caiet_cursant

CAIETUL CURSANTULUIPENTRU MODULUL 2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiProgramul de formare profesională continuă de tip specializare în

practica asistenţei medicale comunitare : caietul cursantului pentru Modulul 2 : Lucrul asistentului medical comunitar cu comunitatea / Mona Moldovan, Vasilica Constantinescu, Mircea Alexiu, ... - Bucureşti : ADD Media Communication, 2015ISBN 978-606-93357-9-6

I. Moldovan, MonaII. Constantinescu, VasilicaIII. Alexiu, Mircea

614.1

COLECTIVUL DE AUTORI:

Mona MOLDOVANVasilica CONSTANTINESCU

Mircea ALEXIUDoina MERLĂ

Ion Petru MILOŞZita MOLNAR

BUCUREȘTI, 2015

Realizat în cadrul proiectului cu titlul “EFIACCES”, ID: POSDRU/125/5.1/S/127671, Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, “Investește în oameni !”, Axa prioritară 5, Domeniul Major de Intervenție 5.1 „Dezvoltarea şi implementarea măsurilor active de

ocupare”

INTRODUCERE

Acest caiet, în care sunt prezentate aspectele din modulul 2 din cadrul Programului de formare în specializarea de asistent medical comunitar, a fost dezvoltat având la bază următoarele unităţi de competențe prevăzute de standardul ocupațional al ocupației de asistent medical comunitar Cod COR: 325301.

• competenţa generală 3: „Comunicarea interactivă cu toţi actorii de la nivelul comunităţii”

• competenţa specifică 1 : » dentificarea nevoilor de îngrijiri de sănătate la nivelul comunităţii »Acesta prezintă participantului la curs modalităţile de identificare a nevoilor comunităţii, evaluând starea de

sănătate, ierarhizând problemele de sănătate şi stabilind priorităţile de acţiune. Totodată îi furnizează asistentului medical comunitar instrumente în vederea stabilirii modului de comunicare cel mai adecvat atât cu beneficiarii serviciilor de îngrijiri, cât şi cu aparţinătorii şi alţi parteneri instituţionali – medic de familie, primar, DSP, etc.Modulul este structurat în patru sesiuni, fiecare cu durata de 120 de minute, cu conținut atât teoretic, cât și practic,care abordează tematica relaţiei asistent medical comunitar-comunitate.

În cadrul primei sesiuni – “Procesul de comunicare în asistenţa medicală comunitară”, cursanţilor le sunt prezentate cele mai eficiente tehnici de comunicare, barierele care pot apare în comunicare şi modalităţile de a le depăşi, problematica grupurilor vulnerabile şi modul de comunicare cu acestea.În continuare în cadrul celei de a doua sesiuni le este prezentat cursanţilor cadrul etic şi deontologic al profesiei de asistent medical comunitar şi câteva aspecte privitoare la drepturile pacienţilor, conform legislaţiei în vigoare.În cadrul celei de a treia sesiuni, începe abordarea comunităţii prin catagrafierea populaţiei, identificarea grupului ţintă, lucrul cu grupurile vulnerabile, oferind asistentului medical comunitar tehnicile de bază ale lucrului cucomunitatea.

În cadrul celei de a patra sesiuni, cursanţii vor învăţa să utilizeze metodologia de evaluare a stării generale de sănătate a comunităţii să iniţieze tipuri diferite de îngrijiri: de sănătate şi să elaboreze un raport privind sănătatea întregii comunităţi pe baza indicatorilor de morbiditate, mortalitate şi stil de viaţă.

CAIETUL CURSANTULUI PENTRU MODULUL 2 | 3

STRUCTURA MODULULUI 2MODULUL 2 – LUCRUL AMC CU COMUNITATEAOBIECTIVE DE REFERINȚĂ:La sfârşitul modulului II participanții vor fi capabili:

• Sa stabileasca cu maleabilitate modul de comunicare cel mai adecvat con-form normelor în vigoare.• Sa comunice permanent cu beneficiarii serviciilor de îngrijiri/aparţinători, conform ghidurilor şi

protocoalelor de practică• Sa menţina cu empatie și promptitudine legătura cu actorii de la nivelul comunităţii, în baza

parteneriatelor sau acordurilor de colaborare existente la nivel local prin schimbul de informaţii cu persoane şi instituţii externe, respectand confidenţialitatea datelor

• Sa respecte principiile de etica si deontologie medicala• Sa identifice nevoile comunităţii cu corectitudine si atenţie distributivă, prin analiza principalelor

fenomene demografice şi de morbiditate ale populaţiei, evaluând starea de sănătate, ierarhizând problemele de sănătate şi stabilind priorităţile.

Sa planifice cu atentie acţiunile de îngrijire necesare conform ghidurilor şi protocoalelor de practică, în funcţie de nevoile identificate si de particularităţile individuale şi contextuale, cu implicarea beneficiarului.

TITLUL SESIUNII ȘI CONȚINUTUL TIMP COMPETENȚĂ CONFORM S.O. COD C.O.R. 325301

Sesiunea nr.1 – Procesul de comunicare în asistenţa medicală comunitară1.1 Tehnici de comunicare, bariere în comunicare1.2. Abordari speciale în comunicare – comunicarea cu beneficiarul, comunicarea cu populaţia1.3 Comunicarea cu alţi actori ai comunităţiiObiective operaţionale:La sfârșitul sesiunii participanții vor fi capabili să:

• cunoască şi să utilizeze cele mai eficiente tehnici de comunicare • identifice şi să îndepărteze barierele care pot apare în comunicarea cu

beneficiarul, comunicarea cu populaţia• comunice cu grupurile vulnerabile- in funcţie de problemele fiecăruia• utilizeze tehnicile de negociere pentru a obţine rezultate bune în

procesul comunicării

120 min

G3.Comunicarea interactivă cu toţi actorii de la nivelul comunităţii

Sesiunea nr.2 – Etică şi deontologie în asistenţa medical comunitară2.1 Etică medicală- Principiile eticii medicale, Aplicarea principiilor eticii profesionale în activitatea de îngrijiri comunitare2.2 Conceptul de deontologie, Coduri profesionale de etică şi deontologie profesională, Obligaţii etice si deontologice, 2.3 Aspecte de deontologie profesională reglementate în România2.4 Drepturile pacientuluiObiective operaţionale:La sfârșitul sesiunii participanții vor fi capabili să:

• Cunoasca principiile şi valorile etice care guvernează practica îngrijirilor de sănătate comunitare

• Integreze etica şi deontologia profesională în activitatea de zi de zi în cadrul îngrijirilor de sănătate comunitare

• Cunoasca şi sa respecte drepturile pacienţilor în practica îngrijirilor de sănătate comunitare

120 min

G3.Comunicarea interactivă cu toţi actorii de la nivelul comunităţii


Sesiunea nr.3 – Comunitatea şi populaţia ţintă3.1 Comunitate şi nursing comunitar3.2 Grupul ca parte a comunităţii - noţiuni de psihologie a grupurilor, tehnici de lucru cu grupurile, grupuri vulnerabile3.3 Catagrafierea populaţiei şi stabilirea grupului ţintăObiective operaţionale:La sfârșitul sesiunii participanții vor fi capabili să:

• identifice trăsăturile caracteristice ale comunităţii• înţeleagă şi aplice principiile nursingului comunitar• înţeleagă şi să lucreze cu grupurile vulnerabile • efectueze catagrafierea populaţiei din comunitate şi să-şi stabilească

grupul ţintă

120 min

S1. Identificarea nevoilor de îngrijiri de sănătate la nivelul comunităţii

Sesiunea nr.4 – Diagnosticul comunităţii 4.1 Metodologia de evaluare a stării generale de sănătate4.2 Noţiunea de alterare a stării de sănătate : boală, deficienţă, incapacitate, handi-cap;4.3 Tipuri de îngrijiri: de sănătate, pe etape ale vieţii, îngrijiri ale persoanelor cu nevoi speciale, îngrijiri paliative4.4 Model de raport de sănătate publicăObiective operaţionale:La sfârșitul sesiunii participanții vor fi capabili să:

• utilizeze metodologia de evaluare a stării generale de sănătate a comunităţii

• evidenţieze deosebirile dintre boală, deficienţă, incapacitate, handicap• iniţieze tipuri diferite de îngrijiri: de sănătate, pe etape ale vieţii, îngrijiri

ale persoanelor cu nevoi speciale, îngrijiri paliative• elaboreze un model de raport de sănătate publică• iniţieze programe de analiză şi intervenţie

120 min

S1. Identificarea nevoilor de îngrijiri de sănătate la nivelul comunităţii


SESIUNEA NR.1 PROCESUL DE COMUNICARE

Vocea este unul dintre cele mai puternice instrumente pe care le posedăm. O comunicare clară, persuasivă este vitală pentru calitatea îngrijirilor de sănătate. Ceea ce spun asistenții medicali comunitari membrilor comunității, le oferă acestora cunoștințe pentru a înțelege și a lucra împreună pentru scopuri comune. Abilitățile de comunicare puternice duc oamenii pe calea de la conștientizare la sprijin în acțiune. Abilitățile de comunicare sunt printre primele instrumente pe care asistenții medicali comunitari trebuie să le posede pentru a îmbunătăți sănătatea în comunitate.

Privită ca proces, comunicarea consta în transmiterea şi schimbul de informaţii (mesaje) între persoane. Comunicarea, înseamnă a spune celor din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anumit lucru şi care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ţi atinge ţelurile. In acest sens, a comunica înseamnă şi a tăcea, a aştepta răspunsul

Comunicarea, este definită – de către majoritatea specialiştilor - ca un proces prin care un emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.

Încercând să confere comunicării o nuanţă de riguoare, Şcoala de la Palo Alto, a formulat principii (axiome) ale comunicării. Acestea sunt:

• „comunicarea este inevitabilă” sau „non-comunicarea este imposibila”; conform acestui principiu tot omul comunică, orice comportament are valoare comunicaţională, indiferent dacă există sau nu indici, semne sau semnale.

• „comunicarea se dezvolta pe doua planuri: planul conţinutului şi planul relaţiei. Primul oferă informaţii, iar al doilea oferă informaţii despre informaţii”

• „comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni cauzăefect sau stimul-răspuns”; aceasta se datorează faptului că, omul, comunică în fiecare moment cu întreg trecutul sau şi cu toate experienţele acumulate.

• „comunicarea se bazează atât pe informaţie în forma digitală (procesată de sistemul nervos central), cât şi pe informaţie analogică (procesată de sistemul neurovegetativ)”

• comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar schimburile care au loc între ei pot fi simetrice sau complementare”; în schimburile simetrice, partenerii comunica de pe poziţii de egalitate, iar în schimburile complementare, adoptă comportamente compatibile sau joaca roluri distincte, au putere diferită, statut social sau ierarhic diferit.

• comunicarea implică procese de acomodare şi ajustare a comportamentelor”; oamenii sunt diferiţi, percep diferit realitatea şi au interese și obiective diferite.


ÎN ASISTENŢA MEDICALĂ COMUNITARĂ 1

Tipurile de comunicare

Există o mare varietate de forme ale comunicării, clasificate după diverse criteria. Una din clasificări este următoarea:

• comunicarea intrapersonală: se referă la felul în care comunicăm cu noi înşine.

• comunicarea interpersonală: se referă la comunicarea cu cei din jurul nostrum.

• comunicarea în grup restrâns: se referă la comunicarea cu trei sau mai multe persoane. In acest caz: se lucrează împreună pentru a se ajunge la un consens; se stabileşte o anumită convingere de grup; se lucrează împreună pentru a rezolva probleme.

• comunicarea publică: se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de comunicare de care oamenii se tem cel mai mult. Când comunicăm în acest fel primim mai multe conexiuni inverse (feed back).

• comunicarea în masă: presupune comunicarea prin mass - media. Acest tip de comunicare implică următoarele: comunicarea se face prin intermediul radioului, televiziunii, filmelor, ziarelor, revistelor etc.; vorbitorul şi auditorul sunt izolaţi şi, astfel, conexiunea inversă este limitată.

In cadrul acestor tipuri de comunicare, dar mai ales în cea interpersonală, regăsim comunicarea verbală, comunicarea nonverbală si comunicarea scrisa.

Comunicarea verbală

Comunicarea verbală reprezintă modalitatea cea mai întâlnită ca formă de comunicare. Comunicarea verbala are în centrul demersului său limbajul articulat (vorbirea) şi limbajul vocal nearticulat (paralimbajul).Vorbirea, reprezintă cea mai simplă şi mai evoluată modalitate de exprimare a nuanţelor afective dar şi a gândirii abstracte, raţionale. Paralimbajul include diverse modalităţi sonore (volum, ton etc.),ritm, intensitate, fluenţă,viteză, folosirea pauzelor etc.; reprezintă un bogat mijloc expresiv comunicativ în cadrul unui dialog. Se apreciază ca 39% din înţelesul comunicării este afectat de paralimbaj.

Comunicarea nonverbală

Abordarea comunicării nonverbale porneşte de la câteva principii cu caracter general şi, anume:

• comunicarea nonverbală este determinată cultural;

• comunicarea nonverbală poate să se afle în conflict cu mesajele verbale;

• mesajele nonverbale sunt în mare măsură incoştiente;

• canalele comunicării nonverbale sunt importante în comunicarea sentimentelor şi atitudinilor.

În cadrul procesului de comunicare, limbajul nonverbal are următoarele funcţii:

• de a accentua comunicarea verbală; să completeze mesajul transmis verbal;

• în mod deliberat, poate să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale;

• poate regulariza fluxul comunicaţional şi poate pondera dinamica proprie comunicării verbalizate;


1

• repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale;

• comunicarea nonverbală nu poate substitui aspecte ale comunicării verbale.

Canalele prin care se transmite comunicarea nonverbală:

• corpul (ex. mişcări ale capului)

• privirea (tipuri de privire – somnolentă, fixă, mobilă, evazivă, cu coada ochiului, cu ochii închişi sau mijiţi)

• faţa (mimica, gura, zâmbetul, râsul);

• trunchiul (bustul, umerii şi bazinul);

• hainele (stilul „uniforma”, adaptarea la mediu, nota personală, zile cu ţinută neconvenţională).

Comunicarea în domeniul sănătății reprezintă studiul modului în care informațiile referitoare la sănătate sunt generate și diseminate, precum și modul în care aceste informații afectează indivizii, grupurile comunitare,instituțiile și politicile publice.

Comunicarea în domeniul sănătății este necesară, ea fiind baza unei îngrijiri de calitate. În fiecare zicomunicăm la domiciliu, la locul de muncă, sau la școală. Comunicarea vine prin diferite canale - de la prieteni,familie, colegi, Internet și mass media - și aduce o varietate de mesaje. Acordăm o atenție selectivă comunicărilor pe care le primim, și căutăm informații care sunt relevante pentru nevoile noastre.

Asistenții medicali comunitari trebuie să fie în măsură să identifice contextul, canalele, mesajele și motivelecare vor motiva beneficiarii îngrijirilor să țină seama și să folosească informațiile pentru sănătate - fie promovândprogramele de sanatate pentru populatiile vulnerabile, fie educând pacientii cu privire la comportamente sănătoase.

Consecințele problemelor comunitare de sănătate pot fi împărțite în funcție de impactul pe care îl au asupra unui eveniment, în tipuri primare și secundare. Consecințele primare afectează oamenii în mod direct. De exemplu,dacă o adolescentă devine gravidă, o consecință primară este sarcina ca atare, și a doua este viitorul ei.Consecințele secundare afectează persoanele mai puțin direct. În exemplul de de mai sus, o consecință secundarăar putea fi impactul sarcinii asupra prietenilor adolescenți, care pot reacționa diferit la această situație.

Pentru populație, comunicarea în domeniul sănătății este importantă pentru:

A. Sensibilizarea comunității

De multe ori, oamenii nu sunt conștienți de amploarea problemelor comunității. De exemplu, s-ar putea crede căalimentarea cu apă este pură, când, în realitate, apa conține un nivel inacceptabil de microorganisme. Membrii comunității nu pot avea un impact asupra unei probleme, cu excepția cazului în care o înțeleg. De exemplu, în cazulrenunțării la fumat, unui individ i se poate spune să nu mai cumpere țigări, să încerce gumă sau patch-uri, sau să renunțe la fumat de dragul copiilor lor. Toate aceste mesaje pot deveni rapid confuzante și descurajatoare pentru ceinesiguri cu privire la calea corectă de a renunța la fumat, scăzând probabilitatea ca orice fel de acțiune să aibă loc.Deci, este important ca mesajul transmis să fie clar, să arate modul în care problema afectează oamenii din comunitate, și să descrie cele mai bune acțiuni pentru rezolvarea problemei.


B. Influențarea opiniei publice

Prezentarea un caz important pe o problemă de sănătate poate influența populația, aducându-o mai aproape depunctul de vedere medical. Atunci când pentru comunitate devine evident că o problemă este importantă, că aceasta nu este în prezent abordată, și că sunt disponibile soluții viabile, opinia publică va merge în direcția mesajului comunicat. Unele modalități de a face acest lucru includ și necesitatea comunicării consecințelor problemeiprezentate, și folosirea mass-mediei.

C. Mobilizarea comunității: obținerea sprijinului și generarea acțiunii

Odată ce oamenii au înțeles o problemă și modul cum îi afectează, este mult mai ușor de a obține sprijin. De exemplu, în cazul în care într-o comunitate apare un caz de meningită West Nile, conștientizarea gravității problemei va mobiliza nu numai membrii comunității, instituțiile comunitare, ci și cele de la nivel județean și național: autorități locale și județene, direcții de sănătate, Ministerul Sănătății, Institutul Cantacuzino, autorități sanitar veterinare. Populația la nivel comunitar va raporta cazurile de păsări și animale moarte autorității locale și medicului veterinar. Informațiile colectate de la populație sunt transmise la Direcția de Sănătate Publică, care informează rețeaua medicală județeană despre confirmarea unui caz. Autoritatea locală va lua măsuri de combatere a populației de țânțari. Astfel, o comunicare exactă și convingătoare pe o problemă de sănătate, poate aduce sprijinul necesar alcomunității.

1.1 Tehnici de comunicare, bariere în comunicare

Comunicarea este transferul de informații între oameni. Practica asistenței medicale utilizează comunicarea constantă între asistentă și pacient, familia pacientului, infirmiere, medici, etc. Comunicarea în profesia de asistență medicală poate fi un proces complicat, și există frecvent posibilitatea de a trimite sau primi mesaje incorecte. Este esențial să cunoaștem componentele cheie ale procesului de comunicare, cum să ne îmbunătățim abilitățile, șiproblemele potențiale care conțin erori în comunicare.

Comunicare de succes are trei componente majore: un expeditor, un receptor, și un mesaj. În practica medicală, avem adesea o mare de informații pentru a le trimite altora într-o perioadă scurtă de timp. Pentru a faceacest lucru în mod eficient, trebuie să știm că există factori care ar putea influența modul în care este interpretatmesajul nostru. Trebuie să luăm în considerare mediul în care are loc comunicarea, experiențele din trecut șipercepțiile personale atât ale expeditorului cât și ale destinatarului, timpul limită de transmitere a mesajului, etc.

Discontinuitatea în comunicare poate duce la rezultate negative. Știm cu toții cât de important este să dămun raport detaliat al evoluției clinice a unui pacient tuturor membrilor din echipa de asistență comunitară.

În situațiile în care acest lucru nu se produce și informații importante nu sunt transmise, medicamentele,intervențiile sociale specifice,etc. pot fi ratate. De exemplu, asistenta medicală nu a informat echipa că un beneficiara căzut, nefiind supravegheat din cauză că locuiește singur. Prin urmare, nu a avut loc și o evaluare socială, în vederea unei intervenții specifice (de ex., asistent social personal). Pacientul a căzut din nou și a fost rănit. Acest lucru ar fi putut fi prevenit dacă ar fi avut loc comunicarea dintre membrii echipei.


Este un lucru cunoscut că încrederea pacienților și a familiilor lor este o parte importantă a unei îngrijirieficiente. În cazul în care nu au încredere în asistenta medicală, orice comunicare s-ar încerca, ar putea să nu fieluată în considerare. Pentru aceasta se pot lua măsuri pentru a câștiga increderea lor. Ele pot părea simple și de la sine înțeles; cu toate acestea, în practica medicală cu volum mare de intervenții ele nu sunt respectate întotdeauna.

Primul pas spre o comunicare eficientă în asistența medicală este onestitatea. Nu trebuie spus unuibeneficiar că veți trece să-i măsurați semnele vitale, dacă nu sunteți siguri, iar în cazul în care nu puteți merge,trebuie să explicați de ce. Promisiunile făcute, trebuie păstrate. Alți factori importanți pentru o comunicare eficientă sunt disponibilitatea și capacitatea de reacție. Pacienții si familiile lor devin nerăbdători și, uneori, supărați atunci când simt că sunt ignorați. Uneori, aceste sentimente nu sunt rezonabile, dar, uneori, ele sunt justificate.

80% din procesul de comunicare este non-verbală. Trebuie să fim atenți la limbajul corpului nostru, contactul vizual,și tonul vocii atunci când abordăm beneficiarii și familiile lor. Acest lucru, de asemenea, este adevărat atunci când împărtășim informația în cadrul echipei de îngrijiri comunitare.

Conflictul dintre membrii echipei are impact asupra beneficiarilor și poate fi prevenit sau corectat dacă suntem conștienți de modul în care atitudinea noastră poate fi interpretată.

Cel mai important, asistenții medicali comunitari, ca și ceilalți profesioniști din sănătate, trebuie să fie empatici cu ceipe care îi au în grijă.

Bariere în calea unei comunicări eficiente în sănătate

Nevoia de a comunica cu semenii reprezintã acea necesitate de a schimba informaţii cu semenii din punct de vedere fizic şi intelectual. Comunicarea se manifestã prin toate expresiile, verbale şi non-verbale. Exemplu: forme de comunicare sunt considerate: mersul, postura, veştmintele.

Comunicarea verbalã se referã la articularea cuvintelor, fonaţia (inflexiunea vorbirii).

Comunicarea non-verbalã reprezintã capacitatea psihicã de a transmite atitudini corporale, gesticã, mimicã. Ea poate fi consideratã „ limbajul corpului”, deoarece se exprimã prin : privire, posturã şi mers.

Comunicarea eficientă în sănătate poate fi împiedicată prin:

Bariere ce țin de factori fizici:

• deficienţe verbale (balbismul, bolile laringiene)

• deficienţe acustice (hipoacuzia, surditatea)

• ora din zi (din cea de-a doua parte a zilei co-municarea devine mai dificilă datorită acumulării oboselii)

• mediul în care are loc comunicarea este necorespunzător (frig, zgomot, lumină insuficientă)

• folosirea materialelor informaţionale este inadecvată (fluturaşi informativi cu termeni tehnici, aşezarea anunţurilor în locuri puțin vizitate și puțin vizibile, etc.)


