PALATUL TELEFOANELOR

Construit între anii 1929 - 1934, într-un stil specific zgârie-norilor americani, are caracteristici reprezentative ale stilului Art Deco. Până în anii '70 a fost cea mai înaltă clădire din Bucureşti. Este prima construcţie înaltă cu schelet metalic din România. Întrucât de-a lungul timpului clădirea a fost afectată de multe evenimente, ca de exemplu bombardamentul aliaţilor din 1941, cutremurele din 1940, 1977, 1986 şi 1990, în anul 1995 s-a început o amplă consolidare a structurii sale, după proiectul specialistului in structuri, prof. ing. Alexandru Cişmigiu, realizată de firma de proiectare "Proiect Bucureşti" şi care a durat 10 ani. Palatul telefoanelor a fost construit pe locul fostelor case ale boierului Oteteleşanu, care găzduiseră faimoasa cafenea literară şi loc de întâlnire al protipendadei bucureştene, "Terasa Oteteleşanu".

BISERICA CREŢULESCU

Biserica Creţulescu, cunoscută şi sub grafia Biserica Kretzulescu este un lăcaş de cult ortodox din Bucureşti. Considerată unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură ale oraşului de la sfârşitul perioadei brâncoveneşti,Biserica Creţulescu a fost ridicată în anii 1720 -1722 prin grija marelui logofăt Iordache Creţulescu şi a soţiei sale Safta, una din fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu. Marele logofăt a construit în vecinătatea bisericii şi un han, nu numai pentru că aşa se obişnuia în aceea vreme, dar şi pentru faptul că aici se afla, pe atunci, bariera de nord a oraşului, pe "uliţa cea mare" sau "Podul Mogoşoaiei", în locul numit pe atunci "Puţul cu zale". Construcţia are un plan trilobat, purtând deaspra naosului o turlă sveltă, iar deasupra pronaosului,

clopotniţa. Ambele sunt înzestrate cu ferestre înguste şi lungi accentuând tendinţa de verticalitate a monumentului, ceea ce se realizează prin plastica decorativă a faţadelor. Acestea sunt împărţite în două registre, cel inferior fiind ornat cu panouri dreptunghiulare, iar cel superior cu arcaturi duble, prelungi. Intrarea în biserică se face printr-un pritvor deschis, sprijinit pe coloane înalte de piatră între care se deschid arcade simple în plin centru. Exteriorul bisericii a fost tencuit la origine dar cu ocazia restaurării efectuate, în anii 1935-1936, sub îngrijirea arhitectului Ştefan Balş, el a rămas în cărămidă aparentă. Pictura din pridvor este cea originală, dar cea din interior aparţine lui Gheorghe Tattarescu, fiind realizată între anii 1859 - 1860. Biserica a fost reparată şi între anii 1942-1943, din cauza cutremurului din 1940. În perioada comunistă se preconiza dărâmarea bisericii Kretzulescu. A fost salvată datorită arhitecţilor, dintre care o amintim pe doamna Henriette Delavrancea. A fost realizată o nouă restaurare atât la exterior cât şi la interior, atât după cutremurul din 1977 cât şi după revoluţia din 1989. Toate aceste lucrări au fost realizate cu sprijinul preotului Paroh Vasile Răducă. Restaurarea a început în 1996 şi a durat până în anul 2003, atunci când pictura veche a fost parţial spălată.

