: BUCATARIA TRADITIONALA DIN ROMANIA

1

Cuprins

Argument…………………………………………………...………………………...……pag 2

Cap.1 Bucătăria românească …………………………………………………...……...….pag 3

1.1. Caracteristicile bucătăriei româneşti..…..................................................................…pag 3

1.2. Influienţe gastronomice şi obiceiuri specifice zonelor ţării…………………..…...….pag 5

1.3. Tendinţe în evoluţia bucătăriei românesti contemporane…………………………...pag 37

Cap.2 Obiceiuri şi tradiţii în zona Maramureş

Studiu de caz

Nunta în Maramures…………………..…………………………………………....…....pag 38

Bibliografie …………………………………………………………………………........pag 43

2

Argument

România are un veritabil potenţial turistic şi dacă încercaţi să străbateţi ţara, dacă vreţi

să o cunoaşteţi cu adevărat veţi fi întâmpinaţi peste tot de o masă generoasă şi diferite

obiceiuri şi tradiţii. Nu ezitaţi să descoperiţi secretele bucătăriei transilvăvene sau

moldoveneşti, că de altfel şi pe cele ale celorlalte regiuni româneşti, unde obiceiurile sunt

uluitoare, dar, fără îndoială, originale.

Toate aceste zone sunt diferite din punct de vedere al gastronomiei şi al tradiţiilor. În

acest proiect am încercat să conturez personalitatea bucătăriei româneşti ca bucătărie

naţională, într-un spaţiu de interferenţă a influienţelor orientale şi occidentale, dar şi ca sinteză

a caracteristicilor culinare ale provinciilor istorice. Aici sunt reunite reţete vechi de sute de ani

influienţate de bucătăria turcească, grecească, rusească, sârbească, ungurească; influienţe care

au contribuit de-a lungul veacurilor la construirea bucătăriei specifice româneşti. Rezultatul

acestor întrepătrunderi este conturarea unei bucătării variate în care se întâlnesc atât preparate

simple, de pe masa ţăranului, cât şi preparate rafinate, deosebit de atractive şi gustoase.

Am ales aceasta temă pentru a-mi îmbunătăţi cunoştinţele despre tradiţiile şi

obiceiurile românilor din toate zonele ale ţării.

Tema mea cuprinde două capitole, în primul capitol am prezentat istoria bucătăriei

româneşti, de asemenea am clasificat toate zonele ţării în care am scos în evidenţă tradiţiile şi

obiceiurile acestora.

Cum putem afla mai bine adevărul despre o regiune şi cum să-i apreciem tradiţiile şi

felurile de mâncare, dacă nu degustând o masa bună?

În al II-ea capitol am prezentat obiceiul de nuntă din zona Maramureş. Acest obicei este

unul deosebit nu numai din punct de vedere al tradiţiei ci şi din punct de vedere al importanţei

acestuia pentru că este un eveniment unic în viaţă.

3

Cap.1 Bucataria romanească

Bucătăria românească poate fi definită ca un tot unitar dar din punct de vedere al

structurii mâncărurilor, al tehnologiei de realizare, al asocierii materiilor prime sau produselor

finite, acestea diferă, ceea ce conduce la particularităţi regionale. Fiecare regiune are un

specific aparte care s-a menţinut, s-a completat şi s-a îmbogăţit din punct de vedere

sortimental şi calitativ.

1.1. CARACTERISTICELE BUCĂTĂRIEI ROMÂNEŞTI

Pe parcursul istoriei, bucătăria românească parcurge etapele dezvoltării societăţii, ea este

influenţată de factori economico-sociali, de climă, de relief, de faună şi floră, de gradul de

civilizaţie dar şi de gusturile şi preferinţele românilor.

Bucătăria românească că de altfel bucătăria întregii lumi, are ca punct de plecare focul

dar şi fermentaţia. Apariţia focului revoluţionează hrana omului, prin acţiunea focului

alimentele suferă transformări, prin frigere şi fierbiere acestea devin gustoase dar şi aromate.

Prin fermentaţie alimentele îşi transformă gustul dar şi textura, acţiunea fermenţilor conduce

la apariţia de noi produse ca de exemplu derivate din lapte sau din struguri.

Despre dezvoltarea bucătăriei româneşti, istoria ne pune la dispoziţii informaţii cu

privire la cultul dacilor pentru prepararea bucatelor, la modul cum aceştia îşi primeau oaspeţii,

este vorba de descrierea primirii ambasadorului român Tiberius Flavius în Dacia, care a fost

ospătat „cu carne de viţel friptă pe jăratic, cu porumbei sălbatici rumeniţi, cu carne la ţepuşă,

cu miere de albine, cu vinuri aromate tari şi tămâioase, cu pere zemoase păstrate în fân, cu

struguri cu bobul alb, roz şi negru, cu mere roşii şi aurii”.

Din a doua jumătate a secolului al doilea, avem informaţii pe plăci create despre

„ospăţul aurarilor” unde erau scrise preparatele oferite, „miel, purcel, pâine albă, sare, oţet,

salate şi două feluri de vin”.

În anul 1653, Paul din Allep, în călătoria sa prin Principate, descrie un ospăţ dat de

Vasile Lupu la Curtea Domnească unde s-au servit bucatele pe talere, cu linguri şi furculiţe

din aur şi argint. Tot din această lucrare mai aflăm că Principatele aveau mult vânat, vite şi

păsări frumoase. Hrana ţăranilor era în principal formată din lapte şi caş şi multe legume:

ceapă, praz, usturoi, varză, sfeclă, hrean, ridichi, castraveţi, ţelină. Se consumă mult borşul

din peşte şi carne. Pentru prepararea mâncărilor la mesele domneşti se importau: undelemnul,

măslinele, lămâile şi chiar mazărea. Fructele erau din belşug: mere domneşti, piersici, pepene

galben, cireşe.

4

În mânăstiri se mânca fasolea fiartă, linte prjită în ulei şi legume fierte în apă cu sare, în

loc de vin se consuma cindrul.

Mihail Sadoveanu în monumentala sa operă, ne redă modul cum încă de la sfârşitul

veacului al XVII-lea, în Moldova se pregăteau şi se serveau diferite mâncăruri din peşte, raci,

berbec, pită de grâu, zeamă de găină, sarmale dar şi poale-n brâu.

Despre modul cum se serveau mâncărurile la mesele boiereşti, la începutul veacului al

XVIII-lea, aflăm din lucrarea lui Del Chiaro, că „odaia de mâncare se numea Casa Mare, nu

erau mese ovale sau rotunde ci dreptunghiulare. Mesenii se aşezau de o parte şi de alta pe

bănci lungi cu spătare acoperite cu lăicere. Faţa de masă era din pânză albă de casă lucrată din

in, ca şi şerveţelele”. La Vahahi nu este obiceiul să se ceară băutură, ci se aşteaptă invitaţia

gazdei, care oferă de băut în acelaşi pahar, care trece din mână-mână ... mâncărurile cam reci

dar gustoase, pregătite după bucătăria nemţească, franceză şi italiană”.

Despre mâncărurile din ultima jumătate a veacului trecut aflăm de la George Călinescu

în „Enigma Otiliei” că mâncărurile se făceau cu undelemn şi mirodenii în tingiri de aramă

cositorite, se folosea mult peştele şi carnea de oaie”.

Ion Creangă în „Amintiri din copilărie” descrie foarte frumos mâncărurile noastre

ţărăneşti „pui tineri în tigaie tăvălişi prin unt, alivenei şi plăcinte poale-n brâu”.

Bucătăria românească a reuşit să păstreze tradiţiile milenare ale poporului nostru, dar a

fost influienţată şi şi-a îmbunătăţit sortimentele de mâncăruri cu reţetele altor popoare.

Influenţa Europeană se regăseşte în planul bucătăriei româneşti astfel: Imperiul Austiac

influenţează bucătăria din Transilvania şi Banat, Rusia bucătăria din Moldova, Franţa,

Bulgaria şi Grecia bucătăria din Muntenia iar Turcia, bucătăria Dobrogeană.

Influenţa gastronomiei franceze a marcat puternic bucătăria românească. Încă de la

sfârşitul secolului XIX, în marile restaurante din Bucureşti se pregăteau şi se serveau

preparate ca: ficat de gâscă în aspic, consomme imperial, tartine de ficat à la Strassbourg,

jambon de Praga, torturi de ciocolată şi frişcă, brânzeturi fine la sfârşitul mesei, cafele şi

coniac.

Între cele două războaie mondiale, bucătăria românească cunoaşte o dezvoltare continuă.

În marile restaurante se pregăteau mâncăruri tradiţionale româneşti: ciorbă de burtă, tuslama,

piftie, scordolea de raci, sărmăluţe cu mămăliguţă, icre, saramură de peşte şi multe alte

preparate.

Bucătăria românească a reuşit de-a lungul vremii să-şi păstreze tradiţia, bucătării au ştiut

să transmită urmaşilor gustul mâncărilor noastre tradiţionale, aceştia au îmbogăţit şi rafinat

mâncărurile dar au păstrat nealterată arta culinară românească.

5

1.2. INFLUENŢE GASTRONOMICE SPECIFICE

ZONELOR ŢĂRII

Ardeal

A suferit de-a lungul istoriei influenţa bucătăriei austro-ungare. În Ardeal se foloseşte mult

slănina afumată, bine pregătită, care se consumă în timpul anului, chiar şi vara, fie ca atare, fie

este folosită la prepararea diferitelor mâncăruri.

Ardelenii sunt cei mai nemţi dintre români: mănâncă mult, cu multe calorii, dar şi

muncesc de rup. Sunt învăţaţi cu coasa, cu zilele de arşiţă din vară, dar şi cu vânturile reci şi

aspre de iarnă.

Regele carnaturilor ardelene este porcul. El dă jambonul afumat, slănină în saramură sau

afumată, jumările reci sau fierbinţi, untura care e prezentă de la ciorbe până la prăjituri,

chisătura (slănină afumată tăiată mărunt şi amestecată cu ceapă) care se adaogă în ciorbă,

tocătură şi alte mâncăruri, cârnaţi afumaţi sau proaspeţi, sângeretele şi toba (preparate cu

sânge de porc), chişca (cu orez sau crupe), precum şi renumitul şniţel de porc care a învins

şniţelul vienez de viţel, deşi e un derivat al acestuia.

Rântaşul de untură şi ceapă (i se spune şi îngroşală) se regăseşte, de asemenea, în toate

ciorbele – care aici se mai cheamă şi zămuri.

Băuturile Ardealului se numesc pălincă, horincă, vinars sau jinars şi sunt toate rachiuri

dublu distilate din prune amestecate cu mere sau pere. Când se bea vin în Transilvania, se bea

Riesling de Târnave, Steinlinger sau Jidvei.

Dacă e duminică, ardeleanca sacrifică o găină grasă din care face vestita supă cu tăiţei

de casă. Şniţelul de porc cu cartofi pai se face la minut când familia se întoarce de la biserică

şi se mănâncă fierbinte tare. Se pun alături murături reci (aduse din beci), ori castraveţi, ori

gogoşari. Pentru desert se gătesc mai ales prăjituri cu nucă sau cu cremă, tot după obiceiul

nemţesc.

De altfel, bucătăria ardeleanului a fost influenţată temeinic de obiceiurile gastronomice

ale saşilor, şvabilor şi ungurilor din Ardeal.

Ciorbele se aromează cu tarhon, supele se fac cu găluşte de griş sau cu tăiţei de casă.

Sunt apreciate supele gulaş, papricaşul, ciorbă de salată cu jumări de ou şi costiţă, ciorba de

fasole cu tarhon. Tot obicei nemţesc este şi făcutul pâinii din făină de grâu şi cartofi.

Cine n-a tăiat cu brişca (cuţit mic) o felie uriaşă de pâine, acela n-a înţeles ce vrea să

spună ardeleanul prin expresia „să câştigi o pâine”.

Hrane celor din Transilvania este concepută pentru a munci bine.

6

Festivaluri gastronomice

Alba

Avram Iancu (Muntele Găina) : - Târgul de fete – 19-23 iulie

Bihor

Oradea : - Târgul pălincarilor – septembrie

- Festivalul vinului - octombrie

Vadul Crişului : - Târgul de la Vama Sării – iunie

Bistriţa Năsăud

Caianul Mare : Înstruţatul boului – 3 iunie

Prundu Bârgăului : Sărbătoarea Ţapinarilor

Harghita

Borsec : - Yilele Borsecului – 20 august

Dealu : - Festivalul narciselor – mai

Miercurea Ciuc : - Întâlnirea a 1000 de fete secuiene – 1 iulie

- Târgul olarilor – 11-12 august

Praid : - Festivalul sarmalelor – septembrie

Hunedoara

Deva : - Căluşarul transilvănean – ianuarie

Mureş

Nodac : - Udatul nevestelor – a II-a zi de Rusalii

- Răscumpărarea nevestelor - aprilie

Ilia : - Drăgăica – 24 iunie

Sălaj

Zalău : - Festivalul obiceiurilor de iarnă – decembrie

Sibiu

Jina : - sus pe muntele Jina – iulie

Sibiu : Festivalul naţionel al tradiţiei populare – 12-21 octombrie

Obiceiuri

7

Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători religioase ale românilor,

reprezentând un prilej de bucurie şi de linişte sufletească, dar şi o zi în care familiile se

reunesc, copii se bucură de cadourile Moşului, iar o atmosferă de sărbătoare şi de bunăvoie

învăluie căminul fiecăruia.

În Ardeal, entuziasmul cu care localnicii fac pregătirile de sărbători este intens. Încă din

ziua Sfântului Nicolae, sărbătorit în 6 decembrie, fetele se adună în grup şi frământă

plăcintele pe care le ung cu ou, iar la ora 9 seara, când vin şi băieţii, se încinge o petrecere în

spiritul sărbătorilor.