Bariere ce țin de factori interni:

• implicarea afectivă (atât implicarea pozitivă cât şi cea negativă, precum şi felul în care ea este percepută de către beneficiar)

• frica (teama asistentului medical comunitar că, prin ceea ce comunică, ar putea intra într-o situaţie neplăcută, sau cea a beneficiarului - că ar putea auzi lucruri neconvenabile, vor perturba mesajul)

• presupuneri subiective (dacă beneficiarul crede că asistentul medical comunitar îi este ostil sau indiferent şi mesajul va fi distorsionat)

• între asistenta medicală comunitară și beneficiar există deosebiri de pregătire (asimetria informațională)

• utilizarea unor cuvinte şi expresii inadecvate care creează confuzie beneficiarului (vocabularul incomplet sau prea tehnicist)

• rutina care influenţează receptivitatea asistentului medical comunitar.Bariere create de beneficiar:

• tentativa de a-şi ascunde emoţiile în faţa asistentului medical comunitar;

• teama de a fi pus într-o situaţie jenantă;

• teama de a fi bolnav; Bariere economice

• acces limitat la Internet: Internetul a devenit canalul de primă alegere în întreaga lume pentru furnizareade informații. Cu toate acestea, în România, în anumite comunități, dar chiar și în țările dezvoltate, accesul la Internet este în continuare prea costisitor, sau chiar indisponibil. Mai mult decât atât, deși există informațiidin abundență privind sănătatea, Internetul nu este încă la îndemâna celor cu resurse puține. Având în vedere importanța internetului în difuzarea informațiilor vitale de sănătate, ar trebui să crească efortul de a aduce accesul la Internet în comunitățile rurale.

Bariere datorate poziţiei sociale a asistentului medical comunitar sau a beneficiarului

• imaginea pe care o are asistentul medical comunitar sau beneficiarul despre sine şi despre interlocutorul său

• sentimentele şi intenţiile cu care interlocutorii participă la comunicare

1.2. Abordări speciale în comunicare – comunicarea cu beneficiarul, comunicarea cupopulaţia

Comunicarea cu beneficiarul

Comunicarea interpersonalã eficientã între asistentul medical comunitar şi beneficiar este una dintre cele mai importante elemente pentru imbunatatirea rezultatelor îngrijirii şi de creştere a aderenţei la tratament. Pacienții care înțeleg natura bolii lor si tratamentul acesteia, și care cred cã asistentul medical comunitar, în acest caz, este


preocupat de bunãstarea lor, aratã o mai mare satisfactie faţã de grija primitã si sunt mai susceptibili de a se conforma cu tratamentul.

O comunicare eficientă se bazează pe empatie, ceea ce va duce la câştigarea încrederii beneficiarului şi ladezvăluirea completă a informațiilor legate nu numai de boală, dar şi de mediul familial sau social. Asistentul medical comunitar trebuie să se asigure că pacientul înțelege starea sa medicală, motivele din spatele recomandărilor legate de tratament, şi să furnizeze consilierea necesară pentru aderarea pacientului la tratamentul prescris.

Comunicarea terapeuticã

Comunicarea între asistenții medicali comunitari și bolnavi urmãrește sã stabileascã o relaţie interpersonalã între aceștia. Atunci când relaţiile interpersonale sunt pozitive, existã posibilitatea unei îngrijiri mai bune. La baza acestor relații trebuie sã se regãseascã:

• respectul fațã de pacient

• limbajul folosit trebuie sã fie pe înţelesul acestuia;

• toate tehnicile se aplicã atunci când pacientul este cooperant;Comunicarea terapeuticã respectã urmãtoarele etape:

• ascultarea pasivã – începe când asistentul medical comunitar se aşeazã în faţa bolnavului, îi susține privirea şi îi va inspira încrederea

• acceptarea ideilor bolnavului fãrã a le judeca – mimica şi gestica asistentului medical comunitar trebuie sã arate empatie

• adresarea de întrebãri –vor fi legate de subiect, vor fi puse numai dupã ce bolnavul terminã de relatat simptomele, se va ţine cont de rãspunsul bolnavului

• focalizarea – constã în ghidarea mesajului spre o singurã problemã de sãnãtate, consideratã cea mai importantã

• recapitularea – este ultimul pas al comunicãrii terapeutice şi constã în punctarea principalelor idei discutate.

Comunicarea cu persoane din grupurile vulnerabileComunicarea cu persoane aparţinînd grupurilor vulnerabile, asa cum sînt ele definite in actele normative, nu

reprezintă o problemă în sine, evaluarea şi găsirea soluţiilor pentru rezolvarea unui moment critic în comunicare sînt fireşti pentru orice relație interpersonală.Asistentul medical comunitar trebuie să plece de la ideea că o persoană care depinde de alţii din punct de vedere social, medical și economic poate avea resentimente față de cei din jur, sau față de instituțiile cu care trebuie să colaboreze.

Astfel, asistentul medical comunitar trebuie să ţină seama de faptul că persoanele vulnerabile pot avea scăzut sentimentul respectului de sine și că o bună abordare față de aceștia este empatia.Situaţia, conţinutul mesajului, importanţa mesajului fac ca reacţiile fiecăruia dintre cei doi parteneri de dialog să fie în funcție de valorile fiecăruia, de educație, de cultură. Mesajul asistentului medical comunitar către persoana vulnerabilă poate avea caracter formal (oficial) dar nu restrictiv, pentru a avea o relație bazată pe încredere.


În comunicarea dintre profesionişti şi persoane din grupuri vulnerabile putem vorbi de fapt despre trei mesaje: mesajul dorit a fi transmis de către emiţător, care trecut prin filtrul culturii, prejudecaţilor, experienţei, stereotipiilor acestuia ia forma aşa numitului mesaj observabil. Dat fiind că cei doi interlocutori au, de cele mai multe ori coordonate profesionale, educaţionale, psihologice, motivaţionale, economice, religioase, de mediu diferite mesajul observabil va fi filtrat de către receptor prin propria cultură, valori etc, luând forma mesajului interpretat.Principala problemă în comunicarea din această categorie este că mesajul dorit, mesajul observabil şi mesajul interpretat, deşi ar trebui să fie identice, de cele mai multe ori diferă foarte mult.

Pentru a face ca aceste trei mesaje să se apropie căt mai mult asistentul medical comunitar şi ceilalti profesionişti e bine să fie conştienţi atît de propriile valori, stereotipuri şi cultură cît şi de cultura , valorile şi stereotipurile interlocutorului.

Situaţii posibile care influenţează negativ comunicarea pe persoane aparţinînd unor grupuri vulnerabile:

• dificultăţi de exprimare datorate unor deficienţe fizice şi/sau senzoriale;

• obişnunţa de a face presupuneri despre ceilalţi oameni;

• starea psihică a partenerilor de dialog;

• lipsa informaţiilor din institutiile publice;

• campanii de informare insuficiente;

• ”campanii” informale negative privind persoane aparţinînd grupurilor vulnerabile;

• lipsa informaţiilor privind drepturile şi serviciile sociale şi accesul la acestea;

• lipsa de cooperare;

• solicitări abuzive sau rău înţelese

• lipsa corelării informaţiilor între profesioniştii din domeniul sănătăţii şi cei din domeniul social

Este important ca asistenţii medicali comunitari să elimine cauzele care conduc la o ascultare ineficientă:

• întreruperea relatării;

• ascultarea cu ironie;

• aparenta ascultare (ochi îndreptaţi spre vorbitor, dar cu gândul în altă parte) ;

• mimica feţei îngheţată;

• luarea notiţelor în timpul relatării;

• a fi preocupat de altceva în timp ce celălalt vorbeşte (desenare, răsfoirea unei cărţi etc.) ;

Comunicarea cu grupuri afectate direct de problemă

La orice problemă de sănătate în comunitate, unii oameni sunt afectați mai mult decât alții. Sarcina la adolescente, de exemplu, are o populația certă expusă riscului: adolescenții activi sexual. Pentru a ajunge la acest grup, mesajul ar trebui să fie îndreptat specific către adolescenți, și adaptat să reliefeze punctele pe care adolescenții le găsesc cele mai importante pe această temă. Este important ca mesajul să conțină informații pe care acest grup


să le adopte, pentru a rezolva problema în propria lor comunitate. De multe ori, unul din motivele pentru caremesajele de educație pentru sănătate comunitară nu au success, se datorează faptului că persoanele cele maiafectate de problemă, nu cred că au puterea de a-și schimba situația. Un mesaj direct și puternic pentru acest gruppoate face minuni pentru o inițiativă de dezvoltare sănătoasă a comunității.

Comunicarea cu bolnavi cu diferite patologii

O abordare specialã în comunicare este legatã de patologia care reprezintã o barierã în calea unei comunicãri eficiente şi care se regãsesc în accidente vasculare, în senilitate, traumatisme craniocerebrale, etilism cronic, tumori cerebrale sau în aterosclerozã cerebralã.

Diagnosticul în acest caz este de comunicare ineficientã la nivel intelectual şi apare în:

• tulburãri de ordin senzorial – cecitatea ( scãderea acuitãţii vizuale), surditatea ( scãderea acuitãţii auditive), absenţa gustului, anosmia ( lipsa mirosului), cacosmie ( miros perceput urât), hipo sau hiperestezie;

• tulburãri motorii – pareza ( scãderea funcţiilor motorii musculare) şi paralizia ( dispariţia totalã a funcţiilor motorii musculare).

• tulburãrile de limbaj – afazia ( incapacitatea de a pronunţa anumite cuvinte), dizartria ( nu pronunţã corect cuvintele), dislalia ( nu pronunţã anumite sunete din cuvinte), bradilalia

• (vorbeşte rar ), mutismul ( nu comunicã), ticuri verbale ( bâlbâiala).

• tulburãri afective – agitaţie, nelinişte, anxietate, halucinaţii ( reprezintã percepţii fãrã obiect, şi pot fi vizuale, auditive, cutanate, motorii, olfactive);

• scãderea ritmului ideativ – sau gândire greoaie.

• amnezia – este o tulburare de a-şi aminti evenimentele trecute;

• dificultatea de a înţelege, de a judeca;

• vorbire incoerentã, comportament neadecvat situaţiei date, confuzie, obnubilare (pierderea temporarã a conştienţei).

În aceste cazuri, intervenţia asistentului medical comunitar va consta în:

• va linişti bolnavul şi îl va familiariza cu mediul ambiant;

• îi va asigura un mediu de securitate şi de linişte;

• va urmãri respectarea administrãrii medicaţiei recomandatã de medic;

• va învãţa bolnavul sã foloseascã mijloacele proprii de comunicare;

• va învãţa familia sã ofere comfort psihic.Alte modificãri patologice ce ţin de factori relaţionali, includ urmãtoarele simptome:

• fobia – este o fricã extremã şi nejustificatã faţã de o situaţie obsedantã;

• euforia – este o stare de bunã dispoziţie, dar fãrã motiv;

• delirul – este o tulburare de gândire, neconformã cu realitatea;

• ideile de suicid;

• depresia – tristeţe profundã ce poate merge pânã la pierderea dorinţei de viaţã;

• demenţa – incapacitatea de a-şi controla propriile acte;


• agresivitatea – este manifestarea impulsivã cu conotaţie negativã.Intervenţia asistentului medical comunitar va consta în:

• va urmãri respectarea administrãrii medicaţiei recomandatã de medic;

• îi va aminti beneficiarului sau familiei de necesitatea vizitelor regulate la control, la medicul specialist;

• oferã pacientului posibilitatea de a-şi exprima nevoile, sentimentele, ideile sau dorinţele;

• învaţã bolnavul tehnicile de afirmare, comunicare şi relaxare;

• antreneazã bolnavul în activitãţi care sã-i dea sentimentul de utilitate;Tratamentul pentru boală uneori trebuie să fie acompaniat de măsuri specifice, cum ar fi schimbări concrete de

comportament a pacientului, în scopul de a preveni o recidivă. Intervenţia asistentului medical comunitar ar trebui să motiveze pacientul să respecte regimul de tratament, să se asigure că pacientul înțelege cum să ia medicamente,solicitând acestuia să descrie procedurile de tratament. Pacientul ar trebui să fie, de asemenea, încurajați să pună întrebări de clarificare suplimentară.

Un impediment în calea unei relaţii bune între asistentul medical comunitar şi beneficiar poate fi uneori distanțasocială. Distanța socială se referă la deficitul de comunicare între furnizorul de asistență medicală și pacient, care rezultă din diferențele de medii economice, sociale și culturale. Aceste diferențe trebuie să fie identificate și depășite,astfel încât dialogul constructiv și schimbul de idei între asistentul medical comunitar ţi beneficiar să poată avea loccât mai bine posibil. Beneficiarii trebuie să fie încurajați să fie sinceri și să vorbească direct despre nevoile lor.

Comunicarea cu bãtrânii

Spre deosebire de copii, unde comunicarea este mai mult comportamentalã, comunicarea cu bãtrânii este mai mult verbalã. Bãtrânii au tendinţa de a verbaliza şi emoționaliza majoritatea aspectelor existenţei cotidiene.

Comunicarea cu bãtrânii este uneori influenţatã de deteriorarea cognitivã datoritã vârstei sau a unor cauze medicale şi astfel limbajul poate fi mai sãrac, pot apare lapsusuri de memorie, probleme de auz sau dificultãţi de a menţine focusul conversaţiei. Alte bariere în comunicarea cu bãtrânii sunt date de tendinţa lor de a exagera prejudiciul, suspiciozitate, rigiditate în a recepta alte puncte de vedere, exagerarea distorsiunilor cognitive negative cu înclinaţie spre dispoziţie depresivã.

Mai jos sunt câteva elemente de tehnicã de comunicare cu persoanele în vârstã:

• asigurã-te de la început de capcitatea cognitive şi senzorialã a subiectului (dacã este orientat în timp şi la persoanã, dacã aude, dacã înţelege, etc.);

• adoptã o atitudine prietenoasã, utilizeazã limbajul corporal şi tehnicile de ascultare activã şi empaticã;

• pãstreazã un contact visual activ şi o expresie facialã receptivã;

• foloseşte un ton şi un ritm de vorbire adaptat la capacitatea de recepţie a unui om bãtrân;

• dacã existã probleme de comunicare sau înţelegere foloseşte diagrame sau creion şi hârtie;

• încurajeazã persoanã sã fie activã, sã descrie, sã furnizeze informaţii şi sã nu se limiteze doar la afirmaţii sau negaţii scurte;


• foloseşte un limbaj clar, simplu şi concis;

• ajutã subiectul sã menţinã focusul şi sã nu divagheze;

• schimbã subiectul cu blândeţe;

• valideazã emoţiile şi reacţiile pozitive ale subiectului;

• ajutã subiectul sã-şi asume responsabilitatea luãrii deciziilor şi a schimbãrii;

• combate sentimentul de neajutorare şi lipsa de speranţã.

Comunicarea cu populaţia

Comunicarea eficientă în sănătate este esențială deoarece ea oferă participanților la comunicare diferite instrumente și cunoștințe pentru a răspunde în mod adecvat la evenimente, cum ar fi focare de gripă, HIV / SIDA,hepatită virală de tip A, etc.

Caracteristicile comunicării eficiente cu comunitatea includ:

• Un impact ridicat al comunicării în domeniul sănătății asupra populației catalizează schimbări de comportament la nivel de comunitate; mobilizează întreaga comunitatea în acțiune, determinându-i membriisă trăiască un stil de viață sănătos, prin luarea măsurilor necesare pentru a preveni bolile și pentru a proteja, menține și îmbunătăți propria sănătate, cum ar fi: alimentație sănătoasă, exerciții fizice regulate,comportament sexual responsabil, evitarea comportamentelor distructive (fumatul, consumul de droguri etc).

• Pentru ca un program de comunicare în sănătate să aibă impact, acesta ar trebui să difuzeze informații corespunzătoare privind sănătatea, care să îndeplinească următoarele criterii (Office of Disease Prevention

and Health Promotion):

• Precizie: Conținutul este fără erori de interpretare sau judecată.

• Disponibilitate: Conținutul (fie mesaj, fie alte informații) trebuie plasat în locuri în carebeneficiarii au acces. Locul de plasare variază în funcție de audiență, de complexitatea și scopul mesajului, variind de la reclame la TV sau radio, în ziare, panouri așezate în intersecții la rețelele interpersonale si sociale de pe Internet.

• Echilibru în prezentare: Conținutul va prezenta beneficiile și riscurile potențiale aleacțiunilor.

• Coerența: Conținutul se adaptează în timp și, de asemenea, este în concordanță cuinformațiile din alte surse.

• Informații bazate pe dovezi: dovezi științifice relevante care reies dintr-o analizăriguroasă a ghidurilor de practică medicală.


• Interceptarea mesajului de către populația țintă: Conținutul este disponibil pentru unnumăr cât mai mare de persoane din comunitate.

• Credibilitate: Sursa conținutului este credibilă, iar conținutul în sine este menținut la zi.

• Repetiție: Accesul la conținut este continuu sau este repetat de-a lungul timpului, atât pentru a consolida impactul pentru populație cât și pentru a ajunge la noile generații.

• Mai mult decât atât, orice strategie de comunicare eficientă în sănătate la nivel comunitar trebuie să adopte o abordare multi-instituțională, implicând și alte instituții, cum ar fi autoritatea locală, unitățile de învățământ, biserica, etc. În cazul în care o inițiativă de comunicare în sanatate nu are sprijin la nivel de politici ,eficacitatea și impactul acesteia sunt mult mai puțin previzibile decât dacă are susținere instituțională.

• În dezvoltarea inițiativelor de comunicare în sănătate la nivel comunitar, este esențial să se ia în considerare mediul socio-cultural al populației și obiceiuri mass-media. De exemplu, programul decomunicare în sănătate nu trebuie să proiecteze un site web de educație pentru sănătate, doar pentru a aflamai târziu că populația țintă este formată în principal din persoane care sunt fie ”analfabeți” din punct de vedere tehnologic, fie pur și simplu nu au acces la Internet.

Implicarea comunității este esențială în a face mai eficientă comunicarea în domeniul sănătății. Programelecomunitare trebuie să vizeze mesaje bazate pe acțiune, spre deosebire de mesajele bazate doar pe cunoaștere. De exemplu, este mai bine ca mesajele să-i învețe pe oameni să ia anumite măsuri, sau să adopte comportamentespecifice de sănătate (de exemplu, să fiarbă apa de băut), pentru a preveni dizenteria, decât pur și simplu să le vorbească despre aspectele biologice ale bolii (de exemplu, cele patru stadii prin care trece protozoarul Entamoeba histolytica odata ajuns in tractul digestiv), având în vedere timpul și resursele limitate. Ca atare, ar trebui să fiedezvoltate mesaje perivind educația pentru sănătate ușor accesibile care să-i învețe pe oameni, în mod direct și clar, comportamente esențiale de sănătate.

Implicarea comunității în comunicarea în domeniul sănătății înseamnă participarea activă a membrilor comunității la dezvoltarea unor evenimente care să aducă în prim plan educația pentru sănătate.

Membrii comunității se pot strânge împreună pentru a produce mici spectacole de satiră sau dramă care transmitmesaje specifice de sănătate. Performanțele comunității în însușirea educației pentru sănătate ar putea fi sărbătorite cu festivaluri sau petreceri pentru a spori spiritul comunitar.

1.3 Comunicarea cu alţi actori ai comunităţii

Desigur, teoretic, toată lumea poate beneficia de comunicarea unui mesaj despre sănătate, dar, din păcate, sunt puține instituțiile de sănătate comunitare care au timpul și resursele necesare pentru a ajunge la fiecare membru alcomunității. De aceea, este logic ca eforturile comunicării să se concentreze spre a avea cel mai mare impact, pentru a obține cele mai bune rezultate pentru investiția făcută. Astfel, dintre grupurile care ar trebui luate în considerare pentru un impact cât mai mare, se numără:


A. Conducătorii instituțiilor

Aproape toate comunitățile au aceleași instituții de bază, inclusiv școli, biserici, întreprinderi, prestări de servicii,guvernul, și mass-media. Aceste instituții dețin o mare parte din putere la nivel de comunitate. Deci, cu foarte puține excepții, este o idee bună să se facă apel la sprijinul conducătorilor instituționali. Conducătorii de la fiecare dintreaceste instituții pot ajuta activitatea de asistență medicală să implementeze planuri de schimbare comunitară, oferindvoluntari, resurse, și idei. Principiul de bază este că liderii instituționali au puterea de a mobiliza oamenii cu care lucrează. Orice instituție care este de acord să se implice în munca de asistență medicală aduce o colaborareextraordinară. De exemplu, dacă se urmărește reducerea în liceu a abuzului de substanțe interzise, conducătorii din licee sunt o componentă esențială a succesului. Colaborarea cu ei permite asistenților medicali comunitari accesul în liceu pentru a face elevilor educație pentru sănătate sau pentru a efectua un studiu privind consumul de substanțe interzise, ducând în final la succesul în comunicarea cu grupul țintă.

B. Alți lideri ai comunității

Acești oameni sunt cei care aduc schimbare semnificativă în comunitate, deoarece ei sunt cei care au cea mai mare putere de influență. Liderii comunitari se pot număra printre oamenii care conduc școala, pot fi găsiți la biserica locală, pot fi antrenorii unei echipe de sport, proprietarii de afaceri la nivel local, oameni respectați în comunitate, care pot fi exemple pentru ceilalți. Colaborarea cu liderii comunității și posibilitatea de a-i convinge de importanțaproblemei de sănătate, crește șansa de a primi sprijin din partea grupurilor pe care le reprezintă. De asemenea, vă oferă un punct de plecare pentru colaborare cu mass-media, guvern, biserici, întreprinderi, școli, sau orice alte instituții de care liderii sunt legați. Este uimitor cât de repede o mișcare capătă avânt la liceu sau facultate o dată ce liderul din liceu sau președintele organizației de studenți devin interesați de problemă și doresc să colaboreze la rezolvarea ei. Liderii comunității ar trebui să fie o parte integrantă din orice efort de a răspândi un mesaj încomunitate.

Comunicarea privitoare la problemele de sănătate ale comunității este vitală pentru succesul programelor de sănătate. Fără un mesaj clar, oamenii nu vor știi cum să ajute sau să învețe ceea ce este necesar pentru a face ocomunitate sănătoasă.

Comunicarea în domeniul sănătății este un domeniu important de studiu în domeniul sănătății la nivel mondial. Prindezvoltarea de strategii de comunicare eficiente de sănătate, și, prin urmare, dotarea comunităților cu cunoștințele și aptitudinile necesare, comunitățile pot face față mai bine efectelor destabilizatoare ale bolii.

MESAJE CHEIEComunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu ceilalti, în mediul în care evoluează.In comunicarea consecințelor unei problema medicale publicului larg, cadrele medicale trebuie să ţină cont de modul în care audienţa lor va interpreta aceste informatii şi să fie avertizaţi asupra factorilor care ar afecta aceste interpretări.Reacţiile fiecaruia dintre cei doi parteneri de dialog – asistent medical comunitar și beneficiar - sînt marcate de context, situaţie, conţinutul mesajului, importanţa mesajului.


Succesul comunicării depinde astfel, in mod decisiv, de asistentulmedical comunitar, care trebuie sa depună un efort continuu pentru acumularea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi în comunicarea interpersonală.Comunicarea în sănătate reprezintă studiul și folosirea strategiilor de comunicare pentru a informa și influența deciziile individuale și ale comunității pentru îmbunatățirea sănătății.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE ȘI AUTOCONTROL

Care sete rolul comunicării în sănătate?Clasificarea comunicării.Care sunt principalele bariere în comunicare?La ce se referă comunicarea cu beneficiarul?Care sunt principalii actori ai comunității pe care îi putem angrena în obiectivele noastre?


SESIUNEA NR.2ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE ÎN

ASISTENŢA MEDICALĂ COMUNITARĂ

2.1 Etică medicală - Principiile eticii medicale

În sănătate, conflictele morale pot apărea atât pe parcursul evoluţiei cunoştinţelor ştiinţifice cât şi în timpul aplicării cunoştinţelor învăţate în practica clinică. Pot apare diferenţe de înţelegere a aspectelor morale între indivizi sau grupuri de oameni, ca de exemplu, între un profesionist şi un pacient, între cercetători şi un grup cultural sau o comunitate. Când apar dileme etice, cunoaşterea teoriilor etice şi a strategiilor de evaluare a acestora poate oferi profesioniştilor din domeniul sănătăţii şi cercetătorilor instrumente pe care le pot utiliza spre rezolvare.

