C O C LU Z I I===========

La vârsta preşcolară jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a

copilului, nevoie generată de trebuinţe, dorinţe, tendinţe specifice acelui nivel de

dezvoltare psihologică. Din aceste considerente, în grădiniţă, jocul este activitatea

fundamentală. Pentru un copil sănătos, nimic nu este mai impropriu decât starea de

apatie şi nemişcare. Jocul este tot atât de necesar dezvoltării multilaterale a copilului ca şi

lumina soarelui. Jocul copilului trebuie îndrumat de adult, fără ca spontaneitatea copilului

să fie stingherită. Pentru copil, jocul este distracţie, este învăţătură, este muncă, mijloc

prin care se educă, mijloc eficient de cunoaştere a lumii înconjurătoare şi de educare a

limbajului.

Se poate spune că jocurile copiilor sunt o formă de activitate în care se reflectă în

mod specific unele relaţii între oameni şi, mai ales, relaţii de muncă. Tot prin joc se

exteriorizează întreaga viaţă psihică a acestuia, se exprimă cunoştinţele, emoţiile,

dorinţele, chiar şi acelea care nu pot fi satisfăcute imediat.

Jocul devine didactic în momentul în care este organizat în totalitate de

educatoare, respectă o anumită structură şi conţine sarcini şi un scop bine definite.

Organizarea şi desfăşurarea jocurilor didactice presupun mai multe etape care

facilitează îndeplinirea obiectivelor propuse şi rolul educatoarei.

Prima etapă este alegerea jocului. Educatoarea va selecta jocul în funcţie de

obiectivele programei învăţământului preprimar, dar şi de nivelul grupei de copii (vârstă,

dezvoltare, progrese realizate, aspecte de îmbunătăţit). Jocul didactic ales poate necesita

utilizarea de material didactic, iar acesta trebuie sa îndeplinească câteva criterii generale:

să fie accesibil, adecvat vârstei, să fie atractiv, simplu şi fără grad de risc. Poate fi

cumpărat din comerţ sau confecţionat acasă ori la grădiniţă, dar nu trebuie să uităm că

fundamentală nu este jucăria în sine, ci acţiunea copilului cu ea, modul în care o

foloseşte. Este important ca preşcolarul să aplice abilităţile pe care le posedă sau să-şi

dezvolte unele noi în cadrul jocului.

A doua etapă constă în pregătirea educatoarei în vederea organizării jocului la

grupa de preşcolari. Aceasta presupune: să planifice jocul; să se familiarizeze cu

conţinutul jocului; să întocmească proiectul didactic; să stabilească mijloacele didactice

necesare şi materialul didactic adiacent; să pregătească sala de grupă în vederea

desfăşurării jocului. De asemenea, educatoarea va avea în vedere mai multe variante de

joc, sporind dificultatea sarcinii doar după ce a fost realizat un progres şi, de fiecare dată,

înainte de a trece la utilizarea unor cunoştinţe noi, cele vechi vor fi reamintite.

Educatoarea este liberă să adapteze şi să contribuie activ la modificarea structurii jocului.

Odată parcurse aceste etape, va organiza desfăşurarea propriu-zisă a jocului,

preluând rolul conducătorului de joc, ceea ce înseamnă: să organizeze jocul didactic (să

aranjeze mobilierul, materialul demonstrativ şi pe cel de lucru, să organizeze copiii); să

asigure buna desfăşurare a jocului didactic. Ea trebuie să realizeze introducerea în

activitate (pentru a crea copiilor dispoziţia necesară), să le capteze atenţia prin cântec,

ghicitori, scurte povestioare, element – surpriză. Când materialul de joacă este complex,

prezentarea acestuia de către educatoare devine foarte importantă. După ce interesul

copiilor a fost suscitat, educatoarea are în vedere reactualizarea cunoştinţelor însuşite

anterior, enumerarea sarcinilor de îndeplinit şi apoi dirijarea învăţării împletite cu joc

pentru atingerea obiectivelor stabilite. Astfel, întâi educatoarea va explica şi demonstra

jocul, apoi va realiza jocul de probă urmat de executarea jocului de către copii, reluarea

jocului cu creşterea gradului de dificultate, obţinerea performanţei, evaluarea şi

încheierea jocului.

Rolul educatoarei în desfăşurarea jocului didactic este important de subliniat. Ea

trezeşte curiozitatea copiilor, le menţine entuziasmul, le explică acţiunile în mod clar,

simplu, în succesiunea firească şi precizează în mod repetat sarcinile copiilor.

Rolul deosebit de important al educatoarei trebuie înţeles în contextul stabilirii

obiectivelor în acord cu respectarea individualităţii copilului, a drepturilor acestuia, dar şi

conştientizând imensa responsabilitate care decurge din a fi o figură centrală în devenirea

copilului, a-i seconda dezvoltarea şi a-i trezi interese. Ecaterina Vraşmaş în lucrarea

„Educaţia copilului preşcolar” spune că jocul este activitatea preferată a copilului şi,

deci, este de dorit ca jocul liber să fie folosit de către educatoare pentru a se asigura că cei

ce îl practică îşi dezvoltă toate abilităţile necesare. Pentru aceasta e necesar ca

educatoarea să se joace şi să comunice cu copilul. Întrucât educatoarea participă direct la

jocurile copiilor, ea devine un partener direct al jocului lor.

