AVANSARE manuală !

Cetatea Severinului se află în oraşul Drobeta Turnu-Severin, în parcul Dragalina. Ea a fost zidită ca centru strategic militar, în vecinătatea ruinelor castrului

roman al Drobetei.

. Numele medieval al cetăţii SeverinuluSeverinului ar putea avea trei origini posibile : • una latină, asociată numelui împăratului Septimiu Severus, • una slavă, asociată cuvântului « severnâi », tradus prin cuvântul „din nord” sau „nordic”, • una religioasă, asociată sfântului Severin de Noricum, sfânt protector în Evul Mediu al bisericii latine din incinta cetăţii medievale când aceasta era utilizată de călugării misionari catolici veniţi din regiunea Austriei superioare (Noricum).

     Ruinele care se văd astăzi nu provin doar de la o singură construcţie. Existau două incinte, una interioară şi alta exterioară, cea din urmă înprejmuită de un şanţ .

Ca urmare a săpăturilor s-au scos la iveală o serie de turnuri pătrate care flanchează curtea interioară ; două sunt aşezate pe latura care flanchează incinta interioară, două sunt aşezate pe latura sudică în capetele extreme, iar alte două situate pe

latura interioară a zidului de apărare . Din turnul ce se află în partea de nord-est se mai păstrează un perete, ce ajunge până la înălţinea a trei etaje ,el având 11m, o

lungime de 9m şi o lăţime de 2,5m. În colţul sud-estic avea o poartă.

Părerile cercetătorilor diferă în ceea ce priveşte numărul fazelor cât şi a atribuirii şi periodizării, în prezentul material vom urma pe cea recunoscută de majoritate. Trei sunt etapele în care pare cel mai probabil ca cetatea să fi fost edificată până la

forma pe care ruinele actuale o lasă să se întrevadă.

În prima dintre acestea este ridicată incinta interioară cu planul

aproximativ dreptunghiular, cu laturile lungi orientate N-S, cu două turnuri dreptunghiulare plasate la

interior în partea de nord şi asemenea la sud, turnurile fiind însă plasate la exterior.

Turnul de NE păstrează peretele nordic pe înălţime, perete care lasă să se observe existenţa a trei caturi, la fiecare păstrându-se câte o gură

de tragere.

Cezar Bolliac menţiona existenţa unei intrări arcuite în turnul de SE care se afla "despre Dunărea" caz în care aceasta putea fi intrarea principală În interior, contemporană cu prima incintă, se afla o biserică mononavată, zidită

din asize de piatră alternând cu asize de cărămidă.

S-a presupus astfel că, ţinând seama de arhitectura acestei biserici şi de contemporaneitatea dovedită stratigrafic cu prima incintă, în forma aceasta cetatea

ar fi fost ridicată de domnii Ţării Româneşti o dată cu intrarea banatului în posesiunea lor, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea.

Al. Barcacilă consideră că această biserică ar fi suprapus o biserică anterioară ce, la rândul ei, era ridicată pe ruine de factură romană. Cercetătorul identifică elemente

romane refolosite la construcţia medievală.

A fost pusă în evidenţă existenţa puţului pentru aprovizionarea cu apă, în apropierea turnului de pe latura vestică, precum şi alte vestigii din interior: un cuptor de pâine şi două vetre de fierari. Materialul ceramic descoperit îndreptăţeşte atribuirea acestei

prime fortificaţii perioadei de apartenenţă a Banatului la Ţara Românească.

A doua fază cuprinde incinta exterioară, care se află la aproximativ 6-7 m de incinta interioară pe care o dublează pe laturile de V, N şi E, la S racordându-se cu aceasta în dreptul turnurilor. Curtina de V şi cea de N au forma unui perete ce susţine panta dealului, nedepăşind nivelul de călcare, pe când la E zidul se păstrează la înălţimi

apreciabile, atingând în unele locuri 8 m

Tot acestei perioade îi aparţin şi modificările aduse bisericii pentru a o adapta cultului catolic (s-a descoperit o cheie de boltă şi un aghiasmatar). Al. Barcacilă observă că turnul

semicilindric de la est este în fapt o prefacere a unuia dreptunghiular anterior.

Acelaşi cercetător, coroborând datele istorice cu cele rezultate în urma săpăturilor, plasa această etapă în prima jumătate a secolului al XV-lea, mai exact imediat după

luarea în stapânire a cetaţii Severinului de către Ungaria (1419).