O primă abordare pentru dezvoltarea competenţei în confruntarea cu problemele etice o reprezintă clarificarea valorilor proprii şi identificarea şi înţelegerea valorilor altor persoane cu care trăim în comun. Competenţa culturală necesară pentru asistenţa medicală constituie o solicitare specifică etică pentru membrii acestei profesii, de a cunoaşte şi respecta valorile altora.Din cauza varietăţii de locuri în care practică asistentele medicale comunitare şi a asumării filosofice a ideii că în îngrijirile comunitare de asistenţă medicală, asistentele îngrijesc persoana în “totalitatea” ei, asistentele medicale comunitare sunt adesea implicate în toate aspectele vieţii pacientului. Prin aceasta, se înţelege că, pe lângă acordarea de îngrijiri directe pentru pacient, asistentele medicale comunitare trebuie să gestioneze şi să coordoneze şi alte aspecte legate de îngrijirea pacientului. Această gestionare include sfătuirea cu medicul şi alţi profesionişti privind pacientul, interpretarea nevoilor pacientului şi pledarea intereselor pacientului faţă de alte organisme şi agenţii ale statului, şi explicarea politicilor diverselor organisme în faţa pacientului.

Etica ca şi disciplina filosofică constituie studiul despre cum ar trebui să ne comportăm, sau cum să facem un lucru bun în interacţiunile noastre cu ceilalţi. Bioetica este denumirea comună pentru partea eticii care se referă la sănătate şi la problemele morale care apar ca rezultat al progresului tehnologiilor din domeniul sănătăţii şi capacitatea noastră crescută de a face mai mult pentru tratarea bolilor şi prelungirea vieţii. Teoriile care rezultă din studiu eticii oferă un ghid pentru examinarea situaţiilor etice şi pentru definirea unor moduri de viaţă şi de comportament ca profesionişti de sănătate. Trebuie, să fim totuşi conştienţi de faptul că există diferenţe de opinie în rândul celor mai versaţi în bioetică privitoare la teoriile care se potrivesc cel mai bine pentru anumite cazuri, precum şi privitoare la pregătirea necesară pentru a acţiona etic în cadrul comunităţii.

Pornind de la morală s-a dezvoltat etica ca ştiinţă socială ale cărei teorii şi principii sunt construite pe baza valorilor morale. Principalele teorii etice dezvoltate de-a lungul timpului au fost teoriile teleologice sau utilitarianiste şi deontologice

Teoriile teleologice sau utilitarianiste măsoară valoarea unei acţiuni prin finalitatea ei şi consecinţele pe care le produce. Cea mai proeminentă teorie teleologică este utilitarianismul. Originea acestuia se găseşte în lucrările lui David Hume, John Suart Mill şi Jeremy Bentham. Utilitarianismul se bazează pe teza că orice acţiune este dreaptă dacă duce la consecinţe bune sau are cele mai puţine consecinţe defavorabile dintre toate alternativele. Promovează


2

binele uman maximizând beneficiile şi minimizând consecinţele nefavorabile. Introduce principiul utilităţii şi al binelui care primează în faţa oricărei îndatoriri. Un exemplu din viaţa de toate zilele al acestei teorii este zicala populară “scopul scuză mijloacele”. Un punct important al acestei teorii stipulează că binele şi drepturile individuale trebuie subordonate binelui şi dreptului societăţii. Oarecum ironic, cea mai comună critică care a fost adusă utilitarianismului este că prin încercarea de a oferi “cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de oameni” poate să ducă la oprimare şi injustiţie pentru o minoritate.

În contrast, teoriile deontologice susţin că în timp ce consecinţele bune sunt importante, trebuie luaţi în considerare alţi factori. Susţinătorii acestor teorii afirmă că datoria trebuie să stea la baza oricărui act, obligaţia de a face ceva şi nu consecinţele actului în sine. Rădăcinile teoriilor deontologice sunt considerate a fi tradiţiile religioase şi poruncile divine. Immanuel Kant este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi al deontologismului. El susţine că acţiunile trebuie să fie bazate pe datorie, obligaţie şi că toate persoanele trebuie să acţioneze de “dragul datoriei”. Kant susţine în continuare că o acţiune nu este pe deplin morală dacă este desfăşurată numai în interesul cuiva. Propriul interes nu are de-a face cu morala sau cu comportamentul etic.Valorile etice sunt piatra de temelie cu care se clădesc ulterior judecăţile, regulile şi principiile etice. Valorile etice indică atributele fundamentale ale fiinţei umane, ale Eu-lui. Ele indică ce este mai de preţ şi mai bun pentru fiinţa umană. În acest sens nu este greu de presupus care sunt valorile etice fundamentale; ele sunt viaţa şi libertatea. Întregul comportament uman de-a lungul secolelor a fost modelat în jurul acestor valori fundamentale. Nimic nu este mai de preţ pentru om decât libertatea sau viaţa. Pornind de la aceste două valori fundamentale, să încercăm să vedem care sunt cele două principii etice fundamentale: Valoare etică viaţa – principiul etic respectul datorat vieţiiValoare etică libertatea – principiul etic respectul autonomiei persoanei

După cum se vede din exemplul de mai sus, principiile etice determină o orientare fundamentală a comportamentului uman, fixează atitudinile demne de urmat. În afară de aceste două principii fundamentale, în etica medicală funcţionează şi alte principii: principiul beneficienţei, principiul non-maleficienţei şi principiul justiţiei.

PRINCIPIUL RESPECTULUI DATORAT VIEŢII

Acesta este principiul cel mai des invocat în cadrul politicilor sociale, a drepturilor omului şi a normelor morale. Acest principiu îşi are originea în vremurile antice atât prin influenţe orientale cât şi iudeo-creştine. El constituie punctul de vedere al oricărei religii. Interdicţia de a ucide a stat la baza evoluţiei umanităţii. Să încercăm să facem prin prisma principiului respectului datorat vieţii o analiză a unor probleme medico-sociale de actualitate.

O primă problemă de discutat este problema avortului. Dincolo de orice consideraţii sociale sau religioase, privit prin prisma acestui principiu, avortul ar constitui un lucru interzisO a doua problemă se referă la experimente pe subiecţi umani care nasc foarte multe dileme etice. Dacă privim experimentul prin prisma binelui pe care acesta îl face pentru omenire atunci când reuşeşte, experimentele pe subiecţi umani nu sunt de condamnat. Aceste experimente trebuie să ţină cont şi de principiul autonomiei persoanei, al liberei alegeri pentru că în cursul unui experiment pot apărea şi incidente.O problemă foarte importantă de ridicat în cadrul acestui principiu este problema calităţii vieţii. Ea constituie, totodată, şi o problemă foarte delicată pentru că se face o judecată relativă punându-se în balanţă valoarea unui


2

individ în raport cu ceilalţi. Problema calităţii vieţii a fost abordată prin prisma economicului într-un mod foarte dur, dar foarte pragmatic: societatea investeşte în tine nişte resurse pentru a-ţi ameliora calitatea vieţii, a te însănătoşi, în măsura în care mai poţi să oferi şi tu, prin activitatea ta, nişte resurse societăţii. Problema calităţii vieţii poate fi privită din două puncte de vedere: din punct de vedere negativ, cum este cel economic legat de costul îmbunătăţirii calităţii vieţii şi pozitiv, îngrijirile medicale determinând în orice context îmbunătăţirea calităţii vieţii celui bolnav.

PRINCIPIUL RESPECTULUI AUTONOMIEI PERSOANEI

Acest principiu ţine de natura şi demnitatea persoanei umane. Acesta nu este un lucru sau un animal căruia să-i fie determinate acţiunile de voinţa altuia, ci are libertatea de a-şi asuma propriul destin. Orice acţiune a unei fiinţe umane trebuie făcută printr-o alegere autonomă, prin proprie voinţă. Nimeni nu trebuie supus constrângerilor de nici un fel referitor la acţiunile sale. Societatea modernă a continuat această regulă adăugând “cât timp nu contravine drepturilor altora”. Problemele contemporane cele mai des discutate legate de acest principiu, sunt constituite de autonomia pacientului versus autoritatea corpului medical şi consimţământul informat. Prima problemă se referă la autorizarea autonomă din partea pacientului a unei intervenţii chirurgicale chiar a urmării unui tratament. Pacientului trebuie să I se explice toate etapele tratamentului sau intervenţiei, riscurile la care este supus, alte posibilităţi terapeutice care mai există pentru a putea face o alegere în cunoştinţă de cauză

PRINCIPIUL NON-MALEFICIENŢEI – să nu faci rău

Are ca principală idee că “nu trebuie provocat răul sub nici o formă”. Sub acest principiu se ascund patru idei principale:

• Nu trebuie provocat răul

• Răul trebuie prevenit

• Răul trebuie îndepărtat prin orice mijloace

• Promovarea bineluiProbleme contemporane legate de acest principiuA. Dublul efect - acestei idei. Acesta se referă la un act sau o acţiune care are atât efecte bune cât şi rele.

Condiţii care trebuie îndeplinite pentru justificarea din punct de vedere etic al unui astfel de act:Acţiunea nu trebuie să aibă un caracter rău prin ea însăşiAgentul trebuie să vizeze doar efectul bun (efectul negativ este doar tolerat, nu intenţionat)Efectul negativ nu trebuie să constituie un mijloc pentru atingerea efectului pozitivEfectul pozitiv trebuie să depăşească răul produs

Principiul dublului efect este deseori invocat în caz de război pentru omorârea civililor ca un rezultat indirect al unui atac al unei ţinte militare.

În medicină ne întâlnim cu principiul dublului efect la tot pasul, ca de exemplu: o banală injecţie (efectul bun terapeutic ăl depăşeşte de sute de ori pe cel rău – durerea), investigaţii laborioase, etc.

B. Distincţia între a ucide şi a lăsa să moară. Această problemă induce diferenţa dintre eutanasia activă şi pasivă. Dacă eutanasia activă este în principal condamnată în toate ţările, eutanasia pasivă este mai puţin condamnată şi chiar aprobată în unele cazuri. Aceasta se referă la întreruperea tratamentului unui pacient cu o


afecţiune foarte gravă la cererea acestuia sau a familiei. Asociaţia Medicală Americană a dat o decizie în 1973 prin care se stipulează că încetarea tratamentului este justificată din punct de vedere moral când pacientul sau familia acestuia, bazat pe sfatul şi pe judecata unui medic, hotărăsc să oprească tratamentul sau mijloacele mecanice de prelungire a vieţii când există dovezi de necontestat că moartea biologică este iminentă. Această declaraţie exclude de la început în mod hotărât eutanasia activă.

C. Condiţii care înlătură obligaţia morală a personalului medical de a trata pacienţii:Resuscitarea unei persoane deja decedate Persoane muribunde care nu doresc să trăiascăCând efectele negative (suferinţa) depăşesc pe cele pozitive

D. Problema calităţii vieţii. Abordarea acestui principiu legat de problema calităţii vieţii se referă la prelungirea prin orice mijloace a vieţii celor comatoşi şi la tratarea cu orice preţ a nou născuţilor grav malformaţi care nu au nici o şansă de recuperare deplină.

PRINCIPIUL FACERII BINELUI (BENEFICIENŢEI)

Acest principiu stipulează obligativitatea ajutării celorlalţi indiferent de interesele viitoare. Trebuie să faci bine, dar totodată trebuie cântărit binele comparativ cu efectul negativ al unei acţiuni. În cadrul acestui principiu îşi au locul două principii distincte:Principiul utilităţii – prevalenţa binelui raportat la numărul celor care beneficiază de el. Acest principiu este foarte utilizat în cercetarea medicală.Oferirea de bine – reprezintă scopul principal al îngrijirilor de sănătate.

Exemple ale principiului beneficienţei – aziluri, leagăne, donaţia de organe în viaţă şi după deces, etc.Conflictul dintre acest principiu şi principiul autonomiei apare în multe cazuri: refuzul tratamentului de către

pacienţi, suicid, etc.

PRINCIPIUL JUSTIŢIEI

A se da fiecăruia ceea ce merită. Este la fel de injust a da prea mult sau prea puţin. Justiţia distributivă este stabilită prin reguli sociale.

PRINCIPIUL ADEVĂRULUI

Personalul medical, în special medicii şi asistentele medicale trebuie să spună adevărul pacientului, indiferent cât de gravă este afecţiunea de care suferă acesta. Personalul medical nu are voie să mintă pacientul. Este însă importantă şi modalitatea în care se spune acest adevăr, în sensul de transmitere cât mai încurajatoare a veştilor proaste, pentru a stimula cooperarea pacientului şi nu intrarea lui în depresie.

Pe de altă parte acest principiu trebuie să funcţioneze în ambele sensuri, şi pacientul fiind obligat să spună adevărul medicului sau asistentei medicale, indiferent cât de jenant este pentru pacient.


PRINCIPIUL FIDELITĂŢII

Personalul medical trebuie să fie fidel pacientului şi să acţioneze numai în interesul cel mai bun al pacientului. Nu trebuie lăsat să interfereze alte interese între personalul medical şi pacient. Din păcate, în zilele noastre, există multe interese străine, care interferă – în special materiale, date de beneficii de care se bucură personalul medical, până la lipsa de resurse, care nu permite tratarea şi îngrijirea corespunzătoare a pacienţilorÎngrijirile au fost numite "esenţa asistenţei medicale." Fiind mai mult decât bunătate simplă, îngrijirile medicale au fost descrise din punct de vedere al rolului profesional de asistentă medicală ca necesitând dedicare, cunoştinţe şi practică. Ca răspuns la limitările teoretice clasice etice, multe asistente medicale au îmbrăţişat etica îngrijirilor ca un concept constructiv pentru a reuşi desluşirea dilemelor etice percepute în rolul lor profesional.

Concepte cum ar fi empatia au fost de mult timp încorporate în sistemul de învăţământ profesional în domeniul asistenţei medicale. Deşi nu special pentru nursing, sau pentru orice profesie sau disciplina, îngrijirea este evaluată de către asistentele medicale ca o componentă importantă a relaţiilor umane. Totuşi, chiar şi asistentele medicale care evaluează îngrijirile ca o virtute profesională, recunosc existenţa constrângerilor profesionale cu privire la acţiunile şi funcţiile lor profesionale. Astfel de constrângeri profesionale pot limita respectarea idealurilor etice de îngrijiri în relaţia cu pacienţii. Într-adevăr, teama de dezaprobare ierarhică, represalii profesionale, cum ar fi încetarea contractului de muncă, pot determina asistentele medicale să păstreze tăcerea cu privire la probleme de natură etică ale pacienţilor.

Asistentele medicale comunitare, la care îngrijirile nu se desfăşoară într-o instituţie, şi care interacţionează cu pacientul în mediul lui, având şi o componentă mare de aspecte sociale, care se împletesc cu cele medicale, aplică în activitatea zilnică principii de etică profesională şi drepturi ale pacienţilor.

Cele mai importante discuţii legate de acestea sunt referitoare la :1. Autonomia pacienţilor

Asistenta medicală recunoaşte valoarea auto-determinării pentru pacienţi. În acest sens, autonomia este un principiu etic aplicat eticii drepturilor pacienţilor. Cu toate acestea, în discursul despre etica profesională în domeniul asistenţei medicale, autonomia, a fost discutată în termeni de integritate profesională şi competenţă. Întrebarea care se pune este: " au dreptul asistentele medicale, dacă nu li se cere, să-şi folosească raţionamentul profesional în situaţii de dileme etice pentru pacient?" Adică s-ar putea spune: sunt asistentele medicale suficient de independente de riscul de represalii profesionale pentru lua decizii profesionale autonome şi a acţiona în concordanţă cu interesele pacienţilor?2. Dreptul la alegere al pacientului

Dreptul de alegere al pacientului înseamnă auto-determinare şi include şi dreptul la informaţiile necesare pentru a putea face alegeri şi de a consimţi sau de a refuza îngrijirile. Pacienţii îşi cunosc contextul în care trăiesc şi propriile lor credinţe si valori.

Ca urmare, atunci când au informaţiile necesare, aceştia pot decide ce este cel mai bun pentru ei înşişi. Pacienţii care nu sunt competenţi pentru toate aspectele vieţilor lor, pot fi încă capabili de a lua anumite decizii în anumite domenii şi trebuie să li se permită această posibilitate de a lua decizii în aceste domenii. Când un pacient


este incompetent, asistentele medicale trebuie să se asigure că relaţia terapeutică este menţinută în cadrul limitelor posibile pentru pacient, cât şi cu tutorele. Atunci când pacienţii individuali sunt incompetenţi să ia decizii, se discută cu tutorele sau cel care din punct de vedere juridic îl are în grijă.

Există limite în alegerea pacientului. De exemplu, pacienţii nu au dreptul de a face alegeri care să pună în pericol siguranţa celorlalţi; alegerea pacientului poate fi limitată şi de politici care promovează sănătatea, de exemplu, restricţiile privind fumatul. Posibilitatea de alegere a pacientului este, de asemenea, influenţată de resursele disponibile într-un anumit situaţie. Pot exista situaţii în care pacienţii pot cere asistentelor medicale să efectueze un act care este ilegal sau care poate provoca grave prejudicii. În aceste situaţii, asistentele medicale trebuie să informeze pacienţii, într-o manieră civilizată şi politicoasă, despre riscurile potenţiale asociate actului solicitat, sau că practica respectivă este ilegală. Prin explorarea implicaţiilor solicitării şi prin educaţia şi sprijinul oferit pacienţilor, asistentele medicale au o şansă mai bună de prevenire a practicilor cu risc de afectare a celorlalţi.

Luarea în considerare a dorinţelor pacienţilor "poate fi dificilă atunci când credinţele şi valorile lor diferă de cele de asistentelor medicale. Asistentele au propriile valori personale şi pot experimenta un conflict etic, atunci când nu sunt de acord cu deciziile pacienţilor. Asistentele pot crede că, în calitate de profesionişti de sănătate, ei ştiu ce este cel mai bun pentru pacienţi; cu toate acestea, pacienţii au dreptul de a alege un curs de acţiune riscantă. Atunci când dorinţele unui pacient pot intra în conflict cu valorile personale ale asistentei medicale, şi asistenta consideră că nu poate oferi îngrijirile solicitate, aceasta trebuie să ia măsurile necesare pentru ca un alt membru al echipei să le ofere şi să se retragă din situaţia. Dacă nu se găseşte un alt membru al echipei care să ofere îngrijirile solicitate, şi acestea sunt de urgenţă, asistenta trebuie să ofere îngrijiri solicitate.

2.2 Coduri profesionale de etică şi deontologie profesională, obligaţii etice şideontologice

Deontologia (gr. Deontos) este o disciplină care desemnează reguli, datorii, obligaţii, ceea ce trebuie făcut. Din punct de vedere istoric deontologia a fost legată de codurile de comportament ale profesiunilor liberale: medicină, drept, artă. Deontologia desemnează ansamblul îndatoririlor legate de exercitarea unei profesii. Într-omanieră mai precisă, deontologia desemnează exigenţele etice legate de exercitarea unei profesiuni, de reflectarea asupra acestor exigenţe etice. Rezultatul acestei reflexii este constituit de codul deontologic adoptat oficial de un anumit corp profesional. Aceste coduri deontologice prezintă două mari particularităţi. Pe de o parte, ele ţintesc către asigurarea unui anumit standard de calitate al profesiei respective şi, pe de altă parte, ele sunt rezultatul unui consens al majorităţii membrilor corporaţiei .Unul dintre cele mai vechi şi mai cunoscute coduri deontologice din lume este JURĂMÂNTUL LUI HIPOCRAT care stipulează conduita profesională pe care trebuie să o aibă un medic în decursul carierei sale.

Există coduri deontologice şi pentru profesia de asistent medical, primul general acceptat a fost scris în Statele Unite, în 1893. A fost dezvoltat şi un jurământ, dezvoltat după cel a lui Hipocrate, care mai este utilizat şi astăzi în multe şcoli de nursing.


Codurile etice pentru asistente medicale există în mai multe feluri si grade. Unele sunt concise şi la nivel mondial în conţinut, în timp ce altele elabora privire la aspecte specifice legate de funcţionarea ca o asistentă medicală. Prima piesă scrisă în acest sens este promisiunea, scris de Florence Nightingale, in 1893.

În 1953, organizaţia mondială profesională pentru asistente medicale, Consiliul Internaţional al Asistenţilor Medicali (ICN), a adoptat Codul de asistente medicale. reprodusă la sfârşitul acestui capitol. Retipărită în 1982, încă mai serveşte ca o directoare internaţionale pentru comportament etic de asistente medicale. Organizaţiile profesionale naţionale pentru asistente medicale reprezentate în ICN au acceptat acest cod, fără excepţie. Codul RIC serveşte ca punct de plecare pentru dezvoltarea tuturor codurilor naţionale şi locale.

Există multe alte coduri de conduită etică în domeniul asistenţei medicale. Mai multe organizaţii naţionale şi-au formulat propriile coduri etice, cunosc cele mai vechi şi cele mai bune sunt cele ale Asociatiei Asistentelor american "(ANA), redactat în 1950 (10) şi cel mai recent revizuite în 1986, precum şi din Regatul Unit Consiliului Central de Nursing , obstretică şi îngrijire medicală la domiciliu (UKCC) (1), întocmit în 1983 şi revizuit în 1986 şi 1992. Fosta conţine în special o explicaţie elaborarea unui cod de comportament etic.

Pentru a utiliza codul de etică profesională în dreptul disciplinare este să se concentreze pe grup profesional şi a statutului acesteia, asupra intereselor private în loc de interesele consumatorilor. Acest lucru implică o negare a unei funcţii generale de important codurilor de etică, care este încercarea de a convinge publicul a integrităţii etice ale grupului profesionale şi modul în care aceasta serveşte interesului public. Aceasta ne aduce la al treilea aspect al statutului codurilor de etică: anume statutul lor profesional. Statutul profesional al codurilor de etică

Ce rol are un cod de etică profesională joacă în acţiuni o profesie şi atitudinea publicului? După cum am văzut deja, dezvoltarea unui cod de etică poate da un grup profesionist de un statut profesional superior. Pericol, cu toate acestea, este că codul etic serveşte un scop pur politice şi strategice, ceea ce înseamnă că poate fi în primul rând ca scop să convingă publicul, şi reflectă abia valorile grup profesional.

În acest caz, codul etic combină o stare foarte bună ideologice cu un grad scăzut de realitate în ceea ce priveşte desfăşurarea şi opinii ale profesioniştilor individuale. În plus, specialiştii nu sunt siguri dacă în practică, nu există posibilitatea de suficient să urmeze normele derivate din codul etic. Ca rezultat, aplicarea unui cod etic pentru motive politice şi strategice implică o ameninţare pentru asistente medicale individuale, în special în cazul în care normele din codul etic au voie să joace un rol important în problemele penale.

Asistentele pot fi trase la raspundere juridica pentru "acte de neglijenţă", interzis de codul etic, cu toate că nu există alternative au fost disponibile în practică. Utilitatea unui cod etic este mai mult sau mai puţin inerente în funcţiile sale şi statutul. Alineatele anterioare arată că nu este acelaşi în fiecare grup profesional. În plus, în unele cazuri, utilitatea unui cod etic în continuare trebuie să fie stabilită, în special atunci când codul a fost dezvoltat din considerente politice şi strategice. Cu toate acestea, codul etic se poate presupune că reprezintă un ansamblu coerent de norme, explicând modul în care un grup profesional intenţionează să îndeplinirii atribuţiilor sale în societate. Ca atare, acesta ofera un ghid pentru stabilirea şi analiza de conduită etică de către profesionişti. În acest fel, un cod etic nu se aplică numai pentru asistente medicale, dar, de asemenea, la pacienţii şi clienţii, a altor profesionişti, precum şi la instituţii.

