1. Contextul istoric indian

În epoca numită a imperiilor, India este dominată de ierarhizarea societăţii în sistemul

castelor. Odată cu perioada dinastiei Maurya (321-181 î.Hr.) şi mai ales sub domnia marelui rege

Asoka (264-226 î.Hr.) se impune budismul care va fi scufundat de hinduism în cele din urmă,

chiar şi în locul în care se înrădăcinase foarte puternic, în Bengal, în secolul al XIII-lea.

Nordul Indiei este cucerit de Darius, regele Persiei, în secolul al VI-lea î.Hr, apoi de

regele grec, Alexandru Macedon, la începutul secolului al IV-lea î.Hr. Grecii vor fi alungaţi de

Candragupta Maurya, suveranul indian, Candragupta Maurya, întemeietorul dinastiei Maurya

(prin anul 320 î.Hr.), prima mare dinastie indiana. Membrii dinastiei Maurya îşi vor extinde

dominaţia asupra întregii Indii, cu excepţia sudului. Cel mai renumit dintre regii Mauryei este

Așoka, nepot al lui Candragupta, rege care va urca pe tron în anul 269 î.Hr., care se converteşte la

budism, religie fondată în India în secolul al V-lea î.Hr., încurajând expansiunea ei, trimiţând

misiuni în Bactriana, Sogdiana şi Sri Lanka (Ceylon). Informaţile istorice despre domnia lui

Aşoha sunt mai abundente decât ale celorlalţi regi, deoarece el a pus să se graveze textul edictelor

pe stânci şi pe blocuri de piatră care au fost descoperite ulterior în întreaga Indie.1

Edictele lui Aşoka vor constitui declaraţii oficiale în materie de politică şi indicaţii pe

care împăratul le adresează funcţionarilor şi supuşilor săi. Sursele atestă că, la aproximativ opt

ani de la urcarea sa pe tron, în politica imperiului s-a produs o schimbare, eveniment legat de

convertirea împăratului la budism. Un astfel de edict arată faptul că după învingerea triburilor

Kalinga, împăratul „Cel mult iubit de zei” a început să urmeze dharma, termen ce desemna

doctrina budistă. Împăratul prescria supuşilor să nu ucidă fără motiv şi să practice iertarea.

Războiul trebuia să i se substituie dharma: împăratul proclama că a avut numeroase victorii şi

spera să-i schimbe chiar şi pe locuitorii pădurilor. Deşi împăratul Aşoka nu renunţase la ambiţiile

sale expansioniste, încerca să le pună în acord cu morala budismului.2

Pe plan intern, schimbarea făcută de Aşoka a constat într-o relaxare a metodelor de

guvernare. Împăratul proclamase faptul că supuşii sunt proprii lui copii. Sacrificiile animale vor fi

interzise, uciderea lor pentru hrană va fi strict reglementată. Expediţiile de vânătoare vor fi

înlocuite cu pelerinaje la locurile sfinte. Aşoka va dezvolta imperiul, poruncind să se construiască

1 M. Eliade, I. P. Culianu, Dicţionar al religiilor, ed. a II-a, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 602 M. Boivin, Istoria Indiei, Bucureşti, Corint, 2003, p. 38

drumuri şi spitale. Deşi a fost menţinută pedeapsa capitală, Aşoka a suprimat tortura, şi au fost

îmbunătăţite comunicaţiile şi agricultura. Pentru aceste reforme, împăratul a creat o categorie de

funcţionari, numiţi dharma mahamatra, „cei care se află în serviciul legii”, care depindeau direct

de el, iar misunea lor consta în anchetarea provinciilor.

