Descoperind raul-Fanus Neagu -rezumat

Descoperind raul                                                                                         Fanus Neagu  Rezumat:   Era vara.Banica statea cu picioarele in raul care il racorea.Dupa putin timp,el vru sa inhate niste placi.Tatal lui il prinse si il certa.El se duse  inapoi la rau.Puse o placa pe rau,si se lasa purtat de rau.Ii placu foarte mult .Pe drum ,el se intalni cu niste gaste .Banica credea ca sunt trimise de zana apei sa il intampine.Vazand atata minunatii,el crezu ca este in ,,Tara minunilor,,.     Dupa un timp,el fu zarit de o fata care il intreba de ce a venit fara voia bunicai Paraschiva.Acesta ii spuse ca nu a vrut sa plece:l-a furat raul.Fata il lua ,si vru sa il duca acasa.Pe drum ,un berbec,se dadu la el.Fata ii spuse sa il apuce de coarne.Apoi ,Banica ,fiind obosit,adormi in bratele fetei.El visa ca goneste intro trasura la care erau inhamati patru iepurasi.

Descoperind raul

de Fanus Neagu

In aceasta opera literara, scriiitorul Fanus Neagu, ne infatiseaza peripetiile unui copilas care merge

impreuna cu bunica sa Parascheva la rau.

Banica o insoteste pe bunica Parascheva la rau. Banica. Banica fusese luat de rau cu tot cu albie si a fost dus in ,,Ţara Povestilor”. Banica este recunoscut de catre fata si scos la tarm. La aparitia berbecului, Banica se sperie dar fata il sfatuieste sa se imprieteneasca cu acesta. Banica s-a imprietenit cu berbecul si i-a promis in dar clopotelul de la sania ei.

Catre seara, Banica este dus acasa de catre fata si viseaza ca este intr-o trasura trasa de 4 iepuri.

Copilarie de Victor Eftimiu

Când, în anul 1889, cel mai mare poet român, Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, se stinge din viaţă, destinul, ca o consolare a acestei imense pierderi, ni-l dă pe marele dramaturg, poet şi prozator Victor Eftimiu, care duce mai departe talentul românului, fiind posesorul unei opere valoroase, care mai domneşte şi astâzi.

Scriitorul a lăsat în literatura noastră poezii ca: „Odă limbei române”, „Lui Eminescu”, proză ca: „Păunaşul-Codrilor”, teatru ca: „Înşir-te, mărgărite”, toate fiind scrise în cea mai curată tradiţie românească. În poezia „Copilărie”, autorul îşi aduce aminte cu drag de propria-i copilărie, când îşi „încerca zadarnic norocul la bile” sau când fugea după „zmeul uşor, dintr-o coadă”, care îi fusese furat de „Culaie, cu zmeul din patru”.

Titlul sugerează imaginea copilăriei, aşa cum este cunoscută de toată lumea, ca o vârstă a veseliei şi a lipsei de griji. În prima strofă, scriitorul se simte cuprins de o adâncă tristeţe la vederea copiilor „zburdând, sarind şi ţipând sau râzând” cu inocenţa şi veselia specifică vârstei, amintindu-şi de propria sa copilărie.. Comparaţia „râzând ca nebunii” subliniază zburdălnicia vârstei lipsite de griji a copilăriei, în contrast cu epitetul „tristeţea adâncă”, pe care o simte omul adult.

Strofa a doua evocă imaginea copilului de odinioară. Poetul îl vede pe copilul de altădată ca fiind diferit de ceilalţi copii: sfios, visător, încercând zadarnic să-şi măsoare forţele în jocuri copilăreşti, cum ar fi bilele, arşicele sau înălţarea zmeelor. Sensibilitatea copilului, subliniată prin epitete sugestive („sfios, visător”), nu i-a dat prilejul să se bucure alături de copiii de vârsta lui, ci l-a făcut să se simtă peste ani, rănit şi impresionat la amintirea eforturilor zadarnice de a se bucura de o vârstă pe care nu a putut s-o trăiască cum ar fi dorit.

În strofa a treia, contrastul dintre joaca tuturor copiilor în lumina veselă a soarelui de vară („în soarele vesel al zilei de vară”) şi umbra ştearsă a copilăriei pierdute, sporeşte tristeţea de care se simte cuprins poetul. Îşi dă seama că această vârstă atât de fericită nu se va mai întoarce, iar timpul îşi urmează nemilos drumul încât nici acum nu se poate bucura de veselia şi candoarea copiilor.

Strofele cu umăr diferit de versuri, măsura de 11, 12, respectiv 13 silabe, ritmul iambic şi versurile albe sunt elemente capabile să transmită mai bine ideile şi sentimentele scriitorului. Înconjurat de atâtea amintiri, Victor Eftimiu regretă că nu mai poate fi unul dintre copiii zburdalnici, pe care îi vedea jucându-se pe maidane şi îşi doreşte ca momentele frumoase din copilăria sa să se întoarcă şi să se poată bucura în continuare de ele.

Descrierea şi naraţiunea se împletesc în mod plăcut în această operă.Prin poezia „Copilărie”, Victor Eftimiu ne îndeamnă să ne bucurăm din plin din copilărie, căci este cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om şi, mai presus de orice este ireversibilă: dacă am pierdut-o, nu o vom mai regăsi niciodată. Marele critic George Călinescu, spunea, referindu-se la opera lui Victor Eftimiu:

„El a scris un număr mare de poezii, probabil sincere, în stil simbolistic clasicizant, declamatorii fără vigoare, feerice fără nuanţă, lipsite de personalitate, ca o fabricaţie în serie. De asemenea, proză, complet neglijată în cercurile literare. Scrisul său este corect şi cu atâta fantezie câtă îngăduie literatura populară.”