Utilitatea unui cod etic, prin urmare, pot obţine în primul rând din faptul că normele din acest cod poate funcţiona ca un element de discuţie atunci când vine vorba de a efectua asistente medicale ", atât în cadrul grupului


profesional şi în contactele lor cu împrejurimile lor. Şi aceasta la rândul său, poate conduce la o perspectivă mai largă, de exemplu, în ceea ce priveşte măsura în care aceste norme îmbunătăţire a demnităţii umane în sănătate şi îngrijire

2.3. Aspecte de deontologie profesională reglementate în România

Organismul profesional care controlează şi supraveghează exercitarea profesiilor de asistent medical şi moaşă este Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România (OAMGMAMR), organism de jurisdicţie profesională cu dreptul de-a monitoriza erorile asistenţilor medicali şi moaşelor, organizând judecarea cazurilor de abatere de la normele de etică, deontologie profesională şi a cazurilor de malpraxis. OAMGMAMR a elaborat de asemenea primul cod de etică şi deontologie a asistenţilor medicali şi moaşelor, aprobat de Ministerul Sănătăţii, contribuind astfel la creşterea rolului acestei organizaţii în controlul şi supravegherea profesiilor amintite. Asistentul medical comunitar reprezentând o specializare a profesiei de asistent medical generalist trebuie în activitatea sa să se supună acestui cod de etică.

Profesia medicală trece dincolo de aspectele tehnice ale furnizării de servicii medicale şi anume comunicarea cu pacientul (sau aparţinători legali). Astfel din punctul de vedere al principiilor eticii medicale apare obligaţia de a păstra confidenţialitatea şi de a informa pacientul asupra bolii şi a tratamentului - corect, complet, coerent, menajându-i sensibilitatea, deci, respectând toate regulile comunicării.

Codul eticii şi deontologiei profesionale al asistentului medical şi moaşei din România, elaborat de OAMGMAMR conţine capitole despre:

a. integritate, independenţă profesională, responsabilitate,b. raporturi profesionale cu alţi profesionişti din domeniu,c. raporturi profesionale cu instituţiile, d. obligaţiile eticii deontologice (obligativitatea îngrijirilor, respectarea drepturilor pacienţilor, consimţământul,

secretul profesional)e. situaţii speciale în practicarea profesiunii în sistem instituţionalizat (psihiatria, drogurile, mediul carceral,

SIDA)f. practicarea profesiunii în mediu privat – îngrijirile la domiciliug. probleme ale minorilor, ale experimentărilor pe omh. jurisdicţia şi sancţiunile

2.4 Drepturile pacientului

În general, termenul "drepturile pacienţilor" cuprinde o combinaţie între anumite prevederi legislative şi principii etice ale practicii medicale. Componenta legislativă cuprinde anumite drepturi civile ale pacienţilor, proceduri, precum şi obligaţii şi îndatoriri ale personalului medical, interpretate tot ca drepturi ale pacienţilor. Drepturile fundamentale ale omuluiOrice pacient trebuie privit şi considerat în primul rând ca fiind o fiinţă umană.


Promulgată în 1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului recunoaşte "demnitatea inerentă" şi “drepturile egale şi inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane". Şi pe baza acestui concept asupra persoanei, precum şi asupra demnităţii şi egalităţii fundamentale a tuturor fiinţelor umane, au fost dezvoltate noţiunile de drepturile pacientului. Cu alte cuvinte, ceea ce se datorează pacientului ca fiinţă umană, de către personalul medical şi de către stat, se datorează în mare parte înţelegerii drepturilor fundamentale ale persoanei.

Luând în considerare acest statut, fiecare pacient are dreptul la respect al propriei persoane, dreptul la autodeterminare, la garantarea securităţii propriei persoane şi la păstrarea integrităţii sale fizice şi psihice. De asemenea, fiecare fiinţă umană are dreptul de a avea şi a i se respecta propriile sale convingeri (religioase, morale) şi criterii de valori.

În ceea ce priveşte dreptul la sănătate, fiecare individ are dreptul de ai fi protejată sănătatea (în funcţie de capacităţile existente, prin măsuri curative dar şi preventive) în scopul atingerii celui mai înalt nivel de sănătate accesibil.

În anumite situaţii, aceste drepturi şi libertăţi individuale trebuie privite însă cu circumspecţie. Spre exemplu, un articol din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului se referă la faptul că în ciuda dreptului fundamental la libertate, pot fi aplicate proceduri de detenţie legală a persoanelor, în scopul prevenirii răspândirii bolilor infecţioase, precum şi a persoanelor cu boli mintale, a alcoolicilor, respectiv a dependenţilor de droguri. Asemenea judecăţi bazate pe reglementările în vigoare oferă, spre exemplu, argumente solide şi cadrul legal necesar detenţiei sau instituirii stării de carantină sau de izolare a persoanei.

2.5 Legea drepturilor pacientului din România

Stadiul actual şi totodată punctul de referinţă al reglementărilor din domeniul drepturilor pacienţilor din România este reprezentat de elaborarea în anul 2003 a unei legi speciale consacrate drepturilor pacienţilor.Iniţiat de eforturile guvernului de a armoniza legislaţia românească la standardele europene şi având ca reper Declaraţia OMS privind promovarea drepturilor pacienţilor în Europa (1994), procesul de elaborare a actualei legi a fost un proces de durată şi democratic care a implicat participarea multor instituţii abilitate.Cu toate acestea, normele de aplicare a legii au fost elaborate la o distanţă de aproape un an (în 1994) iar studii de date recentă arată că procesul de implementare este unul anevoios: legea nu este pe deplin cunoscută de către personalul medical şi pacienţi, iar o mare parte dintre aceştia nu îşi cunosc drepturile şi obligaţiile ce le revin.

Legea specifică (LG 46/2003) nu este însă singura care reglementează drepturile, obligaţiile, responsabilităţile şi sancţiunile aplicate în domeniul drepturilor pacienţilor din România.

În concordanţă cu această lege, pacientul este definit ca utilizatorul de servicii medicale, în timp ce dicţionarul explicativ al limbii române defineşte pacientul ca acea persoană bolnavă care este sub tratament medical. În funcţie însă de statutul posibil cu care pacientul poate fi asimilat, acesta poate fi considerat drept o fiinţă umană, un consumator sau o persoană cu anumite caracteristici (vârstnic, cu tulburare mintală, donator sau primitor de ţesuturi sau organe, cu incapacitate sau handicap etc) iar cadrul legal actual cuprinde un set amplu de legi.De asemnea, începând cu ianuarie 2007, cetaţeanul român poate fi socotit un membru al UE şi în această situaţie pacientul deţine numeroase drepturi derivate din legislaţia europeană, în special directive ale CE ce privesc libera circulaţie a persoanelor, pacienţilor, datelor personale.


În vederea aplicării principiilor Drepturilor pacienţilor din Europa (OMS, 1994, Amsterdam), a fost adoptată o lege specială Legea 46/2003 referitoare la drepturile pacienţilor din România acompaniată de Normele de aplicare a legii care enunţă drepturile clasice ale pacienţilor (vezi principiile de bază ale pacienţilor), precum şi sancţiunile şi responsabilităţile derivate din neimplementarea şi nerespectarea legii:

• Dreptul de a fi respectat ca persoană umanăPotrivit legii speciale (art. 3 din Legea nr. 46/2003), pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare.Dreptul pacientului de a fi respectat ca persoană umană este în acelaşi timp o obligatie a medicului care rezultă în principal din Codul de deontologie profesională precum şi din normele legale generale

• Dreptul la informaţia medicalăInformarea şi informaţia corectă, completă şi accesibilă pacientului reprezintă un drept dar şi o obligaţie corelativă a furnizorilor de servicii medicale; acestea trebuie raportate la nivelul de întelegere şi starea de sănătate a pacientului şi trebuie să cuprindă inlusiv informarea privind consecinţele acordării sau neacordării serviciului medical; legea 46/2003 prevede în mod amplu (dreptul de a fi informat, dreptul de a nu fi informat, dreptul de a obţine o a doua opinie) iar legile speciale stipulează în mod expres acest drept. Dreptul la informaţia medicală este corelat cu alte drepturi reprezentând premiza obţinerii consimţământului pe deplin informat, sau a solicitării unei a doua opinii, sau dimpotrivă a refuzului de a primi respectivele servicii.

• Confidenţialitatea informaţiilor În România, dreptul la confidenţialitatea informaţiilor este garantat prin obligaţia furnizorilor de servicii medicale de a păstra secretul profesional:

o art. 196 C.p ..” divulgarea, fără drept, a unor date, de către acela căruia i-au fost încredinţate, sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei ori funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane" se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

o art. 30 alin. 2 din Legea nr. 100/ 1998, privind asistenţa de sănătate publică ..."păstrarea confidenţialităţii informaţiilor referitoare la persoane este obligatorie pentru toţi salariaţii care au acces la acestea, prin activitatea pe care o desfăşoară, în mod direct sau indirect";

• Consimţământul asupra intervenţiei medicaleConsimţământul pacientului reprezintă una dintre normele deontologice fundamentale fiind prevăzută în Jurământul lui Hipocrate şi reluată apoi de principalele coduri de etică medicală (Declaraţia de la Geneva sau Codul Internaţional al Eticii Medicale). Forme posibile ale consimţământului în practica medicală:

• consimţământul implicit, rezultat din prezenţa implicită a pacientului în cabinetul de consultaţie (pacientul solicită serviciul medical).

• consimţământul exprimat, obligatoriu, prin care pacientul îşi acordă permisiunea specifică de a fi tratat; exprimarea în scris a consimţământului liber exprimat este obligatorie în prezenta martorilor, înainte de orice act medical,

• consimţământul pe deplin informat care poate fi definit ca o deplină înştiinţare şi o deplină exprimare a voinţei şi liberei alegeri în ceea ce priveşte actul medical; presupune informarea pacientului asupra tuturor


aspectelor medicale/chirurgicale, care vor fi efectuate în timpul intervenţiei şi în acelaşi timp a tuturor complicaţiilor mai importante, care pot să apară şi a modului de soluţionare al lor; nici un consimţământ nu este valabil, decât numai după ce pacientului i se aduc explicaţii pe înţelesul sau privind intervenţia la care va fi supus şi este făcut să înţeleagă motivul pentru care i se cere să-şi exprime permisiunea scrisă.

Din reglementările existente la ora actuală în România pot fi selectate câteva situaţii particulare: Minorii, bolnavii incurabili, transplantul de organe (donatorii, primitorii), alte categorii vulnerabile (prizonierii, bolnavii suspecţi de infecţia HIV).

Pacientul inconştient sau fără capacitate de exerciţiu (incompetent psihic),situaţie în care responsabilitatea asupra deciziei este transferată familiei/tutorelui (consimţământ delegat); pe de altă parte, în scopul protejării pacientului faţă de posibile consecinţe psihice determinate de o posibilă prezentare a realităţii diagnosticului, medicul are dreptul de a-i ascunde pacientului realitatea, fiind obligat însă să prezinte explicaţii rudelor, de la care apoi va căuta să obţină consimţământul înainte de intervenţia terapeutică. Legea specială 46/2003 prevede un al treilea nivel de transfer a responsabilităţii prin posibilitatea expresă a derogării deciziei către o comisie de arbitraj.

Urgenţele medicale. Urgenţa medicală reprezintă o bruscă şi neaşteptată vătămare, boală sau complicaţie, care necesită asistenţă medicală imediată, pentru a salva viaţa şi/sau a preveni infirmitatea, durerea şi suferinţa.Dacă timpul nu mai permite obţinerea consimţământului (de la pacient/familie/tutore etc), medicul va acţiona în procedură de urgenţă, şi anume: aplică un tratament dictat de necesitatea salvării vieţii, pe baza consimţământului implicit (prezumat sau presupus) şi în conformitate cu jurământul hipocratic şi cu tipul specializării sale şi a spitalului.Se poate deduce că obţinerea consimţământului pe deplin informat poate fi neglijată în aceste cazuri. Cu toate acestea se recomandă obţinerea consimţământului exprimat (verbal/scris). În aceste situaţii (în care capacitatea dar şi judecata raţională a pacientului este afectată), medicul care furnizează asistenţă medicală de urgenţă se confruntă cu o dilemă majoră: a trata pacientul fără a obţine consimţământul acestuia (riscul este de fi acţionat în justiţie datorită faptului că săvârşeşte un abuz în serviciu) sau a amâna tratamentul în vederea obţinerii consimţământului pe deplin informat (riscul este de fi acţionat în justiţie datorită faptului că săvârşeşte o neglijenţă în serviciu). În general, instanţele protejează medicul şi acţiunile sale în urgenţele medico-chirurgicale.

În medicina de urgenţă, de obicei, consimţământul implicit (prezumat) este suficient: tratamentul de urgenţă poate fi impus în mod legitim unui pacient, în vederea asigurării acestuia unei alegeri raţionale ulterioare, răspunzându-se prin orice măsură menită a salva viaţa pacientului (vitalism). Interesul central nu este probabilitatea ca persoana implicată să fie retrospectiv de acord cu deciziile luate: punctul crucial este acela ca deciziile să fie justificabile unei a treia părţi, teoretic o persoană raţională aflată în poziţia pacientului.

• Dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate Dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate este consacrat printr-o multitudine de acte normative.Statul, în calitate de garant al ocrotirii sănătăţii populaţiei trebuie să asigure condiţiile pentru furnizarea unor îngrijiride calitate. Dar calitatea îngrijirilor de sănătate este determinată de numeroşi factori, dintre care constrângerile deordin financiar şi nerespectarea normelor de conduită şi etică profesională sunt cele mai frecvente.

• Dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la vindecare


• Dreptul să beneficieze de asistenţă medicală de urgenţă, de asistenţă stomatologică de urgenţă şi de servicii farmaceutice, în program continuu (24 din 24 ore)

• Drepturile pacienţilor la îngrijiri medicale de urgenţăAsistenţă medicală de urgenţă se acordă gratuit pentru toţi pacienţii, fără discriminare. Pacientul poate ajunge la spital trimis de medicul de familie sau de medicul specialist ori în urma agravării unei boli mai mult sau mai puţin cunoscute.

Legislaţia noastră stipulează că intervenţiile medicale asupra pacientului se efectuează, numai dacă există condiţiile de dotare necesare şi personal acreditat, exceptând cazurile de urgenţă apărute în situaţii extreme. Dacă pacientul se află internat în spital, el poate primi servicii medicale de la un medic acreditat, dar din afara spitalului.Apelarea serviciului de ambulanţă trebuie să fie efectuată cu respectarea unor norme de conduită:sa se răspundă cu exactitate la întrebările dispecerei. să se enumere cât mai multe din simptomele bolii, fiindcă în funcţie de ceea ce spuneţi va fi trimis un anume tip de ambulanţă. Unele ambulanţe sunt dotate cu tot ceea ce este necesar pentru a acorda primul ajutor şi pentru a susţine funcţiile vitale ale organismului. Există însă şi ambulanţe care pot fi utilizate doar pentru transport.

Printre serviciile de care pacienţii pot beneficia în regim de urgenţă sunt şi reţetele compensate care pot fi cerute chiar medicului de pe salvare. Aceştia pot elibera astfel de reţete, dar numai pentru 72 de ore şi numai la sfârşit de săptămână. De asemenea, medicii de pe salvare pot elibera şi certificate de deces, cu excepţia situaţiilor dubioase care necesită expertiză medico-legală. Aceste servicii pot fi acordate tot în perioada sfârşitului de săptămână. Alături de drepturile clasice decurgând din principiile de bază ale documentului European (dreptul la informare şi accesul la informaţia medicală, dreptul la exprimarea consimţământului privind intervenţia medicală, dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului, dreptul pacientului în domeniul reproducerii, drepturile la tratament şi îngrijiri medicale), legea specială din România (Legea 46/2003) abordează unele domenii noi care nu au fost abordate în niciuna din reglementările româneşti anterioare:

• Dreptul pacientului de a oferi plăţi suplimentare personalului medical (venituri ce trebuie declarate şi taxate conform reglementărilor în vigoare) –art. 26,27,28

• Drepturi în domeniul reproducerii ce se referă la:o dreptul femeii la viaţă, în situaţia în care sarcina reprezintă un factor de risc major şi imediat

pentru viaţa ei. o dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă copii sau nu. o dreptul egal al fiecărui pacient la metode de planificare familială eficiente şi lipsite de riscuri

(art.34).

MESAJE CHEIE

Etica este un termen care include o varietate de abordări pentru înţelegerea şi examinarea unei vieţii morale.Valorile etice sunt piatra de temelie cu care se clădesc ulterior judecăţile, regulile şi principiile etice. Valorile etice indică atributele fundamentale ale fiinţei umane, ale Eu-lui. cele 2 valori fundamentale fiind viaţa şi libertatea.


Cele mai importante principii etice pentru sănătate sunt: principiul respectului datorat vieţii, principiul respectului autonomiei persoanei, principiul beneficienţei (facerii de bine), principiul non-maleficienţei (să nu faci rău), principiul justiţiei, principiul adevărului şi principiul fidelităţiiAsistentele medicale comunitare, la care îngrijirile nu se desfăşoară într-o instituţie, care interacţionează cupacientul în mediul lui, şi a căror activitate cuprinde şi o componentă socială importantă, trebuie să rezolve cel mai frecvent aspecte etice privind: autonomia pacienţilor, responsabilitatea asistentelor medicale, starea de bine a pacientului, dreptul la alegere al pacientuluiExistă patru funcţii sau obiective ale codurilor etice de asistenţă medicală:

• pentru a arăta societăţii că asistentele medicale înţeleg şi acceptă credibilitatea de care se bucură şi responsabilitatea care li se acordă

• pentru a oferi îndrumare în relaţiile profesionale ca bază pentru acţiuni de răspuns etice

• pentru a descrie poziţia asistentului medical în raport cu un pacient/beneficiar ca reprezentant, cu alţi profesionişti ca şi coleg, cu profesia medicală ca şi angajat loial, şi cu societatea ca şi reprezentant al serviciilor de sănătate

• ·pentru a oferi grupului profesional un mijloc de a realiza o auto-reglementare.Drepturile pacienţilor în România cuprind:

• Dreptul de a fi respectat ca persoană umană

• Dreptul la informaţia medicală

• Confidenţialitatea informaţiilor

• Consimţământul asupra intervenţiei medicale

• Dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate

• Dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la

• vindecare

• Dreptul să beneficieze de asistenţă medicală de urgenţă, de asistenţă stomatologică de urgenţă şi de servicii farmaceutice, în program continuu (24 din 24 ore)

• Drepturile pacienţilor la îngrijiri medicale de urgenţă

• Dreptul pacientului de a oferi plăţi suplimentare personalului medical

• Drepturi în domeniul reproducerii

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE ȘI AUTOCONTROLCare sunt principiile etice fundamentale?Cum se poate respecta principiul autonomiei persoanei în îngrijirile comunitare?Ce condiţii justifică din punct de vedere etic principiul non-maleficienţei?Care sunt principalele probleme legate de principiul justiţiei?Ce aspecte etice au de rezolvat cel mai frecvent asistenţii medicali comunitari la nivel local?


SESIUNEA NR. 3 COMUNITATEA ȘI POPULAȚIA ȚINTÃ

3.1 Comunitate şi asistenţă medicală comunitară

a. Definiţia comunităţii, aspecte generaleComunitatea se defineşte ca ansamblul unei populaţii de pe un teritoriu geografic determinat, de care este

legat prin interese şi valori comune, având o formã de gestiune administrativã, iar membrii sãi au interrelaţii cu grupuri sociale şi instituţii.Comunitatea reprezintã:

• un grup de indivizi cu acelaşi stil de viaţã: indivizi cu interese comune, indivizi cu acelaşi sistem valoric, indivizi cu acelaşi sistem social;

• un grup de indivizi având acelaşi interes social: rnembrii unei asociaţii locale, rnembrii unei asociaţii naţionale, indivizi cu interese comune în probleme de sãnãtate;

• un grup de indivizi în care o problemã comunã poate fi identificatã şi rezolvatã: un grup de indivizi reprezentând o etnie şi o entitate localã; un sistem independent al organizaţiilor formate care reflectã instituţii sociale, grupuri neoficiale;

• un grup având funcţia sau intenţia sã înlãture nevoile comune ale indivizilor .În literatura de specialitate sunt surprinse numeroase modalităţi de definire ale „comunităţii”, fie ca spaţiu

geografic ce reuneşte un anumit număr de indivizi sau, după cum considera Durkheim, ca legătură a individului cu societatea, ca mediator între cele două elemente. În viziunea lui Tonnies comunitatea reprezintă legătură între oameni care au obiceiuri, credinţe, scopuri, reguli comune. Dacă ne referim la comunităţile geografice, cea mai simplă dintre definiţii ar fi aceea a unui grup, mai mare sau mai mic, care împarte acelaşi spaţiu. Se referă, deci, la arealuri restrânse precum cartiere, vecinităţi, mici localităţi. Comunitatea mai poate fi definită prin elemente ca limbă, obiceiuri, tradiţii, religie, interese, resurse comune etc. O persoană poate aparţine simultan mai multor comunităţi (ex. locuieşte într-un anumit cartier-se poate identifica acelei comunităţi georgafice, aparţine unei anumite etnii-identificarea în comunitatea etnică, în cea religioasă etc). Pentru asistentul medical comunitar, ca vector al dezvoltării locale, o definiţie operaţională a comunităţii ar fi că aceasta reprezintă grupurile cuprinse în cadrul aceleaşi arii geografice, cu interese comune, care împart aceleaşi resurse publice şi se consideră ca făcând parte din acea comunitate.

Sociologia a relevant că viaţa grupurilor sociale primare sau secundare în care trăiesc oamenii se desfăşoară în timp şi mai ales pe un spaţiu geograpic comun numit comunitate spaţială care dă un anumit specific grupurilor umane şi care constituie tipul de comunitate în care îşi desfăşoară activitatea asistenta medicală comunitară. Prin comunitate spaţială se întelege “acele colectivităţi umane ai căror membrii sunt uniţi printr-o

coeziune rezultată din faptul locuirii unui teritoriu considerat comun şi prin coeziunea legăturilor comune cu pământul

respectiv”. Pentru colectivitate teritoriul este important deoarece datorită lui se pot obţine materiile prime din sol şi subsol, se asigură condiţii de structură. Fiind locuit, aceasta acţionează şi asupra formării oamenilor determinând formarea personalităţii lor precum şi o anumită configurare a relaţiilor sociale. Caracteristicile care definesc


3

comunitatea sunt: teritoriul, comportamentul oamenilor de pe acest teritoriu şi identificarea acestora cu spaţiul concret în care trăiesc.Colectivităţile au două forme de existenţă: rurale şi urbane.

În cadrul colectivităţilor rurale (cătunul şi satul) există grupuri sociale primare (familia, vecinatatea) dar şi secundare (echipe de muncă, clăcaşi, asociaţii culturale sau productive) care sunt formate dintr-un număr mic de membri în care se stabilesc relaţii predominant personale – aceastea desfăşurând prepoderent activităţi agricole. Membrii acestor grupuri se cunosc reciproc, asigurându-şi în acelaşi timp un control social puternic, neinstituţionali-zat. În lume, satul este cea mai răspândită comunitate umană, ea fiind diferită, cu specific aparte pentru fiecare continent sau ţară în parte. Astfel, în Europa sunt specifice satele lineare (asa cum există în Polonia, Cehia,Germania), satele târguri (cum sunt în Europa Occidentală) sau satul stup (în zonele Mării Mediterane). În ţara noastră, în funcţie de formele de relief există sate risipite (în zonele montane) sate răsfirate (situate în zonele sub-montane), de podişuri (unde gospodăriile sunt îndepărtate între ele) şi satele adunate sau concentrate (zonele de şes).