Dharma promovată de Aşoka era de fapt un sistem de edicte bazat pe credinţele

principalelor secte reprezentate în marele imperiu, constituit astfel încât să promoveze relaţiile

paşnice între lumea terestră şi lumea celestă. Politica religioasă a împăratului avea un caracter

conciliator şi proclama că toate religiile erau demne de respect. În epoca sa, budismul va deveni

religie universală.3

Budismul va lăsa asupra vieţii culturale şi sociale a Indiei, precum şi asupra moştenirii

sale asiatice, o amprentă durabilă. Puterea de absobţie a hinduismului şi distrugerile ocazionate

de implantarea islamului va provoca dispersarea lui.

2. Buddha şi istoria unei religii

Sistemul filosofico-religios care a marcat cel mai puternic orientul, budismul, s-a născut

în India, într-un mic regat de la poalele munţilor Himalaya, în tribul Sakya, în secolul al VI-lea

î.Hr. unde prinţul moştenitor, Guatama Sakyamuni (care a trăit între 560-480 î.Hr., 540-580 î.Hr.

sau 566-486 î.Hr., după diverse surse) va deveni Buddha de mai târziu.

Tradiţia vorbeşte despre conceperea sa miraculoasă, mama sa, Maya Devi, primindu-l în

pântece sub forma unui elefant alb. Acest lucru a fost interpretat în sensul că fiul care se va naşte

va fi Cel Iluminat (Buddha). Naşterea s-a petrecut în Parcul Lumbini, în timpul unei plimbări. La

venirea pe lume a copilului, mama sa a rămas în picioare, sprijinindu-se de un smochin. Zeii s-au

strâns în jurul ei pentru a primi pruncul într-o plasă de aur şi a-l adora. După ce s-a născut,

pruncul a contemplat cele zece colţuri ale universului şi, făcând şapte paşi peste univers, a strigat

cu voce de leu: „Eu sunt stăpân în lume! Aceasta este ultima mea naştere! De acum nu va mai voi

o altă existenţă!”

Siddhartha este crescut în lux şi desfătări. Se căsătoreşte la vârsta de şaisprezece sau

şaptesprezece ani şi are un fiu, care va primi numele de Rahula. La vârsta de douăzeci şi nouă de

ani se simte atras de viaţa ascetică şi, părăsindu-şi familia, devine călugăr rătăcitor. Tradiţia

prezintă acest eveniment ca pe un act de destin, dar şi de convertire. La naşterea lui Siddhartha,

ursitoarele i-ar fi atras atenţia tatălui său, Suddhodana, că pruncul va abandona lumea, devenind

3 Ibidem, p. 39

ascet, dacă se va întâlni cu un bătrân, un bolnav, un mort şi un ascet. Multă vreme Siddhartha a

fost ferit de astfel de evenimente, fiind ţinut în palat, fără a putea veni în contact cu astfel de

realităţi. Într-o zi însă, pe când se plimba în grădina palatului, zeii au intervenit făcând posibilă

experienţa prezisă. Cu acea ocazie i s-a descoperit neputinţa umană, suferinţa umană, scurtimea

vieţii şi calea renunţării la lume. În pofida încercărilor din partea duhului rău, care i-a pus tot felul

de piedici, încercând să-l reţină în lumea desfătărilor şi în sânul familiei, Siddhartha renunţă la

renunţă la plăcerile vieţii, devenind călugăr cerşetor. La început el se alătură unui grup de

învăţaţi, sub îndrumarea cărora încearcă să afle calea spre eliberare din lumea suferinţei.

Practicând yoga, el descoperă că această metodă nu aduce decât "nimicul" şi nicidecum liniştea şi

pacea lăuntrică. În consecinţă el abandonează practicile yoga, adoptând calea ascezei. Ca urmare

se angajează în practici ascetice de mare severitate, atrăgându-şi un număr restrâns de ucenici şi

admiratori.

Văzând că nici prin asceză nu izbuteşte să dobândească liniştea lăuntrică, abandonează

acest mod de viaţă şi încearcă să atingă desăvârşirea prin satisfacerea tuturor plăcerilor trupeşti.