În mod evident, fiecare copil este o lume, iar educatoarea poate nu se simte

întotdeauna sigură în a trasa graniţa dintre obiectivele pe care ea ştie că trebuie să le

îndeplinească cu fiecare copil şi posibilităţile acestuia. Educatoarea trebuie să înţeleagă

faptul că rezolvarea sarcinilor jocului nu constituie un examen pe care copilul „îl trece”,

ci un exerciţiu pe care îl desfăşoară. Preşcolarul trebuie să simtă permanent că are, în

educatoare, un sprijin, un suport, mimica ei transmiţând plăcerea interacţiunii cu copilul

şi căldura contactului. Trebuie să fim flexibili în raport cu copilul, iar acest lucru se

manifestă în satisfacerea dorinţelor copilului de a se implica în anumite momente şi în

alte jocuri spontane şi libere. Educatoarea nu trebuie să forţeze un copil să participe

numai la jocuri didactice. În plus, fiecare are propriul său ritm de dezvoltare, nu poate fi

grăbit. E adevărat că uneori e important ca preşcolarul să fie stimulat de educatoare

pentru a-şi „forţa” posibilităţile, fapt ce poate fi obţinut prin introducerea unor noi

variante de joc cu grad de dificultate sporit şi sprijinirea copilului în a rezolva sarcina de

lucru.

Atractivitatea şi eficienţa jocului depind de ingeniozitatea educatoarei de a îmbina

o sarcină educativă accesibilă copiilor, elementele de joc artificiale, nestimulative,

îngreunând învăţarea şi plictisind copiii. Plăcerea cu care participă copiii la joc este

singura justificare a recurgerii la jocul didactic. De altfel, acest lucru a fost subliniat şi de

Alexandru Găvenea: „Jocul este însă şi un mijloc de dezvoltare şi menţinere a capacităţii

de adaptare a omului, ca orice acţiune exploratorie... Jocurile copiilor devin metodă de

instruire în cazul în care ele capătă o organizare şi se succed în ordinea implicată de

logica cunoaşterii şi învăţării... În jocul didactic, divertismentul nu e un scop în sine, ci

numai un mijloc de stimulare a energiilor cognitive”. (Alexandru Găvenea, Cunoaşterea

prin descoperire în învăţământ, E.D.P., Bucureşti, 1975, pag.237).

.............................................

4.1 Scopul cercetarii………………………………………………………………….....80

4.2 Proiectarea cercetarii………………………………………………………..……...80

4.2.1 Obiectivele cercetarii…………………………………………………………...

…..80

4.2.2 Ipoteza cercetarii………………………………………………….80

4.3 Variabilele cercetarii………………………………………………………81

4.3.1 Variabile independente…………………………………………..81

4.3.2 Variabile dependente…………………………………………….81

4.4 Metodologia cercetarii ……………………………………………………81

4.4.1 Organizarea cercetarii ……………………………………………81

4.4.2 Metode de culegere, organizare, prelucrare si interpretare a

datelor…………………………………………………………………...81

4.4.3 Instrumente de cercetare utilizate………………………………...83

4.4.4. Caracteristicile esantionului.……………………………………..83

4.5 Etapele cercetarii………………………………………………………….83

4.5.1 Etapa constatativa………………………………………………...83

4.5.2. Etapa experimentala …………………………………………….98

4.5.3 Etapa finala……………………………………………………….98

4.5.4 Compararea si interpretarea datelor………………………………99

4.5.5 Implica+ii si recomandari educa+ionale………………………….112

4.6 Concluziile cercetarii…………………………………………………….113

4.7 Bibliografie………………………………………………………………..116

4.8 Anexe………………………………………………………………………

Tulburări de vorbire Dislalia (gr. Dys= dificil şi labein= a vorbi) este o tulburare de vorbire care constă în greutatea de articulare a cuvintelor. Mai concret, în sens larg ea denumeşte orice fel de abatere de la vorbirea obişnuită, iar în sens restrâns dislalia desemnează tulburarea ce constă în imposibilitatea de pronunţare corectă a unor sunete. 8.1. Tipologia dislaliilor După gradul de extindere există a. dislalia generală, respectiv complexă, când mai multe sunete se pronunţă defectuos. b. dislalia simplă sau parţială, caz în care se pronunţă defectuos numai anumite sunete. Cele mai afectate sunete sunt consoanele, întrucât vocalele solicită o capacitate de articulare mai redusă, ele fiind mai simple. Rotacismul este omisiunea sau denaturarea sunetului r, care se pronunţă mai greu şi apare mai târziu ca altele. Pararotacismul este imposibilitatea pronunţării consoanei r, care este înlocuită cu altele. Învăţătorul începe corectarea cerând elevilor să pronunţe consoana singură, apoi în silabe şi apoi în cuvinte şi în propoziţii întregi. Exersarea lor devine eficientă atunci când se recurge la zicători şi proverbe sau scurte povestiri, în care este solicitat respectivul sunet pronunţat deficient. Sigmatismul constă în pronunţarea defectuoasă a siflantelor, şuierătoarelor şi a africatelor, îndeosebi a lui s şi z, care pot fi corectate cu ajutorul onomatopeelor. Bâlbâiala se mai numeşte barbism sau logonevroză. Ea se deosebeşte de celelalte tulburări, întrucât are şanse mai slabe şi ceva mai târzii de redresare. Tratamentul va ţine conte de manifestarea emotiv-nervoasă pe care maladia aceasta o implică. Există două tipuri de bâlbâială: -clonică sau de formă primară, de tipul po-po-po-porul -tonică sau de formă secundară, de tipul p-p-p-poporul Ca formator profesionalizat, învăţătorul va acţiona asupra cauzelor, pe care trebuie să le diferenţieze în tulburări uşoare sau patologice. Familia este chemată să coopereze cu învăţătorul, fără a admonesta copilul, care altfel va fi traumatizat şi tensiunea între el şi cei din jur va deveni insuportabilă. Activităţile ludice cu toţi copiii grupei de grădiniţă sau ai clasei de şcoală sunt o bună ocazie de a exersa cu elevii care prezintă asemenea tulburări, ce se cer atrenuate şi chiar iradicate.