A treia fază constă în ridicarea probabilă a unei incinte la sud, pentru că este greu să găsim o altă utilizare zidurilor paralele ce se află pe aceasta parte, cele două

exterioare aflându-se în prelungirea curtinelor celei de a doua incinte, iar celelalte două construite în prelungirea laturilor interioare ale turnurilor. Nu se poate stabili cu certitudine data la care aceste adăugiri au fost efectuate, singurul lucru ce poate fi

precizat este că aceste lucrări sunt ulterioare fazei a treia, aparţinând cel mai probabil mijlocului secolului al XV-lea.

Descoperirea unor bârne carbonizate ce par a fi făcut parte dintr-o fortificaţie de lemn şi pământ, aduc în discuţie existenţa unei fortificaţii care ar fi fost anterioară cetăţii de

piatră.

Se pare că la începuturi cetatea Severinului a fost clădită de regele Ladislau I (1040-1095) ca fortăreață împotriva pecenegilor și cumanilor prezenți în regiune. Ea va fi

pricina unor revendicări permanente și a unui șir de războaie frecvente între coroana maghiară, bulgari și voievozii din Muntenia, începând cu Litovoi, Bărbat, și Basarab I.

Într-o primă perioadă, cetatea Severinului este un obiectiv de dispută politică, economică și religioasǎ între principi creștini. Ulterior, atât pentru Țara Românescă cât și pentru Coroana Maghiară, cetatea Severinului devine un bastion de apărare

împotriva expansiunii Imperiului Otoman.

Responsabilii apărării cetății Severinului vor purta numele de Bani de SeverinBani de Severin. În anul 1383 este atestat primul episcop latin, Gregorius, intitulat "episcop de Severin

și al părților de dincoace de munți".

Încercând să rupă alianța dintre cumanii ( catolici) din regiunea Olteniei și țaratul valaho-bulgar al Asaneștilor (ortodox), regele Andrei al II-lea creează un cap de pod, transformând în anul 1233 fortăreața Severinului în cetate. Astfel ia naștere Banatul de Severin, ca Marcă de graniță, sistem defensiv și în același timp ofensiv, organizat

incă din 1228, regiune înființată la hotarele Imperiului româno-bulgar pentru paza graniței regatului maghiar și restabilirea influenței bisericii latine în regiune.

Banatul severinului, Banatus Zewriniensis, "Terra Zeurino" sau "Țara Severinului", cuprindea Carașul cu o fâșie din Ardeal, țara Hațegului, ținutul Amlașului și o parte

limitrofă din Oltenia (Mehedinți, o parte din Gorj și din Vâlcea, întinzându-se pe ambele laturi ale munților) de la Dunăre până la Olt. Primul Ban de Severin, Luca, este menționat

în 1233, în timpul regelui Andrei al II-lea al Ungariei (1205–1235).

Conform unui document pontifical din 1234 cetatea atrage într-un scurt timp în regiune un număr considerabil de cumani, valahi, maghiari și saxoni deopotrivă, și implicit, un

amestec confesional grec și latin.

Anul 1241 este un an teribil pentru Severin din cauza invaziei tătarilor care până în 1242 incendiază și depopulează regiunea.

Reorganizând zona distrusă de pustiirea mongolă, Bela al IV-lea încredințează regiunea Severinului guvernării lui Litovoi. Anul 1247 aduce deopotrivă

recunoașterea importanței rolului militar și economic al populației valahe din regiune. Înaintea cumanilor, valahii severineni sunt înregistrați în arhivele Coroanei

maghiare ai anilor 1256, 1262, și 1293, ca principalii contribuabili în constituirea zonei de apărare dunărene.

Tot în 1247, printr-o diplomă, regele Bela al IV-lea îi aduce în regiune pe cavalerii ioaniți, dându-le reședința de misiune religioasă. Această diplomă din 1247 în care

este numit Banul de Severin, este totodată și primul document în care regele Ungariei poartă titlul de rege al Bulgariei.