Acest lucru i-a contrariat pe cei câţiva ucenici ai săi, care îl părăsesc. Rămas singur, Siddhartha

îşi continuă căutările. Într-o zi, ajunge la vestitul sanctuar din Gaya. Ieşind din cetate, se aşează

sub un copac Bo (Ficus religiosus - smochin sacru) pentru a se odihni. Aici ia hotărârea de a nu

se mai mişca până când nu va realiza iluminarea supremă. Legenda spune că sub coroana acestui

copac Bo au ajuns la iluminare toţi Buddha care i-au precedat lui Siddhartha. De aici şi

denumirea budistă a acestui copac: „Scaunul sau tronul de diamant”. La treizeci şi cinci de ani el

atinge iluminarea sub copacul Trezirii (bodhi) şi de atunci este cunoscut ca Buddha, sau „Cel

Treaz”. Alegerea vieţii rătăcitoare şi de cerşetor va face ca, timp de patruzeci şi cinci de ani,

Buddha să-şi răspândească învăţăturile în regatele Kosala, Magadha şi Kasi.4

Buddha, nume care înseamnă „iluminatul”, atribut pe care discipolii l-au dat

fondatorului acestei religii, Siddharta Gautama, a început să îşi expună doctrina în celebrul

„discurs din Benares”, sub un copac, în faţa a cinci asceţi, care au devenit primii săi discipoli.

Predicile sale în bazinul Gangelui au determinat numeroase convertiri. A murit foarte vârstnic, la

Kusinagara. La vârsta de 80 de ani (aprox. 483 î.Hr.), Buddha se stinge din viaţă în urma ingerării

de ciuperici sau carne de porc. Ultimele sale cuvinte, adresate lui Ananda, ucenicul său favorit, au

fost: "Degradarea este inerentă tuturor lucrurilor compuse. Concepe-ţi propria eliberare cu

înţelepciune". 5

4 Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Raveri, Paolo Scarpi, Manual de istorie a religiilor, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, p. 304

5 M. Boivin, op. cit., p. 32

Corpul neînsufleţit al lui Buddha a fost incinerat după obiceiul hindus. Totuşi, câteva

relicve au fost salvate. Este vorba de un dinte, o claviculă şi un smoc de păr care s-au păstrat în

Sri Lanka. Acestea au fost descoperite în 1898 într-o raclă la Kushinara, pe care era înscris:

"Acest depozit de rămăşiţe este al Binecuvântatului Buddha din clanul Sakya".

Dincolo de existenţa sa umană, Buddha este considerat principiu spiritual. În această

calitate este numit Tathagata - Cel care a venit şi a plecat astfel. Buddha nu este însă singurul

tathagata. Se vorbeşte despre un număr nesfârşit de tathagatas care se reîncarnează pentru a

proclama mereu aceeaşi învăţătură, însă una circumstanţializată, adaptată la noi şi noi contexte

istorice, sociale şi spirituale. Această învăţătură este o variantă a credinţei hinduse în avatar.

Doctrina originară a lui Buddha poate fi cunoscută din diversele versiuni ale predicilor

sale (sutre). Ideea extrasă din acestea este aceea că toate fiinţele vii se află într-o trecere fără

sfârşit de la o existenţă la alta, străbătând stări diverse, în funcţie de faptele din viaţa anterioară.

Acest aspect, renaşterea într-o stare inferioară (animal) sau superioară (zeu) este condiţionată de

morală.6

Pentru ruperea înlănţuirii de vieţi succesive trebuia, în viziunea lui Buddha, să fie rupte

toate legăturile care reţin fiinţa în ciclul transmigraţiilor (samsara), legături ale ignoranţei,

dorinţei şi urii, iluziei şi diferitelor pasiuni. Această viziune coincide cu Eliberarea definitivă de

orice renaştere, numită nirvana, ce semnifică de fapt extincţia pasiunilor şi a erorilor. Devenit

arhant, omul eliberat va putea să mai trăiască, dar după moarte el nu va mai renaşte nicăieri.7

