revista bogdaniarevistabogdania.ro/pdf/revista-bogdania-nr-4-martie-2014.pdf · (vezi „sărmanul...

REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară Bogdania din Focşani, în februarie 2013.

REDACŢIA

Redactor şef: Ing. Ionel MARIN Redactori: Lucian Gruia, Katia Nanu, Ilarion Boca, Năstase Marin, Nicolae Octavian Lupu, Mihai Marin, Dumitru Buhai, Victor Sterom, Victor Rotaru, Nicolae Vasile. Secretar de redacţie: Prof. Nina Răcheru

Membri de onoare: - Acad. VALERIU D. COTEA, membru titular al Academiei Române; Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA), membru USR şi al ARA; Inventator Iustin Capră; Ing. Gheorghe A. Stroia, membru corespondent Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte.

Adresa redactiei: Focşani, Str. Contemporanul nr.28, cod 920065, judeţul

Vrancea.

Telefon mobil: 0752862369. Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de e-mail: [email protected]

REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro

În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază.

Anul II, Nr. 4, martie

2014 ISSN 2343-8061

Cuprins

1. Ionel Marin -Un om, o viaţă, o…lumină, pag. 3

2. Ion Bucovu-Mitul Eminescu sau de la om, pag. 3

3. Năstase Marin-Limba universală versus limba naţională, pag. 5

4. Im memoriam: Mareşalul Al. Averescu; Mircea Ionescu, pag. 7

5. C. P. Bălan-Maxime, pag. 10

6. G. Petrovai-Cuvinte-ncuminţite, pag. 13

7. Aniversări: Inventatorul Iustin Capră, pag. 14

8. POEZIE: C.P.Bălan, I. Bucovu, D. Buhai, E. Ţuţuianu, G. Petrovai, I. Dobre, I. Boca, V. Bogdan, O. Sava, Nicolai Maxim, Anca Popescu, Adrian Popescu, V. Sterom, I. Marin, Ileana Floran, Gh. Stroia, V. Ghican, A.Vultureanu, P. Ferghete, L. Gruia, N. Vasile, Cornelia Popescu, O. Ţuţuianu, C. Mocanu, S. Pacioga, V. Rotaru, C. Mihai, pag. 15

9. Epigrame: Petre Valea, Grigore Buga, G. Pătrăşcanu, pag. 29

10. PROZĂ: N.Marin, Stan Andrei, Andreea Bobe, E. Toma, A. Despina, Silvia Pencu, pag. 30

11. Eseu:Aurora Cristea, M. Tarţău, pag. 45

12. Debut: Eleva Ioana Mihai, pag. 47

13. Poveşti pentru copii, pag.48

14. Poezii pentru copii, pag. 54

15. Traduceri: Prof. Viginia Bogdan, pag. 56

16. Cronici literare, comentarii: M.Popescu, M. Rotaru, N. Marin, CP Bălan, S. Brebenel, Michaela Al. Orescu, pag. 58

17. Artă: G. Petrovai, Ştefania Păun, M. Cătrună, p.69

18. Teatru: Oscenetă unică?-M. Tarţău, pag. 73

19. Evenimente Bogdania-pag. 75

20. Memoria timpului, pag. 77

21. Semnal editorial, pag. 79

Coperta: Ciprian Irimescu

REVISTA BOGDANIA

3

Un OM, o viaţă, o… lumină

Omul, sămânţă-ecou, taină tulburătoare în foşnetul netimpului, este o fărâmă din infinitul mare, din universul văzut şi cel nevăzut, un crâmpei de suferinţă cu dorul permanent către Nemărginire. Înflorim cu ajutorul razelor din inimă şi putem da strălucire aurului sufletesc prin iubire. Iubirea asigură drum inefabil Sinelui, zborul prin anotimpuri. Este un timp al bucuriilor, al tristeţii, al suferinţei, un timp lumesc şi unul sacru. Regretabil este că timpul laic este trăit nu împreună cu cel sacru ci separat ca pe o proprietate a sa şi nicidecum ca pe un dar al dumnezeirii. Calea salvării vine de la Dumnezeu. Există un Adevăr suprem mai puternic decât toate religiile şi pe care nu-l stăpânim Noi. Cuvintele Domnului sunt cele care ne luminează, asigură nesfârşitul, sunt scânteie divină, punţi de legătură între Pământ şi marginile Necuprinsului. Anotimpurile lumii, spirală a zborului uman luminează tainic Eul cuprins de dragoste. Frumuseţea, candoarea copilăriei, inefabilul fiecărei vârste sunt mai presus de orice avuţie materială. Viaţa, candelă a iubirii, reprezintă poteca care ne poate duce la Templul de dincolo de nori, în Împărăţia luminilor nesfârşite, unde armonia şi tandreţea sunt fireşti,”circulă neîngrădite”. Oare n-am putea realiza acestea în oraşele şi ţările planetei? Nu rezolvăm problemele fugind mereu…Trebuie să învăţăm să ne respectăm, îngădui, ajuta…, să respectăm legile scrise şi nescrise. Cu certitudine lumina, iubirea sunt cele care limpezesc fiinţa, care înalţă fruntea spre eternitate. Lumina nu va îmbătrâni, prin arderea sa, va curge către inimile noastre îndepărtându-ne de neantul idolilor din lumea aceasta, idoli care duc sufletul la pierzanie. Lumina este mai puternică decât întunericul şi doar ea poate îmblânzi veacul, ca valuri de spurcăciuni să nu spargă oglinda timpului. Să preţuim cum e firesc sacrificiul generaţiilor anterioare şi preţuind valorile autentice din toate domeniile vom reclădi un prezent demn, o societate prosperă în care să rodească iubirea şi bunătatea. De vrem şi ne zbatem putem face ca lumina să plutească în inimile şi sufletele noastre. Fiecare OM poate deveni o lumină nestinsă. (Ing. Ionel Marin)

Ion Ionescu Bucovu

MITUL EMINESCU SAU DE LA OM

LA GENIU Mitul Eminescu nu s-a creat ad-hoc. El a

început să se prefigureze cu ultimii ani ai vieții și primii ani de după moarte, substituindu-se figurii poetului mitul „tânărului geniu” (das junge Genie), de origine romantică germană.

Romantismul a fost deosebit de productiv la capitolul mituri. Geneza mitului „das junge Genie” a urmat schema constituirii altor mituri romantice. Născut în Germania la finele secolului al-XVIII-lea, figura „tânărului geniu” s-a transformat spontan, fără nicio reticență, pe teritoriul spiritual românesc. Eminescu a fost o figură ideală pentru a o întrupa. Nu încape îndoiala că transmutația s-a făcut prin ștergerea trăsăturilor concrete și prin adoptarea tacită a modelului constituit. Căpătând forță autonomă, figura eminesciană s-a abstractizat, depășind marginile istorice. Mitologizarea s-a făcut prin trecerea în umbră a detaliului și prin aspirația spre arhetip. Novalis și Kleist ne par exemplele celebre în acest sens. Descriind personalitatea geniului, Schopenhauer fixează în cadrele stabilite o realitate fluctuantă care era la modă. Mitologizarea descinde direct din viziunea Sturm und Drang-ului, obsedată de cuvântul Myth, care doar el conferea eternitate artei. Numai participarea la mit, arta și în special literatura iese din efemer.

Propoziția lui Schlegel „Durch den Mythos wird die Poezie eben so unendlich” călăuzește generația sa, căpătând forme doctrinare în „Introducerea în estetică” a lui Jean Paul, unde mitul comandă poezia și estetica. Poezia ce-și revendică o asemenea origine nu mai este considerată o simplă artă ci o modalitate de punere în contact cu Divinitatea.

Trăsăturile specifice ale acestui mit romantic sunt următoarele :

Anul II, Nr. 4; martie, 2014

4

1. Viața scurtă, curmată brusc, în plină tinerețe, de o forță brutală și oarbă, impasibilă de ocult. Așa s-a întâmplat și la Eminescu, dar exemple tipice ne oferă și Novalis, Kleist sau von Platen etc. „Tânărul geniu” este predestinat morții timpurii, condiționat și fascinat de moarte. Dorul de moarte al poetului Eminescu capătă valențe sfâșietoare în unele poezii. Vârsta lui Cristos de 33 de ani nu trece nici ea neobservată, devenind o componentă a mitului în măsura în care poate fi asimilată cu a „tânărului geniu”, ca sacrificiu solemn pe altarul artei. E o întâmplare sau o coincidență că și pe Eminescu la 33 de ani îl lovește dramatica boală la aceeași vârstă ca a Mântuitorului ?

2. Finalul vieții întunecat de nebunie, pierderea facultăților primordiale-inteligența și rătăcirea în neant, lovitura pe care o dă geniului se dovedește uneori extrem de crudă. Dau numai ca exemplu procesul-verbal din fatidica seară de 28 iunie 1883, când Eminescu a înnebunit : "PROCES-VERBAL. Douăzeci şi opt iunie, orele 7 seara, anul 1883.

Noi C.N. Nicolescu comisarul secţiei 18 din Capitală fiind informat de D.D. Ocăşeanu şi V. Siderescu, că amicul lor dl. Mihail Eminescu, redactorul ziarului Timpul ar fi fost atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din Str. Poliţiei, nr. 4, de acum 8 ore şi că încuindu-se în baie, pe dinăuntru, refuză să deschidă, Constatăm că la moment am mers la localitate, în str. Poliţiei, nr. 4, la stabilimentul de băi al casei Mitraşevski, unde am fost informat de oamenii de serviciu, că un domn, se află închis în camera nr. 17 şi că le-a cerut 10 ouă crude."(Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura Eminescu, 1983)”

Maladia mentală îl atinge și pe Hoffmann, pe Holderlin, pe muzicianul Kreisler etc., boala fiind văzută de romantici drept un mijloc de cunoaștere, de perfecționare interioară. Marele Goethe zicea : „Numesc clasic ceea ce este sănătos și romantic ceea ce este bolnav”.

Boala lui Eminescu pare și ea înscrisă în astre, așteptată ca un fel de mântuire, atât de către el cât și de prieteni. „...lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al cărui germen era din

naștere ( ?)”, fraza lui Maiorescu atestă, la data scrierii ei, convingerea comună.

3. Imaginea fizică angelică. Portretul fascinant care iese din zodia accidentului pentru a se plasa în cea a trăsăturii obligatorii. Portretul geniului nu numai că e „frumos” după frumusețile canoanelor masculine comune, dar el va fi și fascinant în mod inexplicabil. Figura sa astrală are un interior neobișnuit și frapează de la primul contact. Vă amintiți de șocul pe care i-l provoacă lui Caragiale figura lui Eminescu la prima vedere ? Apoi de fascinația cu care-l privea Slavici sau Iacob Negruzzi?

4.Universalitatea și proteismul preocupărilor, „tânărul Geniu ”refăcând idealul renascentist al lui Uomo universale. Totul realizându-se cu febrilitate și fără măsură, în ritmul incredibil al unei vieți scurte și epuizante, aspirația spre universalitate ia mai de grabă forma unei schizofrenii creatoare programate. Varietatea remarcabilă a preocupărilor eminesciene de la matematici până la filozofie, de la istorie la anatomie etc. fac din el un Uomo universale.

5. Ocultismul și esoterismul ca doctrine complementare ale geniului. Punctul cel mai îndepărtata al ocultismului îl reprezintă Egiptul antic. În opera lui Eminescu își face apariția ocultismul sub formele sale primitive și directe. (Vezi „Sărmanul Dionis”) Pasiunea sa orientală (Nirvana, Budismul), au fost achiziționate prin intermediul romantismului german, generat de Schopenhauer.

6. Lipsa de succes în timpul vieții, idolatria de după moarte, este o altă componentă a destinului „Tânărului geniu”. Acuzat de „obscuritate” la început și fără o mare aderare la marele public în timpul vieții, Eminescu va fascina-în chip aparent curios- peste puțină vreme pe același public, prin melodicitatea poeziei, al cărei sens ultim continuă să scape. Receptarea lui s-a făcut în timp pe măsură ce criticii i-au descoperit toate subtilitățile operei și continuă și astăzi.

7. O iubire extraordinară a „tânărului Geniu”” legată de o femeie care se transformă în componentă activă a mitologizării existenței acestuia. Este cunoscută marea iubire dintre Veronica și Mihai Eminescu pe care poetul a

REVISTA BOGDANIA

5

cântat-o în poeziile „veroniene” și care ia sfârșit cu moartea amândoura în același an. Veronica Micle, fără voia ei, a reîntâlnit perfect pe Sophie von Kuhn a lui Novalis, pe Julia Marc a lui Hoffmann, pe Maria lui Jan Paul, pe Henriette Vogel a lui Kleist etc. Moartea celor doi în același an seamănă cu dubla sinucidere a lui Kleist și a iubitei sale.

De altfel și Eminescu în timpul vieții folosește de multe ori mitul geniului. El se crede un „sărman Dionis”, „un geniu pustiu” care, sătul de vicisitudinile vieții, vrea să moară la marginea mării, ocrotit de natură, ca ciobanul mioritic. Nu zice el că „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.” ?

Mitul Eminescu este apoi amplificat de Junimea în frunte cu Maiorescu, de poeții care au venit de după el și au creat curentul „Eminescu”, de critica și istoria literară care l-au pus în discuții și i-au întors viața și opera pe toate fețele.

La numai 20 de ani de la moartea sa, imaginea „tânărului Geniu” înlăturase deja pe cea „istorică” : noile generații de după război au luat contact cu acest nou portret calchiat după mitul celebru și nu cu imaginea lui reală, amplificându-l și dându-i rezonanțe celeste.

Năstase Marin: Limba universală versus limba naţională

Acum, după ce mi-am exprimat atâtea îndoieli, păreri şi dorinţe cu privire la limba mea natală, după ce am susţinut cu tărie versurile „mult e dulce şi frumoasă/limba ce-o vorbim”, stau şi mă întreb: nu cumva acest demers este absolut inutil? În condiţiile globalizării, când contactele între oameni se multiplică într-un ritm exponenţial, de ce trebuie să ne apărăm limba strămoşească?

Limba de „acasă”

Acum, când probabil un sfert dintre români sunt în afara hotarelor ţării, de ce trebuie să mai cunoască şi să mai vorbească (din când în când)

limba de…”acasă”? În definitiv, mai există vreun „acasă” cu liliacul de la poartă? Iar pentru copiii românilor născuţi „acolo” ce valoare mai are „liliacul de la poartă”?

În Germania am cunoscut un preot tânăr care mi se plângea că băieţelul lui nu vrea să înveţe să vorbească româneşte orice i-ai face. Iar în Spania, cineva spunea că o româncă, mamă de copil nici nu mai voia să-nveţe copilul limba „de acasă”. Mai mult îl încurcă în comunicarea de la şcoală cu dascălii şi colegii.

Apoi, când atâţia europeni (în special italienii) şi-au manifestat ura şi dispreţul faţă de români, nu ar fi mai eficient şi comod să vorbească numai „în limba lor”? Chiar să-şi schimbe şi numele, să nu-i mai cheme Ion Ionescu, Iohannes…

Pe de altă parte, stau şi mă mir: de ce rrâmânii din Peninsula Balcanică şi-au păstrat limba prin vitregia secolelor de străinătate şi se îndârjesc încă să înveţe copiii şi nepoţii lor să vorbească limba strămoşească? Iată dilema pe care o accept ca normală, în condiţiile când fenomenul globalizării este tot atât de normal, de natural, ca serialul de uragane care bântuie planeta în fiecare an.

Şi atunci, spui resemnat: aşa a lăsat Dumnezeu! Chiar aşa a lăsat? Adică, după ce ne-a dat mai multe limbi, atunci, la Turnul Babel, tot El ne îndeamnă să revenim la limba lui Adam (chiar, ce limbă o fi vorbit Adam?). Şi cu limbile dăruite „în vremea aceea”, ce să facem?

Dileme…dileme!..

Limba „de lucru” în UE

În volumul „De Lingua Universalis”(edit. „Fundaţia culturală Antares”,2007), scriitorul gălăţean Petre Rău analizează această problematică apărută în urma globalizării.

În capitolul „Globalizarea şi efectele ei asupra lingvisticii”(pag.204-210) arată dificultăţile


6

Uniunii Europene în funcţionarea sa după principiul „multilingvismului integral”, costisitor, greoi, complicat, care nu permite o fidelitate totală în traducerea şi înţelegerea exactă a mesajelor comunicate. De aici şi necesitatea folosirii unei singure „limbi de lucru” Şi,spune scriitorul: „Bruxelles-ul seamănă tot mai mult cu un fel de Turn Babel în varianta modernă”. Întrebarea se pune: care să fie „limba de lucru” a Uniunii Europene? Cum limba engleză se impune tot mai mult în cancelariile şi instituţiile din administrația mondială, autorul vede viitorul acestei limbi, fără concurenţă autentică în devenirea sa ca limbă universală. Mai ales că această limbă este vorbită pe un spaţiu lingvistic destul de mare (în teritoriile Commonwealth-ului şi S.U.A.), cât şi faptul că a fost deja „acceptată” ca limbă de comunicare în comerţul mondial. Apoi, cine domină comunicarea în comerţul mondial, domină întreaga viaţă economică mondială. De aici şi până la…n-a rămas decât un pas.

Pe de altă parte, la pag. 205 a volumului amintit, autorul mai consemnează: „prin filmele produse la Hollywood şi interminabilele seriale TV, mentalul colectiv este tentat să creadă, indiferent dacă agreează sau nu, că mileniul abia început va consacra universalitatea limbii engleze”

În aceste condiţii, viitorul comunicării mondiale este uşor previzibil: în următorii 20-30 de ani, limba engleză va deveni limba oficială a Uniunii Europene şi peste alte câteva zeci de ani , va fi limba universală a planetei… Chiar aşa să fie? La pag. 207 din acelaşi volum, scriitorul Petre Rău citează pe ziaristul Andreas Ross: „Limba este un factor de putere şi, în contextul UE, puterea lingvistică înseamnă superioritate în cadrul dezbaterilor: cel ce poate discuta în limba maternă dispune, teoretic, de un avantaj asupra unui interlocutor care se exprimă într-o limbă străină”. Cunoscându-se acest adevăr, nu numai marile puteri ale Europei (Franţa, Germania, Spania, Italia), dar şi celelalte ţări membre ale Uniunii nu vor renunţa aşa de uşor la limba

naţională. Şi aici nu este vorba doar de un orgoliu gratuit, ci de alte interese politico-economice, de tradiţiile şi moştenirea culturală, care fac parte din bogăţia unui neam, la care nu este dispus nici un stat să renunţe aşa de uşor.

Să facem o analiză a limbii vorbite în S.U.A.

Decizia ca limba engleză să fie considerată limbă oficială a fost luată cu o majoritate de un singur vot, faţă de cei care votaseră pentru limba germană. Cu un singur vot în plus, limba engleză a devenit limba oficială a Statelor Unite. De ce au acceptat cu uşurinţă vorbitorii altor limbi această decizie? Pentru că emigraseră din ţări unde lăsaseră „acasă” tradiţiile lor culturale. Acele moşteniri culturale şi limbile lor natale le ştiau la adăpost în ţările lor de origine. La vremea aceea altele erau problemele lor.

Or, în condiţiile în care limba engleză ar deveni limba oficială a Uniunii Europene, nu poţi

cere francezilor să depună la arhiva istoriei toate operele scriitorilor şi poeţilor de limbă franceză. Dar şi celelalte ţări membre au o moştenire culturală bogată şi niciuna n-ar accepta să renunţe la aceasta, cu atât mai mult să se resemneze la situaţia ca scriitorii, poeţii şi toţi oamenii de cultură ai acelui popor să creeze şi să publice numai în limba engleză. Atunci, multilingvismul va fi declarat stindardul identităţii culturale a fiecărei ţări membre a UE.

De aceea, limba engleză (sau altă limbă europeană) nu poate fi declarată aşa de uşor limba oficială de lucru în instituţiile europene. Şi totuşi, aceasta e tendinţa, direcţia, stricta necesitate de rezolvare a problemei comunicării în UE. Până la urmă,, cred că tot aici se va ajunge, cu voia sau fără voia cuiva. Dar, cu precizarea ca limba engleză să fie numai „limbă de lucru”, vorbită numai în dezbaterile instituţiilor Uniunii şi în elaborarea actelor oficiale care vor fi transmise ţărilor membre, atât în limba engleză cât şi în limba oficială a fiecărui stat. Costuri ridicate, timp pierdut,

REVISTA BOGDANIA

7

birocraţie, nu-i aşa? Aveţi dreptate, dar nu se poate rezolva altfel această problemă lingvistică.

Vrerea lui Dumnezeu

Poate, până la urmă, se vor găsi soluţii rezonabile, însă, odată intrată în comunicarea vorbitorilor din Uniune, limba engleză, devenită limbă oficială va suferi modificări accentuate,prin împrumutul de la toate limbile natale ale vorbitorilor europeni.

Cu alte cuvinte, engleza „europeană” va deveni un soi de engleză „americană” second-hand, sau, mă rog, engleza de baltă europeană, îmbogăţită cu „neologisme” europene. Pentru că o circulaţie printre atâtea limbi nu poate să nu fie supusă acelei legi implacabile numită „schimbul de cuvinte dintre limbi”. Probabil, un rol important în formarea acestei limbi-mozaic, „englezo-europeana”, îl va avea şi internetul.

Sigur, toate ţările europene îşi vor apăra cu îndârjire limba naţională, moştenirea culturală, şi pe creatorii de opere literare scrise în limba naţională.

Mă întreb: oare, aşa va proceda şi statul român? Vor conştientiza conducătorii săi că aşa trebuie să acţioneze în condiţiile arătate, când este posibil ca statul care nu-şi apără limba va fi primul care îşi va pierde identitatea? După cum acţionează autorităţile, dar, ţinând cont şi de nepăsarea şi snobismul multor cetăţeni, este uşor de prevăzut ce se va întâmpla.

Poate nu va fi aşa cum cred eu, însă intuiesc care va fi vrerea lui Dumnezeu. Aşa cum a lăsat pe pământ o diversitate mirifică de plante şi animale, tot aşa voieşte şi o diversitate a oamenilor, deosebiţi prin forme fizice şi structuri psihice, dar şi prin tradiţii, obiceiuri şi, mai ales prin limbile pe care le vorbesc. S-ar putea ca, pe termen lung, peste o sută-două de ani, toată lumea să vorbească o limbă universală, dar moştenirea culturală, formată din operele scrise în limba fiecărei naţiuni, cred că va rămâne şi fiecare om va fi identificat după limba sa natală

în care sunt scrise acele opere, limba vorbită de strămoşii săi. (va urma)

Im memoriam: Alexandru Averescu-eroul, Mareşal al României

Mareşalul Alexandru Averescu, născut la 9 martie 1859, la Izmail, este una dintre cele mai cunoscute personalităţi militare, Comandant al Armatei Române în perioada Primului Război Mondial şi întâiul mareşal al României. Este generalul-erou din triunghiul de foc(triunghiul morţii): Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz care a învins armatele generalului Mackensen şi a creat condiţiile realizării României Mari. După terminarea războiului a îndeplinit şi funcția de prim-ministru în trei cabinete separate iar între ianuarie şi martie 1918 a fost ministru de externe. A scris 12 lucrări cu tematică militară, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul şi a fost membru al Academiei Române.

La vârsta de 18 ani, a participat ca voluntar în războiul de independenţă (1877-1878), fiind încadrat în Regimentul I Roşiori. A urmat Școala divizionara(1879-1881) de la Mănăstirea Dealu, obţinând gradul de sublocotenent, după care s-a specializat la Şcoala Superioară de Război din Torino (1884-1886), pe care a absolvit-o ca şef de promoţie. În Italia se căsătoreşte, în timpul cursurilor, cu Clotida Caligaris, care i-a fost până la sfârşit o soţie fidelă. De la-nceput, Alexandru Averescu s-a impus ca un comandant şi un ofiţer de stat major foarte capabil, avansând rapid pe scara ierarhiei militare (general de brigada la 10 mai 1906 şi de divizie, la 1 aprilie 1912).

A ocupat, funcții de înaltă răspundere – comandant al Şcolii Superioare de Război, ataşat militar la Berlin(1895-1898), comandant al Brigăzii I roşiori, Ministru de Război (1907-


8

1909), comandant al Diviziei I infanterie (1909-1911), şef al Marelui Stat Major (1911-1913), organizând şi conducând, cu succes, campania armatei române pe timpul celui de-al doilea război balcanic (1913) şi ulterior, pe timpul războiului de reîntregire, s-a afirmat ca un mare comandant, faptele sale de arme asigurându-i un prestigiu şi o popularitate ieşită din comun. Generalul Alexandru Averescu a fost numit comandant al Armatei II române, cu dispozitivul între Valea Oltului şi izvoarele Argeşului. A fost puţin timp la comanda acesteia, deoarece a primit conducerea Armatei a III-a, care suferise o gravă înfrângere la Turtucaia. În aceste condiţii generalul Averescu a organizat manevra de la Flămânda (18-22 septembrie/1-5 octombrie). Operaţia, ingenioasă din punct de vedere strategic, urmărea nimicirea Armatei III bulgare, prin organizarea a două lovituri din Dobrogea şi prin forţarea Dunării în zona localităţilor Flămânda-Prundu. Iniţial acţiunea militară a avut succes dar din cauza ploilor torenţiale a fost oprită, iar generalul Averescu a revenit la comanda Armatei a II-a, înregistrând victorie după victorie. În iarna grea a anului 1917, Armata a II-a română a rămas în dispozitiv, reorganizând marile unităţi din subordine, menţinând spiritul combative şi de luptă şi încrederea în comandantul armatei.

Grija permanent a generalului Averescu faţă de soldat, faţă de subordonaţi a reprezentat una din cauzele ulterioare ale marilor victorii dar şi a popularității de care se bucura. În iulie şi august 1917, generalul Averescu conduce bătăliile de la Mărăști și Oituz care au oprit înaintarea germană spre Iași și spre Odessa.

De aceea generalul Alexandru Averescu este asociat de obicei cu deviza „Pe aici nu se trece!" cu care soldaţii români au reuşit să oprească ofensiva feldmareşalului german Mackensen la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Organizarea şi ducerea luptelor în Vrancea a reprezentat un model de artă militară, prin concepţia, alegerea direcţiilor de atac, organizarea sistemului de foc şi flexibilitatea conducerii. Ca dovadă a recunoașterii meritelor sale în cele trei războaie la care a luat parte, Alexandru Averescu a primit peste 120 de decorații române și străine, fiind considerat eroul de la Mărăşti.

După război, generalul Averescu demisionează din armată şi îşi întemeiază propriul partid, Liga Poporului (3 aprilie 1918). Cu privire la acest moment, generalul declara: „Am intrat în viaţa politică împins de împrejurări: nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în ţara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat [..] în mijlocul frământărilor de război, conştiinţa generală şi-a dat seama că răspunderea nenorocirilor prin care trecea se datorează mentalităţilor oamenilor care au avut destinele ţării în mâini, adică partidelor politice care au cârmuit ţara până la război. S-a născut atunci dorinţa neînfrânată de a se rupe cu trecutul şi a se porni pe o cale nouă în viaţa politică. Această dorinţă a fost generală. Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de adevărata lipsă de iubire de ţară şi de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână”…Cum oamenii îşi doreau ceva nou în politica românească, iar Averescu era generalul-erou care obţinuse marile victorii ale românilor din război, în jurul personalităţii sale s-a creat un adevărat mit, devine, în două rânduri prim-ministru şi în anul 1930, ajută la revenirea în țară a lui Carol al II-lea, iar acesta îl recompensează cu titlul de mareșal. În anul 1937, devine membru al Consiliului de Coroană, ca apoi, mareşalul Averescu, să fie numit ministru în guvernul patriarhului Cristea (1938) prin care Carol al II-lea a instaurat dictatura regală. La scurt timp, mareşalul Averescu, moare la 2 octombrie 1938 și este înmormântat în Mausoleul eroilor de la Mărăști, ridicat prin stăruinţa sa, pentru a cinsti pe eroii bătăliilor din vara anului 1917.

Alături de ei odihnesc în Mausoleu, tovarășii lui de luptă, Generalii Alexandru Mărgineanu și Nicolae Arghirescu, dar și General Artur Văitoianu şi alte mii de ostaşi români, care au dat dovadă de vitejie şi eroism, în lupta pentru apărarea ţării. (Alexandru, Erimia, Grigore,

REVISTA BOGDANIA

9

Ecaterina, Măriuca… ) “Acesta este adevăratul chip de erou al ostaşului român ce coboară în negura veacurilor!”. Recunoştinţă veşnică eroilor neamului românesc! Dumnezeu să-i odihnească în Împărăţia Sa!

In Memoriam: Scriitorul Mircea Ionescu

Director de editură, scriitor, jurnalist, consilier editorial, redactor, scenarist, colaborator la diverse publicaţii literare, MIRCEA IONESCU, s-a născut la data de 20.12.1938, în localitatea Tg. Bujor-Galaţi. A urmat liceul “V. Alecsandri” din Galaţi şi Universitatea “Al. Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Filologie. A debutat în anul 1954 la revista “Tânărul scriitor” din Bucureşti, cu nuvele poliţiste. Pentru talentul şi dăruirea sa, pe ogorul culturii române a primit numeroase premii şi distincţii: pentru scenarii de film, pentru creaţie dramatic, pentru cărţi personale şi pentru cele editate, precum şi pentru activitatea sa ca jurnalist.

A fost redactor şi şef de secţie la cotidianul „Viaţa nouă”, şef de secţie la cotidianul „Viaţa liberă” din Galaţi, redactor şef-adjunct la ziarul „Acţiunea” al Editurii „Porto-Franco” din Galaţi, director al Editurii „Hypatya”, redactor-şef al Editurii „Hypatya”, precum şi al ziarului „Jurnalul de Galaţi”, director al Editurii şi revistei „Pax Aura Mundi” din Galaţi; Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România; Membru al Societăţii Scriitorilor „C. Negri” din Galaţi; Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Cărţi publicate: “Moartea paharelor de cristal”, 1974, “Singurătatea calului Troian”, 1976, “O

anchetă ratată”, 1990, (roman poliţist), “A patra punte. Cacialmaua”, 1991 (roman de investigaţie), “Capcana ucigaşă”, 1993, “Misiune ultrasecretă”, 1995, “Braconierul” („Povestiri de vânătoare”), 2007, proză scurtă. Se cunoaşte faptul că domnul MIRCEA IONESCU a fost un împătimit vânător. Şi că a practicat, cu plăcere, vânătoarea dar şi pescuitul cu motivaţie terapeutică. Este deosebit de frumoasă povestea Mistreţul zburător, poveste din care răzbate pasiunea de vânător dar şi de povestitor a naturii care se dăruie în splendoarea ei…

Vânătorul

„De nu-l cunoşti, e foarte simplu Să-l întâlneşti în câte-o seară Trecând cu pas uşor şi suplu Către vreo baltă solitară…

Cu pana de la pălărie Împunge cerul de argint,

Un rătăcit pare să fie Cătând iluzii care-l mint!…

În dimineţile de vară Tu poţi să urmăreşti din prag

O siluetă singulară Brăzdând lucerna în zig-zag!…

Iar arma lui de vânătoare Sclipeşte-n zare fumurie

De parc-ar duce în spinare Un fir enorm de… păpădie!…”

Această frumoasă poezie nu a fost publicată, dar trebuie să recunoaştem că este scrisă cu mult talent şi sensibilitate. A contribuit şi la realizarea volumului colectiv: “Taina spovedaniei” (1993). Un volum de reportaje: “Adevăr şi metaforă”, 1988. Literatură pentru copii: “Taina bătrânului fort”, 1989 şi multe alte manuscrise, care aşteaptă lumina tiparului, printre care: “Afrodita purta ochelari”, “Primăvara cailor sălbatici”, “Milionara” şi “Catamaranul”(roman pentru copii). Din nefericire, boala nu l-a mai lăsat să publice noi şi importante cărţi de beletristică.

L-am cunoscut pe distinsul şi minunatul Om, Mircea Ionescu şi vă mărturisesc că a fost dintre acei oameni rari, care odată văzut, nu-l poţi uita


10

vreodată. Fire blândă, chip luminos, vorbă blajină, ochi pătrunzători şi cu o profundă experienţă şi înţelepciune. Din nefericire, pe data de 07 aprilie 2014 împlineşte un an, de când ne-a părăsit şi a plecat la cer, lăsându-ne mai trişti şi mai săraci sufleteşte. Un gând pios, recunoştinţă şi să-l păstrăm viu în memoria noastră! Dumnezeu să-l odihnească în Împărăţia Sa.

Cristian Petru BĂLAN Maxime din vol. „Cioburi de cristal”

Cartea cuprinde 4000 de maxime, aforisme, cugetări create de scriitor, timp de 25 de ani şi publicate la Editura Phoenix, anul 1981.

Redăm 50 maxime (101-150) Sărăcia doboară, nevoia ridică. (1967)-101 La douăzeci de ani eşti îndreptăţit să spui: astăzi o fată cu chip frumos m-a privit parcă cu interes aparte! Desigur, iar voi petrece o zi cu inima neliniştită... „Dum spiro amo. Amo, ergo sum!” (Parafrazările, prin combinare, a două maxime latine: „Dum spiro, spero” şi „Cogito, ergo sum”. („Cât timp trăiesc, sper”. Şi „Cuget, deci exist.”). Femeia frumoasă se cucereşte întrebuinţând în faţa ei o mare indiferenţă prefăcută. Iubirea influenţează voinţa? Fără îndoială! Chiar peste măsură. Ce bine ar fi dacă toţi tinerii ar înţelege nişte vorbe din bătrâni: „Corabia cu doi cârmaci se îneacă!" Dacă te sperii de şoarece, să nu te ascunzi în bârlogul lupului.

Timiditatea poate trăda o iubire ascunsă, un foarte mare secret sau un viciu. Totul este relativ, numai relativul este absolut! Cea mai frumoasă limbă din lume este limba patriei din care eşti rupt; e limba părinţilor tăi, a moşilor şi strămoşilor tăi. Ea este aceea care-ţi umple urechile de melodie, de fiori şi de înălţare sufletească atunci când o asculţi şi când o vorbeşti, deoarece prin ea resimţi mândria naţională. Entitatea umană, ca de altfel natura întreagă, se caracterizează printr-o trăsătură fundamentală: imperfecţia. Orice lucru este în mod necesar imperfect. A înfăptui perfectul ar fi o contradicţie şi o absurditate care-ar strica un echilibru. In dragoste, indiferenţa din partea persoanei iubite înseamnă o lovitură infinit mai năprasnică şi mai dureroasă decât însăşi ura el. Egoismul omului inteligent rar se manifestă direct. De obicei el utilizează într-un mod admirabil masca altruismului şi a dezinteresării, ceea ce-1 face mult mai derutant. Cine se plânge prea des că este invidiat de mulţi se laudă indirect. Femeia iubită poate fi pentru un bărbat viaţa sau moartea lui. Uneori chiar banalul are un farmec şi o poezie a sa. Dintr-o mică gelozie nevinovată se poate naşte o dragoste puternică, dar chinuitoare. Cel mai sărac om este omul fără cultură. Toate păcatele s-au născut din minciună. In viaţă, fereşte-te, mai mult de prostul care are puţină cultură decât de omul cult care face multe prostii. Adevărul trebuie proclamat cu cea mai mare tărie în primul rând acolo unde el este interzis de minciună.

REVISTA BOGDANIA

11

Cine respectă adevărul respectă omul; cine respectă omul, ca entitate divină, trebuie să respecte adevărul. Iată o afirmare care ne impune să pretindem că omul ar trebui să fie adevărul însuşi. Păsările cerului au impresia că toate statuile eroilor şi ale oamenilor politici din oraşe au fost ridicate de oficialităţi numai pentru ele şi de aceea le folosesc în trei scopuri: pentru a se odihni pe capul lor, pentru a le însemna cu pete că au stat pe ele şi pentru a le folosi ca puncte de decolare în căutarea altor statui. Ura este de mai multe feluri: spontană sau cultivată; ură neîntemeiată sau întemeiată, adică nedreaptă sau dreaptă, după împrejurări. Aceasta din urmă însă nu a fost condamnabilă de societatea noastră care susţine că a urî pe drept înseamnă a iubi dreptatea. Când s-a zis că e mai bine să fii obrăznicuţ decât timid, nu s-a exagerat prea mult. Geniile sunt sori; talentele - planete, iar noi ceilalţi suntem ori sateliţii ai planetelor, ori meteori efemeri. (De la nr. 126lanr. 236 sunt scrise în 1957.) Cel mai mare chin pentru un geniu? A împăca într-însul prea divinul cu prea omenescul! Cea mai mare nefericire? A nu fi înţeles. Geniul, când nu-şi poate armoniza idealul cu societatea şi cu timpul în care trăieşte, nu sacrifică nici societatea - căci nu poate -, dar nici idealul său, care îi este sfânt. El se sacrifică pe sine însuşi şi, în felul acesta, idealul îi va triumfa nemuritor în mijlocul oricărei societăţi care, în cele din urmă, se va vedea forţată să-i accepte genialitatea fără alte menajamente. Ce este geniul? O puternică personalitate cu inteligenţă explozivă, care, într-o direcţie generală sau particulară, a reuşit să-şi făurească, din resursele cele mai simple oferite de viaţă, cheia spirituală cu care a deschis minţile şi inimile tuturor oamenilor, pătrunzând înlăuntrul lor, de unde, aproape imperceptibil, le pune la dispoziţie noul şi utilul, şi în acelaşi timp, îi educă, îi predomină şi îi uimeşte peste veacuri.

Excesele durerii sfârşesc prin a ne lumina; excesele fericirii prin a ne întuneca. Câteodată, când dai libertate completă raţiunii omeneşti, raţiunea se sinucide. E bun şi omul rău la ceva; serveşte drept pildă şi unitate inferioară de măsură şi de comparaţii pentru oamenii buni, ca aceştia să se ferească a le călca pe urme. Omul care în viaţă n-a suferit niciodată, nu-i bun de nimic. Elocvenţa străluceşte când răsare din iubire. Dragostea şi căsătoria au devenit, în egală măsură, atât probleme individuale, cât şi probleme sociale, de stat. S-au semnalat atâtea cazuri în care biserica, societatea, familia sau tradiţiile nu-ţi permit să iubeşti pe cineva şi/sau să te căsătoreşti cu acea fiinţă proscrisă în mod abuziv. Dacă ai descoperit că o femeie frumoasă te iubeşte, nu te lăuda cu aceasta prietenilor tăi, mai ales dacă unii sunt mai arătoşi decât tine... Graţie geloziei feminine, femeia se poate cuceri tot prin femeie. Gelozia, oricât de păcătoasă şi de nesuferită ar fi, ea este totuşi un mic rezervor ascuns în inima omului, al cărui combustibil otrăvit mai poate alimenta totuşi cu destul succes focul unei iubiri aflate pe punctul de a se stinge. Cu toate necazurile din lumea aceasta s-ar putea umple toate oceanele de pe glob; dar cu toate bucuriile nu s-ar umple nici măcar Marea Moartă. Înţelepciunea este, în al doilea rând, un produs al muncii făcute cu pasiune. Om modest - om civilizat. Oricât am dori şi oricât am afirma, niciodată nu ne putem adapta definitiv unei situaţii impuse de împrejurări nedorite. Inadaptabilitatea este a treia natură.