În timpul războiului lui Bela al IV-lea cu Ottokar al II-lea al Boemiei din 1260, bulgarii sub conducerea țarului Constantin I Assan (1257-1277), și bizantinii conduși de

Împăratul Mihail Paleologul (1259-1282), vor trece Dunărea și vor ocupa cetatea și Banatul de Severin până când magistrul Laurențiu, fiind numit Ban, recucerește

cetatea și regiunea care sunt restituite Ungariei. Cavalerii ioaniți, a căror îndatorire era să apere regiunea și cetatea, se vede că părăsiseră cetatea fie în timpul atacului

bulgar, fie mai înainte.

Cetatea Severinului are o istorie particulară în raport cu alte cetăți

din spațiul carpatic. Rolul și importanța sa a fost

preponderent militar, comerțul aducător de bunăstare fiind dificil din pricina poziției geografice și a faptului că au stăpânit-o într-o succesiune permanentă, când regii maghiari, când voivozii din Muntenia. La fel era și cu cele

trei biserici medievale existente care o dată cu schimbarea stăpânitorilor, își schimbau

închinarea confesională devenind Latine sau Ortodoxe în funcție de momentul respectiv

Pentru Cetatea Severinului a murit LitovoiLitovoi în 1272, când refuză să mai fie vasal Regelui Ladislau al IV-lea, zis "Cumanul“. Între 1301-1330 Severinul rămâne în

stăpânire munteană datorită banului Teodor VoiticiTeodor Voitici şi afiului său Ioan. Basarab IBasarab I pierde cetatea Severinului în septembrie 1330, recucerind-o din nou după

victoria de la Posada în același an.

Este rândul lui Vladislav BasarabVladislav Basarab (1364-1372) să fie numit Ban de Severin până când, refuză să mai fie vasal al regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382). Cetatea Severinului trece din nou sub stapânire maghiară în 1365 când Bulgaria, condusă de cumnatul lui

Vladislav, Sracimir, este învinsă într-un nou război. În urma acestuia, in anul 1365, este înființat Banatul bulgăresc. Vladislav este între timp iertat de Ludovic I de Anjou

și în 1368 primeşte din nou titlul de Ban al Cetății Severinului.

În timpul stăpânirii muntene este înființată vremelnic Mitropolia ortodoxă a Severinului, având ca mitropolit pe Antim Critopolos (1370), mitropolie care în 1375, va fi mutată la Strehaia, ajungând în cele din urmă la Râmnicul (Vâlcea) unde va ființa cu numele de

Episcopia Râmnicului și Noului Severin.

În 1373, în timpul regelui Ludovic I, Severinul trece din nou în stăpânirea coroanei maghiare, cu o întrerupere de stăpânire munteană între 1376 și 1377. Mircea cel BătrânMircea cel Bătrân a purtat și el titlul de Ban de Severin, când în anul 1406, în fața

pericolului otoman, încheie un tratat de alianță cu Sigismund I de Luxemburg (1387-1437) chiar în cetatea Severinului.

În 1417 Sultanul Mohamed I, (1413-1421), ocupă Severinul luând prizonieri trei din fiii lui Mircea care se vede obligat să ceară pace plătind tribut. În noiembrie 1419

Sigismund recucerește cetatea cu ajutorul fiului lui Mircea, Mihail I (1418-1420).

În 1427, Murad al II-lea cucerește și incendiază cetatea.

În 1429 Sigismund cere ajutorul Ordinului cavalerilor Teutoni. Sub conducerea lui Nicolae Radwitz, care este înobilat baron și numit Ban de Severin, cavalerii teutoni

preiau apărarea cetății și a Banatului de Severin. În acest răstimp, toate cetățile începând cu Severin, Orșova, Golubăț și până la Belgrad, sunt reântărite.

În 1432 este consemnată uciderea cavalerilor teutoni din cetate de către turcii conduși de Vlad Țepeș. În 1436 cetatea reintră în posesiune maghiară sub apărarea

Banului Ladislau.

Din anul 1439 până în 1445, Iancu de HunedoaraIancu de Hunedoara este numit Ban de Severin de către regele Ladislau al VI-lea Iagelon (1439-1444). Între 18 și 22 septembrie 1444,

Severinul sprijină trecerea unei părți ale armatelor cruciate la sud de Dunăre, în vederea atacării Varnei.