Comunitatea urbană sau orasul se caracterizeaza prin: densitatea demografică ridicată, structura socială se bazează pe diviziunea muncii, densitatea mare a locurilor de muncă pe spaţiile de producţie, importanţa scăzută ce se acordă relaţiilor de rudenie, diversitate de comportamente şi culturi. Cronologic, oraşul a apărut ulterior satelor; factori economici (inovaţiile tehnologice şi cei sociali) au contribuit la apariţia şi dezvoltarea zonelor urbane, mai ales datorita spaţiului construit. Efectele urbanizarii au determinat faţă de comnunitatile rurale multiple şi importante transformări referitoare la:

• structura familiei (care nu mai este aşa de numeroasă cum este cazul familiei din zonele rurale);

• mărimea gospodariilor, acestea reducându-se;

• angajarea femeilor în activităţi productive şi ale serviciilor;

• creşterea cererii de locuinţe;

• creşterea numerică a forţei de muncă;

• creşterea producţiei destinată consumului.

b. Asistenţa medicală comunitarăAsistenţa medicalã comunitarã cuprinde ansamblul de activitãţi şi servicii de sãnãtate care se acordã în sistem integrat cu serviciile sociale la nivelul comunitãţii, pentru soluţionarea problemelor medico-sociale ale individului, în vederea menţinerii acestuia în propriul mediu de viaţã. (O.U.G. nr. 162/2008 şi H.G. nr.56/2009). Standardul ocupaţional descrie activitãţile şi sarcinile profesionale ale asistentului medical comunitar precum şi reperele calitative asociate îndeplinirii cu succes a acestora. Conform OUG 162/2008 „beneficiarul serviciilor şi activitãţilor de

asistenţã medicalã comunitarã este comunitatea dintr-o arie geograficã definitã, precum: judeţul, oraşul, comunã,

satul, dupã caz, iar în cadrul acesteia în mod deosebit categoriile de persoane vulnerabile”.Serviciile de asistenţă medicală comunitară sunt furnizate la nivelul primar al sistemului de sănătate de către asistenţii medicali comunitari şi sunt preponderent intervenţii de promovare a sănătăţii (educaţie pentru sănătate,

prevenire şi menţinerea sănătăţii). Conceptul de promovare a sănătăţii, deşi este un concept foarte vechi (de peste


3

două milenii) a cunoscut în ultimele decenii o reactualizare, devenind o preocupare dominantă a multor societăţi şi guverne din ţările dezvoltate.Factorii care au condus la această reactualizare au fost:

• Observaţia că tehnologiile medicale noi, de vârf, dezvoltarea unei medicini supraspecializate nu au avut efectul scontat în îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei.

• Cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii au crescut mult, într-un ritm mai mare decât produsul national brut al ţărilor, iar rezultatele în domeniul sănătăţii nu au fost pe măsura investiţiilor. Ţările nu mai puteau face faţă creşterii cheltuielilor datorate îmbătrânirii populaţiei, creşterii supravieţuirii bolnavilor cu afecţiuni cronice, factori care au dus la creşterea volumului îngrijirilor medicale care au devenit şi mai costisitoare.

• Unele ameliorări ale stării de sănătate au apărut înainte de introducerea în practică a unor tehnologii foarte scumpe (rolul altor factori decât cei sanitari în ameliorarea stării de sănătate).

• Inechităţi ale stării de sănătate între diferite populaţii definite geografic sau socio-economic, medicina modernă neavând o influenţă satisfăcătoare.Una din întrebările pe care şi le pun frecvent decidenţii din sănătate este cât anume să se cheltuie pentru

sănătate pentru a face faţă poverii bolilor şi a factorilor de risc. Majoritatea fondurilor necesare pentru finanţarea unui sistem de sănătate performant depind de o gamă largă de variabile. Nu este o relaţie liniară între indicatorii convenţionali ai poverii bolii şi nevoia de resurse: unele afecţiuni pot fi tratate simplu cu costuri reduse în timp ce altele necesită tratament şi îngrijiri de sănătate cu preţuri foarte ridicate. Profilul cheltuielilor pentru sănătate variază atât în funcţie de vârsta beneficiarilor cât şi în funcţie de apropierea decesului. Asistenţa medicală comunitară poate oferi avantaje economice considerabile prin câştigul în sănătate, reducerea inegalităţilor şi reducerea costurilor pentru asistenţa medicală secundară (spital). Aceste intervenţii pot fi generalizate şi pot fi susţinute pe termen lung cu costuri minime generând beneficii importante pentru întreaga populaţie.

Povara bolii poate fi redusă prin diferite intervenţii în comunitate. Pentru a stabili intervenţia optimă dintr-o serie de alternative trebuie să se ţină cont de anumiţi factori cum ar fi cost-eficacitatea acestei intervenţii. Pentru analiza cost-eficacităţii se ia în calcul câştigul în sănătate datorat intervenţiilor specifice asistenţei medicale comunitare comparându-se nivelele poverii bolii din comunităţile asistate cu nivelele poverii bolii din comunităţile care nu beneficiază de aceste servicii.

Programul de activitate al asistentului medical comunitar va fi astfel alcãtuit încât sã asigure acoperirea întregii comunitãţi deservite cu servicii de sãnãtate comunitare, cu prioritate categoriile de persoane vulnerabile care se gãsesc în una din urmãtoarele situaţii: nivel economic sub pragul sãrãciei, şomaj, nivel educaţional scãzut, diferite dizabilitãţi, boli cronice, boli aflate în faze terminale, care necesitã tratamente paleative, graviditate, vârsta a treia, vârstã sub 16 ani, fac parte din familii monoparentale, risc de excluziune socialã.


Structurarea atribuţiilor reglementate ale asistentului medical comunitar pe activităţi specifice incluse în programul de activitate:

Atribuţiile reglementate ale asistentului medical comunitar Activităţi specifice incluse în programul de activitate

• Culegerea datelor despre starea de sănătate a familiilor din teritoriul unde îşi desfăşoară activitatea;

• Identificarea familiilor cu risc medico-social din cadrul comunităţii.

• Identificarea persoanelor de vârstă fertilă.

• Identificarea factorilor de risc din comunitate;

• Identificarea persoanelor neînscrise pe listele medicilor de familie şi contribuirea la înscrierea acestora.

• Preocuparea pentru identificarea cazurilor de violenţă domestică, a cazurilor de abuz, a persoanelor cu handicap, a bolnavilor cronici din familiile vulnerabile. Determinarea nevoilor medico-sociale ale populaţiei cu risc.

• Stabilirea problemelor, ierarhizarea problemelor, stabilirea priorităţilor şi elaborarea diagnosticului de îngrijire.

• Stimularea de acţiuni destinate protejării sănătăţii.

• Efectuarea de activităţi de educaţie pentru sănătate în vederea adoptării unui stil de viaţă sănătos.

• Organizarea de activităţi de consiliere şi demonstraţii practice pentru diferite categorii populaţionale.

• Participarea, în echipă, la desfăşurarea diferitelor acţiuni colective, pe teritoriul comunităţii: vaccinări, programe de screening populaţional, implementarea programelor naţionale de sănătate.

• Participarea la aplicarea măsurilor de prevenire şi combatere a eventualelor focare de infecţii.

• Semnalarea cazurilor suspecte de boli transmisibile constatate cu ocazia activităţilor în teren către medicul de familia.

• Îndrumarea persoanelor care au fost contaminate pentru controlul periodic.

• Colaborarea cu ONG-uri şi cu alte instituţii pentru realizarea programelor ce se adresează unor grupuri-ţintă (vârstnici, alcoolici, consumatori de droguri, persoane cu tulburări mintale şi de comportament), în conformitate cu strategia naţională.

Supravegherea activă a stării de sănătate a comunităţii şi a populaţiei la risc:

• Catagrafierea beneficiarilor şievaluarea stãrii de sãnãtate.

• Planificarea, organizarea, coordona-rea, conducerea şi evaluarea activitãţilor de asistenţã medicalã comunitarã.

• Aplicarea procesului de îngrijiri comunitare.

• Colaborare cu medicul de familie, asistentul medicului de familie, mediatorul sanitar şi asistentul social.

• Colaborare cu alţi membri ai echipei comunitare.

• Colaborare cu direcţia de sãnãtate publicã judeţeanã şi alte instituţii.

• Colaborare cu ONG-uri.

• Diseminarea de informaţii specifice de planificare familială şi contracepţie.

• Identificarea, urmărirea şi supravegherea medicală a gravidelor cu risc medico-social;

• Efectuarea de vizite la domiciliul lăuzelor, recomandând măsurile necesare de protecţie a sănătăţii mamei şi a nou-născutului.

• Prevenirea abandonului.

• Urmărirea şi supravegherea activă a nou-născuţilor ale căror mame un sunt pe listele medicilor de familie sau din zonele în care un există medici de familie Supravegherea activă la domiciliu a stării de sănătate a sugarului şi a copilului mic.

• Promovarea alăptării şi a practicilor corecte de nutriţie.

• Efectuarea de vizite la domiciliul sugarilor cu risc medico-social trataţi la domiciliu şi urmărirea aplicării măsurilor terapeutice recomandate de medic.

• Urmărirea şi supravegherea activă la domiciliu a copiilor din evidenţa specială (TBC, HIV/SIDA, prematuri, anemici etc.).

Supravegherea activă la domiciliu a populaţiei la risc înalt: mama şi copilului:

• Planificarea, organizarea, coordonarea, conducerea şievaluarea activitãţilor de asistenţãmedicalã comunitarã a populaţiei vulnerabile.

• Aplicarea procesului de îngrijire comunitarã

• Colaborare cu medicul de familie, asistentul medicului de familia, mediatorul sanitar şi asistentul social.

• Colaborare cu alţi membri ai echipei comunitare.

• Colaborare cu direcţia de sãnãtate publicã judeţeanã şi alte instituţii.

• Colaborare cu ONG-uri.


Asistentul medical comunitar, în exercitarea profesiei, are responsabilitatea de a respecta normele eticii profesionale, (inclusiv asigurarea pãstrãrii confidenţialitãţii), de a întocmi evidenţe şi de a completa documentele specifice, (fişe, registre, raportãri, etc). Asistentul medical rãspunde pentru actele şi hotãrârile luate în conformitate cu pregãtirea profesionalã şi limitele sale de competenţã şi are obligaţia de a-şi îmbunãtãţi nivelul cunoştinţelor profesionale prin studiu individual sau alte forme de educaţie continuã.

3.2 Grupul ca parte a comunitãţii - noțiuni de psihologie a grupurilor, tehnici de lucru cu grupurile, grupuri vulnerabile

Grupurile umane reprezintã o realitate inevitabilã pentru individ şi societate. În afara grupurilor, individul uman nu poate trãi decât temporar şi nu poate ajunge fiinţã umanã propriu-zisã. Procesul de socializare se desfãşoarã în grupuri şi colectivitãţi umane (familie, grãdiniţã, şcoalã etc.), iar entitãţile biologice lipsite de acest proces nu numai cã nu devin fiinţe sociale complexe, dar nu au nici caracteristicile fundamentale ale omului: vorbire, gândire abstractã, mers biped. Pe de altã parte, societatea nu existã şi nu funcţioneazã în afara indivizilor şi, mai mult, nu este o simplã sumã a acestora şi nici mãcar produsul interacţiunii simple dintre ei. Societãţile şi culturile, începând de la cele mai simple, şi cu atât mai accentuat cele moderne, complexe, sunt compuse din grupuri, comunitãţi, instituţii. Grupurile constituie, aşadar, realitatea necesar intermediarã dintre individ şi societate. Grupurile sunt absolut necesare atât pentru funcţionarea societãţii ca întreg, cât şi pentru existenţa şi împlinirea personalitãţii umane.

Tipuri de grupuriTermenul “grup” are deopotrivã în vorbirea curentã cât uneori şi în ştiinţele socioumane un înţeles foarte larg,

constituind ca sferã noţionalã genul proxim pentru o serie de formaţiuni şi colecţii de persoane de diferite mãrimi, cu variate caracteristici şi funcţii: formaţiune de lucru, familie, cerc de prieteni, echipã sportivã, clasã de elevi, comunitãţietnice, clase şi straturi sociale, naţiuni, popoare etc. Dacã avem în vedere aceastã accepţiune foarte extinsã –înglobând inclusiv înţelesuri din expresii de genul “un mare grup de oameni aşteptau la rând” -, se poate vorbi de urmãtoarele principale tipuri de grupuri:

• Dupã ordinul de mãrime: grupuri mici, grupuri mijlocii cum ar fi familia, echipe sportive, formaţii muzicale, grupã de studenţi; grupuri mijlocii (de ordinul zecilor şi sutelor) de exemplu întreprinderile mici şi mijlocii, un an de studiu, un cartier; grupuri mari (etnii, naţiuni, clase sociale, profesiuni).

• Dupã natura relaţiilor dintre membrii componenţi: primare, caracterizate prin relaţii nemijlocite, “faţã în faţã” şi grupuri secundare, unde existã atari relaţii, indivizii din cadrul lor nu se cunosc nemijlocit.

• Dupã funcţia lor normativ-axiologicã în raport cu individul concret: de apartenenţã, din care individul face parte actualmente; de referinţã, cel care constituie reperele salenormative (atitudinale, valorice, comportamentale) şi spre care tinde sã devinã membru.

• Dupã statutul acordat legal (oficial): grupuri formale, unde existã organigramã, reguli de funcţionare scrise (drepturi şi obligaţii), şi informale unde legile sunt “nescrise”, dar nu mai puţin importante. Ilustrãri de grupuri


formale sunt echipele de muncã, echipa guvernamentalã, colectivul de medici ai unui spital, iar de grupuri informale un grup de prieteni, o bandã de rãufãcãtori, o trupã muzicalã. Familia este un exemplu de grup atât formal (existã şi reglementãri juridice ale relaţiilor de familie), cât şi informal (cea mai mare parte a vieţii familiale se bazeazã pe legi nescrise). De altfel, distincţia formal-informal este mai operantã pentru natura relaţiilor din grupuri decât pentru o tipologie ca atare a lor, întrucât în orice grup uman se dezvoltã raporturi ce depãşesc cadrul prescris. În cazul grupurilor formale acest lucru apare evident. De pildã, în orice organizaţie, dincolo de organigramã şi statutul oficial al membrilor, funcţioneazã legi nescrise ale circulaţiei informaţiilor, simpatii şi antipatii. Întotdeauna, organigrama este dublatã de o “sociogramã”, o structurã a relaţiilor afectiv-emoţionale din grup. Dar chiar în cazul aranjamentelor sociale informale, se pot înfiripa legãturi, atitudini şi conduite ce nu coincid cu habitusurile consacrate tradiţional. Vecinãtatea este un caz de acest gen.

Pe plan social mai larg, disocierea grupuri primare / grupuri secundare se regãseşte în ceea ce sociologul german F. Tönnies a teoretizat ca şi Gemeinshaft (comunitate) şi respectiv Geselshaft (societate). Termenul “Gemeinshaft” se referã la comunitãţi mici şi tradiţionale, caracterizate prin relaţii de grup primar şi relativ stabile transgeneraţional, pe când “Geselshaft”, la relaţii de tip secundar, contractual-formale, bazate pe intereseraţional-pragmatice foarte particulare; este vorba de societatea umanã cu instituţiile şi regulile ei formale.

Desigur, distincţia dintre grupuri primare şi grupuri secundare, ca şi dintre comunitate şi societate, nu trebuie înţeleasã ca opunând douã realitãţi contrare. Oamenii fac parte concomitent atât din grupuri primare, cât şisecundare. Mai mult, existã şi grupuri cu poziţie intermediarã, în sensul cã sunt gupuri mici, funcţioneazã relaţii “faţã în faţã” şichiar de implicare integralã a personalitãţii (inclusiv emoţionalã), dar sunt mai temporare şi nu angajeazã scopuri şi valori comune fundamentale. Ele protejeazã cumva indivizii faţã de anonimat şi impersonalitate, într-o lume (modernã şi postmodernã) ce are tendinţa de a pulveriza identitatea de sine. Prietenii de chefuri, variate grupuri de întâlnire (cei ce joacã fotbal, dupã care merg la o bere, şi altele) constituie exemple de acest gen.

În ştiinţele socioumane se mai opereazã şi distincţia dintre in-group şi out-group, adicã cei ce sunt în interiorul unui grup şi ceilalţi, dinafara lui, dintre “noi” şi ”ei”. Distincţia nu indicã o simplã separare fizicã, o apartenenţã formalã, ci implicã un complex de reprezentãri şi sentiment, ce determinã comportamente specifice. Suntem, astfel, de pildã, pe terenul etnocentrismului, ceea ce înseamnã considerarea propriului grup etnic ca cel mai valoros, şi ale cãrui standarde constituie criterii de evaluare a oricãrei alte etnii. Dar şi alte genuri de stereotipuri şi discriminãri sunt bazate pe categorizarea in-group şi out-group (de gender, profesionale etc).

Scopuri personale şi scopurile grupului“Scopul” este, de regulă, definit ca fiind acea finalitate spre care este orientată activitatea unei persoane sau

a unui grup. Este un punct terminus, un ideal sau o dorinţă valorizată. “Scopul personal” se referă la faptul că este asumat de un anumit membru al grupului. “Scopul grupului” este asumat de suficient de mulţi membri de grup, astfel încât se poate spune că grupul însuşi este angajat pentru realizarea lui. Orice grup are scopuri, după cum şi orice persoană are scopuri. Scopul poate fi pe termen lung sau pe termen scurt, cele pe termen scurt putând fi repere (paşi) pentru cele pe termen lung.


Cu cât există o mai mare congruenţă între scopurile personale şi cele de grup, cu atât atractivitatea grupului creşte. Scopurile personale pot fi omogene sau heterogene. Cu cât sunt mai omogene cu atât vor fi mai uşor de stabilit scopurile grupului. Când membrii grupului au scopuri heterogene înseamnă că vor utiliza “agende personale ascunse”, cu scopuri necunoscute celorlalţi membri de grup, ceea ce înseamnă că acestea vor putea interfera cu scopurile de grup. Efectele “agendelor ascunse” pot fi minimalizate prin incorporarea scopurilor personale în cele de grup. Trebuie menţionat că toate grupurile lucrează pe două planuri: sarcinile de suprafaţă şi nevoi şi motivaţii

ascunse. Toţi membrii vin în grup pentru a-şi satisface câteva nevoi personale. Uneori, după ce anumite trebuinţe au fost satisfăcute ies la suprafaţă altele noi. Asta nu înseamnă egoism, ci este ceva normal şi de aşteptat. Problema este ce efect au aceste nevoi personale asupra celor de grup: nevoile lui A să nu frâneze atingerea scopurilor grupului. Soluţia constă în a legitima nevoile personale astfel încât problemele să poată fi rezolvate. Sarcina liderului este de a sprijini pe acei membri care încearcă să scoată la suprafaţă agendele ascunse. Ideal este ca nimeni să nu fie criticat că are o agendă ascunsă pentru a nu crea inhibiţii şi atitudini defensive.

Conformismul a fost definitã ca fiind procesul de supunere la presiunea grupului. Conformismul presupune existenţa implicitã a unui conflict între influenţele exercitate de grup şi “forţele lãuntrice”, personale, care determinã un mod diferit de a valoriza, gândi sau acţiona. Cineva care experimenteazã un astfel de conflict are douã alternative: fie sã-şi afirme punctul de vedere independent, fie sã se conformeze şi sã adopte punctul de vedere al grupului. La rândul sãu, conformarea poate îmbrãca douã aspecte: de suprafaţã (cineva acceptã şi se comportã în conformitate cu cerinţele, normele şi valorile grupului chiar dacã acestea nu coincid cu cele personale) şi de

profunzime ( cerinţele, normele şi valorile grupului coincid cu cele personale). În general, grupul de apartenenţã (ca grup de referinţã), contribuie la definirea realitãţii sociale: majoritatea oamenilor nu dispun de mijloace non – sociale, “obiective”, de autoapreciere şi orientare; în consecinţã îşi însuşesc opiniile, valorile, credinţele celorlalţi.

Fiecare membru al unui grup este creditat şi ocupã o poziţie (status) în cadrul grupului, în mãsura în care îşidemonstreazã competenţele şi se conformeazã expectanţei sociale. Creditarea astfel obţinutã (din partera grupului) poate fi folositã, la un moment dat, pentru afirmarea unui comportament nonconformist, (de negare a normelor şivalorilor), fãrã a fi sancţionat, altfel spus status-ul sãu este întãrit. Nonconformismul, la rândul sãu, nu va fi creditat la infinit: foarte probabil va urma un declin al status-ului, sau chiar o respingere din partea celorlalţi membri.

Competiţie şi cooperare în grupÎn cadrul grupurilor atmosfera poate fi:

• De cooperare, caracterizatã prin: comunicare deschisã şi onestã, coeziune, bogãţie de resurse. S-aconstatat cã printre efectele cooperãrii pot fi enumerate: creşterea creativitãţii, cordonarea eforturilor, creşterea diviziunii muncii, implicarea emoţionalã pentru atingerea scopurilor grupului, dezvoltarea abilitãţilor interpersonale, atitudini pozitive faţã de grup şi sarcinile sale, gândire divergentã, acceptanţã crescutã faţã de diferenţele individuale şi culturale, dezvoltarea abilitãţilor de decizie şi rezolvare de probleme, dorinţa de a oferi ajutor şi de a împãrãşi experienţele comune (Jonson & Jonson, 1975). Atmosfera de cooperare survine atunci când scoporile personale ale membrilor grupului sunt percepute ca


fiind compatibile, identice sau complementare. În astfel de grupuri fiecare membru urmãreşte sã-şicoordoneze eforturile cu ale celorlalţi pentru atingerea scopurilor grupului. Pentru stabilirea atmosferei de cooperare este important ca grupul sã fie orientat înspre realizarea performanţelor de grup, mai mult decât înspre realizarea celor personale.

• De competiţie: caracterizatã prin luptã acerbã, distructivã. Consecinţele atmosferei de competiţie în grup pot fi: descreşterea creativitãţii, lipsa de coordonare a eforturilor, reducerea diviziunii muncii, reducerea coeziunii grupului, comunicarea este ineficace, suspiciune şi neîncredere, grad crescut de anxietate, atitudini negative faţã de grup şi sarcinile sale,antipatii faţã de membrii grupului, respingerea diferenţelor individuale şi culturale, lipsã de eficacitate în rezolvarea de probleme (Jonson & Jonson, 1975). În cadrul grupurilor cu atmosferã de competiţie, membrii sunt orientaţi înspre atingerea scopurilor personale, ignorându-le pe cele comune. Dacã în cadrul unui grup cooperant apare o persoanã cu un coportament competitiv, aceasta va schimba, de regulã, atmosfera grupului, transformându-l într-unul competitiv. Explicaţia acestei puternice influenţe constã în aceea cã persoana competitivã va încerca sã profite, în interes personal, de atmosfera cooperantã şi va tinde sã ocupe o poziţie privilegiatã faţã de ceilalţi membri ai grupului. Reacţia grupului va fi una de apãrare: ceilalţi membri nu vor admite sã fie exploataţi, şi în consecinţã vor începe sã funcţioneze dupã modelul noului venit. Pentru ca grupul cooperant sã supravieţuiascã este important ca noul sau noii membri sã aibã o orientare compatibilã cu a acestuia.