12

Muzica face parte integrantă din natură, după cum uneori natura face parte integrantă din muzică. În ţara unde dreptatea a ajuns un obiect de vânzare, nedreptatea este marele negustor şi stăpân. Ignoranţa are un singur drept: să întrebe. Şi o singură interdicţie fermă: să afirme. în rest trebuie să tacă. Nimic mai mult. A căuta un adevăr oarecare şi a găsi altele mai mari Ii se întâmplă numai filosofilor şi inventatorilor. Inventatorii nu au pornit de la cuvintele: „Acest lucru este imposibil de realizat!", ci de la afirmaţia demiurgică: „Acest lucru, de-acum încolo, trebuie neapărat să existe!" Ştiinţa este ca un balon dirijabil: cu cât a fost umflat mai mult, cu atât s-a putut înălţa mai sus, spre sferele cunoaşterii. Tehnica ar fi nacela balonului care, stând atât de strâns legată de ştiinţă, o urmează nivel cu nivel în nestăvilita ei ascensiune. Iar amândouă împreună - ştiinţa şi tehnica - îl înalţă şi îl glorifică pe creatorul ei - Omul. Cred că un filosof care ar privi din cosmos planeta noastră (de aici concluzia: este necesar să trimitem în cosmos şi filosofi) şi-ar schimba pe dată optica asupra măreţiilor şi micimilor noastre umane. De acolo, de sus, răutatea speciei căreia îi aparţinem va părea totdeauna monstruoasă, nefirească şi imposibilă, iar ideea că acolo jos, pe biluţa aceea albastră, ar putea exista fiinţe raţionale ce se urăsc de moarte şi se luptă perpetuu între ele, o asemenea idee pare demonică, ridicolă şi întru totul absurdă. Puritatea şi armonia cosmosului reclamă ca toate componentele lui, de la supergalaxii la subdiviziunile atomice, să fie absolut pure şi armonioase.

DESPRE IUBIRE, DRAGOSTE, ÎNDRĂGOSTIŢI.

Dragostea adevărată îşi ia forma după caracterul îndrăgostitului. BALZAC

Nu cunosc scrisori de dragoste mai perfecte – adevărate capodopere – decât cele trimise de privirile îndrăgostiţilor. IONEL BANDRABUR Viaţa fără dragoste e ca un banchet la care lipseşte vinul. IONEL BANDRABUR O mare durere e să iubeşti; o mare nenorocire e să scapi de această durere. CARAGIALE Dragostea trece şi nepotrivirea rămâne. F. M. DOSTOIEVSKI Întâmplător, oricine poate iubi. F. M. DOSTOIEVSKI Îndrăgostitul nu vede cusururile iubitei. FARROKHI Depărtarea stinge numai dragostea care arde în paie ude. VASILE GHICA Îndrăgostiţi! Nu uitaţi că în spatele sublimelor buze se află dinţii. VASILE GHICA Dragostea este o poveste străveche, dar care este totdeauna nouă. HEINRICH HEINE Dragostea bărbatului e toată lumea. Tot universul femeii e dragostea. B. S. HERBACZEWSKI Când începe iubirea, raţiunea intră în panică. VICTOR HUGO Dacă scoţi iubirea dintr-o inimă, nu mai rămâne nimic. VICTOR HUGO Dragostea e cerul. VICTOR HUGO Iubirea este o dulce şi divină otravă. VICTOR HUGO Iubirea – miere şi otravă. VICTOR HUGO În iubire inima este judecătorul suprem. VICTOR HUGO Scopul principal pentru care a fost creat omul, menirea sa, este să iubească. VICTOR HUGO Vai cât de grea este inima când este fără iubire. VICTOR HUGO Dorinţa e una, dragostea e alta. KHOSROU DEHLAVI Iubirile noastre se avântă mai presus de noi. MONTAIGNE Nu punem la încercare ceea ce iubim. HENRY DE MONTHERLANT Cine poate pune frâu îndrăgostiţilor şi să dea legi? PETRARCA Dragostea dacă nu e nebunie curată n-are nici un haz. CAMIL PETRESCU În dragoste e ca şi în război: Vai de cei învinşi! CAMIL PETRESCU Îndrăgostitul este orb faţă de persoana iubită. PLATON

Culese de Anton Soare

REVISTA BOGDANIA

13

Pilule de G. Petrovai

Cuvinte-ncuminţite IX

(Pilule fără efecte secundare)

1.Regretul este laptele bătut al căinţei. 2.Atât de mult regretă unii oameni nefăcutele, încât nu le mai rămâne timp să se căiască pentru cele făcute. 3.Filosofia este acea ispită a despicării firului în patru, cu ajutorul căreia omul şi-a ridicat nedumeririle şi îndoielile la rangul de artă cu pretenţii de ştiinţă. 4.Cel care se crede neştiutor are vocaţia înţelepciunii, pe când cel care se crede atotştiutor are vocaţia mărginirii. 5.Mult mai ştiutor este acel care ştie cu exactitate ce nu ştie, decât acela care ştie cu aproximaţie ceea ce ştie. 6.Un dascăl bun îşi îndeamnă elevii să lupte cu neştiutul, pe când unul slab îi sfătuieşte pe elevi să trăiască-n pace cu ştiutul. 7.Lăsând pe Dumnezeu să-l ajute, omul face dovada că nu-şi este sieşi duşman. 8.Când cineva suportă mai degrabă mânia lui Dumnezeu decât iubirea Sa, înseamnă c-a ieşit la plimbare pe bulevardul necredinţei. 9.Omul are nevoie de Dumnezeu în fiecare clipă a existenţei sale, iar Dumnezeu are nevoie de existenţa omului pentru a nu uita noţiunea de clipă. 10.A crede că omul L-a creat pe Dumnezeu este totuna cu a crede că eternitatea a fost zămislită de clipă. 11.Nu-i orb nevăzătorul care crede, ci atoatevăzătorul care nu crede. 12.Când omu-n necredinţă se-opinteşte, ea sporeşte; când Domnul necredinţei îi ajută, ea slăbeşte. 13.Ca oamenii să-şi poată trăi clipa, omenia este pretutindeni crucificată. 14.Dacă în continuare cei mai mulţi dintre creştini preferă pâine, iar nu cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu, ipocriţii se îndoapă cu sandvişul făcut din pâine unsă cu cuvântul Domnului.

15.Sufletul omului este puntea de legătură dintre neant şi veşnicie. Cum atâtea poveri s-au înghesuit de mii de ani pe ea, încă

nehotărându-se în care parte să o ia, nu-i de mirare că puntea stă gata-gata să se prăbuşească. 16.Într-o lume a impermanenţei şi relativismului, prieteniile tind să devină duşmănii ireproşabil mascate, iar măştile duşmăniei sunt înlocuite cu cele ale prieteniei. 17.Mai poţi avea pretenţia să te suporte ceilalţi, când tot mai des eşti în situaţia să nu te suporţi pe tine însuţi?! 18.Prieteniile devin adevărate de-abia după ce se hrănesc cu amintiri. 19.Unii prieteni sunt admirabili atâta timp cât n-ai nevoie de ajutorul lor. 20.În majoritatea prieteniilor relaţiile de afecţiune funcţionează după următoarea schemă: unii se străduiesc să dea, pe când ceilalţi consideră ca de la sine înţeles nu doar să primească, ci şi să aştepte tot mai dese şi mai consistente dovezi de prietenie. 21.Când prieteniile ajung mai istovitoare ca duşmăniile declarate, interschimbabilitatea lor este doar o chestiune de timp. 22.Doar femeile ultrarafinate au capacitatea de-a coborî prietenia la nivelul robiei şi de-a ridica duşmănia la rangul de artă. 23.Fiind interesate în conţinut, prieteniile se străduiesc să fie dezinteresate măcar în formă. 24.Dacă întreaga viaţă omul crede că ştie ce înseamnă prietenia, la bătrâneţe el este convins că nu ştie cum arată ea la faţă.

Domnişoara Primăvară” de C. P. Bălan


14

ANIVERSĂRI

IUSTIN CAPRĂ – Inventatorul cu care România se mândreşte

Sărbătoritul lunii februarie 2014 este domnul Ing. Av. Virgilius Justin Capră (Iustin Capră), inventator român contemporan, de renume mondial şi un Om

de excepţie. Domnia-sa este "Părinte" a mai mult de o sută de maşinării…” Domnul Iustin Capră, născut pe data de 22 februarie 1933, de curând a împlinit vârsta de 81 de ani. Prilej pentru care, personal, colectivul redacţional dar şi cititorii revistei Bogdania, îi urăm viaţă lungă cu sănătate, bucurii sufleteşti, putere de muncă şi de creaţie în continuare. Recunoştinţă şi preţuire pentru invenţiile realizate şi care au adus o contribuţie deosebită la creşterea prestigiului României în lume. “Mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic.“ În 1968, realizează o aerodină cu decolare şi aterizare verticală, aparat de zbor performant. În aceeaşi perioadă, 1966-1968, construieşte un aparat de zbor individual, cu azot lichid. Testat cu succes, pare să treacă aproape neobservat, în timp ce un automobil ce avea caroseria fluidă (şi invizibilă!) va trezi entuziasmul celor aflaţi din întâmplare în parcul Libertăţii (actualmente, parcul Carol); au urmat „elicopter” fără elice, fără aripi şi fără jet, un „elicopter portativ pentru juniori” (cu o undă de umor, creatorul spune despre acest aparat ca „are doar 35 de kg, cu tot cu combustibil! greutatea proprie fiind de 30 kg, forţa portantă de 125 kg şi puterea 15 CP”), cutia neagră - este un dispozitiv ce poate să reducă parţial gravitaţia corpurilor; când a auzit despre asta, Coandă a venit val-vârtej de la Paris şi a ţinut neapărat să-l cunoască pe românul ce înfăptuise ce-a de-a noua minune a lumii. Fără a cunoaşte amănunte tehnice, aceasta descoperire, urmare a unor experimente, în parte secrete, este cea mai spectaculoasă şi, în timp, va face ca autorul ei să intre în elita marilor inventatori ai lumii. "Am fost, de când mă ştiu, un nemulţumit, am căutat mereu altceva... Merg în atelier şi lucrez, îmi pun întrebări, mă culc apoi şi în dimineaţa următoare mă trezesc că am soluţia în cap. O visez, asta e tot...",

afirmă domnul Capră. Patriotismul autentic, nobleţea sufletească şi modestia acestui minunat om de ştiinţă român pot fi caracterizate prin simplele sale cuvinte: „Sunt român“, “sunt inginer”, “sunt pensionar”. De-a lungul carierei, a inventat opt aparate de zbor neconvenţionale, 76 de vehicule, miniturisme nepoluante, 15 motorete electrice, trotinete ecologice şi alte invenţii pentru care a obţinut numeroase medalii şi premii internaţionale. Domnul Iustin Capră a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul Naţional ”Pentru Merit” în Grad de Cavaler. Din anul 2010 este membru de onoare al Senatului Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București, mentor al Clubului de Invenții al Universității, membru de onoare al Ligii studenţilor români din străinătate și de curând a acceptat să fie şi membru de onoare al revistei Bogdania, fapt care ne onorează şi mobilizează să-I urmăm exemplul. A înfiinţat două şcoli pentru copii superdotaţi în localităţile: Mogoşoaia şi Corbeanca. Este creatorul şi formatorul tinerilor talentaţi şi superdotaţi din România. „Nu sunt importante nici invenţia, nici câştigul. Când reuşesc tehnic ceva, mă bucur, dar când câştig material, mă sperii. Îmi dau seama că sunt alţii mai merituoşi ca mine, iar în al doilea rând, nu este meritul meu. Eu nu sunt inventator, Dumnezeu este“. Am discutat de mai multe ori la telefon şi sincer, vă destăinuiesc că m-am simţit mândru că sunt român şi că domnul Capră nu este numai un eminent om de ştiinţă, savant, inventator remarcabil al lumii contemporane ci şi un smerit creştin.

„Suntem spirit, înainte de toate. Genialitatea, inteligenţa, nu ți le dă şcoala, care uniformizează. Ea dă informaţia. Mintea vine de la Dumnezeu. Asta e nenorocirea, înscrierea în canoane din care nu mai poți ieşi. Cine vrea găseşte soluţii, cine nu, găseşte scuze. De aceea Biblia spune că Dumnezeu a făcut pământul din nimic“.

POEZIE

REVISTA BOGDANIA

15

Poezie Critian Petru Bălan Eminescu

(Odă) Ai apărut din senin ca un meteor orbitor printre licurici şi printre câteva flăcări curate, fierbinţi ale geniului etniei noastre, printre poeţi ce-au scris "o limbă ca un fagure de miere"... Ai rămas de atunci deasupra tuturor ca un "fulger lung încremenit", luminând cerul furtunos al existenţei valahe. Ai devenit mai apoi Luceafăr al suferinţelor neamului nostru peren, strălucind peste toate literele de aur şi peste toată istoria plaiurilor daco-romane, "de la Nistru pân' la Tisa..." Şi, iată, ai ajuns Univers al Poeziei eterne şi vii! Orice-am cuvânta şi orice-am scrie, Orice-am cânta şi orice-am plânge, Prin Tine respirăm şi visăm! Prin Tine plutim şi trăim noi aici, toţi Românii! De la Tine-am învăţat "a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă", Noi, moştenitorii de drept ai "cuvântului ce exprimă adevărul", ai filelor de aur şi cristal ce le-ai lăsat în urmă. Cu ele ne-ai îmbogăţit şi sufletul, şi Ţara, căci suntem, prin Tine, mai bogaţi decât toţi miliardarii pământului; mai mari, mai puternici şi mai nemuritori ca oricând, numindu-ne de-a pururi, cu mândrie, nobilii Fii de Luceafăr de pe Piciorul de plai mioritic, Numindu-ne de-a pururi cu mândrie Fiii tăi de lumină,

răspândiţi pe Gura cea Mare de Rai, întinsă din Carpaţi şi pân' la Marea cea Mare, Părinte al nostru întru Nemurire, M i h a i E m i n e s c u! Detractorilor lui Eminescu MOTTO: "Critici voi, cu flori deşerte /Care roade n-aţi adus..." La voi cobor acuma, jivine literare, Pigmei, mutanţi genetici şi avortoni schismatici! Cum de-ndrăzniţi voi, oare, prin scremete vulgare, Prin zvâcnet de copite şi crize de zănatici, Să ponegriţi Columna de aur sacrosantă Care-a topit într-însa rostirea românească? Cum de-aruncaţi noroiul de critică bufantă Spre Geniul naţiunii, crezând c-o să-l mânjească, Deşi ştiaţi că Geniul în veci de veci nu piere, Deşi ştiaţi că ţara vă va privi cu ură?! Detractori răi, bezmetici, cu limbi muiate-n fiere Nu pică Everestul d-orice râgâietură! Au încercat şi alţii să-i cate pete-n soare, Să stingă raza-laser a Sfântului Luceafăr, Dar au sfârşit cu toţii în cloci mirositoare, Precum şi voi sfârşi-veţi! Sunteţi vreunul teafăr? Căci Eminescul nostru nu este fitecine, Nu-i simplă chintesenţă, ci-un Univers de glorii! Şi nu noi ni-l alesem, ci, simplu, El, pe Sine, Ţâşni spre-Nalt, prin jertfe, prin aspre purgatorii... Milenii de milenii se pregătise Terra Şi Universu-n clocot spre a ni-l naşte nouă! E-un dar al Providenţei, trimis exact în era Când toţi aveam nevoie de vocea Lui cea nouă... Cum Împăratul Soare resoarbe-un nor de aur Din marea de amar a naţiunii noastre, La fel fu Zeul-geniu care, ca Meşter faur, Cu sete-l absorbise din lume şi din astre! Şi s-a-ntrupat în codrii de-aramă-ai României, Să-i distileze doine, să-mbrace ţara-n rime, Să-nveţe dulce-amarul iubirii, pe vecie, Să-i buciume durerea şi doru-n întregime... El şi-a iubit poporul; i-a proslăvit istoria, I-a dat o limbă nouă, i-a lăudat voivozii; Ne-a pus la rang de cinste; ne-a dus în lume gloria... Iar jertfa lui măreaţă i-o neagă-acum nerozii,


16

Casapii poeziei, călăii frumuseţii Ce spurcă limba dulce cu zoi mirositoare! O, blestemate javre şi inamici ai vieţii, Care ieşind din cloace aţi prins a viermui, Nu vi-i ruşine vouă, cocote bârfitoare, Să ponegriţi pe Zeul rostirii noastre vii? Căci El trăi-va veşnic, cât sunt români sub soare, Pe când voi sunteţi... Ni-meni! N-aţi fost - Şi nu veţi fi!

Ion Ionescu-Bucovu Eminescu, colț de rai Eminescu, colț de rai cu păduri și dealuri sure cu miresme-adormitoare și cu ochi ca două mure, Eminescu, zbor spre aștri, dor din dorurile mele coborând din timp, din ceruri printre falnicele stele, Eminescul meu din vise, fulger de pe cerul meu, cine te-a creat pe tine, dacă nu chiar Dumnezeu, cine te-a făcut din tină și ți-a dat atâta dor, oare n-a fost o minune, bunul nostru creator? cine-a pus în tine plânsul unei lumi atât de dragi, dacă nu codrul mărețul cu pădurea lui de fagi, lacul, iazul și izvorul cine le-a aurărit, n-ai fost tu privighetoarea care le-a însuflețit, n-ai fost tu codru și doină, dragoste, n-ai fost mereu și-ai cântat iubirea noastră, ca un fericit Orfeu, Eminescu, dor de țară, floarea teilor e-n toi, când mai cântă Eminescu, când mai vine pe la noi, când coboară de pe ceruri dinspre marele întins să mai vadă-această țară cu de dorul ei, nestins. Când cobori prin munții tăi, când treci pe la Ipotești, să ne dai un semn și nouă, la o gură de povești, treci pe vânturi, treci pe lună, treci pe toamne călătoare, domnul poeziei noastre, când te mai vedem noi, oare? arzi pe gânduri în ospiciu și te stingi ca un proscris, când mai scrii o poezie, când te mai apuci de scris? Veronica la văratic te așteaptă printre brazi ca să-ți mângâie făptura, ochii tăi atât calzi, ea era melancolia, cu păr blond și brațe albe

tu, profetul, cel din vise ce-i puneai în păruri salbe, suia dragostea agale, urcând dealul printre timp, cu surâsul tău cel tragic, ce se-ntinde ca un nimb, tu veneai chiar de departe din părinții de părinți ea venea mereu spre tine cu ochi negri și fierbinți, tu ai vrut să te însinguri, urcând visurile-n stea, ai murit ca un proscris,n-ai vrut să mai știi de ea. Toamna înfășurată-n frunze și în gol de aer rece toamna vine ca un cântec și tot ca un cântec trece, printre stelele din ceruri tu te-ai înălțat luceafăr și-ai rămas în veșnicie domnul poeziei teafăr, ani vor trece peste noi în suava lor cădere tu ne vei privi de-acolo dintre cercuri de tăcere, printre nouri printre stele și cu aripile-ntinse, treci în cartea nemuririi și a vremii necuprinse.

Dumitru Buhai

Un copil cu numele Felix Motto: -Mitică, ai pornit pe drumul vieţii singur-singurel cu tine, Neştiind cum va fi viaţa cum o vei duce, azi sau mâine... -Dumnezeu este Pastorul meu... De aceea, de nimic nu mă tem eu! El mă odihneşte-n verzile păşuni, Unde-s ape liniştite şi nu vin furtuni. Domnul îmi reînsuflețește sufletul Şi conduce pe căile Lui drepte, De dragul Numelui Lui şi grijii Sale perfecte. Chiar de voi merge prin valea umbrei morţii, Eu nu mă tem, niciodată, de nici un rău, Căci ştiu ca Tu eşti cu mine, ca purtător al torţii, Toiagul si nuiaua Ta mângâindu-mă la greu... Tu-mi pregăteşti bucatele si mi le pui pe masa, Pe când inima mea-i in fericirea de la mine acasă. Tu îmi ungi capul cu uleiul sfânt al Duhului Tău, Iar paharul bucuriei mele este plin peste volumul sau! Cred ca fericirea divina si îndurarea Ta mă vor însoţi In toate zilele ce mi le-ai dat sa pot pe pământ vieţui... Şi voi locui în Casa lui Dumnezeu pentru veşnicii!...

REVISTA BOGDANIA

17

Emilia Ţuţuianu Labirintul La început, în fiinţa-mi de lut s-a pitit tainic iubirea.. Şi-n rădăcinile adânci ale ei, viaţa a luat forma aripilor albe Timpul, fără a-şi schimba măsura, Ghemul Ariadnei l-a desfăcut, încet, de la sine… Şi, din Cunoaştere, a izvorât lumina înţelepciunii, Din Adevăr s-a zămislit lumina dragostei, Contopindu-se cu materia Şi atunci a izbucnit flacăra sufletului Ca Persefona am străbătut labirintul, şi am simţit în ceafă, răsuflarea-i rece Şi cu fiecare pas cutezat, se deschidea adânc, rana de sub pleoape.. De secera lunii am atârnat, ispita „capitulării laşe”… Şi-n inima mică, ca un fruct, am adunat izvoare de cristale Ce au săpat adânc, în suflet, Cetatea Luminii! Destin Păşesc, privind tot înainte, Prin frunzele ce cad foşnind- Crâmpei de vise ostenite, Tresar sub pasu-mi obosit Zadarnic ochii mei mai cată, Prin vechiul Aladin ochean – O rază limpede, curată, Pe care-o vreau…dar n-o mai am!

Stingher tu treci pe lângă mine, Şi ierni aduci şi vânturi reci… Oh !…te cunosc atât de bine, Destin al meu, la cine pleci? Pioşenie Motto: Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor. (Ps.145,4) Mă-ndrept spre casa bunicilor, Dar ea mă primeşte pustie şi goală. Mă-ntorc spre căminul părinţilor ca o pasăre care, după ce şi-a luat zborul, îşi caută cuibul plin de penele ce i-au căzut din aripi. Mă-ntorc la fiinţa iubită, cu sufletul plin de dragoste, să-i spun c-a fost cu mine mereu! Mă-ntorc, spre tot ce-a fost tristeţe şi bucurie… şi Vreau să retrăiesc totul… pentru că timpul devine un hoţ al vârstelor şi fuge…fuge…fuge şi Atunci, mă voi întoarce către pământul care mi-a dat fiinţa… „din pământ eşti şi în pământ vei merge!” Secvenţe De câte ori ninge cu flori de măr, simt că trăiesc miracolul devenirii… Le iau în palme, le sărut dar ele se metamorfozează În lacrimi, ce cad una câte una… pentru a îmbrăţişa pământul cu flacăra Iubirii…

George Petrovai Eternul Eminescu (15 Ianuarie – ziua de naștere a poeziei românești de rang universal) Pătruns de milenara îndârjire proptită-n doine și balade pe vechi hrisoave voievodale, ce în istorii adumbresc după un tipic creștinesc a semilunii strălucire, la vremi eroice visează însinguratul mioritic trup înfiorat cândva de-a buciumului arcuire și de-a cavalului șoptire, dar făr’ a ști ce-i bucuria înveșnicirii sufletești, până ce țara nu născu Eminul nostru-n chip de Crist, pe crucea românismului suit de preadivina lui chemare spre-nalturi hyperionare ca sumă lirică de voievozi. Ioana V. DOBRE La teiul lui Eminescu Plin de vers şi armonie, Eu îl simt până la sevă. Îmi inspiră bucurie Şi-mi dă liniştea supremă. Coborât, din vis, poetul, Teiul îl îmbrăţişează. Dinspre ei aud sonetul Care viaţa-mi luminează. Un sonet cu vers de aur Şi cu undă de mister, Un sonet cu al său faur Se întorc din efemer. O muzică-nălţătoare,


18

Adieri ce n-au mai fost, De un secol de-ncântare Dau trăirilor, un rost, Dragostei, fiinţa pură Ce-a visat-o marmoree, Omului, credinţa bună În iubirea de femeie, Sufletului, mulţumirea Ce-a dorit-o peste veac. Poezia şi iubirea, Pe sub tei, mereu se-mpac’

Ilarion Boca Cântec pentru Unire Negura de veacuri cerne Peste-a lumii rea zidire, Dar nimic nu poate stinge Crezul nostru în Unire. Căci în clopotul de aur Al credinţei fără moarte, Azi hotarul silniciei Fraţii buni nu-i mai desparte. Iată, cum se mişcă Ţara, Râu de foc în matcă dreaptă, Că de-atât amar de vreme Visul fapte mari aşteaptă. Şi spre Milcovul Speranţei Fraţii către fraţi se-adună Îndemnați de-aceeaşi limbă De pe vatra lor străbună. Îndemnați de-aceeaşi mamă Şi de-aceleaşi rădăcini Cu speranţa lor de veacuri, Trec ca fraţi, nu ca vecini. Trec bătrâni cu albe plete, Flăcări vii spre stinse zări,

Trec cu veşnicia-n suflet Gârboviţi de aşteptări. Trec copii şi trec bătrâne, Trec femei şi trec bărbaţi, Că nu-i altă sărbătoare Ca Unirea în Carpaţi. Voievozi frumoşi ca sfinţii, Cărturari cu pasul demn, Din istorie coboară Precum magii, la un semn. Saltă hora bucuriei Peste mioritic plai, Ne surâd cu-mbărbătare Burebista şi Mihai. Cuza, drept ca adevărul, Frânge un nedrept tipic Şi se-mparte cu dreptate, La cel mare şi cel mic. Înțelept, Kogălniceanu Își ridică glasul său: ''Doamne bun să fii cu Ţara Şi drept cu poporul tău''. El a plămădit lumina Intr-un grai fără de pată Şi din el ne vin stejarii Ca Măria Sa Ion Roată. Iar Alecsandri, din umbră, Lăcrimând, în şoaptă zice: ''Mi-am văzut visul cu ochii De-acum pot să mor ferice''. Bravi eroi pe care Ţara I-a crescut spre crezu-i sfânt Glorie eternă vouă Sus în cer şi pe Pământ. Aţi plătit cu viaţa voastră Un vis fără de egal, Dar azi Ţara e unită Şi n-o mişcă nici un val. Numai codrii tună-n zare Grav, din frunza lor subţire: Fraţi români, vegheaţi speranţa

Şi credinţa în Unire! Virginia Bogdan

Maiestate Privirea mea este străină de mine ca pânda unui cerb ce dă să fugă; blândă se-ntinde şi ar vrea s-atingă sufletul cald desăvârşit prieten blândă se-ntinde şi mângâie-nălţimea toată, din cerul pustiit de stele blândă şi-aşteaptă nepereche luminii jertfă să-i fie împlinită. Luceafărul Din viitor dac-aş veni, mi-ar trebui o floare de iubire. În care să ne recunoaştem. Timpul prezent este albastru şi se află oriunde vrem noi a-l vedea. Mai cu seamă în mări şi oceane. Aşa se face că trecutul nostru devine stea. Adică o declaraţie de dragoste. De neobişnuinţă. Ca şi cum Eu ştiu cum zboară pasărea.

REVISTA BOGDANIA

19

Mai întâi se face o culoare de catifea înaintea ochilor săi, ademenitoare ca şi câmpia de zăpezi de la naşterea mea. Apoi, se face ca o alunecare a gândului dinspre câmpia cu zăpezi înspre înainte, ca şi cum ai clipi ca şi cum ai poezi. Ca o zbatere de aripi. Ca şi cum ţi-ai lua mereu adio. Ca şi cum tot una ai vrea să fii cu zăpezile, cu albul, cu lumina. Eu ştiu cum zboară pasărea. Până la urmă este ca o viteză încetinită de gând a luminii. Este ca şi cum ţi-ai lua adio.

Olimpia Sava

Veste bună Toată lumea ştie- acum: Primăvara e pe drum! Cred că va sosi în zori c-un alai întreg de flori şi cu păsări înturnate din ţări…hăt…îndepărtate. Vor ieşi din ascunziş Gâzele, mai pe furiş, Parcă neîncrezătoare Că simt razele de soare. Animale fel de fel,

De la micul şoricel Până la ursul voinic Vor porni iar pe colnic. Nu mai spun că pe ogoare Vor ieşi zeci de tractoare, Căci se va munci cu spor În grădini şi pe ogor. Noi, copiii, ne jucăm, Dar de şcoală nu uităm. E primăvară! S-a dus ultima zăpadă… Nici un fulg nu a rămas, În grădină şi livadă Păsărelele dau glas Bucuriei că-s acasă, Că e cald şi e frumos, Iarba este foarte deasă, Şi sunt multe flori pe jos. Dor de primăvară Pe o creangă, într-un pom, S-a urcat un pui de om. Este foarte-ngândurat. Oare ce I s-a-ntâmplat? Îl întreabă mama mare: -Bogdănel, ce ai tu oare? -Vreau să văd cum se desfac Muguraşii din copac, Să văd florile cum cresc Şi copacii-mpodobesc, Să le spun că mi-a fost dor Să văd frumuseţea lor!

Nicolai Maxim Un templu al tăcerii Voi deveni un templu al tăcerii

Şi-un zid voi ridica în faţa porţii Dac-au decis astfel, din urnă, sorţii Să duc în spate-o cruce de mizerii; Voi deveni un mort precum toţi morţii Ce aşteaptă-n van momentul învierii; Nici frigul iernii, nici căldura verii Nu vor putea opri stingerea torţii. La ce mi-au folosit înalte schele, Ca să ridic altar măreţ iubirii, Pe care-am înălţat-o pân’ la stele? Zadarnic mai invoc legile firii, Când nu se potrivesc gândirii mele! Tăcut, aştept momentul mântuirii! Nicolai Maxim Vine o zi Vine o zi când vrei să fie pace, O pace cum n-a fost şi n-o să fie, Când poţi să dai pe răni cu alifie Să le înmoi bătrâna carapace; Vine o zi când frânt, sătul de toate Câte-ai făcut, mai bune sau mai rele, Să vrei să faci o rânduială-n ele, Să mai repari din ele cât se poate. Şi vine-o zi ce totuşi nu mai vine, O zală care întrerupe lanţul… Atunci abia se va-ntocmi bilanţul, Ziua ce-ai vrea să nu se mai termine!


20

Nicolai Maxim Anca Florentina Popescu Pietre şi gânduri păsări călătoare pe cerul stacojiu- gândurile mele, câteodată străine de mine alteori pline de pene-idei începute sau stele-idei neterminate frânturi de-amintiri delicat colorate pe aripi-destin transparente şi stranii zboruri în neant speranţele mele însingurate, aşezate timid pe-un umăr de catifea al unui înger-copil cu ochii de cer şi buclele raze de soare, alintând destine împietrite zâmbind cu candoare păsări călătoare cu zboruri în neant gânduri împietrite de vis nevisat. Uitare Ca un şirag de perle s-au adunat iar anii Pe-o plaja pustiita de-un legământ în van Privesc în zări brăzdate de amintiri deşarte Ce mângâie uitarea, ca spicul într-un lan. Încerc sa-ti aflu chipul, pictat în umbre-agale

Să-ţi recompun profilul, deşi-ai plecat demult, şi mă trezesc plângând. Te-am cunoscut eu oare la margine de vis, de zbucium pe pământ? Mi-s buzele uscate si ochii fără lacrimi Mi-e trupu-atât de greu si sufletul pustiu Nu mai aştept nimic, mă adâncesc în patimi şi-n rotocoale albe pe cerul albăstrui. Adrian Nicolae Popescu noi, în oglindă… l-am izgonit pe Ivan… dincolo de stele… zvârlind coada sapei de pe crăpăturile palmelor, ne-am deghizat în Giovanni, visând la temelii neridicate... deşteptaţi de orologii precise, apăsaţi de alte poveri am îmbrăcat sacoul vechi al valetului John, spre a urca deasupra tihnei ziduri mult prea înalte… trişti, fără vlagă, cu spinări de seceră, ridicând piramide roşii, între soare şi lună îndreptam în ziua Domnului hârtiile sudorii, mototolite în buzunare hulpave de urmaşii lui Don Juan… căutând alinare târziu, în noapte, ne linişteam sufletul cu vorbe curate…de-acasă… fredonându-ne jalea,

înăbuşindu-ne dorul amăgindu-ne că mai e puţin… tot mai puţin până vom fi iarăşi…Ion. Alergând după cuvinte am deschis ochii… mari, negri la o margine de lume, necunoscându-mi cuvintele… am început să alerg şi să le caut fără a şti că ele mă aşteptau… de ceva vreme… le-am aflat înmiresmate printre petalele bătrânului zarzăr… azvârlind în suliţe roua zorilor, răvăşind potecile ascunse ale codrilor de brazi… hălăduind prin poieni şi munţi, ascultând încă mugind turmele de zimbri… luându-le urma, lunecând fără şoaptă, le-am găsit către seară sub piciorul punţii ştirbite lângă celelalte vorbe, fugărite printre coline, supte sub lună plină şi purtate apoi de acvile înspre glorie… eterna glorie… deşirându-mi destinul, le-am adăpostit în palme sorbindu-le, potolindu-mi setea ce nu fusese până atunci …rostită.

Victor Sterom Poemul nescris Tăcerea

REVISTA BOGDANIA

21

mi-e plină de iarba uscată, odaia mi s-a umplut cu frunze galbene din poemul nescris. Scrie tu despre mine, îi spun pomului care îşi scutură crengile de rod. Scrieţi voi, le spun valurilor care mă abat cu murmurul lor, către un ţărm ce nu-l voi atinge niciodată. Memoria poetului Ca o pădure-mi sunt cuvintele în esenţa primei ninsori suple intrând în memoria poetului precum fagurii în viscolul de- albine, alteori ţintuite-n câte-o cruce frigul descifrându-le religia îndelung amintită de noi. O unică poartă Să pot descifra tăcerea trăiesc întunericul din fiecare secundă, fiecare verb fiindu-mi o unică poartă înspre miracol. Pe fiecare silabă am lăsat un munte de aşteptări, un fluviu al durerii. Acum vă spun

să prindem în mâini, stelele care plâng…

Ionel Marin

Umbra lui Eminescu Trecut-au anii… Prin lanuri de generaţii Luceafărul, În lumina dragostei Poartă ecoul nostru. Petecul de lumină Din paradisul cuvintelor, Tainic ne surâde… Poetul nu a murit! Îl simt aproape, În poeme, în doine, în cântece… Eminescu, Îmbrăcat în haina Poeziei, Cu aripi fără de apus În clipe de răgaz, trece Ca o flacără arzând Herghelii de vise şi cuvinte. Punţi de legătură, de iubire, Gândurile sale Măresc frumuseţea Cetăţii. A spart povara răului ascuns În firea zilelor, Trezindu-ne prin idei clare… Respiraţia anotimpurilor, prin dragoste Devine firească, Cenuşa viselor chemând doruri… Acoperit de nouri albi, Poetul, Curge şuvoi sub cerul din Noi,

Luminând Neînceputul…. Vioară nestinsă, Eminescu Deschide mereu petalele inimilor Ca să renască graiul românesc, Bucuria armoniei eterne. Ileana Lucia Floran Un colţ de cer Nu sunt ce par a fi, m-apasă gânduri, Pete străine-n ceaţă risipite, Ce trândăvesc pe-eliptice orbite, Alunecând spre vise-n dese rânduri. Nu sunt ce par a fi, în astă seară Un colţ de cer mi-acoperă fiinţa, Adânc îmi estompează elocinţa Şi-mi las încet, ideile să moară. Dar sau blestem? port pe umeri firul subţire şi dur primit în leagăn de la ursitoarele-mi oarbe, surde şi mute. uneori îl simt apăsându-mă dar îl ignor, sperând ca odată şi-odată să mă obişnuiesc cu el. ştiu... ar fi trebuit să încep deja... firul se deapănă singur... e lung,


22

parcă nesfârşit iar ghemul e din ce în ce mai mic, îl scap printre degete în locuri greu accesibile sau îl uit pur şi simplu, ca pe-o umbrelă pe marginea unui vis ciclic care reuşeşte să se înfiripe dincolo de gardul energetic pe care mi l-am impus ca să-mi păstrez neatinsă sincopa durerii... în afară de asta, sunt multe tentaţii, adevărate capcane în care pot să cad uşor, foarte uşor printr-o simplă silabă nelalocul ei şi atunci, în loc să-mi folosesc firul drept călăuză spre lumina dinafara labirintului, pot foarte simplu să mă trezesc prinsă în mijlocul ghemului... uneori mă gândesc să nici nu mai încep; să port pe umeri firul vieţii... ca şi cum nu l-aş fi primit...

Gheorghe A. Stroia Albastru glas de înger În fiecare frunză şi-n fiecare rug de floare,

În fiecare nor şi-n cerul - un gemet de culoare, E chipul mamei mele un punct într-un gherghef, Ce preafrumos brodează tăcerea-mi de sidef. În verdele pădurii, copaci cu vârfuri ‘nalte Peste pământ, în aer şi-n gândurile toate, E chipul mamei mele izvorul dintre stânci Curgând în unde pale din gândurile-adânci. În univers cometă, planetă, supernovă, O galaxie-ntreagă cu vânt stelar din provă, E chipul mamei mele luceafărul de seară - Un murmur de lumină în sufletu-mi de ceară. Prin adieri de vânt şi secetă-n simţire În picuri vii de rouă, de dincolo de fire, E chipul mamei mele o ploaie-vis, bogată, Aroma cea de smirnă, icoana preacurată. Şi peste timp, prin astre, o cale-nsângerată Stă viaţa-i mărturie în sufletu-mi brodată, Biserică tăcută, clopot sunând a jale Cer şi pământ, lumină şi mii de clipe goale. În fiecare ceas al vieţii, dă-mi plâns de alăută, În fiecare zi cu soare, o rugă-mi împrumută! Albastru glas de înger, din cerul meu cu stele, Eşti inima cea vie ce-mi bate cu putere!