CURTEA VECHE

Curtea Veche este prima curte domnească din Bucureşti, a devenit nefuncţională după incendiul din 1718, care a distrus întregul Bucureşti şi după cutremurul din 1738. Întreaga Curte Domnească era formată dintr-un palat - Palatul Voievodal, o biserică - Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepţie, cancelariile domneşti, grajduri şi grădini. Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curţii, dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria Bucureştiului, curtea pare a fi construită de către Mircea cel Bătrân undeva la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului a XV-lea. După cele două calamităţi din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea şi clădirile aferente, a fost construită o nouă curte domnească, Curtea Nouă. În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat şi un muzeu, Muzeul Curtea Veche. Curtea domnească se întindea pe suprafaţa cuprinsă între străzile Halelor (fosta Carol), Şelari, Lipscani, Bărăţiei, Calea Moşilor. De-a lungul timpului oraşul Bucureşti a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că vechea curte domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri. Conform vechilor descrieri, Curtea Veche era aşezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al Râului Dâmboviţa, iar în celelate puncte cardinale de ziduri puternice. Accesul în curtea domnească era posibil prin două porţi opuse. Prima poartă, amplasată la intersecţia străzilor Smârdan cu Halelor (fosta Carol), a avut mai multe denumiri, Poarta de Sus, Turnul despre Nemţi, Clopotniţa Domnească, iar mult mai târziu după ce turnul de piatră s-a ruinat, Foişorul Roşu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul). A doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care porneşte strada Moşilor.

In anul 1970, in Bucuresti, a fost infiintat Muzeul National de Istorie a Romaniei, fiind cel mai important muzeu al statului roman, cu scopul de a ilustra evolutiile culturale inregistrate de-a lungul tuturor

epocilor istorice in spatiul geografic al Romaniei de azi. Detine obiecte valoroase din punct de vedere istoric, descoperite pe teritoriul tari noastre, din timpuri preistorice si pana in perioada contemporana.

HANUL LUI MANUC

Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este o clădire veche din Bucureşti, important obiectiv turistic şi monument istoric. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obţine demnităţile de dragoman şi bei. În anul 1808 este numit Bei al Moldovei. În 1806, Manuc ajunge în capitala Ţării Româneşti, şi este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiaşi an începe construcţia hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreaţă a celor din secolul al XVIII-lea. Terenul pe care este construit a aparţinut, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curţii domneşti. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără şi alte moşii: Dragomireştii din Vale, Dragomireştii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giuleşti, Popeşti, Mudurgan, Brobodeţ, Hagi-Gheorghe, Cuhneşti, şi altele, pomenite în testamentul său din 1815. Arhitectura exactă a hanului în configuraţia sa iniţială nu se cunoaşte, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivniţe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării şi un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeţi. În curtea interioară exista o cafenea şi o mică grădină cu fântână arteziană. Între faţada dinspre Dâmboviţa şi râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmboviţa a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această faţadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

descriere Muzeul National de Istorie

Sediul Muzeului National de Istorie este Palatul Postelor de pe Calea Victoriei, fiind cel mai important muzeu de istorie si arheologie din Romania, atat prin marime (suprafata desfasurata) cat si prin patrimoniu, monument istoric de secol XIX (construita intre anii 1894-1900 pe ruinele unui han distrus de incendiu la 1847) realizat in stil neoclasic de arhitectul Alexandru Savulescu. Muzeul National de Istorie a Romaniei este o institutie publica, cu personalitate juridica, aflata in subordinea Ministerului Culturii si Cultelor si a fost infiintata prin Hotararea Consiliului de Ministrii nr. 294/1970, publicata in Buletinul Oficial nr. 24 din 24 martie 1970.Muzeul ocupa 8.000 mp si reuneste in cca. 60 de sali exponate deosebit de valoroase provenite de la fostul Muzeu National de Antichitati si de la o serie de institutii similare din tara, toate prezentate intr-un mod sugestiv si intr-o judicioasa desfasurare astfel incat se realizeaza reconstituirea dezvoltarii societatii umane pe teritoriul Romaniei, din cele mai vechi timpuri si pana in zilele noastre. Ideea infiintarii unui Muzeu National dateaza inca din secolul trecut, atunci cand, in anul 1834, a luat fiinta, in cadrul colegiului Sf. Sava din Bucuresti, Muzeul National de Istorie Naturala si Antichitati, prin donarea de catre vornicul Mihail Ghica a colectiei sale de antichitati. Aflat in prezent intr-un vast proces de consolidare si reorganizare, muzeul