Abordarea conflictelor în cadrul grupului Odatã apãrut, conflictul poate fi abordat, în principal, din douã perspective: abordarea de tipul “câştig-

pierdere” şi abordarea de tipul “câştig-câştig” (rezolvare de probleme). În prima situaţie, “câştig-pierdere”, se formeazã subgrupuri de putere, fiecare subgrup negând legitimitatea celuilalt şi încercând sã iasã învingãtor. Obiectivele grupului pe termen lung sunt uitate, întreaga atenţie şi energie a pãrţilor fiind concentrate asupra consolidãrii propriei poziţii şi argumentaţii: perdanţii nu mai sunt dispuşi sã-şi ofere resursele pentru acţiunile impuse de învingãtori. Neîncrederea, lipsa ce comunicare şi cooperare, refuzul de a vota, distorsiunile de mesaj, exprimãrile ireverenţioase, dezvãluirile de fapte jenante, respingerile personale sunt cîteva dintre notele caracteristice situaţiilor conflictuale abordate în termeni de “câştig-pierdere”. Abordarea centratã pe rezolvarea de probleme, în termeni de “câştig-câştig”, presupune parcurgerea urmãtorilor paşi:

• Identificarea şi definirea nevoilor fiecãrei persoane în parte şi a fiecãrui subgrup.

• Gãsirea soluţiilor alternative.

• Evaluarea soluţiilor gãsite.

• Selectarea soluţiei care a primit votul fiecãrui membru.

• Implementarea soluţiei

• Evaluarea modului în care funcţioneazã soluţia adoptatã.Este adevãrat cã redirecţionarea unei situaţii conflictuale nu este un proces uşor nici pentru lider nici pentru membrii care s-au aflat pe poziţii atât de diferite. Ceea ce face posibilã schimbarea este în primul rând existenţa unui scop comun pe care toţi membrii sã-l înţeleagã şi cu care sã fie de acord. Procesul schimbãrii modului de abordare a conflictului poate fi facilitat şi de ascultarea activã, empaticã, a punctului de vedere a celuilalt (sau al celorlalţi), ca şi


de luarea deciziei, de preferinţã, prin consens. În cele din urmã, ar fi important de vãzut dacã, pentru toţi membrii, compromisul sau consensul la care s-a recurs este acceptabil. Cheia soluţionãrii conflictului, a transformãrii unei situaţii de tipul “câştig-pierdere” într-una de tip “cîştig-câştig”, este opţiunea pentru o soluţie convenabilã pentru toţi, în locul uneia convenabile doar pentru o persoanã sau pentru un subgrup.

Ghid pentru conducerea grupurilorTeoriile privind conducerea grupurilor au subliniat faptul cã fiecare membru al unui grup acţioneazã, în procesul

asumãrii rolurilor, simultan şi ca lider de grup. În alte condiţii decât cele de grup, multe persoane nu-şi asumã cu bunã ştiinţã (conştient) rolul de conducãtor, temându-se fie cã nu vor şti cum sã acţioneze, fie cã nu au caracteristicile necesare unui lider. În mod absolut surprinzãtor, se poate constata cã deseori se întâmplã ca cei mai timizi, anxioşi şi neîncrezãtori participanţi la grup, sã ajungã, finalmente, sã-şi asume cu dezinvolturã roluri de lider. Iata câteva reguli pentru conducerea grupurilor:

1. Utilizaţi exerciţii de încãlzire la începerea grupurilor, atât în etapele iniţiale cât şi cu ocazia fiecãrei întâlniri. Rolul acestor exerciţii este de a “sparge gheaţa”, de a suprima inhibiţiile, de a facilita instalarea climatului de încredere, contribuind, prin toate acestea, la creşterea eficacitãţii grupului.

2. În etapele de început ale grupului, atenţia liderului trebuie sã fie îndreptatã înspre identificarea scopurilor personale ale membrilor şi pornind de la acestea, se vor stabili scopurile grupului.

3. Un lider desemnat (numit, “oficial”, formal), nu trebuie sã scape din vedere împãrţirea responasabiltãţilor. Fiecare membru al unui grup trebuie sã aibã şi experienţe de lider. Liderului desemnat nu trebuie sã domine şi sã deţinã controlul exclusiv al grupului: el nu este responsabil pentru toate sarcinile şi funcţiile grupului.

4. Pentru luarea deciziilor se vor utiliza acele modalitãţi care vor da cea mai mare satisfacţie (posibilitãţi de exprimare şi de “regãsire” în decizia luatã pentru cât mai mulţi membri) participanţilor la grup şi care se potrivesc cel mai bine situaţiei de decizie create (consens sau majoritate simplã).

5. Este întotdeauna de preferat o atmosferã cooperantã în grup (în defvoarea competiţiei).6. ªtiind cã, în grup, controversele şi conflictele sunt inevitabile, pentru soluţionarea acestora este preferabilã

abordarea de tipul “non-pierdere” (nimeni nu pierde) în detrimentul celei de tipul “câştig-pierdere” (cineva câştigã în timp ce altul pierde).

7. În general este de preferat ca liderul sã faciliteze confruntãrile deschise între membrii care au manifestãri ostile.

8. Urmãriţi sã creaţi o atmosferã de comunicare deschisã, onestã. 9. În grupurile educative, terapeutice sau de sensibilizare se vor oferi atât cunoştinţe teoretice cât şi posibilitãţi

practice de exersare a noilor cunoştinţe şi de formare a deprinderilor.10. Acordaţi atenţia cuvenitã ultimei şedinţe de grup. Nu ezitaţi sã sumarizaţi (atât liderul cât şi ceilalţi membri

ai grupului) şi în felul acesta sã punctaţi pe scurt cele mai importante momente ale grupului. Sumarizarea (rezumarea) are rolul de a aminti etapele sau procesele cheie şi de asemenea, conferã membrilor satisfacţia de a fi dus la bun sfârşit cele propuse.


Grupuri vulnerabilePentru identificarea grupurilor vulnerabile sunt folosite de regulã caracteristici sociodemografice precum

sex, vârstã, etnie, localizare geograficã, educație, ocupație etc. De asemenea, existã situații exterioare, evenimente la nivel macrosocial care pot transforma anumite persoane în persoane vulnerabile: cutremure, inundații, rãzboaie, crize economice etc. Termenul de grup vulnerabil este folosit adesea în documente oficiale, documente legislative sau în rapoarte de cercetare ca fiind similar celui de grup defavorizat, marginalizat, exclus sau grup de risc, toate aceste concepte fiind puse în relație cu fenomenul mai larg al sãrãciei. Cea mai frecventã accepțiune a vulnerabilitãții este cea de “slãbiciune”, “lipsã de apãrare”, “lipsã de mijloace”. Grupurilevulnerabile sunt grupuri lipsite de suport, care se aflã adesea în stare cronicã de sãrãcie, fiind în incapacitate de a profita de oportunitãți sau de a se apãra în fața problemelor care pot apãrea. Exemple în acest sens sunt persoanele cu dizabilitãți, copiii abandonați, persoanele infectate cu HIV, vârstnicii, minoritãțile etnice, familiile monoparentale etc. Acestea reprezintã o categorie care cumuleazã riscuri pe toate dimensiunile vieții, incapabile de a face fațã dificultãților. O accepțiune alternativã a vulnerabilitãții se referã la expunerea la riscuri care pot conduce la un nivel de bunãstare plasat sub pragul a ceea ce considerã societatea a fi acceptabil/dezirabil. În aceastã accepțiune mai largã pot fi vulnerabile şi grupuri precum femeile aflate în perioada maternitãții, tinerii absolvenți debutanți pe piața muncii, persoanele care migreazã pentru muncã etc. În prima accepțiune, vulnerabilitatea este mai degrabã o stare problematicã permanentã. În al doilea caz, vulnerabilitatea este legatã de un eveniment, de o intervenție sau de eşecul unei strategii şi este mai degrabã o stare tranzitorie.

3.3 Catagrafierea populaţiei și stabilirea grupului ţintă3.3.1 Catagrafierea populaţieiCatagrafierea populaţiei reprezintã o activitate metodicã de culegere de informaţii privind populaţia generalã, în special la recensãmintele populaţiei. Pentru asistentul medical comunitar, catagrafierea populaţiei dintr-o comunitate este absolut necesarã la luarea în evidenţã a populaţiei din comunitatea respectivă. Catagrafierea populaţiei şi stabilirea grupului ţintă se iniţiază la înfiinţarea unui serviciu de asistenţă medicală comunitară. Preferabil, catagrafierea primară se va face grupând persoanele identificate pe familii şi gospodării. Paşi de urmat în procesul de catagrafiere primară:

• se va planifica o întâlnire cu medicul/medicii de familie de la nivelul comunitãţii şi se va solicita o listã cu persoane care se aflã înscrise pe lista acestuia/acestora şi care îndeplinesc unul sau mai multe din criteriile de încadrare în populatia ţintã, respectiv: copii 0-1 an, copii 1-3 ani, copii 4-16 ani, gravide, lãuze, persoane de vârsta a III-a (65+ ani), persoane cu boli cronice, persoane cu dizabilitãţi, persoane cu boalã în fazã terminalã;

• se va solicita serviciului social din cadrul primãriei o listã cu persoanele care au una sau mai multe probleme de natura socialã, respectiv: persoane cu nivel economic sub pragul sãrãciei, persoane cu nivel educaţional scãzut, şomeri, persoane care fac parte din familii monoparentale, persoane cu risc de excluziune socialã.


• se va acorda o atenţie deosebitã obţinerii unei liste cu persoanele de etnie romã apelând la resurse oficiale (registrul de evidenţã a populaţiei, medicul de familie, mediatorul sanitar) dar şi resurse informale (de exemplu, liderul comunitãţii roma din localitatea respectivã).

Datele primare se vor centraliza într-un tabel conform celui de mai jos:

Nr. crt.

Numele şi prenumele CNP Adresa de

domiciliuData luării în

evidenţăNr. Fişă evidenţă

Medic de familie

Menţiuni speciale

01 02 03 04 05 06 07 08

După alcătuirea unei catagrafii primare, asistentul medical comunitar va face vizite la domiciliul persoanelor catagrafiate unde va completa datele personale ale tuturor membrilor de familie şi va face evaluarea medicală şi socială a persoanelor şi familiilor acestora. Înregistrarea initiala a datelor se va face în Caietul de Teren. Ulterior, asistentul medical comunitar va înregistra catagrafia permanentă a indivizilor şi familiilor din comunitatea/comunităţile deservite (oraş, cartier/e, comună, sat/e) prin completarea datelor beneficiarilor, preferabil în format electronic utilizând aplicaţia „Program AMC”.Datele despre indivizi se vor completa conform tabelului de mai jos:

Nr. Crt. Data Observaţii

1 Nr. fişă Se va aloca numărul imediat următor din lista de catagrafie

2 ID familie Se va aloca numărul corespunzător familiei dacă a fost înregistrată anterior sau numărul familiei imediat următor

3 Data luării în evidenţă Data vizitei la domiciliu4 CNP Codul numeric personal5 Sex M pentru masculin şi F pentru feminin6 Data naşterii7 Vârsta Vârsta împlinită8 Grupa de vârstă Grupa de vârstă din grupele de vârstă cincinale conform listei 1)

9 Nume10 Prenume11 Judeţ

12 Localitate Se va înregistra satul sau oraşul unde locuieşte în prezent (nu adresa din documentul de identitate

13 Adresa - strada14 Adresa - număr15 Adresa - bloc16 Adresa - apartament17 Nr. telefon18 E-mail19 Mediul de rezidenţă U pentru urban şi R pentru rural20 Stare civilă Conform listei 2)

21 Etnie Pe cât posibil, se înregistrează etnia reală (vezi cazul populaţiei de etnie romă care are rezerve în a-şi declara etnia)

22 Nivel de educaţie Conform listei 3)

23 Ocupaţie24 Venit lunar25 Asigurare socială de sănătate Da sau Nu26 Medic familie

27 Categoria de persoane beneficiare Conform listei 4)

Notă:1) Grupele de vârstă cincinale: 0-1 an, 1-4 ani, 5-9 ani, 10-14 ani, 15-19 ani, 20-24 ani, 25-29 ani, 30-34 ani, 5-39 ani, 40-44 ani, 45-49 ani, 50-54 ani, 55-59 ani, 60-64 ani, 65-69 ani, 70-74 ani, 75-79 ani, 80-84 ani, 85+ ani


2) Stare civilă: Nu este cazul (minor/ă), Căsătorit/ă, Necăsătorit/ă, Divorţat/ă, Văduv/ă, Concubin/ă3) Nivele de educaţie: Nu este cazul (copii 0-7 ani), Fără studii (analfabet), Învăţământ preşcolar, Învăţământ primar 1-4 clase, Învăţământ gimnazial 5-8 clase, Liceu ciclul inferior (clasele IX-X), Şcoală de arte şi meserii, Liceu ciclul superior (clasele XI-XII), Şcoală postliceală, Studii universitare de licenţă, Studii postuniversitare4) Categorii de persoane beneficiare conform O.U.G. 162/2008 şi H.G. 56/2009: Persoană care nu aparţine grupurilor vulnerabile, Copil 0-1 an, Copil 1-3 ani, Copil 4-16 ani, Gravidă, Lăuză, Persoană de vârsta a III-a (65+ ani), Persoană cu boli cronice, Persoană cu dizabilităţi, Persoană cu boală în fază terminală, Persoană cu nivel economic sub pragul sărăciei, Persoană cu nivel educaţional scăzut, Şomer, Familie monoparentală, Persoană cu risc de excluziune socială, Alte categorii

Datele despre familii se vor completa conform tabelului de mai jos:Nr. Crt. Indicator Data Observaţii

1. Tipul de familie

Familie nuclearăNumită şi familie simplă, este acea familie compusă din soț, soție împreună cu copiii minori care locuiesc și se gospodăresc împreună. Acesta combinație este considerată unitatea minimală de organizare socială, ea reprezentand nucleul tuturor celorlalte forme de structuri familiale

Familie lărgită

Numită și familie extinsă sau familie compusă, cuprinde pe lângă nucleul familial și alte rude sau alte generații. Ea include suplimentar față de copii și părinții acestora, bunicii copiilor (părinții celor doi părinți), unchii și mătușile copiilor (adică fraţii și surorile părinților împreună cu soții și soțiile lor), verii primari (fii și ficele unchilor și mătușilor copiilor) dar uneori chiar și străbunicii copiilor (părinții bunicilor). De regulă, într-o familie extinsă trăiesc și se gospodăresc împreună trei generații: copiii, părinţii, și bunicii.

2.Stadiul de dezvoltare a familiei

Perioada de formare Formarea cuplului, căsătoriaPerioada de extindere Naşterea copiilorPerioada de contractare Părăsirea căminului de către copii (“cuibul gol”)Perioada de slăbiciune Decesul unuia din soţi

Baza de date cu beneficiarii se actualizează permanent atât cu noii beneficiari luaţi în evidenţă cât şi cu datele noi ale beneficiarilor aflaţi în evidenţă.3.3.2 Stabilirea grupului ţintăDupă culegerea datelor despre indivizi, familii şi comunitate/comunităţi şi întocmirea catagrafiei, asistentul medical comunica va proceda la stabilirea grupului ţintă parcurgând următorii paşi:

• identificarea factorilor de risc specifici fiecãreia din cele 12 activitãţi ale vieţii: biologici, psihologici, socio-culturali, de mediu şi politico-economici;

• stabilirea problemelor de sãnãtate şi sociale;

• identificarea indivizilor şi familiilor la risc;

• stabilirea prioritãţilor.Pentru identificarea factorilor de risc specifici care influenţeazã activitãţile vieţii, respectiv: biologici, psihologici, socio-culturali, de mediu şi politico-economici se va aplica modelul îngrijirilor de sãnãtate bazate pe modelul de viaţã(Roper, Logan şi Tierny, 1996). Conform acestui model cele 12 activităţi ale vieţii sunt: menţinerea unui mediu sanogen, comunicarea, respiraţia, alimentarea şi hidratarea, eliminarea, igiena personalã, controlul temperaturii corpului, mobilizarea, activitatea şi relaxarea, exprimarea sexualitãţii, somnul, decesul.Pentru identificarea familiilor la risc şi stabilirea problemelor de sănătate şi sociale se va face evaluarea factorilor de risc la nivel de gospodărie, a resurselor sociale şi a riscurilor sociale ale familiei, respectiv:


• Factori de risc pentru sãnãtate la nivel de gospodãrie:

Condiţii de locuit:Igienă precară a locuiţeiLocuinţă cu defecte de construcţie (nesigură)Instalaţii electrice necorespunzătoare (pericol de electrocutare)Lipsa alimentării cu energie electricăLocuinţă aglomerată (mobilier, diverse obiecte, deşeuri depozitate etc)Prezenţa igrasieiPrezenţa mucegaiurilorVentilaţie necorespunzătoareIluminat natural necorespunzător (iluminatul natural în centrul camerelor principale şi al bucătăriei trebuie să fie suficientpentru a permite, în zilele senine, desfăşurarea activităţilor normale fără a se recurge la lumină artificială)Iluminat artificial necorespunzătorTemperatură ambientală excesiv de scăzutăTemperatură ambientală excesiv de crescutăPoluare cu fum rezultat prin arderea combustibililor lichizi sau soliziFumat în interiorul locuinţeiPrezenţa animalelor – pisică, câine, cornute, păsări, etcExistenţa unor animale bolnavePrezenţa rozătoarelor - şobolani, şoareci Existenţa unor insecte vectoare – muşte, gândaci, furnici, purici, ţânţari, etcAprovizionarea cu apă potabilă şi depozitarea acesteia:Lipsa unei surse de apă (reţea sau fântână)Aprovizionare deficitară cu apă potabilăSursă de apă potabilă insalubră (mai ales fântâni, puţuri)Sursă posibilă de poluare (latrină, grajd, depozit de gunoi sau deşeuri de animale, coteţe etc) amplasată la mai puţin de 10 m de fântână Mod de depozitare al apei necorespunzătorCalitate deficitară a apei potabile: organoleptic (gust, miros, culoare – modificate)Prepararea şi depozitarea alimentelor:Lipsa bucătărieiGătitul se face în cameră de locuitBucătărie cu igienă deficitarăPăstrarea neigienică a alimentelorAlimentele nu sunt protejate faţă de accesul insectelor, rozătoarelor şi a altor animaleExistă contact între alimentele crude, neprelucrate şi cele preparate/gătiteApa folosită la prepararea alimentelor nu este potabilăGrup sanitar, încăpere pentru îmbăiere:Nu există grup sanitar organizatGrup sanitar (WC, latrină) cu igienă precarăGrup sanitar (WC, latrină) în afara locuinţeiÎncăpere pentru îmbăiere cu igienă precarăNu există facilităţi pentru spălatul pe mâiniNu există facilităţi pentru îmbăiereDepozitarea şi îndepărtarea reziduurilor:Loc de depozitare a reziduurilor solide (pubele, lăzi etc) neorganizatÎndepărtarea reziduurilor solide în mod neorganizatÎndepărtarea reziduurilor lichide (canalizare, puţ absorbant, groapă) în mod neorganizat.


• Resurse / riscuri sociale pentru familie:

Relații familiale, din care:

Relații familiale în familia nucleară:Părinții sunt căsătoriți legal sau doar locuiesc împreună.Părinții care locuiesc împreună mai au o familie (soț/soție sau copii) în altă parte.Părinții sunt prezenți la domiciliu în majoritatea timpului.Părinții sunt de vârsta apropiata și de acceași etnie sau religie.Copiii din gospodărie provin din uniunea actuală sau/și din căsătorii/uniuni anterioare.Numărul copiilor minori este acceptabil la nivelul resurselor familiei.

Relaţii familiale din familia extinsă:Persoanele care locuiesc în gospodărie sunt rude. Persoanele care locuiesc împreună contribuie la bugetul comun și își asumă obligații gospodărești.Persoanele care gospodăresc împreună își asumă obligații de ocrotire a minorilor.

Comportamente familialeFamilia se preocupă pentru asigurarea hranei zilnice pentru toti membrii ei.În gospodărie se relizează ritmic activități menajere (întreţinerea casei, spălatul hainelor, spălatul vaselor etc.)În gospodărie există persoane care consumă excesiv alcool în mod frecvent.În gospodărie relațiile familiale sunt violente și există frecvente agresiuni verbale și fizice.Există preocupări pentru asigurarea frecventării școlii de către minori.Familia se preocupă de respectarea tratamentelor medicale pentru toți membrii ei.

Venituri familialeCel puțin un membru al familiei are salariu.Cel puțin o persoană vârstnică are pensie.Familia dispune de venit minim garantat.Cel puțin un membru al familiei dispune de alt tip de venit (indemnizații, alocații, etc.)Membrii gospodăriei au capacitatea de administrare a bugetului şi a bunurilor.

MESAJE CHEIEServiciile medicale şi sociale de calitate în toate comunitãţile, indiferent de zona ruralã sau urbanã în care acestea se plaseazã constituie nucleul unei vieţi autonome şi de calitate a membrilor comunitãţii.Activitatea cu grupurile din cadrul comunitãții reprezintã o componentã principalã a activitãții asistentului medical comunitar.Catagrafierea populaţiei reprezintã o activitate metodicã de culegere de informaţii privind populaţia generalã. Pentru asistentul medical comunitar, catagrafierea populaţiei dintr-o comunitate este absolut necesarã la luarea în evidenţãa populaţiei din comunitatea respectivã. Dupã culegerea datelor despre indivizi, familii, şi întocmirea catagrafiei, asistentul medical comunica va proceda la stabilirea grupului ţintã parcurgând urmãtorii paşi: identificarea factorilor de risc, stabilirea problemelor de sãnãtate şisociale, identificarea indivizilor şi familiilor la risc, stabilirea prioritãţilor.


Pentru identificarea familiilor la risc şi stabilirea problemelor de sãnãtate şi sociale se va face evaluarea factorilor de risc la nivel de gospodãrie, a resurselor sociale şi a riscurilor sociale ale familiei

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE ȘI AUTOCONTROLCum definţi comunitatea/colectivitatea?Care sunt principalele reguli pentru conducerea grupurilor?Ce date se completeazã de cãtre asistentul medical comunitar în catagrafia primarã şi care sunt sursele acestor date?Când va proceda asistentul medical comunitar la stabilirea grupului ţintã?Care sunt paşii de parcurs pentru stabilirea grupului ţintã al serviciilor de asistenţã medicalã primarã?


SESIUNEA NR.4DIAGNOSTICUL COMUNITĂȚII

4.1 Metodologia de evaluare a stãrii generale de sãnãtate la nivelul comunitãții

Starea de sănătate reprezintă un mijloc de măsurare şi descriere a sănătăţii după standarde acceptate, cel mai frecvent realizându-se prin indicatori de sănătate.Indicatorul de sănătate reprezintă o variabilă care poate fi măsurată direct şi care furnizează informaţii asupra stării de sănătate a populaţiei dintr-o comunitate sau a unui grup din acea populaţie. Evaluarea stãrii de sãnãtate a populaţiei dintr-o comunitate se face în vederea:

• indentificãrii problemelor şi ierarhizãrii acestora în funcţie de prioritãţi;

• determinãrii nevoilor de sãnãtate;

• determinãrii tipului de intervenţii necesare;

• stabilirii direcţiei intervenţiilor;

• identificãrii comportamentului consumatorilor de servicii de sãnãtate;

• identificãrii comportamentului furnizorilor de servicii de sãnãtate;

• stabilirii structurii instituţiilor de sãnãtate;

• planificãrii şi alocãrii resurselor.Determinantul stãrii de sãnãtate reprezintã, dupã D. Ruwaard, un “factor sau orice condiţie care are efect asupra

sãnãtãţii sau, în termeni cantitativi mãsurabili, are un efect asupra stãrii de sãnãtate”. Determinanţii sãnãtãţii se referã la factorii de risc, factorii de protecţie şi factorii indiferenţi.