Miere şi descântec Din fântâna sufletului tău Licăriri în picuri de argint Chipul - un pocal euharistic Rază de lumină din absint. Mâna ta ce trece peste fruntea-mi Lacrimă în foarte mare taină Liniștea sădită-n bobi de rouă Viața – anotimpul ca o haină. Vorba ta o zbatere de aripi Cântul tău Fântâna Blanduziei Miere și descântec de lumină Aripile dorului și-ale freneziei. Pasul tău un câmp mirat de flori Ce-s udate-n roua dimineții Și aroma ta de floare răsărită Printre valurile albe ale ceții. Bunătatea ta cea nesfârșită Cântul de alint la ceas de seară Apa vie a sufletului tău, Măicuță, Mi-este acum cerneală-n călimară! Sărut de mângâiere La căpătâi, măicuță, lacrimi te plâng tăcute, Stropi mari, din ochi de jar, respiră abătute. Pe cer alai de îngeri vin sufetul să-ți ierte, Căci Domnul chiar nu are la tine ce să certe. Iar mâinile-ți de ceară pe piept adorm visând, La cap o lumânare veghează suspinând. Afară la fereastră castanul înflorește, Iar vântul printre stele pribeag acum doinește

REVISTA BOGDANIA

23

Din fluier de-amintire trei doine preacurate Iar ochiul tău închis doinind stă să tresalte. Pe ochi văl de mireasă din alb brocart ți-aștern Sărut de mângâiere peste pământul tern. La cimitir un hău sta trupul să-ți înghită, O lumânare albă îți prohodea uimită. La crucea ta, Măicuță, plâng, suspinând ușor, Iar sufletu-mi te-așteptă neîncetat cu dor. E dorul ce mă arde cu jar – simbrie mută, La poarta ta cea nouă ce Raiu-mi împrumută. Coralele de îngeri îți cânt-acum duios, Iar tu aștepți, tăcută, venirea Lui Hristos. O, Mamă, Rugăciune de ceruri ascultată, Fii dulcea mea minune peste pământ și șoaptă! Te roagă pentru lume și pentru-ai tăi copii, Lumină fie ceasul când ne vom reîntâlni! Mama este Mama este raiul ce ades suspină, Lacrima-i curată e prosop de vină, Mama este cerul cu steluțe dalbe, Înger de lumină gândurilor toate. Mama este chipul zorilor albaștri, Ce la cap veghează visul printre aștri, Mama e culoarea cerului senin,

Miere-n supărare - veacuri de pelin. Mama este viața fremătând în palme, Dorul și iubirea-n lumile de cazne, Mama este setea ce tăcut se-adapă, Liniștii de prunc - nesfârșită apă. Mama este soare, chipul de lumină Ce ne intră-n suflet şi nu are vină, Mama este câmpul plin de verde iarbă, Mama este neaua serilor de iarnă. Mama este vatra focului ce arde, Basmul ce se-așterne la copil în palme, Mama e pământul care coace roade, Toamna ce bogată, poame în cascade. Mama-i mac în floare ce îmbie câmpul, Dulcea lui privire ce-o sărută vântul, Mama e lumina sufletului veghe, Mama e credința - graiul nepereche. Lacrima Lacrimă curgând din cer a vină iertătoare albă floare de lumină strigăt moale înger peste ape clipe de cleştar în sărut de pleoape

Linişte Infinită genune albastru spre abis parte din mine parte dintr-un vis albă noapte trecând prin anii toţi mierea cea tăcută floare peste porţi. Fântână Limpede fântână izvorând lumină calea printre stele de speranţe plină jar arzând pe vatră foc peste păşune miere peste fiere caznă și minune Din volumul de versuri “Albastru glas de înger”, ed. Anamarol, Bucureşti, 2014 Eminescul nostru Eminescul nostru bun, Chip al crengii de alun, Cer născut doar din mătase, Flori de gânduri luminoase, Tei cu-aromă de iubire, Ochi adânci plini de uimire, Și Luceafăr, și comoară, Ce înfruntă într-o doară Timpul nemilos și rece, Luna nopții ce petrece. Eminescul nostru blând, De la Tatăl - Lin Cuvânt - Tălmăcit în înțelesuri Și purtat de vânt pe șesuri, Cânt de Lie-Cocârlie Cu podoabă arămie, Frunza codrului cea verde, Toamnă care se petrece Peste lume, peste Rai, Cânt duios, ales, de nai. Eminescul nostru har


24

Din al cerului nectar, Viață dusă-n suferință, Dor trăit în umilință, Și podoabă și corvoadă Ce doar timpul o înnoadă, Strat de flori peste poiene, Pas de cerb printre hiene, Stea ce scânteie ades, Glasul lumii cel ales. Eminescul nostru Domn, Dulce fie al tău somn - Darul nostru spre trezire Din a limbii amorțire, Darul tău spre luminare, Sufletul spre închinare, Ce-Ți cuvântă-n nemurire, Lacrimă de Preasfințire Și pe-altarul poeziei Vinul Euharistiei. Eminescul nostru Sfânt - Domn ales peste Cuvânt, Iartă-ne că n-am iubit Floarea florii din absint, Iartă-ne că n-am știut Să cântăm cu glasul mut, Iartă-ne că și acum Te mai răstignim în drum Și nu știm a ne ruga Pentru Nemurirea Ta!

Vasile S. Ghican Cine m-a pus să sparg întrebări ascultaţi-mă şi pe mine, Domnilor nimeni nu moare dintr-o doză prea mare de poezie. Nici un ochi nu vinde lumină

fără voia celuilalt, dar ca un făcut tocmai pe mine m-aţi ales să sparg roca aceasta din incubatoarele clipei! Ce caut eu? Ce caut eu, Doamne, un biet copil de-un veac de ani, printre cei care pornesc războaiele mondiale? Ce caut eu, Domnilor, Mult mai bătrân decât tata (plecat prea tânăr dintre vii) Printre femei Mult mai tinere decât fiica mea? Ce caut eu, Mamă, În această lume Creată de Dumnezeu Certându-mă zilnic Cu cei cumpăraţi de Satana? Caut,caut neobosit Pe aceea care m-a aşteptat de veacuri Iar eu o iubesc în fiecare clipă Cu puterea cu care şi Tu Mă iubeşti pe mine: Caut viaţa, viaţa, viaţa… Apostu P. Vultureanu Tăcerea cuvântului Caut cuvintele care tac Sunt cuvinte în formă de pietre Sunt cuvinte de forma Sentimentelor Sunt cuvinte subţiri Cuvinte întreţinute Cuvinte supuse discursului Eu caut cuvintele care tac Sunt cuvintele mele Ele, singurele, Pot povesti despre mine. Sunt cuvinte care se preschimbă În vorbe Vorbele vorbesc

Eu caut cuvintele care tac Sunt singura mea speranţă Cu care voi scrie poemul Visarea vieţii Visarea vieţii Vis al nemărginirii. Lebede albe cutreierau Aceste lanuri de cântece şi suspine Ca o speranţă neîmplinită Se auzeau Şuierul coasei şi cântecul greierilor Călătorind Prin plânsul ierbii: Caii veneau la râu Să-şi oglindească ochii şi coamele Să-şi spele copitele De praful drumului Ca să poată purta în şa Suspinele oamenilor veniţi de departe În această câmpie de vise. Şi împleteam rugăciunile trimise la cer Ca nişte întrebări Vise curate şi calde Îmbrăţişau Culorile anotimpurilor. Oamenilor li se făcea dor de urmaşi. Logodnă a ierbii Cu ploile îndelung aşteptate Ca o mângâiere a depărtărilor…

Pavel Ferghete Pentru că vreau să comunic cu tine Nu spun cuvinte mari şi grele că nu-s cu racheta pe calea

REVISTA BOGDANIA

25

lactee printre stele ori în carul mic sau mare când tu eşti o eroare umană şi zvârcolirea ta de om e înflorire de pom sau nu cumva pe undeva-i vană, deşi nu e dracul aşa de negru cum îl cred oamenii? (prietenii şi duşmanii?!) că trebuie să scriu deşi pentru mine-i târziu însă vreau să vorbesc, să comunic omenesc, cu tine pe cont propriu să-mi explici: ce se întâmplă? de unde vine negura, aventura şi măsura, dar binele de unde ne vine şi-i mai social-uman, ca mine? de ce în recipiente mici, ca mine, sunt valorile tradiţionale adevărate? (nechibzuinţă de fecioară, c-atunci când vine mirele n-are untdelemn în candelă şi nimănui nu i-i milă de tine, că eşti tichiri-michiri şi pe nicăieri şi, ca nepăsarea mării şi pe drumuri, pieri după ce-l faci s-ajungă la bine, că ce mai înseamnă talent înmulţit, geoburi avantajoase şi haioase multe? ori că pianul pe trepte de bloc îl bubuim în jos cu lacrimi de Făt-Frumos? că dragostea nu-i cu sila şi doar Dumnezeu e cu mila… Lucian Gruia Şoselele, cele mai lungi cimitire

Deasupra şoselelor, cele mai lungi cimitire din istorie, Pluteşte pâcla albă a sufletelor celor Striviţi de autoturisme, tiruri, camioane, motociclete. Iată trupurile sfârtecate văitându-se Sub roţile maşinilor, lovite de parbrize, frânte pe capote. Corpurile astrale ale Doinei şi Ion Aldea Teodorovici Şi-au astâmpărat dorul de Eminescu; Grigore Vieru şi-a regăsit România reîntregită; Laura Stoica nu mai este actriţa grăbită; Alexandru Coşbuc urcă pe motocicletă Calea Raiului; Albert Camus a devenit mai impasibil decât Intrusul Său criminal şi absurd; Sufletele morţilor, la Podgorica, în Muntenegru Au rămas agăţate patruzeci de zile, De tufişurile şi buruienile stâncilor prăpastiei, Până când s-au înălţat la cer - O mare de bărbaţi, femei, copii Se revarsă deasupra şoferilor Tăindu-le beregatele, Umbrele călăilor şi victimelor devin un nor compact, O ceaţă prin care cerul se întunecă; Noaptea veşnică învăluie Şoselele, cele mai lungi cimitire din istorie, În care lumânările sunt farurile maşinilor. Oase, bare de protecţie contorsionate, lumânări, sânge. Şi ţipete, ţipete, veşnice ţipete!

Cenaclul „literar ing” din

Bucureşti Prof. Nicolae Vasile Dor Mereu, când dorm, te am în vis, când mă trezesc, te am în gând, deschid calculatorul tot sperând, ca de la tine să primesc, cât de curând, măcar un rând, măcar un rând!... Mereu, când pleci, mă doare-un gând, că nu eşti bine, că nu mai vii, aştept de la tine ceva, un mic semnal, cât de plăpând, măcar în gând, măcar în gând!... Să fiu cu tine, aş vrea să dorm, în somn pot deseori să zbor, să vin la tine, oriunde-ai fi, ca împreună să putem fi, cum mi-ai promis, măcar în vis, măcar în vis!... Cheia cerului Credeam că am tot Pământul pe umerii mei, aşa am trăit frumoşi ani, dar grei, şi dintr-o dată


26

ceva s-a întâmplat, cred că Dumnezeu s-a schimbat. El m-a iertat şi a luat totul din grija mea, simţeam că îmi pregăteşte ceva, ai apărut în viaţa mea. Aveai ceva ce mult îmi lipsea, ce-mi umplea gândul, îmi anima cântul, ce păreau sortite să rămână adormite. Ai adus cu tine iubire, ai adus cu tine mister, să încercăm să-l dezlegam împreună, sau rămâne cheia noastră spre cer. Cornelia Popescu Bucuria Pământului Macii cei roşii din roşul zămislit în pârg Ard în văpăi, din zori până-n amurg. Plăpânde esenţe, candele-n zări rozalii Sfinţesc lanurile cu pigmenţi rubinii. Cărbunii de tămâie încinşi în cupe de jar Ridică spre cer rugăciuni din câmpul-altar. Seminţele minuscule crescute din pluş Îşi ţes viitor laolaltă-n receptacul-căuş. Se coc şi visează în tihnă sub soare S-ajungă roşul cel mai pur la vara viitoare. Atunci vor dărui nestemate câmpului

Şi bucurii în ochi de vitralii Pământului. Cristian Mocanu Sonet Mă soarbe un cognac cu scorțișoară Dintr'un pahar dansând într'un picior Și mă vomează tandru pe covor, Când părul tău mă leagă de picioare Manciuriene icre mă degustă De pe felii cu pliuri, fără unt, Mânjit pe farfurii din Trapezunt Când glezna ta m'acoperă sub fustă Metafore mă scriu cu negre blancuri Pe rânduri ce se'ntind la infinit Cu petroglife'n alfabetul scit Și cu peceți de platină pe ancori - Au cine oare , cine m'a gândit Când ochii tăi mă des-visau prin ganguri ? Ovidiu Ţuţuianu Remember cu acrostih Generaţii, generaţii Reunite-n armonie, Oameni buni, de omenie Zi şi noapte-n transpiraţii Au produs, ca să primeşti Vara, iarna-n bătătură Energie şi căldură Şi cu grijă de natură! Toate-acestea se făcură In mijloc de Bucureşti ! Pastel cu acrostih La vârful brazilor cei mulţi,

Apune soarele sub munţi. Răsună văile de clopot, Uşor dă Dâmboviţa-n clocot. Ceru-i stelat , nici pic de nor, Apare luna în pridvor. Rămân în pace cu-al meu dor! Sorica Pacioga Seară de vară Ziua îşi lasă cortina… Soarele în mod discret Se retrage de pe scenă Şi-n îndepărtata zare Globul său, încet, dispare. Ca o umbră siderală Vălul serii se coboară Şi un nou tablou apare În culori deosebite, Aurite, poleite. Cerul porţile-şi deschide Şi pe bolta-mpărătească Mii de candele se anină Şi încep să strălucească. Luna, felinarul nopţii, Printre cetine de brazi Îşi strecoară câte-o rază Până-n apa de topaz. Sub beteala-i argintie, În fâneaţa din poiană Greierii dau un concert Şi-ntr-un joc de artificii Zboară-n aer licuricii. Sus pe culmile înalte Cu piscuri proptite-n cer, Capre negre stau de pază, Zarea toată o cercetează- Parcă-ar fi nişte străjeri. Victor Rotaru Credinţă şi speranţă Când decolez nu mă gândesc la mine

REVISTA BOGDANIA

27

Ci la ai mei care m-aşteaptă în prag. La blânda şi iubita mea nevastă Şi la copilul mult dorit şi drag. Eu plec acolo sus, spre zări senine; Cu „pasărea” născută din metal! Mă-ntreb, veni-voi sănătos pe Terra, Sau voi avea destinul lui Dedal. Adeseori mă simt imponderabil, Când manşa o îndrept către în jos; Cobor spre sol, urc iar spre cer albastru Şi totul pare-a fi un vis frumos! Mulţi pământeni privesc cum zboară „Şoimul” Între pământ şi cerul azuriu! Doar cel cu manşa-n ,mână cugetează: „Azi decolez, dar mâine mai sunt viu?” Singura mea speranţă este-n ceruri, La Bunul Dumnezeu Mare şi Sfânt! El m-a îndemnat să mă înalţ spre stele Şi tot el mă aduce pe pământ! Pilotul Înălţarea către aştri E ceva nedefinit! Zborul este o virtute... Un drum către infinit. Doar pilotul retrăieşte Orice clipă şi moment. După unii, după alţii Este-un om plin de talent!

Este adevărat amice... Astea-s vorbe cu mult rost! E normal ce lumea zice... Mă cunoşti pilot am fost! Sunt un om ca orişicare, Trăitor, nu semizeu! Numai c-am fost mai aproape de Prea Bunul Dumnezeu Amintiri de zburător Zborul spre cer a fost a mea voinţă De când copilăream în satul meu! Mă întrebam cuprins de neputinţă Voi reuşi cândva să zbor şi eu? După un timp, măsurător în toate, De altfel trecător pentru noi toţi... Am reuşit cu sârg şi sănătate Să fiu admis în şcoala de piloţi! Este magnific zborul către stele Când părăseşti betonul fumegând! Acesta a fost riscul vieţii mele Pe care mi-l asum, oricum, oricând! Astăzi privesc, tânjind cum zboară ,,Şoimul”, Dar anii nu-mi dau voie să mai zbor... Visez şi-acum, precum visează omul Că mă înalţ spre cerul ce-l ador!

Odă lui Eminescu

Un Eminescu nu va mai „apare” Nicicând! A fost un unic apărut! Ca o cometă s-a ivit sub soare Şi tot ca o cometă-a dispărut Gândea în versuri soarta omenirii, Avea previziuni de nedescris; Dar s-au găsit şi delatori de-ai firii, Să îl renege ca pe un proscris! Sunt mulţi imberbi, obraznici peste poate, Ce fără de ruşine-l ponegresc! Neruşinaţi „poeţi” mişcând din coate Se cred peste titanul românesc! Părerea mea vizează univocul… Voi, delatorii, spuneţi tot ce vreţi; De n-ar fi fost român, şi-ar fi- avut locul În panteonul marilor poeţi Carmen Mihai POVESTEA La începutul cuvintelor este Şi la începutul timpului; Acolo unde moartea încă Nu se simţise Şi nici minciuna Şi nici răutatea. Dar ce este mai surprinzător Este că nu seamănă Deloc cu începuturile obişnuite,


28

Căci omul se poate întâlni cu ea De fapt în orice moment, Dar nu ca şi cum ar urma Ca o consecinţă inevitabilă A unor acţiuni, cuvinte sau gânduri, Ci ca şi cum , punctual, Dintr-un loc spaţial şi temporal Numai de ea ştiut, Se dezvăluie, Dar nu în direcţia unor întâmplări obişnuite, Ci înspre altundeva. Şi nu e ca un vis sau ca o iluzie, Căci parcurgerea ei lasă urme de neşters, Ca orice realitate, palpabile, Şi apoi tot viitorul, Adică tot ceea ce devine real După clipa aceea, Nu seamănă cu ceea ce fusese înainte de ea, Ci se percepe Ca şi cum abia traversând-o Începe omul să poată pipăi Într-adevăr sensul tuturor Clipelor dar şi formelor Ce îi constituiseră experienţa Până atunci. Abia atunci devine conştient Că lumea, pentru a deveni adevăr Şi realitate, hrană şi înţelegere, Trebuie percepută din altă poziţie Şi din alt unghi, Care nu se poate confunda Niciodată cu obişnuinţa şi rutina. Dar ce ştiu eu despre Tine, Doamne? Doar că umpli cui vrei cu viaţă totul Şi îl laşi să vadă că ceea ce i se păruse că este De fapt era un desen sau o schemă , Poate nemincinoasă,

Dar sigur incompletă şi nevie, A obiectelor, oamenilor şi cuvintelor. Şi că Tu arăţi cui vrei Ce înseamnă că ceva respiră, Devenind astfel cineva. Că Tu chiar dai viaţă Şi că asta nu înseamnă Doar o devenire în spaţiu şi în timp, Ci şi întru Tine. Atunci am înţeles că Este posibil ca omul , cândva, Să reuşească de unul singur Să creeze tridimensionalitatea, Dar că omul şi lumea întreagă, Pentru a fi aşa cum sunt , Cu legăturile încrengănate dintre ele, Cu transmisiile de sens Şi de afecţiune Pe care totuşi omul nu le poate reproduce, Deşi le percepe şi chiar uneori Le înţelege, Toate acestea sunt mai mult decât atât. Omul, pentru a fi întreg, Trebuie să-şi descopere şi să-şi trăiască A patra dimensiune, Care e devenirea întru Tine. E foarte posibil ca omul Să-şi ducă toate clipele Şi să parcurgă toate spaţiile existenţei lui Fără Tine, Şi să i se pară , Şi totul să îi demonstreze logic Că trăieşte. Mintea omului A pierdut capacitatea De a percepe devenirea întru Tine De când a ales să vadă singură. Astfel că nimic logic Nu va putea nelinişti sufletul omului. Doar că , Sufletul este darul de curăţenie pe care

Tu îl pui în om de la naşterea lui Ca şi cum tot ce are de făcut Apoi omul De-a lungul existenţei lui Va fi să acorde în vreun fel Sufletul, care e de la Tine, Cu mintea, Care e moştenire a gândirii şi judecăţilor De până la el adunate în istorie. Iar într-o zi Poate afla că există şi un alt drum, Unde nu se mai sufocă Şi unde nu se mai simte Călcat în picioare, Căci nu mai este indiferenţă, Şi unde , deşi fiecare pare mult mai liber Şi mai adânc, Mult mai în el şi mult mai vizibil în ceilalţi, Totuşi , Poate pentru că brusc Descoperă că poate zbura, Eliberat de apăsarea nefirească A pământului, A propriei logici, Totuşi respiră nestingherit, Cumva chiar datorită sau chiar Mai mult întrucât îi descoperă şi pe ceilalţi Pe dinlăuntrul lor, Ca şi cum ar pătrunde neviolentând între graniţele lor, Cum şi în el se pătrunde nesimţindu-se violentat, Ci doar într-o necunoscută până acum Bucurie a nemaisingurătăţii, Neexplicabilă, dar Percepută ca pe o normalitate, Transformându-se totul astfel într-un acasă Niciodată aflat aşa, Căci nu mai este gândit, dorit, căutat Şi demonstrat logic…

REVISTA BOGDANIA

29

Epigrame Prof. Ing. Petre Valea

Festivalului ,,Romeo şi Julieta la Mizil’’ Ce-a căutat Julieta la Mizil? În vremurile noastre de criză Poate îşi dori să facă un copil, Zămisli...un festival cu miză. Primarului din Mizil O ştire bombă de cancan: Naş mare primarul Proşcan. La Mizil primesc verigheta, Miri, Romeo şi Julieta. Unui îndrăgostit visător Visând la june numai în ie Se bucura gândind abil Că dragoste la prima cheie, O găseşte doar la Mizil. Grigore Buga Zburătorilor Celor ce zboară către zare Din naştere cutezători, Le scriu, cu pana din dotare, Poveşti despre…aviatori! Bilanţ nostalgic Am muncit cinstit toţi anii Fără ca să mă gândesc, Că nu mi-ar ajunge banii Nici să mor…nici să trăiesc!

La vârsta-treia Când ai moliciunea-n oase Dispar clipele frumoase, Nu mai poţi face păcate Şi te rogi…de sănătate! Bunul vecin Pe vecin, ieri, l-am rugat, Să m-ajute la săpat; Însă mi-a răspuns fudul… Păi nu te-am săpat destul? Motivaţie Mă cutremur când se spune Că nu-s atent la contraste; Printre catrenele bune Se strecor şi …cele proaste! Constatare E ceva verificat, De ani şi ani; În pomul uscat, Nu dai cu…bolovani! Evoluţie: l-am văzut, ieri, pe Costel, în costum sobru de seară, şi atât plin de el, că…dădea pe dinafară! Eminesciană: Dintre-ale lumii înţelesuri, Vă spun dacă vreţi: Printre scriitori de versuri, Mai sunt şi poeţi!

Necazurile se opresc, Dar, doar Anul se-nnoiește, Oamenii, se învechesc! George Pătrăşcanu Caragiale actualul -De ce dai banii pe bilet Ca să vezi din nou Năpasta? Nu-i suficient ce teatru Îţi face-acasă nevasta?! Spirit de echipă Când începu şi el să scrie Un volum de poezie, Cu toţi atunci l-au ajutat S-ajungă în…anonimat! In vino veritas Că adevărul e în vin Îmi impune-o întrebare: Dac-o să mai beau puţin Îmi ajunge o…cărare?! La divorţ Ajungând la tribunal Amândoi au motivat: El, că ea nu are dotă, Ea, că el nu e….dotat! Epigrama Epigrama bate-o vântul Poate răsturna pământul. c-o singură precizare: să-ai pui şi un pic de sare!

Colegului Ion Romanescu Cu ani atâţia-n buletin: Aviator, poet, actor, Epigramist şi prozator, Mai poţi spune că eşti bătrân! Şi chiar de-a fost ceva, urgent, Tu ai răspuns, mereu: prezent!

Iar noi, din daci ori din romani, Îţi spunem, cu toţi: La mulţi ani! Realitate: Speranţa în suflet creşte,

Nu tot ce zboară…se mănâncă Frunză verde, de U.E. Mult a fost şi tot mai e… Corupţi au fost, şi mai sunt, încă, Nu tot ce…zboară, se mănâncă!...


30

Proză

Năstase Marin

Aproapele meu, aproapele tău…

Moto: „şi iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”

Ultimele clipe ale Bătrânului An zburau îngrozite de inerentul lui sfârşit. Nemilosul Timp îl târa, în ultima sa zi, ca pe un leş. Toate minutele şi secundele sale, ciufulite şi învineţite de atâta zbatere, ţipau tăcut în dispariţia lor. Pe mine şi pe celelalte miliarde de semeni ai mei de pe planeta Pământ nu ne impresiona deloc tragedia Bătrânului An, căruia îi curgeau lacrimile după clipele pierite în neantul Timpului. Degeaba ne privea îndurerat, reproşându-ne că în toate zilele vieţii lui ne-a dăruit atâtea clipe de fericire, de bucurii, atâtea dorinţe împlinite, atâtea… Nepăsarea planetară îl sfida şi îi arunca în obraz cioburi de pahare sparte, îl lovea în moalele capului cu petarde asurzitoare, îl şfichiuia cu pocnete de bice şi chiuituri de bucurie. Se veseleau că el, generosul care dăduse atâtea zile acestor obraznici nerecunoscători, pleacă, dispare în neant…Răutăcioşii nerecunoscători îi reproşau bătrânului muribund că le-a adus numai clipe de suferinţe, dezamăgiri, că le-a spulberat cele mai frumoase vise, că le-a făcut viaţa un calvar insuportabil, că i-a supărat rău de tot şi de aceea vor să scape cât mai repede de el. De aceea aşteptau cu nerăbdare să vină tânărul An Nou. Toţi credeau că numai acesta o să-i facă fericiţi, să le-mplinească el visele, că, tu, Bătrânule…hai, pleacă repede, dispari din viaţa

noastră! Iar bătrânul, în agonia lui, îi blestema: nenorociţilor, când vă veţi da seama că anul trăit a fost mai frumos decât cei care vor veni?

Degeaba se zvârcolea Bătrânul. Această scenă cadaverică din peisajul planetei, în mod ciudat, provocase o bucurie demențială. Toți deveniseră nerăbdători şi-i cereau Timpului să-i scoată leşul cât mai repede din tabloul vieţii lor. Rânjind, Timpul le satisfăcea dorinţa. Iar miliardele de indivizi planetari, lacomi de viaţă frumoasă, se pregăteau de gigantica petrecere…

Şi a venit noaptea sosirii Noului An! Pe Altarul Vieţilor Superioare, ale cetăţenilor planetei, Timpul sacrificase miliarde de vieţi inferioare, transformate în delicioase preparate culinare, spre satisfacerea infinitei pofte de petrecere „omenească”, într-un uriaş dezmăţ planetar, în care Bătrânul An moare şi Anul Nou soseşte triumfal, însoţit de urale şi chiote de bucurie.

Ce pocnete, ce bubuituri, ce jerbe multicolore, azvârlite-n străfundurile de întuneric ale cerului de canonada artificiilor!..Saltimbancul Timp, ca un adevărat magician, scotea din întunericul Viitorului său fulgurante sclipiri de speranţe, himerele viselor roz, care drogau miliardele de trăitori planetari. Era Revelionul,zeul modern al speranţelor omeneşti!..Uraaa!

Invitat de două fiinţe dragi, împreună cu soţia, am (pe)trecut şi eu Revelionul în apartamentul lor dintr-un bloc. În aşteptarea Noului An, ne-am trimis şi noi speranţele cu visele-n băţ, acolo, în gara Timpului, unde toate speranţele omenirii îl aşteptau cu flori pe tânărul ce promitea împlinirea lor. Nepăsător că Bătrânul An moare lângă mine, am început şi eu să chefuiesc cu cei dragi, înfruptându-mă din toate bunătăţile de pe masă, unde erau sacrificate de-a valma, curcani, pui de găină, peşti, purcei sau porci, toate pentru lacoma şi fantezista noastră poftă. Evident că le-am udat din belşug cu vin rozaliu şi urări de sănătate. Adică, sănătatea noastră, nu a fiinţelor ce urmau sacrificate pentru ea. Nicio urmă de

REVISTA BOGDANIA

31

(re)cunoştinţă faţă de anul muribund! Nicio clipă de mulţumire faţă de bunul Dumnezeu care ne-a dăruit în toate zilele anului trecut în neant, atâtea clipe de fericire şi bucurii! Eram preocupaţi doar de ghiftuirea noastră, la anul şi…la mulţi (cât mai mulţi) ani. Iar când a venit şi peste noi Anul Nou, în gâlgâieli de şampanie, ne-am drogat şi noi cu strălucirea himerelor roz, azvârlite-n hăurile cerului de eternul magician. Aşa am petrecut în extaz până târziu în noapte, când am plecat de la dragele noastre gazde, învăluiţi în aburii euforici de vise şi speranţe ale Noului An, abia sosit în viaţa noastră.

Însă, pe scara blocului, ne-am împiedicat de un tânăr frumos, trântit pe trepte, căzut şi el în extazul aburilor euforici de..aurolac. O clipă, numai o clipă, am fost derutat. Atât de aproape de noi, o fiinţă omenească se droga şi ea? Da! Numai că visele cele roz, el le căuta în punga generoasă de aurolac. Pentru că Timpul fusese zgârcit şi răutăcios cu acest nefericit tânăr. De ce nu i-a dăruit şi lui o mânuţă de vise din acel Viitor întunecat? De ce l-a persecutat, că avea de unde? Îmi spuneţi că nu este de vină Timpul? Să fie de vină chiar tânărul, care a preferat visele din pungă, celor sclipitoare de pe cer? Sau vinovaţi sunt cei din jurul lui, adică noi, cei care i-am lăsat libertatea să-şi aleagă visele? Doamne, cât de tânăr şi frumos este! Uite cum mai plâng speranţele celor care-l iubesc, cum îl mai bocesc! Chiar şi speranţele lui se zvârcolesc lângă el, plângându-l disperate, în acea muţenie a peştilor, încă vii, curăţaţi de solzi

Am încercat să mângâi disperatele speranţe din jurul lui, să le alin durerea, dar au sărit pe mine revoltate, reproşându-mi că eu sunt vinovat de ce i se-ntâmplă tânărului aurolac. Dar, cu ce v-am greşit stimate speranţe părăsite? Nici măcar nu-l cunosc pe dumnealui.

–Nu-l cunoşti? Cum ţi-ai permis să mănânci somon şi curcan, să bei şampanie, să benchetuieşti nepăsător şi egoist alături de dragul nostru, flămând şi părăsit de toţi cei ca tine, furându-i… Ho, că n-am furat nimic,

nimănui! Dimpotrivă, acest individ a intrat fraudulos în acest bloc, unde îşi permite să facă mizerie cu sticluţele şi pungile lui de aurolac. Pe deasupra, s-a trântit aici, să-mi blocheze trecerea mea în Noul An. Eee! Am să reclam la poliţie, să-l ducă…-Unde să-l ducă? sar furioase jignitele speranţe ale tânărului. Dacă te consideri un cetăţean onest şi bun creştin, ajută-l să-şi (re)găsească drumul şi pe noi, să nu-şi mai caute vise în mizeriile astea de pungi, că sunt vise mincinoase, care-i fac rău! Derutat, le-am răspuns bâlbâindu-mă: eu…nu pot…unde să-l?.. ce să-i fac?..El nu are părinţi… rude…prieteni?.. –Vezi bine că, nu! au răspuns toate speranţele-n cor, toţi l-au părăsit. Ai mai rămas doar tu, aproapele lui. –Cum, „aproapele”…lui? sar eu ofensat. De când sunt eu…-Păi, n-ai chefuit toată noaptea în apartamentul acesta, de unde ai ieşit? Eşti singurul aproape de el şi, nu vrei să-l ajuţi! Eee! (iar m-am supărat), cine credeţi voi că sunt? Instituţie de vindecare a drogaţilor?

Asta-i treaba autorităţilor, mă rog…a statului, căruia îi plătesc impozite să mă scape de aceste specimene, să-i strângă din…apropierea mea, ca să mă simt şi eu un cetăţean onorabil, stimate speranţe spulberate-n neant! Păi, dacă m-aş apuca eu să adun toţi drogaţii din jurul meu, toţi disperaţii şi azvârliţii de…soartă, ce să fac cu ei, că sunt din ce în ce mai mulţi. –Dar noi nu ţi-am spus să-i strângi pe toţi, ci să ajuţi pe cel din faţa ta, care este atât de aproape de tine. Aproapele tău, aurolacul!

Vă închipuiţi că speranţele tânărului îmi tulburaseră conştiinţa şi-mi blocaseră orice urmă de luciditate. Pe moment, mi-a venit stupida idee să-l ridic şi să-l iau acasă la mine (eram cu maşina). Îmi ziceam că voi încerca să-l dezvăţ ca să caute visele în sticluţele alea împrăştiate în jurul lui. Şi pe urmă, să-i spun că şi eu mă droghez, dar cu visele bombon din pălăria Timpului iluzionist.

În aşteptarea realizării lor, să ne-apucăm să facem ceva cu viaţa noastră. Fugi d-aici cu prostiile, mi-a şoptit soţia, hai acasă mai repede,


32

că mor de somn! Nu-l vezi cât de fericit este? De ce vrei să-i furi visele?

M-am uitat la el…mă privea, zâmbind visător…De fapt, privirea lui trecea dincolo de mine, în paradisul fericirii lui, unde plutea pe deasupra murdăriilor noastre, ale cetăţenilor onorabili, ai acestei scârbavnice planete. Cu inima strânsă, am sărit peste el, aşa cum sărisem şi peste cadavrul Bătrânului An. Era cursa cu obstacole de la răscrucea anilor. În zadar plângeau nişte speranţe părăsite pe treptele vieţii. Nepăsător şi rece am ajuns acasă. Mi-am amăgit conştiinţa îndurerată cu motive puerile, că ce-am făcut, am făcut bine. Mulţumit de „argumentele” pledoariei mele, am încercat să adorm liniştit, fiind frânt de oboseală. N-apuc să plutesc în apele lui moş Ene, că nişte urlete înfiorătoare din apartamentul vecin m-au scos din această plăcută plutire. Vaietele de alături îmi zdrobeau creierii, ca nişte ciocane. Soţia, năucită şi ea, mă roagă aproape plângând: vezi ce se-ntâmplă alături! Mormăind, m-am îmbrăcat şi m-am dus acolo. Mi-a deschis vecina, plângând disperată: bine că ai venit , vecine! Al meu, toată noaptea a urlat de durere. O escară cronică îi macină oasele. A mai suportat el, ca să nu deranjăm vecinii, dar în noaptea asta, parcă a căzut în cazanele cu smoală ale iadului. Vă rog să ne iertaţi de deranj. N-am vrut să…

-Lasă, vecină! Când omul este în suferinţă, mai contează deranjul? Spuneţi-mi, cu ce să vă ajut? Off! Cu ce să ne ajuţi? V-am stricat petrecerea sau somnul? Ce să facem, că aseară am sunat la Salvare şi…-N-a venit? –Ba, a venit, însă n-a vrut să-l ia, cică, în noaptea asta, toată lumea chefuieşte, că este puţin probabil să-l interneze, că n-are cine să-l consulte şi să-l trateze. –Trebuia să insistaţi şi, dacă personalul de gardă nu voiau să-l interneze, veneaţi înapoi cu Salvarea. –Cum să mai venim, că Salvarea nu ne aştepta. –Chemaţi altă salvare. Biata vecină a oftat din nou. –Eh, ne-a spus că, de la spital nu au voie să ducă acasă pacientul bolnav, că aşa au regulamentul. –Nu-i nimic, încerc eu să găsesc o

soluţie, chemaţi un taxi. Iar a oftat vecina. –Uşor de zis, dar omul meu nu poate fi dus pe jos până la un taxi şi nici nu poate să stea decât culcat. Şi-aşa ţipă de durere. Am mai încercat eu să pomenesc de ceva unguente, s-o încurajez, că…până la urmă se va face bine, că o să treacă şi prin încercarea asta, că…dar vecina mi-a retezat orice urmă de încurajare, mai ales că ţipetele de durere ale soţului se intensificaseră. –Lasă vecine…Mulţumim pentru grijă şi vă rog nu vă supăraţi că vă deranjăm tocmai în noaptea asta! Am mormăit un „noapte bună!” cât mai încet ca să nu audă vecina şi am ieşit repede. Eram distrus că-i las în ghearele suferinţei, că nu pot să le dau nici cea mai mică fărâmă de ajutor, că i-am lăsat să intre în noul an cu speranţele ucise. Mă simţeam vinovat faţă de aproapele meu, care se zbătea alături…De celălalt, uitasem complet. Şi mă gândeam că, totuşi, îi iubeam pe amândoi. Doamne, învaţă-mă ce să fac pentru ei, ca să am dreptul la împlinirea speranţelor mele în noul an? Doar să mă rog şi să-i las în grija Ta?

Stan Andrei

IZBÂNDA ȘCHIOAPĂ

- Asfințitul, în ultima vreme, se dă în vânt după isprăvi care mai de care mai pe gustul haitelor, murmură oamenii încet, pe ulițe, ca și gârla care dă ocol satului, pe lângă „drumul de centură”.

- Acum se bucură că a sosit mai înainte, încolțit de izbânda șchioapă din satul vecin, se zburlește ironic nea Victor.

- Are obrajii roșii-trandafirii, de câtă fugă a tras, numai ca să fie punctual la întâlnirea cu ceasul cel rău! îngână bătrâna de lângă pod, năucită de cele ce amenință lumea.

- Cine știe cui îi mai face legământ cu eternitatea! zice, mai mult pentru el decât pentru alții, învățătorul satului.

- Ce să facă și el, vorbește simplu, vrând să nu pătimească, profesorul de limba română. Plutește între succese, declin și provocări. Stăruie însă într-o batjocură ascunsă. Că de-aceea e apus. Să stingă lumina în orice bătătură.

REVISTA BOGDANIA

33

Iaca, acum a venit să ia și gospodăria lui Marin. Mare scofală! O curte țărănească. Nici mare, nici mică. Atât cât să încapă în ea și plantele, și animalele și atelajele trebuincioase: căruță, plug, grapă, boroană… Ce lipsește, la prima vedere, se poate număra pe degetele de la o mână. Pentru amănunte, poate mai trebuie și degetele celeilalte mâini. Însă mâinile au altă treabă. De cum deschid poarta, se autoobligă să se prefacă în tron, când pentru băiat, când pentru fată. Singura obișnuință pe care n-ar vrea s-o prăpădească niciodată. Țăranul și-a dorit cu toată verdeața inimii sale să aibă copiii mai înalți decât el. În sărăcia sa, lumina curată s-a arătat, călăuzitoare s-a făgăduit și așezare de pași hotărâți a turnat.

Numai că, în ziua aceea de iunie, proprietarul a trântit poarta și a trecut pe lângă copii, fără niciun semn de dragoste revărsată. Lovite de mirare, vlăstarele s-au retras la joaca lor. Marin s-a așezat la locul său, pe pragul ușii, față-n față cu Măria-Sa, Soarele.