Doctrina originară cuprindea „cele patru adevăruri” asupra suferinţei: adevăruri privind

natura ei (naşterea, boala bătrâneţea, supărările omului), cauzele suferinţei (dorinţa de a te naşte

într-o altă viaţă, pasiunile, dorinţa de plăceri şi de bogăţie), necesitatea de a o suprima (prin

renunţare la aceste cauze, prin detaşarea de ambiţii deşarte) şi căile de urmat, „Cele opt căi”

pentru a ajunge la înlăturarea suferinţei: dreptate, credinţă, cuvânt, hotărâre, cugetare, efortul

faptei, al comportării şi al meditaţiei.

„Cele opt căi” sau „Calea cu opt brațe” este modul de a îndepărta suferința, a patra parte

din cele patru Adevăruri Nobile. Cele opt brațe pot fi împărțite în trei secțiuni: Sila (care se referă

la acțiuni fizice, la gesturi), Samadhi (care vizează concentrarea meditativă) și Prajna (care

dirijează pătrunderea spirituală în adevărata natură a lucrurilor). Sila este educația cea mai

morală, stilul de viață ascetic, simplist, abținerea de la comiterea faptelor nepotrivite. Sila conține

trei izvoare: Stilul vorbirii foarte corect - aceasta reprezintă faptul de a nu vorbi într-un fel în care

6 Ibidem, p. 327 A. Bareau, op. cit., p. 65

să jignească sau a nu vorbi prea mult; a spune totdeauna drept și a nu minți practic.

Mod de a acționa corect - este un mod care te învață cum să faci lucrurile corect, a face numai

fapte frumoase și a încerca să nu faci rău nimănui din ce este viu

A trăi un mod de a fi foarte corect - acestastă cale îndeamnă ca felul de viață și de a exista nu

trebuie să jignească sau să vateme ceva persoană; totul pentru a nu produce suferință altuia

Samadhi această cale "dezvoltă controlul asupra minții". Din această categorie fac parte trei căi:

A depune efort corect - a face eforturi pentru autoperfecționare. A avea o atenție foarte corectă -

abilitatea mintală de a vedea în mod conștient lucrurile așa cum vin de la sine

Un mod de concentrare extrem de corect - aceasta se arată prin "a fi conștient de realitatea din

interiorul tău, fără a avea vreo dorință". Prajñā nu poate fi altceva decât "înțelepciunea care

purifică mintea". În această categorie sunt cuprinse ultimele două brațe ale căii sacre: Înțelegere

extrem de corectă, chiar foarte corectă - aceasta trebuie să țină de realitatea înconjurătoare. 8

Budhha explica nefericirea umană cea mai mare prin naştere iar răul fundamental al

vieţii prin dorinţe şi egoism. Omului i se impunea respectarea a cinci norme morale: a nu ucide

nici o vieţuitoare, a nu lua ce nu ţi se dă, a nu minţi, a nu bea băuturi fermentate şi a nu

contraveni regulilor castităţii. Budismul original era mai degrabă o morală decât o religie. El

propovăduia stăpânirea de sine, învingerea urii prin iubire, bândeţe şi compasiune, nu avea cler,

dogme, preocupări teologice şi metafizice, ritualuri, culte organizate. Budismul respingea orice

formă de venerare a divinităţilor şi forţelor supranaturale, respingea ascetismul, rugăciunile şi

vrăjile. Nu promitea răsplata cerului, nu ameninţa cu pedepse, ci îi învăţa pe adepţii săi că binele

şi rău sunt rezultatul propriei comportări a omului şi că mântuirea poate veni doar pe calea

renunţării la dorinţe deşarte şi a unei conduite morale corecte.9

Doctrina lui Buddha considera că fiinţele şi lucrurile nu sunt permanente, sunt produse

de cauze diverse, deci sunt destinate schimbărilor şi distrugerii. Prin urmare, totul este fenomen,

nu există nicăieri substanţă, nu există suflet individual şi nici Dumnezeu unic, etern şi creator.