Factorul de risc reprezintã orice condiţie (socialã, biologicã, economicã, comportamentalã, etc) care poate fi descrisã şi doveditã cã se asociazã sau este cauza apariţia unei stãri morbide (boalã, deces) cu o frecvenţã mai mare decât cea prognozatã.


4

Dupã conceptul lui Lalonde aceşti factori sunt:

• Factorii biologici: ereditate, caracteristici demografice ale populaţiei

• Factorii ambientali: factorii mediului fizic şi social: fizici, chimici, socio-culturali şi educaţionali.

• Factorii comportamentali: atitudinile şi obiceiurile.

• Serviciile de sãnãtate.

Factorul de protecţie este orice factor care conduce la îmbunãtãţirea stãrii de sãnãtate.Factorul indiferent este factorul care nu poate fi asociat unui efect asupra stãrii de sãnãtate, prin mijloacele de

identificare disponibile la un moment dat. Este posibil ca, prin studii epidemiologice şi tehnici superioare, un factor considerat indiferent sã devinã un factor de risc.

Riscul de îmbolnãvire reprezintã probabilitatea apariţiei unei boli la o populaţie expusã. Aceastã probabilitate este cuantificabilã (se exprimã în cifre) şi exprimã frecvenţa apariţiei unui eveniment (boalã, deces) la persoanele expuse factorului de risc comparativ cu persoanele care nu sunt expuse factorului respectiv. Astfel, populaţia la risc "reprezintã totalitatea persoanelor care au o susceptibilitate crescutã, comparativ cu restul populaţiei, de a se

îmbolnãvi ca urmare a unei expuneri unice, repetate sau prelungite la factorii de risc, susceptibilitate determinatã de

cauze ereditare, sociale, economice sau cauze necunoscute". (M. Jenicek).Termenul de persoane la risc înalt se referã la o persoanã, un grup sau la o populaţie care vor face cu o

probabilitate mai mare boala. Termenul de populaţie ţintã reprezintã populaţia care vizatã pentru aplicarea diferitelor tipuri de intervenţie

deoarece majoritatea persoanelor sunt expuse la factori de risc posibil asociaţi problemelor de sãnãtate identificate sau boala este mai frecventã.

Determinanţii sãnãtãţii pot fi modificaţi prin educaţie pentru sãnãtate, promovarea sãnãtãţii şi profilaxie (primordialã, primarã, secundarã sau terţiarã) cu implicarea populaţiei.

Existã mai multe modele ale stãrii de sãnãtate şi ale relaţiei dintre aceasta, pe de-o parte, şi determinanţi şi alţifactori asociaţi care au influenţã asupra sãnãtãţii, pe de altã parte. Aceste modele îşi propun, inclusiv, sã integreze identificarea prioritãţilor în sãnãtate cu determinanţii sãnãtãţii şi cu îngrijirile de sãnãtate în metode de evaluare a rezultatelor intervenţiilor aplicate.


4

În figura de mai jos este ilustat modelul stãrii de sãnãtate, a determinanţilor sãnãtãţii şi a intervenţiilor dupã O.M.S. Semnul (+) reprezintã creşterea "poverii bolii" iar semnul (-) reprezintã scãderea "poverii" bolii.

„Evaluarea stãrii de sãnãtate şi a nevoilor de sãnãtate reprezintã o metodã de identificare a nevoilor nesatisfãcute de

sãnãtate şi de îngrijiri de sãnãtate ale populaţiei, împreunã cu schimbãrile necesare pentru a satisface mai bine

aceste nevoi”. (Marcu, 2002)Nevoia de sãnãtate reprezintã ceea ce se solicitã pentru rezolvarea problemei identificate şi se mãsoarã

prin estimarea abaterii în raport cu norma. Nevoia de îngrijiri de sãnãtate se defineşte ca o abatere sau diferenţãdintre serviciile existente şi cele necesare pentru obţinerea unei sãnãtãţi optimale; reprezintã beneficiul pe care îl are utilizatorul serviciilor de sãnãtate.

Pentru evaluarea stãrii de sãnãtate a populaţiei sunt necesare date, informaţii şi cunoştinţe. Sursele de date de rutinã pentru asistentul medical comunitar trebuie sã conţinã: date demografice ale populaţiei asistatã (beneficiari), date de mortalitate, date de morbiditate şi date privind serviciile de sãnãtate.

Prima etapã în cunoaşterea unei comunitãţi umane, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ o constituie analiza demograficã, ce presupune studiul analitic al fenomenelor şi proceselor demografice şi al relaţilor dintre acestea.

Sexul şi vârsta sunt caracteristici demografice fundamentale, indispensabile înţelegerii altor fenomene demografice cum ar fi natalitatea, fertilitatea, mortalitatea, etc. Acest lucru este atât de evident încât nu are nevoie de exemplificãri. Indiferent de structurile demografice analizate în cadrul unei comunitãţi umane, acestea trebuie precedate de structura dupã sex şi vârstã, având în vedere importanţa acestora pentru domenile social, ecomomic, etc. Este foarte important sã se cunoascã ponderea populaţiei masculine şi feminine nu numai la nivel general în cadrul unei populaţii, ci şi pe grupe de vârstã.

Un alt criteriu foarte important de diferenţiere a populaţiei este cel al habitatului adicã urban şi rural, funcţie de care vom distinge şi o populaţie urbanã şi respectiv ruralã. Caracteristicile ce definesc cele douã categorii de

STAREA DE SANATATE

(Povara bolii)

Determinanţii direcţi

Comportamentul şi sănătatea individuală(Risc pentru sănătate)

Promovarea sănătăţii/Educaţie

Incidenţa

Reducerea prevalenţei/ morbidităţii şi favorizarea readaptăriiSistemul de sănătate

Reducerea expunerii/riscurilor

Determinanţii indirecţi

Acţiuni intersectoriale


populaţie sunt: numãrul, densitatea, nivelul de instruire, ocupaţia, structura socialã, etc. Aceste caracteristici vor determina în consecinţã o serie de variabile demografice, fapt ce impune considerarea acestui criteriu de diferenţiere a populaţiei ca fiind foarte important în studiile de acest gen.

Structura etnicã a populaţiei prezintã importanţã prin diferenţierea fenomenelor demografice de la o etnie la alta. Fiecare etnie are un anumit specific în ce priveşte tradiţia şi obiceiurile, nivelul de culturã şi civilizaţie, etc., ceea ce impune un anumit comportament demografic şi social.

Orice comunitate umanã este caracterizatã în primul rând printr-un anumit numãr de persoane (locuitori) ce înregistreazã oscilaţii în timp, deci o anumitã dinamicã.Aceastã dinamicã (evoluţie pozitivã sau negativã) se datoreazã faptului cã aceastã comunitate funcţioneazã ca un sistem care este supus unei permanente schimbãri ca urmare a intrãrilor şi ieşirilor ce îl caracterizeazã.Pentru evaluarea stãrii de sãnãtate se pot combina douã metode:

• Evaluare epidemiologicã prin care se obţin caracteristici epidemiologice, clinice, date despre factori de risc asociaţi, care compun tabloul general al stãrii de sãnãtate a populaţiei; se pot proiecta studii specifice care sã identifice/ analizeze o problemã specificã;

• Evaluarea comunitarã constând din anchete de tip calitativ bazate pe metoda “focus grup” şi urmãresc identificarea unei/ unor probleme de interes pentru comunitatea respectivã.

Etapele evaluãrii stãrii generale de sãnãtate la nivelul comunitãții presupun:1. Culegerea, administrarea, înregistrarea şi procesarea datelor;2. Gruparea şi prelucrarea informaţiilor, analiza şi sinteza rezultatelor;3. Identificarea problemelor de sãnãtate, ierarhizarea problemelor şi stabilirea prioritãţilor;4. Identificarea factorilor de risc şi a grupurilor populaţionale la risc;5. Stabilirea nevoilor de servicii de îngrijiri de sãnãtate comunitare;6. Elaborarea raportului de sãnãtate al populaţiei;


Pe baza rezultatelor obţinute în evaluarea stãrii generale de sãnãtate la nivelul comunitãţii se vor iniţia programe comunitare de intervenție care sã rãspundã nevoilor de îngrijiri de sãnãtate

A. Descrierea comunitãţii:Relief

• Munte• Deal• Vale• Depresiune• Podiş• Câmpie (şes)• Deltã• Litoral

SuprafaţaInfrastructura

• Drum de acces din exterior• Drum de acces în interior• Lungimea reţelei de apã potabilã• Lungimea reţelei de canalizare• Reţea de telefonie fixã• Reţea de telefonie mobilã (semnal)

Numãr locuinţeServicii

• Servicii de sanatate• Servicii de educaţie• Grãdiniţã...• Şcoalã generalã 4 clase• Şcoalã generalã 8-10 clase• Şcoalã de arte şi meserii• Liceu• Şcoalã postlicealã• Facultate• Alte servicii

EconomieAgriculturã şi creşterea animalelor

• Suprafaţã arabilã• Pãşune• Fâneţe• Sere• Ferme agricole• Ferme de animale

Nr. unitãţi de industrie localã localãNr. unitãţi comercialeNr. unitãţi de turism


B. Indicatori propuşi pentru profilul stãrii de sãnãtate a populaţiei01. Indicatori ai stãrii de sãnãtate

Rate şi ponderiRatele mãsoarã nivelul diverselor fenomene. Formula de calcul a ratei este:

Ponderea evenimentelor se calculeazã conform formulei:

Nivelul unui fenomen demografic sau de morbiditate este rezultatul a acţiunii a 2 categorii mari de factori:

• Factori endogeni care determinã variabilitatea bilogicã a fenomenului.

• Factori exogeni care influenţeazã în sens pozitiv sau negativ fenomenul.În mod obişnuit, pentru a compara nivelul unui fenomen, se comparã o valoare a lui cu o altã valoare, consideratã ca valoare de referinţã.02. Indicatori demografici:

• Numãr beneficiari (la 1 iulie), total, pe sexe şi grupe de vârstã cincinale;

• Ponderea beneficiarilorpe categorii de populaţie vulnerabilã, total şi pe sexe (%);

• Ponderea beneficiarilor pe grupe de vârstã cincinale, total şi pe sexe (%);

• Numãr nãscuţi vii, total şi pe sexe şi rata natalitãţii la 1000 locuitori.03. Indicatori de mortalitate

• Decese, total şi pe sexe şi rata mortalitãţii generale şi specifice (pe grupe de boli şi pe grupe de vârstã) la 1000 beneficiari;

• Decese 0-1 an, total şi pe sexe şi rata mortalitãţii infantile la 1000 beneficiari.04. Indicatori de morbiditate şi incapacitate

• Cazuri noi de îmbolnãvire,numãr şi rata incidenţei generale şi specifice la 1000 beneficiari cu accent pe:

• rata incidenţei specifice prin boli infecţioase şi parazitare: tuberculozã, hepatita viralã A, B şi C, sifilis, gonoree, rujeolã, HIV/SIDA;

• rata incidenţei specifice prin tumori, în special cancer de sân şi col uterin;

• Indicele de evidenţã a bolilor cronice;

• Ponderea beneficiarilor (%) cu incapacitate permanentã de muncã.05. Indicatori de mediu

• Cazuri noi de îmbolnãvire prin dizenterie (numãr şi rata incidenţei specifice la 1000beneficiari);

• Ponderea beneficiarilor (%) a cãror locuinţe sunt conectate la reţeaua de apã potabilã;

• Ponderea beneficiarilor (%) a cãror locuinţe sunt conectate la reţeaua de canalizare.06. Indicatori de resurse de sãnãtate

• Numãr şi tip unitãţi de asistenţã medicalã primarã din comunitate;

• Numãr şi tip furnizori de servicii primare de sãnãtate din comunitate;


• Accesul la serviciile publice de sãnãtate de sãnãtate: indici de disponibilitate pe furnizori şi pe tipuri de servicii, accesul geografic şi accesul temporal;

• Numãr de centre de asistenţã şi îngrijire pentru persoanele cu nevoi speciale şi vârstnici din comunitate;

• Structura populaţiei din punct de vedere al asigurãrilor sociale de sãnãtate: asiguraţi / neasiguraţi;

• Structura populaţiei din punct de vedere al înscrierii pe listele unui medic de familie: înscrişi / neînscrişi.07. Indicatori de sãnãtate a mamei şi copilului

• Avorturi (numãr şi rata la 1000 de nãscuţi vii);

• Utilizarea metodelor contraceptive: femei cãsãtorite 15-49 ani, orice metodã;

• Ponderea (%) copiilor imunizaţi: împotriva TBC, difteriei, tetanosului, tusei convulsive, rujeolei, poliomielitei, hepatitei B, rubeolei, ş.a.;

• Ponderea (%) copiilor alimentaţi natural: la 3 luni şi la 6 luni.08. Indicatori ai familiei

• Numãr şi pondere (%) familii dupã tipul de familie (nucleare, lãrgite);

• Numãr şi pondere (%) familii dupã mãrimea familiei;

• Numãr şi pondere (%) familii dupã stadiul de dezvoltare al familiei;

• Numãr familii care dispun de resurse sociale pe tipuri de aspecte sociale;

• Numãr familii care prezintã riscuri sociale pe tipuri de aspecte sociale;

• Numãr gospodãrii pe total capitol şi pe fiecare categorie de factori de risc.09. Indicatori socio-culturali

• Structura populaţiei asistate dupã nivelul de educaţie pe total, pe sexe şi grupe de vârstã;

• Structura populaţiei asistate dupã starea civilã;

• Structura populaţiei asistate dupã ocupaţie;

• Structura populaţiei asistate dupã venitul lunar;

• Structura populaţiei asistate dupã etnie.

4.2 Model de raport de diagnostic de sãnãtate publicã

Scopul diagnosticului de sănătate publică la nivelul comunității:

• Descoperirea problemelor majore de sănătate ale comunităţii, identificarea nevoilor comunității şi prioritizarea acestora.

• Descoperirea posibilelor cauze şi a factorilor de risc pentru problemele majore de sănătate ale comunităţii; astfel, se formează baza planului de lucru pentru fazele următoare.

• În funcţie de dorinţele locuitorilor comunităţii, de disponibilitatea resurselor şi de problemele comunităţii, se vor identifica priorităţile privind problemele de sănătate ale comunităţii şi grupurile țintă de intervenţie pentru prevenirea completă.

• Furnizarea de date de referință pentru controlul comunităţii în ansamblu și evaluarea implementării programelor de sănătate.


Situaţia socială și demografică:

A. Descrierea comunităţii:

Nume _________________; suprafaţa este de ___________ kilometri pătraţi; relieful (câmpie, deal, munte, vale etc) ________________; infrastructura (drumuri de acces, rețea de apă potabilă, canalizare, comunicații etc) _________________________________________________________________________; comunitatea are ca vecini: ______________________________________________________.

Număr grădiniţe ______; școli _____; unități agrozootehnice (ferme, sere etc) _____; fabrici (unități de industrie locală) _____; instituţii medicale _____; restaurante, hoteluri , case de oaspeţi _____; unități comerciale _____; organizații sociale _____ etc.La nivelul comunității există (număr total) _____ instituţii medicale şi de sănătate, dintre care _____ spitale, _____ servicii ambulatorii de specialitate, _____ medici de familie, _____ centre de sănătate, _____ servicii de sănătate publică, _____ altele (precizați care) ___________________________________________________.(Puteţi adăuga conţinutul corespunzător, în funcţie de caracteristicile comunității / regiunii în care vă aflaţi)Comunitatea are _____ gospodării, un total de _______ locuitori, dintre care ______ bărbaţi, ______femei, populația de 65 de ani și peste reprezintă ____%.

B. Indicatori demografici

1. Componența populației comunității în funcție de vârstă și sex (grupe de vârstă cincinale)

Grupa de vârstă Bărbaţi (%) Femei (%) Total (număr)

sub 1 an

1-4 ani

5-9 ani

10-14 ani

15-19 ani20-24... ani60-64 ani65-69 ani70-74 ani75-79 ani80-84 ani85 ani și peste

Total


2. Populaţie din grupurile vulnerabile în evidenţă

Tip persoane vulnerabile Număr Pondere (%)copii 0-1 an pe sexe

copii 1-3 ani pe sexe

copii 4-16 ani pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinale

gravide pe total şi pe grupe de vârstă cincinale

lăuze pe total şi grupe de vârstă cincinale

persoane de vârsta a III-a (65+ ani) pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinale

persoane cu boli cronice pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinale

persoane cu dizabilităţi pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinale

persoane cu boală în faza terminală pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinale

persoane cu nivel economic sub pragul sărăciei pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinalepersoane cu nivel educaţional scăzut (maxim 4 clase) pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinaleşomeri pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinale

persoane care fac parte din familii monoparentale pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinalepersoane cu risc de excluziune socială pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinale

alte categorii de persoane vulnerabile pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinale

Indicatori socio-culturali

1. Structura populaţiei după nivelul de educaţie pe total, pe sexe şi grupe de vârstă

Indicatori Număr Pondere (%)nu este cazul (copii 0-7 ani)

fără studii (analfabet)

învăţământ preşcolar

învăţămînt primar 1-4 clase

învăţământ gimnazial 5-8 clase

liceu ciclul inferior (clasele ix-x)

şcoală de arte şi meserii

liceu ciclul superior (clasele xi-xii)

şcoală postliceală

studii universitare de licenţă

studii postuniversitare


2. Structura populaţiei după starea civilă

Indicatori Număr Pondere (%)nu este cazul

căsătorit/ă

necăsătorit/ă

divorţat/ă

văduv/ă

concubin/ă

3. Structura populaţiei după etnie

Etnia Număr Pondere (%)1

2

3

4. Structura populaţiei după ocupaţie

Ocupația Număr Pondere (%)nu este cazul

șomeri

1

2

3

5. Structura populaţiei după venitul lunar

Indicatori Număr Pondere (%)sub venitul minim garantat

venit minim garantat

peste venitul minim garantat


Indicatori ai familiei

Indicatori Număr Pondere (%)Număr familii în evidenţă, din care:

număr şi pondere (%) familii după tipul de familie (nucleare, lărgite)

număr şi pondere (%) familii după mărimea familiei

număr şi pondere (%) familii după stadiul de dezvoltare al familiei

Număr familii care dispun de resurse sociale pe tipuri de aspecte sociale

Număr familii care prezintă riscuri sociale pe tipuri de aspecte sociale

Număr gospodării pe total capitol şi pe fiecare categorie de factori de risc

Indicatori de acces la serviciile medicului de familie

Număr Pondere (%)

Structura populaţiei din punct de vedere al asigurărilor sociale de sănătate

asiguraţi

neasiguraţi

Structura populaţiei din punct de vedere al înscrierii pe listele unui medic de familie

înscrişi la medic de familie

neînscrişi la medic de familie

Starea de sănătate a populației din cadrul comunității

1. Predominanţa bolilor cronice la diferite vârste în cadrul comunității

Vârsta

HTA Diabet zaharat Boalã coronarianã

Accident Vascular Cerebral

Cancer

Nr

Rata incidenţei specifice la 0/00

sau

Indice de evidenţã (%)

Nr

Rata incidenţei specifice a

0/00 sau


Nr

Rata incidenţei

specifice la 0/00 sau


Nr

Rata incidenţei



Nr

Rata incidenţei



15-34

35-44

45-54

55-64

65- >

Total


2. Alți indicatori de sănătate

Indicatori Număr evenimenteRata incidenţei

specifice la 0/00 sauIndice de evidenţã (%)

Născuţi vii şi rata natalităţii pe total şi pe sexe

Cazuri noi de îmbolnăvire şi rata de incidenţă general şi specific pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinaleNumăr decese şi rata de mortalitate generală, pe sexe şi pe grupe de vârstă cincinaleNumăr şi indicele de evidenţă a bolnavilor cronici pe total, pe sexe şi grupe de vârstă

3. Principalele cauze de deces în cadrul comunității

Cauza medicală de deces Numele bolii Rata de mortalitate specifică

1

2

3

4

5

Situația cunoștințelor, atitudinilor și comportamentelor persoanelor din cadrul comunității

1. Stil de viaţă nesănătos în cadrul comunității

Bărbaţi (%) Femei (%) Total (număr)

Fumat

Consum de alcool

Consum excesiv de sare

Lipsa activității fizice

Alimentaţie bogată în grăsimi

2. Cunoștințe privind conștientizarea riscurilor pentru sănătate

Procentaj (%)

Criterii de diagnostic pentru hipertensiunea arterială (valori TA)

Indicele de masă corporală (IMC)

Nivelul normal de glucoză în sânge (70-120 mg/100 ml)

Aportul zilnic de sare standard (pt. adulți, OMS recomandă sub 5g sare pe zi)


3. Implementarea comportamentelor sănătoase la locuitorii comunității

Procentaj (%)

Activitate fizică regulată

Examinări medicale periodice

Implementarea efectivă a consumului zilnic normal de sare

4. Surse de cunoştinţe despre sănătate ale locuitorilor din comunitate

Procentaj (%)

Medici de familie

Specialiști

Cărţi, ziare, reviste

TV / radio

4.3 Programe de analizã și intervenție la nivelul comunitãții

Asistentul medical comunitar lucreazã cu comunitãțile, indivizii și familiile care compun comunitãțile, precum și cu sistemele care au impact asupra stãrii de sãnãtate a acestor comunitãți.

Indiferent de locul unde lucreazã sau cu cine lucreazã, toţi asistenţii medicali comunitari utilizeazã un set de bazã de intervenții de sãnãtate publicã pentru îndeplinirea scopurilor lor.

Intervențiile de sãnãtate publicã sunt acțiuni pe careasistenţii medicali comunitari le întreprind în numele persoanelor, familiilor, sistemelor și comunitãților pentru a îmbunãtãți sau pentru a proteja starea de sãnãtate.

Aceste intervenții nu sunt exclusiv utilizate de asistentul medical comunitar, acestea fiind folosite și de alţiactori din sistemul de sãnãtate publicã.

Asistenţii medicali comunitari vor îndeplini serviciile esențiale de sãnãtate publicã prin punerea în aplicare a intervențiilor pentru abordarea problemelor de sãnãtate publicã și oportunitãților identificate printr-o evaluare a comunitãţii. Setul specific de intervenții selectate și puse în aplicare în cadrul programelor de intervenție la nivelul comunitãții va varia de la o comunitate la alta, de la populație la populație şi de la o problemã la alta. În plus, asistentul medical comunitar va realiza de cele mai multe ori aceste intervenţii ca parte a unei echipe având membri și din alte domenii ale sãnãtãţii publice și alți parteneri din comunitate.


În cele ce urmeazã vom prezenta, pe scurt, 11 intervenţii de sãnãtate publicã:

1. Supravegherea2. Investigarea bolilor şi a altor ameninţãri pentru starea de sãnãtate3. Sensibilizarea 4. Screening-ul5. Depistarea cazurilor

6. Managementul de caz7. Educaţia pentru sãnãtate8. Consilierea9. Consultarea10. Advocacy11. Marketingul social

1. SUPRAVEGHEREASupravegherea observã şi descrie evenimente de sãnãtate prin colectarea continuã și sistematicã,

analiza și interpretarea datelor privind starea de sãnãtate în scopul planificãrii, punerii în aplicare, precum și al evaluãrii intervențiilor de sãnãtate publicã.