Se priveau în taină. Fiecare avea demnitatea lui. Umilința, de parcă nici n-ar fi avut parte de ea vreodată, creștea un măr care nu-i chema la dialog. Să i se confeseze, nu. Considera că mărturisirile trebuie să aibă în preajmă altar sau preot. Să-l roage prietenește pentru a-l sări la „măturat”, nu. Era bărbat. Să i se împotrivească, așa cum știa el, cu tăietura fulgerului din ochi, nici atâta. Știa să respecte diferențele. Acesta însă îi arunca săgeți din ce în ce mai închise la culoare și își crescu atât de mult trupul, încât omul simțea că astrul voia să-l înghită cu toată agoniseala, înainte de a trece către partea cealaltă de lume. Marin, însă, cu o traistă de amărăciune în suflet, privind când spre asfințit, când spre copii, aștepta persoana potrivită în poala căreia să descarce povara de pelin, împlinită sălbatic pe dealul inimii sale.

- Măi nevastă, pe unde ești? Am pentru tine, mai degrabă pentru amândoi, cea mai tristă dintre vești.

De nicăieri, niciun răspuns. Nevasta parcă își împachetase auzul ca

să-l scutească de zvonuri amare. Era vremea lor. Se simțea asta în toată vatra satului. Ba-n toată țara. Peste tot, scânteile izbândii roșii. Te întâlneai pe orișicare uliță cu bărbați și femei, servind pe lângă brânzoaice adevărate și minciunele. Mergeau de minune odată cu ele văicărelile, clevetirile, gogoșile, fleacurile, amenințările cu sâmburi tari. Din când în când se

pomenea de ochiul destinului. Unii îl vedeau lăcrimând. Alții îl pricepeau țapul ispășitor pentru tot ceea ce se înfiripa oarecum pe nedrept în comunitatea lor.

Doamne, ferește-ne de rău! era cea mai simplă rugăciune rostită aproape de fiecare sătean. Unii credeau că tocmai suferințele la care erau supuși îi ajuta să-l înțeleagă mai bine pe Iisus. Salcâmii, la vremea asta, le ofereau doar ghimpii. Drumurile, numai scaieții.

Visurile ajunseseră grenade. Râsul se subțiase atât de mult încât a căzut ca iarba arsă de secetă. Nu era altceva decât vânt, furtună, grindină și misionari speciali însărcinați să semene avânt socialist.

Sprijinit în durerea sa, Marin aduna, printre oftaturi și înjurături în sine, tot felul de imagini năstrușnice. Îi picau din senin, în timp ce mâinile dezghiocau păstăile asfințitului. Un docar cu doi cai murgi, mari, pe măsura președintelui de colectivă. Un păgubaș care privește spre hoț doar cu un colț de ochi ca să nu-l nădușească necazul. Un grajd mare, pe deal, cu nechezatul cailor satului, întărâtați că au fost luați cu anasâna de lângă stăpânii lor dintâi și un grajd mic și acela gol, ba nu, plin cu amintirea animalului care era mândrețea gospodăriei. Un copil plângând până la prăpădenie că a rămas fără de sufletul de care se atașase ca omida cea mică de frunza cea mare a viței de vie. O curte în care își întinde brațele a victorie caracatița socialismului. Un altar pe care ard laolaltă gândurile complicate ale celor cu funcții noi, necunoscute în istoria satului, și frământările cât elefantul, din inima cât puricele, ale oamenilor sortiți belelelor și bunei-credințe. Și imaginile curgeau ca într-un film. Era clar că în prim-plan apărea Marin trăind o zi, două, nouă, de plumb, închegate din înfrângeri, risipiri, fierbințeli și tulburări. Aerul avea ceva anume, nu știa ce, dar simțea că îl dobora. Ce-l mai însuflețea și-l ținea drept era cântecul subțire dar răcoros al celor doi copii care mai toată ziua lucrau în pământul galben, adus pentru lipitul casei, ce altceva decât o gospodărie în miniatură: casa cu paturi, mese, scaune, bucătărie, grădină, curte, animale, grajduri, căruță, cal… „De n-ar fi copiii ăștia să altoiască la loc ce alții vin să-ți ia ca lupii pe vreme de iarnă… Flămânzi,măi! Ai dracului de flămânzi!” își cocoloșește Marin câte-un gând. „Doamne, cum se mai înnegrește sufletul nostru!”


34

- Măi femeie, hai să-ți dau din durerea mea! Cu împrumut sau pe degeaba, tot una e! Dar poate-mi va fi și mie mai ușor. Prea tare m-a îngenuncheat șoapta lui Stan B. Roșca. Taie-mi funia încordării! Mă vlăguiește schija grenadei aruncate asupra bătăturii noastre.

- Dacă-i coaptă bine minciuna sau de… felia de viață, servește-mi-o! Altfel, arunc-o porumbeilor. În neștiința lor… Dar să știi că nici ei nu-s naivi pe cât par. Nu înghit orice și în nici un caz gorgoaze. Iar țăranul, cât e el de în afară, nu azvârle-n gură mămăliga istoriei, dacă nu-i bine fiartă sau bine mestecată. Doar asta-i specialitatea lui. Și-o face fără cocoloașe, ceva bun, cozonac, dacă vrei.

- Ce tot îndrugi acolo, femeie? Tu nu-ți dai seama ce-i cu mine, ce-i cu noi! Lasă-mă cu filozofia ta! Aici, acum, e necaz mare. Vino mai aproape să-ți șoptesc! Ăștia cu colhozul lor vor să ne ia calul pentru docar. Să aibă președintele cal mare, că și el e acum om mare.

Nevasta a înțepenit. Guraliva de mai înainte a ajuns muta de acum. Doamne, cum se mai transformă omul! S-a așezat, tăcând,pe pietroiul de lângă prag. Avea și ea acum aceeași țintă a privirii: asfințitul. Nu se putea ghici deloc ce era în sufletul acestei femei, de altfel curajoasă și de neînduplecat.

Nu știu cât de moale a fost șoapta, dar băiețelul a auzit tot și ca un pui de vrabie care se simte în pericol, iute se repede la cuib. Și a căzut pe prag, între cei doi părinți, lipit de tată. Se uita în ochii tăticului său cu nădejdea că acesta va găsi în apele privirii sale simple și candide doctoria cea mai bună pentru tulburarea care, ca o molimă, îl prindea și pe el.

- Cum, tăticule, să ne ia căluțul nostru mare?

- Taci! Taci, fecioraș!... Și nu mai putu să dumice vreun cuvânt. Înghițea oftat după oftat, ca pe o gogoașă după altă gogoașă, prăjitura de veacuri a țăranului român. Băiatul a prins gama și a început să cânte în același la minor. Lacrimă. După lacrimă două cuvinte obsesiv repetate, ca două motive geometrice într-o friză: „căluțul nostru!”, „căluțul nostru!”. Și iar lacrimă. De pe trambulina plânsului a sărit spre gard, a luat un băț de salcâm și a răcnit cât l-au ținut puterile:

- Să intre cineva în curte și să pună mâna pe căluț. Îi dau peste mâini și la cotonoage până spune că n-a avut noroc. În împărăția noastră nu intră nimeni. Iar dacă pune piciorul dă de mine.

Pentru ce-o să-i fac o să plângă și acela cum plângem noi acum. Nu mai ofta, tăticul meu drag, că eu dau cu bățul în ei!

Marin a zâmbit. A făcut palmele tron și l-a așezat pe copilaș în el. Apoi, l-a

ridicat cât a putut de mult, zicând: „Făt-Frumosul tatii, frumos și viteaz!” S-au îndreptat spre cal. A dat să-l vadă, mai bine să se privească ochi în ochi. Și calul, înțelegându-i durerea și intenția, a întors capul spre ei. Numai că omul a gemut o dată de s-au zguduit plămânii întrânsul. Și repede a ieșit din grajd. Nu i-a mai trebuit nici animal, nici copil. A trântit poarta după el și dus a fost. Mergea pe drum… Ba nu mergea. Se bălăbănea de năuc ce era. Nu vedea oamenii, nu auzea păsările ciripind înainte de culcare. Nu știa ce nume purta ziua asta blestemată. Voia să ajungă mai repede în parcul din centrul satului, acolo unde oamenii bătrâni alcătuiau ediția zilnică a radioului fără aparat. Voia să se convingă că știrea suflată personal de către prietenul său se confirmă, o mai știu și alții. Bănuit că lucrul acesta îl mirosea Marin, ceilalți se scotoceau prin buzunare, aruncau o uitătură iscoditoare și se pierdeau într-o oarecare cumințenie. Marin s-a simțit în plus. Ceva îi spunea în adâncul său că o fugară știre despre el s-a scurs mai înainte de a fi moșită. Nașul cel bătrân al său, într-un moment de clevetire pe ton ridicat, i-a șoptit: „în două zile docaru-i isprăvit și gata și calul tău.”

Trăsnetul a căzut ca din senin și Marin a mormăit un bună seara șters, a apucat drumul înapoi și… dă-i viteză. Nu putea băga scânteie în bujie, dar rostea rugăciune de ajutor și băga puncte în planul de acțiune. Concomitent cu mintea, îi mergea mâna dreaptă a hotărâre, a opunere, a schimbare de plan, a luare de alte decizii…

Doamne, nici el nu-și mai dădea seama ce-i pe dedesubt și dacă timpul îi ajunge să facă împlinire gândurilor, mai mult dezbinate decât adunate. Nela, nevasta, îl aștepta în poartă, cu ochii cât ceapa.

- Vine furtuna, măi femeie! S-a clocit bine ce-am auzit și în două zile apar puii.

- Ce pui? - Puii de… Lasă-mă, nu știu care pasăre

poate să înhațe prada cea mai mare. Eu iau calul și-n noaptea asta am și plecat la Râmnicu Sărat, la târg.

REVISTA BOGDANIA

35

- Nu ești sănătos! Dar dacă-i numai o părere?

- Și de-o fi cum zici tu, nu ni-l ia poimâine. Dar când nu s-o mai putea arunca năduful și-or ceda creierii, ne-or obliga să-l ducem cu mâinile noastre la colectiv. Nu, mai bine mor decât să-l dau lor. E mai cu rost cum spun eu, mai ales că acesta-i și sfatul lui Dumnezeu: îl vând pe drăgălașul, cumpăr o mârțoagă iar cu banii rămași mai lungim zilele sau mai facem ceva la casă.

- Și când or vedea mârțoaga? - Acesta e. Nu i-am mai dat mâncare și a

slăbit. Dar în felul acesta mai curge și peste trupurile noastre măcar o parte din bucuria luminii. Și e bine s-o adunăm și s-o păstrăm că s-ar putea să nu ne mai întâlnim cu ea.

- La câte ciori zgârie cerul gândirii tale, s-ar putea să cânte doar cucuvelele aici, nu lumina.

- Taci odată, măi femeie! Și nu mai cobi atâta. Ești în stare să opărești iarba toată pentru un pui de iasomie. De parcă, verdele n-ar fi bun. Vrei numai alb, alb. Adevăr și nimic altceva.

Zis și făcut. S-a spălat omul, s-a primenit cu schimburi curate, a mâncat mai mult amintiri decât bucate gătite și, după ce s-a înnoptat bine iar lumea a ajuns sub plapumă, și-a pupat copiii adormiți deja. A scos calul din grajd, a făcut semnul crucii deodată cu un „Doamne-ajută!” și a ieșit prin spatele curții, unde câmpul căzuse și el de-atâta oboseală de hrănit cerealele însămânțate pe el. Nevasta, în urmă, a închis fără zgomot poarta și s-a îndreptat plângând spre casă.

O rodeau vremurile pe care le trăia cu asprime pentru că împrumutaseră ceva din aspectul frunzelor de ciulini. De fapt, la obiect, două erau motivele:

- N-am avut timp să mă gândesc prea mult la cal, să-l mângâi, să-l înfășor în mătasea unor cuvinte mereu amânate, să-mi iau rămas bun de la el, de la cel care ne-a cărat agoniseala de până atunci, dar și amărăciunea că viața nu-i precum laleaua cea albă pe care o-grijesc cu-atâta drag. Iar în al doilea rând,grija față de bărbatul meu. Bun, rău, așa cum mi l-a dat Dumnezeu, dar… plecat în necunoscut.

Întrebări, nedumeriri, căințe, rugăciuni se adunau și se risipeau cu iuțeala fulgerului. Cum i-o fi drumul? Să nu-l atace vreun neisprăvit, să-l omoare și să-i ia animalul!

Să nu-l fi recunoscut careva și să-l pârască… și să vezi apoi anchete, procuratură, miliție, procese… Doamne ferește! Erau rugăciunile femeii îngrozite, înspăimântate, care toată noaptea i-a privegheat drumul de la distanță, neputând închide un ochi. Aștepta ivirea zorilor ca pe altceva și se ruga să nu bată nimeni în poartă în ziua aceea. De fapt, a făcut mai mult treabă prin casă, de teamă să nu dea față în față cu cineva și s-o întrebe de ce are ochii cârpiți de nesomn, sau unde-i este bărbatul, că tare urât și greu îi era să spună o minciună. Dumnezeu i-a fost alături, după cum a fost și lângă Marin. „Dumnezeu nu-l lasă pe om la necaz dacă vede apele curate în familia sa.” ne zicea mereu mama, cu nădejdea că vom avea grijă să nu le tulburăm cu bună știință niciodată. Și ce l-a ajutat. În zori a fost la Râmnic, după o noapte în care a fost mai tare ca niciodată. A avut un curaj nebun. A pus sufletul pe jarul deznădejdii, dar nu l-a părpălit. „Nu știu dacă nu cumva călătoria asta a fost pariul meu cu viața sau cu fericirea!”, adăuga tata când povestea, plin de el, isprava aceasta.

La târg, ca la târg. Lume amestecată. Lume peste măsură de mișcată. Cerere și ofertă. Bun simț și mofturi. Ochi aruncați pentru schimbări de orizont. Doar așa a dat de cumnata sa Lina, o femeie cât muntele și pricepută ceas la negustorie. Ea i-a fost și sfătuitor și complice și martor în afacerea de dimineață, grăbită de asfințitul necruțător din zilele trecute. L-a dat pe Drăgălașul său unui cetățean necunoscut din Bisoca, după ce l-a mai pupat odată și l-a trecut dincolo de cortina de lacrimi. „Ia-l înapoi dacă nu mi-l dai cu toată inima!”, a zis cam trist cumpărătorul. „Mai bine la un om cu suflet de creștin decât la ateii de comuniști!”, a închis târgul Marin, întors în sens invers. De la un vânzător din Dumitrești s-a pricopsit cu o mârțoagă. Nici el nu știa ce trăia.

Jumătate plângea, jumătate râdea. „Din ce poveste-s coborât, Doamne? Doar tu m-ai învățat să fac asta. Ajută-mă până la sfârșit! Dă-mi zile și libertate cât să pot face o istorie orală, că mi-i greu a face una scrisă, a înființării nenorocitului de colectiv la noi în sat! Fapta mea e chiar de poveste și bine ar fi dacă s-ar găsi cineva s-o scrie pe undeva. Iartă-mi, Doamne, îndrăzneala! Cum să ajung eu, un neica nimeni, eroul unei cărți, numai pentru faptul că am ticluit


36

un șiretlic? Dar stai să vezi dacă îmi ies cărțile cum trebuie până la sfârșit.”

A stat toată ziua în Râmnic. La asfințitul soarelui, a pornit cu mârțoaga sa spre Galbenu. Dosise bine, după cum zicea el, bruma de bani câștigați. A venit mai mult pe jos, pe lângă animal, de teamă că spinarea acestuia nu l-ar fi ținut.

- Măi, măi, măi! Ce nătărău am putut să fiu! Ca prostul din poveste care a dat o pereche de boi pe o pungă goală. Și boii nu erau ai lui. Dar ce? Drăgălașul mai era al meu, dacă era menit pentru docarul președintelui?

Și totuși, hoților așa le trebuie. Să se învețe minte: ce-i al omului, al omului să rămână, că de aia-i proprietar. Mama lor de tâlhari! Mai o înjurătură, mai o rugăciune de iertare, mai o frângere de gânduri și drumul se împuțină de tot când noaptea deșertase toate butoaiele cu smoală peste pământ.

Nevasta nu mai știa să vorbească dar știa să meargă până la poarta din spatele curții, cu aceeași teamă pe care o au pruncii care învață să pășească. Și, ca un făcut, au dat nas în nas, fiecare având un sentiment ciudat. Nu și-au zis nimic. Poarta s-a deschis. Omul a tras calul care nu voia să intre. Noroc că nu a dat niciun nechezat. Când a ajuns în grajd, calul a căzut. Spaima că se va sfârși imediat s-a înmulțit în amândoi.

- Marine, unde ai să-l îngropi? Și ce le spui ăstora? Alegi-sar praful de ei! Uite-așa te umpli de păcate. Ceva mai bun n-ai găsit și tu?

- Acesta-i ce trebuie să le dăm lor. Și nu mai vreau să înjur că i-am blagoslovit destul azi. Iar acesta-i ce trebuie să fie al nostru, rosti cu o oarecare mândrie dar și cu teamă, în timp ce-i puse în palmă bănuții rămași din așa zisa lor afacere. Se uitau unul la celălalt. Nu spuneau nimic. De piatră să fi fost și tot s-ar fi auzit ceva. Niciun gest nu scrijela aerul dintre ei.

- Hai în casă, măi femeie, să murim ca oamenii, dacă o fi să ne prăpădim din asta! Și-au căzut în pat ca morți, gândind la prisosul de bănuți din casa lor. „Ce-o să facem cu ei?”

A doua zi, spre seară, tot în asfințit, fratele lui Marin, profesorul de limba română, membru în comisia de colectivizare, a venit inflamat rău de către președintele de colectiv ca să-l certe pentru isprava făcută. Deja se aflase. Fratele a fost condamnat pentru că el i-ar fi

suflat despre intenția de a i se lua calul pentru docar. Problema care-i frământa era că nu se mai găsea în toată comuna un cal cu așa talie. Profesorul trebuia sancționat și obligat să caute animal pe măsura celui dispărut. - Nici nu-ți dai seama ce rău mi-ai făcut! Nici să nu te mai văd! De azi nu mai suntem frați.

- Dar dacă tu erai în locul meu, ce-ai fi făcut?

- Nu știu. Dar e bine ca eu să mă pomenesc cu niște tinichele de coadă? Să nu pot promova? Urmăresc și eu postul de director al școlii. Și cearta a continuat, fiecare susținându-și punctul de vedere, până când profesorul, mai scund în vârstă dar mai înalt în studii, a decis, gândind la viitorul său, că e mai bine să piardă un frate. Până la urmă, n-a fost sancționat și funcția de director a ocupat, dar cu fratele a rămas certat. Și de ce? Și pentru ce?

A mers vorbă prin sat vreo câteva zile despre târgul lui Marin. Unii îl lăudau pentru

asemenea curaj. Alții, pentru inteligenta hotărâre. Alții pentru isteața escrocherie. Lingușitorii:

- Să-l lase pe tovarășul președinte fără cal la docar? Să-i fie rușine! Să-l bage la pușcărie! Ce crede Marin, că rămâne nepedepsit?

Însă, Marin și Nela, au rămas în sat, îngenuncheați ca și ceilalți, muncind la G. A. C., apoi la C. A. P. Erau ca doi salcâmi. Salcâmii se protejează singuri. Cei doi soți găsiseră puterea să se sprijine unul pe altul sau fiecare în sinele cultivat frumos de părinții lor. Aveau inimă verde și flori albe și parfumate. Iată de ce se rostogolea iubirea oamenilor și a lui Dumnezeu asupra lor. Aveau țepi, nu oricum, ci cu rost. Iată de ce nu s-au apropiat de ei oamenii fără de virtuți. Drepți au privit asfințitul totdeauna și drepți au primit asfințitul cel din urmă. În centrul acestuia și-n inima lor, Drăgălașul, mare cât pentru o statuie ecvestră.

- Dragostea de asfințit e o taină mare, zice feciorul, când deșiră povestea vieții părinților săi de pe mosorul…

Andreea Violeta Bobe

Studentă la Universitatea „Dunărea de Jos”-Galaţi

REVISTA BOGDANIA

37

Delirul

George mânca de rupea pământul, iar în jurul lui dansau balerinele îmbrăcate în culori pastelate cu ursuleți de pluș în brațe. Pe masă sticla de coniac jumătate goală, jumătate plină stătea ca un bibelou scump cumpărat de la antichități. Fumul de țigară ieșea din nările scorțoase ale lui George, iar mustățile lui se legănau odată cu mișcările buzei uscate. Cutia cu trabucuri ședea tolănită pe covorul persan din sufragerie. Fetele nostime dansau după muzica pe care Toader o cânta la tobele tribale. Ca niște spirite dezlănțuite dansatoarele făcură o horă sălbatică în jurul lui George, care deja amețise de la cinci pahare de băutură. Toader simți că-l cuprinde moleșeala și adormi cu fața-n portativ. Miruna cea mai tânără dintre toți petrecăreții îl luă pe bețivul euforic de mâna stângă și-l duse-n balconul care dă spre stradă. Balerina își linse buzele cu poftă, apoi îl mușcă pe George de lobul urechii cu minunatele ei piersici rozalii. Acesta bucuros de insistențele tinerei zâmbi șăgalnic și scoase din sacou un mic ineluș. Miruna văzând micuța bijuterie roşi de uimire în timp ce mustăciosul râdea cu gura până la urechi.

- Coniță, strigă el cu glasul răgușit, inelul ăsta l-am luat când am fost la București cu trenul. Acest mic obiect a aparținut unui boier pe vremea domniilor fanariote și mi-am vândut pământul ca să-l cumpăr. Vezi tu frumusețea asta mică? Am să i-o dau fiicei mele mai mari. Ea e unica mea comoară și-mi doresc tot ceea ce-i mai bine în viață pentru ea. Îmi pare așa rău că nimeni nu o bagă și pe ea în seamă și mi se rupe sufletul când o văd tristă sub stejarul nostru. Când era mică eu mă jucam cu ea spunându-i că acolo va veni un prinț care-mi va cere mâna ei. Pe atunci credeam că spusele mele sunt doar povești, dar acum văd că ea chiar s-a bazat pe vorbele mele și suferă că nimeni nu o bagă-n seamă. Nu înțeleg de ce! Are aproape patruzeci de ani și nu s-a realizat. A făcut literele, e

bogată, are afaceri în Brașov și Sibiu, are câteva case în sudul Franței, dar nu-i îndeajuns. Ști ce-i lipseşte? George se opri din vorbit, mai luă o gură de coniac, apoi începu cu un glas și mai răgușit: Îi lipsește o familie, iar eu nu voi avea nepoți care să-mi poarte sângele peste veacuri. Ști cât de greu e pentru un părinte care a realizat atâtea în viață să-și vadă unicul copil viu eșuând? Dintr-o dată George izbucnind într-un hohot de plâns.

Miruna se uită cu ochii înlăcrimați la bietul bătrân care-și plânge de milă, beat, afumat ca o bucată mare de slănină, apoi fugi supărată din fastuosul balcon îndreptându-se spre camera cu instrumente. În urma ei aburi de iasomie și lavandă se împrăștiau ca un mister în drumurile străbătute de întunericul nopții. Eșarfa ei lila-violet căzu pe covorul persan printre trabucurile și paharele mânjite de coniac. Între timp Toader se trezi din somn amețit de aburii alcoolului . Recita din volumul din mâna stângă, de Faust, dansând pe muzica jazz care răsuna din toate părţile. George își reveni din plâns și plecă să o găsească pe tânără căreia i-a simțit buzele cărnoase răsfirându-se pe urechea lui îmbătrânită. Dintr-o dată simți că se rătăcise; nu mai cunoștea casa, iar salonul cu băutură dispăruse, petrecăreții la fel. Casa deveni un loc necunoscut, parcă ireal, din altă lume. Pereții vibrau de voci ascuțite, mobila se cutremură gemând, ferestrele se blocaseră și aerul se făcu sufocant. George mergea prin coridoarele străine strigând în gura mare.

Nimeni nu-i răspundea, doar o oglindă într-un colț cenușiu strălucea ademenitoare. Bărbatul se îndreptă spre ea. Ajuns în dreptul ei exclamă:" Nu se poate! Arăt exact ca în tinerețe." Alergă ce mai alergă, iar în fundul unui coridor lucea o lumânare lângă statuia lui Hecate. Dedesubtul ei aceeași oglindă în care se privise adineaori era mânjită de sânge. Se uită din nou în ea și o văzu pe Aglaia, fata lui cea mare dansând cu Miruna și celelalte balerine. Toader zăcea mort pe podea cu țeasta spartă, iar sângele îi curgea peste "Faust" prelingându-se pe covorul persan. Miruna cu ochii migdalați o mușcă pe Aglaia de ureche, iar femeia leșină zâmbind. George strigă din gură de șarpe distrugând blestematul obiect în mii de bucăți. Cu mâinile mânjite de ceară azvârli statuia zeiței


38

în perete spărgându-l. Nervos își scoase bricheta și o sticlă de coniac din sacou.

Turnă băutură peste tot holu’ și dădu foc casei. Lărgi găuroiul din perete și fugea nebun de nu știa ce-i cu el. Casa ardea ca o torţă imensă în miez de noapte și George alergă urlând în pădure până când umbra-i dispăru printre copaci.

Emanoil Toma

Invazia Conştiinţa partinică a lui Califu izvora din năpârlirea sa şi în racolarea lui de către Muhem în PENT, aşa că insinuarea sau proasta inspiraţie a lui Stănoagă de a-i sugera o posibilă realitate, l-au scos pe Califu din sărite. Ştia precis că vrea să ajungă un cineva mare şi mai mare. Şi se folosea de orice. De orice manifestare care ar fi putut fi mediatizată; trafica influenţe, oferea show-uri radiotelevizate, aşa cum oferise când, în urma recomandării lui Muhem, a fost primit în partid. Trimisese biroului organizaţiei califatane, cu o zi înainte, cele necesare ce aveau menirea să influenţeze pozitiv hotărârea acestuia, iar în ziua primirii nu se dusese îmbrăcat la costum, nu la patru ace, dar nici măcar aşa cum ar ieşi omul pe stradă. Sosi în costumul lui de şantierist, cu cascheta pe cap şi cu pufoaica plină de zeamă de ciment ce se împietrise pe ea. Bănuia că această ţinută muncitorească va câştiga simpatia majorităţii plebei partidului care venise la adunare. Era supărat foc. Se mutase din dormitor lăsând-o pe Maridora cu buza umflată, făcând-o să bănuiască o eventuală ruptură între ei. Se mutase în alt dormitor ca să poată să şurubărească singur, să pună cap la cap combinările de N luate câte K, aşa cum spunea binomul lui Newton, care, în final, trebuia să-l ducă pe banca parlamentară. Nu pricepea de ce îl şotronise Muhem. Pentru că şotroneală era. Îi aranjase Complexul? I-l aranjase! Mutase circulaţia în zonă? O mutase! Găsise motiv să-l scoată din funcţie pe Metodiu? Găsise! S-a lăsat

băgat în partid? S-a lăsat! I-a dus nepotul în fruntea „Fabricii de izuri”? I l-a adus! Ce mai dorea? De ce îl hărţuia astfel? De ce nu-i spunea verde în faţă motivul pentru care nu era pe listă. Zeci, sute de „de ce?” care îi măcinau zilele, dar mai ales nopţile. Asta nu pricepea el. Şi aştepta acum agăţat de un fir de pai ca Rongy-Baquet-Stănoagă să rezolve situaţia într-un fel. Pentru mintea lui Califu, tot ce nu pricepea era ştift. Tot ce nu era pe linie cu el, era ştift. Toţi cei care îndrăzneau a-i sugera, a-i propune un alt punct de vedere, pentru că îl obliga într-un fel să schimbe măsura propriei judecăţi, erau ştifturi. Şi Urjumă era ştift. Şi Maridora! Ştifturi erau toţi cei ce nu erau în partid cu el. Cât despre bugetarii sau salariaţii patronali, care câştigau cu greu o amărâtă de leafă, tot ştifturi erau. Nemaivorbind de ăia care se dădeau de intelectuali, de parcă el n-ar fi fost. -Dar tu ce eşti, mă, în relaţia cu superiorii tăi? l-a întrebat odată Urjumă. Nu a răspuns la întrebare. A roşit dintr-odată. Ochii i s-au injectat şi au privit spre sfătuitorul său cu o ură pe care nici măcar el, Urjumă, propria lui coadă poreclită Pupăncu, nu i-o cunoscuse. -Eu nu sunt ştift! Eu voi ajunge mare şi mai mare! îi răspunse şi-i făcu semn cu degetul a ameninţare. În calitatea lui de oficial cu drapelul patriei peste pieptul ţanţoş ca de cocoş, participa, la câtăva vreme după întâmplarea cu Stănoagă, împreună cu alţi areopagişti şi alte persoane oficiale venite în acelaşi scop la manifestaţiile prilejuite de absolvirea unei noi promoţii a Şcolii de Subofiţeri de Bombardele şi Bastoane Pentru Populaţie – SSBBPP. Era la sfârşitul lui aprilie, înainte de Paştele ce cădea anul acesta în mai, şi seria aceasta de subofiţeri fusese făurită în scopul păstrării ordinii şi disciplinei publice pe perioada companiei electorale al cărui semnal îl dăduse Areopagul Central la ultima întâlnire în plen. Dar şi pe perioada alegerilor locale, parlamentare şi muhemiene. Era deci sărbătoare şi mulţi dintre oficialii prezenţi acolo purtau pe piept medalii, o parte din ele fiind obţinute, mai ales de militari sub regimul odiosului. Ei însă erau mândri de ele pentru că serviseră cu onoare ţara în orice clipă de restrişte. Erau puţine medalii noi care stăpâneau zona stângă a uniformelor ostăşeşti pentru că Monetăria Statului nu emisese altele

REVISTA BOGDANIA

39

din motiv că Areopagul Central nu luase hotărâri în acest sens. Iar singurele distincţii majore erau „Ordinul cu colan şi incrustaţii de diamante” ce se acorda oficialilor externi şi „Crucea cu spade a Ciolanului”, care fusese decernată miliardarilor de carton. Mai apăreau, uneori, ca decor, ori ca moaşte, câţiva ofiţeri ce purtau „Crucea cu spadă a lui Mihai Viteazul”. Manifestaţia oficială se terminase în sine. Pe platoul de adunare se amestecaseră absolvenţii cu părinţii, cu fraţii, cu prietenele şi nevestele, tot într-o veselie, tot într-o îmbrăţişare. Califu avea o ubicuitate teribilă. Nu fusese niciodată astfel! Parcă intrase în draci! De la declanşarea campaniei electorale se integrase perfect dispoziţiilor supreme. Trebuia să fie în tot şi în toate. Deşi nu primise încă răspuns de la Stănoagă, nu-i scăpase spectacol folcloric la care să nu fie prezent în loja centrală de unde saluta lumea în sală, făcea bezele, intra în scenă şi mulţumea artiştilor pe care îi invita ca împreună cu el să iasă la faţă de cortină şi să mai mulţumească încă o dată publicului. Orice premiere şcolară se făcea în prezenţa lui aducând premianţilor, din fondul de protocol al Areopagului truse geometrice chinezeşti şi pixuri de aceeaşi origine. Inaugurarea unui magazin era de neconceput fără prezenţa lui, iar dacă sarcinile de serviciu îl obligau să fie la momentul respectiv la Areopagul superior, sigur se găsea la cocteiul oferit de patroni la sfârşit unde nu se putea să nu discute cu aceştia despre gafa guvernului de a nu fi dat o hotărâre în sensul scutirii investitorilor de impozitul pe profit. -Care ar duce economia înainte, n-am mai fi piaţă de desfacere pentru alţii! perora el stârnind aplauze. Inaugurase în această perioadă GDG, adică Groapa de Gunoi, tăiase panglici inaugurale peste panglici inaugurale. Era prototipul politicianistului, adică a acelui instalat la putere, dar care nu se ocupă de politică, aşa cum ar trebui să se ocupe un om onest; el trebuia prin orice mijloace să parvină şi visul lui suprem era scaunul parlamentar. Începând cu sfârşitul lui aprilie când s-a dat verde pentru propaganda electorală, cei din Areopagul superior deveniseră nişte luptători. În sala de şedinţe, puţine scaune erau ocupate, dar în acestea stăteau somnoroşii sau fosilele. Cei absenţi nu mai erau interesaţi de votarea legilor

rămase în suspensie şi au alergat în teritoriu ca în fruntea staffului pe care şi l-a ales să convingă adunările cetăţeneşti orăşeneşti, comunale, săteşti, de cătun, de cartier, de stradă, de bloc, de palier să-i aleagă fiindcă, vorba poetului Alecsandri, „eu, eu, eu şi numai eu sunt bun român şi ştiu ce vreau!” Se răspândiseră ca potârnichile în lanurile de grâu sau ca ciorile peste câmpurile secerate. Băteau teritoriul metru cu metru; erau convinşi că primirea lor respectuoasă, condescendentă, era garanţia că oamenii îi vor alege din nou, „până când moartea îi va despărţi” de scaunul parlamentar. Fluturaşii şi posterele cu care plecaseră în ciocuri şi pe care le împărţeau cu dărnicie cetăţenilor precuvântau că în anul acestor alegeri, numărul autoturismelor cumpărate de populaţie a crescut cu 16%, în timp de numărul celor care posedă telefon mobil a crescut cu aproape 31%. Urmau alţi indicatori: achiziţia de tv color, de radiocasetofoane şi video. S-a mărit numărul locurilor de unde acestea puteau fi procurate. -Acestea sunt argumentele, fraţilor şi iubiţi alegători, că guvernul nostru este responsabil. El a făcut să crească semnificativ numărul acelora care o duc mai bine, perorau fiecare dintre candidaţi pe acolo pe unde se afla. Cu o stereotipie demnă de creierul spălat cu ajutorul limbii de lemn. –PENT este un partid majoritar, continuau ei, care are ca prioritate pentru alegeri 60% dintre primari, 605 consilieri locali, 65% deputaţi şi 57% senatori. În urma candidaţilor rămâneau însă speranţele deşarte, deznădejdile mai ales, ochii trişti, obosiţi, fără perspectivă de parcă îi călcaseră de la MRED încoace tot o molimă, tot nişte lăcuste, ca pe vremea lui Caragea Vodă. Califu presupunea însă că are şanse. Făcea parte din acea tagmă numită „veveriţe”: ştia să strângă. Aduna. Rodea singur. Nu făcea donaţii. Ca patron, dădea din gură contra guvernului, că impozita profitul, dar nu-i scotea pe salariaţi din minimul de economie. -Da, n-am eu treabă cu asta! spunea. E treaba nevesti-mi şi a lui fiu-meu, ei sunt patroni! Pentru ca el, Califu, să fie compatibil cu funcţia pe care stătea. Adicătelea făcea ca toţi ceilalţi, numai că din această mânăreală ei rămâneau cu influenţa pentru firmele membrilor lor de familie


40

şi bineînţeles, cu banii, pentru că beneficiile stoarse erau ale familiei din care şi el făcea parte. Pe vicecalif îl mira exuberanţa plecată din inima califului în dimineaţa aceea. Dar nu-l interesa, deşi în sinea lui simţea această schimbare de ieri până azi, ca un lucru nefiresc pentru personalitatea şefului său. -E o chestiune ciudată! zise fără să-şi dea seama că vorbise gura fără el. -Dar nu cunoaşteţi motivul? îl interogă şeful filialei de vânătoare. -Nu! -Aseară a primit confirmarea pe lista pentru parlamentari. Din perplexitate îl scoase preşedintele organizaţiei pentiste califatane: -E printre ultimii pe listă, dar există acolo! Nu ştiu ce şanse are. Dar i s-a făcut damblaua. E bine că se zbate. Ia priviţi-l! Califu-ştift triumfase. Îl doborâse pe Iarohvhizathu. Acesta nu se mai afla pe listă, lucru cert de data asta. În mijlocul mulţimii de pe platou, Califu discuta cu noii absolvenţi, dar şi şi soldaţii din anul întâi de instrucţie care vor vota, dat fiindcă aici îşi satisfac stagiul militar, în această şcoală, unde va apărea şi el pe listă. Era nevoie să-i încurajeze în viitorul lor demers. Îi îmbărbăta, strângea mâinile bărbaţilor prezenţi, pupa mâinile mamelor, domnişoarelor ori a amantelor absolvenţilor sau recruţilor cu o veselie de mirare. Se bucura prin alţii de bucuria lui. Era mulţumit. „Campania mea agresivă o să dea roade”, gândea. Era hotărât să plece în circumscripţie. Nu îi venise încă ausweissul de la împărăţie, dar îşi exersa cu această ocazie spiritul său de luptător în deplină armonie cu principiile partidului. Fanfara reprezentativă se strânsese de mult. Difuzoarele conectate la Radio Central transmiteau muzică. La un moment dat, în degringolada sutelor de participanţi se produsese rumoare, apoi, încetul cu încetul peste platou se aşternu liniştea. Din difuzoare o voce neutră anunţa că peste câteva momente se va transmite un comunicat important pentru ţară. „Ministerul Agriculturii face apel la populaţie atrăgând atenţia că în întreaga ţară s-a declanşat carantina din cauza omizilor. La densităţi mari de omizi se produce o desfoliere parţială şi uneori totală. Clorofila dispare. Aria lor de răspândire este foarte mare.

În partea de sud a Califaniei deja ravagiile sunt catastrofale, compromiţând recolta. Molima se extinde fulgerător în vest, est şi nord. Facem apel la cetăţenii responsabili să ia măsurile necesare de stârpire a acestui flagel. Protecţia împotriva acestor paraziţi reprezintă o necesitate de ordin economic şi social. Omizile sunt dăunători de carantină şi sosesc când primăvara este pe sfârşite. Şi găsesc adăpost peste tot. Apariţia lor se eşalonează pe o perioadă de 25 de zile până la 50 de zile când timpul este răcoros, începând de la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui iulie. Perioada de hrănire durează 30-45 zile. Ajunse la deplină maturitate în decada a treia a lunii iunie sau decada întâi a lunii iulie, larvele migrează în diverse adăposturi uscate şi întunecoase, ţes coconi în interiorul cărora se transformă în crisalide. Combaterea lor se face prin tăierea şi distrugerea prin ardere a crăcilor unde ele sunt susţinute. În cazul unui număr mai mare de omizi se recomandă stropirea cu unul din produsele Carbetox şi Decis, în perioada de îngăibărare, rezultate bune se obţin şi cu biopreparatul Thuringin în concentraţie de 0,4%”. Aceste instrucţiuni au fost transmise tuturor califatelor prin fax, poştă, prin reţelele de cablu tv, prin radio. Odată comunicatul transmis, Postul Naţional a pus în undă un potpuriu de manele: Omizile sosesc când primăvara este pe sfârşite.