COMENTARIU COPILARIE, REZUMAT, VICTOR EFTIMIU

Comentariu "Copilarie" de Victor Eftimiu

Cuprinzând circa o suta de volume, creatia literara a lui Victor Eftimiu este constituita din piese de teatru, opere în proza, scrieri memorialiste, poezii etc... In cadrul acestor genuri literare a abordat si subiecte adresate copiilor: "Prichindel", "Palmasul codrilor", "Povestile lui Mos Cocos Cocolos", "Iepurasul de turta dulce"etc. (basme), "Cântecul mamei si al copiilor" (poezii) etc, el fiind "unul dintre cei mai buni autori de literatura pentru cei mici" (Marian Popa).

Prima placheta de versuri (Poemele singuratatii) a aparut în 1912, iar în anul 1957 este publicata antologia "Oda limbii române" îngrijita de autorul însusi, care cuprinde perioada 1906-1956 si din care se remarca poezia ce da titlul antologiei, oda "Lui Eminescu" s.am.d.

Dupa cum arata si titlul, poezia este o elegie în care autorul îsi exprima tristetea, regretul si nostalgia pentru pierderea copilariei. Ajuns la o alta vârsta, la cea a maturitatii sau a senectutii, el se întoarce cu ochii sufletului catre copilul de odinioara, proiectia catre trecut fiind declansata de exuberanta, veselia si jocurile copiilor din preajma sa, prilej de adânca tristete si mila "de cel care-a fost altadata — copilul". Acum îi apar în minte copilul sfios, visator de odinioara, jocurile si tovarasii din copilarie, iar antiteza dintre acesta si exuberanta celor din preajma-i (sugerata prin intermediul enumeratiilor — zburdând, sarind si tipând — si al comparatiei — râzând ca nebunii) determina tristetea pentru pierderea copilariei, puternic exprimata prin epitetul "tristete adânca".

Ideea copilariei de mult trecute, raportata la jocurile de acum ale copiilor este reluata si accentuata în ultima strofa a fragmentului unde maturul priveste cu ochii umeziti de emotie si tristete "fantoma

pierdutei copilarii". De data aceasta, veselia copiilor este sugerata prin epitetul "soarele vesel", însusire specific umana care este astfel transferata asupra unui element al naturii. Acum îsi face loc durerea sfâsietoare pentru trecerea ireversibila a copilariei, care apare doar ca o nalucire strecurându-se discret, aproape imperceptibil, printre copiii aflati la joaca.

Fragmentul este structurat din doua strofe (prima si a treia) alcatuite din câte patru versuri (catrene) în care poetul îsi exprima sentimentele determinate de trecerea copilariei (tristetea, jalea, durerea), între ele intercalându-se strofa a doua, alcatuita din cinci versuri în care este evocata copilaria pierduta. Daca aceasta strofa apare ca un moment de detensionare sufleteasca facând loc evocarii nostalgice, cea de-a treia strofa si ultima vine sa potenteze (sa sporeasca) sentimentele anterioare: jalea si durerea iau locul tristetii si nostalgiei din versurile anterioare, caci poetul este neputincios în fata scurgerii timpului si implicit a destinului.

Lirismul covârsitor al textului este sporit si de masura si ritmul versurilor, iar lipsa rimei da posibilitatea exteriorizarii firesti a starii de spirit a poetului în ciuda faptului ca el este considerat "un sentimental care se cenzureaza prin luciditatea ceruta de travaliul tehnic, care-si mascheaza trairile în fastuoase vesminte parnasiene".

Hotarul nestatornic

de Ionel Teodoreanu

In aceasta opera literara, scriitorul Ionel Teodoreanu ne descrie tristetea unei mame de copilul acesteia, fata de anii ce vor urma.

Doamna Deleanu privi cu nostalgie la podoaba capilara a fiului ei Danut. Buclele lui Danut aveau nuante variate: castanii pe dinafara, ruginii pe dinauntru si aramii pe la marginea suvitelor. Dimineata, parul lui Danut rasarea ca o gramada de lalele inflorite in gradinile somnului.

Mama se gandi la infatisarea copilului care nu va mai fi aceeasi odata cu trecerea la adolescenta. In timp ce atipise pe dormeza, mama i-a taiat o suvita in semn pentru anii ce vor urma.

Danut se servi cu ciocolata din sifonier si merse in sufragerie sa-l intampine pe unchiul Puiu.

La medeleni — roman (trilogie) de Ionel Teodoreanu

LA MEDELENI — Roman (trilogie) de Ionel Teodoreanu.

Fragmente din acest roman au fost publicate mai intai in cateva numere succesive ale revistei „Viata romaneasca" din . Cel dintai volum al trilogiei (Hotarul nestatornic) a aparut in 1925, la Editura Cartea Romaneasca; la distanta de un an, i-a urmat (in 1926) cel de al doilea volum (Drumuri), pentru ca, in 1927, trilogia sa se incheie cu volumul intre vanturi.

La Medeleni - cel mai cunoscut si, nu incape indoiala, cel mai popular dintre romanele lui Ionel Teodoreanu - este o opera cu puternice trasaturi autobiografice, desi scriitorul a protestat cu toata hotararea impotriva unor astfel de pareri (in conferinta „Cum am scris

Medeleni?', rostita in 1937, la Sibiu, Ionel Teodoreanu tinea sa precizeze, in termeni explicitti, ca Hotarul nestatornic nu era „autobiografierea copilariei autorului"), linii comentatori au fost inclinati sa vada in „autobiografismul" acesta al romanului una din carentele sale majore; Pompiliu Constantincscu, de pilda, nota, pe un ton de repros, ca „in loc sa vedem reactia unui adolescent in fata problemelor creatiei, procesul de obiectivare si de transformare ce se savarseste in el, pentru Ionel Teodoreanu, Dan Deleanu devine doar un prilej de a-si explica si justifica procedeele din romanul sau insusi".

