, şi atunci vei vedea că toate acestea de aicisunt lucruri de furnici şi ţânţari. Filosofează cu privirea; ridică-ţi cugetul spre celedin cer, şi de acolo dacă se poate priveşte spre clădirile cele strălucite de aici, şi veivedea că nu sunt nimic, ci numai nişte jucării de copii mici.

Vezi cât de uşor, cât de curat şi cât de luminos este aerul, cu cât te ridici mai sus?Acolo, deci, îşi au casele, acolo îşi au sălaşurile cei ce fac milostenie. Toate cele deaici se nimicesc cu desăvârşire la înviere, sau mai bine zis chiar şi mai înainte de

înviere în trecerea timpului s-au stricat, s-au descompus şi au dispărut. Ba chiar şimai înainte de timp, adică în floare fiind, de multe ori un cutremur bunăoară le -adărâmat la pământ, sau un foc le-a prefăcut în cenuşă. Căci nu numai în vârstaomului sunt morţi premature, ci şi în clădiri, şi de multe ori cele stricate şi hârbuite

rămân neclintite la cutremurul pământului, pe când cele ce strălucesc, cele clăditedin nou şi bine întărite, numai de un singur tunet s-au clătinat şi au căzut, şi aceastadupă iconomia lui Dumnezeu, cred, ca nu cumva să cugetăm lucruri mari despreclădirile ce le ridicăm.

Vrei şi altfel să nu fii mâhnit? Vino atunci la clădirile obşteşti, la care şi tu teîmpărtăşeşti deopotrivă; că nici o casă nu este mai frumoasă decât clădirile



obşteşti, stai acolo cât timp vei voi, fiindcă acelea sunt ale tale; ale tale sunt,împreună cu ale celorlalţi, sunt obşteşti, iar nu particulare. „Dar acestea, zici tu, nuîncântă privirile.‖ Nu încântă, mai întâi din cauza deprinderii, iar după aceea dincauza lăcomiei. Aşadar, lăcomia încântă privirile, şi nu frumuseţea. Aşadar,

încântarea privirilor este lăcomia, şi dorinţa de a-ţi însuşi cele ale altora.

Deci, până când ne vom alipi de acestea? Până când ne vom ţine strânşi de pământ,şi întocmai ca viermii ne vom tăvăli în mocirlă? Dumnezeu ne-a dat trupul făcutdin pământ, ca să-1 ridicăm la cer, iar nu ca printr-însul să tragem sufletul la

pământ. Pământesc este trupul meu, dar dacă vreau, va deveni ceresc. Şi de aici priveşte de câtă cinste ne-a învrednicit pe noi, dacă ne-a acordat o astfel de favoare. „Eu am făcut, zice, pământ şi cer; îţi dau însă şi ţie dreptul de a crea: fă pământul cer, căci poţi.‖ „Cel ce face toate şi le întocmeşte‖ (Amos 5, 8) — cuvinte ce sunt spuse pentru Dumnezeu — însă această putere a dat-o şi oamenilor,

precum de pildă un părinte iubitor de fiu fiind zugrav, ar zugrăvi nu numai elsingur, ci voieşte ca şi pe fiul său să-1 înveţe la fel. „Eu ţi-am făcut, zice, trupfrumos; fă şi tu sufletul frumos.‖

„A zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă şi pomi roditori‖ (Facere l, 11), zi şi tu: „să răsară pământul rod la fel, şi va răsări ceea ce vei vrea să

prăseşti‖.

„Eu fac vara, zice, Eu fac negura, Eu împuternicesc tunetul, Eu mişc vântul, Euam făcut marea şi pe dragonul ce se desfată în ea — adică pe diavolul. Dar nici

pe tine nu te-am lipsit de această putere. Desfată-te şi tu dacă voieşti cu el, căci poţi să-1 legi ca pe o pasăre.

Fac să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni; deci imită- Mă şi tu. Dă dinale tale şi celor buni şi celor răi.

Fiind batjocorit, Eu sufăr şi fac bine celor ce Mă batjocoresc; imită- Mă şi tu,căci poţi. Fac bine, nu pentru răsplată; imită- Mă şi tu, şi să nu faci binele pentrurăsplată.

Am aprins luminători pe cer; aprinde şi tu astfel de luminători, căci poţi.

Luminează pe cei rătăciţi, căci a Mă cunoaş te pe Mine este mai mare binefacere decât a vedea soarele de pe cer.



Amin.

din ―Tâlcuiri la Epistola Întâi către Timotei‖

sfântul ioan gură de aur – mărgăritare duhovniceşti despre păcat, patimi, pocăinţă,...

Documents