Alexandru Ioan Despina

Dragoste de tată Văzându-şi fiul fascinat de jocurile cu

maşini de curse pe calculator şi de maşini de curse în general preocupat, Libarcă Târtan, un deputat versat şi vexat, mic la stat şi aşijderea la sfat, s-a gândit să-i facă de majorat progeniturii sale un cadou care să-i fie pe plac. Că doar o dată-n viaţă împlineşte omul optsprezece ani şi are dreptul la această frumoasă vârstă să poftească tot ce vrea şi să primească tot ce-i pofteşte inima. Iar de data aceasta Libarcă Târtan nu mai avea de gând să-i dea bani, aşa cum

REVISTA BOGDANIA

41

procedase în urmă cu doi ani, sfătuindu-şi odrasla să-şi ridice o vilă la munte, sau mai degrabă un palat, pentru că acolo-i lumea bună şi tot acolo, paradoxal, este şi aerul mai curat. Fiul său, însă, s-a încurcat cu mai multe haimanale şi, după câteva petreceri orgiastice şi demenţiale, a fost dată afară şi lăsat, ca o bacantă întărâtată în toiul sărbătorilor saturnale, nesatisfăcut şi-n pielea goală. Şi nici nu mai avea de gând să-l trimită, aşa cum făcuse în urmă cu un an, când fiul său împlinise şaptesprezece ani, să se relaxeze şi-nnegrească pe o plajă dumnezeiască din insulele Caiman. Ce-i drept, odraslei sale îi plăcuse vacanţa, însă se întorsese acasă cu două săptămâni mai devreme şi atât de slab încât ai fi zis că evadase din gulag, într-o lună şi jumătate cât stătuse acolo fumând şi trăgând pe nas vegetaţia întregului arhipelag. Motiv pentru care l-au şi expulzat. Nu, acum avea de gând să-i facă un cadou cu totul şi cu totul special, care avea să-i fie cu siguranţă pe plac.

– Gârlan, îşi chemă tatăl fiul într-o seară, ia vino aici, măi Gârlan, că am ceva pentru tine!

Dar cum în acel moment, cu pupilele dilatate, degetele amorţite şi simţurile încordate, Gârlan şofa de zor pe calculator, schimbând din taste vitezele şi tot din taste coordonând pixelii ce se alergau pe monitor, Libarcă Târtan se văzu nevoit să-l strige de patru sau cinci ori.

– Stai aşa să iau curba şi să-i depăşesc pe fraierii ăştia, îi răspunse într-un târziu odrasla. Luă curba, depăşi câţiva fraieri, mai luă încă una, trase-n grabă pe nas firele de praf aşternute în ultimele ore pe masă, după care mai depăşi un fraier şi se izbi de câţiva pixeli ce întruchipau, de data aceasta, un copac. Izbi nervos tastatura de podea, se răsti la monitor, scuipă şi înjură, după care ieşi scârbit din dormitor şi se îndreptă alene spre sufragerie.

– Măi Gârlan, îi spuse taică-su de îndată ce-l văzu, te-ai făcut şi tu băiat mare, nu mai poţi să stai închis în casă şi să te joci de-a şoferul toată ziua bună ziua.

Crezând că are de gând să-i ţină morală, Gârlan, mai bine cunoscut, în liceul pe care, de câteva ori pe an, îl mai şi frecventa, sub numele de Aspirină, dădu a lehamite din mână, îi aruncă o privire ciudată şi dădu să se întoarcă la el în cameră.

– Lasă-mă, mă! Dar chiar în momentul acela, ridicându-

se cu o sprinteneală neaşteptată de pe fotoliu,

Libarcă Târtan făcu un gest grăbit şi-l apucă de mână:

– Măi Gârlan, stai puţin şi ascultă-mă, îi spuse acesta afişând un zâmbet inocent şi constipat, că să-ţi spun de ce te-am chemat. Te-am chemat să-ţi spun că ţi-am luat de ziua ta un cadou cum nici n-ai visat.

– Ce mi-ai luat? răspunse Gârlan plictisit. Sper că nu mai ai de gând să mă trimiţi la o universitate din asta, din afară.

– Nu, măi Gârlan, lasă universitatea, că ţi-am comandat deja diploma. Ia ascultă-mă tu bine! În loc să stai ca un moroi şi să te joci tot timpul pe calculator, nu mai bine, îi spuse teatral şi umil Libarcă Târtan, amânând tot mai mult surpriza, îi iau eu ţie un Porsche Carrera, să depăşeşti toţi fraierii cu ea? zâmbi acesta arătându-şi dinţii din aur de douăzeci şi patru de karate, dar care, dintr-un motiv inexplicabil, începuse să coclească, lăsându-i deputatul în gură un gust amar, dar totuşi mai plăcut decât cel pe care-l avea mâncarea gătită de propria sa nevastă.

Bucuros nevoie mare şi cu ochii holbaţi şi totodată injectaţi, dar nu datorită emoţiilor, ci din cauza substanţelor halucinogene pe care le inhala, înghiţea sau injecta în vene, Gârlan mai avea puţin şi lăcrima.

– Oh, tată, făcu el extaziat, cât de bine mă înţelegi tu pe mine, îi spuse el profund recunoscător, dar imediat după aceea un gând întunecat i se înfiripă în cap, iar Gârlan rămase o clipă bosumflat: Da’, tăicuţule, de permis cum fac?

– Nu-ţi bate tu mintea cu asta, că n-ai nevoie, fiule, de aşa ceva, sau ai uitat că taică-tu e deputat? Dar dacă te preocupă totuşi problema şi ţii neapărat să fii băiat drept, onest şi curat, după cum te-am educat, ca să zic aşa, atunci spune-mi să dau un telefon şi într-o săptămână s-a rezolvat. De condus oricum ştii să conduci, nu-i aşa, că te-am văzut cum luai curbele în jocul ăla...

– Ştiu tată, cum dracu’ să nu ştiu, că pe toţi în fac. Uite aşa trec pe lângă fraierii ăştia şi le dau cu tifla, ai dracului rataţi.

*** Şi din momentul în care Gârlan şi-a luat

în primire maşina, numai în ea îl vedeai. Acolo mânca, oprind pe marginea şoselei şi urlând să i se aducă la bot un chebap cu de toate şi un suc


42

acidulat sau o bere la jumătate, acolo dormea şi tot acolo, din când în când, se mai şi împerechea. Pe canapeaua din spate sau cu canapeaua din spate, nimeni nu ştia şi nici nu conta, din moment ce pentru Gârlan plăcerea era aceeaşi. Şi tot plimbându-se cu maşina şi punându-şi la încercare calităţile sociale, reuşi în scurt timp să-şi facă şi o droaie de prieteni, de la eleve de liceu şi studente fermecătoare şi până la flăcăi proveniţi din familii asemănătoare.

– Hai să vă fac o cursă, le spunea Gârlan pornit celor din urmă de îndată ce-i zărea şi imediat după aceea, fiecare la volanul unui bolid cumpărat de părinţii lui pe credit, o porneau cu toţii către un bulevard mai larg din inima capitalei pentru a-şi pune în valoare caii putere, viteza de reacţie şi sinapsele lipsă. Ca nişte fiare vestindu-şi propria apocalipsă, ambalau motoarele şi porneau, accelerând de la zero la o sută de kilometri pe oră într-un timp mai scurt decât i-ar fi luat unei raze de lumină să ajungă de la Pământ la Lună şi de la Lună îndărăt, trecând în goana mare peste zebrele pictate, din cine ştie ce motiv, pe asfalt şi stârnind istericale în rândul bătrânilor care se mai plimbau la ora aceea pe trotuare, chiuind şi urlând mai ceva ca în ceasul năvălirilor barbare.

Apoi, prietenii săi se duceau în vreun bar pentru a sărbători victoria, iar Gârlan, refuzându-le politicos invitaţia, rămânea în maşina sa pentru a exersa.

– Da’ de ce nu vrei să vii şi tu cu noi? îl mai întreba, din când în când, careva.

– Nu pot, frate, îi răspundea Gârlan, trebuie să mă antrenez, să-i depăşesc pe toţi, mama lor de jagardele, şi zâmbind demara în trombă, stârnind în urma sa un nor de praf şi pietricele.

Iar asta era tot ce făcea. Cât era ziua de lungă, Gârlan Târtan şofa, schimbând cu dexteritate vitezele, scârţâind roţile maşinii şi strecurându-se cu abilitate printre toate celelalte vehicule care se deplasau cu viteze net inferioare pe şosea. Însă oricât de mult ar fi exersat şi oricât de mult s-ar fi antrenat, de reuşit tot nu reuşea să iasă învingător din cursele ilegale pe care tot el le isca. A recurs chiar şi la un reglaj complet şi o totală reşapare a maşinii sale, însă performanţele sale rămâneau, în ochii celorlalţi, dezamăgitoare.

Aşa că, într-o zi superbă de vară, pe când păsările cântau prin copaci, iar din copaci le mai

cădeau trecătorilor în cap câte un găinaţ, pentru a se antrena pentru aceste curse, dintr-un motiv necunoscut lui, ilegale, Gârlan purcese a goni pe străzi, autostrăzi şi drumuri naţionale, depăşind toţi fraierii care-i stăteau în cale. Chiuind şi claxonând, de la bordul maşinii sale, Gârlan scotea pe geam mâna stângă şi le arăta tuturor degetul mare. Era de-o veselie molipsitoare. Până şi copacii râdeau şi zâmbeau o dată cu el, cerul îl saluta, păsările îi cântau, iar asfaltul parcă-l chema în pântecele sale smolite şi cuprinzătoare.

Uneori, câte un bizon deloc arătos dar tare nervos, ţinea cu tot dinadinsul să-i arate de ce este în stare şi după ce urla “hai să vedem care pe care”, se încorda şi pornea în urma sa. La volanul Daciei sale, care vibra mai ceva ca un pickhammer, de-i sărea până şi tabla de pe vopsea, bizonul accelera. Gârlan, însă, nu se pierdea cu firea şi apăsa şi el pedala până la podea.

– Hai, agariciule, ţipa acesta şi, pentru a avea parte de o senzaţie cât mai tare, trăgea repede pe nas liniuţa pe care şi-o pregătise pe bordul maşinii sale.

Şi cum sub capota bolidului său se ascundeau mai mulţi cai decât participau odinioară într-o luptă medievală, lui Gârlan nu-i venea prea greu să capete un avans considerabil şi-n cel mai scurt timp să dispară din raza vizuală a acelui coate-goale care se crezuse în stare să-l întreacă.

Nici de poliţie nu se temea, statutul său de fiu de deputat scoţându-l din orice belea în care ar fi intrat, iar la semafoare, din principiu, nu oprea. Nici prioritate nu acorda şi nici nu aştepta ca pietonii să traverseze strada înainte de-a demara.

– Mă, tâmpitule! mai striga câte un bătrân în urma sa.

– Hai sictir, îi răspundea Gârlan afişând un zâmbet duios şi apăsa şi mai tare pedala, doar, doar, i-o flutura şi lui părul după cum văzuse că se întâmplă în filmele americane. Dar cum era prea slinos, plin de gel şi năclăios, părul nici nu i se mişca.

– Las’ că te dai tu jos! urla câte un individ pe cât musculos pe atât de nervos.

Însă lui Gârlan nici prin gând nu-i trecea să coboare de la volanul maşinii sale. Carrera sa era aproape tot ce-şi dorea. Aproape, căci exista şi un lucru care îl nemulţumea la ea: viteza. Pe

REVISTA BOGDANIA

43

bord spunea că poate ajunge până la trei sute treizeci de kilometri pe oră, însă, imediat ce depăşea două sute cincizeci, acceleraţia se bloca. Îşi sunase tatăl pentru a-i spune, iar acesta i-a promis că o să sune la firma producătoare pentru a afla care este soluţia. Cum aşteptarea-l omora, Gârlan a făcut o gaură sub pedala de acceleraţie, în podea, şi a pornit din nou pe şosea, iar pe autostrada ce duce în Piteşti şi-a găsit adevărata provocare: un individ cu-n Mercedes care avea lipit pe lunetă un semn negru, pe fond galben, de exclamare. Şi dă-i şi accelerează şi schimbă viteza, dar când să accelereze iară, din torpedou se auzi soneria telefonului mobil.

– Cine-i? întrebă Gârlan muşcând, pentru a-l deschide, clapa.

– Eu sunt, se auzi vocea baritonală a tatălui său.

– Zi repede ce-i, că tre’ să schimb viteza şi să-l depăşesc pe fraieru’ ăsta! Da’ cum dracu’ să-l depăşesc dacă rapandula asta nu bagă decât două sute cincizeci pe oră?

– Nu te panica! Că i-am sunat pe ăştia de la reprezentanţă şi mi-au zis că or să trimită pe cineva să vadă care e problema, iar după aia o să depăşeşti tu toţi fraierii. Dar pentru asta trebuie să te dai o zi sau două jos din ea.

– Să mă dau jos din maşină? urlă Gârlan. Nici să n-aud, ţipă el şi aruncă nervos telefonul pe bancheta din dreapta.

Nu dorea în niciun chip să coboare, dar ce păcat că, trei ore mai târziu, după două ceasuri de muncă istovitoare, a fost scos de la volanul maşinii sale de-o echipă de descarcerare. Nu vă temeţi, rănile nu i-au fost fatale: câteva coaste rupte, un femur fracturat, un umăr dislocat, o ruptură de splină şi o bubă la cap pe care, prin prisma tuturor probabilităţilor, o avea acolo dinainte de-a fi urcat în maşină. Poate data viitoare.

Iar din toată această păţanie, taică-su, om cu cap, ca orişicare alt deputat, a tras învăţătura corespunzătoare:

– Lasă, fiule, că data viitoare am să-ţi iau un Ferrari, să depăşeşti cu el toţi fraierii.

Silvia Pencu

Simţuri distorsionate Uşile s-au închis. Eu am rămas de partea cealaltă. Ultima şansă… a fost şi ea irosită. Dar la ce se referă acest adjectiv? Cum am putea cataloga ceva drept „ultim” când nici măcar nu cunoaştem ce se va petrece a doua zi? M-am săturat! M-am pierdut şi nu m-am regăsit. Nu mă mai identific…cu mine? *** „Scrie despre tine! Descarcă-te prin cuvânt!” Această tentativă ieftină de a mă mobiliza nu mai funcţionează demult. Traducerea adevărată a acestei fraze ar fi mai degrabă: „Încearcă să rezişti propriilor sentimente, eternizează-le pentru a suferi mai puţin. De fapt… să le eternizezi e echivalent cu a trăi aceeaşi suferinţă de nenumărate ori.” Pixul mi se poticneşte. Nu pot să o fac! Îmi simt mâna suspendată. Firul păpuşarului o controlează. Decât să retrăiesc iar şi iar, mai bine să mor, nu? Ăsta e principiul acestui joc? Nu e asta baza oricărei acţiuni? Am înţeles! Nu e nevoie să ţipaţi! Am înţeles mesajul! Nu am ce căuta printre voi, nu? Eu fac parte din clasa celor cu sânge murdar, comun, iar voi.. nici voi nu aveţi sânge albastru, în schimb aveţi buze mov, buze învineţite de sânge stricat, băut de la cei slabi. Voi râdeţi, căci sunteţi superiori prin crimă…eu plâng, pentru că nu pot omorî decât cuvinte. Dar ştiţi voi, proaspăt iniţiaţii, ce se întâmplă după ce omori pe cineva? Greşit! Nu, nu se pogoară nicio zeitate pentru a vă pedepsii. Ah, vouă chiar vă e frică de Divin, nu-i aşa? Calm, nu există nici Hades, dar nici Afrodita. Vă spun eu atunci ce se va întâmpla. Ei bine.. eşti anulat de pe scena vieţii. Ah, ştiu că acum râdeţi şi spuneţi că acest lucru e echivalent cu moartea, dar nu…! „A anula” nu e acelaşi lucru cu „a elimina”. Păreţi foarte nedumeriţi. Atunci lăsaţi-mă să vă arăt! **** Vocea ta mă face să tremur. Cuvintele mele scapă fără să vreau. Cu toate acestea, ştiu că nu sunt eu, ci tu. Mă văd prin tine cu fiecare


44

pas pe care îl fac. Toate imperfecţiunile mele trec prin filtrul privirii tale. Cu toate astea.. noi suntem la fel. Cine ar fi crezut că voi ajunge să dansez alături de tine? Scena pe care am păşit prima dată s-a rupt acum în două. Nu mai e loc numai pentru una singură. Îmi zâmbeşti de când ai intrat în cameră, şi cu toate astea nu zici nimic. Ai emoţii? Nu îţi face griji, suntem doar o singură fiinţă. Nimeni nu îşi va da seama! Dacă greşeşti… niciun spectator nu va şti care din noi a făcut-o. Ştii, aş putea să zic că suntem opera unui geniu, dar nu suntem. Abia de curând am descoperit cât de dureros poate fi ca cineva să îţi fie identic. Bine, poate totuşi ne-am putea încadra în acest tipar. Suntem la fel nu numai din punct de vedere fizic. Vezi, acum mimica feţei tale e aceeaşi cu a mea. Machiajul e gata! Va fi performanţa anului! Tu vei sta în mijlocul scenei, în costumul tău de lebădă neagră, iar eu voi dansa în jurul tău ca şi când imaginea ta s-ar reflecta în oglindă. Lasă-mă ca de data asta să fiu eu oglinda ta! Regizorul nu a avut o idee prea bună, ştiu! Ce e drept…ceea ce e original nu e neapărat şi bun. La final, când tu vei muri… voi muri şi eu. Asta dacă nu voi uita să o fac. De ce mă priveşti aşa? Doar nu vrei să dai înapoi chiar acum! Vrei să spui ceva? Ciudat…nu ai zis un cuvânt de când ai ajuns. „Tu… mă vei omorî pe scenă?” **** Ştiu ce gândiţi cu toţii. Mi-am omorât sora geamănă. E adevărat, mama a purtat în placenta ei timp de nouă lui un pui de demon, nu de om. Placenta mea a fost bolnavă de păcat şi imperfecţiune. Deşi suntem gemene monozigote, în realitate, în mod bizar, au fost două placente separate. Dar… de ce sunteţi nerăbdători? De ce nu aşteptaţi să termin de povestit? Nu a venit încă timpul să plecaţi, mai e…destul. **** „Scena a fost luminată prea vag pentru ca publicul să îşi dea seama ce se petrecea. Moartea lebedei negre… a fost de fapt reală.” Da…asta a fost scris în toate ziarele din ziua următoare. Ştiţi că nimeni nu şi-a dat seama ce s-

a întâmplat de fapt? Dansul ei era minunat. Se învârtea atât de elegant, într-o spirală perfectă. Dar spiralei i s-a rupt o legătură şi… BOOM! Ştiţi ce se întâmplă când în momentul executării unei spirale de genul cineva se află prea aproape, învârtindu-se în acelaşi timp? Ştiţi că în acel timp niciunul nu vede de fapt în jur? Cu toţii credeţi că sunt penibilă. Atunci, de ce mă mai ascultaţi? Fie…ştiu ce vreţi. Vreţi să ştiţi ce aţi putea păţi dacă aţi omorî pe cineva, nu? Cu toţii sunteţi aşa nişte prefăcuţi… Dar… vă voi spune, oricum noaptea asta e mult prea goală pentru o singură persoană. Balerina care reuşeşte să nu vadă, dar totuşi să fie prezentă pe scenă în momentul numărului, e cea ce ajunge la un stadiu suprem. Aceasta nu mai vede decât la un nivel superior. Ochii minţii simt prezenţa dar nu au capacitatea de a o evita. Nu e ceva asemănător stării de Budha. Ochii minţii nu sunt o binecuvântare, ci un blestem. Sora mea a murit încercând să se salveze de mine, căci ochii ei spirituali m-au văzut pe mine cea din interior, mi-au văzut laturile mucegăite, păcatele încrustate în sângele curat. Atunci…pac! Un os s-a rupt. Câteva ligamente s-au îmbârligat. Ştiţi ce înseamnă asta pentru o balerină în timpul spectacolului? Moarte iminentă. Spaima provocată de accident, teama de a ruina munca depusă în decursul a şase luni, nu au decât o urmare: infarctul. Cu toate astea, pedeapsa divină eu am primit-o. Cu toţii sunteţi mult prea curioşi. Ei bine, eu nu mai am simţuri. Voi aveţi impresia că vă pot vedea? Nici măcar nu ştiu câţi sunteţi la număr. Auzul îmi e distorsionat. Ceea ce urechea stângă percepe, dreapta reaude în ecouri infinite. Iar simţul tactil şi cel olfactiv…lipsesc în totalitate. Ah, ştiu că acum cu toţii vă îmbulziţi să plecaţi, ştiu că tuturor vă e frică, dar… nu de-aia sunteţi aici? Nu pentru că şi voi sunteţi ca mine? **** „Vorbeşte singură de când aţi adus-o de la spectacol. Probabil a fost prea afectată de accidentul pe care l-a avut?” „ A încercat să se omoare pe scenă, crezând că e altcineva? A înnebunit!” Nu, nu sunt nebună, ţip eu cu disperare. Negrul din mine, negrul din mine nu l-am omorât, e acum în privirea, în mirosul, auzul şi simţul meu. Voi… voi chiar nu mai aveţi timp. Plecaţi!

REVISTA BOGDANIA

45

Eseu

Aurora Cristea

Credinţa

Aş începe această zvâcnire scriitoricească cu o afirmaţie considerată în zilele noastre cel puţin îndrăzneaţă, mai ales acum, când viteza de reacţie a cititorilor este atât de greoaie, nu prin prisma iuţelii, cât mai ales prin prisma lipsei de apetenţă pentru literatură, fiindcă puţini mai sunt cei care citesc cu adevărat. Şi când spun citesc, mă refer strict la o lectură neutră, fără sonoritate în lumea criticilor, fără ecou în cercul literaţilor, ci simplu, ca de la omul scriitor la omul cititor. Lecturarea, cândva efervescentă, suculentă, plină de intensitate şi pe deplin palpitantă, şi-a pierdut definitiv strălucirea, s-a estompat în vremurile apuse, şi-a dat obştescul sfârşit, chinuită şi încrâncenată, într-o agonie leşinată de regrete că magia sa a fost azvârlită în trecut şi că a luat cu ea ultimul suflu al creaţiei, al Marelui Cuvânt ce străbătea cândva sufletul şi mintea ticsite de cultură a oamenilor.

Îl iubesc pe Dumnezeu. Cu certitudine. Simplu. Neîndoielnic. Fără sfială, fără eschivare. E adevărat că nu mă înghesui să tocesc

pragurile lăcaşelor de cult apărute ca ciupercile după ploaie în ultimii ani, e adevărat nu fac cruce din două sute în două sute de metri pentru a-mi polei imaginea de cetăţean cu o evlavie artificială şi nu particip de fiecare dată la incantaţii ecleziastice susţinute în zilele de sărbătoare. Asta nu înseamnă că sufletul îmi este golit de credinţă, că suava mea conştiinţă nu este pătrunsă de esenţa dumnezeiască sau că emblematicul meu spirit este pus în epura ateismului. Nici pe departe.

Credinţa pură însă, cea candidă, lipsită de nevroză habotnicească, nu se azvârle în cele patru zări, nu se sparge-n răsunete fariseice şi nici nu se măsoară în numărul de mătănii

omogene efectuate în faţa fiecărui chip pictat, aşezat la intrarea în edificiile pentru celebrarea cultului creştin.

Credinţa, înainte de toate, o porţi în suflet, în minte, în adâncul tău, cu o intensitate profundă şi cu o solemnitate tăcută, dar ghidată de pasiune. Ea se naşte din dorinţa unei opţiuni libere, înveşnicind sfinţenia propriilor gânduri, fremătând încă din copilărie uneori, alteori poate numai din resemnare faţă de condiţia de mediocritate în care te-a aşezat viaţa sau poate pur şi simplu în urma unor revelaţii avute cândva, revelaţii rare - e adevărat, dar nu imposibile.

Subiectul religie a fost şi este arzător, dezbătut de mii de ani şi cred că fiecare dintre noi am purtat nenumărate discuţii pro sau contra pe tema aceasta, la un moment dat. Credinţa este o formă de refugiu a ego-ului nostru spiritualizat. Mă refer în speţă la noţiunea de credinţă, nu de religie, pentru că aceasta din urmă poate îmbrăca diferite aspecte: musulmanism, iudaism, creştinism. Religia a fost, este şi va fi un argument suficient de puternic ca să genereze războaie, genocid în masă, sclavie şi sinucideri. Bunăstarea materială a unora din ziua de azi nu înseamnă neapărat un salt înainte în ceea ce priveşte spiritualitatea, dar nici unul înapoi. România se situează pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte procentul celor care cred în Dumnezeu, în proporție de 90% spre deosebire de Cehia, de exemplu, unde procentul scade vertiginos către 10%. Oare să ajungem într-o zi să ne convingem că toată puterea dumnezeiască a fost o himeră? Mi se pare că acest subiect este atât de disputat încă, încât noi, grăunţii cosmosului, suntem prea insignifianţi pentru a înţelege acest aspect. Bunăoară, Einstein avea o credinţă nestrămutată în Dumnezeu. Nu neapărat cum scrie în pergamente, ci cu tărie, fiindcă a susţinut cu vehemenţă că până şi Teoria Relativităţii a fost tot o creaţie divină, la nivel macro şi microcosmic. Doar viaţa nu a apărut ca un melanj fericit de proteine dintr-o ciorbă primordială, nu? Einstein a afirmat că Universul nu are un început, că este infinit în spaţiu şi timp şi a încercat să elaboreze o constantă cosmologică pe care s-o introducă în teoriile sale. Tocmai de aceea, cu o uşoară ironie face aluzie la esenţa limitată a omului, atunci când


46

zice: “Universul şi prostia omenească sunt infinite. De primul nu sunt încă sigur”.

Oamenii de calitate au renunţat de mult la ateism. Ateismul este un vestigiu, iar noi românii, ca nişte oameni progresişti ce suntem – cel puţin aşa vreau să cred – ne vom lepăda de el. Mă refer la acei 10% de mai sus ce nu fac parte din categoria celor mulţi, credincioşi până-n cele mai adânci cotloane ale sufletului. Poziţia șubredă a ateismului îşi are originile în minţile încuiate, evoluţia sa luând naştere doar ca o formă de protest, iar agresivitatea pe care o afişează, violenţa verbală şi, uneori, comportamentală pe care o au vizavi de semenii lor pioşi, mă năuceşte peste măsură şi mă face să mă întreb retoric: dacă procentul ar fi invers peste tot în lume? Dacă nimeni nu ar mai avea niciun fel de credinţă, nicio religie?

Probabil că lumea animală ar deveni rasa superioară a Terrei, lucru mai mult decât trist, dar mai ales îngrijorător.

Credinţa este puntea noastră de legătură cu divinitatea, este vastul imperiu în care încap vieţile noastre viitoare, vieţi care iau naştere odată cu părăsirea corpului material, este liniştea modelată după Dumnezeu, este interiorul şi exteriorul spiritului zidit în eternitate, este cea mai deplină formă de manifestare imaterială de care ne putem bucura pe vecie.

Aveţi credinţă! Fiţi una cu nemurirea! În credinţă ne coacem spiritual, ne

maturizăm şi ne găsim aroma dumnezeiască pierdută uneori prin asfinţiturile zilelor. În credinţă ne descoperim forţele interioare şi tot în ea ne aşezăm visele, fiindcă Dumnezeu înseamnă însufleţire, înseamnă speranţă şi deliciu sufletesc.

Monica Diana Tarţău

Frumuseţea în ochi de îndrăgostit

Frumuseţea? Ce este? Frumuseţea este atunci când sufletul zâmbeşte, atunci când inima bate ritmic de două ori mai repede, când ochii devin stelele fiinţei, când prin acestea se dezvăluie lumea, lumina clipei. Orice definiţie este inutilă, ea poate doar să anuleze din semnificaţii, să facă acest sens profund al frumuseţii să se piardă în neant, poate ignora cu superficialitate esenţa. Frumuseţea este în fiecare suflet orbit de fericire

sau înecat în tristeţe, este azi şi mâine piere, este acolo unde altădată a fost fum, este în simplitate şi în eleganţa, este în gânduri şi în vorbe. Inima îşi doreşte adesea frumuseţe, speră la ea, se luptă, dar ochii mereu se împotrivesc, ei sunt cei ce decid, acolo este sursa frumuseţii. Şi cât de multe sclipiri şi emoţii se întrezăresc printre gene, în iris şi sub pleoape. Imaginea frumuseţii capătă astfel semnificaţie; printre lacrimi sau zâmbete, ochii disting emoţii, dezvăluie trăiri şi motivează vorbe, cunoaşte gânduri.

Iubirea adesea neagă realitatea, dragostea refuză raţiune, îneacă îngeri în lumi de vis, surprinde fluturi în lumini cu metafore din stele. Ochii pătrund în fiecare colţ de lume, în natură, în oameni, în lucruri magice şi transformă magia în lucruri simple pentru suflet. Acesta le primeşte cu încântare şi speră la mai multe priviri. Dar ochiul de îndrăgostit? Ochiul de îndrăgostit e o minune, în fiecare clipire observă emoţii, în fiecare dilatare a pupilei găseşte trăiri, cunoaşte aripi de înger coborâte in real. Irisul poate adesea să cuprindă imagini de basm, momente unice, amintiri din dragoste, poate demonstra sentimente profunde, poate cunoaşte alţi ochi, poate transmite fiecare semn spre suflet.

Ochiul este cunoaştere, dar ochiul de îndrăgostit cunoaşte? Cunoaşte dragostea şi atât, el nu poate trece peste sentimente, el nu vede realitatea, el doar speră atunci când inimi şi stele se desfăşoară în faţa sa. Ochiul de îndrăgostit nu va fi niciodată critic, el va deschide ferestre, va vedea dincolo de aparenţe, va privi în profunzime şi va vedea că acolo unde este o piatră grea, dura şi urâtă, va creşte odată o floare, floarea iubirii, ce va avea puterea de a anula totul, va fi ca un vis frumos în suflet de om suferind.

Ochiul este fereastra dragostei, prin care cunoaştem lumi, prin care viaţa devine minune, prin care speranţele devin realitate, în ochi se transformă realitatea în perfecţiune, pentru că iubirea depăşeşte marginile firii. Ochiul şi sufletul cunosc astfel frumuseţea ; aceasta apare peste tot, este la infinit atunci când emoţia dragostei creşte şi este nulă atunci când realitatea nu mai poate deveni basm, când iubirea înseamnă raţiune.

Frumuseţea este ceea ce aduce fericirea în ochiul

REVISTA BOGDANIA

47

îndrăgostitului, este sufletul pereche, este locul magic al iubirii în care se concretizează clipele, metaforele inimilor cufundate într-un imens parfum de visare, este amintirea primei priviri, emoţia momentului prezent şi speranţa unei alte clipe de frumuseţe.

În suflete sau în priviri, îndrăgostitul distinge frumuseţea sub formă de poveste, se abandonează unui univers idilic pe care ochii îl formează iar sufletul se conformează. Dragostea ştie că prin ochi ea prinde aripi, că orice zâmbet este minune, că orice privire sinceră capătă proporţii de basm, magia este astfel hiperbolizată, ajunge la extrem şi transmite inimii trăiri unice. Ochii? Ochii cunosc lumea, dar o privesc după voinţa proprie. Dar în oglindă, ce disting ochii? Ochii îndrăgostiţilor nu reuşesc să privească realitatea prin sufletul de care aparţin; ei ajung doar într-o lume a amintirilor în care dorul şi speranţa aduce momente trecute în calea privirii şi le transformă în vise.

Frumuseţea în ochi? Orice ochi cunoaşte frumuseţea? Da, ochii ştiu să găsească frumosul, se abandonează lui, dar culeg trăirile dorite şi ignoră imaginile, interpretează priviri, zâmbete, peisaje şi le adaptează. Iubirea ştie că frumosul este în orice, este în orice râs de copil, în lacrimi de adolescent iscoditor, în griji de tânăr în formare, în duritate de adult trecut prin viaţă, în blândeţe de bătrân albit de gânduri şi clipe. Poţi ignora urâtul prin iubire? Dragostea renunţă la urât, la nulitate şi trece prin semnificaţii până ajunge la frumos, pentru că universul iubirii se vrea perfect, idilic, magic şi plin de vise. Florile sunt pure semne ale sensibilităţii ancorate în frumos; luna, soarele, stelele şi norii reuşesc să cuprindă ochii cu frumuseţe şi visare.

Frumosul se află oriunde pentru ochiul îndrăgostit pentru că fiecare inimă transmite esenţa în priviri, frumosul se află în orice moment dorit de către oamenii simpli, ce nu cunosc emoţia iubirii, dar disting frumuseţea absolută, adevărată, în cotidian, ce nu se lasă vrăjiţi de ochi cu sclipiri de vis.

Frumosul este frumos pentru cine vrea…

DEBUT

Ioana Mihai - Ploieşti

Elevă clasa a V-a

LIPESC

Mă trezesc. În jurul meu liniște.

Afară liniște. Îmi lipesc nasul de geam...

Iarnă. Coșmar.

Unde e grădina plină de flori? Dar salcia bătrână?

Râul învolburat a înghețat. Și ciripitul cel din nuc

Nu și-a luat la revedere.

Lacrimile curg necontenit. Pasărea mea a plecat.

CERUL AZURIU

Pe lavița din vechea casă țărănească a bunicilor

sclipea steluța din flacăra lumânării.

Bunicul intră, stinge steluța sclipitoare.

Beteala de lumină strălucea pe calea

dintre norii pufoși și cerul azuriu.


48

Poveşti pentru copii

Năstase MARIN: Împărăţia IERNII (fragment din romanul „MĂRŢIŞOR”)

Împărăteasa se înfurie

- Să vină generalul Prăpădenie! Mesajul îl trăsni pe general drept în ceafa

groasă unde i se îngroşară venele, iar ochii bulbucaţi îi săriră din orbite. Tremurând, huiduma butucănoasă începu să alerge din răsputeri pe coridoare, gâfâind sacadat. La un moment dat, se împiedică şi căzu în fund, chipiul militar căzându-i pe ceafă. Se uită încruntat la soldaţii din gardă (adică cioroii lui Negru-Cioară) care lăsară capetele în jos şi pufniră. Se ridică agitat, îşi aşeză ţinuta şi intră ţanţoş în sala tronului, bătând călcâiele:

- La poruncă, Majestate! - Te-ai lăudat că ai întocmit un plan de

distrugere totală. Ce vrei să distrugi şi cum vei face treaba asta?

- Majestate, nevoile curţii Măriei Tale sunt mari, iar pârliţii de supuşi nu înţeleg să plătească birurile de bunăvoie. De aceea trebuie să le luăm cu de-a sila şi să-i distrugem. Trebuie să prăpădim tot, tot, tot! De ce avem atâta armată? Nu ca să distrugem totul?

- Stai, ameţitule! Ce să distrugi? Dacă distrugi tot, tot, tot, de la cine mai luăm ceea ce trebuie să luăm?

Generalul rămase cu gura căscată şi holbă ochii:

- Ăăă! Aşa e, Majestate! Aveţi dreptate! Dar… trebuie să hrănim armata de slujitori, însă mişeii de supuşi nu vor să plătească dările! Se împotrivesc, se ascund, îşi bat joc de noi. Din păduri, Nămeţilă a adus putregaiuri şi frunze uscate. Din ţinuturile de câmpie, Viscorilă ne-a adus doar mărăcini şi ierburi putrezite. Numai vrăjitorul Ger Sticlos a împuţinat tarabele din pieţe. Oamenii şi-au pus la adăpost bucatele… S-au ascuns şi ei… Vedeţi?

- Şi slujitorii noştri ce fac? - Viscorilă aleargă ca un bezmetic pe

vârfuri de munte, Nor Vânăt doarme în turnul cel înalt, Nămeţilă…

- Destul! ţipă împărăteasa. Să vină Nor Vânăt!

În scurt timp, umflatul vineţiu intră în sală gâfâind, aruncând mohorâta mantie la picioarele împărătesei.

- Am coborât, Măria Ta! Împărăteasa se uită scârbită la el,

privindu-l de sus: - Nemernicule, te-ai urcat în cel mai înalt

turn al palatului, cu nespălaţii tăi, v-aţi oploşit prin cotloanele turnului şi trageţi la aghioase. Lăsaţi razele lui Soare-Împărat să-mi fure toate nestematele!

- Am crezut că vă este pe plac, Majestate! Numai ele dau strălucire briliantelor Măriei Voastre.

- Taci, tâmpitule! N-am nevoie de Soare ca să strălucesc. Am destulă putere să orbesc pe oricine, inclusiv să luminez întunericul prostiei tale!

Iritată, împărăteasa dădu un ordin nervos: - Imediat să vină la mine toţi slujitorii! Maestrul Ciorică, bătu călcâiele, făcu o

plecăciune adâncă şi se retrase în viteză. Ceilalţi doi înţepeniră în poziţia de

drepţi. Negru-Cioară transmise gâfâind porunca, iar croncănitorii speriaţi şi zburliţi începură să cârâie haotic prin tot palatul.

Mai ales în Valea Troienelor Uriaşe, cerul se înnegrise de atâta vălmăşag şi cârâit. Cioroipanii croncăneau peste tot ca turbaţii:

- Să vină la Măria Sa toţi slujitorii! Toţi slujitorii! Toţi slujitorii!

La auzul cârâiturilor alarmante, toate namilele împrăştiate prin împărăţie alergară într-un suflet la palat, măturând totul în calea lor, aşa cum le era felul.