Practicile tradiţionale ardeleneşti ale sărbătorilor de iarnă sunt moştenite din cele mai

vechi timpuri şi se desfăşoară şi în prezent în forme variate. O credinţă ciudată a colectivităţii

de germani este practicată de Sfânta Lucia, când bărbatul familiei umblă cu o tavă pe care sta

aşezată, pe jar, o crenguţă cu care afumă toată casa.

Crăciunul concentrează o mulţime de ritualuri şi obiceiuri, printre care se remarcă şi

vicleimul. Apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, originea acestui ritual este apuseană şi se

leagă de misterul celor trei magi ai Evului Mediu. Intrat în Transilvania prin intermediul

saşilor este reprezentat printr-o cântare religioasă care înfăţişează misterul Naşterii Domnului

în toate fazele sale, iar personajele dramei sunt Irod şi Vicleim, un ofiţer şi soldaţi îmbrăcaţi

în portul ostaşilor romani, trei crai, un cioban şi un prunc.

În unele zone ale Transilvaniei, în noaptea de Crăciun se obişnuieşte ca, la un semn al

diacului, mirenii să arunce cu boabe de porumb, strgând „Rod în cucuruzi!”. Tradiţia

reprezentând o transformare a unui obicei din Polonia, unde mirenii aruncă în preot cu boabe

de ovăz, este întocmită în amintirea Sfântului Ştefan.

Cu câteva zile înaintea începerii ciclului zilelor „festive”, în mediul rural are loc

sacrificarea porcului, în ziua de Ignat, 20 decembrie. După studiul etnografilor, acest act

ritualic al sacrificării unui animal marchează trecerea de la timpul profan cotidian la timpul

sacru sărbătoresc, delimitează momentul de început al duratei sărbătoreşti, purifică şi

solemnizează timpul, creând cadrul spiritual pentru realizarea contactului imaginar cu

divinitatea, pentru captarea forţelor benefice supreme.

Colindatul simbolizează, în esenţă, moartea vechiului an şi naşterea celui nou, iar

dincolo de semnificaţia religioasă, colindele pot fi considerate rituri străvechi care au menirea

să amintească de cultul fertilităţii, dar şi să pregătească tinerii pentru viitoarea viaţă de

familie. În Ardeal, colindătorii îşi încep prin repetiţii ziua în zori şi termină noaptea târziu,

ajungând acasă cu buzunarele pline. Colindele copiilor sunt scurte şi au menirea de a ura

belşug gazdelor care îi aşteaptă cu mesele întinse şi de a le vesti sărbătoarea Naşterii

Mântuitorului. Obiceiul urâtului de Moş Ajun dintre 23 şi 24 decembrie, este cunoscut în zona

8

Ardealului sub denumirea de „moş-ajunul”, „colindaşul”, „neatalaşul”, colinda sau colindete

iar în unele părţi, sub denumirea de „pitarai” sau „piterei”.

De sărbători, ardelencele se întrec pe ele în a găti pentru ca bucatele tradiţionale să fie

cât mai gustoase şi mai spectaculoase. După perioada postului Crăciunului, dezlegarea la

mâncarea de dulce aduce după sine numeroase preparate din carne de porc şi dulciuri de

sărbătoare. De pe masa de sărbători nu trebuie să lipsească sub nici o formă sarmalele în foi

de viţă sau de varză, tobă, cârnaţii, caltabosul, piftia şi cozonacul. Pe lângă aceste bunătăţi

gospodinele au început să adauge pe masă şi salata de boeuf, care a devenit şi ea o reţetă

culinară tradiţională.

Un alt obicei în Ardeal este târgul de fete

Pe Muntele Găina din Apuseni se organzează în fiecare an, în cea mai apropiată duminică de

20 iulie (Sfântul Ilie), cea mai mare sărbătoare tradiţională românească în aer liber, „Târgul de

fete”. Importanţa simbolică s-a diminuat în timp, fiind acum doar un spectacol folcloric.

Legenda spune că înainte, cînd motii se ocupau cu extragerea aurului, o găină de aur

venea din băile de exploatare şi se aşeza în vârful muntelui, unde era cuibul sau în care erau

ouă de aur. Locuitorii comunei Vidra de Sus şi doi delegaţi din partea crişenilor din Bulzeşti

trăgeau o linie de despărţire între moti şi criseni.

Sâmbătă seara se adunau feciorii care petreceau, abia a doua zi veneau fetele şi

nevestele şi atunci se încingea dansul (era obligatoriu să se vadă că fata nu şchiopăta). La târg

participau fetele de măritat şi fetele mari care voiau să fie peţite.

Fetele care luau parte la acest târg se pregăteau ani întregi pentru că trebuiau să ia cu ele

şi zestrea. Fiecare familie care avea o fată de măritat îşi ridica un cort in care expunea zestrea

şi aştepta petitorii. Până la 10.00 toţi erau ocupaţi cu vânzarea şi cumpărarea de diverse

produse.

Când îşi alegeau fata, feciorii aduceau cu ei o curea frumoasă plină de argint şi de aur.

Cel mai important moment era „târguirea” fetelor. După ce negociau şi cădeau la înţelegere,

fata era invitată la joc şi apoi cântărită pe o scândură în balans, la capătul căreia era pusă

zestrea.

După ce îşi alegeau mireasa urma schimbarea de năframi. Foarte rar se întâmpla ca vreo

fată care şi-a adus zestrea la târg să rămână nemăritată.

Banat

9

Este puternic influenţată ca şi bucătăria din Ardeal de bucătăria austro-ungară, dar şi de

bucătăria grecească, italienească şi franceză.

Banatul nu înseamnă numai un ţinut îmbelşugat şi elegant, cu clădiri frumoase şi tradiţii

străvechi, ci şi o bucătărie bogată, asemănătoare celei transilvănene, cu unele particularităţi

însă: sosuri şi ciorbe îndulcite, fripturi savante şi pilafuri drese cu verzituri şi paprica.

Se regăsesc şi aici preparate caracteristice bucătăriei maghiare şi germane, dar şi

influenţe slave venite de la sârbi, cât şi unele influenţe mai îndepărtate, greceşti, italieneşti şi

franceze. În Banat este preferată carnea de porc şi de pasăre faţă de carnea de vacă şi de peşte,

care sunt apreciate, dar apar mai rar în meniul bănăţenilor. Se consumă multe supe şi ciorbe

dulci, neacrite. Pentru acritul ciorbelor se utilizează cu precădere sarea de lămâie sau oţetul.

Ciorbele şi mâncărurile de aici sunt grase, bogate, conţin adesea legume prăjite, iar uneori

sunt uşor legate cu rântaşuri, ou şi smântână. Şi aici, ca şi în Ardeal, sunt foarte apreciate

supele cu tăiţei de casă, supele gulaş şi ciorbele cu tarhon. Tăiţeii se folosesc atât la

prepararea gustărilor, a mâncărurilor, cât şi la obţinerea dulciurilor. Din tăiţeii de casă se fac

renumitele „lofca” cu varză, brânză, nucă, lapte şi mac.

Mâncărurile bănăţene se caracterizează prin sosurile obţinute din rântaş făcut din făină

încinsă care se stinge cu supă de oase sau supă de zarzavat, îmbunătăşite cu smântână.

Bănăţenii mănâncă şi ei multă carne de porc, dar şi legume prăjite şi înăbuşite, condimentate

cu piper, cimbru, boia de ardei şi chimen.

Dacă în Ardeal se face pâinea cu cartofi, aici se face pâinea cu lapte. Speciale sunt şi

plăcintele bănăţene de ceapă şi de varză. Tot în Banat se prepară „Varga Beleş”, o budincă din

tăiţei de casă cu brânză de vaci şi stafide, învelită în foaie de plăcintă coaptă în cuptor.

Sarmalele bănăţene, spre deosebire de cele moldoveneşti, sunt mari, preparate din carne tocată

cu satârul. Ceapa umplută este şi ea specifică Banatului, dar e cu siguranţă o influienţă

italiană. Cum tot influenţă trebuie să fie şi tot mai rara polentiţă, pizza pe pat de mămăligă,

invenţie a morarilor şi pietrarilor italieni aduşi în Banat de împărăteasa Maria Tereza.

La Lugoj se face o plăcintă gustoasă cu brânză şi carne, îndulcită cu fructe, ca şi

Toscana, semn că italienii au mâncat ceva vreme în Banat, alături de unguri, nemţi şi sârbi:

românilor le-a rămas, aşadar, o moştenire de influenţe pe care, astăzi, restaurantele Timişoarei

o vând cu succes.

Festivaluri gastronomice

10

Arad

Almaş : – Paparudele – vara

Arad : - Surechiul, Festivalul vinului – septembrie

Hălmagiu : - Târgul sărutului – martie

- Târgul florilor - primăvara

Haloş – Barod : - Hramul Intrarea Maicii Domnului în biserică al Mănăstirii – 21

noiembrie

Moneasa : - Festivalul clătitelor – 27-28 iunie

Sebiş : - Sărbătoarea druscelor – aprilie

Caraş-Severin

Borlova : - Măsurişul laptelui – aprilie

Vasiova-Bocşa : - Hramul schitului Sf. Ilie de la Izvor – 20 iulie

Văling : - Hramul schitului Sf. Ilie – 20 iulie

Timiş

Semlacul ulic : - Hramul Schimbarea la faţă – 6 august

Obiceiuri

Se zice că Banatul este destul de sărac în obiceiuri, că aici au interferat atât de multe

culturi, încât nu mai pot fi redate fidel ritualurile străvechi, ci fiecare a copiat de la celălalt ce

i-a plăcut mai mult, diluându-şi astfel propriile tradiţii.

„În trecut, sărbătorile aveau altă formă, erau mai fastuoase. Aveau semnificaţie bine

conturată, redată prin obiceiurile şi tradiţii specifice. De exemplu, a dispărut jocul din

Duminica Paştelui, Hora, care se juca, undeva în centrul satului”, spune prof. Univ. Dr. Otilia

Hedesan, de la Catedra de Literatura română a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie din

cadrul Universităţii de Vest.

Pentru obiceiurile clasice din Banat, cel mai important moment este în Joia Mare, ultima

zi de joi din post, denumită şi Joia Neagră, Joimarica sau Joimarele. În credinţele bătrâneşti

există un personaj mitologic feminin, Joimarita, despre care se spune că umbla în această zi

prin sat şi le pedepsea în diferite feluri pe fetele care nu-si terminau de tors lâna, iar pe cele

leneşe le lua la ea acasă şi le mânca. Cel mai spectaculos obicei, din Joia Mare, este

aprinderea focurilor în cimitire, după credinţa că, în perioada Paştelui, Cerurile se deschid, iar

sufletele morţilor se întorc în sat. Împlinirea ritualului avea drept scop chemarea morţilor

acasă, pentru a sărbători Paştele împreună cu familiile lor. „Majoritatea păstrează acest obicei,

mai ales în zona Banatului de munte, dar şi în alte părţi, chiar dacă în mod simbolic. Era un

ritual obligatoriu, pentru că astfel, îţi atrăgeai blesteme, spiritul malefic fiind foarte activ în

11

acea perioadă. Dacă o familie nu aprindea focul pentru morţii săi, aceştia se considerau

nedoriţi şi se răzbunau pe rudele lor. În schimb, împlinirea ritualului atrăgea armonie.”,

explica Maria Mandroane, de la Secţia Etnografie a Muzeului Satului bănăţean. Ritualul

constă în adunarea, de către copii, de crenguţe de alun sau de bosc – considerate magice –

încă din ziua de miercuri. Crenguţele nu trebuie să fie frânte sau culese de pe jos, ci din pomi.

Joi dimineaţa, cea mai bătrână dintre femeile casei aprindea, în cimitir sau la curtea casei, câte

o legătură, presărată cu tămâie, pentru fiecare mort în parte. Se credea că la aceste focuri vor

veni sufletele celor morţi să se încălzească.

„Copii făceau roata în jurul focurilor. Femeia spunea «Uitaţi-vă, copii, la care se duce

fumul în sus însemna că mortul era curat şi Dumnezeu îi primeste pomana, iar la care fumul

se duce în laturi, acela-i păcătos şi pomana nu e primită». După aceea femeia mai ocolea de

trei ori cu tămâie şi colaci, în care erau puse lumânări şi le dadea copiilor să îi mănânce”,

descrie ritualul Isof Cireşan Loga, în cartea sa , „Calendarul Obiceiurilor din Valea

Pogoniciului”.

„Rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu mine”

Vinerea Seaca este o altă zi importantă, care precede sărbătoarea de Paşti, fiind ziua în

care a fost răstignit Iisus Cristos, o zi a postului negru şi a meditării. În majoritatea zonelor

din ţară, există încă diferite obiceiuri de a sta de veghe în acea noapte, după cum le-a cerut

Iisus ucenicilor Săi, când se aflau în Grădina Ghetsimani: „Sufletul Meu este cuprins de o

întristare de moarte. Rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine” – Evanghelia după Matei,

cap.26, v. 38.

În trecut, femeile credeau că în această zi nu trebuie să găteşti ciorbă pentru că, astfel,

vine necuratul şi se scaldă în ea, stricând-o. Nu coseau, nu torceau, nu faceau pâine şi nici nu

spălau. Bărbaţii nu aveau voie să semene nimic în pământ, pentru că se spunea că tot ce era

semănat în acea zi se usca.

Bucate pascale tradiţionale

Ajunul Paştelui este rezervat exclusiv pregătirii bucatelor pentru masa de Paşte.

Gospodinele fac, în mare parte, mâncăruri tradiţionale, termină curăţenia şi fac ultimele

retuşuri la hainele pe care le vor îmbrăca în zilele de sărbătoare ce urmează.

Tradiţia cea mai cunoscută din Sâmbăta Mare este sacrificarea, în mod ritual, a mielului

– din care se face cichir, friptură şi borş. Spre deosebire de sărbătoarea Crăciunului, de Paşte

nu se gătesc foarte multe feluri de mâncare, de unde şi zicătoarea moldovenească „Crăciunul

este satul, iar Paştele fudul”.