Adevarul este ca, sub acest raport, Ionel Teodoreanu trebuie mai degraba sa fie socotit un precursor; romanul romanesc, mai cu seama in anii '30, va recidiva tot mai des (prin Anton Holban, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav Sulutiu s. a.) intr-o directie a „autobiografismului". Este asadar un merit (iar nu un neajuns) al literaturii lui Ionel Teodoreanu , acela de a se fi inscris - inaintea altora - in noul curs; aceasta orientare se afla de altminteri, dupa toate probabilitatile, la originea si a marelui succes de public de care romanul se va bucura in epoca. Dintre formele literaturii autobiografice, trilogia La Medeleni se apropie cel mai mult de structura „romanului de formatie" (Bildungsroman), scriitorul urmarind etapele distincte ale maturizarii biologice, sufletesti si intelectuale a protagonistului (Dan Deleanu) Prima parte a trilogiei (Hotarul nestatornic) este inchinata copilariei, iar fenomenul cel mai semnificativ, in aceasta sfera, il reprezinta medelenismul.

Conceptul va fi definit de scriitor, prin aproximari succesive, atat pe latura sociala (fiind pus in legatura cu „burghezia noastra asezata, superioara", cu standardele de viata ale acesteia), cat si istorica (medelenismul avand in vedere un stil de viata patriarhal, pe cale de disparitie, inrudit sub multe aspecte cu cel evocat de romancierul Duiliu Zamfirescu, in Viata la tara), dar si regionala (prin anumite implicatii ale sale, medelenismul apare ca un fenomen specific sufletului moldovenesc, mult mai inclinat spre visare si melancolie,

decat activul suflet al munteanului: „Dragii mei, lenea moldoveneasca incepe cu vorba moldoveneasca si se incheie cu fapta moldoveneasca" -teoretizeaza Herr Direktor). Cu cel de al doilea volum (Drumuri), romancierul isi urmareste eroii la o alta varsta (aceea a adolescentei), zabovind asupra catorva dintre problemele specifice acesteia (indeosebi sexualitatea). Actiunea nu se mai desfasoara in cadrul rustic al Medelenilor (proprietatea familiei Deleanu), ci in tumultul citadin al Bucurestilor, unde Danut este elev in ultimele clase de liceu. Nostalgia ritmurilor de viata patriarhale face tot mai mult loc, in acest volum, freneziei cu care sunt traite ritmurile vietii moderne; Danut Deleanu (dar si Olguta) practica sporturile (tenis, scrima, calarie), ca orice copil al veacului, duce o viata nocturna, iubeste escapadele automobilistice etc.

Cu cel de al treilea volum (Intre vanturi), patrundem intr-o varsta a maturitatii depline; nestatornicia erotica de pana acum a lui Danut Deleanu (respectiv pasagerele lui pasiuni pentru usuratica Adina Stephano, pentru perversa Ioana Palla, ori pentru vulgara Rodica) se preschimba in statornica pasiune pentru Monica. Pe de alta parte, preocuparile literare ale eroului dobandesc tot mai mare consistenta, incep sa prinda contur anumite proiecte epice din ce in ce mai indraznete, intre care si elaborarea unui roman dedicat medelenismului; intre vanturi capata astfel structura de „roman al unui roman", anticipand astfel, si pe aceasta latura, o anumita linie de evolutie a romanului romanesc din deceniul urmator. Sub raport stilistic, romanul lui Ionel Teodoreanu ilustreaza un sindrom pe care scriitorul insusi l-a denumit cu termenul de „metaforism". In Dnonuri, prozatorul explica aceasta manie a definitiilor metaforice printr-o necesitate de a se inradacina in concret: „Se simtea (Danut - n. n.) fratele salbaticilor care poarta cercei si amulete izbavitoare de maniile zeilor prevazuti si neprevazuti. Adora concretul spre a se izbavi, prin el, de teroarea abstractului. Facea metafore cum isi astupa femeile ochii si urechile, cand le e frica prea tare". Sindromul metaforismului isi gaseste - in cazul lui Dan Deleanu - o expresie liminara in cateva

din incercarile literare de inceput, avand caracterul unui repertoriu nud de concentrate definitii metaforice, cum este si caietul intitulat, sugestiv, Alunele veveritei.

Iata cateva mostre: ,flopul. iti vine sa prinzi cu degetul varful acestui minutar oprit si, invartindu-l in circonferinta, sa-l aduci la loc si sa astepti bataia imensului orologiu"; sau: ,jiandunelele.

S-au molipsit stand mereu pe sarmele de lelegraf si au devenit urgente si incoherente". Etc. Limbajul scriitorului devine insa cu mult mai interesant si mai revelatoriu, de fiecare data cand stilul metaforizant este parasit in favoarea unui stil analitic. Mircea Eliade s-a numarat, de altminteri, printre cei dintai care au atras atentia asupra valentelor de modernitate pe care le detine scrisul lui Ionel Teodoreanu, dincolo de cunoscuta febricitate lirica a acestuia: „in povestirile si romanele lui bate, dezmierdator, un vant de patriarhalitate. Si, cu toate acestea, maniera si limba folosita de el intru redarea acestor realitati specifice romanesti (respectiv moldovenesti) e tot ce poate fi mai personal, mai modern, mai imbibat de adevarurile invatate de la simbolisti si de la Proust". Subtilitatea si supletea, stilul acesta analitic si le datoreaza, intr-o masura considerabila, de buna seama, experientei de avocat a lui Ionel Teodoreanu

Oricum, unul dintre episoadele cu adevarat memorabile - sub raportul scriiturii — ale romanului ramane povestea primului proces in care pledeaza Dan Deleanu, la Curtea cu juri. Cazul prezinta unele complicatii („Acuzatul, om cu vaza in societatea ieseana, mosier bogat, isi violase propria fiica, traind cu ea maritalmente, vreme de doi ani. Intr-o zi, fata fugise cu un tanar vecin de mosie, la Iasi.