REVISTA BOGDANIA

49

Urgia Împărătesei Iarna

În sala tronului, frumoasa Iarnă, îmbrăcată într-o rochie de briliante, având pe umeri o mantie de hermină pudrată cu cristale de zăpadă, cu faţa palidă şi mânioasă, cu privirea de gheaţă, şedea într-un jilţ de argint suflat în pulbere de cuarţ şi dantelării cu flori de gheaţă şi ciucuri de cristal. În faţa tronului – o masă uriaşă de gheaţă sculptată cu încrustaţii de diamante şi intarsii de raze orbitoare, multicolore. Pereţii erau tapisaţi cu brumă şi flori de gheaţă. De tavan atârnau policandre uriaşe din ţurţuri de diamante care umpleau sala de lumină. Pardoseala era din bucăţi de gheaţă şlefuită, dispuse în arabescuri cu mii de irizaţii orbitoare de diferite nuanţe. O oglindă uriaşă atârna pe un perete din faţa tronului împărătesc şi altele pe plafon, care creau reflexe multiple. Sala părea infinit de mare, namilele păreau mai multe şi mai mari de cât erau în realitate, iar bucăţile de gheaţă multicolore se multiplicau în mii de irizaţii cu luciri misterioase, care te copleşeau şi te înfricoşau. Totul era înfăptuit după planurile arhitectului Gheţianu, artistul favorit al Iernii, cu scopul de a îngrozi pe cei care erau invitaţi în această sală. Intrară smeriţi toţi slujitorii, se înclinară adânc în faţa tronului şi se aşezară la masă, fiecare după rangul său. Maestrul Ciorică rămase la intrare, întări straja de Fulgoi şi Ţurţuraşi (soldaţii din corpul de gardă) cu vreo două duzini de corbi croncănitori, transformaţi în flăcăi mătăhăloşi în costume de sportivi, având clonţuri de oţel pe sub haine. Lupul Colţ Fioros fu pus de pază la intrarea în palat. Şedinţa nu dură mult. A vorbit numai Iarna: - V-am chemat ca să vă spun că nu sunt mulţumită de felul cum mă slujiţi. Nu vă faceţi datoria sau nu o faceţi cum trebuie. Generalul Prăpădenie se prăpădeşte tot făcând planuri de prăpădit, dar nu este în stare să organizeze o acţiune cu rezultate imediate. Nor Vânăt aleargă prin hăurile cerului ca un bezmetic sau chefuieşte cu nespălaţii săi în turnul cel mare al palatului. Viscorilă spulberă zăpada pe crestele munţilor după capre negre. Nămeţilă sforăie tolănit în Valea Troienelor Uriaşe. Babele moţăie prin cotloane ascunse.

Şi tu, Cloanţă Cotoroanţă, te-ai covrigat după sobă în chilia ta, ai pus mătura-n cui şi-ţi hrăneşti potaia de Colţ Fioros cu ciolane din bucătăria mea. Trai nineacă! Ce să mai alergăm pe vremea asta? Ce credeţi voi, blestemaţilor, că v-am adus aici din Ţara Vânturilor Veşnice să-mi mâncaţi pâinea de pomană? Acolo, de voie de nevoie, mâncaţi năluci prăjite, dar aici, dacă vă-ntrupai, musai să vă umplu burdihanele nesăţioase, că nu vă mai săturaţi. Ce vreţi, să alerg eu? Voi să vă zbateţi, ciumelor! Tu, Nor Vânăt, aruncă-ţi ţolul peste toată zarea, întunecă pământul şi loveşte-n toată lumea cu bulgări de zăpadă! Tu, Viscorilă, bezmeticule, spulberă toţi bulgării lui Nor Vânăt şi aruncă-i în ochii şi în capul oamenilor şi vieţuitoarelor întâlnite în cale, smulge acoperişurile caselor, rupe firele de curent electric, răstoarnă toate maşinile de pe şosele, smulge copacii şi prinde toate păsările în zbor! Tu, babă Cloanţă Cotoroanţă, încalecă pe mătură şi ia-ţi javra de lup! Aleargă prin păduri la Craiul Codrilor, rupe-l cu colţii, prinde-l de barbă şi aruncă-l în Temniţa Troienelor Uriaşe! Pune-l pe Colţ Fioros să rupă toţi copacii, să prindă jivinele pădurii şi să mi le aducă la palat, să-mi satur toţi slujitorii cu ele! Tu, Ger Sticlos, aleargă prin toate satele şi oraşele, fură de la supuşi toate bucatele de prin pieţe, beciuri şi depozite, din case şi hambare! Scotoceşte toate adăposturile, toate ascunzişurile! Dacă ţi s-o împotrivi careva, să le faci capul ţăndări şi picioarele butuci! Ştii tu cum! Tu, maestre Negru Cioară, ia-ţi armata de cioroi şi cară la palat toate bunătăţile smulse de la supuşi. Tu, Nămeţilă, mototolule, cutreieră în lung şi-n lat împărăţia şi îngroap-o în nămeţi, ca nimeni să nu mai mişte prin locurile astea! Şi tu, Prăpădenie, căscatule, ai grijă cum conduci acţiunea! Să fie plină împărăţia de ciolanele oamenilor şi vieţuitoarelor moarte şi cioturi uscate! Să pregătim praznicul cel mare şi să ne umflăm cele burdihane! - Uraaa! Uraaa! Trăiască Împărăteasa noastră! urlară din toţi rărunchii urâciunile. - Şi acum (bătu de trei ori din palme Iarna) iute şi degrabă, toată lumea la treabă! N-apucă să termine vorba Împărăteasa că namilele se buluciră afară din sală, călcându-se


50

una pe alta, dându-şi pumni, ţipând, suflând, urlând şi chiuind agitat, ca turbatele. Începu urgia… Ce iad!… Ce vijelie!… Ce furtună!… Ce dezastru!… Ce distrugere!… Ce urlete, torturi şi schingiuiri!… Ce plânsete, ce jale, ce durere!… Câmpul era plin de cioturi, de oase şi hoituri, croncănitorii nu mai pridideau cu prada, umplând cămările palatului. Supuşii împărăţiei, care mai scăpaseră, gemeau disperaţi sub dealurile de omăt prăvălite de Nămeţilă. Iepurii, veveriţele şi tot ce mai rămăsese viu prin pădure se dădeau prinşi de lupul Colţ Fioros. Copacii pădurilor, se lăsau loviţi de Viscorilă, iar pomii erau smulşi de acest turbat, care-i ducea în grădinile din Ţara de Fum. Cei care se împotriviseră zăceau aruncaţi în troiene cu cătuşe de gheaţă la rădăcini şi haine de ţurţuri pe ramuri şi tulpini. Era plină Temniţa Troienelor Uriaşe de răzvrătiţi… Oamenii pierduseră orice speranţă. - Gata, până aici ne-a fost! ziceau ei. Din lanţurile Iernii nu ne mai scapă nimeni. Şi disperarea plutea peste gemetelor tuturor. Iar cămările Iernii se umpleau: butoaie cu seva copacilor, stive cu blănurile animalelor pădurii, congelatoare uriaşe pline cu carnea lor şi de la vitele şi orătăniile luate de la oameni. Toate fuseseră prăduite de tâlharul Viscorilă şi ticălosul Ger-Sticlos. Mai furaseră bandiţii Iernii: sipete pline cu argintul cântecelor, seifuri cu aurul dorurilor şi speranţelor, pungi cu nestematele omeniei… Toate le furaseră tâlharii lăsând în urma lor pe bieţii oameni, stane de gheaţă. Dar ce nu furaseră? Iar acum ochii le sclipeau de fericire diavolească. Aşa comori a vrut în lăcomia ei nebuna şi-acum dansa un dans isteric, dansul Furiei şi Nebuniei. Dansul a fost început de un grup de balerini subţirei. Erau delicaţii Fulguleţi şi Ţurţuraşi, prinşi într-un bolero lent, transformat mai pe urmă într-o rumbă ameţitoare, când se prinse în joc şi Viscorilă. Apoi se aruncară şi Fulgoii, soldaţii lui cei greoi, învârtindu-se într-o sârbă îndrăcită. O dădură în horă, prinzându-i şi pe cioroi, care cârâiau beţi pe margine. Si când hora era mai aprigă, se năpustiră Nor Vânăt şi Nămeţilă ce duhnea a băutură. Iar din hora cea săltată, o făcură-mpiedicată. Apoi, Viscorilă îşi umflă bojocii într-un trombon,

acompaniat de orchestra Vânturilor Lăţoase, nişte namile urlătoare din foale şi chitare, aduse special de Iarnă din Ţara Vânturilor Veşnice. Nor Vânăt dansa cu baba Cloanța-cotoroanța în chiote turbate, în hora babelor zăltate. Lupul Colţ Fioros urla ca un apucat, de chiotele babelor acompaniat. Vrăjitorul Ger-Sticlos dansa pe un butoi de lacrimi din care făcuse sloiuri de gheaţă colorate cu sânge. Însăşi Iarna dansa cu generalul Prăpădenie într-o sambă îndrăcită. George Nicolae Stroia

Ghiocel, Soarele şi Primăvara

Cu mii de ani în urmă, pe când nu apăruse soarele pe cer, trăia într-un tărâm îndepărtat o fetiţă tare frumoasă, cu un păr galben precum aurul şi cu ochii mai negri decât cărbunele. Această copilă se numea Primăvara. Părinţii fetiţei se stinseseră din viaţă pe când odrasla lor nu avea mai mult de cinci ani. De atunci şi până la frumoasa vârstă de nouăsprezece ani, copila a trăit din mila vecinilor.

În acel tărâm avea castelul un mare împărat, care avea un băiat tare frumos şi dulce, pe nume Soare.

Anii au trecut, iar fiul de împărat trebuia însurat. Au căutat prin mii de sate şi tărâmuri învecinate şi tot nu au găsit fata aleasă, până într-o zi când Soare a plecat la plimbare prin sat şi a întâlnit-o pe Primăvara. La început, tatăl băiatului nu a acceptat-o pe aleasa fiului său, dar, în cele din urmă, a cedat în faţa lui Soare şi i-a dat binecuvântarea de a o aduce la palat pe fata săracă şi a o lua de nevastă.

La scurt timp după ce copila s-a mutat în casa viitorului ei soţ, a avut loc nunta celor doi, nuntă ce a ţinut nouă zile şi nouă nopţi şi a adunat la un loc locuitorii din nouă ţări învecinate. Invitaţii au gustat numai mâncăruri alese. Cei prezenţi au fost surprinşi de frumuseţea cu care a fost înzestrată tânăra

REVISTA BOGDANIA

51

mireasă şi s-a vorbit despre ea încă nouă luni de la terminarea nunţii.

După câteva luni, a venit pe lume rodul iubirii dintre Primăvara şi Soare, un băieţel tare frumos şi timid, Ghiocel. Încă de când a început să facă primii paşi, băieţelul se ascundea prin palat şi ieşea numai după ce o auzea sau o vedea pe mama sa. Când rămânea singur, se ascundea pe unde putea şi nu mai ieşea cu orele. Anii au trecut, iar comportamentul lui Ghiocel a rămas acelaşi.

Într-o seară ploioasă, la poarta palatului a bătut o vrăjitoare bătrână. Primăvara i-a deschis uşa şi a invitat-o în casă. Prezenţa noii-venite l-a determinat pe băieţel să se pitească. În prima zi la fel, în a doua zi la fel şi tot aşa…

Zilele vrăjitoarei se scurgeau precum picăturile de apă, iar viaţa ei se scurta cu fiecare zi. În nouă luni cât a stat la palat, bătrâna nu a putut să-l vadă faţă-n faţă pe Ghiocel şi s-a gândit dânsa că în ultimele zile din viaţa-i să mai

facă o ultimă vrajă. A lucrat vrăjitoarea vreo câteva zile bune la blestem, de pe nouă până pe treisprezece martie, ca să-i iasă bine, iar în noaptea de treisprezece l-a pus în practică.

Deasupra palatului s-a adunat un nor negru de cenuşă şi un vânt aspru a cuprins curtea, toate geamurile s-au deschis, iar toate luminile s-au stins. Două ciori mari au venit în zbor şi s-au aşezat la geamul vrăjitoarei. La scurt timp după venirea păsărilor, a răsunat în tot palatul un glas aspru: „Blestemat fie copilul ce nu mi s-a arătat, blestemaţi fie părinţii lui că l-au adus pe lume…“

După ce vrăjitoarea a încheiat blestemul şi s-au liniştit apele, din palat au dispărut Primăvara, Soare şi Ghiocel.

A doua zi, servitoarele din castel au dat de veste cum că murise vrăjitoarea, iar părinţii lui Ghiocel şi cu el erau de negăsit.

Pe la ora prânzului, împăratul iese în curtea castelului şi vede o biată floricică, ce stătea cu capul plecat, iar pe cer o portocală uriaşă ce încălzea pământul. Împăratul a întrebat floricica ce se petrece, iar aceasta i-a zis:

- Bunicule, sunt eu, nepotul tău, Ghiocel. Cel ce stă acum sus e tata, iar cea care stăpâneşte acum pământul e mama. Vrăjitoarea care locuit în palat ne-a vrăjit să stăm unul departe de altul, dar să apărem toţi trei odată.

Astfel, în urma blestemului a apărut Soarele. Ghiocelul şi-a păstrat obiceiul din

copilărie şi apare numai când vine în ţară mama sa.

Monica Diana Tarţău

Poveste cu îngeri

Fiecare poveste începe cu un „A fost odată” şi mereu sfârşitul este bine determinat. Şi povestea de dragoste începe la fel, dar întotdeauna sfârşitul e relativ, e o iluzie sau o speranţă. Iubirea prinde contur atunci când sufletului îi cresc aripi. Perechea este un întreg, este un înger care învaţă uşor, uşor, să zboare, care este mai tot timpul cu privirea îndreptată spre cer, spre infinit şi absolut. Atunci când reuşeşte să se desprindă de pământ, de banal, îşi deschide aripile. Însă uneori se întâmplă să nu fie pregătit iar aripile să-i dea speranţe să îl facă să viseze la ceva ce poate nu va exista niciodată. Se aşează din nou în contemplare, cu capul în palme visează, creşte, se maturizează şi încet, încet reuşeşte să nu mai aparţină acestei lumi. Poate că nu ajunge să zboare niciodată în înalt, doar speră la mai mult, îşi doreşte să plutească mai sus, şi mai sus, să trăiască dincolo de ceilalţi, într-o lume a lui, unică, făcută chiar de el. Probabil că de fiecare dată când se aventurează, zborul are o semnificaţie diferită, poate că mereu găseşte altă cale. De asemenea, este posibil ca îngerul să poată pluti din prima clipă, să-i crească aripi până la cer şi să şi le întindă cu îndrăzneală. Şi câtă fericire i se poate citi în ochi… Iar când ajunge sus, într-un loc abstract, acolo unde iubirea nu e nici bine, nici rău, unde nu are început, dar nici capăt, acolo unde dragostea e doar în elementul ei, îşi da seama că aripile sale nu aveau decât suprafaţă, nu erau destul de solide, nu aveau nimic la interior. Şi aşa se întâmplă, ca dintr-odată, să I se smulgă din


52

inimă şi să înceapă plutirea spre pământ, de data aceasta. Şi simte că îi este teamă, că s-a aventurat prea sus şi coboară încet de unde a plecat, spre Paradis, pentru că nu oricine poate fi înger, pentru că nu orice aripi duc la cer. Şi ce înseamnă zborul? Fiecare înger simte pentru el, fiecare înger distinge paşi diferiţi, fâlfâit de aripi sau priviri înceţoşate de vise. Zborul nu este decât trăirea intensă a sentimentelor şi a magiei, mereu puse sub semnul unei dorinţe, reale sau fantastice, simplă sau complexă. Dar deseori se întâmplă ca îngerul să înveţe treptat farmecul zborului, să dorească, să simtă, să atingă, să privească spre infinit, să uite de el, să se dedice visului, să îşi umple sufletul cu frânturi din stele, din care să se împletească broderie de curaj… astfel, aripile îşi conturează frumuseţea, uitând că sunt doar nişte unelte. Îngerul îşi înalţă aripile spre cer şi se desprinde elegant sau îndrăzneţ de spaţiul siguranţei. Astfel ajunge în zbor spre magie, spre dorinţă şi nu uită nicio clipă să trăiască reflectându-se în lună şi stele, de aici provenind fiecare parte a aripilor sale. Învăţă să plutească încet, pentru a nu rata nicio etapă, niciun popas pe drumul dragostei, pentru că o pauză nu înseamnă un semn de sfârşit, ci speranţa unui început mai bun. De fiecare dată luptă să ajungă la un punct ce va deveni sfârşit pentru ca mai târziu să îi fie început spre fericire. Dar este posibil ca sus, o rază de soare să îi orbească viziunea şi atunci aripa dreaptă să îi închidă ochii într-o clipire de neatenţie. Deşi sufletul rămâne alături de aripi, deşi dorinţa persistă şi se vrea împlinită, îngerul se abate din cale, chiar şi pe o cărare poleită cu „floricele şi steluţe şi fluturaşi”… Atunci cunoaşte noutatea, cunoaşte alte inimi. Când dragostea şi-a pierdut calea spre infinit, îngerul se îndreaptă spre abstract, spre un vis prea superficial pentru un suflet de înger. Dar neatenţia îl face să nu ezite, să nu se întoarcă… Îngerul e pierdut, e într-o lume prea frumoasă pentru un moment. Astfel, începe să se descompună, să se degradeze, să devină numai o parte, pentru că cealaltă o lasă mereu în urmă, crâmpeie, apoi pulbere de stele. Dragostea nu iartă, dragostea nu acceptă detaşare, dragostea nu îngăduie îngeri superficiali, dragostea nu va găsi niciodată un alt drum, pentru că ce nu este aripă, nu este înger.

Ilarion Boca

Puterea iubirii

Ioan era grav bolnav de aproape două săptămâni. Nimeni nu se aştepta ca tocmai el să rămână atâtea zile la pat. Toţi îl ştiau om puternic, gata oricând să facă şi munca a încă trei oameni ca el. Acum, nevasta îl păzea în ascuns, cu lumânarea, ca nu cumva să se piardă fără lumină, Doamne fereşte… Ziua, mai era cum era, dar nopţile erau lungi şi chinuitoare. Părea că împărăţia întunericului s-a instalat definitiv pe Pământ. Noroc, mare noroc cu gazul pe care l-au cumpărat în toamnă. Moş Gazeriu, a insistat să facă schimb de gaz, pe vin. -Haide conaşule, îţi dau 50 de litri de gaz pe 150 de litri de vin şi dorm la dumneata în seara asta că eşti om bun! Am cina împreună, am povesti şi noi de la cătănie sau de la rezbel, am plânge şi ne-om aduce aminte de toate câte au fost şi am trăit şi noi pe pământ. Apoi, trebuie să-mi spui poveste dumitale, de când ai fost prizonier în lagăr…în Germania bre… că rândul trecut am adormit de oboseală. Haide, că vine vremea rea şi în căruţă e frig. Unde mai pui că şi caii trebuie să stea la adăpost… - Păi de, moş Gazeriule, ştiu eu…spuse Ioan nehotărât. Dar Ioan nu se codea din răutate, ci avea o plăcere a lui de a-l forţa pe bătrânul gazer să vorbească, să aducă argumente în favoarea lui. Avea bătrânul tactica lui de a-ţi intra pe sub piele şi, în plus, era un om foarte cinstit. Mărinimos chiar, de multe ori. - Haide nu te mai codi atât! Ştiu că mă primeşti! Suntem prieteni vechi! Ne mai vedem noi şi la anul dacă Domnul ne ajută! -Bine moş Gazeriule, bine, încuviinţă bucuros Ioan. Aşa se făcu schimbul propus: unul dădu gazul, celălalt vinul şi tot aşa, după învoiala lor, moşul se cază la vechiul său prieten pentru o noapte. Acum însă, Ioan abia de mai pute gândi la toate acestea. A doua zi, Maria, soţia lui Ioan, se trezi pe la ora trei şi nici că a mai putut să adoarmă. S-a trezit foarte speriată de un vis urât, ducă-se cu noaptea… Se făcea că a intrat un bătrân în curtea casei lor, purtând o furcă mare cu fân deasupra capului şi se îndrepta direct spre grajd. Maria îi ieşi înainte şi îl opri: - Unde mergi moşule şi cine eşti? - De mers, merg la Brebenel, în grajd. Am venit să ţi-l iau, dar cine sunt nu mă întreba. Oare nu

REVISTA BOGDANIA

53

vezi şi nu înţelegi cine sunt? Am venit să te ajut! Atunci, Maria şi-a adus aminte, că de când soţul ei a căzut la pat, s-a rugat zilnic, ca Domnul să nu-i ia bărbatul. Doamne, spunea ea, te rog nu-mi lua bărbatul, că fără el îmi pierd şi copiii. Ia-mi ce vrei tu, dar nu bărbatul. Uneori, sleită de puteri, adăuga: Doamne, ia-mi un copil! Ne vom sprijini cu dragostea în cei rămaşi, dar alături de bărbat, îi vom salva pe ceilalţi copilaşi…Acum, bătrânul îi dădea o alternativă neaşteptată, dar Maria ripostă cu vehemenţă: - Moşule, nu, te rog nu mi-l lua pe Brebenel. Fără el suntem morţi! Cu ce arăm? Cu ce semănăm, şi cu ce aducem recoltele acasă? - Marie, spuse moşul calm, trebuie să alegi, ori ţi-l iau pe Brebenel, ori pe Ioan! Pe cine vrei să-l iau? - Bine moşule, fie cum vrei tu. Tu ştii mai bine ce e de făcut. Dar trezită de aceste cuvinte din letargia somnului ei, Maria sări din pat şi o luă la fugă spre grajd. Ajunsă acolo, îl găsi pe Brebenel mort. Maria ţipă de durere, ca la moartea unei fiinţe dragi, încât îşi trezi şi vecinii, care se grămădeau pe la garduri spre a afla ce se întâmplă la Ioan în curte. Maria prinse boul de gât şi se prăvăli peste el în hohote de plâns. Deodată, tresări la auzul unui glas blând şi drag ei: - Ce este, Marie? De ce plângi? Ce s-a întâmplat? Maria s-a întors şi a rămas stană de piatră. Era Ioan; bărbatul ei. - Ioane! Ioane cum e posibil? strigă Maria. Eu te păzeam cu lumânarea şi tu… - Femeie…nu ştiu cum se face măi, că m-am trezit aşa… şi nu te-am mai găsit lângă mine. Apoi, am văzut că mă simt bine. Adică…mă simt de parcă nu am fost bolnav. Iaca aşa am plecat să te caut prin curte… - A murit Brebenel române! - Dar am înviat eu, femeie! - Hai în casă femeie, că am o foame de lup! Lasă boul acum!… - Măi române, la mine în vis a venit un moş cu… - Şi la mine a venit, femeie! El m-a sculat din morţi! Mulţămim de orânduiala lui… Apoi, Maria şi Ioan sau luat în braţe şi au plâns ca doi copii. Zorii zilei i-au prins pregătind masa pentru copilaşii lor şi povestind şi repovestind tot ceea ce nu şi-au putut spune timp de două săptămâni. În casa lor, se simţea din nou clocotul vieţii şi

bucuria de a fi împreună, aşa cum hotărâse de dincolo de înţelegerea oamenilor, un bătrân venit să ia o viaţă, în numele altor vieţi. Trecură ani şi ani peste lucruri şi oameni, iar moş Gazeriu, alb ca zăpada, povestea pe unde mergea, povestea prietenului său, în barba lui împletind-se umbrele din jocul flăcărilor de la gura sobei cu lacrimile sale sincere şi fierbinţi. Apoi, adăuga, ca pentru sine: puterea dragostei a fost în toate acestea! Puterea dragostei lui Dumnezeu faţă de oameni! O linişte adâncă punea stăpânire peste tot, iar moş Gazeriu se făcea că mai răsuceşte tăciunii în vatră ca să nu-l copleşească de tot lacrimile. Afară, prin crengile nucilor, vântul îşi începea şi el povestea lui. Ce vremuri şi ce oameni au fost odată! Sorina Cristiana Gheorghiu

,,Legătura cu trecutul”

Cuvintele sunt într-un vârtej continuu. Foaia albă, goală, neatinsă îmi trimite săgeţi scrutătoare care îmi buimăcesc tot mai mult cuvintele. Ceea ce vreau să pun pe hârtie e ca un ,,flash” al unui aparat foto vechi. ,, Vechi” … hmm… cuvântul acesta mă face să încep să trăiesc întâmplările din spatele meu, trecut cu care mă întâlnesc tot mai des în casa bunicilor. Dar acest trecut nu îmi aparține… Mi-am propus de multe ori să-mi înregistrez bunica povestindu-şi viaţa, dar şi cea a bunicilor ei. Să redau în scris toată frumuseţea acelor timpuri, frumuseţe împletită cu suferință şi sacrificii. Dar cum voi putea reda oare tristeţea din ochii învăluiţi în lacrimi, tremurul vocii, frământarea mâinilor împovărate de ani, zâmbetul uşor schiţat din colţul gurii? De puţin timp, retorica expresie a bunicii ,, Mă dor amintirile. ” a început să capete sens în mintea mea. Stăteam amândouă la televizor, iar telecomanda era la mine şi chinuiam televizorul schimbând canalele. Căutam ceva, dar nu ştiam ce. M- am lăsat păgubaşă şi i-am întins telecomanda bunicii spunându-i i să se uite unde vrea. Nu mi-a a răspuns, nu a schiţat niciun gest. Privirea ei era la televizor, dar trecea de barierele fizice. Am insistat, repetându-mi cuvintele şi întinzând pentru a doua oară telecomanda. Din nou nu mi-a răspuns. Am tresărit şi i-am strigat: ,, Ce faci, bunico? ”. Atunci mi-a răspuns, spunând pentru prima dată: ,, Mă dor amintirile, bunică… ” Am rămas surprinsă la auzul acestor cuvinte, crezând că nu am înţeles bine. Ea a început să-şi frământe mâinile şi să-mi povestească fără a se uita la mine: ,,


54

Când eram mică, în fiecare seară, bunicul îmi spunea poveşti şi întâmplări din război sau de prin satul lor din Ardeal. Atunci nu erau televizoare, bunicul avea un difuzor mic de la care mai ascultam şi noi. Dar când îi era dor bunicului de satul natal, începea să-mi povestească cum s-au refugiat din Ardeal în zona Ghimeşului şi cât de greu au dus-o. Nici nu intrasem la scoală, dar ştiam de la bunici ” Balada lui Ştefan cel Mare” şi de războaiele cu otomanii. Îmi plăceau povestirile lui şi-l rugam aproape în fiecare seară să ne mai spună câte ceva. Ne povestea cum a venit la Palanca-Ghimeş pe Valea Trotuşului unde şi-a construit o moară de apă. Când au început „ să prindă cheag” şi „să aibă vad” a venit Trotuşul mare şi le-a luat toată agoniseala. Au rămas doar cu ce aveau pe ei. După asta, căutau în nămol, sperând că vor mai găsi câte ceva, până au făcut răni în palme. Erau disperaţi, dar nu mai aveau nimic de făcut. Cu ajutorul unor evrei, au construit o casă din chirpici cu două camere.

Îmi repeta bunica mereu că „ştie ce e bogăţia şi ce e sărăcia” . Cea mai grea lovitură pentru ei a fost când a murit mama, fiica lor. Sora mea avea un an, iar eu opt. Încercând să o salveze, au vândut o vacă pentru câţiva mililitri de penicilină, dar nu era de ajuns. Ne-au crescut bătrânii pe amândouă şi ne-au dat la scoală. Mergeam cu bunica la prăşit şi o duceam pe sora mea în cârcă. Asta-i altă poveste… Nu ştiu de ce ţi-am povestit.

Dar, de fapt, ştiu. Trebuie să ştii: multe lucruri sunt uitate pe nedrept. Nu a fost niciodată totul aşa cum e acum şi nici nu va mai fi. ”Cu fiecare cuvânt rostit de bunica, începeam să trăiesc tot ceea ce spunea. Dar toate spusele ei m-au făcut să pun în balanţă trecutul şi prezentul.

Toate vorbele ei atârnau greu pe talerul trecutului, ceea ce m-a a făcut să reflectez asupra prezentului, asupra vieţii de acum. Spusele ei şi chipul erau ca într-o oglinda. Parul nins de ani, parcă prea devreme, culoarea ştearsă a ochilor care redevine vie doar atunci când ne vede pe mine şi pe mama, liniştea pe care nu a avuto o în viaţă, dar pe care ne-o o transmite nouă, frământarea mâinilor împovărate de greutăţi, totul, dar absolut totul m-a făcut să o privesc, de atunci, pe fiinţa din faţa mea altfel. Fiinţa care m-a iubit încă de când eram o promisiune, cea care mă cunoaşte la fel de bine ca mama şi care mă iubeşte la fel de puternic e o persoană deosebită. Din mica noastră contemplare ne-a a trezit tocmai câinele, care anunţa un nou venit. Mama sau bunicul, nici nu mai ştiu. Ştiu doar că s-a ridicat de pe fotoliu, a închis televizorul şi a luat-o spre uşă. Am urmat-o!

Poezii pentru copii

Olimpia Sava

Primăvara

Dragul meu, ce bine zici! Cât am zăbovit pe-aici,

Tot pe lângă mine-ai stat, Ca prieten devotat.

N-am de reproşat nimic, Zi de zi, eşti mai voinic. Razele-ţi mângâietoare Sunt de viaţă dătătoare. Totu-i plin de energie

Numai datorită ţie.

Albina

Zbor mereu din floare-n floare, Ca să fac polenizare, Miere dulce să adun,

În ulcele să o pun. Florile mă găzduiesc Şi nu pot ca să lipsesc

Nicio zi din preajma lor. Nu-i un lucru prea uşor,

Mierea dulce-n stup a pune, Dar la treabă suntem bune.

Zâna Fluture

Fluturi mulţi şi minunaţi Peste tot sunt observaţi,

Însă, fără grija mea, Bună viaţă n-ar avea.

Zi şi noapte-i ocrotesc, Numai pentru ei trăiesc.

Fluturele

Toată ziua zbor şi zbor

Pe deasupra florilor. Uneori mai poposesc, Florile să le iubesc. Bine-i fluturaş să fii,

Într-un zbor mereu s-o ţii! Mângâiat pe aripioare

Poţi să fii de orice floare.

REVISTA BOGDANIA

55

Tânţarul

N-am ce face altceva,

Doar să-nţep pe cineva. De aceea nu-s iubit,

Nicăieri nu sunt dorit, Însă eu sunt fericit.

Bondarul

(Vine somnoros şi supărat) Bâz, sunt foarte somnoros

Şi vă rog respectuos, Mai încet să discutaţi.

Somnul, nu mi-l deranjaţi! Am zburat şi, obosit,

Într-o floare-am adormit. Legănat în sus şi-n jos,

Chiar visam ceva frumos. N-am cuvinte să vă spun Patul cât îmi e de bun.

Gheorghe Antohi

A venit primăvara

A venit în toată ţara

Zâna blândă, primăvara. În coroana-i de verdeaţă

Ghioceii se răsfaţă.

Ea şi-a prins la cingătoare Mii şi mii de mărţişoare: Jos, pe-a ierburilor faţă, Fecioraşi de oaie creaţă. În grădini, ca felinare, Ghiocei şi lăcrămioare. A dat drumul la izvoare

Şi-a trimis pe câmp tractoare.

Dalbele flori de cais Se zăresc ca-n dulce vis.

Albinele lucrătoare Colindă din floare-n floare.

Sus, pe bolta lucitoare, Ţipă cârduri călătoare. La soare-a trimis solie

Pe vestita ciocârlie.

În luna lui Mărţişor

În luna lui Mărţişor Soare cald şi vânt uşor,

Ghioceii la paradă Vestesc primăvara dragă.

Abur moale din grădină Se înalţă spre lumină.

Foşnet de-aripi de cocoare, Ploi călduţe, ploi uşoare.

Fir plăpând de iarbă crudă,

Brumă, rouă, paparudă, Puf uşor de păpădie Se înalţă pe câmpie.

Gâze mici, gâze sprinţare

Au ieşit toate la soare Mieii zburdă pe câmpie În cântec de ciocârlie.

Concertează pe ogoare

Greierii pictaţi cu soare. A ieşit din ou de raţă Bobocel de ciocolată,

Piuit din puf gălbui...

-Unde-i puiul? -Uite-l! -Nu-i

Ilarion Boca

Regele cocoş

Maica are în ogradă Raţe, gâşte şi găini

Şi-un cocoş ca din poveşti Cum nu-i altul prin vecini.

Maica-mi spune: vezi copile,

Ia aminte şi-nţelege Că din tot ce mişcă-n curte

Doar cocoşul este rege.

Iată-l, s-a urcat pe-o culme, Lângă un bătrân gutui

Şi bătând din aripi cântă Mândru de regatul lui.


56

Traduceri

Prof. Virginia Bogdan

Poetă şi traducătoare de romane şi cărţi de poezie în limba franceză

Cărţi traduse în franceză şi publicate :

* Le livre des sept voiles, Andrée Christensen, Versiune română Virginia Bogdan: Cartea celor şapte văluri, Andrée Christensen, Evenimentul, 2001, Bucureşti

* Que l’apocalypse soit, Andrée Chirstensen & Jacques Flamand, Versiune română Virginia Bogdan: Să fie apocalipsa !, Andrée Christensen & Jacques Flamand, Evenimentul, 2002, Bucureşti

* Les littératures de l’exiguité, François Paré, Versiune romînă Virginia Bogdan: Literaturile exiguităţii, François Paré, Evenimentul, 2006, Bucureşti

* Email et patine, Denyse B. Mercier, Edition bilingue, Vermillon, 2003, Ottawa, Canada( Versiune română : Virginia Bogdan)

* Les visions d’ Isis,Andrée Christensen, Versiune română : Virginia Bogdan :Viziunile lui Isis, Andrée Christensen, Editura Valman, Rm. Sarat, 2007

* Moartea şobolanului, Gheorghe Neagu, Traduction Virginia Bogdan :La mort du grand rat, Gheorghe A. Neagu, Editura Zedax, Focşani, 2008

* Nunta neagră , Gheorghe Andrei Neagu,

Traduction Virginia Bogdan : Noces noires, Gheorghe A. Neagu, EdituraValman, 2010, Rîmnicu Sărat

* Depuis toujours j’entendais la mer, Andrée Christensen, Éditions David, Ottawa, 2007; Versiune română, Virginia Bogdan: Mereu în ascultarea mării, Andrée Christensen, Editura Libra, Bucureşti, 2010,

* Dedicaţii/ Dédicaces, Ionuţ Ţandără, Terra, Focşani, 2010 (Traducere Virginia Bogdan)

* La mémoire de l’aile, Andrée Christensen, David, 2010, Versiune română: Virginia Bogdan, ( Memoria aripii, Andrée Christensen Editgraph, Buzău, 2012)

* La nuée du silence, Jacques Flamand, Vermillon, 2012, Version roumaine: Virginia Bogdan ( Norul tăcerii, Jacques Flamand, Editgraph, Buzău, 2012)

* L’homme comme DIEU, Jacques Flamand, Vermillon, 2012, Version roumaine: Virginia Bogdan ( Omul ca DUMNEZEU, Jacques Flamand, Editgraph, Buzău, 2013)

* Parfum de tilleul, Gheorghe A. Stroia, Armonii culturale, Adjud, 2013( Traducere franceză Virginia Bogdan)

Cărţi de autor publicate :

Din lacrimile mamei, Alecsandru Bogdan $ Virginia Bogdan, Rafet, 2006, Rîmnicu Sărat

Géranium, Virginia Bogdan, Editura Zedax, Focşani, 2010

Vina de albastru/ Le délit de bleu, Virginia Bogdan, Zedax, 2010, Focşani

* La maison aux broderies de lumière/ Casa cu broderii de lumină, Virginia Bogdan, Armonii culturale, Adjud, 2013

REVISTA BOGDANIA

57

Vina de albastru/ Le délit de bleu,

EdituraZedax, Focşani, 2010

Voevodat Cuvântul nu este albastru. Cuvântul este soare. Or stele. Este numele care se numeşte pe sine. Care altfel se va numi când şi cel din urmă va să ştie de unde vine. Cuvântul nu este albastru. El vine de acolo. Sau de undeva ce s-ar putea chema cer. Sau înalt. Sau de mai sus. Din alb. Voïvodat Le mot n’est pas bleu. Le mot est soleil. Ou étoiles. C’est le nom qui se nomme soi-même. Qui s’appelera autrement lorsque le dernier des derniers saura d’où il vient. Le mot n’est pas bleu. Il vient de là. Ou d’un ailleurs qu’on pourrait appeler ciel. Ou là-haut. Ou de plus-en-haut. Du blanc Armonie Ce miros are albastrul? Albastrul miroase a nu mă uita, pe un cîmp de caprifoi.

Dar iubirea? Iubirea miroase a albastru. A stele prinse-ntr-un inel. A eu şi tu. Şi a tot ceea ce nu a mai fost. Aşa cum tot mai reali suntem pe măsură ce nu mai părem a fi ceea ce am fost. A unuia singur. Alb. Harmonie Quel est le parfum du bleu? Le bleu sent le myosotis sur un champ de chèvrefeuille. Mais l’amour? L’amour sent le bleu. Les étoiles en anneau. Le moi et toi. Et tout ce qui n’a plus été. Tout comme nous sommes de plus en plus réels à mesure que nous ne semblons plus être ce que nous avons été. L’Un seul. Blanc Fii tu Să nu m-atingi, pe mine, şi aerul din jur mă doare. Cu lacrima te simt, cea plînsă, tu, frate, mamă, soră, iubit şi tată blândă îndumnezeire, Slavă! Să nu m-atingi, pe mine, şi lacrima mă doare. Cea plânsă-n veşnicie. Să nu m-atingi, fii sufletul pereche durerii mele.


58

Que tu sois toi Ne me touche pas, moi, l’air tout autour me fait du mal Par la larme je te saisis, celle pleurée, toi, frère, mère, soeur, amoureux et père douce divinisation, gloire. Ne me touche pas, moi, la larme aussi me fait du mal. Celle pleurée à tout jamais. Ne me touche pas, sois l’âme pareille à ma douleur. Văz-duh Cerul nu este aer. Cerul este locul prin care curg cuvintele spre noi până ce se fac albaştri ochii, cu care ne privim faţă către faţă. Ca o dovadă a iubirii. Ci-el Le ciel n’est pas l’air. Le ciel est l’endroit par lequel s’écoulent les mots vers nous jusqu’à ce que deviennent bleus nos yeux dont nous nous regardons face contre face. Telle une preuve de l’amour

Cronici literare, comentarii

Maria Diana Popescu

Veronica Osorheian „Duioşie peste umăr"

Sau viziunea de fertilă frumuseţe asupra satului românesc

Împărtăşind parcă ideile lui Blaga, filosoful care consideră cultura satului românesc o

matrice stilistică fundamentală, contributoare dezvoltării culturii mari a poporului român, Veronica Oşorheian, prozatoare în dulcele stil clasic, în condeiul căreia „copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil”, se prezintă în faţa cititorilor cu „Duioşie peste umăr”, proză scurtă, (Editura Grinta, Cluj-Napoca 2013), cartea unui narator omniscient, care transcrie faptele cu realism, dar şi cu sobrietate stilistică, facilitând un anume fel de comunicare imediată. Autoarea recreează/recuperează lumea satului cu tradiţiile şi frumuseţile sale, o lume care, ameninţată şi pe alocuri fărâmițată de haosul prezentului, aproape a dispărut din romanele postmoderne încărcate de exhibiţii, patetism şi imagini şocante. La fel ca şi pentru Blaga în poemele „Sufletul satului” şi „Satul minunilor”, pentru Veronica Oşorheian satul copilăriei rămâne peste timp acel nucleu al naşterii universale, locul sacru generator de minuni, virtuţi magice şi veşnicii încremenite în arhetipuri imuabile, locul unde sânt concentrate puteri divine, unde, printr-o germinaţie perpetuă, parcă timpul şi moartea sânt amânate. „S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat”, citând din nou pe Blaga, „o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câștig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul la rândul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului.”