Acţiunile conştiente şi voite, prin maturizarea lor subconştientă, produc efecte plăcute sau nu,

după cum aceste acţiuni au fost din punct de vedere moral bune sau rele. Această maturizare

(vipaka) subconştientă durează uneori mai mult timp decât o viaţă, de aceea roadele se culeg într-

o existenţă posterioară, ceea ce explică rămânerea în înlănţuirea renaşterilor.

Adevăratul discipol al lui Budhha este un călugăr care duce viaţa austeră a unui ascet

rătăcitor. Comunitatea înfiinţată de Buddha, discipolii săi, comunitate numită samgha, era

8 O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Bucureşti, Saeculum, 1997, p. 3839 Ibidem, p. 383

alcătuită de fapt din călugări, asceţi „cerşetori”. Viaţa călugărilor era strict codificată, dar cultul

propriu-zis se va contura după moartea sa, progresiv în jurul unor obiecte presupuse a fi resturi

ale corpului lui Buddha care i-au aparţinut, apoi în jurul tumulilor care conţin aceste relicve.

Adepţii săi au mers în pelerinaj la locurile sfinte, locuri în care avuseseră loc evenimentele

principale din viaţa lui Buddha, şi unde meditau, depuneau flori, tămâie şi lămpi aprinse ca

ofrandă, se prosternau şi aduceau laude. Mai târziu, omagiile erau adresate statuilor lui Buddha,

adăpostite în temple, budismul devenind astfel o adevărată religie.10

Imaginea lui Buddha a devenit sursa unei inspiraţii religioase înfloritoare. Diversele

tipuri de reprezentare vizuală, apariţia unor multiple forme de cult, alegerea unor noi teme de

contemplare, au destrămat rolul secundar originar al practicilor religioase în tradiţia buddhistă.

În lipsa unei dogme impuse de o autoritate supremă, comunitatea de călugări (samgha)

s-a divizat în grupuri (nikaya) destul de repede, şcoli sau secte, fiecare susţinând propria

interpretare a învăţăturilor lui Buddha. În cadrul buddhismului antic s-au format aproximat

douăzeci de şcoli, unele după altele. Printre cele mai importante au fost Mahasanghika,

Vatsiputryia, Sarvastivadin, Sammatiya, Mahisasaka, Dharmaguptaka, Lokottaravadin şi

Purvasaila. 11

La începutul erei creştine, apare Mahayana sau „Marele Vehicul”, o nouă formă a

budismului, ramură care dispreţuia idealul arhant-ului, pe care îl consideră egoist. Venerându-l

permanent pe Buddha adepţii vor consacra un cult acelor bothisattva, mântuitori care vor fi

chemaţi în caz de nevoie, şi care vor deveni noi Buddha.12

3. Divinitatea

Credinţa lui Buddha în zei este cumva evazivă, deşi multe texte îl reprezintă în relaţie cu

zeii. La începutul budismului dar şi de-a lungul întregii sale istorii, zeii au fost consideraţi fiinţe

reale. Budiştii au acceptat cosmologia indiană de pe timpul lui Buddha, iar unii dintre zeii

menţionaţi în textele iniţiale au emigrat o dată cu doctrina. Conform acestei cosmologii, universul

este format din straturi: oamenii se află între cerul de deasupra şi infernul de dedesupt. Diferitele

straturi sunt formate din fiinţe de diferite clase, care, cu cât se află mai sus, cu atât puterea,

confortul şi longevitatea lor creşte. Toate fiinţele, inclusiv zeii, mor şi renasc, idee esenţială

pentru budism. Aceste fiinţe se pot împărţi în cinci clase, amplasate de sus în jos: zeii, fiinţele