12

„În Banat, masa de Paşte nu are ceva specific. Totuşi sub presiunea modelelor maghiar

şi german, în afară de carnea de miel, se mai fierbe şi şunca de porc, iar în apa care rămâne se

fierb ouăle albe, care nu se mai vopsesc”.

Tot în această zi, se pregătesc şi cele trei „esenţe tari” ale sărbătorilor pascale – pasca,

ouăle şi cozonacul. Acestea se duc în ziua de Paşte la biserică, pentru a fi sfinţite. Pasca nu

este un produs tradiţional bănăţean, având origini moldoveneşti. De aceea, de multe ori, în

Banat aceasta este înlocuită cu tortul.

Ouăle pot fi roşii, galbene, albastre, verzi sau chiar negre. Acestea din urmă sunt făcute

pentru sufletele răposaţilor. La sate, există credinţa că, dacă se ciocnesc ouăle în numele lor,

aceştia vor afla că pe pământ a venit Paştele şi se vor bucura şi ei.

Tot din vremuri îndepărtate există şi obiceiul, ca de Paşte, fiecare să se înoiască cu ceva

de îmbrăcat. De exemplu, era obligatoriu ca femeile să se îmbrace, la slujba de Înviere şi în

zilele de Paşte, măcar o cămaşă noua, cusută în orele de taină ale nopţii, iar bărbaţii să poarte

o pălărie nouă.

„Purtarea de haine noi este o tradiţie demonetizată la oraş, însă la ţară este încă un

element important al sărbătorilor. Acum, shopping-ul este o formă de marcare a

sărbătorescului, făcând o diferenţă faţă de cotidian.

După ce asistau la slujba de Înviere, participarea fiind mai mult decât o datorie, membrii

familiei se întorceau acasă, luau masa împreună, gustând mai întâi din alimentele sfinte, apoi

ciocnesc ouăle. Se zice că aceia care au ciocnit ouă de Paşte se vor vedea şi pe lumea cealaltă.

Cât despre încondeierea ouălelor, în Banat nu este un obicei de anvergura celor

moldoveneşti, în această zonă fiind folosite mai mult frunzele de nuc, pătrunjel şi trifoi sau

coji de ceapă, pentru coloratul şi ornatul ouălelor. „Se înroşesc ouă, dar nu se încondeiază

hiperestetic, deşi este un stil aproape caracteristic – în această zonă, obiceiurile fiind mult mai

sobre decât în Bucovina - pentru desenarea ouălelor se folosesc frunze de pătrunjel sau trifoi”.

13

Bucovina

Dintre toţi românii, de departe cei mai gurmanzi sunt bucovinenii.

De vină trebuie să fie neasemuita bogăţie în resurse de hrană a Bucovinei: vaci şi viţei

graşi ca la Sadova pe păşuni verzi opt luni pe an; oi cornute şi miei ca pe la Frasin; capre ca la

Dorna; găini cu pene strălucitoare ca pe la Siret; vânat în toate pădurile regiunii, tot anul, de la

mistreţi la urşi, căprioare, cocoş de munte şi găină sălbatică; peşti, de la lostriţă (interzis acum

a se pescui) la păstrăv, clean şi mreană; fructe în livezi, legume pe câmp, cartofi albi şi roz

sub pământ.

E aşa o bogăţie de animale domestice şi sălbatice, de legume şi fructe, de ierburi

aromate şi rădăcini, încât regiunea a fost jinduită, pe rând, de polonezi, de ruşi, de turci, de

nemţi, de austrieci, ca să nu mai vorbim de cei care nu au mai cucerit-o niciodată: huni, tătari,

cumani.

Cum din lapte ia naştere smântâna, Bucovina e patria smântânii. Cu smântână se

manâncă toate borşurile, dintre care cel mai tare rămâne borşul polonez cu cartofi şi sfeclă

roşie; cu smântână se mănâncă toate cărnurile tocate, de la sarmale la chiftele marinate, cu

smântână se înfulecă şi tocineii (chiftele de cartofi prăjite în ulei). Până într-acolo merge

nebunia smântânei, încât oamenii locului mănâncă dimineaţa mămăligă rece unsă cu

smântână, dar o smântână groasă ca untul şi tare, că abia o tai cu cţitul.

Dintre legume, rege e leuşteanul, pus în borş, dar şi în murături; de asemenea, frunza de

potbal (un fel de busture) în care se pun câte cinci sarmale, fiecare cu umplutura ei: de pui, de

porc, de vită, de viţel şi de oaie.

Patrie a mânăstirilor, Bucovina are cele mai minunate mâncăruri mănăstireşti şi de post:

cârnat de legume la Putna, sărmăluţe cu urdă la Suceviţa, plăcintă cu ciuperci la Dragomirna –

toate savuroase şi gustoase. Dar, dintre mâncărurile de post, una le bate de-a lungul întregului

an: zacusca de legume şi ciuperci, mâncată rece cu mămăligă fierbinte şi stropită cu vin de

Frâncuşă de la Cotnari.

Mămăligă rece cu povândlă (magiun de prune), mămăligă cu fragi şi smântână, păstrav

fiert în smântână, mâncat tot cu mămăligă, tocăniţă de ciuperci, cu smântână, binenţeles – iată

deliciile Bucovinei regăsite alături de delicatesele vânatului: cârnaţ de urs, pulpă de căprioară

cu afine (aşa mânca armata austriacă, prin ofiţerii săi), cocoş de munte pe jar, iepure cu

smântână şi ceapă.

Dacă mai socotim că aici se închistresc cel mai frumos ouăle de Paşti, că aici se

mănâncă în ouale uriaşe de Marginea şi Rădăuţi, că laptele acru (zis şi chişleag) se face în

doniţe (butoiaşe) de lemn de cinci chile şi se mănâncă direct de acolo cu lingura de lemn – o

să ne facem o idee despre pofta de mâncare a bucovineanului. El face, după obiceiul nemţesc,

14

bere de casă, fierbe kaiserul în bere şi mănâncă prăjitură poloneză cu bere. E deseori hulpav,

de aceea e mai roşu în obraz, şi maai burtos, dar e muncitor şi se respectă. Într-atât e de

îndrăgostit de mâncarea bună, încât de fiecare dată când dă peste o trufadă, zice cam aşa: „ia

gură veche bucate noi”.

Festivaluri gastronomice

Botoşani

Baisa : - Holda de aur – iunie

Copălău : - Festivalul usturoiului – 30 august

Iepureni : - Cânt şi joc pe Valea Jijiei – 15 august

Sârbi-Vlăsineşti : - Hramul Sf. Dumitru – 26 octombrie

Vârful Câmpului : - Laleaua pestriţă – mai

Vorona : - Hramul Naşterea Domnului al Mânăstirii Vorona – 8 septembrie

- Serbările pădurii – 8 septembrie

Suceava

Câmpulung Moldovenesc : - Întâlniri bucovinene 27-30 iulie

- Festivalul laptelui - august

Fundu Moldovei: - Încondeiatul ouălelor – 25 martie

Gura Humorului : - Hramul Sf. Gheorghe al Mânăstirii Voroneţ – 23 aprilie

Marginea : - Festivalul olarilor – mai

Putna : - Hramul Adormirea Maicii Domnului -15 august

Rădăuţi : - Ochi de păun, festival al olarilor – august

Râşca : - Hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril al Mânăstirii Slătioara – 8

noiembrie

Slatina : - Hramul Schimbarea la faţă al Mânăstirii Slatina – 6 august

Straja : - Festivalul obiceiurilor de nuntă bucovinene – iunie

Suceava : - Babele – 6 martie

- Târgul olarilor - iulie

Suceviţa : - Hramul Învierea Domnului al Mânăstirii Suceviţa – de Paşti

Vatra Dornei : - Festivalul obiceiurilor de iarnă – 29 decembrie

Vatra Moldoviţei : - Hramul Bunavestire al Mânăstirii Moldoviţa – 25 martie

Sărbători desfăşurate în mai multe localităţi : - Armindeni, serbare câmpenească - mai

- Paştele Blajinilor – patru zile după Paşte

15

Obiceiuri

Practicarea vechilor obiceiuri în Bucovina este strâns legată de datele unor sărbători din

calendarul creştin, cum ar fi Crăciunul, ziua Sf. Ioan Botezătorul, Învierea Domnului şi altele,

sporindu-le semnificaţiile.

Cele mai spectaculoase sunt sărbătorile de iarnă. Între 24 decembrie şi 7 ianuarie, la

vremea trecerii anului vechi şi începutul celui nou, se desfăşoară o gamă bogată şi variată de

manifestări artistice cu folclor literar, muzical, şi coregrafic, cu o bogată recuzită.

De secole, în prag de an nou, bucovinenii transfigurează prin măşti şi jocuri

îndeletnicirile zilnice, momentele cele mai importante din viaţa omului (naşterea, căsătoria,

moartea), ironizează prostia şi urâtul, critica asupritorii şi laudă gospodarii de seamă ai

comunităţii.

O dată cu trecerea anilor, masca tradiţională bucovineană a devenit obiect de artă şi, deşi

unele semnificaţii străvechi au început să dispară din conştiinţa creatorilor contemporani, s-au

păstrat, în mod aproape miraculos, structurile plastice ale fiecărui tip de însemne ceremoniale.

Ceaţa mascaţilor prezentă, în seara de ajun a Anului Nou, a măştilor pe uliţele satelor

bucovinene nu este determinată doar de sensul carnavalesc al petrecerii, ci are o motivaţie

mult mai profundă, convingerea că respectând şi ducând mai departe obiceiurile străbunilor,

oamenii vor avea parte, în anul care vine, de holde îmbelşugate şi livezi rodnice, de sănătate şi

putere. În satele bucovinene se obişnuieşte ca în ziua de ajun a Anului Nou pe uliţe să umble

mascaţii, într-o singură ceată, denumită diferit de la o aşezare la alta: pârtie, bandă, malanca,

hurta etc. Ceaţa reuneşte toate personajele mascate, ursul, capra, căiuţii, cerbii, urâţii,

frumoşii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se

farimitează, iar bandele rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui,

atunci când Anul Nou îşi intră în drepturi. Învierea ursului redă metaforic succesiunea

anotimpurilor. Unul dintre cele mai impunătoare personaje din Bucovina este ursul. Cultul

ursului este moştenit de la geto-daci, care considerau acest animal ca fiind sacru. De astfel,

chiar numele lui Zalmoxis este derivat de la blana de urs, „zalmos!” însemnând chiar blană de

urs. „La Gura Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie. Cel care se maschează în urs de

paie este îmbrăcat în ajun de Anul Nou cu frînghii care au fost răsucite din paie de grâu sau

secară. El însoţeşte ceata ursului în toată noaptea de Anul Nou. În dimineaţa de Sf. Vasile se

obişnuieşte ca aceste frînghii de paie de secară sau grâu, care se coseau pe haine, să fie arse.

Cei care joacă ursul nu au voie să se dezbrace până la trecerea în noul an”, ne spune Vera

Romaniuc, directorul Muzeului Etnografic Gura Humorului.

Pregătirea ursului se bucură de o atenţie specială în Bucovina. În zona Cîmpulung

Moldovenesc, forma capului de urs se obţine întinzând o piele de viţel peste o căldare

16

metalică, în timp ce la Bosanci şi Udeşti se foloseşte un suport de schelet metalic, peste care

se aşează o blană de viţel sau de miel, după cum ne-a explicat Maria Margineanu, directorul

Muzeului Etnografic al Bucovinei. De la gât în jos, corpul celui care se maaschează în urs este

acoperit cu blană, cusută direct pe haine sau cusută ca un costum care se îmbracă cu uşurinţă.

Jocul ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile animalelor întâlnite în cete

bucovinene. Urşii joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi cu haine cât mai

colorate, care poartă pe spate o mantie şi pe cap au şepci de genul celor militare, pe care sunt

lipite sfere împodobite cu oglinzi şi globuri. Sub comanda ursarilor, urţii joacă în cerc, se

rostogolesc, lovesc pământul cu picioarele şi, într-un final, mor. Apoi învie miraculos,

moment ce redă metaforic succesiunea anotimpurilor, succesiune care, în credinţa

bucovineană, stă sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna şi care ştie când vine, cu

adevărat, primăvara.

„Vindecarea” caprei simbolizează sosirea Anului Nou. Un alt personaj foarte răspândit

în cetele din satele bucovinene este capra, care se caracterizează printr-o viatalitate foarte

excesivă, prin care reuşeşte să capteze atenţia asistentei. Asemănător cu capra, din punctul de

vedere al dansului şi al costumului, este cerbul. Masca de cerb sau capra se compune din cap,

cu maxilar clămpănitor şi un trup realizat dintr-un covor sau o pătură. Un trofeu de cerb sau

coarne de capră se regăsesc în partea superioară a maştii. Între coarne se realizează compoziţii

decorative deosebite, la care se folosesc mărgele, oglinzi, beteală, flori etc. Capra (sau cerbul)

este însoţită de personaje care simbolizează ciobanii, moşnegi sau babe, precum şi de

dansatori în costume populare. În cursul dansului caprei există un moment în care animalul se

îmbolnăveşte şi cade la pământ. Ciobanul intră în panică şi poartă un dialog extrem cu capra,

dialog care, în unele localităţi este chiar un descântec. Cât timp capra este în agonie, membrii

alaiului sunt îngrijoraţi, dar odată cu însănătoşirea animalului, reapar bucuria şi veselia. Acest

moment din dansul caprei semnifică „moartea” anului care tocmai se încheie şi naşterea

anului care vine.

17

Dobrogea

Este influienţată în primul rând de faună, de climă, dar şi de bucătărie orientală.