În timpul domniei lui Ladislau al VII-lea (1444-1457) și a lui Matei Corvin (1458-1490), urmează o perioadă în care printre Banii Cetății Severinului sunt nobili maghiarizați și catolicizați de origină română: Mihail de Cerna care a avut o

continuitate de opt ani în funcție, între 1446 și 1454, fiind dublat în 1449 de vărul său Vasile de Cerna, iar între 1452 și 1454 de un alt nobil român bănățean, Petru

Danciu de Caransebeș. La fel, Ștefan și Mihail de Mâtnic în 1459 și respectiv 1467 vor continua șirul Banilor de Severin. Alți Bani severineni de origine română sunt: Ladislau Ficior de Hațeg și Gheorghe Mare, care pentru buna guvernare a

Severinului este numit ulterior Ban de Belgrad. Cetatea Severinului este una dintre cetățile cheie ale sistemului defensiv dunărean împotriva turcilor. Titlul de "Ban", acordat neîntrerupt pe parcursul a 300 de ani în istoria Severinului atâtor personaje importante din istoria europeeană, nu este o simplă titulatură onorifică ci subliniază rolul militar și politic de excepție în apărarea granițelor dunărene.

Pe lângă autoritate, titlul de Ban de Severin a oferit și o serie de avantaje materiale, în primul rând prin sumele cu care demnitatea era remunerată.

La începutul anului 1492 Banul Filip, ajutat de fratele său George îi invinge pe turci care începuseră să invadaze Banatul de Severin. Sultanul Baiazid al II-lea (1481-1512) ordonă pașei din Vidin să

asedieze și să cucerească cât mai grabnic cetatea Severinului, în anul următor. Severinul este

despresurat de Pavel Chinezu care eliberează cetatea din

mâinile turcilor.

Sub Soliman turcii asediază din nou Cetatea Severinului în 1521, aceasta fiind

apărată de Banul Nicoale de Gârliște.

După moartea lui Matei Corvin, Ladislau al VIII-lea Iagelon (1490-1516) (un rege cu o autoritate slabă) și tânărul său urmaș Ludovic al II-lea, nu mai reușesc să acorde

aceeași atenție cetății Severinului, deoarece Ungaria traversează o perioadă de criză, nobilii maghiari, în lupte facționale, fiind mai interesați în creșterea autorității lor

personale decât de respingerea pericolului otoman de pe Dunăre. Dată fiind responsabilitatea și riscurile mari, mulți nobili refuză să primească funcția de Ban al

Severinului. Bănia se va muta la Strehaia, ulterior la Craiova, populaţia Severinului va migra către Cerneti, sat la 6 km spre nord, ce va deveni capitala districtului Mehedinţi.

În 1521 turcii cuceresc Belgradul. Orșova este pierdută în 1522. Acest context creează o situație dificilă pentru cetatea Severinului. În lunile mai și iunie 1524, au loc

mai multe atacuri otomane care eșuează. După un asediu sistematic, început la jumătatea lunii septembrie, turcii, conduși de Soliman Magnificul și de Ali Beg (un sârb convertit la islam), cuceresc și distrug parțial cetatea în luna octombrie. Cucerirea a fost posibilă și din cauza garnizoanei extrem de reduse care o apăra. În 1526, din ordinul

lui Soliman Magnificul, turcii încep distrugerea sistematică a cetății Severinului, pietrele de rezistență din ziduri (ceea ce era cioplit și șlefuit), fiind recuperate și folosite în construcția și întărirea altor cetăți otomane la sud de Dunăre. Vor rămâne în picioare doar rămășiţele câtorva ziduri din incintă, urmele fundațiilor celor șase turnuri printre care și un perete de aprox.12 m înălțime din Donjonul impunător al cetății, un perete gros și înalt de la care întreaga structură rămasă va fi numită de localnici "Turnul lui Sever". După cucerire și distrugere, Cetatea Severinului (cheia de intrare spre Europa

centrală, cum era denumită în acele timpuri) va confirma importanța sa strategică, când doi ani mai târziu, tot pe Dunăre, la Mohacs, în 1526 Ungaria va fi transformată în

pașalâc turcesc.

După distrugerea definitivă a cetății Severinului, părțile oltene ale Banatului de Severin au ajuns sub stăpânirea Banilor craioveni iar Banatul Severinului și-a

delimitat hotarele între Orșova și Făget.