Dupa o noapte petrecuta la hotel, isi denuntase parintele"), prilejuind insa, tocmai prin aceasta, lui Dan Deleanu, desfasurarea unei cazuisici psihologice de un mare rafinament. La Medeleni este - asemeni celorlalte romane ale lui Ionel Teodoreanu - un amestec de trasaturi eterogene, indreptatind critica sa vorbeasca, pe de o parte, despre un

„samanatorism moldovenesc" al scriitorului, dar, pe de alta parte, si despre trasaturile moderniste ale acestei opere.

Toamna" De O. Goga

In poezia Toamna , Octavian Goga descrie cu multa sensibilitate si melancolie tabloul trist al sfarsitului de toamna .Poetul sufera alaturi de puiul golas de ciocarlie , sufletul sau vriband adanc la tristetea care acuprins natura.

Incet , incet atmasfera devine intunecata si apasatoare .

Imaginea padurii este deprimanta sub povara de plumb a norilor cenusii . Pe campul pustiu , porumbul uscat tremura cuprins de frigul toamnei . Nu se mai aud sonoritatile vesele ale verii , natura devine mohorata , trista , pustiita de frig si apasata de cenusiul norilor .

Dinspre miazanoapte , isi face aparitia vantul nemilos . Puterea lui face sa fie smulsa cate o sindrila de pe sura .

Sub loviturile vifornitei pagane, nucii batrani devin neputinciosi , iar pe cumpana fantanii ,, plange un pui de ciocarlie singur si trist , lipsit de ocrotirea mamei .

Auzind plansul puiului de coicarlie , poetul isi simte sufletul cuprins de tristete si singuratate asemenea puiului de coicarlie .

Descriindu-ne peisajul de toamna , cu transformarile care au loc in natura , Octavian Goga reusesta sa ne aduca sufletul alaturi de al sau , sa-i intelegem tristetea si emotia .

Mi-a placut aceasta poezie deoarece poetul Octavian Goga a reusit cu multa sensibilitate sa ma faca sa inteleg ca in natura ca si in viata se intampla si lucruri triste .

Ciobanila-Vasile Voiculescu -rezumat

Vom incepe cu niste rezumate care se gasesc mai rar pe internet:

                                                      Ciobanila                                                                                  Vasile Voiculescu      

Rezumat:Intr-o zi un caine statea jos:parea mort.A incercat sa se ridice ,dar a cazut inapoi.Deodata un om ii puse un lant si il lega de un lemn.Ii daduse cateva bucatele de mamaliga si il lasa acolo.A stat putin cainele..dar nu a mai rezistat:a desprins lantul de lemn si a plecat.Acest caine era ciobanesc,si inainte pazea oile,dar baciul nu mai avu mancare pentru el si il dadu acelui om care l-a legat.     Cainele a mers un pic pe drum,pana a vazut o cladire:era o scoala. El credea ca copiii erau mieii si dascalul baciul.Prima data copiii s-au speriat de el...dar apoi le-a fost drag de acesta.Invatatorul a adoptat catelul.Acestia i-au pus numele Ciobanila.Ciobanila era un catel cuminte.Iarna mergea cu copiii la colindat,iar vara pe camp.Cu toate acestea..catelul nu putea uita de vechea s-a familie.    Intr-o zi ,pe neasteptate ,turma lui veche ,trecu pe acolo,cu baciul in

frunte.Vazandu-i ,fara sa se uite inapoi,Ciobanila o lua la fuga spre ei.I-a sarit in brate baciului..i a plecat impreuna cu ei.

COMENTARIU CIOBANILA, REZUMAT, VASILE VOICULESCU

Comentariu "Ciobanila" rezumat de Vasile Voiculescu

Poet, prozator si dramaturg, Vasile Voiculescu (1884-1963) a avut un destin aparte în literatura româna, caci, daca poeziile si creatia dramatica au fost cunoscute înca din timpul zbuciumatei sale vieti, proza apare postum si prin valoarea ei a constituit un eveniment spectaculos, încât interesul criticii s-a orientat imediat asupra acesteia, reliefandu-i originalitatea izvorâta din mituri, din fabulosul folcloric, din magie si practici oculte.

Proza sa a fost publicata în anul 1966, în doua volume: "Capul de zimbrii" si "Ultimul Berevoi", cu subtitlul "Povestiri", din primul volum facând parte si naratiunea "Ciobanila", datata 24 iunie 1957.

Aceasta, ca si "Revolta dobitoacelor", "Amintiri despre pescuit", "Sarpele Aliodor" vizeaza universul infantil, fara a fi destinate însa copiilor, caci sensul lor este mult mai profund, ilustrând raportul om-animal, comunicarea celor doua regnuri, care apar, în mod ciudat, inversate.

Firul epic al povestirii "Ciobanila" este usor de rezumat. Samson, un câine ciobanesc, fiind bolnav, este abandonat de baci într-un sat. Câinele, asa cum spera si stapânul sau, se însanatoseste, dar suporta cu greu singuratatea pâna într-o zi, când, copiii din sat îi redau voiosia si încrederea de odinioara. Vindecat definitiv, Ciobanila, asa cum îl

reboteaza învatatorul si copiii, îsi regaseste turma si stapânul, revenind în lumea muntelui si a stânei.

