Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării

Discurs:

Binele și răul

Realizat: Papușoi Cristina

1/3

Verificat:Alina Verejan

Chișinău,2012

Din cele mai vechi timpuri omenirea a fost preocupată nu doar de problemele ce vizau necesitățile existențiale.

Exponenții ei s-au confruntat cu diverse întrebări despre originea vieții,despre fericire și durere,despre bine și rău,despre moarte.

Odată cu apariția gîndirii filosofice aceste întrebări au fost analizate și au primit răspunsuri.

Binele și răul au fost unele din obiectivele de preocupare și de cercetare pentru filosofi , mai ales pentru cei din Grecia Antică.

Majoritatea filosofilor au abordat binele și răul din perspective diverse și au conferit acestora de-a lungul timpului atribute distincte.

Aristotel a fost unul dintre primii filosofi care a abordat subiectul binelui.El afirma că toate lucrurile sunt făcute cu un anumit scop.Binele și reușita, care constituie acest scop, sunt date de functțile proprii lucrurilor.

În cazul omului,funcția proprie e definită drept activitatea sufletului conformă cu rațiunea.Binele omului va consta în buna îndeplinire a funcțiilor proprii.Prin aceasta înțelegem o activitate conformă cu virtutea.Astfel binele omului constă în „activitatea sufletului conformă cu virtutea sa”.

Așadar,în urma celor expuse,putem concluziona că bunătatea caracterului nu este naturală omului.Omul se naște cu o disponibilitate pentru ea,dar ea trebuie dezvoltată prin practică.Lucrul înfăptuit trebuie să fie lucrul potrivit,ce trebuie făcut în anumite circumstanțe și acesta trebuie realizat,pornind de la motivație bună.

La începutul scrierii “Etica lui Nicomah”,Aristotel abordează ca problemă principală Binele,el afirma :

„Orice tehnică,orice acțiune deliberată par să tindă spre bine.Astfel,cu bună dreptate s-a confirmat că binele este acel lucru spre care totul tinde.”

În filosofia post-aristotelică pozițiile cele mai individualizate asupra Binelui sunt: cea stoică și cea sceptică, mai în preajmă, iar peste cîteva secole, cea plotiniană. Epicureismul nu este prea semnificativ, identificînd binele cu plăcerea, adevărat că nu cu oricare, "nu trebuie să alegem orice fel de placere ar fi, ci adesea renunțăm la multe plăceri cînd din ele decurge o neplăcere mai mare pentru noi".

Cercetat în două capitole ale eticii (într-unul în raport cu „lucrurile sale”, în altul ca valoare supremă), binele a fost definit de către stoici în mai multe moduri, totuși,

convergente: „ceea ce are un folos”, ceea ce „este sau ideatic sau ceva apropiat cu folosul”, perfectiunea naturală a unei ființe raționale ca atare, ceea ce este „în armonie cu natura”). Prin raportare la ideea de indiferent, în circumstanțele în care bogația, gloria, sănătatea, forța și altele asemenea nu contribuie nici la fericire, nici la nenorocire, binele stoic trece tot mai mult în rezultatul potrivirii raționale, printr-o voință rațională, cu lumea. Ceea ce face ca „rezultatele exterioare ale acțiunilor noastre voluntare și evenimentele exterioare să fie indiferente”. Cu toții, de la sofiști la stoici, filosofii și moraliștii greci erau de acord că "binele este util și că este bun de a fi ales și că este făuritor al fericirii".

Cu o altă viziune asupra conceptului de bine vine și Platon.La sfîrșitul celei de-a șasea cărți a Republicii , binele este comparat cu Soarele: după cum în lumea noastră soarele luminează și dă naștere vieții naturale,la fel și în universul inteligibil platonician binele organizează și face posibilă cunoașterea celorlalte idei, el este un principiu de adevăr și unitate, de al cărui înțeles oamenii se pot apropia doar prin analogie.

Tot Platon afirma că binele este rațiunea însăși a oricărei existențe și a oricărei științe,a științei morale în primul rînd,principiu de cunoaștere deci, și o normă a conduitei morale.

Platon mai credea și în existența unei Căi a Binelui și Virtuții care consta în desprinderea de această lume,pentru ca la adăpost de ceea ce e impur și degradant,sufletul să se poata bucura de ceea ce e perfect și etern,adică de Lumea Ideilor Absolute.

Sofiștii inițiază și ei abordări filosofice despre bine.Astfel,ei afirmă că binele este o natură deopotrivă subiectivă și relativă,dat fiind faptul că și omul este măsura tuturor lucrurilor.

Un alt filosof grec,Protagoras,afirma că bunul cel mai frumos este Virtutea.Iar binele nu constă în orice placere,ci în satisfacția pe care o produce îndeplinirea virtuții,a ceea ce este frumos.

Contrar virtuților și frumosului în natură sunt viciile și urîtul.