10 A. Bareau, op. cit., p. 6511 Ibidem, p. 6512 Ibidem, p. 67

umane, animalele, fantomele sau spiritele nefericite ale morţilor şi demonii. Deşi toate aceste

fiinţe îşi pot face apariţia pe pământ, zeii locuiesc în cer iar demonii în infern. Deasupra zeilor, în

cerurile cele mai înalte, locuiesc cei morţi în sfinţenie, cei aproape de nirvana, de eliberarea

finală. Reîncarnaţi pentru ultima dată, ei nu au corp şi îşi finalizează drumul spre perfecţiunea

spirituală sub formă de spirite pure.13

5. Ideologie

În plan ideologic, budismul va fi cel care se va împotrivi brahmanismului. Budismul va

propovădui egalitatea între oameni pe plan spiritual şi religios, posibilitatea ca toţi oamenii să se

bucure de o viaţă religioasă, contra acaparării de către brahmani a acestui privilegiu pe care-l

transmiteau ereditar precum şi teza desfiinţării castelor. Prin doctrina sa budismul era însă

conservator şi retrograd deoarece considera că datorită permanentei căutări de placeri, viaţa este

un izvor de suferinţe şi iluzii. Soluţia pe care o propunea consta în renunţarea la plăceri prin

perfecţionare spirituală. Budismul susţinea reîncarnarea sufletului, deci o lege după care sufletul

are posibilitatea să se reîncarneze, într-o fază premergătoare, într-o fiinţă superioară sau

inferioară, după cum a trăit în reîncarnările anterioare. Concluzia finală este că omul trebuie să se

supună soartei. Pentru a dobândi starea de nirvana, fericirea şi perfecţiunea, omul trebuie să-şi

stingă setea de viaţă, să renunţe la plăceri şi satisfacţii, să se elibereze de groaza de suferinţă, de

necazuri şi privaţiuni. Suferinţa trebuie suportată deoarece viaţa, plăcerea, bucuria sunt doar

iluzii. Deşi recunoaşte că în viaţă există suferinţă, necazuri, nevoi care ar trebui înlăturate,

budismul consideră că acesta este starea naturală, adică soarta, iar eliberarea constă în pasivitate

şi răbdare. Budismul urmăreşte ca printr-o ideologie religioasă să justifice oportunitatea stării de

lucruri ca atare, şi deci inutilitatea politică şi socială a răscoalei, motiv pentru care ulterior a fost

decretat religie de stat, religia oficială a vremii atunci.14

Din punct de vedere doctrinar în prima etapă a budismului, numită şi budismul hinayana

sau budismul „vehicolului mic”, accentul a căzut asupra unor probleme de ordin psihologic,

preocuparea de bază fiind aceea de a-l ajuta pe om să dobândească prin introspecţie şi auto-

control, stăpânirea deplină asupra intelectului său, stăpânire proprie unui arhat - persoană lipsită

de orice ataşamente, care a izbutit să stingă în sine orice dorinţă de viaţă şi, prin urmare, nu se va

mai reîncarna.

13 R. Gombrich, Budismul, în Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Pro-Editura, 2005, p. 25414 F. Ciotea, Bazele ştiinţei politice, Tg. Mureş, Universitatea „Petru Maior” Târgu-Mureş, 2003, p. 16-17

6. Artele

Arta budistă a încercat să redea experienţa Iluminatului în sculpturi care reprezintă scena

ispitirii lui Buddha. Uneori, starea inatacabilă a celui „la care nu se mai poate ajunge” este

exprimată prin omiterea din compoziţie a imaginii lui Buddha. În monumentele buddiste timpurii,