ofera publicului doua expozitii de baza Tezaurul Istoric si Lapidarium (incluzand si copia Columnei lui Traian). In sala Tezaurului Istoric sunt expuse peste 3. 000 de piese din aur si pietre pretioase evocand etape importante, evenimente si personalitati din trecutul si civilizatia acestei tari. Fascinatia aurului este o realitate prezenta in intreaga istorie a umanitatii. De peste 7. 000 de ani oamenii l-au folosit si tezaurizat, atrasi fiind de mirajul frumusetii si valorii sale. Printre cele mai reprezentative obiecte din tezaur se pot aminti: cele mai vechi obiecte din aur prelucrate pe teritoriul tarii noastre (mileniul V i.Hr.), tezaure de podoabe si insemne de autoritate apartinand tracilor nordici (mileniul II i.Hr.) si regilor geto-daci (secolele V-III i.Hr.), marturii in aur ale convietuirii dacilor cu romanii (secolele II-IV d.Hr.), tezaure din vremea migratiilor, intre care celebrul tezaur de la Pietroasa, Buzau, numit si “Closca cu puii de aur” (sec. V), orfevrarie princiara si ecleziastica medievala din Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca (secolele XIII-XVIII), obiecte personale ale suveranilor Romaniei moderne, insemne regale si piese marcand evenimente istorice importante cucerirea independentei de stat 1877-1878, realizarea statului national unitar roman in 1918, bijuterii de aur, platina, cu pietre pretioase si semipretioase (secolele XIX-XX).Parcurgand sala Tezaurului vizitatorii fac cunostinta cu o maniera deosebita de evocare a istoriei scrisa in aur si pietre scumpe, in care fiecare obiect are o identitate proprie, adeseori si o poveste fascinanta, derulata din momentul in care metalul a devenit artefact, pana in momentul expunerii lui intr-o vitrina.Expozitia Lapidarium este amenajata intr-o sala special construita, cu doua nivele. La nivelul inferior se afla expusa copia Columnei lui Traian, iar la cel superior diferite piese din piatra antice si medievale, desfasurate in ordine cronologica. Columna lui Traian prezinta o banda in spirala de 200 metri, dispusa oblic pe fusul coloanei, fiind cea mai mare sculptura in relief din toata antichitatea. Pe reliefurile columnei, realizata de arhitectul Apolodor din Damasc, sunt reprezentate scene infatisand cele doua razboaie daco-romane din anii 101-102, 105-106 d.Hr., dominand scenele de lupta sau cele in care imparatul Traian se adreseaza armatei, scene in numar de 154. Columna este un important monument comemorativ si funerar (in antichitate a adapostit urna de aur a imparatului Traian), dar si un important document istoric prin prezentarea desfasurarii celor doua razboaie daco-romane, in conditiile in care majoritatea scrierilor antice despre aceste razboaie s-au pierdut, inclusiv lucrarea imparatului Traian “Dacica”, despre care se spune ca ar fi folosit ca model pentru sculptarea columnei. Muzeul National de Istorie a Romaniei ofera vizitatorilor o ilustrare pe viu a istoriei Romaniei prin intermediul celor mai valoroase piese ale patrimoniului national, intr-o desfasurare logica si armonioasa. Cel mai mare muzeu din tara, este o adevarata fresca a  evolutiei istorice in spatiul romanesc si detine peste 50.000 de piese de mare valoare care infatiseaza dezvoltarea societatii pe teritoriul Romaniei din cele mai vechi timpuri si pana in zilele noastre. Prin inestimabila bogatie si diversitate a exponentelor sale este un obiectiv de mare atractie turistica.

Articolele acestei săptămâni sunt Marian Nistor, Tratatul de la Luțk, Monogamie și HC. Oricine poate contribui la îmbunătățirea lor.

Bun venit la Wikipedia! Dacă doriți să contribuiți vă recomandăm să vă înregistrați/autentificați.

Palatul C.E.C.De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare Palatul C.E.C.