Fragmentul din manual ni-l prezinta mai întâi pe Samson, un câine "cu blana vâlvoi, terfelita de pulberi si noroaie, cu lantul târâs dupa el" care îsi face aparitia în curtea scolii din catunul Poeni. Copiii se sperie, învatatorul intervine si-l alunga, dar, la insistentele elevilor, dascalul îl primeste în scoala si-i îngaduie sa-i conduca copiii spre casele lor.

Samson îsi îndeplineste constiincios slujba- îi însoteste pe elevi alergând când în frunte, când pe laturi si alunga din calea lor câinii satului "de care copiii aveau frica si se aparau cu pietre si ciomege". Acum, învatatorul îsi da seama ca Samson este un câine ciobanesc care "venea de la o stâna si era deprins cu disciplinarea oilor".

Dascalul pune la încercare vointa câinelui în fata momelii, dar  Samson nu se lasa ademenit de "halca de carne ", ceea ce stârneste admiratiaînvatatorului care "îl îmbratisa, si-l saruta chiar acolo în mijlocul drumului".

Samson devine un fel de monitor si aparator al copiilor-, îi primea la scoala, îi supraveghea în timpul recreatiilor si intervenea în disputele dintre ei pedepsindu-i si potolindu-i pe cei rai, fiind considerat "un câine nazdravan" "care te scoate si din ghearele zmeului".

Invatatorul si copiii cauta un nume pentru câine si dupa lungi discutii este botezat Ciobanila, pentru ca îi pazeste si se poarta cu ei întocmai ca un cioban cu mieii stânei.

In aceasta opera, scriitorul îsi propune sa sondeze "sufletul" animalului si de aceea aflam ce gândeste câinele despre copii si despre învatator, dar oamenii sunt raportati la lumea cunoscuta de Samson: curtea scolii este "târla" în care stau copiii — mieii paziti de baciul lor, învatatorul. Nu lipseste nici elementul fabulos, caci Samson e

vazut de copii asemenea unui Fat-Frumos din basmul "cu Greul-Pamântului si Usurelul-Pamântului", iar prin inversarea regnului animal cu cel uman, "povestea câinelui începe chiar sa semene cu drama unui om lovit de amnezie care «învata» lumea din nou si-si recapata memoria" (Elena Zaharia Filipas).

Nararea întâmplarilor, împletita cu descrierea, reliefeaza si câteva însusiri ale personajelor. Invatatorul este, din perspectiva de percepere a câinelui, "baciul" copiilor, "un om voinic si mustacios, cu o nuia în mâna", ceea ce sugereaza intransigenta sa fata de elevi. Cu toate acestea, în tot ce face, dovedeste vocatie de dascal. Ii supravegheaza atent pe copii, le asculta parerile si le explica rabdator tot ceea ce acestia doresc sa stie sau nu înteleg. Desi la început se însala si el în privinta câinelui si îl alunga cu pietre, îsi schimba atitudinea când se convinge ca Samson "e un câine bun" si-i sfatuieste pe copii sa aiba grija de el si sa nu-l  necajeasca niciodata. Urmareste cu atentie reactiile si comportarea câinelui din dorinta de a se convinge de fidelitatea si corectitudinea acestuia. El iubeste animalele; dovedeste calitati de dresor si când este satisfacut de comportarea lui Samson îl îmbratiseaza si-l saruta "acolo în mijlocul drumului". Cu tact si rabdare stie sa le motiveze copiilor atitudinea câinelui ("— Eu i-am dat porunca [...] sa-mi prinda si sa-mi aduca pe toti cei neastâmparati," si sa-i determine sa accepte numele Ciobanila, motivându-si parerea: „— Pentru ca se poarta cu voi si va pazeste întocmai ca un cioban cu mieii stânei."

Speriati, la început, de prezenta câinelui despre care cred ca este turbat, copiii sunt receptivi la propunerea dascalului, fiind de acord sa-l îngrijeasca pe Samson: "— îl îngrijim, îl îngrijim! strigara toti voiosi.". De asemenea, accepta sa-i conduca pâna acasa si sunt satisfacuti ca îi apara de câinii satului "de care copiii aveau frica [...]". Ei nu înteleg, pentru început, prea bine comportarea câinelui, dar arunci când acesta îi disciplina pe cei rai si neastâmparati, copiii mai slabi se bucura si îi cer chiar ajutorul "când erau încoltiti ori batuti de cei mari". Astfel, pentru ei, Samson devine un câine nazdravan. Copiii

dovedesc multa imaginatie si îl aseamana unui Fat-Frumos care îi scoate chiar din ghearele zmeului.

Uimiti la început de propunerea învatatorul privind numele câinelui, ei cedeaza cuminti si ascultatori în fata argumentelor dascalului.

Samson este, de fapt, eroul povestirii deoarece autorul insista asupra lui si-l prezinta în evolutia sa comportamentala. La început, câinele este înfatisat fioros, "cu blana vâlvoi, terfelita de pulberi si noroaie, cu lantul târâs dupa el". Desi era hâd, nu parea primejdios. Si cu toate ca este alungat mai întâi cu pietre, Samson persevereaza si este acceptat pâna la urma de copii si de dascal. Simte afectiunea acestora si când este pus în slujba si-o face cu credinta (îi însoteste pe copii, îi apara), capata încredere în sine ("de data aceasta nu mai pasea sfios în coada alaiului") dovedindu-se un paznic grijuliu, inimos si viteaz. Cu o uimitoare stapânire, câinele trece cu bine si o alta încercare, rezistând tentatiei de a mânca bucata de carne. El evolueaza nu numai comportamental, ci si ca aspect exterior: "Ajunsese mândria scolii. Se facuse din nou frumos. Ploile îl spalasera si latele lui învoalate îl îmbracau într-o sarica alba din crestet pânaîn vârful cozii." Devotat învatatorului si ascultator, îi disciplineaza pe copiii rai, îi ajuta pe cei slabi, ceea ce îi aduce faima de câine nazdravan. Prin ceea ce face, Samson îsi manifesta, de fapt, comportamentul mostenit de la înaintasi ("asa cum primise el predanie din batrânii câini, mosi-stramosi ai stânelor"), aplicat însa unui alt mediu. Cu toate acestea, scriitorul îi confera atribute umane: câinele gândeste, vorbeste cu sine, ramâne uluit, pricepe etc.