Supravegherea se concentreazã pe amenințãrile semnificative asupra stãrii de sãnãtate, cum ar fi bolile contagioase, dar este de asemenea folositã şi în cazul altor probleme de sãnãtate, cum ar fi bolile cronice, accidentele și violența. Ca şi investigarea bolilor şi a altor ameninţãri pentru starea de sãnãtate, supravegherea colecteazã şi analizeazã date privind starea de sãnãtate. Spre deosebire de investigare, însã, supravegherea este un proces continuu care detecteazã tendințe și încearcã sã identifice modificãrile incidenței (care este, apariția de noi cazuri de boalã într-o anumitã perioadã de timp) şi prevalenţei (care este, numãrul total, combinat, de cazuri vechi și noi, la un moment dat).Supravegherea este frecvent confundatã cu monitorizarea şi/sau screeningul. Însã, este foarte important sã fie diferenţiate.Supravegherea Monitorizarea• este utilizatã pentru a evalua starea de sãnãtate a populaţiei continuu, înainte şi dupã evenimentele de sãnãtate• analizeazã populații întregi

• presupune o ajustare constantã a ceea ce s-a realizat• analizeazã grupuri specifice sau indivizi

Supravegherea Screeningul• mãsoarã starea de sãnãtate a populației• poate fi utilizatã ca metodã de urmãrire a cazurilor

• detecteazã cazuri necunoscute anterior într-o populație• poate fi utilizat ca metodã de a gãsi cazuri

2. INVESTIGAREA BOLILOR ŞI A ALTOR AMENINŢÃRI PENTRU STAREA DE SÃNÃTATEInvestigarea bolilor şi a altor ameninţãri pentru starea de sãnãtate colecteazã și analizeazã

sistematic date referitoare la amenințãrile privind starea de sãnãtate a populațiilor, constatã sursa amenințãrii, identificã cazuri la risc și determinã mãsurile de control.Amenințãrile pot fi actuale sau potențiale. Chiar dacã, investigarea, în mod tradițional, se concentreazã asupra bolilor contagioase, aceasta poate fi utilizatã şi pentru boli cronice, accidente și alte evenimente de sãnãtate. Procesul de


investigare constã în identificarea și verificarea sursei amenințãrii; identificarea cazurilor, contacţilor și a altor persoane la risc, stabilirea mãsurilor de control, precum și comunicarea cu publicul, dacã este necesar.Investigarea este o componenta cheie a supravegherii; aceste douã intervenții sunt adesea discutate ca un singur proces. Cu toate acestea, procesul de investigare, este de sine stãtãtor atunci când este aplicat mai ales ca o metodologie de colectare de date sau de „constatare a faptelor”. În plus, supravegherea este prospectivã, privind în perspectivã pentru evenimente așteptate; investigarea este, de obicei retrospectivã, sau inițiatã ca rãspuns la un eveniment neașteptat. Investigarea conduce frecvent la depistarea cazurilor.

3. SENSIBILIZAREAPrin sensibilizare se oferã populațiilor ţintã sau populațiilor la risc informații despre natura

problemei, ce se poate face în privinţa acesteia și cum pot fi obținute servicii.Activitãțile de sensibilizare pot fi orientate spre întreaga comunitate, spre populații ţintã din cadrul comunitãții și / sau spre sistemele care au un impact asupra stãrii de sãnãtate a comunitãții. Aceasta include comunicarea riscului. Succesul sensibilizãrii este determinat de proporția celor consideraţi la risc care primesc informațiile și acţioneazã corespunzãtor.Sensibilizarea este adesea pusã în aplicare ca un precursor pentru screening, investigarea bolilor şi a altor ameninţãri pentru starea de sãnãtate și depistarea cazurilor.

4. DEPISTAREA CAZURILORDepistarea cazurilor localizeazã persoanele și familiile cu factori de risc identificați și le conecteazã

la resurse.Depistarea cazurilor este o interventie unu-la-unu și, prin urmare, opereazã doar la nivelul individului / familiei. Astfel, depistarea cazurilor servește la nivelul de intervenție individ/ familie pentru supraveghere, investigarea bolilor şi a altor ameninţãri pentru starea de sãnãtate și sensibilizare.

5. SCREENINGULScreening-ul identificã persoanele cu factori de risc pentru sãnãtate nerecunoscuţi sau stãri de

boalã asimptomatice în rândul populaţiilor.Dezideratul major al acţiunii de screening este descoperirea precoce a bolilor, evidenţierea acestora într-un stadiu incipient. În funcţie de mãrimea colectivitãţii cãreia i se adreseazã sau de mijloacele de investigare utilizate, screeningul poate fi de 3 tipuri: în masã, ţintit şi periodic.Intervenția de screening este implementatã frecvent împreunã cu alte intervenții; de exemplu:• implementarea marketingului social și a sensibilizãrii înainte de screening sunt imperative atunci când este planificat un screening în masã • oportunitãțile de educaţie pentru sãnãtate şi consiliere sunt aproape întotdeauna prezente, fie puse în aplicare simultan cu screeningul, fie ca o funcție a interviului realizat imediat dupã aceea.


6. MANAGEMENTUL DE CAZManagementul de caz optimizeazã capacitãțile de auto-îngrijire ale indivizilor și familiilor și

capacitatea sistemelor și a comunitãților de a coordona și de a furniza servicii.Managementul de caz se caracterizeazã prin:• se concentreazã pe dezvoltarea capabilitãților de auto-îngrijire ale comunitãților, sistemelor, idivizilor, și familiilor• promovarea utilizãrii eficiente a resurselor• stimularea creãrii de noi servicii în cazul în care este necesar• asigurarea unei asistenţe medicale de calitate prin serviciile livrate• reducerea fragmentãrii îngrijirilor • îmbunãtãţirea calitãţii vieţii pentru beneficiari• limitarea costurilor

Managementul de caz este frecvent realizat în acelaşi timp sau în succesiune cu alte intervenții.• Sensibilizarea precede adesea managementul de caz, în special în modelul de management de caz din asistenţamedicalã comunitarã• Implementarea managementului de caz se bazeazã adesea pe educaţia pentru sãnãtate, consiliere, consultare,advocacy și colaborare• Managementul de caz de multe ori duce la advocacy și colaborare la nivel de comunitate sau sisteme și este asociat cu educarea furnizorului.

7. EDUCAŢIA PENTRU SÃNÃTATEEducaţia pentru sãnãtate comunicã fapte, idei și abilitãți care modificã cunoștințele, atitudinile, valorile,

convingerile, comportamentele, practicile și abilitãțile indivizilor, familiilor, sistemelor și/sau comunitãților.

• Cunoștinţele sunt reprezentate de familiarizare, sensibilizare sau înțelegere dobândite prin experiențã sau studiu.

• Atitudinea este un sentiment relativ constant, predispoziție sau set de convingeri orientate spre un obiect, persoanã sau situație, judecând dacã ceva este bun sau rãu, pozitiv sau negativ.

• Valoarea este ghidul esenţial pentru acțiune.

• Convingerea este o opinie sau un sentiment, declaratã sau implicitã, intelectual și / sau emoțional acceptatã ca adevãratã de o persoanã sau un grup.

• Comportamentul este o acțiune care are frecvențã, duratã şi scop specifice indiferent dacã este conștient sau inconștient.

• Practica este actul sau procesul de a face ceva; a acționa sau a face ceva în mod obișnuit, frecvent.

• Abilitatea este competența, facilitatea sau dexteritatea care este dobânditã sau dezvoltatã prin instruire sau experiențã.

Educaţia pentru sãnãtate este utilizatã în acelaşi timp cu aproape toate intervențiile. Acesta este implementatã frecvent în acelaşi timp sau în succesiune cu consilierea și / sau consultarea.Educaţia pentru sãnãtateinfluențeazã cunoștințele, atitudinile, valorile, convingerile, practicile, abilitãțile și comportamentele indivizilor,


familiilor, sistemelor sau comunitãților. În timp ce consilierea se concentreazã pe componenta emoţionalã, care este esenţialã în orice încercare de a schimba, consultarea urmãrește sã genereze soluții alternative la probleme.

8. CONSILIEREAConsilierea stabilește o relație interpersonalã cu o comunitate, sistem, familie sau individ, cãrora

intenţionãm sã le creștem sau sã le consolidãm capacitatea de auto-îngrijire şi de adaptare. Consilierea angajeazã comunitatea, sistemul, familia sau individul la un nivel emoţional.

Consilierea este o intervenție implementatã în mod frecvent împreunã sau succesiv cu educaţia pentru sãnãtate și/sau consultarea. Educaţia pentru sãnãtate influențeazã cunoștințele, atitudinile, valorile, convingerile, practicile, abilitãțile și comportamentele indivizilor, familiilor, sistemelor sau comunitãților. În timp ce consilierea se concentreazã asupra componentei afective, inerente în orice încercare de a schimba, consultarea încearcã sã genereze soluții alternative la probleme.

9. CONSULTAREAConsultarea cautã informații și genereazã soluții opționale pentru problemele percepute sau pentru

alte aspecte prin rezolvarea interactivã a problemelor împreunã cu comunitatea, sistemul, familia sau individul. Comunitatea, sistemul, familia sau individul selecteazã şi acţioneazã pe baza opțiunii care corespunde cel mai bine circumstanțelor.

Consultarea este o intervenție implementatã în mod frecvent împreunã sau succesiv cu educaţia pentru sãnãtate și/sau consilierea. În timp ce consilierea se concentreazã asupra componentei afective, inerente în orice încercare de a schimba, consultarea încearcã sã genereze soluții alternative la probleme.Chiar dacã asistentul medical comunitar poate implementa separat fiecare dintre cele trei intervenții (consultarea,educaţia pentru sãnãtate, consilierea), acestea sunt realizate de cele mai multe ori împreunã sau în succesiune și sunt adesea repetate într-un ciclu. Acest ciclu se repetã pânã când se gãsește o soluție acceptabilã pentru o anumitã problemã.


10. ADVOCACYPrin procesul de advocacy, asistentul medical comunitar pledeazã cauza cuiva sau acționeazã în

numele cuiva, cu accent pe dezvoltarea în comunitate, familie sau la nivelul individului a capacitãţii de a pleda propria cauzã sau de a acționa în nume propriu.

Asistenţii medicali comunitari pot ajuta grupurile din cadrul comunitãţii în propriul lor advocacy prin oferirea de cunoștințe, abilitãți analitice şi informații cu privire la modul în care funcționeazã structurile sanitare, autoritãţile publice locale etc.

11. MARKETINGUL SOCIALMarketingul social utilizeazã principiile și tehnologiile marketingului comercial pentru conceperea

unor programe menite sã influențeze cunoștințele, atitudinile, valorile, convingerile, comportamentele și practicile populației ţintã.

Marketingul social este asemãnãtor cu educaţia pentru sãnãtate, ambele fiind implementate pentru a schimba atitudini şi comportamente. Asistentul medical comunitar va folosi, cel mai probabil, educaţia pentru sãnãtate la nivelul individului şi/sau familiei. Pe de altã parte, marketingul social este cel mai frecvent utilizat la nivelul comunitãţii. La nivelul comunitãţii, marketingul social se suprapune cu advocacy, unde este cel mai frecvent utilizat ca media advocacy. În acest mod, acesta are potenţialul de a fi implementat simultan cu orice altã intervenţie care utilizeazã o strategie mass media.

Program de analizã şi intervenţie în cadrul comunitãţii, în ceea ce priveşte hipertensiunea arterialã - exemplu1. Predominanţa bolilor cronice – se completeazã cu date referitoare la comunitate.2. Principalele boli (probleme de sãnãtate) care necesitã intervenţie: hipertensiunea arterialã.3. Obiectivele programului de intervenţie:

• Creşterea gradului de informare al populaţiei în privinţa bolilor cronice (cu accent pe hipertensiunea arterialã);

• Îmbunãtãţirea capacitãţii de management a cazurilor cu hipertensiune arterialã;

• Îmbunãtãţirea vitezei de control a hipertensiunii arteriale;

• Reducerea incidenţei complicaţiilor provocate de hipertensiunea arterialã.4. Intervenţii ale asistentului medical comunitar la nivelul comunitãţii:

• Educaţie pentru sãnãtate a persoanelor sãnãtoase prin rãspândirea de materiale gratuite;

• Sensibilizare, educaţie pentru sãnãtate, consiliere a persoanelor aflate în grupuri cu risc ridicat (obezitate, de ex.) în vederea schimbãrii stilului de viaţã;

• Consiliere, educaţie pentru sãnãtate a bolnavilor cu hipertensiune arterialã în vederea evitãrii complicaţiilor;

• Întocmirea de fişe medicale pentru bolnavii cu hipertensiune arterialã;

• Consultare cu factori de decizie din cadrul comunitãţii în vederea identificãrii celor mai bune soluţii pentru facilitarea adoptãrii unui stil de viaţã sãnãtos de cãtre membrii comunitãţii.


5. Evaluare a intervenţiilor - exemple:

• Comparaţie înainte şi dupã intervenţii privind nivelul cunoştinţelor sanitare (hipertensiune arterialã, diabet, obezitate, activitate fizicã etc);

• Comparaţie înainte şi dupã intervenţii privind comportamentele nesãnãtoase (fumat, consum de alcool, consum excsiv de sare etc);

• Comparaţie înainte şi dupã intervenţii privind viteza de control a hipertensiunii arteriale;

• Comparaţie înainte şi dupã intervenţii privind prevalenţa bolilor cronice, morbiditate, mortalitate;

• Comparaţie înainte şi dupã intervenţii privind costurile medicale.

MESAJE CHEIEStarea de sãnãtate reprezintã un mijloc de mãsurare şi descriere a sãnãtãţii dupã standarde acceptate, cel mai frecvent realizându-se prin indicatori de sãnãtate. Evaluarea stãrii de sãnãtate şi a nevoilor de sãnãtate reprezintã o metodã de identificare a nevoilor nesatisfãcute de sãnãtate şi de îngrijiri de sãnãtate ale populaţiei, împreunã cu schimbãrile necesare pentru a satisface mai bine aceste nevoi”.Pentru evaluarea stãrii de sãnãtate se pot combina douã metode: evaluarea epidemiologicã şi evaluarea comunitarã.Diagnosticul de sãnãtate publicã la nivelul comunitãții este un istrument esențial, cu ajutorul cãruia se identificã problemele majore de sãnãtate ale comunitãţii, nevoile comunitãții şi se realizeazã prioritizarea acestora.Intervențiile de sãnãtate publicã sunt acțiuni pe care asistenţii medicali comunitari le întreprind în numele persoanelor, familiilor, sistemelor și comunitãților pentru a îmbunãtãți sau pentru a proteja starea de sãnãtate.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE ȘI AUTOCONTROLCe reprezintã determinanţii sãnãtãţii şi la ce se referã?Care sunt etapele evaluãrii stãrii generale de sãnãtate la nivelul comunitãții?Care sunt cele douã categorii mari de factori care influenţeazã nivelul unui fenomen demografic sau de morbiditate?Care sunt indicatorii de acces la serviciile medicului de familie?Care sunt diferențele dintre supraveghere și monitorizare?


BIBLIOGRAFIE

1. "11 Health Communication." Healthy People 2010. Office of Disease Prevention and Health Promotion. 15 Jun 2009.

2. "A Guide to Adapting, Developing and Producing Effective Radio Spots." 2009.3. _Patients_rights_in_Europe_today.pdf4. A.F.van der Brug, A.E. de Vrede Filip - „Manual de nursing psihiatric” - Olanda - MAD Foundation, Ermelo,

19965. Active Citizenship Network, "European charter of patients’ rights", Roma, noiembrie 2002,6. Alina Coman - “Tehnici de comunicare “ – Bucuresti – România – Editura C.H.Beck, 20087. Arend, A. van der. Verpleegkundige ethiek voor le deskundigheidsniveau. (Nursing ethics for the first level

nurse) Dwingeloo, Kavanah, 1994.8. Bandman, E.&Bandman, B. – Nursing ethics through the life span, Norwalk, CT, Appleton-Century- Crofts,

19859. Bayles, M.D. – Professional ethics, Belmont, CA, Wadsworth Publishing Company, 198110. Beauchamp TL, Childress JF. Principles of Biomedical Ethics. 4th ed. New York: Oxford Univ Pr; 1994.11. Beverly J. McElmurry, Susan J. Misner, Teresa Savage, Elissa Dresden - Curriculum on International

Research Ethics (CIRE), MINORITY INTERNATIONAL RESEARCH TRAINING (MIRT) PROGRAM,University of Illinois at Chicago, College of Nursing

12. Boyd, Barbara L. and William D.Shaw. "Unlocking Health Worker Potential: Some Creative Strategies from the Field." Mar 1995 Web.23 Jun 2009.

13. Brown, A., Group Work, Arena, England, 1994;14. Comunicare interculturala, suport de curs, 201015. Concerns. Cambridge, MA: MIT Pr; 1977.16. consent 2d ed. Boston: Little, Brown; 1990.17. Dever, G.E. - Community health analysis. Maryland: Aspen, 199118. http://www.uniteforsight.org/health-communication-course/module1 - _ftnref8 Edejer, Tessa Tan-Torres .

"Disseminating health information in developing countries: the role of the internet ." BMJ 30 Sep 2000 Web.23 Jun 2009.

19. Egan, G., The Skilled Helper, 1982;20. Ethics case study: deciding how much care is too much. ACP Observer. 1997;17:1, 30-1.21. Florin Tudose - Reforma fara anestezie, editura InfoMedica, 200222. Gottert, Peter. "Communication Building Blocks for Community-based Programs." 2009. 23. Green, L.G., Kreuter, M.W. - Health promotion planning: An educational and environmental approach.

Mountain View, CA: Mayfield Publishing, 199124. H.G. nr. 56 din 29 ianuarie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de

urgenţã a Guvernului nr. 162/2008 privind transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de


Ministerul Sãnãtãţii cãtre autoritãţile administraţiei publice locale, publicatã în Monitorul Oficial al României nr. 91/2009, Partea I, cu modificãrile și completãrile ulterioare;

25. Heaven C. - Health communication, Center for Substance Abuse Prevention (1993). Technical assistance

bulletin. Washington, D.C.26. Henry, Sue, Group Skills in Social Work, Brooks Cole Publ. Comp., California, 1992; 27. http://health.gov/ - Office of Disease Prevention and Health Promotion28. http://www.activecitizenship.net/health/european_charter.pdf29. http://www.nursetogether.com/why-communication-in-the-nursing-profession-is-

important#sthash.C5itVEVD.dpuf - Communication-in-the-nursing-profession-is-important30. International Conference, "Patients’ rights in Europe today",

http://www.alde.eu/fileadmin/webdocs/patients_rights/Ombudsman_speech_-31. Johnson, D. W.; Jhonson F. P., Joining Together, Englewood Cliffs, N. J., Prentice-Hall, 1975; 32. Legea drepturilor pacientului, Legea 46/200333. Manual pentru programul de formare în practica asistenței medicale comunitare – Cunoștințe și deprinderi

de bazã pentru asistenții medicali comunitari, medicatorii sanitari rroma și asistenții/referenții sociali din cadrul autoritãților, elaborat în cadrul proiectului ”Promovarea incluziunii sociale prin dezvoltarea resurselor umane și instituționale din asistența medicalã comunitarã”, finanțat prin POSDRU 2007-2013;

34. Marcu, Aurelia (coord.); Marcu Gr. M.; Vitcu, Luminiţa; Scîntee, Silvia G; Galan, Adriana; Vitcu, Anca G.; Popa, Ion; Florescu, Irina – „Metode utilizate în monitorizarea stãrii de sãnãtate” – Editura Institutului de Sãnãtate Publicã Bucureşti, 2002

35. Martin Mueller - „Psihologie sociala, experienţa personală din Germania” - Cluj-Napoca – România -Editura „Limes”, 2008

36. Minkler, M. - Community organizing and community building for health. New Brunswick, NJ: Rutgers, 1997

37. Mureşan, Petru – „Manual de metode matematice în analiza stãrii de sãnãtate” - Ed. Medicalã, Bucureşti, 1989;

38. National Education Goals Panel - Guide to getting out your message, 1994

39. Nikiforos Diamandouros, the European Ombudsman, the Second Hygeia- Harvard Medical40. Office of Disease Prevention and Health Promotion, - “Healthy People in Healthy Communities - A

Community Planning Guide Using Healthy People 2010” - Office of Public Health and Science, Department of Health and Human Services;

41. OMS - "Global Strategy for health for All by the XXI-th cent" - Geneva – 2000;42. Patients Association of UK, "Patients’ rights in Europe and the UK", http://www.patientsassociation. org.uk43. Peabody FW. The care of the patient. JAMA. 1927;88:877-82.44. Public Health Interventions - Applications for Public Health Nursing Practice, Minnesota Department of

Health Division of Community Health Services Public Health Nursing Section, 2001;45. Reiser SJ, Dyck AJ, Curran WJ. Ethics in Medicine: Historical Perspectives and Contemporary

46. Roper N., Logan W.W., Tierney A.J. – „The Element of Nursing” -Churchill Livingstone -1996.


47. Rothman DJ. Strangers at the Bedside: A History of How Law and Bioethics Transformed Medical Decision

Making. New York: Basic Books; 1991.48. Rozovsky FA. Consent to Treatment: A Practical Guide. Compulsory treatment and the need for

49. Sherif, M., The Psichology of Social Norns, Harper & Row, New/York, 1936; 50. Snyder L, Weiner J. Ethics and Medicaid Patients. In: Snyder L, ed. Ethical Choices: Case Studies in

Medical Practice. Philadelphia: American Coll Physicians; 1996;63-70.51. Stânea R. - Tehnici de comunicare eficientă, Suport de curs, 201052. Stock, Whitaker D., Using Groups to Help People, Routledge, London, 1992;53. Strengthening community health nursing in concert with national health reform in mainland China - Textbook

for train the trainers.54. Thompson, J.E. & Thompson, H.O. Bioethical decision making for nurses. Norwalk, CT, Appleton- Century-

Crofts, 1985.55. United Kingdom Central Council for Nursing, Midwiferz and Health Visiting – Code of professional conduct

for the nurse, midwife and health visitor, London, UKCC, 199256. Veatch RM. A Theory of Medical Ethics. New York: Basic Books; 1981.57. Vert, Constantin - “Analiza geodemograficã - Manual practic”, Universitatea de Vest din Timişoara,

Facultatea de Chimie - Biologie – Geografie, Catedra de Geografie, Timişoara, 1995;58. Vlãdescu Cristian, Marian Matei, Raluca Sfetcu, coord., „Ghid practic pentru asistența medicalã

comunitarã”, Editura Estfalia, București, 2012;59. Vlãdescu Cristian, Marian Matei, Raluca Sfetcu, coord., „Ghid practic pentru asistența medicalã

comunitarã”, Editura Estfalia, București, 2012;60. Vlãdescu, Cristian - "Managementul Serviciilor de Sãnãtate" - Editura "Expert", Bucureşti, 2000;61. Vrasti R. - Ghid Practic de Interventie in Criza62. Vulcu, Liviu - "Sãnãtate publicã" - vol. I, II şi III - Ed. U.L.B.S., Sibiu, 2005;63. World Health Organization, WHO Regional Office for Europe, "Declaration on the Promotion of Patients'

Rights in Europe", http://www1.umn.edu/humanrts/instree/patientrights.html64. World Health Statistics Quartely, vol. 51, nr. 1, 1998;65. www.aspbihor.ro/Comunicarea - Direcţia de Sănătate Publică Bihor 66. www.camr-bv.20m.com - Etica – Cuvânt fără limite în profesia de asistent medical –67. www.medicultău.com - Comunicarea între pacient şi echipa medicală –68. Zastrow, C., Social Work with Groups, Nelson Hall Publishers, Chicago, 1989.


caiet_cursant

Documents