Sediul central CECPoziționare

Localitate BucureștiȚara  România

Adresa Calea Victoriei 13, sector 3Creare

Arhitect Paul GottereauData finalizării 1900

Beneficiar Statul RomânClasificare

Cod LMI B-II-m-A-19845modifică 

Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (cunoscut îndeobște ca Palatul C.E.C., după denumirea ulterioară a instituției), este o clădire din București, situată în Calea Victoriei. Piatra de temelie a Palatului CEC a fost pusă în 8 iulie 1897, în prezența Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta[1]. Datând din secolul al XVI-lea, așezămintele au fost restaurate de Constantin Brâncoveanu în anii 1702 - 1703 pentru ca, apoi degradându-se să fie demolate în anul 1875. Actuala clădire a fost ridicată după demolarea primului sediu al Casei de Depuneri (ridicat la rândul lui în locul mânăstirii). Realizată după planurile arhitectului Paul Gottereau, cu elemente specifice din arhitectura franceză de la sfârșitul secolului XIX, Palatul CEC a fost terminat în anul 1900 [1] . În prezent găzduiește sediul CEC Bank, urmașa vechiului C.E.C. (Casa de Economii și Consemnațiuni)[1].

Cuprins

1 Descriere 2 Istoric 3 Vezi și 4 Bibliografie

5 Note 6 Legături externe

Descriere

Palatul, construit în stil eclectic se termină cu o cupolă de sticlă și metal. Intrarea este încununată de un fronton în semicerc sprijinit de câte o pereche de coloane de stil compozit.Cele patru volume de colț, decorate cu frontoane și steme, sunt acoperite de cupole în stil renascentist. O cupolă mult mai mare acoperă holul central al edificiului, în care funcționează diferite ghișee ale instituției.Decorația judicioasă a fațadelor, echilibrul volumelor care îl compun fac din acest palat un interesant monument de arhitectură a orașului.

Casa de depuneri la 1900

CEC-ul ca instițutie a fost înființat în anul 1864 printr-o lege inițiată de către Alexandru Ioan Cuza. La inceput a funcționat în diverse imobile, după care în anul 1875 s-a început construirea unui sediu propriu. Pe locul în care se află azi CEC-ul se găsea atunci biserica Sfântul Ioan cel Mare, care a fost demolată pentru a face loc primei construcții. CEC-ul se dezvoltă rapid, astfel încât vechiul sediu devine neîncăpător. Se hotărăște demolarea lui și pe același loc s-a inceput construcția actualului sediu, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Începutul lucrărilor a fost marcat printr-o ceremonie care a avut loc la 8 iunie 1897. Printre participanți se număra familia regală, membri ai guvernului, membri din consiliul de administratie CEC și arhitectul Paul Gottereau. Construcția a fost terminată în anul 1900 și de atunci CEC-ul a funcționat în această clădire fără a se face alte modificări notabile.

Istoric

În octombrie 2006, Guvernul României a aprobat transferarea Palatului CEC către Primăria Municipiului București, plătind suma de 17,7 milioane de euro [2] . Clădirea urmează a fi transformată în muzeu de artă[2]. CEC Bank va putea să păstreze imaginea Palatului CEC încă 20 de ani dupa încheierea tranzacției[2].

Biserica Stavropoleos

De la Wikipedia, enciclopedia liberăSalt la: Navigare, căutare

Biserica Stavropoleos este o biserică ortodoxă, construită în stil brâncovenesc, în centrul orașului București. Hramul bisericii este Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce prin "Orașul Crucii".

Biserica a fost înălțată în 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (domnitor al Munteniei, 1719-1730), de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas. În curtea hanului său, Ioanichie a zidit biserica și o mănăstire, susținută economic din veniturile de la han (o situație frecvent întâlnită în epocă). În 1726 starețul Ioanichie a fost ales mitropolit al Stavropolei și exarh al Cariei. Mănăstirea pe care a construit-o poartă de atunci numele Stavropoleos, după numele vechiului scaun. La 7 februarie 1742 Ioanichie, în vârstă de 61 de ani, moare și este îngropat în biserica sa.

Hanul și anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. De-a lungul timpului biserica a

Biserica Stavropoleos: vedere de ansamblu

Biserica Stavropoleos: pridvorul, vedere din exterior.

Biserica Stavropoleos: peretele sudic [1] .

Biserica Stavropoleos: iconostasul, vedere dinspre nartex (pronaos).

fost afectată de cutremure, care au șubrezit turla până la cădere. Picturile turlei au fost restaurate însă la începutul secolului al XX-lea.