Insusirile personajelor sunt evidentiate fie direct prin descriere, fie indirect prin fapte, gânduri, atitudini, prin felul de a vorbi. Asa se explica si faptul ca în acest fragment scriitorul îmbina armonios cele trei moduri de expunere: naratiunea, descrierea si dialogul. Naratiunea contine întâmplarile relatate de scriitor, prin descrierea presarata cu unele epitete sunt portretizate personajele, iar dialogul vine sa dinamizeze actiunea, sa evidentieze atitudinea eroilor.

Se observa si în aceasta opera literara trasaturile caracteristice ale prozei lui Vasile Voiculescu, fabulosul (câinele gândeste, îsi zice), "situarea în afara lumii din poveste", înglobarea realitatii povestitorului în imaginarul povestirii.

BALADA UNUI GREIER MIC, REFERAT, GEORGE TOPARCEANU

Compunere "Balada unui greier mic" de George Toparceanu

Peste dealuri zgribulite,/Peste ţarini zdrenţuite,/A venit aşa, deodată,/Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,/Botezând natura udă/C-un mănunchi de ciumafai, -/Când se scutură de ciudă,/Împrejurul ei departe/ Risipeşte-n evantai/Ploi mărunte,/Frunze moarte,/Stropi de tină,/Guturai…

Şi cum vine de la munte,/Blestemând/Şi lăcrimând,/Toţi ciulinii de pe vale/Se pitesc prin văgăuni,/Iar măceşii de pe câmpuri/ O întâmpină în cale/Cu grăbite plecăciuni…

Doar pe coastă, la urcuş,/Din căsuţa lui de humă/A ieşit un greieruş,/Negru, mic, muiat în tuş/Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri,/Toamnă gri,/Nu credeam c-o să mai vii/Înainte de Crăciun,/Că puteam şi eu s-adun/O grăunţă cât de mică,/Ca să nu cer împrumut/La vecina mea furnică,/Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,//Şi-apoi umple lumea toată/Că m-am dus şi i-am cerut…

Dar de-acuş,/Zise el cu glas sfârşit/Ridicând un picioruş,/Dar de-acuş s-a isprăvit…/Cri-cri-cri,/Toamnă gri,/Tare-s mic şi necăjit!

Cunoscut ca poet al anotimpurilor (mai ales în Rapsodii), al lumii gingase a florilor si a micilor vietuitoare, George Topârceanu a înfatisat în lirica sa acest univers cu duiosie si umor, el fiind un sentimental care transforma "-n glume lacrimile clare".

O astfel de opera literara este si "Balada unui greier mic", publicata în saptamânalul "Lumea bazar", în anul 1923, fiind apoi inclusa în editia urmatoare a "Baladelor vesele si triste".Poezia are o structura bine articulata, începând cu sosirea toamnei si încheindu-se cu monologul greierului prin care "exprima o mare delicatete si duiosie". (C. Ciopraga)

Sosirea neasteptata a toamnei "celei întunecate" este prezentata expeditiv în primele patru versuri, poetul insistând asupra rapiditatii actiunii, asupra surprizei ("A venit asa, deodata") si a dimensiunilor impresionante ale peisajului luat în stapânire de anotimp ("Peste dealuri zgribulite./Peste tarini zdrentuite"). Elementele cadrului natural sunt caracterizate prin epitetele zgribulite si zdrentuite care atribuie însusiri celor doi termeni ai enumeratiei peste dealuri, peste tarini, iar epitetul cea întunecata evidentiaza una din trasaturile anotimpului — atmosfera mohorâta.

Topârceanu insista apoi asupra chipului toamnei prin intermediul epitetului triplu lunga, slaba si zaluda, cu rol personificator, ea aparând asemenea uni duh malefic care lasa în urma sa toate relele posibile: "Ploi marunte,/ Frunze moarte,/ Stropi de tina./ Guturai./" Enumeratia ploi, frunze, stropi de tina, guturai între termenii careia se intercaleaza epitetele marunte si moarte reliefeaza într-un ritm alert fenomenele specifice acestui anotimp si transmite un sentiment de neliniste si de teama.

Natura reactioneaza diferit în fata toamnei care "|vine de la

munte/Blestemând si lacrimând": cuprinsi de panica, ciulinii "se pitesc prin vagauni", macesii o întâmpina "cu grabite plecaciuni", iar greierasul îsi face aparitia "pe coasta, la urcus" iesind "din casuta lui de huma". Atât toamna, care blestema si lacrimeaza (sugestie a vântului si a ploii), cât si celelalte elemente ale naturii apar personificate prin intermediul unor verbe de miscare: "se pitesc", "întâmpina", "a iesit". Cu o arta desavârsita de miniaturist, de fin bijutier, scriitorul zaboveste asupra imaginii greierului insistând asupra coloritului prin folosirea enumeratiei "negru, mic, muiat în tus..., pudrat cu bruma". Duiosia si compasiunea cu care Topârceanu vorbeste despre greier, gingasia acestuia sunt evidentiate atât de enumeratia anterioara, cât si de diminutivele "casuta" si "greieras".