REVISTA BOGDANIA

59

Cu o capacitate de evocare consubstanţială şi convingătoare a peisajelor exterioare şi lăuntrice, Veronica Oşorheian conduce cititorul printr-o serie de „întâmplări mărunte”, pe „imaşul cu cireşi amari”, prin „uriaşele zăpezi de pe Fruntea Dealului”, prin satul cu roadele pe buze, cu rumoarea pârguită a pomilor în auz, satul în anii de ieri şi clipa, parcă, de acum. Şi cât de falnic ne privesc din pagini anotimpurile satului!, legându-se ca o creştere cu însăşi viaţa de grumaz, ca sămânța unui copac ce se înmulţeşte, ca firul unui drum ce se toarce străbătut de piciorul copilăriei, cu paşi care revin întotdeauna de unde au plecat.„Doamne, ce veri minunate se perindă pe Ilve! Meleag care i-a inspirat pe Liviu Rebreanu, dar şi pe Luca Onul…” Condeiul prozatoarei consemnează curgerea timpului, fluxul vieţii, al vegetaţiei, al metamorfozelor încărcate de poezia unei picturalităţi peisagistice, în care, parcă, îngeri de toate culorile şi-au întipărit aripile ca în ceară. Purtătoare a unor mesaje profund sufleteşti, personajele sale, cu o tipologie aparte, sânt cele care organizează, independent de voinţa lor, surprizele destinului şi atmosfera cărţii. Credibilitatea scrisului său nu ţine numai de ceea ce scoate la lumină din zona memoriei şi a inspiraţiei, ci şi de modul special prin care le ordonează pe orbită, de modul cum iubitorul de literatură este absorbit de magnetismul naraţiunii şi al limbajului arhaic.(„Oricare bucurie poate fi luminoasă ca ziua de Paşti. Dar bucuria zilei de Paşti, din vremea copilăriei, era străluminată pentru toţi copiii din satul acela de munte. Un an întreg, mamele puneau deoparte câte un bănuţ, ca să-şi gătească pruncii, în ziua cea sfântă şi aşteptată. Mai întâi, cumpărau bumbacul. Că şi drumul pânzei din bumbac era tot atâta de lung cât drumul inului şi drumul cânepii… Apoi, mai adunau mamele bănuţii pentru papuci, basmale, postav ori păr moale pentru catrinţe, petele în cozile fetelor, mărgele de cusut cămăşi, mărgele de podoabă pentru fete, şerpare şi pălării pentru cei îndreptăţiţi să le poarte. Când lucrurile acestea erau rânduite, mai dedesubt, în lada de zestre, femeia purta o mândrie adâncă şi nobilă că-şi poate scoate bărbatul şi copiii în lume, că sunt în rând cu ceilalţi săteni. Da, mai dedesubt erau puse hainele pentru Paşti. Adică ascunse de ochiul bărbatului. Pentru că el, bărbatul, avea alte griji. Drămuia banii pentru caiele, potcoave,

hamuri, car, căruţă şi sanie, pentru piuar, pentru biserică, dări, plata ciobanului şi pentru ziţ… Mândri eram şi noi, copiii, în momentele în care încercam ziţul ăsta. Pe care au şezut, în drum spre satul care trebuia cercetat, şi sociologul Dimitrie Gusti, şi istoricul Constantin Daicoviciu, şi episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului – Teofil Herineanu, atunci când s-a resfinţit biserica din piatră (ctitorită de preotul Anton Mălai), dar şi compozitorii Constantin Brăiloiu, Tudor Jarda, artistul Alexandru Grozuţă şi o grămadă de „domni” veniţi, mai târziu, să schimbe rânduiala locului. Destul de rar, în ziţ a stat şi preotul vicar Titus M. Mălai, când venea să-şi revadă satul şi neamurile. Era găzduit de o verişoară a tatei. Eram destul de mică, atunci când l-am cunoscut. Preotul Titus dorea să mănânce balmoş preparat de tata.”) Veronica Oşorheian poate fi socotită o scriitoare care are de spus ceva esenţial în proza românească contemporană, aflată pe alocuri în convalescenţă, pe alocuri în război. „Duioşie peste umăr”, este cartea scrisă cu seninătatea unei maturităţi literare, conformată nevoii de directitate şi autenticitate, unde dialogul apare doar în momentele cheie, pentru a puncta şi potenţa acţiunea. Înrâuririle şi interferenţele dintre unităţile sufleteşti şi contactul efectiv cu ceea ce se petrece în memoria autoarei, dau naştere, printr-o fidelă oglindire, unui temei epic de absolută şi obiectivă spontaneitate.(„Când am căpătat siguranţă în paşi, târnaţul întortocheat al casei era calea mea de lungi călătorii. Printre leaţurile portiţei dinspre grădină, priveam într-o lume de vis. În grădină erau rânduite straturile cu legume, dar şi un strat mai îngust, numit părcan, lângă peretele casei. În stratul acesta, se răsfăţau la soare tufe de busuioc, nalbă albă şi roşie, calapăr, scânteuţe, măghiran şi câţiva trandafiri de culoare frez. Vara, miresme revene şi binefăcătore se cerneau, prin perdelele din pânză de in, în camerele dinspre grădinuţă…”) Forţa de concizie (calitate esenţială a autoarei ce condensează prin secvenţializare, în numai câteva pagini, mari suprafeţe epice) scoate la iveală obiective cinematografice suverane, decupaje pregnante, desenate viu şi sugestiv, cu o filosofie a înţelepciunii şi limbajului popular. Episoade spontane şi scurte fixează veritabile stampe ale bucuriilor, aspiraţiilor şi tradiţiilor


60

din universul satului, unde fiecare personaj este prins într-o poveste, într-o pânză de păianjen cosmic din care se eliberează în final, printr-o împăcare cu sine şi condiţia dată. Registrul diegetic cu întâmplări simple transformate în literatură de calitate, aplicat pe o teorie subsecventă propriului itinerar narativ şi pe investigaţia sinelui auctorial, are rolul salvator de a mări acuitatea de percepţie a generaţiei de azi asupra satului românesc de altădată. („Lumea toată, eram noi şi caii. Ei căpătau câte o pală de fân şi apă. În merindarul nostru era, de cele mai multe ori, pâine, slănină, ceapă şi ouă fierte. Într-o cantă emailată, pentru masa de prânz, aveam ciorbă. La mălăişte, îţi era mai mare dragul să ari. Plugul intra adânc în pământ, răsturnând brazde egale, peste gunoiul de grajd împrăştiat uniform. Mergeam pe lângă calul din stânga, mai mult într-un fel de tovărăşie. Ţinând de coarnele plugului, din când în când, tata îi îndemna blând. La capăt de brazdă, trebuia făcută întoarcerea scurtă, să iasă arătura cât mai dreaptă. Mândră de vrednicia mea şi încălzită de atâta alergătură pe lângă cai, m-am îmbrobodit înapoi, ca mama, când frământa pâinea şi ca femeile cele hirişe.”) Veronica Oşorheian a scris o carte cu imagini senzaţionale pentru cititorii cărora nu le pasă de ierarhii literare, care nu pun preţ pe inutile divagaţii de ultra-tehnicitate aşa-zis critică ale „marilor maeştri”; a scris pentru cititorii care vor bun gust, simplitate organizată, sinceritate cultă. „Duioşie peste umăr” este scrisă, de fapt, din perspectiva cititorului cult, care va învăţa din fineţea psihologică a textului să-şi (re)descopere rădăcinile, ruinele sau piscurile, va învăţa să se bucure, să lupte, să iubească, să privească în sine cu alţi ochi. Mai mult, îşi convinge cititorul să-i acorde, preţ de această lectură, timpul lui. Cu alte cuvinte, „Duioşie peste umăr” este parte temeinică a operei sale de pe axa expresiei şi maturităţii literare, prin puterea de a crea atmosferă, de a comunica imagini memorabile, sugestii şi causerii de eleganţă epică, este viziunea de „fertilă” frumuseţe şi puritate asupra universului satului românesc de altădată.

Prof. dr. Mihaela Rotaru PAȘI ÎN ZĂPADA ȘI AMĂGIREA

AMINTIRILOR DE-O CLIPĂ ILEANA LUCIA-FLORAN

Ca exercițiu pregătitor pentru roman, la mulți dintre scriitori, dacă nu chiar la toți, este poezia și proza scurtă. Simplificăm insolent, firește, dacă nu intrăm într-o altă sferă de idei și de dezbateri, pornind de la autosuficiența reginei Poezii sau de la orgoliile unei specii importante, cu ecou puternic în sfera literaturii, povestirea. Volumul pe care îl recenzăm astăzi, semnat de Ileana-Lucia Floran, apărut în anul 2007, la editura Emma, este unul care le cuprinde pe amândouă, prietenos și binevoitor, poezia și povestirea, într-un buchet de flori nemărturisite; pașii înlocuiesc vocabulele, care, oricum sunt neputincioase. Nichita Stănescu se plângea oare gratuit de insuficiența cuvintelor? A creat „necuvintele” de mulțumit ce era de plinătatea cuvintelor? Nu, desigur, ci împins tocmai de infidelitatea și de insuficiența lor.

Această a doua apariție editorială a Ilenei-Lucia Floran frapează cititorul prin prospețimea abordării unui spațiu cunoscut nouă, dar pe care îl savurăm de fiecare dată ca dintru început, acela al gândului, al clipei, al trecerii inexorabile a timpului, a satului, a copilăriei, a amintirii izvoditoare de lumi, al tristeții, al iubirii ,,al amăgirii, al suferinței, al naturii ca ecou al trăirilor lăuntrice, etat dʼesprit, ca la simboliști, al singurătății infinite și al adevărurilor insondabile. Cele 26 de poezii reunite sub titlul Amăgirea clipelor, invită lectorul modern (legătura cu eventuale cadre tradiționaliste este extrem de firavă) la o sondare profundă a sinelui, plonjare în forul interior al ființei.

REVISTA BOGDANIA

61

Această întreprindere riscantă devine o

aventură intelectuală, o expunere, o vulnerabilizare, o dezbrăcare de convenții și de conveniențe, o ispitirea a norocului, a forțelor latente ale acestuia. Poezii ca Ai stat cu mine prea puțin, Al nouălea cer, Amăgirea clipelor, Crez, Dar sau blestem?, Definiția fericirii, Ecou, Identitate, Pierdut în timp, Revoltă, Un colț de cer, Vis confuz denotă eleganța, noblețea sincerității și a cutezanței de a porni în căutarea timpului pierdut, a anilor scurși ca nisipul din clepsidră, a divinității ca ancoră în tumultuosul ocean de singurătate și de durere, la care este damnat iremediabil, ireconciliabil omul. Spicuim câteva versuri elocvente, oglindă a ceea ce am încercat să evidențiem aici: „adu cu tine/ un strop de iubire/ ultima dată / mi-ai spus că mai ai/ pusă deoparte.../ pentru situații neprevăzute.” (Al nouălea cer), „tresar din somn cu gândurile destrămate.../ mă regăsesc mereu în același loc/ în același timp,/ întorcându-mă spre tine,/ tinerețea mea.” (Amăgirea clipelor), „am simțit atingerea amintirilor/ pierdute-ntr-un sertar/ nedeschis de mulți ani.” (Aripa amintirii), „port pe umeri firul subțire și dur/ primit în leagăn/ de la ursitoarele-mi/ oarbe, surde, mute.” (Dar sau blestem?), „e-o noapte dintre acelea/ care plutesc departe de tine,/ pe tărâmurile bizare ale nepătrunsului/ și-n care nu înțelegi/ ordinea firească a partiturii...” (Magie cu noapte și muzică), „Când privesc fără speranță în oglinda veche-a vieții,/ Iar alunec fără voie panta rece a tristeții...” (Revoltă)

Versuri capabile să ne ofere căldura de-o clipă într-o răceală continuă, a unei vieți trepidante, hipersolicitante. Impresionantă aducere-aminte a unui tip revolut.

Cel de-al doilea segment, de povestiri, se oferă privirii sub titlul de Zăpada unei amintiri, titlu în deplină concordanță cu filonul acestor scrieri de mică întindere, dar cu substanță. Aniversare în satul de la porțile istoriei, Gânduri despre un viitor trecut, Nenʼ Niculae, Puiu târgului și Zăpada unei amintiri, aduc prezențe insolite, unchiul Ion Dînșorean, care a împlinit o sută de ani, bătrânețea ca personaj, ca prezență materială, neîndoioasă și tangibilă, bunicul și Nen Niculae , „vecinul din dreapta”, bunicul și Irina, bunica și bunicul Șucu, generații care trăiesc împreună, într-o armonie de neexprimat în cuvinte. Tablouri calde, de veseli copii și de blajini bunici, într-o undă de melancolie și de nostalgie. Aura de strălucire pe care numai anii copilăriei o poartă cu ei de-a lungul întregii vieți.

Așadar, carte-apologie a inocenței redobândite prin amintire, prin rememorarea clipelor autentice ale ființei ingenue, într-o confesiune deconcertantă, care reflectă, fără prefăcătorie, trăiri care au fost. Ileana-Lucia Floran dă expresie, în cel mai viu grai, sentimentelor celor mai profunde, tocmai prin intermediul personajelor, al acțiunii pe care o croiesc, puncte referențiale, în mod cert, pe harta oricărei scrieri epice. Autoarea stăpânește bine meandrele acestor genuri, nu se pierde prin desișul prelucrărilor redundante, ci adoptă un stil sobru, care continuă să ne uimească prin eleganța pe care o degajă.

Năstase Marin

Esenţe lirice, sau Caleidoscopul stărilor poetice

Moto: A scrie poezie e ca şi cum ţi-ai percepe trupul de sticlă, spart în milioanele de picuri ai clepsidrei

timpului prin care ai putea zări:

cenuşa trecutului ori aspiraţiile viitorului (Gh. A. Stroia: din eseul „A scrie poezie”)


62

Poetul vrâncean GH.A.STROIA face parte din acea categorie de artişti iubiţi de Dumnezeu, consideraţi ca reprezentanţi ai îngerilor pe planeta Pământ. În anul 2013 a publicat la editura SINGUR-Târgovişte un volum de poezii intitulat „sunt…visez…rămân”, unde se autodefineşte chiar de la început, în moto-ul cărţii: „Am primit Darul/de a fi oameni,/ca să putem deveni/ÎNGERI/ori de câte ori dorim”. Evident, se referă la oameni în general, printre care se consideră şi autorul. Dar aici este vorba de acea categorie de oameni cu suflete mari, dintre care aş exemplifica pe cei mai mari pe care i-a cunoscut omenirea: pictorul Rafael Sanzio şi compozitorul Wolfgang Amadeus Mozart. Am zis, pe cei mai mari, ca să-mi dau seama cum îi place lui Dumnezeu să fie acei OAMENI-ÎNGERI.

Pentru că scriitorul Gh. A. Stroia trăieşte într-o permanentă şi elevată stare poetică îngerească, unde respiră aerul curat al candorii şi unde sufletul său „de sticlă” se sparge în orice clipă „în milioanele de picuri ai clepsidrei timpului”. Picuri cu sclipiri de curcubeu, prin care priveşte lumea pământeană în curgerea ei eternă, unde privirea lui se încarcă mereu cu acea UIMIRE a OMULUI-COPIL. Şi tocmai această uimire îi dă o continuă stare îngerească de plutire în sfera de Lumină şi Iubire divină.

Aceasta este starea poetică din care priveşte lumea scriitorul, poetul, dar şi criticul literar Gh. A. Stroia, care a creat într-o astfel de stare, cunoscutul curent literar al POZITIVISMULUI în care a relevat „IUBIREA, ca perpetuum mobile al vieţii”.

Ca să pătrunzi în tainele acestei stări, trebuie să te raportezi la alte stări înalte ale poeziei româneşti. Mă voi limita la exemplul lui Nichita Stănescu şi la stările sale poetice din care voi da câteva citate din mărturisirile sale: „poezia foloseşte cuvintele din disperare” şi „în poezie vorbim de necuvinte, fiindcă durerea este expresie şi locul ei se află-n ţipăt”. Sau, „cuvântul transportă durere ambalată sonor şi semantic”. Dar, tot Nichita Stănescu mai spune „slujirea poeziei este durere şi numai durere. Iar măreţia poeziei se află-n depăşirea ei”.

Dacă la Nichita Stănescu plutirea în starea de

înger se realizează numai după trecerea durerii prin vămile vieţii, la Gh. A. Stroia plutirea poetică în sfera de Lumină Divină este starea sa normală în care este transfigurată întreaga existenţă, cu dureri şi bucurii, scursă în clepsidra timpului. Chiar aşa vede eternitatea: „clipa scursă în lacrimă”. Toate elementele existenţiale împletite cu suferinţă, poetul Gh. A. Stroia le topeşte în creuzetul stării sale, prefigurându-le metafizic în metafore fascinante, care tulbură simţirea. Astfel, „orfanul” este „chinul sosit pe lume”, care visează la „căldura braţelor împerecheate” şi rămâne „lumina cu aură ţesută de întuneric”. În timp ce „neîmplinirea” este „chinul albastru din gând”, care rămâne „dorinţa jelindu-şi neîmplinirea”. Şi „zidul plângerii” este în starea sa poetică „roca şlefuită de milenii” ce visează „să capete străluciri fără pată”, dar rămâne doar „căinţa pietrei prinsă-n zidul plângerii”. Uimitoare metamorfozare şi, mai ales, esenţializare, a suferinţelor din greşelile omeneşti, în care experienţa umană, sublimată în metafore sclipitoare, poartă mesajul înţelepciunii acestei experienţe. Şi toate exprimate cu maxim de economie a cuvintelor. De altfel, trebuie să precizez că toate poeziile volumului au o prozodie originală, probabil, (zic probabil pentru că nu am mai citit astfel de poeme), unică în felul ei. O invenţie a autorului, care a înlăturat versul clasic cu rime şi ritm, astfel că „versurile” acestor poezii, compuse numai din trei strofe a câte 4-5 versuri, reprezintă doar câte un cuvânt (rareori două sau trei), care se scurg(e) în clepsidra strofei, precum clipele în clepsidra timpului. La rândul lor, aceste „clepsidre” sunt „agăţate” de trei verbe care formează axa ciclică a poemului respectiv: „sunt”, „visez”, „rămân”. Iar „fluidul” cuvintelor scurse în aceste strofe sunt metafore miraculoase, purtătoare de imagini plastice fascinante, inedite, inefabile, îmbinate/împletite cu mesaje, simboluri, sensuri şi înţelesuri, care dau poemelor atâta farmec şi mister. Faptul că nu conţin decât trei strofe, cu 12-14 versuri, din care emană o bogăţie de expresii poetice, provocatoare de extaz emoţional, aceste micropoeme lirice pot fi asemuite cu nişte flacoane de esenţe poetice. Chiar „curgerea” lor în clepsidrele strofelor, fără sincope de punctuaţie, sugerează „picurarea” poeziei într-o citire/recitare extatică, în care se simte şi parfumul unei melodii ascunse. Temele abordate

REVISTA BOGDANIA

63

de poet reprezintă atât existenţialul cotidian, transfigurat metafizic, cât şi stările poetului create de reflexiile din eul său. Dar, mai bine, voi cita câteva poeme: - „grija de verde”: sunt/primăvara/gonind/peste/dealuri_visez/cânturi/de ciocârlii /înrămate-n/tablouri_rămân/grija de verde/în ochi/de curcubeu -„neaua”: sunt/neaua/scârţâind/sub paşii grăbiţi_visez/graiul/cuminte/al mamei_rămân/satul/ cufundat/în albe neguri -„albul firav”: sunt/cerul de toamnă/susţinut/de înălţimi/montane_visez/zăpada/ce va potoli setea/pământului_rămân/albul firav/spart/în oglinzi -„ritmul”:sunt/plopul/ciocănind lin/în geam_visez/în ritmul/bătăilor/de inimă_rămân/ /fereastra/nedeschisă/în zori -„pământul”: sunt/culorile/câmpului/vara_visez/curcubeul/sacrei/împăcări_rămân/cerul tăcut/sărutând/pământul

- „speranţa”: sunt/agonia/urmărind tăcută/linia vieţii_visez/cernerea/fulgilor mărunţi/de fericire_rămân/speranţa/încăpăţânându-se/să trăiască Precizez că citarea poemelor este absolut întâmplătoare, toate fiind deosebit de frumoase, adevărate bijuterii lirice care trebuie să fie recitite de mai multe ori, pentru a pătrunde semantica metaforelor şi a-ţi parfuma sufletul cu esenţa frumuseţii lor. Parfum care înalţă sufletul cititorului în sfera de Lumină şi Iubire, în care pluteşte sufletul poetului Gh. A. Stroia.

Cristian Petru Bălan

UN POET RECOMANDAT DE OPERA SA: IONEL MARIN

Orice iubitor al literaturii române sau universale din zilele noastre s-a convins că, de peste două decenii încoace, de când libertatea de expresie şi de editare a cărţilor este fără oprelişti, numărul scriitorilor şi al publiciştilor a crescut enorm. Se pare că, pentru prima dată dictonul poetului Vasile Alecsandri care afirmă că

românul este născut poet s-a împlinit 100% şi a devenit valabil pentru toate vârstele. Fiecare român care crede că poate stăpâni condeiul cât de cât, simte nevoia să arate tuturor că şi el este unul din talentele ce trebuie să fie luate în seamă şi cunoscut de toţi, iar de când internetul a devenit o scenă universal deschisă tuturor, mulţi dau năvală pe ea, intrând pe diferite porţi, cele mai cunoscute fiind numeroasele reviste literare electronice, serviciile Google, Wikipedia, Facebook, YouTube etc. Fenomenul nu este specific doar ţării noastre, fiind unul global, însă studiile arată că, de fapt, cei mai numeroşi şi mai productivi condeieri s-au remarcat a fi creatorii din fostele ţări comuniste care mult timp au avut lacăte la gură. Căpătând libertatea de exprimare, tăcerea lor de decenii a explodat brusc într-o masivă revoluţie a scrisului, ceea ce era de aşteptat. În ţara noastră, pe lângă facilităţile oferite de serviciile de mai sus, au apărut aşa numitele bloguri de pe net. Acestea, în proporţie de peste 50% au, aproape toate, eclectice mini departamente literare unde autorul îşi publică propriile creaţii, adăugând lângă ele şi postări din literatura universală preferată sau invitând pe alţi amatori ai scrisului să colaboreze la paginile lui și aşteptând impresiile la poşta redacţiei. Unele bloguri au o redactare atractivă şi impunătoare din punct de vedere artistic şi tehnoredacţional, cu ilustraţii, cu frumoase pagini color şi cu noutăţi surprinzătoare. Ele sunt editate, dacă nu cu materiale zilnice, atunci cu cel puţin două-trei ediţii lunare, dezbătând, în stil de micromagazin, probleme politice, ştiinţifice, tehnice, economice, istorice, culturale, sportive, cancanuri sentimentale etc., etc.

De aceea se poate spune, fără să exagerăm prea mult, că toate cele aproximativ 9500 de bloguri din România (sau româneşti, editate peste hotare) sunt nişte mici reviste personale, dintre care câteva concurează serios cu revistele cele mai cunoscute, devenind ele însele adevărate reviste. Acum ne întrebăm: este bine pentru literatură că există aşa ceva sau este o inflaţie


64

care ne derutează pe toţi? Răspunsul nu pare uşor de dat... Aşa stând lucrurile, adevărul este că "din cauza pădurii, nu mai vedem copacii" şi că sutele de scriitori talentaţi care apelează la această media populară se simt uneori frustrați ori bruiaţi de masa amatorilor şi, din această cauză, talentul lor se impune foarte greu. Dar cu atât mai valoroasă va fi victoria acelora care reuşesc să spargă această barieră şi să se impună, ieşind în evidenţă. Unul dintre ei a fost poetul Ionel Marin din Focşani care s-a detaşat cu mult succes de toţi, demonstrându-ne că nu avem de a face cu un amator, ci cu o citadelă a Poeziei adevărate care merită a fi cucerită de cititori şi cercetată în toate structurile ei. Etajele acestei citadele s-au suprapus unele peste altele de la an la an şi de la un volum la altul.

Domnul Ionel Marin, (n. 2 iulie 1954, com. Suraia, jud., Vrancea, debut în versuri în 1982 în revista „Orizont” din Focşani), a folosit pe cât a putut de mult, puţinul timp liber avut şi s-a impus cu frumoase volume de versuri , cu totul originale. De aceea, cred că se merită să amintim câteva din aceste titluri:

- Prinţul astral, Editura „Andrew” - Focşani, 2006; poezii. (ediţie bilingvă româno-italiană); - Inimă stea în devenire, Editura „Sinteze” - Galaţi, 2007; poezii; - Crâmpei de veşnicie, Editura „Andrew” - Focşani, 2007; poeme (ediţie bilingvă româno-italiană); - Crinul din inimă, Editura „Andrew” - Focşani, 2007; poeme; - Nestinse amurguri, Editura „Pax Aura Mundi” - Galaţi, 2008; poezii; - Inima stea în devenire - ediţia a II-a , Editura „Olimpias” - Galaţi, 2008; poezii (ediţie bilingvă româno-engleză)

- Crinul din inimă - ediţia a II-a, Editura „Fundaţia Culturală Antares” - Galaţi, 2008; poeme; - Punţi spre iubire, Editura „Semne” - Bucureşti, 2009; poezii; - Printre ani, lacrima netimpului, Editura "Pax Aura Mundi" - Galaţi, 2010; poeme. A publicat în volume colective: - Busuioc de cuvinte, Editura „Arionda” - Galaţi, 2007 (antologie de critică literară); - O antologie literară, Editura „Valman” - Rm. Sărat, 2007; - Cartea întâlnirilor, Editura „Polidava” - Deva, 2008; - A treia carte a întâlnirilor, Editura „Corvina” - Hunedoara, 2009; - Armonii celeste, Editura „Olimpias” - Galaţi, 2009. şi altele În noiembrie 2009, scriitorul devine Preşedinte Fondator al Cenaclului Literar „Vasile Cârlova” de la Cercul Militar din Focşani. În prezent este redactor-şef al revistei "Bogdania" care apare la Focşani, una din cele mai bogate şi mai lăudate reviste noi apărute în România şi editată cu sacrificiile de negrăit ale poetului care, totodată, mai este şi redactor şef-adjunct al cunoscutei reviste universale de creaţie şi atitudine "Armonii Culturale”, fondată la Adjud, împreună cu scriitorul Gheorghe A. Stroia, un critic foarte pretenţios care am văzut că i-a caracterizat, pe scurt, creaţia, în cuvinte binemeritate: "Poezia lui Ionel Marin – simbol şi lumină – dubla raţiune a universului său liric, străluceşte coborând din înălţimile albastre, unde singurele zgomote „perceptibile” sunt produse de zborul neobosit al îngerilor pe o rază de lumină. Poezia lui Ionel Marin incumbă, ca de fiecare dată, alinare, mângâiere, reuşind să împletească - prin versurile „rostite” cu patimă - conştienta suferinţă umană, dorurile, visele, într-

REVISTA BOGDANIA

65

o sublimă regăsire a sinelui. Fremătând de emoţie, în fiecare poezie pe care o scrie, poetul se dăruieşte pe sine: crâmpei dintr-un timp universal, un timp care recuză suferinţele, într-o fericită agoniseală de frumoase aduceri aminte." Versurile de mai jos întăresc destul de elocvent convingerile criticului:

Prin uşile deschise ale sufletului Îşi pleacă fruntea memoriei cu

Umbre, doruri şi ecouri... Răni vechi, roua suferinţei,

Prin anotimpuri libere rătăcesc. Gânduri, neucise de timp, Caută răspântii de lumină. Prin locaşurile memoriei Regăsim umbre nestinse -

Ecouri ale neamului suspinând… Deschide uşile prezentului

Ca să auzi strigătul memoriei. Ca o rană, Planeta

Plânsul vremii, Cu tăceri de venin,

uitate-n trup, îngroapă doruri şi speranţe.

Păsări cu aripi frânte, Vise cu fulgi de gheaţă, alunecă Cu priviri inerte... în albastru.

Frânturi de gânduri fug Prin veac şi cheamă

Inocenţa, armonia şi pacea. Prea mulţi vânzători de-ntuneric, Aruncă în lumina vieţii cu noroi...

Ca o rană, Planeta Se vede din nori, neîngrijită. Dragostea, vocea ei divină,

Ne întoarce la armonie! (Dincolo de memorie)

Fără să fie un mistic propriu-zis, poetul vede în rugăciunile oamenilor o topire a sufletelor, purificându-le într-un neant care le înnobilează existenţa materială, consolidând-o pe coordo-natele iubirii şi ale infinitului:

Îmbrăcată cu haina luminii, Arderea de Sine alungă Ispitele, iluziile deşarte.

Clopotele de lumină sfărâmă Idolii vremii pe rugul Nestins al credinţei.

Aluat din dragoste şi lacrimi, Omul, călător cu vise, De seamănă Adevărul,

Orizontul de peste pleoape, Va deveni troiţă.

Rogu-te, Doamne, ajută-ne Să rodească iubirea Ta

În toate sufletele noastre Şi să devenim, Părinte, Fii buni, ascultători...

În zâmbetul veşniciei Tale! (Rgăciune)

Când poetul George Coşbuc şi-a pierdut fiul într-un accident de automobil, nu a mai putut să creeze la fel ca mai înainte sau l-a învinuit pe Creator. Spre deosebire de marele rapsod al sufletelor norodului de jos şi la fel ca biblicul Iov, care spunea că "Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului în veci binecu-vântat", poetul Ionel Marin, într-o situație similară, trăieşte o identică durere sufletească, pe care ne-o împărtăşeşte în surdină şi cu care ne impresionează adânc, apropiindu-se mai de grabă de trăirile sufleteşti despre minunata fetiță Iulia, ale poetului Bogdan Petriceicu Haşdeu, încercând ca şi el să se autoconsoleze, dar pe alte coordonate,:

Călătoreşte pe Căile cerului Bogdan, îmbrăcat cu haina albastră

A norilor neîntinaţi... Este viu, în ecouri nestinse, Mereu înfrunzite de doruri...

Mesager astral, neschimbat la chip, Veghează, trimite tainice semne, Din cereasca Lui casă, candelă,

Făclie roditoare de speranţe. Bogdan merge pe poteca din interior,


66

Nu mai simte frigul, plânsul clipelor, Aleargă prin tainice întinderi, Vorbeşte cu stelele, ne trimite Vise, ecouri din nesfârşirea

Luminilor Împărăţiei Iubirilor. (Mesager astral)

Oricare din creaţiile poetice ale lui I.M. merită pagini întregi de discuţii analitice care, zigzagând printre filoanele filosofiei lor creştine, ne proiectează pe cerul literaturii româneşti de astăzi, calde aureole de strălucire polară din care se preling mii de picături de lacrimi care au forme de inimi pulsând îndurerate. Literatura română, în afară de amurgurile triste şi violete ale lui Bacovia, avea nevoie şi de durerile optimiste ale poetului Ionel Marin pe care, pentru forţa lor creatoare, îl recomandăm viitorimii. Cristian Petru Bălan Membru titular al Uniunii Scriitorilor din

România; Membru al Academiei Româno-

Americană de Arte şi Ştiinţa (ARA)

STAN BREBENEL: POEŢI, DUPĂ PLAC

În anul 2013 a apărut la Editura Rafet cartea lui Lucian Gruia „Poeţi, după plac”, recompensată cu premiul „Victor Frunză” în cadrul ediţiei a VI-a a Festivalului internaţional „Titel Constantinescu”, din Râmnicu Sărat. Cartea are şi un subtitlu foarte sugestiv care descifrează multe din structura culturală a

autorului: „începând cu Nichita”. Lucian Gruia s-a născut sub o zodie norocoasă care l-a făcut să vieţuiască prin mai multe locuri. Amintesc aici faptul că s-a născut la Dej, a absolvit cursurile universitare la Timişoara şi acum este stabilit, de mulţi ani, în Bucureşti. Numele lui este des întâlnit în multe reviste literare din diferite zone ale ţării, semnătura sa fiind asociată cu versuri, proză scurtă, eseu şi, mai ales, critică literară.

Fire iscoditoare fiind am pornit în studiul cărţii de la două premise. Unu: să descopăr ce fel de poeţi îi plac şi doi: să văd dacă între creaţiile acestora există puncte comune, elemente care să-i apropie în această mare diversitate care este literatura. Printre cei dragi inimii (şi spiritului), începând cu Nichita – adevărat zeu tutelar pentru autor – îi aflăm între coperţile cărţii, aşa cum i-a perceput, pe Cezar Ivănescu, Grigore Vieru, Ion Stratan, George Vulturescu, Cassian Maria Spiridon, Horia Gârbea, Nichita Danilov şi încă 18 poeţi.

Nichita Stănescu, cel aşezat în capul preferinţelor, „adoră şi devoră cuvintele, e stăpânul dar şi robul lor: le alintă, la admonestează, le mângâie”. În zbaterea sa de a descifra necunoscutul poetul îşi construieşte întreaga operă având în vedere trei planuri paralele ce includ numerele, cuvintele şi necuvintele.

În ceea ce-l priveşte pe Cezar Ivănescu cronicarul remarcă faptul că „specificul

poeziei rezidă în originalitatea gândirii şi a stilului, tehnica desăvârşită şi muzicalitatea impecabilă”. Toată opera poetului se axează în jurul permanentei drame a fiinţei umane: „conceput cu trup muritor şi suflet nemuritor, omul este supus avatariilor veşnice”. Pornind de la aceste adevăruri „profund şi original, netulburat de nimicuri cotidiene, Cezar Ivănescu şi-a construit răbdător şi detaşat fascinantul său univers liric”. Despre Grigore Vieru, un mare prieten a lui Nichita, autorul consideră că opera lui este dominată de trei simboluri majore: patria, mama şi limba română, care sunt sinonime pentru poet.

O carte postumă a lui Ion Stratan – „Casa părăsită” – ce conţine un singur poem în douăsprezece acte, este, în viziunea exegetului „o ploaie continuă, în douăsprezece reprize (numărul lunilor anului), care ne spală memoria

REVISTA BOGDANIA

67

până la uitare”. În acest volum îngrijitorii ediţiei au introdus şi un ultim text scris de Ion Stratan despre Nichita Stănescu, „Şi el vine din afara lui însuşi”. Textul este un portret spiritual creionat oarecum inedit „printr-o geografie sacră”, asemenea reliefului diversificat al ţării noastre unde valea este „imaginea omului biologic Nichita”, dealurile îi reprezintă pe „prietenii nedespărţiţi” iar lanţurile muntoase sunt versurile poetului. Un alt Nichita, dar Danilov este în viziunea lui Lucian Gruia „un prinţ moldav dedat la asceza filosofiilor orientale, după ce a trecut prin dialogurile platoniciene şi creştinismul cosmic”. În volumul „Centura de castitate”, de care se ocupă, cronicarul consideră că titlul ascunde o alegorie tragi-comică. Profund cunoscător a doctrinei elaborate de filozoful chinez Lao Zi (în sec. VII î.H.), Nichita Danilov încearcă să dea o interpretare originală a conceptului ce asigură armonia lumii.

Referitor la volumul „Trecutul ca o sărbătoare” a lui Horia Gârbea, Lucian Gruia reuşeşte să ne convingă, cu argumente solide, că „reprezintă o întoarcere pe dos a valorilor prezentului care sunt transferate trecutului ceremonios”. Alegoria din poemele lui Horia Gârbea „ies într-o bună măsură, de sub incidenţa postmodernismului, prin meditaţia gravă provocată de efectele neantizate ale trecerii timpului”. Ca şi la ceilalţi poeţi de care s-a ocupat în cartea de faţă şi la Horia Gârbea „ludicul şi realismul magic” colaborează cu inteligenţă pentru transmiterea mesajului poetic.

Argumente solide şi la fel de pertinente întâlnim şi la ceilalţi poeţi care sunt „disecaţi şi trecuţi” prin afectivitatea intimă a cronicarului. La Cassian Maria Spiridon descoperă „substratul profund al liricii poetului”, George Vulturescu construieşte „o schiţă ontologică a singurătăţii monadice”, Victoria Milescu „adoptă o nouă strategie de a-şi transmite mesajele lirice, şi anume pretextând astrologia”, iar Eugen Evu „constituie doar partea răcită, infimă, solidificată, scoasă la lumină, din magma incandescentă a sufletului său”. Şi ar mai fi destule de spus, însă ne oprim aici.

Câteva concluzii se impun după studiul cărţii lui Lucian Gruia, „Poeţi, după plac”. Toţi poeţii cuprinşi în acest volum sunt de o valoare

arhicunoscută, iar meşteşugul folosirii cuvintelor nu mai trebuie demonstrat, ceea ce constituie un prim numitor comun. Am mai observat că filozofiile de viaţă sunt apropiate, iar tematica abordată, şi scoasă în evidenţă de cronicar, este cea universal valabilă unde raportul dintre individ şi timp deţine supremaţia.

Ludicul şi alegoria sunt mijloacele cele mai des folosite, de unii poeţi, ceea ce îi este pe plac lui Lucian Gruia. Şi ar mai fi ceva: cronicarul scoate în evidenţă ceea ce reprezintă esenţialul la fiecare autor: „Eu cred că inspiraţia apare în momentul în care fiinţa personală intră în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei (Heidegger), sau, altfel spus, când sufletul individual atinge sufletul colectiv (Jung).

În acel moment de graţie se naşte o nouă fiinţă, aceea a operei artistice, sau se relevă un arhetip îmbrăcat în straiele artistului. În cartea mea, pe care v-o propun, am prezentat poeţi cărora li s-a întâmplat acest lucru” afirmă Lucian Gruia pe ultima copertă a valoroasei sale lucrări.

Michaela Al. Orescu

Nicolae VASILE, “Omul ciclic”, Editura AGIR.