În prezent din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există o construcție de la începutul secolului al XX-lea, care adăpostește o bibliotecă, o sală de conferințe și o colecție de icoane vechi (începutul sec. al XVIII-lea) și obiecte de cult, precum și fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist. Clădirea cea nouă a fost construită după planurile arhitectului Ion Mincu.

Din anul 1991 biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiș, primul ieromonah al bisericii în ultima sută de ani. Comunitatea trăitoare aici, alături de slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea de carte veche, icoane și haine sacerdotale. Corul bisericii cântă muzică (neo)bizantină (o singură voce susținută de un sunet prelungit numit ison - acompaniament), acum rar întâlnită în bisericile din România.

Lucrările pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, inițiate în octombrie 1998, au dus la descoperirea unor substrucții în mijlocul străzii Stavropoleos, în vecinătatea bisericii. Sondajele arheologice care au început la acea dată au condus la degajarea unor tronsoane fragmentare de ziduri aparținând probabil mai multor etape de edificare a hanului Stavropoleos[2]

Biserica StavropoleosDe la Wikipedia, enciclopedia liberăSalt la: Navigare, căutare

Biserica Stavropoleos este o biserică ortodoxă, construită în stil brâncovenesc, în centrul orașului București. Hramul bisericii este Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce prin "Orașul Crucii".

Biserica a fost înălțată în 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (domnitor al Munteniei, 1719-1730), de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas. În curtea hanului său, Ioanichie a zidit biserica și o mănăstire, susținută economic din veniturile de la han (o situație frecvent întâlnită în epocă). În 1726 starețul Ioanichie a fost ales mitropolit al Stavropolei și exarh al Cariei. Mănăstirea pe care a construit-o poartă de atunci numele Stavropoleos, după numele vechiului scaun. La 7 februarie 1742 Ioanichie, în vârstă de 61 de ani, moare și este îngropat în biserica sa.

Hanul și anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. De-a lungul timpului biserica a fost afectată de cutremure,

Biserica Stavropoleos: vedere de ansamblu

Biserica Stavropoleos: pridvorul, vedere din exterior.

Biserica Stavropoleos: peretele sudic [1] .

Biserica Stavropoleos: iconostasul, vedere dinspre nartex (pronaos).

care au șubrezit turla până la cădere. Picturile turlei au fost restaurate însă la începutul secolului al XX-lea.

În prezent din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există o construcție de la începutul secolului al XX-lea, care adăpostește o bibliotecă, o sală de conferințe și o colecție de icoane vechi (începutul sec. al XVIII-lea) și obiecte de cult, precum și fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist. Clădirea cea nouă a fost construită după planurile arhitectului Ion Mincu.

Din anul 1991 biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiș, primul ieromonah al bisericii în ultima sută de ani. Comunitatea trăitoare aici, alături de slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea de carte veche, icoane și haine sacerdotale. Corul bisericii cântă muzică (neo)bizantină (o singură voce susținută de un sunet prelungit numit ison - acompaniament), acum rar întâlnită în bisericile din România.

Lucrările pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, inițiate în octombrie 1998, au dus la descoperirea unor substrucții în mijlocul străzii Stavropoleos, în vecinătatea bisericii. Sondajele arheologice care au început la acea dată au condus la degajarea unor tronsoane fragmentare de ziduri aparținând probabil mai multor etape de edificare a hanului Stavropoleos[2].

Biserica Curtea Veche

Biserica Buna Vestire

Edificii religioase

Adauga la favorite Trimite prin email

Adresa: Strada Franceză nr. 33, sector 3, București

Biserica Buna Vestire sau Biserica Curtea Veche este cea mai veche biserică din Bucureşti, situată în sectorul 3 al municipiului. Lăcaşul de cult este ctitorit de domnul Mircea Ciobanul, în timpul primei sale domnii, între anii 1545-1554. Edificiul amplasat în centrul vechi al Bucureştiului, Lipscani, fosta Curte Veche, a servit timp de două secole drept loc de încoronare a domnilor Ţării Româneşti. 