Bucătăria dobrogeană stă pe două picioare: pe oaie şi pe peşte. Oaia e de pe pământ, peştele e

fie din apa dulce a Deltei, fie din apa sărată a Mării Negre. Învârtită în influenţe felurite,

tătăreşti, greceşti, turceşti, lipoveneşti şi câte or mai fi fost, aceste cărnuri de bază au născut o

varietate de feluri de mâncare care poate doborî orice turist.

Dintre mâncărurile vechi ale Dobrogei pe bază de carne de oaie, cu siguranţă că batalul

la proţap n-are egal. El se mănâncă şi cu o lingură de chefir, să nu cadă greu, şi la el se bea un

pahar de Murfatlar şi se pune capac mesei cu un desert care se face dansând geamparale. E

vorba de renumita plăcintă dobrogeană cu brânză de oi, pregătită turceşte, din foi întinse prin

învârtire în jurul capului, în ritmul muzicii, care se serveşte cu iaurt rece în timp ce ea frige.

Vremurile noi au readus chebabul în atenţie, care se mănâncă precum un hamurger, între două

felii de pâine, cu sos de tomate sau maioneză. Doar în perioada interbelică el se gătea aşezat,

gospodăreşte: un calup de unt rece se înfingea în capul suliţei, după straturi de cărnuri felurite,

de regulă oaie, pui,vită – prin puterea focului, râuri de unt topit ungeau carnea care se frigea

fără contact direct cu focul.

Tocătura de oaie, vită sau porc se foloseşte şi la musacaua dobrogeană, care e

amestecată cu vinete, roşii, cartofi şi diverse mirodenii: ca şi alte mâncăruri ale regiunii, se

serveşte cu iaurt rece. Când e grăbit, de dimineaţă, dobrogeanul mănâncă gogoşi fierbinţi cu

kefir: gogoşile astea de Constanţa, umplute oriental cu dulceaţă, rahat sau stafide, făceau

deliciul turiştilor prin anii 1970.Al doilea picior, de apă, al bucătăriei dobrogene îl face

peştele. Pe 17 martie, lipovenii din Deltă sărbătoresc ziua peştelui – sărbătoarea bogăţiilor

apei, ocazie cu care descântă un oblete viu pe care apoi îl mănâncă, aşa crud, ca să prindă

puteri şi să aibă noroc la pescuit.

Borşul de peşte de Deltă e, de departe, cea mai complexă mâncare a regiunii. Nu se

poate face fără caracudă, văduviţă, plătică, ştiucă, roşioară, crap, caras şi biban, la bogăţie

mare de peşte merge şi morun şi somn pentru grăsime. Apa se ia din Dunăre, fără grijă, că

fierbe bine. Întâi se pun legume felurite: roşii, ardei, gogoşari, morcovi, ceapă, usturoi, ţelină,

totul tăiat fie foarte mărunt, fie mare. Bucăţile de peşte se pun mari, după ce ciorba a dat în

clocot şi legumele încă nu s-au fiert de tot. Se acreşte cu borş sau cu oţet.

Se mănâncă întâi două blide de zeamă fierbinte. Între timp, direct pe lemnul mesei

pescarului, spălat bine, se scot bucăţile de peşte fiert din ciorbă. Vase cu mujdei de usturoi şi

o mămăligă fierbinte însoţesc lucrarea. Mujdeiul se face special, pescăreşte: chisătură de

usturoi amestecată cu supă de peşte, ceapă roşie şi oţet, un pic de maioneză. Iese o pastă nu

prea iute care se întinde pe bucata de peşte. Un vin alb de Sarica face un asemenea prânz

18

delicios. De regulă, pescarii din Deltă se laudă că mănâncă un singur fel de mâncare pe zi, dar

ciorba de peşte e, de fapt, o masă împărătească deosebit de sănătoasă.

Ştiuca umplută, sarmalele de peşte sau chiftelele de peşte sunt mâncăruri migăloase de

făcut, obişnuite doar la sărbători. La fel ca vânatul (lişiţe umplute, chiftele de mistreţ),

obişnuit aici toamna şi iarna.

Bucătăria dobrogeană are şi o mică anexă care nu trebuie uitată: dulciurile turceşti. De la

baclava la şerbet, găseşti de toate la o gospodină din Mangalia, inclusiv paharul cu apă rece.

Festivaluri gastronomice

Constanţa

Constanţa : - Hramul Sf. Constantin şi Elena – 21 mai

- Ziua Mariei – 15 august

Hârşova : - Boboteaza – 6 ianuarie

- Masa săracilor - 25 decembrie

Sărbători desfăşurate în mai multe localităţi: - Paştele Blajinilor - 4 zile după Paşte

- Serbare câmpenească - 1 mai

Tulcea

Hiculiţel : - Hramul Sf. Treime - a doua zi după Rusalii

Ostrov : - Hramul Cuvioasei Parascheva al Mânăstirii Dervent - 14 octombrie

Tulcea : - Sărbătoare de Sfântul Andrei - 30 noiembrie

- Ziua pescarului - septembrie

Sărbători desfăşurate în mai multe localităţi: - Ziua peştelui - 17 martie

Obiceiuri

În Dobrogea, întâlnim obiceiuri care s-au păstrat de demult ţi încă mai sunt practice.

„Lazarelul” - practicat în Sâmbăta de Florii - practicat şi în prezent în localitatea cu

populaţie preponderent grecească, Izvoarele. Obiceiul povesteşte că Lazăr, moare într-un

accident în timp ce se afla la pădure pentru a aduce hrana pentru animale. Mama şi fecioarele

din sat îl plâng, iar din mormântul lui Lazăr se dezvoltă un copac cu ramuri bogate.

„Olaria” - practicat în Sâmbăta de Florii - Obiceiul constă în aprinderea pe dealuri a

unor focuri din resturi vegetale sau din furaje consumate de animale în timpul iernii,

simbolizând purificarea vechii vegetaţii, pentru a face loc unei vegetaţii noi şi prospere.

Rostogolirea pe dealuri a roţilor de căruţă înfăşurate în paie, simbolizând cursul soarelui pe

cer, simboliza şi purificarea a tot ce a fost rău pentru comuniune.

19

„Coloianul” - practicat după Paşte - Obiceiul constă în fabricarea unei păpuşi de lut, ce

era îngropată în câmp, ca apoi după o perioadă de timp să fie deshumată, ruptă în bucăţi şi

împrăştiată pe câmp, simbolizând fertilitatea, belşugul culturilor şi regenerarea vegetaţiei.

„Paparuda” - practicat în a treia zi de Paşti în localităţile Niculiţel, Luncavita,

Văcăreni, Jijiala - Obiceiul constă în stropirea cu apă a unui alai de tinere sau de femei

bătrâne, împodobite cu flori sau cu ramuri verzi, ce intră din curte în curte. Tinerele sau

bătrânele, daansează şi cântâ pentru ploaie, apoi sunt udate de gazdă sau se udă între ele.

„Colindatul” - mersul cu Moş Ajunul, practicat în seara Ajunului de Crăciun este un

obicei pe care îl întâlnim şi azi, practicat în general de copii care reiau colindele cântate

altădată de cetele de feciori şi bărbaţi.

„Ursul”, „Brezaia”, „Capra” - practicat în seara Ajunului de Crăciun - obiceiuri al

colindatului cu măşti, ce se practică în localităţile Niculiţel, Valea Teilor, Greci, Enisala.

„Mosoiul” - se practcă şi azi, numai la Luncaviţa, obicei al colindatului cu măşti ce a

devenit o emblemă nu numai a Luncaviţei, dar şi a Dobrogei.

„Oleleu” - practicat în seara Ajunului de Crăciun de grupuri de flăcăi ce bat cu talangile

în pământ fiind aşezaţi în cerc sau semicerc în faţa casei sau porţii simbolizând protejarea

gospodăriei de spiritele rele. Obiceiul se mai practică în zona Macinului.

„Semănatul” - practicat în ziua de Anul Nou - Obicei practicat de copii ce intră din casă

în casă şi aruncă cu boabe de grâu, spunând vorbe de bun augur pentru rodul pământului în

anul nou ce va veni.

„Boboteaza” - practicat în ziua de 6 ianuarie - Obiceiul constă în recuperarea de către

flăcăi a crucii aruncate în apă, dovedind astfel trecerea lor în rândul bărbaţilor.

„Pământ al sintezelor”, după cum afirma Nicolae Iorga, Dobrogea dă dovadă acestui

fapt şi prin zestrea folclorică pe care o posedă: creaţiei autohtone i s-au adăugat creaţiile

românilor veniţi de peste Dunăre, influenţe mereu acceptate şi care s-au suprapus unui strat

străvechi, local, influenţându-se reciproc. Jocul cu măşti şi teatrul de păpuşi a fost o practică

frecventă dobrogeană, practică ce se mai păstrază şi astăzi sporadic. Ultimul, teatrul de păpuşi

s-a întâlnit cu manifestarea similară de origine turcească şi aa căpătat denumirea de

„karaghioz” după păpuşa cu ochii negrii. Acest gen de manifestare a spectacolului popular se

întâlneşte în dansul popular denumit dansul Păpuşii, dans ce se mai joacă pe la nunşi în satele

de pe malul Dunării. Pe de altă parte, amintirile civilizaţiei greco-romane a lăsat urme de

recunoscut în motivul delfinului, al şarpelui, al zânei născută din spuma mării etc. amintirea

frământărilor istorice se regăseşte deasemenea în folclorul dobrogean destul de pregnant:

„Când noi ne băteam/Cu turcii, cu francii/Turcii ne băteau,/Francii ne frângeau,/În mare ne-

aruncau.”

20

Folclorul muzical, atât cel ce însoţeşte textul cântecelor cât şi cel instrumental, deşi se

deosebeşte oarecum prin linia melodică de folclorul muzical al altor zone folclorice

româneşti, prin uşoara influenţă a muzicii populare orientale sau prin proponderenţa unor

instrumente ca fluierul, cavalul sau cimpoiul (cavalul fiind de regăsit în două variante,

mocănească şi tracică) este dominat de trăsăturile specifice întregului folclor muzical

românesc. Colindele, melodiile păstoreşti şi pescăreşti, păstrează în structura lor straturile cele

mai vechi româneşti. Zonei de mijloc şi de sud a Dobrogei îi este specific un joc popular

propriu şi care vădeşte cel mai pregnant influenţa orientală (ritmul aksak), „geamparaua”.

Arhitectura populară de la colibele pescăreşti din nordul Dobrogei până la clădirile

ţărăneşti din sudul ei, între care se regăsesc clădiri ţărăneşti cu specific tătăresc sau turcesc

extrem de variată, dovedind însă pretutindeni dragostea pentru frumos fără să atingă

monumentalitatea maramureşeană a lucrărilor din lemn, sau trăinicia culelor olteneşti. Cel mai

des este folosit ca material de construcţie pământul, mai rar piatra şi mult mai rar lemnul.

Orientate către sud sau către est, casele au planuri dezvoltate în lungime, într-o latură a lor

fiind plasate acareturile, grajdurile, saivanele, atunci când nu sunt amplasate în spatele

locuinţei. Acoperişurile sunt în patru ape, realizate din materiale uşoare, din stuf în partea de

nord a Dobrogei. Cu deosebire în zona de nord a Dobrogei casele sunt decorate la nivelul

frontoanelor cu motivul „cailor afrondaţi” de obicei realizaţi din lemn.

În zona lacului Razim, la Enisala, la Visterna, pe malul braţului Sfântul Gheorghe, la

Beştepe, motivul coexistă cu imagini de păsări sau de animale ce sugerează ocupaţia celui ce

locuieşte casa şi permanenţa acestei ocupaţii. Gardurile sunt în general de piatră sau de papură

împletită în unele locuri. Interiorul casei dobrogene are toate elementele specifice interiorului

tradiţional românesc: vatra, patul, laviţele, lăzile de zestre, alături de textile decorative,

cearşafuri de perete, feşele de masă, perdelele, pologul şi lăicerul, ştergarele. Vasele sunt

împodobite întâi cu cuiul şi mai apoi cu pensula în centre de olari recunoscute în întreaga

Dobroge: Alba, Dorobanţu, Cârjelari, Luncaviţa.

21

Maramureş

Maramureşul vine la ospăţul bucătăriei româneşti cu bucate arhaice, caracteristice

civilizaţiei păstoreşti. Bucătăria maramureşeană nu este nici ardelenească, nici bucovineană,

ci maramureşeană, un amestec bizar de tradiţii şi influenţe păstrate până astăzi.

În Maramureş se găteşte cu multă untură de porc, ca şi în Ardeal, uneori untura fiind

înlocuită cu smântână afumată sau costiţă tăiată mărunt şi topită. Omniprezentă e brânza,

consumată simplu sau în combinaţii, pe cât de simple, pe atât de ingenioase. Nelipsite de pe

mesele maramureşenilor sunt şi ţuica fiartă cu miere de albine sau horinca de prune.

Primăvara, când se formează turmele de oi care vor pleca la păşunatul de alpin, se serbează

stâna maramureşeană. Evenimentul se petrece pe dealurile din jurul satelor. Atunci se întind la

iarbă verde mese cu mâncăruri şi băuturi tradiţionale, în acordurile unei muzici folclorice cu

ecouri ancestrale. Voia-bună şi dansul continuă până noaptea târziu la casa administratorului

stânei. Se mănâncă sarmale cu smântână, coleşe (mămăligă) cu brânză, ciorbe, supe, fripturi,

iar ca desert clătite cu brânză de vacă şi smântână. Un fel de mâncare specific ţării

Maramureşului, foarte gustos şi uşor de preparat, este mămăliga cu brânză şi jumări, pregătită

în straturi şi care se serveşte fierbinte, de preferat cu ceapă verde şi, binenţeles, udată cu

horincă. Ciorbele, borşurile şi majoritatea supelor sunt pregătite cu un rântaş şi drese cu

smântână.