Contrastul binelui este răul. Socrate avea să considere răul drept neștiință, la fel și Platon, cel puțin în primele dialoguri: „nici unul dintre învățați nu socotește că există vreun om care să greșească de buna voie sau să facă cele urîte și rele cu bună știință”; „nu este înțelept cel care săvîrșește răul ci acela care săvîrșește binele”.

Fără a fi făcut și dorit cu bună știință, răul apare accidental,dar totuși nu este un accident. Existent și în natură, în forma anomaliei sau monstruozității, ca atare, răul este determinabil în limitele umanului, ca termen corelativ binelui.

Moral (în genere, antropologic), dacă binele este „activitatea sufletului în acord cu virtutea, iar dacă virtuțile sunt mai multe, în acord cu cea mai buna și mai desăvîrșită”, cu fericirea adică, răul este actul contrar, structural, posibil prin aceea că facultatea apetitivă și deziderativă a sufletului, deși „participă într-un fel la rațiune”, aparține părții iraționale.

După Fronesis,răul sau eroarea morală reprezentat prin lipsa de chibzuință,nu ia naștere decît atunci cînd forța pasiunii depășind măsura naturii scapă de sub controlul rațiunii.

Antropologic, răul este alegerea, în ordine negativă, ca nesupunere, ca „încălcare a poruncii lui Dumnezeu”.

Astfel,răul este în sine și este raportat la noi.Cît este în sine el ia forma răului însuși,a răului ca rău,fiind provocat de noi(de exemplu nedreptatea,ura, desfrînarea).Răul raportat la noi poate fi boala,sărăcia,pierderea celor dragi;este răul de pe urma căruia suferim.

 Răul, propriu-zis, este ca o copie, prin asumare, prin repetare. Adam căpăta cunoștinta binelui și răului, de fapt, aducea răul, încălcînd o interdicție. Urmașii lui însa vor fi făcut din rău, rele.

Punînd sub tabu, pomul cunoștintei binelui și răului, Dumnezeu ,pe o cale negativă, va fi dat libertatea. La urma urmelor, ne exercităm ca alegere, numai fața cu o interdicție. Dacă totul ar fi permis, ar mai fi libertate? Animalele sunt nelibere, tocmai pentru că aleg neliber. „Voința” lor este cea a instinctului, ele sunt dincolo de bine și de rău.

Noi însă alegem, ceea ce este blestemul și demnitatea noastră. „Condamnarea la libertate, sartreiană, este și condiție și șansă. Dacă n-am ști răul și dacă nu l-am face (dacă nu ni l-am face), nu ne-am aplatiza? Excitant, raul ne îndreaptă spre bine. 

Există în societatea noastră o întrebare retorică:Ce este binele și răul pentru contemporanietate?Oare lupta dintre aceste două principii continuă să fie importantă și astăzi sau ea se referă doar la poveștile cu tîlc destinate copiilor în procesul de formare a personalității lor?

Iată o mică istorioară dedicată luptei dintre Bine și Rău.

În întunericul nopții, focul de tabară dădea naștere unor figuri fantastice și înspăimîntătoare . Bătrînul indian Cherokee îi povestea nepotului așezat lîngă el :„În viața fiecăruia dintre noi se dă o luptă crîncenă între doi lupi.Unul dintre ei este răul: el aduce frica, mania, invidia, lăcomia, aroganța, dușmănia și înșelătoria.Cel de-al doilea este binele, adică bucuria, seninătatea , modestia, încrederea, generozitatea, adevărul, bunătatea și compasiunea.” 

„Și care dintre ei învinge pînă la urmă, bunicule ?” , întrebă pe nerăsuflate copilul. 

„Desigur “ , îi răspunse bătrînul , „acela pe care îl hranești mai mult”. 

De aceea,am putea spun că omul este zilnic în fața alegerii: să aleagă binele sau răul,să hrănească lupul alb sau pe cel negru prin faptele sale.

Ar fi o utopie să credem că ar putea exista o lume fără Rău,doar cu Bine.

Aceste două contraste se sprijină reciproc,pentru că un contrast nu poate exista fără altul,ele sunt legate prin extremitățile lor opuse.Dacă înlăturăm Răul trebuie să înlăturăm și Binele. Dacă e să defininim Răul și Binele într-o singură frază,am putea spune că doar ceea ce este moral poate fi apreciat ca bun și doar ceva imoral poate fi apreciat ca rău.

În opinia mea,în natură Ordinea e preferabilă Haosului,Virtuțile Viciului,iar Binele este preferabil Răului.

Pentru a deteremina omenirea să perceapă mai simplu semnificația și caracteristicile lor, a apărut lupta dintre Bine și Rău,echilibrul dintre acestea două trebuie menținut pentru a asigura continuitatea lumii și pentru a aspira spre Binele Suprem,adica spre o viață conformă cu natura noastră proprie și cu cea universală.