Actuala biserica a trecut prin mai multe transformări: cea mai de seama s-a facut de Stefan Cantacuzino la 1715, când i s-a adăugat Portalul de la intrare şi peretele despărţitor al femeilor

de bărbați (din care două coloane din piatră se vad şi astăzi, încastrate în zidul bisericii), menţionate în pisania de piatră aflata deasupra uşii de la intrare.

Pasajul Macca-VillacrosseDe la Wikipedia, enciclopedia liberăSalt la: Navigare, căutare

Pasajul Macca-Villacrosse

Pasajul Macca-Villacrosse este un pasaj acoperit din București făcând legătura dintre Calea Victoriei și Strada Lipscani.

Cuprins

1 Istoric 2 Construcția pasajului 3 Utilizarea pasajului 4 Pasajul în prezent 5 Bibliografie 6 Legături externe

Istoric

La intersecția dintre Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei) și Strada Lipscani se afla în prima jumătate a secolului al XVIII-lea Hanul Câmpineanu, proprietar fiind Comandirul de batalion Ioan (Iancu) Câmpineanu (1798 – 1863). După moartea părinților săi, el își vinde partea sa de avere, constând din hanul Câmpineanu, situat pe podul Mogoșoaiei în mahalaua Doamnei, peste drum de casele baronului Ștefan Meitani (azi prefectura poliției). Cumpărători erau Petrache (Petros) Serafim și fratele său Dr. Ioan Serafim. Petros Serafim fusese dragoman (traducător) pe lângă ambasada Franței la Constantinopol, În 1812 el fusese trimis ca tâlmaci pe lângă Napoleon Bonaparte, în timpul campaniei sale din Rusia. După înfrângere, a avut intenția de a se întoarce la Constantinopol, dar s-a oprit la București, unde s-a însurata cu o româncă, Maria, cu care a avut cinci fete. Fratele său, Dr. Ioan Serafim, doctor în medicină la Paris, s-a stabilit și el la București, pe lângă fratele său și s-a distins în lupta contra holerei din 1831.

În 1843, Xavier Villacrosse, un arhitect catalan care își făcuse studiile în Franța și care fusese numit arhitect șef al orașului București s-a însurat cu Polixenia fiica dragomanului Petros Serafim. Acesta și-a împărțit averea, partea din spre Strada Caraghiorghevici (azi strada Eugen Carada), care cuprindea hanul, fiind dată ca zestre fiicei sale Polixenia. Hanul, numit acum hanul Vilacrosse, a funcționat ca atare până la realizarea pasajului.

Ulterior, partea centrală a terenului din spre podul Mogoșoaiei, aflată în fața casei Meitani (actuala prefectură a poliției) a fost vândută Societății Filarmonice, care voia să construiască aici palatul Filarmonicii. Palatul urma să aibă la mijloc și o sală de teatru. Proiectul a căzut din cauza opoziției agentului consular rus. Terenul a fost cumpărat de un antreprenor ungur, care a construit aici hotelul "Stadt Pesht" cu 9 camere la etaj, iar la parter cu o cafenea cu "șantan".

La sfârșitul secolului, hanul Villacrosse a fost demolat fiind înlocuit cu un ansamblu de clădiri mai moderne. Între aceste clădiri s-au construit pasaje acoperite după modelul pasajelor care existau în alte orașe din Europa și care începuseră să apară și în București. Deoarece partea centrală era ocupată de Hotelul Pesht, pe care proprietarul a refuzat să îl vândă, pasajul a fost executat cu două aripi în jurul celor două laturi ale hotelului.

Construcția pasajului

Pasajul, acoperit cu sticlă și în formă de potcoavă alungită, proiectat de arhitectul Felix Xenopol, a fost terminat în 1891. El are două ramuri care pornesc din calea Victoriei, care se unesc înainte de ieșirea în strada Eugen Carada. Ramura dinspre strada Lipscani a fost numit pasajul Villacrosse, în amintirea arhitectului catalan român, Xavier Villacrosse care fusese arhitect șef al Capitalei în anii 1840 - 1850, iar cel de al doilea pasajul Macca după numele lui Mihalache Macca, cumnatul constructorului pasajului.