O altă sărbătoare la care maramureşenii petrec şi se ospătează este Tânjaua. Obiceiul,

care se practică şi în zilele noastre în satele de pe valea Marei, îl serbează pe cel mai harnic

gospodar al satului care a ieşit la arat cu plugul. El este purtat în mod sărbătoresc, simbolic, de

„tânjaua plugului” şi este udat cu apă „dătătoare de viaţă”. Obiceiul continuă cu ospătatul la

casa sărbătoritului, unde toţi participanţii sunt serviţi cu mâncăruri şi băutură din belşug.

Astăzi, bulzul maramureşean e de găsit în multe restaurante româneşti, la fel ca şi

clătitele cu brânză de vaci şi smântână, care se pun la cuptor. În zonă se mănâncă şi piure de

castane cu frişcă, desert orăşenesc, preluat de laViena. Un deliciu Maramureşean e mai nou şi

găina unsă cu untură de porc şi pusă pe jar, dar umplută cu ficat şi legume. Mai rar veţi găsi,

pe Valea Izei, doar în casele gospodarilor vechi, o mâncare care seamănă cu paella spaniolă:

mămăligă subţire în care gospodina azvârle bucăţi de brânză sfărâmată, de cârnăciori de casă

uscaţi, două-trei ouă, lapte şi smântână: iese ceva de te lingi pe degete, care e la fel de bună şi

rece, dar udată cu horincă.

22

Festivaluri gastronomice

Maramureş

Asuajul de Sus: - Târgul cepelor - septembrie

- Târgul cireşelor - iunie

Baia mare: - Festivalul castanelor - toamna

Bogdan Vodă: - Ruptul sterpelor - mai

Borşa: - Sânzienele: - 19-20 iulie

Hoteni: - Tânjaua, festivalul folcloric - prima duminică din mai

Moisei: - Târg de Sântămărie - 15 august

Ocna Şugatag: - Tânjaua - aprilie

Prislop-Borşa: - Hora de la Prislop - 13 august

Satulung: - Festivalul Obiceiurilor din ţara Chioarului - iulie

Sighetul Marmaţiei: - Festivalul Obiceiurilor laice de iarnă - decembrie

Stoiceni: - Festivalul Obiceiurilor din ţara Lăpuşului - iulie

Şomcuţa Mare: - Stejarul - festivalul verii - prima duminică din iulie

Vadul Izei: - Nunta - 23-25 iulie

Sărbători desfăşurate în mai multe localităţi: - Paştele Blajinilor - a IV-a zi după Paşti

- Sâmbăta oilor - prima duminică din mai

Satu Mare

Călineşti-Oaş: - Serbarea căpşunilor - iunie

Chilia: - Festival codrenesc - august

Huta Certeze: - Sâmbra oilor - mai

Pasul Huţa: - Sâmbra oilor - prima diminică din iunie

Sighet: - Carnaval - 27 decembrie

Obiceiuri

Maramureşul, aici însemnând vastul ţinut istoric al Maramureşului, este considerat una

din cele mai bine păstrate zone ale Europei din perspectiva antropologiei culturale şi a

etnografiei, încă mai există vechi tradiţii datorită munţilor înalţi care adăpostesc lunga

depresiune din toate părţile. Moroşenii, aşa cum se auto-intitulează oamenii Maramureş, sunt

ospitalieri, le plac compania şi discuţia. Continuă şi astăzi vechiul obicei de a cinsti pe

oricine, originar din timpurile când oamenii din aceeaşi comunitate erau puţini, iar străinii

erau şi mai puţini: când două persoane se întâlnesc, se cinstesc unul pe celălalt şi sunt gazdele

lor sau străini cu totul. Maramureşul este una din puţinele zone în care costumul tradiţional a

fost păstrat aproape nealterat de către influenţele urbane. Şi chiar dacă poate fi admirat doar

23

duminica, atunci când moroşenii merg la biserică, sau cu alte ocazii de sărbători religioase sau

de alte sărbători, fiecare moroşan, fără nici o excepţie, deţine un costum tradiţional. Nu doar

bătrânii îmbracă acest costum, ci şi „coconii" (copiii preşcolari), fapt prin care se explică

această continuitate.

Oricine ajunge în Maramureş din est, prin Pasul Prislop, care separă munţii

Maramureşului de munţii Rodnei, poate observa imediat caracterul definitoriu al aşezărilor

maramureşene. Satele sunt mari, adesea destul de compacte, iar casele sunt aliniate la drumul

care urmează valea râului. De obicei, sunt două sau trei case aliniate în strâmtul şi lungul

petec de pământ deţinut de familia în chestiune. Acest fel de altar construi este un indiciu al

vechimii locului, cu din ce în ce mai puţin spaţiu pentru fiecare generaţie următoare.

O casă ţărănească tradiţională în Maramureş include mai multe clădiri. Casa principală

este aşezată fie în partea opusă porţii de la intrare fie perpendicular cu ea, dar în aşa fel încât

faţada principală să fie la sud ori la est. Cea mai mare clădire din curte este grajdul, unde stau

caii şi vacile. Una sau chiar mai multe clădiri mici se găsesc adeseori lângă gardul casei

pentru a adăposti animalele mai mici, precum polcii sau păsările.

Camera de zi, pe care moroşenii o numesc „casa", este universul domestic, aranjat

după gustul pragmatic şi estetic al femeii. Femeile au datoria de a aranja şi altar de a diviza

spaţiul din toată casa. De asemenea, ele decorează locuinţa şi obiectele din viaţa de zi cu zi.

Femeile sunt practicantele unor obiceiuri variate legate de evoluţia vieţii: naşterea, nunta şi

moartea, iar aceste ritualuri au loc în casă. Acest spaţiu ritual este marcat de prezenţa

sfintelor icoane de pe pereţi, împreună cu o frumoasă ceramică din olărit, împodobită cu

prosoape împletite manual. În colţ se află masa şi de-a lungul pereţilor sunt bănci late, în

locul paturilor de lemn, cu un cufăr de zestre aşezat la dreapta lor. Lângă icoane,

întotdeauna aşezate pe peretele estic, deasupra mesei şi mai ales deasupra grinzii

principale, sunt hârtii ascunse, briciul pentru ras, crucea pentru sărbătoarea Sf. loan

Botezătorul, busuiocul, care pentru români este o plantă sfântă. Cu puteri magice şi

religioase, plasat în cutii din lemn. în cufărul de zestre, sunt ţinute iile, fustele (zadele) şi

obiecte valoroase pentru fata care se va mărita. Armonia interioară este completată de

culori vii ale textilelor şi ale diverselor obiecte care le înconjoară.

În Maramureş se află localitatea Sapânta

Faima localităţii Sapânta se trage de la renumitul sau Cimitir Vesel care a devenit o

importanta atracţie turistica.

Numele cimitirului vine de la multitudinea de cruci multicolore şi de la poeziile satirice

şi epitafele care sunt inscriptate pe cruci. Legenda spune ca atitudinea vesela în faţa morţii

este un obicei al Dacilor care credeau în viaţa veşnică iar moartea pentru ei era doar trecerea

24

spre o alta lume. Ei nu vedeau moartea ca pe un sfirsit tragic ci ca pe o şansă de a întâlni zeul

suprem Zamolxe. Cimitirul datează de la mijlocul anilor 1930 şi este creaţia artistului popular

Stan Ion Pătraş, sculptor, pictor şi poet în acelaşi timp. Creativitatea lui Pătraş a scos la iveala

aceasta monumentala şi renumita opera de arta. Mai bine de 50 de ani artistul a creat sute de

cruci din lemn inscriptate în stilul sau caracteristic. După moartea lui în 1977 opera lui a fost

continuată de ucenicul sau Dumitru Pop Tincu.

Materialul folosit pentru cruci este lemn de stejar care este inscriptat manual dupa ce a

fost tăiat şi uscat. În partea de sus a fiecărei cruci exista un basorelief cu o scena din viata

celui decedat. Scenele sunt simple şi am putea spune chiar naive în stil dar aduc din trecut

viaţa locuitorilor satului, prezentând un aspect relevant din viaţa fiecăruia. Ele prezintă femei

torcând lâna, ţesând covoare sau făcând pâine, bărbaţi care taie lemne sau ara pământul,

pastori cu turmele, lucrători în lemn, lăutari şi multe alte ocupaţii.

După ce crucea este sculptată ea este pictată de obicei cu un fundal albastru aşa numitul

"Albastru de Săpânţa". Scenele sunt pictate folosind culori vibrante: galben, roşu, alb şi verde.

Nici o cruce nu e terminată fără o scurtă poezie, câteva rime simple, între 7 şi 17.

Epitafurile sunt sincere, spontane şi scrise la persoana I, mesaje adresate de persoana decedată

celor care trăiesc. Stilul este liric dar satira se găseşte frecvent. Fiecare poem conţine numele

celui decedat precum şi un aspect esenţial din viaţa respectivei persoane.

Cu desenele şi poemele lor Stan Ioan Pătraş şi Dumitru Pop Tincu au reuşit să recreeze

un întreg sat şi au dat oamenilor o a doua viaţă după moarte. Cele mai mult de 800 de cruci

pictate constituie o arhiva vastă care prezerva istoria locuitorilor din Sapanta.

Moldova

25

Moldova este ţinutul marilor posibilităţi naturale, al oilor multe, al podgoriilor uriaşe,

al lanurilor de grâu şi secară, al ogoarelor şi livezilor pline de roade. Cum e şi firesc, din

aceste bogăţii s-a născut întreaga bucătărie moldovenească- o bucătărie cu tradiţii străvechi şi

obiceiuri inconfundabile. Aici este ţara alivencilor, a placintelor „poale-n brâu” a parjoalelor

şi a celor mai faimoare borşuri. Şi asta pentru că moldovenii sunt, în general, oamenii

gospodari –prin gospodar însemnând să aibă păpuşoi în hambar, făină şi slănină în pod şi

credinţă în Dumnezeu, căci în rest, natura le-a înzestrat ogrăzile cu de toate: păsări, vite,

porci, legume şi fructe din beşlug.

Ca pe nicăieri, numai aici gospodinele gătesc ciorbe de potroace aromate cu leuştean,

sarmale moldoveneşti şi nişte pârjoale să te lingi pe degete. Toamna fac povirlă din

perjele(prunele) coapte şi brumate, numai bune de mâncat, iar vara, din vişine fierte-chisaliţă.

Dintre produsele lactate preferate în Moldova sunt laptele şi brânza. Mămăliga este

servită cu jumări, fripturi, brânză, smântână, cum ii place gospodarului să mănânce. În ziua

tăieri porcului moldovenii fac o tochitură cu mămăliguţă mai vârtoasă, o toarnă pe un fund de

lemn, alături de o strachină de curechi (varză) acru, scăldat în moare, dreasă cu ardei iute.

Dintre bucatele care fac deliciul sărbătorilor de iarnă face parte şi plăcinta cu cighir sau

carnaţi din carne tocată cu securea, care se ţin la zvântat în cămară alături de oalele cu lapte

prins. La fel chişca, un cârnat de porc făcut din intestinul gros, umplut cu tocătură de carne,

ceapă, orez sau crupe.

În trecut, friptura şi borşul de găină se vedeau rar pe masa ţăranului din Moldova, mai

ales a celui sărac. Ţăranii işi luau traista la spinare, în care-şi puneau mămăliga, brânza,

slănina, o ceapă şi, eventual ouă preparate vârtos sau scrob şi plecau la câmp.

Astăzi, nici o sărbătoare tradiţională nu se petrece fără sarmale, răcituri sau tăiţei cu

carne de pasăre. Masa de sărbătoare în Moldova este cu gust împodobită cu bucate delicioase

făcute din făină de grâu: învărtite, plăcinte, sarailii cu fructe şi altele. Pregătirile pentru

hramuri se fac de obicei cu o săptămână înainte. Se taie păsări, se coc pâinea de casa şi

cozonacii în cuptorul de pământ, folosind drept combustibil hripca (cozile rezultate de la

curăţatul viei), şi colaci împletiţi care se dau de pomană hramarilor, cu o lumânare de sufletul

răposaţilor.

Cu o zi înainte de Lăsata Secului la brânză, moldovenii sărbătoresc :Sâmbăta brânzei”.

În această zi, în toate casele moldoveneşti se fac plăcinte cu brânză şi se petrece; noaptea nu

se doarme, ci se priveghează pe lângă focuri mari făcute în uliţă, cu cântece şi jocuri.

Festivaluri gastronomice

26

Bacău

Bacău: - Festivalul internaţional al Plăcintelor - 26 octombrie

Dofteana, sat Cucuieţi: - Teatru popular cu 120 personaje - 31 decembrie

Buzău

Berca: - Bâlci - august

Buzău: - Drăgaica - iunie

Galaţi

Galaţi: - Hramul Sf. Mucenic Antim - 3 septembrie

Iaşi

Hârlău: - Ţapul - 31 decembrie

Iaşi: - Festivalul vinului - 12-13 octombrie

Sărbători desfăşurate în mai multe localităţi: - Arezanul viilor - 1 februarie

Neamţ

Războieni: - Sărbătoarea războienilor - iulie

Văratic: - Pădurea de argint – mai

Vrancea

Focşani: - Hramul intrarea Maicii Domnului în Biserică - 21 noiembrie

Odobeşti: - Festivalul vinului şi a recoltei - ultima duminică din septembrie

Obiceiuri

27

Moldova se mândreste cu o bogăţie de tradiţii în arta populară, în special cu confecţii

originale şi colorate, produse de olari, tâmplari, ţesători, cioplitori de lemne, meşteri în

prelucrarea pietrei. Una dintre cele mai vechi meserii este olăritul, în trecut oalele, ulcioarele,

farfuriile, şi cratiţele din ceramică au fost folosite în viaţa de toate zilele. Arta ceramicii este

de o înalta calitate, se deosebeşte prin diversitatea formelor, mărimilor şi prin varietatea ampla

a desenelor şi culorilor. Meşteşugul ţesutului s-a răspândit datorita unei vechi tradiţii conform

căreia mireasa trebuia să ofere drept zestre covoare ţesute cu mina ei. Covorul moldovenesc

este, de obicei, neted, executat din lână pură sau amestecată cu bumbac, cânepa, in, matasa, cu

ornamente multicolore.