Buddha nu este reprezentat plastic, deoarece nici un lucru palpabil sau vizibil nu ar echivala cu

descrierea lui ca om sau ca om.15

Statuile vechi ale lui Buddha îi pun în evidenţă corporalitatea, imagine ca a suferit o

evoluţie. Spiritualitatea noilor imagini vor sublinia atingerea nirvanei, eliberarea de orice dorinţă

pământească. Statui colosale vor exprima imaginea puterii lui Buddha. Bogăţia tot mai mare şi

noua putere a budismului se va reflecta şi în evoluţia arhitecturii budiste. Imaginea idealizată a lui

Buddha şi elegantele decoraţii ale grotelor din Ajanta datează din epoca imperiuliu Gupta (320-

540 d.Hr.). Sălile pentru rugăciune şi mănăstirile săpate în stâncă va continua vechiul obiciei

budist de a căuta refugiul într-o grotă în vremea musonului. Importanţa crescută acordată

ritualului va duce la realizarea unor structuri elaborate, de genul grotelor din Ajanta, cu douăzeci

şi nouă de săli bogat decorate cu sculpturi şi picturi murale.16

Literatura budistă este împărţită în două mari grupe: după conţinut şi după autori. După

conţinut, ea cuprinde trei mari secţiuni:

Dharma - scrierile cu caracter dogmatic;

Vinaya - scrieri privind disciplina monahală şi

Abhidharma - scrieri metafizice

Cea de a doua secţiune, are două subdiviziuni: sutra, sau scrieri care, potrivit tradiţiei

cuprind învăţăturile rostite direct de Buddha, şi shastra, scrieri sistematice compuse de autori

diferiţi, în mare parte cunoscuţi după nume.

După scindarea budismului în cele două mari direcţii, hinayana şi mahayana, adică

vehicolul mic şi vehicolul mare, canon literar budist a suferit ajustările de rigoare. Hinayana va

adopta un canon închis, păstrând în mare împărţirea după conţinut a scrierilor sale. Canonul

hinayana este numit tripitaka (în sanscrită) sau tipitaka (în pali), ceea ce înseamnă în traducere

„cele trei coşuri”. Este vorba de trei coşuri în care cele trei grupe de texte erau păstrate:

Vinaya-Pitaka - textele care expun normele de conduită monahală;

Sutra-Pitaka (în pali: Sitta-Pitaka) - textele care cuprind discursurile şi învăţăturile lui

15 H. Zimmer, Filozofiile Indiei, Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 318

16 M. Hollingsworth, Arta în istoria umanităţii. Bucureşti, Enciclopedia Rao, 2004, p. 131

Buddha şi anumite elemente de doctrină şi

Abhidharma- Pitaka (în pali: Abhidhamma-Pitaka) - scrierile metafizice, care tratează

problema cunoaşterii şi a conştiinţei.

Literatura budistă referitoare la viaţa lui Buddha este foarte extinsă. Scrierile Jatakas

cuprind o colecţie de 547 de istorisiri ce descriu întrupările anterioare ale lui Buddha, cele

mitologice, zoomorfe şi antropomorfe. Toate relatările sunt înveşmântate în mantia unei

imaginaţii deosebit de bogată. Aşa se face că până şi în cazul traiectoriei istorice a vieţii sale, este

foarte greu să discernem realul de legendar.

Bibliografie

1. Bareau, André (2005). Budismul, în Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Pro-Editura.

2. Boivin, Michel (2003). Istoria Indiei, Bucureşti, Corint.

3. Ciotea, Florin (2003). Bazele ştiinţei politice, Tg. Mureş, Universitatea „Petru Maior”

Târgu-Mureş.

4. Drimba, Ovidiu (1997). Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Bucureşti, Saeculum.

5. Eliade, Mircea, Culianu, Ioan P. (1996). Dicţionar al religiilor, ed. a II-a, Editura

Humanitas.

6. Gombrich, Richard (2005). Budismul, în Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Pro-

Editura.

7. Hollingsworth, Mary (2004). Arta în istoria umanităţii. Bucureşti, Enciclopedia Rao.

8. Zimmer, Heinrich (1997). Filozofiile Indiei, Bucureşti, Humanitas.