Pasajul avea menirea de a lega Banca Națională de cea mai intens circulată arteră comercială din acea vreme. În același timp pasajul avea la parter locuri pentru mici magazine. Pasajul a fost acoperit cu sticlă gălbuie, dând un aer de intimitate și confort, Pasajul mai avea și un rol pragmatic, de a evita aglomerația dintre cele două artere comerciale importante ale Bucureștilor Calea Victoriei și Strada Lipscani.

La intrarea din spre strada Eugen Carada este realizat un portal monumental. De asemenea clădirile din pasaj sunt prevăzute cu ornamente din stuc. Rotonda de după intrare are un acoperiș vitraliu de sticlă.

Hanul Campineanu la anul 1838 sufera din cauza cutremurului cateva avari majore si este renovat in parte construind o intrare din Str.Doamnei nr.4 ,aceasta permitand intoarcere trasurilor cu musterii,acestia traversand o zona cu pravalii de lux PROPIETATEA.M.MACCA,invecinate cu hanul cu acces numai din str.Victoria.M.Macca era ginerele lui P.Serafin CASATORIT CU ANASTASIA SERAFIN . Dupa anul 1846 constructia sufera modificari spre Eugen Caranda colt cu LIPSCANI. In data de 9.Martie 1891 M.Macca face o cerere pentru eliberarea unei autorizatii de constructie pentru un pasaju ,constructii realizate in curtea lui cu un aliniament pe mijloc ,cerand deschideri si la Calea Victoria prin doua puncte ,Autorizatia fiin aprobata in 3 Aprilie 1891.

Utilizarea pasajului

Scopul principal al pasajului era de a crea spații comerciale la parter.

Pe lângă aceasta, pasajul Macca-Villacrosse a fost sediul primei burse de valori din București, înainte de construcția clădirii bursei de pe Strada Bursei.

În anii regimului socialist, pasajul era cunoscut sub denumirea de pasajul Bijuteria după numele magazinului cu acest nume de pe Calea Victoriei.

Portalul de intrare din Strada Eugen Carada

Pasajul în prezent

După 1989, pasajul și-a reluat numele inițial de Macca-Villacrosse si a fost redat vechilor proprietari. Pasajul nu a fost renovat și în locul micilor magazine s-au instalat diferite restaurante, printre care un bar-restaurant cu teme egiptene, cafeneaua Blues Cafe, un bistrou, un

restaurant chinezesc o bijuterie de lux, un amanet si un magazin numismatic. Noile spații comerciale au revitalizat acest colț din centruPasajul Vilacrosse

Situat chiar in inima Bucurestiului, Pasajul Vilacrosse mai pastreaza farmecul timpului in care a fost construit, desi azi e departe de stralucirea pe care o avea inainte de razboi. 

Menirea lui era sa lege Banca Nationala de Calea Victoriei, cea mai importanta artera comerciala din capitala. Pasajul a fost construit sub forma de potcoava intre 1889 si 1891.

Xavier Vilacrosse a fost un arhitect  catalan care a studiat in Franta. Dupa terminarea studiilor s-a stabilit  in Romania si s-a casatorit cu o romanca. 

Pasajul acoperit cu sticla are doua  directii care pornesc din Calea Victoriei si se unesc inainte de a ajunge la iesirea din strada Caranda. Pasajul adapostea mici magazine dar ajuta si la descongestionarea zonei invecinate. A fost locul in care s-a deschis si prima bursa romana.

Acoperit cu sticla galbena, pasajul creea o atmosfera calma si intima. La intrarea din strada  Caranda se afla o poarta monumentala. Cladirile din interiorul pasajului sunt impodobite cu ornamente in  stucatura. Rotonda de la intrare are un acoperis din vitraliu.

Pasajul adaposteste o cafenea, un bar specializat in vinuri fine, restaurante, printre care unul egiptean si unul chinezesc care au dat un aer tineresc acestui loc stravechi. In locul micilor magazine pasajul adaposteste cafenele, cum ar fi  Blues-Cafe.

 

 

 

l Bucureștiului.