Sărbătorile sunt mereu desfăşurate în "casa mare", cea mai frumoasă odaie dintr-o casă

moldovenească.

Pastrând o veche tradiţie, un moldovean îşi va împodobi "casa mare" şi işi va invita

aici rudele, prietenii, vecinii şi cunoştinţele. "Casa mare" nu e doar camera de zi, este de

asemenea un loc al memoriei pentru rudele din familie. Pereţii sunt decoraţi cu fotografii ale

rudelor, părinţilor, copiilor si nepoţilor, cu prosoape brodate din stofa de casa.

Nunţile azi se petrec în "casa mare". Ceremonia moderna include tradiţia veche de nunta,

când are loc închinarea în faţa părinţilor în semn de recunoştinţa şi respect. Cântecul, dansul şi

veselia continuă până la revărsatul zorilor. Dimineaţa oricine se poate apropia pe o clipa de

mireasa, ţinând un copil în braţe. Astfel, conform obiceiului, mireasa va fi sigura ca în viitor

va avea o casa plina de copii.

Tânărul soţ işi conduce soţia până în pragul casei lor. Dar înainte ca să păşească pragul casei

cuplul este împroşcat cu grăunte - în semn de prosperitate.

O maximă moldovenească spune: "persoana care nu a construit o casă, nu a crescut un fiu, nu

a săpat o fântâna şi nu a sădit un pom şi-a trăit viaţa în zadar". Iată de ce satele moldoveneşti

sunt atât de verzi, casele sunt atât de frumoase si poţi vedea fântâni de-a lungul străzilor.

Ca regulă, moldovenii sapă fântâni în stradă, în drum sau pe cîmp dar nu în ogradă.

Scopul este să oferi apa oricui ca să-şi poată potoli setea.

Cea mai importantă calitate a moldovenilor este ospitalitatea. În Moldova fiecare

oaspete este primit cu o deosebită căldură. Gospodarul casei întotdeauna va găsi pentru el un

pahar de vin bun moldovenesc, iar gospodina - cele mai alese bucate. Oaspeţii sunt de obicei,

invitaţi în „Casa Mare”, o odaie tradiţională în fiecare casă de la noi, unde se petrec toate

sărbătorile.

Sărbătorile în Moldova sunt multe şi variate. La ele poate participa oricine. Sărbătorile

de iarnă, de exemplu, sunt însoţite de colinzi, hăituri, scenete teatralizate ale copiilor şi

măturilor de la casă la casă, vestind cu bucurie sosirea unui An Nou. Toţi aşteaptă cu

28

nerăbdare venirea lui Moş Crăciun cu sania sa plină de daruri. De, obicei copii se pregătesc

minuţios pentru această întâlnire: îşi pregătesc diferite costume, măşti ... De fapt, în această

perioadă sărbătorile calendarului agricol tradiţional se suprapun cu cele creştine, legate de

Naşterea lui Hristos - Crăciunul.

O sărbătoare tradiţională moldovenească este „Mărţişorul” - simbolul primăverii. În luna

martie toată lumea îşi pune la piept două fire împletite - roşii şi albe, care semnifică renaşterea

naturii. La fel, primăvara este serbat Paştele - o sărbătoare religioasă populară în Moldova.

Oamenii se pregătesc din timp pentru a împodobi masa cu cele mai bogate bucate şi vinuri,

ouă încondeiate tradiţionale şi cozonaci. În timp, ouăle încondeiate au devenit drept opere

artizanale.

Vom aminti şi de tradiţiile cu caracter familiar: cumătriile, nunţile, petrecerile care în

sate s-au transformat în adevărate spectacole cu mulţi oaspeţi şi multe daruri.

Muntenia

29

Zonă de dealuri şi munţi, păduri, livezi şi podgorii uriaşe, Muntenia sau Valahia, cum i

se mai spune, este, în afară de „Ţara Ţuicii", şi ţara celor care gătesc o pâine specială, ca o

turtă, numită azimă.

Bucătăria muntenească înseamnă mai întâi de toate diversitate, ingeniozitate şi

delicateţe, calităţi împrumutate de la bucătăriile străine. Aşa se face că alături de ciorbele cu

carne sau cele de legume, acrite cu verzituri (mazăre, aguridă, corcoduşe), de preparate simple

din legume şi mâncăruri din carne tocată, descoperim budinci gratinate, din legume, ciuperci,

adăugate pentru aromă în compoziţia unor preparate, dulciuri din aluaturi fine etc. Se observă,

de asemenea, influenţa orientală, prin: musaca, pilafuri, ciulama şi altele. Bucătăria

italienească, cea grecească şi, mai ales, bucătăria clasică franceză au fost şi sunt foarte

apreciate, multe preparate originare din aceste ţări fiind preluate şi uneori adaptate gustului şi

stilului autohton.

În ceea ce priveşte supele şi ciorbele, trebuie remarcat faptul că, la fel ca şi în cazul

bucătăriei moldoveneşti, cele mai îndrăgite preparate de felul întâi sunt ciorbele şi, în special,

cele acrite cu; borş. Ceva mai rar se gătesc supe de pasăre sau văcuţă, cu tăiţei de casă, găluşte

de griş şi supe creme, precum crema de ciuperci sau crema de legume. Pentru prepararea

ciorbelor se foloseşte cel mai adesea carnea de pasăre sau de văcuţă. Urmează în ordinea

preferinţelor ciorbele de legume, porc şi, mult mai rar, ciorbele de peşte. Acrirea ciorbelor se

face cu borş şi numai în lipsa acestuia se recurge la folosirea sării de lămâie sau a oţetului.

Ciorba ţărănească de văcuţă, ciorba de perişoare sau ciorba de burtă sunt doar câteva dintre

cele mai cunoscute şi mai cerute preparate de aici.

Mâncărurile sunt făcute din carne şi legume sau numai din legume proaspete sau conservate,

preparate cu untdelemn sau cu untură în timpul iernii. Sosurile sunt de obicei colorate şi se

obţin din roşii vara şi din bulion în timpul iernii. Aici întâlnim mititei, tocăniţe, ostropel din

carne de pasăre, fripturi la grătar şi peşte, garnituri din legume şi cartofi, compoturi de fructe,

dulciuri de cofetărie cu frişca şi ciocolată.

În Muntenia, ca nicăieri în România, bucătăria celor mai multe influenţe (orientale,

turceşti, greceşti, franţuzeşti, nemţeşti) a născut o bucătărie specială şi o atmosferă specială.

Cheful, dacă e s-o spunem pe cea dreaptă, este o invenţie a perioadei interbelice în

restaurantele Bucureştiului, altoită pe zaiafetul oriental.

Festivaluri gastronomice

30

Argeş

Fundata: - Nedeia munţilor - ultima duminică din iulie

Albeşti Pământeni: - Culesul căpşunilor - iunie

Câmpulung: - Bâlciul de Sântilie - 20 iulie

Curtea de Argeş: - Bâlci - 15 august

Domneşti: - Bâlci - 25 martie

Muşăteşti: - Târg - 23aprilie, Târg - 21 mai, Târg - 6 decembrie, Târg - 14

decembrie

Sălătruc: - Nedeia Topologului - iunie

Topoloveni: - Târgul Ispasului – mai

Sărbători desfăşurate în mai multe localităţi: - Mituitul mieilor - iulie

- Moşii de Sântilie - 19 iulie

Bucureşti: - Sărbătoarea cetăţii lui Bucur (Restaurantul Bucur) - 19 septembrie

- Sărbătoarea hramului Catedralei Patriarhale Sf. Mare Mucenic Dimitrie - 26-27 octombrie

- Serbare de 1 Mai Serbare de 1 Decembrie Strada de vară - august

- Târgul pâinii (sector 2) - 9 septembrie

- Vinuri boiereşti în Bucureşti (sector 3) -1-3 noiembrie

- Ziua recoltei (în fiecare sector) – octombrie

Dâmboviţa

Aninoasa: - Târgul Drăgaicei - 24 iunie

Fieni: - Bâlciul de Sândumitru - 26 octombrie

Sărbători desfăşurate în mai multe localităţi: - Drăgaica - 24 iunie

Giurgiu

Bolintin Vale: - Bâlci de Sfântul Dumitru - 26 octombrie

Sărbători desfăşurate în mai multe localităţi: - Târcolitul viilor 2 februarie

Prahova

Vălenii de Munte: - Festivalul ţuicii - 5 octombrie

Obiceiuri

31

Tradiţiile si obiceiurile sunt păstrate din moşi-stramoşi. Sărbătorile religioase sunt

respectate, oamenii se îmbrăcă cu ce au mai frumos şi merg la biserică, de asemenea cei mai

mulţi respecta cu stricteţe zilele de post.

În ajunul de Crăciun, copii obişnuiesc sa colinde în cete pe la casele gospodarilor, unde

primesc colaci, nuci, mere şi bani. Cei mai mici obişnuiesc sa umble cu un băţ în care adună

colacii şi cu traista pe umăr pentru celelalte produse. Cei mai mari, elevii de gimnaziu umbla

cu "Steaua", în grupuri de cate trei şi pe care o împodobesc cât mai frumos, tinerii umbla cu

"Irozii" ( o mica piesa de teatru ), iar rromii umbla cu "Turca" (asemănătoare cu capra din

Muntenia şi Moldova) împodobită cu ţoale şi betele. Ceilalţi locuitori tineri trecuţi de 15 ani

adulţi şi maturi colinda de la o casă la alta. În ajunul Anului Nou se umbla cu "Pluguşorul" iar

rromii cu "Turca".

De Paşti, în Noaptea învierii, din fiecare casă oamenii se îndreaptă spre biserică pentru a

sărbătorii învierea Domnului şi a lua "Pastele" sfinţit în faţa lor şi donat de către unul dintre

gospodarii satului.

A doua zi de Paste bărbaţii tineri si bătrâni merg sa "ude" florile satului. Un obicei

care s-a pierdut a fost acela din a 2-a zi de Paşti, când la biserica veche, zisă "a ginerilor" erau

nişte pietre mari unde se adunau familiile înrudite şi petreceau.

De asemenea, mai sunt câteva obiceiuri din trecut care prea puţin se păstrează astăzi: "claca

de pene" şi "torsul de lână", când femeile se adunau mai multe la o casă, unde povesteau,

cântau şise ospătau. Un alt obicei păstrat la Rastoci este "cununa" o sărbătoare a recoltatului

cerealelor.

Vechile obiceiuri de nunta: "chematul la nunta" de către câţiva tineri "chemători" îmbrăcaţi in

costume naţionale cu steaguri si ştergare este înlocuit astăzi prin invitaţii tipărite. Dar cu

ocazia nunţilor s-a mai păstrat "cântecul găinii' - o găina frumos împodobită, când una sau

două femei pricepute, o duc la masa mirilor şi naşilor cu cântece şi piuituri şi care-şi cer plata

de la naşi. Tot la nunţi se practică "furatul pantofului miresei", care de asemenea când este

găsit trebuie plătit.

Oltenia

32

Bucătăria din Oltenia păstrează şi astăzi obiceiul de a pregăti în oale de pământ la „ţest”,

tehnologie care oferă un gust deosebit mâncărurilor.

„Ţesturile" de lut (oale de pământ) folosite în Oltenia datează încă de pe vremea

romanilor, despre care se spune că îşi pregăteau în acest fel plăcintele cu diverse umpluturi -

cu carne, peşte, brânză şi legume. Plăcinta este, deci, tot o moştenire romană, numele ei

derivând din „placenta", care înseamnă „pungă umplută”.

Trăsătura caracteristică a bucătăriei din această zonă este condimentarea excesivă, în

care predomină ardeiul iute. Datorită acestui fapt, un comentator al bucătăriei româneşti

afirma că încercarea mâncărurilor olteneşti este un act de curaj. Modul de preparare este

simplu, adesea rezumându-se numai la fierbere. Mâncarea este servită în străchini smălţuite

alături de ulcioare pline cu rachiu. în bucătăria oltenească se prepară foarte multe ciorbe de

pui, legume, praz, lobodă sau ştevie, se foloseşte adesea carnea de porc sau peşte şi ceva mai

rar carnea de vită şi vânatul. Sunt apreciate ciorbele acrite cu zeamă de varză sau suc de roşii,

iar verdeţurile folosite cu predilecţie sunt pătrunjelul, leuşteanul, ştevia, prazul, loboda, ştirul,

frunzele de potbal şi păpădia. Ciorba de burtă este preferată aici cu hrean şi oţet, fără usturoi.

Foarte apreciată în această zonă este carnea de oaie, care se prepară cu un anumit dichis, redat

cu măiestrie în folclorul local: „Mielul gras, încet cu lene, se învârte pe frigare/ Şi găluştele cu

clocot în ulcele se sfădesc". Deliciul preparatelor din carne este însă „oaia la groapă", un pro-

cedeu de frigere a cărnii întâlnit numai în Oltenia, care se asortează foarte bine cu vinurile din

regiunea Drăgăşani.

Mâncăruri frecvent preparate mai sunt: ciorbele de praz, de ştevie, ciorba de pasăre cu

legume, roşiile umplute cu orez, tochitura oltenească, prazul umplut, ciulamaua de pui,

saramura de peşte şi, nu în ultimul rând, cârnăciorii olteneşti.

Ca desert, se prepară diverse dulceţuri şi şerbeturi de fructe - de nuci verzi, de aguridă, de

caise, vişine, gutui, cireşe, piersici, prune, mere, corcoduşe, struguri şi altele. Un alt deliciu,

pregătit în special de către călugării de la mănăstiri, este mămăliga pe paturi de fructe şi turta

arieţilor - o coptură de mălai sau făină preparată în ziua de 8 noiembrie, de sărbătoarea

Sfinţilor Mihail şi Gavril, când are loc împerecherea oilor cu berbecii. Pentru a afla dacă le va

fi bine sau rău oilor peste aproximativ 21 de săptămâni, durata de gestaţie a ovinelor, ciobanii

aruncau turta în mijlocul turmei şi făceau pronosticul: turta căzută cu faţa în sus era semn bun,

turta căzută cu faţa în jos era semn rău. Această credinţă se mai păstrează şi astăzi în unele

sate din Oltenia.