Partea finala, care cuprinde monologul greierului, copleseste prin delicatete si duiosie, depasind cu mult gingasia existenta în alte creatii, cum ar fi "Rapsodii de toamna". Toamna îl gaseste pe greier cu camara goala, fapt pe care-l motiveaza prin credulitatea sa izvorâta dintr-un calcul gresit ("Nu credeam c-o sa mai vii/ înainte de Craciun./ Ca puteam si eu s-adun/ O graunta cât de mica/"). Drama micii vietati este cu atât mai mare, cu cât posibilitatea împrumutului la "vecina furnica" este exclusa atâta timp cât orice încercare este urmata de refuz si de bârfa: "Fi'nca nu-mi da niciodata,/ Si-apoi umple lumea toata/ Ca m-am dus si i-am cerut../". De aceea, în cuvintele greierului îsi face loc disperarea si resemnarea ("Dar de-acus, [...]/ Dar de-acus s-a ispravit.../"), singura consolare ramânându-i autocompatimirea: "Cri-cri-cri,/ Toamna gri,/Tare-s mic si necajit/"

In cuvintele greierului ca si în întregul text îsi face loc umorul, "folosit ca mijloc de transmitere a duiosiei" (D. Micu), caci scriitorul priveste cu îngaduinta, cu întelegere pasivitatea, neglijenta, naivitatea, ca atribute specific omenesti. Un rol important în reliefarea atitudinii poetului îl au si epitetele "toamna gri", glas sfârsit", diminutivul ..piciorus", repetitia "dar de-acus'\ si adjectivele cu rol de nume predicativ "mic si necajit", care îmbogatesc registrul stilistic folosit anterior.

Prin personificarea greierului "care poate fi totodata un om sarmant, [...] un umil functionar. [...] un poet necunoscut, neanteles" (D. Micu), prin atitudinea acestuia, Gcorge Topârceanu prefigureaza fabulele de mai târziu, scrise între 1930-1936, aceasta balada putând fi socotita un exercitiu preliminar, chiar daca îsi are nota ei de originalitate evidenta.

PRÂSLEA CEL VOINIC ŞI MERELE DE AUR – MOMENTELE SUBIECTULUI

Expozițiunea

Acțiunea se petrece demult pe tărâmul acesta (într-o împărăție) şi pe tărâmul celălalt ( la palatele zmeilor ). Timpul este neprecizat : « a fost odată ca niciodată ». Personajele sunt : împăratul şi cei trei fii ai săi. Situaţia iniţială – împăratul avea un măr care făcea mere de aur, dar nu putea să guste din ele.

Intriga

Deoarece venea cineva şi fura merele de aur din grădina împăratului şi nimeni nu reușea să-l prindă pe hoţ, Prâslea reușește să-l convingă pe împărat să-l lase şi pe el să-şi încerce norocul.

Desfășurarea acțiunii

Prâslea îşi pregătește un arc cu săgeți, cărţi de citit, două ţepuşe. Se aşează la pândă şi reuşeşte să-l rănească pe hot, însă acesta fuge. Dimineața Prâslea îi duce împăratului mere de aur pe o tipsie, iar acesta de bucurie nu vrea să mai audă de hoți. Prâslea însă nu se lasă cu una cu două şi hotărăşte să pornească în căutarea acestora împreună cu frații săi. Ajung la marginea unei prăpastii, frații încearcă să coboare, dar nu reușesc. Prâslea este coborât pe tărâmul celălalt şi, după ce se miră că aici totul este schimbat, pornește la drum. Ajunge la un palat unde o fată de împărat şi alte două surori ale ei au fost răpite de niște zmei. Prâslea se luptă pe rând cu zmeii, îi învinge,

transformă palatele în mere şi pornește spre locul de unde puteau ajunge pe tărâmul lor. Fetele sunt trase în sus de către cei doi frați mai mari.

Punctul culminant

Frați îl părăsesc pe Prâslea pe tărâmul celălalt. De aici desfășurarea acțiunii continuă. Prâslea salvează niște pui de zgripsor, drept răsplată zgripsoroaica îl duce pe tărâmul său.

Deznodământul

Ajuns la curtea tatălui său, Prâslea intră ucenic la un argintar şi reuşeşte să îndeplinească toate dorinţele fetei celei mici de împărat. Astfel, el este recunoscut de împărat şi lasă ca Dumnezeu sa hotărască cine este vinovat, fraţii săi fiind omorâţi de săgeată. Prâslea se căsătoreşte cu fata cea mică de împărat şi moşteneşte tronul împărăţiei.

Basmul Praslea cel voinic si merele de aur - momentele subiectului

Basmul

Praslea cel voinic si merele de aur

Petre Ispirescu este unul dintre marii culegatori de folclor din literatura noastra. El a cules folclor dar inacelasi timp a si prelucrat folclor.

Termenul de basm este de origine slava si inseamna povestire, nascocire. Basmul a aparut din timpuri vechi si au la baza legende scrise cu privire la lumea inconjuratoare legi care nu permit abaterea de la normal, legi care sanctioneaza aspru greselile unora din personaje.

Titlul acestui basm este alcatuit din mai multe substantive si un adjectiv.

Textul apartine genului epic deoarece sentimentele autorului sunt exprimate in mod direct prin intermediul faptelor si a personajelor. Modul de expunere dominant este naratiunea, aceasta se impleteste insa cu dialogul avand in acest fel si un proces de dramatizare.

Deoarece modul de expunere dominant este naratiunea actiunea cunoaste momentele subiectului.

Expozitiunea: actiunea se petrece demult pe taramul acesta si pe taramul celalalt.

Intriga: deoarece venea cineva si fura merele dea aur din gradina imparatului si nimeni nu reusea sa-l prinda pe hot, Praslea reuseste sa-l convinga pe imparat sa-l lase si pe el sa-si incerce norocul.