Lucrările de reabilitare desfășurate la cetatea medievală a Severinului au scos la lumină (în anul 2011) o nouă „comoară” arheologică pentru istoria locului. Cercetătorii

au găsit un tezaur de monede din argint, vechi de peste 500 de ani. Potrivit acestora, monedele circulau în zonă în secolul XVI, iar pe suprafața lor au fost găsite urme de țesătură, semn că au fost purtate, așa cum se obișnuia, într-un

săculeț din pânză. Majoritatea monedelor găsite sunt maghiare, două sunt germane iar câteva dintre ele provin din Turcia. Tezaurul cuprinde 159 de monede din secolul

XVI, majoritatea din argint.

“Tezaurul este unul important, mai ales că datează din perioada de final a cetăţii.

Monedele găsite sunt făcute la începutul secolului XVI şi, cel mai probabil, au fost pierdute de un locuitor al cetăţii în timpul

asedierii acesteia. Ştim asta, pentru că pe monede am găsit fire de pânză. În

momentul de faţă, acestea sunt tratate şi se află în diverse stadii de cercetare”, a precizat Gabriel Crăciunescu, directorul adjunct al Muzeului Regiunii Porţilor de

Fier din Drobeta Turnu Severin.

De asemenea săpăturile executate în partea de nord a cetății au scos la suprafață o fântână din perioada medievală. Până acum, arheologii au săpat la o adâncime

de șase metri, însă puțul este ceva mai adânc, astfel că lucrările vor continua. De asemenea, au fost găsite ornamente din piatră sau vârfuri de săgeți și arpalete. Cercetătoriii au găsit și materiale din secolul al XIV-lea, adică ceva mai aproape de

perioada de început a cetății. Au fost descoperite mai multe resturi de cuptoare, care cel mai probabil se foloseau pentru coptul pâinii, dar și elemente care vorbesc

despre nivelul construcțiilor și arhitecturii din acea perioadă. A fost dezvelit şi un nou zid în zona turnului de nord. „Cel mai probabil, aici era o încăpere mai specială,

privilegiată, în care s-a încercat crearea unui anumit confort, în contrast cu austeritatea din restul cetății. Aici am descoperit rame frumos decorate din piatră,

care erau folosite pentru încadrarea ușilor și ferestrelor din această încăpere, singura tencuită. În plus, vrem să răspundem la întrebarea care stă de multă vreme

pe buzele tuturor și anume, unde este poarta cetății”, spune arheologul Gabriel Crăciunescu, directorul adj. al Muzeului regiunii Porțile de Fier.

Mai mult, pe platoul cetății au fost găsite straturi negre, care oferă informații despre asediile și perioadele de distrugere a construcției, dar și

straturi roșii, aflate în strânsă legătură cu incedierea cu care a culminat cucerirea acesteia de către turci. Raporturile dintre zidurile existente și cele proaspăt

descoperite și legăturile dintre căile de acces ale încăperilor ar putea oferi o imagine extrem de fidelă a aspectului cetății din perioada secolului al XIV-lea.

Una din descoperirile spectaculoase făcute de arheologi este o bucată din țeava unui tun, care poartă un blazon perfect vizibil și care nu a fost,

încă, identificat. Primele ipoteze ale cercetătorilor atribuie blazonul unui boier local, angrenat în

apărarea cetății. Blazonul ilustrează trei frunze de stejar care „pleacă” din aceeași tulpină.

Tot în zona de nord a cetății a fost găsită o groapă cu două schelte umane, care a atras atenția

cercetătorilor prin poziția nefirească a unuia dintre ele. „Un schelet era așezat în poziție creștinească, cu mâinile pe piept și capul întors înspre Răsărit,

însă celălalt era într-o poziție curioasă, ca și cum ar fi fost aruncat în groapă”, mai spune Gabriel

Cărăciunescu.

Bibliografie:Bibliografie:

- http://www.mehedinti.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=986 - http://ro.wikipedia.org/wiki/Drobeta-Turnu_Severin - http://www.adevarul.ro/locale/turnu-severin/Turnu-Severin-Arheologii-cetatea-Severinului_0_474552751.html - http://www.adevarul.ro/locale/turnu-severin/Arheologii-Cetatea-Severinului-misterios-descoperiri_0_515948658.html

Montaj : DIEGIS. << diegisro@yahoo.com >> Foto: Personale & Internet.

Coloana sonoră : Vangelis - Irlande.