Festivaluri gastronomice

33

Mehedinţi

Baia de Aramă: - Sărbătoarea liliacului - mai

Drobeta: - Festivalul Obiceiurilor mehedinţene - iulie

Marga, sat Lunca: - Nedeie de ţară - august

Runcu: - Hramul Naşterea Maicii Domnului -8 septembrie

Olt

Balş: - Festivalul rapsozilor - august

Caracal: - Bâlci de primăvară - mai

Slatina: - Căluşul românesc – august

Dolj

Cleanov: - Sărbătoarea teiului - mijlocul lui iunie

Sărbători desfăşurate în mai multe localităţi: - Oltenii şi restul lumii - 10-11 octombrie

- Drumul Peştelui

- Drumul Vinului

- Drumul Vrăjitoarelor

- Drumul Haiducilor Olteni

- La vânătoare în pădurile şi bălţile olteneşti

- Festivalul zaibărului şi al mujdeiului – toamna

Gorj

Bumbeşti Jiu: - Cântecul munţilor - începutul lui august

Novaci: - Urcatul oilor la munte - a treia duminică din mai

Polovraci: - Nedeia de la Polovraci - a treia duminică din iulie

Sărbători desfăşurate în mai multe localităţi: - Rusaliile, Căluşari - 18 iunie

- Tâcolitul viilor - 2 februarie

- Ropotinul ţestelor - de înălţare

Vâlcea

Cozia: - Hramul Sf. Treime - a doua zi după Rusalii

Horezu: - Târgul olarilor – iulie, Hramul Sf. împăraţi Constantin şi Elena -21 mai

Obiceiuri

34

În ciclul obiceiurilor tradiţionale româneşti, ce conţin o varietate de datini şi

manifestări cu o ampla desfăşurare în viaţa satului, un loc deosebit îl ocupa obiceiurile de

iarna. Formele de manifestare sunt moştenite din cultura folclorică românească şi au fost

transmise din cele mai vechi timpuri.

Modalităţile de sărbătorire sunt foarte numeroase, de o deosebită bogăţie, implicând

participarea întregii colectivităţi, inclusive a copiilor. Grija maturilor a fost dintotdeauna să-i

facă pe copii să cunoască, să-i iniţieze şi să-i determine să participe la aceste sărbători.

În zona Doljului există colinde, urări cu plugul, pluguşorul şi buhaiul, "încurcarea" cailor,

păzitul fântânilor sau păzitul apelor sau urări cu sorcova, semănatul, gogoriţa. Observaţia care

se impune prezentând obiceiurile specifice zonei este absenţa în general a secvenţelor

spectaculoase, păstrându-se însă simboluri şi semnificaţii cu rezonante.

Sărbătorile de iarna se desfăşoară pe parcursul mai multor zile, de la 25 decembrie pana la 8

ianuarie, începând cu miezul nopţii cete de colindători merg la fiecare casa, rostind urări de

prosperitate şi viaţă lungă.

Ele se refera în special la belşug şi sănătate:

"Bună dimineaţa Ia Moş Ajun

Că-i mai bună-a lui Crăciun

Porci unturoşi, oile lănoase, vacile lăptoase,

Oameni sănătoşi, pui mulţi şi boboci mulţi."

Urarea era însoţită de acte mimice. Din curtea fiecărui gospodar erau adunate paie şi crengi ce

se puneau la gura sobei şi pe care se aşeza unul din urători, pentru ca şi cloştile să stea pe ouă.

Colindătorii primeau daruri şi bani. În unele sate din Dolj (nord) urarea era rostită şi de

gospodarii înseşi. Cu o creangă de măr dulce se scormonea în foc, rostindu-se acelaşi text.

Dimineaţa funinginea scuturata de pe coş, amestecată cu cenuşă se punea la rădăcina pomilor

care erau ameninţaţi cu toporul: "Faci poame sau te tai?"

Obiceiul cu aria cea mai mare de răspândire este "plugul" cu varianta sa "pluguşorul". Era

practicat în ziua de Anul Nou. Plugul cel mare cum este numit în sud era organizat de flăcăii

din sat. Conducătorul plugului purta denumirea de staroste. El ţinea plugul de coarne şi rostea

urarea. La plug se înjugau doua, trei sau patru perechi de boi. Ceaţa urătorilor era compusă de

obicei din 12 flăcăi. Plugul era împodobit cu brad şi panglici de hârtie colorata. Animalele

erau şi ele împodobite cu clopoţei, ciucuri de lâna etc. Remarcăm în satele din sud faptul că

plugul mergea la familiile celor înstăriţi spre deosebire de pluguşor care mergea la toate

gospodăriile. În unele sate plugul ţinea trei zile(Giurgita).

Plugușorul, varianta a plugului, era organizat de copii de 10-16 ani. Cu zece zile înainte de

Anul Nou se organizau cetele, se confecţiona plugușorul, se împodobea brad, panglici

35

colorate şi chipuri, se împleteau bicele. Textul era acelaşi ca şi la plugul cel mare. Obiceiul se

mai practica şi azi dar fără strălucirea de altădată. Obicei similar este urarea cu buhaiul. Ceaţa

era compusă din 3-5 copii. Ca recuzită aveau buhai, bice, clopote.

Sorcova se înscrie în limitele obiceiurilor de iarna cu aceleaşi semnificaţii. Se sorcoveau

membrii familiei, rudele apropiate vecinii.

Obiceiurile de iarna din zona Doljului sunt mult mai numeroase datorită multitudinilor

categoriilor de existenţă la care au fost adaptate.

Întoarcerea spre înţelepciunea populară nu poate fi decât benefica pentru poporul nostru de

aceea consideram ca rolul şcolii este covârşitor în păstrarea şi transmiterea obiceiurilor

strămoşeşti.

Obiceiuri pentru cunoaşterea ursitei

Sărbătorile de iarna sunt aşteptate în Oltenia cu mare nerăbdare de fetele necăsătorite. Si asta

pentru ca, in aceasta perioada, pot practica ritualuri pentru cunoaşterea ursitei. Unul dintre

aceste obiceiuri este numărarea parilor. La anul nou, fetele număra si leagă cu ochii închişi al

zecelea par din gardul de nuiele. A doua zi se duc sa vadă cum este parul, ca sa ştie cum o sa

arate ursitul. Daca parul va fi drept, aceasta înseamnă ca viitorul soţ va fi un bărbat frumos. În

cazul în care bucata de lemn va fi una scorojită, fetele vor avea un bărbat urât, însă dacă

acesta va fi noduros, atunci vor avea parte de un partener bogat. Tot pentru cunoaşterea

ursitei, oltencele merg în noaptea de anul nou în grajd, unde încep să lovească cu piciorul într-

o vita întrebând: „Când ma mărit eu?" Daca vita se ridica anevoie, atunci fata mai are de

aşteptat, însă, în cazul în care animalul este vioi, acesta este semn că fata se va mărita în

curând.

Ritual pentru roditul viei

De anul nou, oltenii au un obicei pentru ca viţă-de-vie sa dea roade în acel an. Bărbaţii merg

la vie cu un mat al porcului (bundaretele) şi cu o sticlă cu vin. Aceştia dau ocol viei, iar apoi

beau vinul. Tot de anul nou exista tradiţia sa se stropească cu apă sfinţita vitele, păsările, via,

pomii, grădina, ca să rodească şi să fie ferite de grindină. Cei mai în vârsta olteni păstrează cu

sfinţenie obiceiurile vechi de sute de ani. Astfel, "Moşii de Crăciun" sau "pomana din mana"

se fac atât în ziua de Ajun, când, prin urmare, vor fi de post, cât şi în ziua de Crăciun, când

vor fi de dulce.

Totodată, prin multe zone ale Olteniei, femeile pleacă la cimitir, unde tamaiaza mormintele,

după care se întorc acasă, scot colacii care stau la copt şi îi pun pe masa. Pe fiecare colac pun

câte un ou şi câte o lumânare, după care se trimit prin vecini.

"Pitaraii", obicei de pe vremea dacilor

36

Momârlanii din Valea Jiului păstrează şi astăzi multe obiceiuri străbune, de pe vremea dacilor,

prin care sărbătoresc naşterea lui lisus Hristos. Unul dintre aceste obiceiuri, prezent numai în

comunităţile de momârlani, are loc in dimineaţa Ajunului de Crăciun şi poartă numele

"Pitaraii". Acesta semnifică sacrificiul adus divinităţii drept mulţumire pentru rodnicia

holdelor şi a pomilor.

Pitaraii sunt numai bărbaţi, copii sau adolescenţi, organizaţi în cete. îmbrăcaţi în haine

populare, se adună în noaptea dinaintea Ajunului, împodobesc steaguri cu clopoţei, năframe

multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori, după care le agaţă pe prăjini de câţiva metri lungime.

Odată terminat acest ritual, alaiul porneşte la colindat pe la casele din sat.

Obiceiul s-a păstrat până în zilele noastre încă de pe vremea daco-romanilor, când la

fel se împodobeau steaguri, iar gazdele îi primeau pe colindători în pragul casei cu strigate

vesele.

După ce stăpâna casei le da darurile, pitaraii şi le împart în mod egal, se strâng apoi în

mijlocul curţii unde, acompaniaţi de fluiere, încing un dans tradiţional, care se numeşte

"învârtită jienească". În timpul dansului, strigăturile rostite de pitarai sunt vechi, învăţate de la

bunicii şi străbunicii lor care, la rândul lor, le ştiau de la cei bătrâni.

Localitatea Jiet este una în care colindul pitarailor se păstrează nealterat de sute de ani, la fel

ca şi strigăturile ce însoţesc "învârtita jieneasca": "Cât îi Soarele de sus / Pitarai ca-n Jiet nu-

s / Cu feciori înalti-frumoşi / şi la minte sănătoşi / Cât îi Soarele de mare / La Jiet întâi

răsare", striga cetele de pitarai versurile învăţate de la cei mai în vârstă, care la rândul lor au

făcut parte din aceste cete de colindători şi pentru ca anul care vine să le meargă şi mai bine,

gospodarii ascund în podul casei sau în grajduri seminţe legate într-un batic, iar dacă pitaraii

le găsesc înseamnă ca gazda va avea noroc şi belşug.

1.3. TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA BUCĂTĂRIEI

37

ROMÂNEŞTI CONTEMPORANE

De-a lungul vremii, bucătăria românească, deşi a suferit influenţa bucătăriei altor

popoare, şi-a păstrat nealterat gustul mâncărurilor noastre tradiţionale, modul de preparare

bazat, în principal pe tehnologie tradiţională şi pe materii prime care s-au găsit şi se găsesc din

abudenţă pe teritoriul ţării noastre.

Alături de preparatele româneşti, au apărut şi au fost asimilate în bucătăria românească,

preparate din bucătăria altor popoare, în special a ţărilor vecine, care au dobândit caracteristici

noi ce le fac din punct de vedere al gustului mai apetisante şi interesante dar şi adaptate

preferinţelor românilor. Astăzi, alături de preparatele tradiţionale româneşti, găsim în

bucătăria românească, foarte multe preparate cunoscute pe plan internaţional şi care căştigă

tot mai mulţi adepţi, îndeosebi în contextul actualei deschideri a României pe tărâmul

economic, social şi politic. Exemplificăm această tendinţă prin apariţia unităţilor de tip pizza,

hamburger, unităţile etnice în care se pregătesc şi se oferă produse ce le putem găsi în toată

lumea. În acest context, bucătăria românească trebuie să-şi păstreze sortimentele tradiţionale,

dar să realizeze în acelaşi timp, produse care să răspundă obiceiurilor alimentare ale noilor

categorii de clienţi. O primă tendinţă a bucătăriei româneşti este aceea că imediat după 1989,

realizarea preparatelor tradiţionale româneşti a fost parţial abandonată, marea majoritate a

restaurantelor din România, făcându-şi un titlu de glorie din oferta de preparate ale căror

denumiri nu erau acceptate înainte.

O a doua tendinţă constantă este aceea că în realizarea preparatelor culinare, s-au făcut

în continuare concesii şi nu s-au asigurat componentele, respectiv materiile prime, care să

asigure realizarea preparatelor potrivit reţetelor de fabricaţie, oferindu-se adesea produse cu

denumiri sofisticate dar de calitate modestă.

Pe de altă parte, în foarte multe bucătării, nu se asigură echipament tehnologic modern,

care să permită obţinerea unor preparate de calitate similară cu cele oferite pe piaţa europeană.

Remarcăm, de asemenea, că încă în multe bucătării procesele tehnologice consacrate sunt

insuficient adaptate evoluţiei sectorului, mâncărurile oferite în unele unităţi nu au întotdeauna

la bază o reţetă stabilită riguros şi care să fie realizată în condiţiile de igienă deosebită.

O constatare evidentă este aceea că gustul mâncărurilor româneşti este din ce în ce mai

mult întregit şi îmbunătăţit prin utilizarea unor produse alimentare concentrate, a unor

condimente şi ingrediente, care în ultimul timp au pătruns pe piaţa românească.

Nunta in Maramures

38

"Maramureşul e un simbol, e o chintesenţa, un semn, un recapitulator sub care se

ascunde -poate mai intens şi mai insidios decât sub altele-sufletul românesc în forma lui cea

mai loială -ademenitoare şi mai elevată .Elevată nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios.