Desfasurarea actiunii: Praslea isi pregateste un arc cu sageti, carti de citit, doua tepuse. Se aseaza la panda si reuseste sa-l raneasca pe hot, insa acesta fuge. Dimineata Praslea ii duce imparatului mere de aur pe o tipsie iar acesta de bucurie nu vrea sa mai auda de hoti. Praslea insa nu se lasa cu una cu doua si hotaraste sa porneasca in cautarea acestora impreuna cu fratii sai. Ajung la marginea unei prapastii, fratii incearca sa coboare dar nu reusesc. Praslea este coborat pe taramul celalalt si dupa ce se mira ca aici totul este schimbat porneste la drum. Ajunge la un palat unde o fata de inparat si alte doua surori ale ei au fost rapite de niste zmei. Praslea se lupta pe rand cu zmeii, ii invinge, transforma palatele in mere si porneste spre locul de unde puteau ajunge pe taramul lor. Fetele sunt trase in sus de catre cei doi frati mai mari.

Punctul culminant: frati iil parasesc pe Praslea pe taramul celalalt. De aici desfasurarea actiunii continua. Praslea salveaza niste pui de zgripsor, drept rasplata zgripsoroaica il duce pe taramul sau.

Deznodamantul: Praslea este recunoscut de imparat si lasa ca Dumnezeu sa hotarasca cine este vinovat.

Ca specie literara este un basm deoarece actiunea are la baza un conflict intre forte simbolice care intruchipeaza binele si raul, elementele reale se imbina cu cele fantastice, timpul si spatiul

desfasurarii actiunii nu sunt bine precizate si se intalnesc formule de inceput de mijloc si de sfarsit.

,,Praslea cel voinic si merele de aur” fiind un basm popular are caracteristicile tuturor creatiilor populare. Caracter anonim deoarece nu i se cunoaste autorul, caracterul colectiv rezulta din faptul ca la crearea lui au participat o colectivitate de oameni. Fiind creat de oamenii din popor are caracter popular, pentru ca a circulat pe cale orala din generatie in generatie, de la om la om are caracter oral. Deoarece in rostirea lui este insotit de gesturi si mimica, are caracter sincretic.

Textul este un basm deoarece actiunea are la baza un conflict intre forte simbolice care intruchipeaza binele (Praslea,fetele de imparat, zcripzuroaica) si raul(fratii cei mari, zmei si balaurul). La fel ca in toate basmele in final invinge binele.

Textul este un basm deoarece faptele reale se imbina cu cele fantastice. Intamplarile reale sunt existenta imparatului, a fetelor de imparat, a hotului iar cele fantastice existenta unui mar care facea mere de aur, furtul merelor de catre zmei, discutia lui Praslea cu corbul, transformarea palatelor in mere.

,,Praslea cel voinic si merele de aur” este un basm deoarece timpul si spatiul desfasurarii actiunii nu sunt precizate cu exaccitate. Actiunea se petrece de mult ,,odata ca niciodata”, pe taramuri diferite: pe taramul acesta si pe taramul celalalt, un taram plin de mistere. Fiecare se conduce dupa legi proprii si are o infatisare diferita. Nu sunt precizate nici timpul nici durata intamplarilor.

Se intalnesc formule specifice acestei specii literare: de inceput, de mijloc si de sfarsit. Formule de inceput ,,a fost odata ca niciodata” au rolul de a-l introduce pe cititor in atmosfera fantastica. Formule de mijloc ,,si mersera, si mersera, si mersera” , ,,si se luptara, se luptara, se luptara” au rolul de ai atrage cititorului atentia asupra a ceea ce urmeaza. Formule de incheiere ,,s-am incalecat pe-o sa si v-am spus poveste-asa” au rolul de al aduce pe cititor la realitate.

Textul este un basm deoarece se intalnesc cifre magice: trei (zmei, frati, palate),sapte si ciofra o suta.

Textul este un basm si se caracterizeaza prin oralitatea stilului. Acesta se realizeaza prin imbinarea vorbirii directe cu vorbirea indirecta prin folosirea de expresii populare.

,,Praslea cel voinic si merele de aur” este un basm deoarece are un caracter moralizator.

Intrucat poseda toate trasaturile acestei specii literare ,,Praslea cel voinic si merele de aur” este un basm.

Prâslea cel voinic şi merele de aur

- rezumat -Un împărat iubit are trei fii şi o grădină dintre cele mai frumoase. În aceasta are unmăr care face mere de aur, dar pe care el n-a reuşit să le guste niciodata datorita faptului ca infiecare an acestea sunt furate. In ciuda numerosilor viteji care au incercat sa prinda hotul dar n-au reusit, printre care se numara si cei doi fii ai imparatului, Praslea, mezinul familiei,decide sa incerce si el.Acesta reuseste ceea ce atatia altii nu au izbutit si il raneste pe zmeul hot cu o sageata.Ia cateva mere pe care le daruieste tatalui si apoi pleaca impreuna cu fratii sai dupa zmeu. Seghideaza dupa dara de sange care ii indreapta catre o prapastie, aceasta indrumandu-I catrecelalalt traram. Aici numai mezinul are curajul de a cobori, iar odata ajuns la acolo, zarestetrei palate. Acestea sunt ale unor trei zmei si, pe parcurs ce ii invinge, salveaza trei fete deimparat. Anticipand faptul ca fratii lui vor sa scape de el, reuseste sa evite planul acestora si iiface sa creada ca l-au omorat. Iese din prapastie cu ajutorul unei pasari zgripsor ai carei pui i-a salvat.Ajuns in imparatia tatalui, praslea isi dovedeste identitatea cu ajutorul fetei mai micade imparat. In final acesta ii ia locul tatalui sau si se casatoreste cu fata iubita.