Cartea are la începutul său un poem filosofic, de întindere a ideilor, cu titlul ”Femeia din vis”, în care poetul evocă femeia ideală, perfectă (după cum şi femeile aşteaptă bărbatul ideal). Dar acest ideal este greu de întrunit într-o singură persoană, pentru că – după cum spune Eminescu – (inevitabil) ”...toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal, legate de o mână de pământ”(Satira a-I-a). Fiinţa ideală o întâlnim în vis şi totuşi, poetul intuieşte că ea a existat cândva? Omul a existat cândva, dincolo de sex- hermafrodit, dar Natura a supralicitat, pentru o mai mare atracţie între cele două ”componente” în a le ”specializa” pe fiecare, separându-le


68

destul de accentuat (ca forţă, experienţă, caracter). Giacomo Puccini, în opera ”Tosca”, pune în gura lui Cavaradossi teza idealului feminin: Femeia blondă, diafană? Femeia brună, temperamentală? Frumosul le-ntruneşte pe amândouă.... Poetul se întreabă: ”De unde vine, Doamne?” Îi răspundem: ”Din coasta ta, Adame!” Misterul feminin o face şi mai interesantă, şi mai atractivă.... Poetul se extaziază în faţa idealului feminin: ”Cum aş putea să o cunosc?/ Aş face tot ce-i omenesc...” şi tot poetul răspunde ”... a noastră este, de la ţară, / plină se suflet şi de energie”. Femeia pe care a admirat-o, poate chiar a iubit-o, a fost preţuită de el şi pentru tenacitatea ei, luptându-se şi pentru ea, şi pentru alţii, încât poetul , lucid, aşa cum îi stă bine unui bărbat, se întreabă: ”Doamne, însă-n viaţa asta, / ce ne sfătuieşti pe noi? / Să trăim doar pentru alţii, / s-aşteptăm viaţa d-apoi?”, ”Să fim mereu în umbra crucii, / este, oare, tot ce ne dorim?” Concluzia, pe care o trage poetul, este întoarcerea la rădăcini, la origini, singurul final care ne poate aduce împlinirea. Dar iată curajul unei lupte – învingătoare – cu viaţa, înfruntat de ”timiditate”: ”...curajul nebunesc / să-ţi spun că te iubesc”... În poemul intitulat ”Când iubeşti”, poetul mărturiseşte: ”Când iubeşti, aşa într-o doară / cuprinzi în tine încă o persoană”(reîntregirea primordială de care vorbeam...) ”Tot ce e al ei, te doare, / iar restul lumii dispare”..., ”Este precum o minune!...” Şi iată cum muntele se metamorfozează în floarea reginei, cum spune poetul: ”... Le cari în suflet pe toate / ... unde acum sper să intru şi eu...” El este, totuşi, conştient de realizările şi de valoarea sa, în poemul ”Euforie” : ”Chiar de-i peste mine, / Soarele apune, / numai sigla mea / stă sus ca o stea”. Iată nemurirea postumă a omului împlinit, încât se compară cu Soarele, care se află în dezavantaj! Are dreptate, într-un fel!... În poezia ”Declaraţie de iubire” poetul decide definiţia Raiului şi a Iadului: ”Să ştii / ce este Raiul...trebuie doar să iubeşti / şi să fii iubit”, ”Să ştii / ce este Iadul / înainte de a fi murit, / e suficient ca să iubeşti / şi să nu fii iubit”.

În poezia intitulată ”Cheia cerului”, poetul se simţea un Atlas: ”Credeam că am tot Pământul / pe umerii mei...”. Când a apărut iubirea, n-a mai simţit povara, primise ceva ce îi lipsea până atunci: ”Aveai ceva ce mult îmi lipsea, / ce-mi umplea gândul, / îmi anima cântul, / ce păreau sortite să rămână adormite. / Ai adus cu tine iubire, / ai adus cu tine mister, / să încercăm să-l dezlegăm împreună, / sau rămâne cheia noastră spre cer...”. În ”Iubire imposibilă”, ce frumos îşi strigă poetul disperarea: ”Să mă îmbăt de iubire / dar n-am cale până la tine...”. Poetul trece prin multiple stări sufleteşti şi pare că reproşează, dar cui? În poemul ”Dilemă”: ”Mi-aţi acaparat tot gândul, / am ajuns pe culmi de viaţă, / ca un fulg mă simt cu totul, / ce prin aer se răsfaţă...”. Întreg farmecul nopţii, cu firmamentul ei stropit cu stele, nu înseamnă nimic pentru poet, nu înseamnă decât ”Mult întuneric, / puţină lumină.../ la mijloc tu, erai divină, / ca pe un cer , o lună plină. / Te priveam ca pe-o minune / şi te iubesc, păream a spune...”. O altă viziune poetică, în metafora ”Cometa”, care apare şi dispare fulgerător, în timp ce ”Steaua, simbol al risipei de lumină”, este umilită de ”pata” Quasarului (Gaura neagră), care este mai puternică: ”Acest hăţiş de pete şi de stele, / un infinit de umbre şi lumini...”. În poemul cu titlul ”Omul ciclic”, poem care dă şi titlul cărţii, crezul lucid al poetului, care este şi profesor, este acela al unui învingător: ”Gândeşte / mereu spre bine, / dar bazează-te pe tine, / nu pe speranţe deşarte / sau ajutoare divine.../ ...Ia-o de la cap şi luptă, / alege-ţi ţinte multiple, / niciodată nu-s prea multe, / pe oricare o atingi, / te ajută iar să urci!”. În poezia ”Iubire de dincolo”, când poetul mărturiseşte: ”...ştiind cât ţii de mult la morţi, / m-am pregătit şi eu ca să mă duc...”, să fie oare capabil de jertfa supremă sau este orgoliul unei neîmpliniri? În ”Dimineața speranţei”, iată ruga poetului: ”Doamne... / Dă-i o speranţă celui ce n-are, / unei femei dă-i-o-ntr-o floare, / la muribund dă-i-o în gând.” Mereu luptător, mereu învingător, poetul

REVISTA BOGDANIA

69

are puterea să treacă peste umbre: În poezia ”Gând de primăvară”, el spune: ”Aş vrea ceva nou, / chiar dacă doare, / dar care nu dispare, / să găsesc un nou drum / care nu se sfârşeşte / cu transformarea-n scrum, / să nu fie o nouă povară / după care să curăţ la primăvară…”. Confruntat cu dileme, omul de ştiinţă, în dialog cu omul de sensibilitate în faţa frumosului, îşi caută adevărul: ”Spune-mi, Doamne, ce e bine, / să mai cred sau nu în Tine? / Spune-mi, Doamne, ce urmează, / o mai fi bine cu mine? / Spune-mi, Doamne, ce mă ţine? / Dragostea şi datoria / celor care ţin la tine!” (Tristeţea căderii). În poemul intitulat ”Diamantul şi ţărâna”, poetul atacă o problemă socială, prin metafora din titlu. Indivizii nu sunt egali nici la naştere, nici la dispariţia lor şi mai ales, în societate. Uneori, superioritatea unora deranjează, dar spiritele superioare se simt bine în lumea lor. ”Locul lui, de oriunde ar veni, /este cu alte diamante, / lumina lui mai mult va străluci!”. Lupta cu timpul, numai gândul o mai câştigă şi creaţia împlinită. Autorul a mai descoperit un mod de a câştiga această luptă: ”Şi-n poezie poţi fi tu, / iluminându-ţi gândul / ce ţi l-a dat Dumnezeu, / să ţii în loc timpul…” (Poezia ”Timpul”). Pentru omul de ştiinţă care este autorul acestei cărţi, principiul măsurii este un element determinant, dar poetul descoperă şi alte valori, care nu au ”măsură”: ”Măsoară candoarea unui zâmbet, / măsoară tăria unui gând, / măsoară dorul, / de cel plecat de pe Pământ, / măsoară iubirea, / măsoară ura, / măsoară infinitul, orice unitate de măsură vei găsi, / valoarea lor tot infinit va fi”. Concluzia aparţine poetului: ”Poezia nu-i un scris, / poezia e un vis”. Cartea de poezie intitulată ”Omul ciclic”, a poetului Nicolae VASILE, este nu numai o carte de poezie, de sinceritate şi de sensibilitate, dar şi o carte de gândire filosofică, o creaţie tulburătoare, pe care o înţelegi dacă o citeşti iar şi iar, este emanaţia sufletului, dar şi a raţiunii unui om împlinit, realizat, dar stăpânit de lăcomia dorinţelor înălţătoare, ceea ce dovedeşte tinereţea sa sufletească; dorinţe spirituale sau aspiraţii lirice, la omul care şi-a lărgit orizontul şi tinde să-l lărgească necontenit, ca elixir al vieţii, ca aspiraţii spre infinit…

GEORGE PETROVAI

- Consideraţii despre artă (Elemente de filozofia culturii)

3. Cum se apreciază opera de artă?

Citind o carte, privind un tablou ori ascultând acordurile unei melodii, dacă respectivele creații au valoare artistică, simți instinctiv cum emoția te răscolește.

O operă de artă se adresează în egală măsură inimii și minții. Receptarea operei de artă, atât în ceea ce privește latura intelectivă, cât și cea emoțional-estetică (muzica deține un plus de vrajă față de celelalte arte), presupune din partea receptorului o amplă și profundă instruire.

Dar nu cumva pentru receptarea laturii estetice nu avem nevoie de o pregătire specială? Căci după spusele lui Kant, frumosul este ceea ce-ți place fără conceptualizare…Ceea ce vrea să spună că frumosul fără farafastâcuri (o zi luminoasă, un colț de natură, un chip frumos) impresionează toți oamenii, desigur, cu intensități diferite, și că în fața veritabilului frumos vibrează atât sufletul exegetului, cât și cel al neinițiatului sau neinstruitului.

S-ar părea că așa stau lucrurile, dacă nu s-ar ține cont de următoarele două aspecte, care vrând-nevrând invită la conceptualizare după o temeinică instruire:

a)Sfera esteticului a fost lărgită prin asimilarea urâtului, dar nu ca un concept antiestetic, ci ca un mod de expansiune, iradiere și ipostaziere a frumosului interceptat la limitele lui inferioare;

ARTĂ


70

b)Frumosul nu e unic, ci infinit nuanțat și structurat pe multiple planuri de complexitate, respectiv de puritate.

Notă: Pentru Plotin, iar după el și pentru alți gânditori, Frumosul absolut este Unul, adică Dumnezeu!

După cum frumusețea frustă a trandafirului sălbatic pălește în fața culorilor și a parfumului trandafirului cultivat, tot astfel esteticul frust al unui colț de natură este deseori depășit de esteticul artistic.

Prin frumusețea sau sălbăticia ei, natura ne încântă, ne înduioșează sau realmente ne îngrozește. Grandoarea naturii (munți prăpăstioși, ape vijelioase, marea înfuriată) nu emoționează, ci provoacă un extaz vecin cu teama.

Simțim emoții doar în fața lucrurilor și a ființelor delicate, respectiv neajutorate: flori, animale inofensive urmărite de răpitori, copii, oameni amenințați de răutatea semenilor sau de stihiile naturii.

Dar autenticele creații artistice întotdeauna provoacă emoții! Această emoție este complet diferită de emoția datorată milei și compasiunii, ca și de cea datorată unui șoc (de pildă, o întâlnire subită ori emoțiile de la un examen). Căci emoția artistică ține de înțelegerea mesajului transmis de sufletul artistului către inima și simțirea consumatorului de artă, prin urmare, ea este generată de bucuria stabilirii unei relații adecvate între operă și iubitorul de artă.

Relația de mai sus nu este de informare, așa ca în cazul studierii unui document științific sau a unei fotografii, nici doar de natură afectivă (scrisori de dragoste, album de familie etc.). Legătura stabilită între creație și consumatorul de artă, mai exact între artist și receptor, este de natură estetică.

O astfel de apropiere ajută la eliminarea limitelor de interpretare și obligă la adoptarea ideii că opera de artă nu-și epuizează potențialitatea artistică (emoțional-estetică). Ba dimpotrivă, iubitorul de artă va căuta să se apropie de esența simțirii și gândirii artistului din noi și noi

unghiuri de abordare (de pildă, citind și recitind un roman), astfel descoperind cu bucurie și uimire noi izvoare de lumină și frumusețe întru împlinirea sa estetică.

Valoarea creației artistice este ireductibilă la ceva anume – idee, senzație, sentiment sau concepție, pentru că mai presus de rolul ei informativ este rolul său formativ-cultural, și asta fiindcă deține acea forță indicibilă care transformă ideea, senzația, sentimentul și concepția, ne transformă pe noi înșine!

Ştefania Păun şi arta decorativă de excepţie

Este o mare onoare pentru mine să scriu despre inegalabila pictoriţă Ştefania Păun, născută la Focşani în anul 1928. După absolvirea liceului în oraşul Unirii, urmează Facultatea de arte decorative, secţia Textile şi imprimeuri, clasa prof. Maria Pană-Buescu.

După absolvire este angajată în anul 1954, la întreprinderea cu profil textil “SELECT” din Bucureşti, unde datorită talentului şi dăruirii profesionale, după câţiva ani, este numită creator principal de imprimeuri.

A participat la numeroase expoziţii, încă de când era studentă, cu creaţii tematice, cu lucrări inspirate din folclor, la Bucureşti dar şi la Focşani.

REVISTA BOGDANIA

71

A fost prezentă la expoziţii şi saloane cu caracter internaţional de profil, în: Germania, Olanda, SUA, Belgia, Siria, Liban între anii1960-1985.

Nu este uşor şi la îndemâna oricărui artist să realizeze “bijuterii” din textile. Inventivitatea, creativitatea, tehnica, meticulozitatea stau la baza realizării de piese de artă din material textil. Doamna Păun, a stăpânit toate acestea în plus o viziune şi o exprimare artistică deosebită ca formă dar şi ca originalitate.

Am avut plăcerea, de mai multe ori, să admir: imprimeuri textile în albastru, în roşu; imprimeuri pe mătase, şaluri; diferite imprimeuri textil cu diverse figuri geometrice; minunate creaţii textile, sub forma unor păsări, ori grupuri de păsări domestice sau sălbatice; de asemeni superbe icoane pe sticlă ori suport textil.

Este de remarcat şi faptul că distinsa noastră artistă, la cei 86 ani, a prezentat în ianuarie 2014, în preajma Zilei culturii naţionale o frumoasă expoziţie de artă decorativă.

Felicitări, dragă doamnă, pentru frumoasa viaţă dedicată artei decorative, sănătate şi multe împliniri sufleteşti. LA MULŢI ANI!

Pictorul şi graficianul MIHAI CĂTRUNĂ – Magie, simbol al

veşniciei.

Pictura ca şi poezia este o floare rară, un miracol al spiritului, o strălucitoare scânteie ce luminează chipul omului dar şi al clipei. Unul dintre acei strălucitori pictori este şi minunatul domn Mihai Cătrună, născut la data de 20. 01. 1962, în judeţul Teleorman.

A absolvit Facultatea TCM în anul 1987 şi de la vârsta copilăriei pictează, desenează, pirogravează…Este un artist de excepţie, pictor, grafician şi ilustrator, prezent în viaţa culturală a Bucureştiului, dar şi prin numeroase expoziţii personale sau de grup, în galerii, saloane de artă de prestigiu din ţară şi străinătate. Pentru valoarea creaţiilor şi a talentului său excepţional, a primit numeroase premii şi Diplome de excelență, a fost selectat, printre alţi 300 de artişti (din peste 50 ţări), pentru albumul internaţional Contemporary artists.

Visul Lumină


72

Lucrările sale de pictură sau grafică sunt atât de vii, încât impresionează şi bucură în acelaşi timp inima şi sufletul vizitatorului. Din acestea se degajă o căldură melancolică, o vrajă a frumuseţii, asemănătoare unui diamant perfect şlefuit de bijutier. Domnia sa este un bijutier meticulos al culorilor, turnând în acestea o “licoare magică” din sufletul său sensibil şi generos. De aceea, cred eu, creaţiile sale farmecă, parcă hipnotizează privirea.

Tematica abordată este atotcuprinzătoare: natura cu toate anotimpurile (templul anotimpurilor); marea; infinitul (trepte spre infinit, trepte spre lumină)etc. Arta sa este “o metaforă” şi unii l-au numit, cu obiectivitate “poet al necuvintelor”. Imaginaţia sa bogată dar împletită cu har, lumină interioară dar şi cu dragoste necondiţionată faţă de semeni, scoate la iveală frumuseţi nepământene, frumuseţi venite parcă din înălţimi celeste. Femeia, are chipul cel dintru-nceput, nealterat de răutate, de urâţenia păcatului.

Magia perlei

Domnul Mihai Cătrună, este, cu certitudine, un pictor, grafician şi ilustrator de rang superior, un artist ce se dăruie cu trup şi suflet, cu întreaga energie - artei suprarealiste, realizând teme unicat, prezentate în cadrul expoziţiilor personale de la: Bucureşti, Braşov, Slatina, Alexandria şi altele. Pe 08 ianuarie 2014 a participat şi la Salonul naţional –“Mihai Eminescu” cu grafică şi pictură.

A fost selectat şi pentru salonul de artă de la Bruxelles. Participă des, împreună cu alţi pictori, poeţi la emisiuni TV şi radio, pe teme de artă şi poezie.

Magia luminilor Naufragiu pe stânci

De remarcat este şi faptul că pictorul Cătrună are un adevărat cult pentru Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, căruia i-a dedicat mai multe expoziţii de grafică şi pentru care a primit medalia “Teiul de aur”, la Botoşani.

Mare agitată Piano-3

REVISTA BOGDANIA

73

Putem vorbi de o adevărată ”simfonie cromatică”, sufletul pictorului vibrând la cote înalte şi retransmite mărgăritare multicolore oamenilor, contribuind din plin la promovarea valorilor umane, a armoniei şi gustului rafinat pentru arta contemporană.

Colaborează cu alţi artişti şi se cuvine să-i mulţumesc şi pe acesta cale pentru deosebita grafică făcută antologiei “Aripi spre zbor”, editată de Asociaţia cultural-umanitară Bogdania.

Teatru

Monica Diana Tarţău O scenetă unică ?

Orice fiinţă ştie că de un singur moment poate depinde o întreagă istorie ce poate schimba sentimente, trăiri, vieţi şi realităţi. Este poate atât de uşor să alegi între DA sau

NU? Totul se rezumă la alegerea celei mai bune variante, la o decizie ce poate duce la o altă poveste, însă nimeni nu ştie cu adevărat că totul se întâmplă cu un scop.

Un suflet de om poate suferi secunde, minute, ore, vieţi, de la un singur fapt, o întâmplare, o schimbare, însă nu are inteligenţa necesară să distingă între destin şi coincidenţă. Totul este ca un joc la care participă universal şi magia lumii care ştiu foarte bine că întreaga scenă a vieţii poate fi atât de uşor interpretată. Nu trebuie decât machiaje, roluri, decorul şi sforile, pentru că deciziile sunt luate de secole, iar rolurile sunt scrise cu dichis şi analizate cu generaţii. Mintea nu poate distinge decât paşii, versurile şi mişcările, iar corpul urmează mintea cu sfinţenia unui începător însă se mai împiedică din când în când în sforile care îi menţin greutatea pe scena vieţii. El este conştient de fiecare pas, încearcă să îl analizeze însă orice piedică ce îi apare în cale se crede a fi coincidenţă. Corpul nu ştie că mintea lucrează după un calculator programat să nu dea erori niciodată şi nu face decât să urmeze un sistem bine definit.

Înăuntrul acestei maşinării perfecte se află o strălucire, un sâmbure din puterea şi magia universului care lucrează după legi diferite, este ca un foc mocnit ce arde constant şi menţine o căldură permanentă. Aceste două lumi existente într-o singură jucărie cu sfori sunt complet separate însă interdependente pentru că lucrează din greu pentru a oferi publicului spectacolul


74

transmis de univers. Întreaga scenetă este o înfăţişare a lumii şi este calculată cu multă înţelepciune de bătrânul univers, nu include erori, pauze neplanificate şi urmăreşte extrem de corect programul bine alcătuit.

Această scenetă nu poate fi niciodată repetată înainte, este unică şi nu poate suporta modificări. Fiecare păpuşă cu sfori îşi urmează rolul şi ştie că trebuie să interpreteze foarte bine pentru a realiza cel mai frumos tablou de caractere, însă niciodată nu ştie când se termină şi care este scopul. Din cauza faptului că sceneta este unică, actorii trec şi peste momente critice când obstacole le stau în cale şi se împiedică de propriile sfori. Ei sunt datori să-şi urmeze rolul şi trebuie să treacă peste acele obstacole şi să meargă mai departe pentru că publicul nu poate aştepta o veşnicie. De aceea păpuşilor le este foarte greu şi trebuie să ia decizii cât mai repede, trebuie să răspundă imediat la întrebarea “Da sau nu?” . Ele cred că acest răspuns le poate schimba sceneta însă ele nu ştiu că şi acele obstacole au apărut pentru un motiv anume, iar fiecare decizie luată are un scop bine definit.

Orice păpuşă cu sfori ar trebui să ştie că fiecare rol o ajută să înveţe calea spre succes sau eşec şi spre o scenă mai mare, cu mai multe personaje şi cu roluri mai complicate. De aceea orice obstacol ce apare în interpretarea ei o ajută să înveţe, să se obişnuiască cu scena, cu publicul şi cu alte păpuşi cu sfori ce au aceeaşi soartă.

De acea decizie, din moment critic, depinde drumul de mai departe şi poate influenţa rolul pe care îl are fiecare păpuşă. Însă sceneta este aşa bine alcătuită încât nimic nu poate influenţa cursul ei. Păpuşa cu sfori ar trebui să se bucure de fiecare obstacol ce apare, de fiecare cădere şi de fiecare zbor pentru că ele fac scena vieţii mai elaborate şi ele alcătuiesc povestea. Scopul fiecărei schimbări apărute întâmplător este să concentreze magia universului în rezolvarea ulterioară. Nimic nu este mai frumos decât un rol fix adaptat după o singură decizie şi nimic nu poate face publicul să zâmbească, să tremure şi

să suspine mai tare decât un mers drept sau un zbor elegant al unei păpuşi cu sfori.

Oricât de încurcată ar fi sfoara, oricât de mare ar fi căderea, de la înălţime sau chiar de mai jos, orice păpuşă ştie să înveţe drumul literă cu literă din propriul rol, aplauze cu aplauze pentru fiecare răzbatere sau eşec. Decizia nu înseamnă decât o lecţie, nu îi schimbă drumul păpuşii de pe scena vieţii , o poate doar întoarce din cale pentru câteva replici, pentru a demonstra că orice pas, înainte sau înapoi, nu face decât să contribuie la un mers corect şi la o interpretare impecabilă.

Publicul râde, plânge, zâmbeşte sau suspină însă aplauzele se aud oricum; sunt atâtea păpuşi cu sfori pe scenă şi fiecare are alt costum, alt machiaj şi alte replici, însă nimeni nu poate urmări vreo păpuşă individual. Sceneta este alcătuită din păpuşi, decor, replici şi acele aplauze ce întregesc magia universului, iar publicul este aproape pasiv la ce se înşiră şi ce concentrează întreaga scenă.

Fiecare decizie este importantă întrucât prin scopul ei contribuie la imaginea universului pentru că fiecare obstacol are scopul lui şi fiecare persoană din public devine la un moment dat o păpuşă cu sfori.

Aspecte din Piaţa Unirii din Focşani – 24

ianuarie 2014.

REVISTA BOGDANIA

75

Evenimente Bogdania

La Galeriile de artă din Focşani -13 ian. 2014, ora 18.00 - Regal de muzică şi poezie, de Ziua culturii naţionale, sub genericul „ Eminescu-comoară a spiritualităţii româneşti”.

Organizatorul acţiunii poetul Ionel Marin a prezentat inedite aspecte despre viaţa şi opera marelui poet naţional M. Eminescu. Au vorbit despre Eminescu: Radu Borcea, R. Soreanu, M. Paraschiv. Au recitat: I. Marin, R. Bornaz, C. Toma şi alţii. Domnul Răduţă Bornaz a cântat minunate romanţe pe versuri ale poetului genial şi Imnul lui Eminescu. Un grup de 5 cântăreţi folk, au dat şi mai multă culoare evenimentului aniversar, aceştia (Ovidiu Nicolau, Flori Dinulescu, Răzvan Duţă, Tudor Dan şi Ovidiu Vâlcan), au încântat audienţa, fiind îndelung aplaudaţi. De altfel astfel de evenimente au avut loc pe întreg judeţul Vrancea şi în întreaga ţară. Sunt semne că intrăm în normalitate.

Noutăţi editoriale

La sfârşitul lunii ianuarie 2014, la Editura Olimpias din Galaţi a văzut lumina tiparului volumul „ARIPI SPRE ZBOR”. Antologia literară BOGDANIA, vol. I, editat sub îngrijirea Asociaţiei Cultural-umanitare Bogdania.

Cartea este o „construcţie”, „ o zidire din cuvinte”, gânduri şi fapte ale autorilor antologaţi, în majoritate elevi şi tineri din aproape 20 de judeţe ale ţării şi din Republica Moldova. Fiecare creator a încercat să scoată, să răspândească inefabilul, sacralitatea omului, să ne ofere lanuri de emoţii şi trăiri, să ne lumineze ferestrele inimii. Fără excepţie toţi autorii au folosit un limbaj plăcut, deschis, vindecător, fapt pentru care merită aprecierea cititorilor, sper şi a specialiştilor. Poezia, ca dor permanent, încântă inima, pune în mişcare tandreţea, înalţă templul spiritual al fiecăruia dintre noi, de asemeni poveştile, eseurile sunt autentice, aduc bucurie şi echilibru sufletesc. Autorii antologaţi sunt următorii:

Marina Raluca Baciu; Miruna Belea; Ilarion Boca; Cristina Botîlcă; Adrian Florin Bucu; Oana Raluca Ciceu; Alina Elena Cîrstea; Marius Florin Coman; Catrina Danciu; Alexandru Ioan Despina; Elena Cristina Enoiu; Pavel Rătundeanu-Ferghete; Gianina Gheorghiu; Sorina Cristiana Gheorghiu; Georgian Ghiţă; Ionela Mădălina Grosu; Nicoleta Imbrea; Mihaela Maftei; Ionel Marin; Nicoletta Orghidan; Silvia Pencu; Adrian Nicolae Popescu; Constantin Popescu; Andra Gabriela Prodea; Lenutza Prohnitchi; Flavius Simion; Anton Soare; George Nicolae Stroia; Laura Andreea Ştreangă; Monica Diana Tarţău; Constantin Toma; Ştefan Cătălin Topliceanu; Valentin Cosmin Tufan şi Raveca Vlaşin.(I. Marin)


76

În atenţia tinerilor creatori!

REGULAMENTUL: Festivalul-concurs naţional de creaţie literară

BOGDANIA, Ediţia a III-a, Focşani, 2014

Organizator - Asociaţia Cultural-umanitară ”BOGDANIA” cu sediul în Focşani, Str.

Contemporanul nr. 28, cod 920065, judeţul Vrancea

Scopuri:

- stimularea interesului pentru literatura română contemporană şi a respectului pentru valorile moştenite.

- dezvoltarea spiritului competitiv, al dorinţei de afirmare al tinerilor şi pentru ieşirea din anonimat al celor care creează şi care au talent deosebit.

- promovarea în revistele de cultură şi în Antologii literare a câştigătorilor din fiecare secţiune literară.

Participanţi - Autori care nu au volume tipărite şi care nu au fost deja antologaţi şi care nu au depăşit vârsta de 35 de ani.

Secţiunile concursului: poezie, proză scurtă şi eseu. Textele trebuie dactilografiate în Word, Times New Roman 12 pct., spaţiere un rând, cu diacritice şi să nu depăşească 10 pagini A4 pentru fiecare gen literar, într-un singur document în format .doc sau .docx la adresa de e-mail: [email protected]

Trimiterea textelor (creaţiilor): 01 martie – 15 mai 2014, la adresele:

a)-E-mail: [email protected], cu menţiunea ”Pentru concurs”.

b)-Poştă: Asociaţia Cultural-Umanitară ”BOGDANIA”, FOCŞANI, Str. Contemporanul nr. 28, Cod 920065, cu menţiunea „Pentru concurs” în câte 2 exemplare. Textele vor purta

un motto, care se va regăsi şi pe un plic închis, cuprinzând date despre autor (nume, prenume, data naşterii, profesia, adresa, telefonul, precum şi o scurtă prezentare a activităţii literare).

Textele trimise după data de 15.05.2014 (data poştei) nu vor fi luate în considerare, de asemenea cele care nu sunt dactilografiate corespunzător (fără diacritice).

Selectarea textelor se va face de către un juriu format din 3-4 scriitori, critici literari, consacraţi, pentru fiecare secţiune de concurs. Se va întocmi o fişă de participare pentru fiecare concurent. În urma evaluării fiecărei creaţii se va stabili în mod corect şi obiectiv, pe bază de note, concurenţii câştigători pe secţiuni.

Câştigătorii vor fi anunţaţi în data de 30 mai 2014, prin intermediul site-lui: www.revistabogdania.ro şi personal pe fiecare premiant. Se vor acorda câte trei Premii pentru fiecare secţiune şi în funcție de calitatea textelor și diplome speciale.

Persoanei care va întruni cel mai mare punctaj, indiferent de secţiunea la care a participat i se va acorda Marele premiu (“TROFEUL „BOGDANIA”).

Festivalului-Concurs Naţional de Creaţie „Bogdania” se va încheia cu Festivitatea de premiere şi spectacolul de gală ce va fi în data de 14 iunie 2014, în locaţia ce va fi făcută public şi cunoscută dvs. cu cel puţin 10 zile înainte, prin telefon ori e-mail, pentru a fi prezenţi la decernarea premiilor. Costurile de transport vor fi suportate de către fiecare participant.

Pentru concurenţii lipsă, Premiile vor fi trimise la adresa de e-mail menționată de către concurent, în termen de 20 de zile de la Festivitatea de premiere.

Relaţii suplimentare: e-mail- [email protected];

Telef: 0728217492; 0752862369;

REVISTA BOGDANIA

77

REGULAMENT CONCURS DE VOLUME

Festivalul internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU”, ediţia a VII-a, îşi propune sprijinirea creatorilor literari din România şi din diaspora. Concursul de literatură cuprinde mai multe genuri literare, la care concurenţii pot lua parte (poezie, proză scurtă, roman, eseu, teatru, critică, traducere). Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele: - primirea lucrărilor: 5 Februarie – 1 IUNIE 2014 - jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: 1 IUNIE – 1 AUGUST 2014 - premierea şi gala laureaţilor: 29 August 2014, oraşul Edineţ din Republica Moldova. Creatorii literari pot participa la concurs la unul sau la mai multe genuri literare, cu un singur volum care să nu depăşească 120 pagini scrise pe computer, cu litera de 12, format A5. Nu sunt acceptate volumele publicate. Manuscrisele pregătite pentru publicare se primesc la sediul Editurii RAFET din Râmnicu Sărat, str. Grădiştea, nr. 5, jud. Buzău, cod poştal 125300, pe CD, ori pe adresa de e-mail: [email protected]. Volumele trimise pentru concurs, nu se returnează după terminarea festivalului. Premiile care se vor acorda: 1. Marele Premiu „Titel Constantinescu” – publicarea volumului 2. Premiul ,,Slam Râmnic’’ - publicarea volumului 3. Premiul „Victor Frunză”- publicarea volumului 4. Premiul „Mircea Micu ”- publicarea volumului 5. Premiul „Florica Cristoforeanu ”- publicarea volumului 6. Premiul ,,Dumitru Crăciun’’- publicarea volumului 7. Premiul ,, Fănuş Neagu’’ – publicarea volumului Constantin Marafet

MEMORIA TIMPULUI

(ANIVERSĂRI, COMEMORĂRI,

EVENIMENTE) Perioada: ianuarie-martie 1 martie 1954 – Statele Unite au anunţat

testarea cu succes a bombei cu hidrogen. 3 martie 1994 –– Lansarea, la Cape

Canaveral, Florida, a navetei spaţiale „Discovery“, pentru o misiune de opt zile. La bord s-au aflat un cosmonaut rus şi cinci astronauţi americani.

4 martie 1849 – Împăratul Franz Joseph al Austriei a promulgat o Constituţie prin care se recunoştea autonomia Transilvaniei.

4 martie 1879 – S-a născut fizicianul german Albert Einstein, autorul teoriei relativităţii, laureat al Premiului Nobel pe 1921. (m. 18 aprilie 1955)

6 martie 1939 – A murit, la Cannes (Franţa), Miron Cristea (Elie Cristea), primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, prim-ministru al României (1938-1939), membru de onoare al Academiei Române. Succesorul său a fost Patriarhul Nicodim Munteanu. (n. 18 iulie 1868, Topliţa, Harghita)

9 martie 1859 – S-a născut, la Babele, judeţul Ismail, azi Ucraina, mareşalul Alexandru Averescu, artizanul victoriei de pe frontul Mărăşti-Mărăşeşti din primul război mondial. A fost preşedinte al „Ligii Poporului“, prim-ministru al României (1918, 1920-1921, 1926-1927), membru de onoare al Academiei Române. (m. 3 octombrie 1938)

9 martie 1944 – A murit savantul Grigore Antipa, academician, biolog, ihtiolog, zoolog, ecolog şi oceanolog, membru corespondent şi membru titular al Academiei Române; vicepreşedinte al Academiei Române, preşedinte al Secţiunii Ştiinţifice a Academiei Române. (n. 27 noiembrie/10 decembrie 1867)

11 martie 1884 – S-a născut, la Bogza, comuna Sihlea, Ion Croitoru, profesor, compozitor şi dirijor. (m. 21 iulie 1972, Bucureşti)

14 martie 1804 – S-a născut Johann Straus – tatăl, compozitor, violonist şi dirijor austriac. (m. 1849)

14 martie 1929 – S-a născut Iurie Darie, actor român.

16 martie 1789 – S-a născut Georg Simon Ohm, fizician german. (m. 1854)


78

16 martie 1839 – S-a născut scriitorul francez Sully Prudhomme, laureat al Premiului Nobel. (m. 1907)

17 martie 1819 – S-a născut, la Străjeşti, Basarabia, Alecu Russo, magistrat, poet, prozator, dramaturg şi eseist, figură importantă a Revoluţiei de la 1848 din Moldova, autorul poemului în proză „Cântarea României“, a piesei de teatru „Provincialul“, a jurnalului în franceză „Sovéja, journal d’un exilé politique en 1846“. (m. 4/5 februarie 1859)

17 martie 1879 – Inginerul Dimitrie Frunză a prezentat în Camera Deputaţilor proiectul de lege referitor la realizarea căii ferate Buzău – Focşani – Mărăşeşti. Legea a fost promulgată la 26 martie 1879 iar lucrările de construcţie au început în septembrie 1879 şi finalizate în decembrie 1881.

Până atunci, pe teritoriul judeţului Putna funcţiona calea ferată de pe ruta Adjud – Mărăşeşti – Tecuci – Galaţi, construită în 1872.

18 martie 1899 – S-a născut actorul Ion Finteşteanu (din filmografie: „Citadela sfărâmată“, „Titanic vals“). (m. 21 octombrie 1984)

18 martie 1949 – S-a născut, la Vulturu, judeţul Vrancea, Manolache Pătraşcu, pictor de biserici.

18 martie 1954 – A apărut săptămânalul „Gazeta literară“, avându-l ca redactor şef pe Zaharia Stancu. La 10 octombrie 1968, „Gazeta literară“ se va redenumi „România literară“ şi îl va avea redactor şef pe Geo Dumitrescu.

19 martie 1959 – S-a născut, la Lovrin, judeţul Timiş, poetul, epigramistul şi fabulistul Gheorghe Suchoverschi, arhivar la Focşani, membru al Ligii Scriitorilor din România, filiala Vrancea.

Volume personale: „Încrâncenatele-mi cuvinte“, „Ţepigrame“, „Îngerul cuvintelor“. Creaţiile sale au fost incluse şi în diferite volume colective, îndeosebi în cele ale Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu“ Focşani.

21 martie 1839 – S-a născut compozitorul rus Modest Petrovici Musorsgki. (m. 1881)

21 martie 1849 – S-a născut, la Focşani, Dumitru C. Ollănescu-Ascanio, prozator, poet, dramaturg, critic de teatru, traducător, doctor în drept, magistrat şi primar la Tecuci, membru şi vicepreşedinte al Academiei Române. (m. 20 ianuarie 1908)

Opera: „Fecior de bani gata“, „Pe malul gârlei“, „Pribeagul“, „Lupul şi barza“, „Primul bal“, „Fanny“, „După război“, „Teatrul la români“ etc. A realizat traduceri din Horaţiu, Victor Hugo, Turgheniev etc.

21 martie 1944 – C. I. C. Brătianu şi Iuliu Maniu au adresat mareşalului Ion Antonescu o scrisoare prin care cereau ieşirea României din război.

23 martie 1599 – S-a născut pictorul olandez Anthonis Van Dyck („Christos la mormânt“, „Filip“, „Cardinalul Bentivoglio“, „Snyders şi soţia sa“, „Marchiza Geromina Spinola“, „Portretul lui Carol I, regele Angliei“, „Extazul Sf. Augustin“, „Sfântul Martin împărţindu-şi mantia“, „Moartea Cleopatrei“, „Intrarea lui Christos în Ierusalim“, „Încoronarea cu spini“, „Fuga în Egipt“, „Coborârea de pe cruce“ etc.). (m. 9 decembrie 1641)

23 martie 1949 – S-a născut Mircea Vintilă, cantautor, cântăreţ folk.

24 martie 1909 – S-a născut, la Bucureşti, predicatorul creştin luteran Richard Wurmbrand, luptător pentru drepturile creştinilor din întreaga lume.

27 martie 1797 – S-a născut scriitorul francez Alfred Victor de Vigny. (m. 17 septembrie 1863)

27 martie 1899 – Fizicianul italian Guglielmo Marconi a realizat prima legătură telegrafică între Anglia şi Franţa.

28 martie 1994 – A murit dramaturgul şi eseistul Eugen Ionescu (Eugene Ionesco), unul dintre creatorii teatrului absurdului. (n. 13/26 noiembrie 1909)

31martie 1809 – S-a născut scriitorul rus Nikolai Vasilievici Gogol. (m. 4 martie 1852)

Opera: „Serile în cătunul de lângă Dikanka“, „Taras Bulba“, „Arabescuri“, „Mantaua“, „Revizorul“, „Suflete moarte“ etc.

31 martie 1949 – S-a născut Tamara Creţulescu, actriţă româncă de teatru şi film.

31 martie 2009 – A murit Marga Barbu, actriţă româncă de teatru şi film. (n. 1929) NOTĂ: În prezenta culegere sunt introduse doar aniversările, comemorările şi evenimentele de la săvârşirea cărora se împlineşte un număr de ani rotunjit la 5. În acest fel, timp de 5 ani evenimentele prezentate în revista BOGDANIA nu se suprapun.

EXTRAS de fam. Anton şi Adriana Soare, din lucrarea „Punct de sprijin“

Semnal editorial

revista bogdaniarevistabogdania.ro/pdf/revista-bogdania-nr-4-martie-2014.pdf · (vezi „sărmanul...

Documents