Dimpotrivă: elevată, adică simplă, curată, liberă de orice adaosuri, scorii, afecţiuni şi găteli de

iarmaroc ori de protocol. Nici urmă de onctuoasă cucernicie dulceagă, de ipocrite

salamalecuri, de forţate zâmbete negustoreşti decorative. Acolo nu-i nimic <de-a gata>, totul

e limpede şi proaspăt ca apa care ţâşneşte din munţii străjuitori ai drumurilor croite de-a

lungul Marei, Cosăului şi Izei. (...)

Maramureşul tot e de fapt o taina, acea oglindă fermecată capabilă a reda însuşirile de baza

ale neamului-dârzenia, neîngâmfarea, toleranţa, puterea de a ierta, ospitalitatea, buna-

cuviinţa." 1 (Nicolae Steinhardt-"Lecţia Maramureşului", Ateneu, revistă de cultură, nr.9,

sept. 1992)

Obiceiuri de nuntă din Maramureşul istoric

Acte prenupţiale

Nunta este cel mai important moment din viaţa omului, devenind „o manifestare a

satului întreg, care interesează deosebite categorii sociale de oameni, categorii de neam, de

stare materiala, de sex" şi „se realizează printr-o seamă de deprinderi sociale, de tradiţii."

Căsătoria, prin întregul proces al ceremonialului tradiţional, reprezintă „o schimbare a

statutului relaţiilor sociale ale individului, trecerea de la un sistem de relaţii de familie şi de

grup, cu implicaţii în comportamentul protagoniştilor, care suportă, ei înşişi, schimbări

fundamentale." Este o „etapă existenţială încărcată cu multe semnificaţii", suita de obiceiuri

fiind menită „să asigure trecerea celor doi tineri de la starea de fată şi flăcău la categoria

oamenilor maturi, a celor însuraţi."

Nunta este o adevărată sărbătoare, ea implică întreaga comunitate, aproape tot satul ia

parte la acest eveniment, pentru că este important atât pentru miri , cât şi pentru obştea

sătească. „Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea copilăriei sau adolescenţei la societatea

adultă, de la un anumit clan la altul, de la o familie la alta; adesea de la un sat la altul."Această

trecere a tinerilor de la o stare la alta este marcată de anumite niveluri, care sunt numite de

unii specialişti „rituri de trecere". Ceremonialul nunţii poate fi şi el schiţat dupa aceste rituri.

Astfel vom avea:

riturile pre-liminare, care cuprind logodna si peţitul;

riturile liminare, care cuprind nunta propriu-zisa;

riturile post-liminare, care fac încadrarea noii familii în viaţa satului, reprezintă începutul unui

nou drum pentru cei căsătoriţi.

39

Aşa cum ştim, există trei momente esenţiale cu privire la nunta - peţitul, logodna şi

căsătoria -, dar mai sunt o serie de lucruri premergătoare, semnificative din punct de vedere

etnologic: portul tinerilor, întâlnirile acestora, anumite practici pe care fetele sau feciorii le fac

pentru a se căsători. Portul este foarte important în tradiţia populară, căci marchează trecerea

de la o vârstă la alta, trecerea de la copilărie la adolescenţă, în cazul nostru, sau de la

adolescenţă la maturitate, după cum vom vedea în momentul în care cununa miresei va fi

înlocuită cu o năframă, iar clopul înstruţat al mirelui cu unul vechi şi găurit.

Aşadar, fetele („cocoanele") şi băieţii („coconii") mai mici sunt îmbrăcaţi foarte

simplu. Dar fetele de măritat se îmbracăcu zadii de lână, cu „vârste" negre si roşii, ori cu

„sumne" roşii, verzi sau albastre „de păr(caşmir) sau de ,,travilă"(mătase). Se încalţă cu

„optinci de oargă", cu „obdele de pănură". iar pe cap poartă „pânzături de păr" roşii şi verzi,

înflorate, legate „înapoi"(la ceafă) sau umblă descoperite, „în capul gol", cu o floare la ureche.

Feciorii se încaltă tot cu „optinci de oargă" şi „obdiele de pănură", se îmbracă iarna cu

„cioarici de lână albă" şi cu „lecric postâzit"(tivit cu catifea neagră), pe cap cu „cujmă"

neagră. Vara poartă, peste „cămeşa" de pânză, ,,teptari"(cojoc) înflorit, cusut cu

„carmăjie"(piele prelucrată, folosită pentru împodobit), cu „gătii" de pânză, cusute jos

în ,,roituri"(broderie), cu puţin trecând peste genunchi, iar pe cap poartă clop de paie

cu ,,cipcă"(panglică) colorată.

Această îmbrăcăminte, descrisă mai sus, putea fi purtată numai de fetele de măritat şi

de feciorii de însurat. Bineînţles că există o vârstă la care tinerii erau consideraţi ca fiind

pregătiţi pentru căsătorie. Vârsta potrivită căsătoriei: pentru fete 15-20 de ani, iar pentru băieţi

18-30 de ani. în satul Budeşti fetele de măritat aveau între 15-20 de ani, iar feciorii de însurat

40

între 17-25 de ani. Fetele trecute de această vârstă erau considerate fete bătrâne şi, deşi sătenii

le compătimeau, acestora li se strigau versuri pline de ironie. Deşi feciorii erau consideraţi

feciori de toamnă abia dupa 30-35 de ani, nici ei nu scăpau de acelaşi tratament care li se

aplica fetelor bătrâne. Astfel, lajocul duminical, la jocurile de la sărbători sau la nunţi, fetelor

bătrâne şi feciorilor bătrâni li se striga:

„Măritaţi-vă, bătrâne, Şi daţi drumu' la copile C-aţi purtat un car de flori Şi tri rânduri de

feciori." Sau

„însura-m-aş, nu mai poci, Tăte fetele-s cu conci, Şi-aş lua pă nu ştiu care Că niciuna coadă n-

are." Sau

„Fecioru care să ţine Ia fata care rămâne, Iar fata care alege

Până la urmă culege. Aceşti tineri trebuie să aibă anumite însuşiri,

anumite calităţi. In timpurile mai vechi, în satul Budeşti, ca de altfel în toate comunităţile

rurale, un criteriu destul de important era zestrea, averea. Tocmai de aceea „nu se adunau

decât bocotani cu bocotani şi săraci cu săraci." Rareori o fată bogată primea consimţământul

părinţilor să se căsătorească cu un băiat sărac, şi invers. „Dacă totuşi să aveu tare dragi, fugeu

s-apoi ce să le mai facă părinţii?" Cu timpul s-a ajuns să se renunţe la această opinie şi

criteriile de baza au rămas hărnicia, cinstea, omenia. Bărbatul trebuie să aibă şi el anumite

însuşiri: frumuseţe „un pitic mai mândru ca dracu", „să-ţi sie drag" că „nimnic nu-i mai rău ca

urâtu", pentru că: „Decât cu urât în casă Mai bine cu boala-n oasă, De boala doctori te scot,

Da' de urât nu te pot."

Un alt moment important care trebuie amintit este reprezentat de ocaziile de

cunoaştere ale tinerilor. De fapt. în comunităţile tradiţionale româneşti, care nu erau prea

mari, precum este şi Budeştiul, toata lumea se cunoştea. De mici se puteau întâlni cu vitele, la

biserică, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, apoi la şcoală. Când deveneau

feciori de însurat şi fete de măritat, se întâlneau la jocul duminical, la vergel, la sârbi, în

şezători şi clăci. la sărbătorile de iarnă etc.

Din moşi-strămoşi se ţine obiceiul ca în fiecare duminică sau sărbătoare, în

„câşlegi"(perioadă în care nu este post), să se facă joc. Jocul se ţinea în centrul satului, într-un

„şopru" amenajat special, iar mai nou în căminul cultural. Doi. trei feciori aduceau muzicanţi

- „ceteraş, dobaş si zongoraş" - şi se juca toata după-masa. La joc participă feciori si fete, iar

cei însuraţi, dar mai ales nevestele, stau pe margine şi se uită. Fata care merge pentru prima

dată la joc, stă pe margine şi aşteaptă ca un fecior „s-o bage-n joc." Tot cu această ocazie,

fetele bătrâne sunt luate în râs de feciorii sau de fetele tinere. Aceştia le „strigă în ciudă":

„Mândruţ, pântru dumăta, M-am sfădit cu pretina Care-o fetit cu mama; Ş'amu fete şi cu mine

Să sfade, nu i-i ruşine."

41

Sariul este obiceiul de a se aduna fetele şi feciorii într-o sâmbătă seara la casa unei fete şi de a

petrece cu ceteră sau, mai demult, jucau dupa fluier. Intr-o zi de joi, în şezătoare, fetele şi

feciorii hotărăsc să facă sâmbăta „sâri". Fetele pregătesc „mâncări", iar feciorii „nămnesc

ceteraşi" şi aduc horincă. Petrec până a doua zi, apoi feciorii „petrec" fetele(le conduc) acasă

şi care se înţeleg se hotărăsc „să se ieie"(să se căsătorescă). Vergelul are loc tot în şezătoare,

iarna, pe la Sântion. Feciorii aduc ceteraşi şi fac „bentic" - aduc băutură, iar fetele pregătesc

mâncare: ,,brozbuţe"(sarmale), cozonaci, plăcinte cu brânză, ,,pancove"(gogoşi). Fetele

cheamă la vergel feciorii care li-s dragi. După ce se adună, beau, joacă, mănâncă, iar la urmă

se petrec acasă şi feciorul cu fata se înţeleg despre căsătorie.

Principalul rol îl joacă, bineînţeles, mirele şi mireasa, socrii mari (părinţii mirelui) şi

socrii mici (părinţii miresei). Naşii mirilor au, de asemenea, un rol important. Un rol secundar,

dar foarte precis, îl au „voinicelul, care merge prin sat şi invită oamenii la nuntă, cantonierul,

domnişoara de onoare, „omul cu cămara" şi „femeia cu găina", muzicanţii, grupurile de tineri

şi de tinere, precum şi invitaţii. Un purtător de cuvânt din partea mirelui obişnuia să o ceară pe

fată de mireasă, de obicei obţinând răspunsul pozitiv a treia oară. Odată ce acordul a fost dat,

zestrea fetei este pusă în discuţie, iar data logodnei este stabilită. De obicei, zestrea care

consistă în pământuri, sămânţă şi animale este dată în avans, în timp ce materialele textile sunt

aduse în noua casă după nuntă Cu această ocazie, cuplul decide rolul fiecăruia din cadrul

ceremoniei, de exemplu, cine va fi cantonierul. Prima treabă a cantonierului este de a aduna

eşarfe, clopoţei şi alte obiecte necesare pentru steagul de nuntă. Acesta este făcut la casa

mirelui, în prezenţa unui grup de tineri şi de tinere, după care urmează o petrecere. în acelaşi

timp, la casa miresii, cea mai îndemânatică femeie din sat face coroniţa miresei. Cu o noapte

înainte de nuntă, numită şi seara steagului, cantonierul, însoţit de un grup de tineri şi de

muzicanţi, merge la casa mirelui cu steagul, pentru a dansa Jocul steagului-"

Treaba voinicelului este de a invita întregul sat la nuntă. De obicei, chemarea se face cu

câteva zile înainte de ceremonie. înainte, această îndatorire o avea mai degrabă un om mai

sărac, dar acum voinicelul este adesea un membru din familie. Omul cu cămara este ales prin

cei mai cinstiţi oameni din sat. Rolul său este de a strânge darurile de nuntă, o cană de porumb

şi jumătate de litru de ţuică. Băutura este apoi oferită la nuntă. Tot el trebuie să supravegheze

băutura de pe masă, având grijă ca nimeni să nu stea cu paharul gol. în zilele noastre, darurile

de nuntă sunt mult mai consistente, deseori dându-se sume de bani care se strigă tare în timpul

petrecerii.

Atât mirele, cât şi mireasa poartă alb la nuntă. Mulţi prieteni îmbracă mireasa cu o bluză albă

şi o fustă, cu un voal deasupra. Peste bluză se poartă o vestă din piele de oaie, brodată, şi un

palton gros, din lână, legat cu o curea roşie.

42

Părul miresei este împletit cu panglici colorate, iar capul ei este acoperit de un voal.

Mirele şi mireasa vin fiecare la biserică în propria procesiune, însoţiţi de familie şi de prieteni.

După slujbă, fiecare grup pleca pe drumuri separate, la cele două case, pentru masa de nuntă.

Abia următoarea zi mirele, împreună cu cantonierul, prieteni şi familie, mergeau să aducă

mireasa. Apoi, toţi mergeau la casa mirelui, unde un alt festin îi aştepta.

În zilele noastre, întreaga petrecere de nuntă urmează după slujba religioasă, fie la casa

miresei, fie la casa mirelui. La uşă aşteaptă soacra mare, care dă o pâine mare şi rotundă şi

sticle de ţuică miresei. Femeia cu găina aruncă grâu peste cuplu şi peste invitaţi, pentru noroc.

Odată intrată în casă, mireasa stropeşte cu nişte ţuică peste masa întinsă.

Începând cu cantonierul, toţi invitaţii dansează cu mireasa, după ce îi dau o sumă mică de

bani. Mirele trebuie să îi plătească suma cea mai mare, pentru a putea dansa cu mireasa lui.

în dimineaţa următoare, naşii revin la petrecere şi înlătura coroniţa miresei, înlocuind-o cu un

batic pentru femei căsătorite. De două ori refuză mireasa şi abia a treia oară acceptă. Din acest

moment, îşi va prinde părul în sus şi îl va acoperi cu un batic. Acest act termină petrecerea de

nuntă. Naşii sunt onoraţi o dată pe an de către toate cuplurile pe care le-au cununat. Finii le

aduc daruri: căni de făină de grâu sau de porumb, ţuică, pâine împletită sau chiar un brad mic,

43

decorat. înainte de petrecere, se închină un pahar, iar la sfârşit, naşa ciocneşte cu toţi. După ce

mirele îşi goleşte paharul, îi prezintă o sumă de bani, iar seara se încheie cu un dans.

44