Pastelul este o specie a genului liric cunoscută în această formă numai în literatura română, creată și

dusă la celebritate de Vasile Alecsandri într-un ciclu de versuri, numit chiar "Pasteluri".

Poeziile au apărut (cu două excepții) în revista "Convorbiri literare" în perioada 1868-1869.

Vasile Alecsandri poate fi considerat creatorul pastelului în literatura noastră, căci înainte de el existau

doar încercări timide (la Heliade Radulescu și Vasile Cârlova). În ,,Pasteluri” e classic, iar pastelurile

sale sînt socotite ca cele mai bune poezii ale sale. Pastelurile sale (publicate în volum în 1875)

transfigurează un tablou de natură caracterizat prin solemnitate copleșitoare.

Luate în total, ele reprezintă o lirică a liniștii și a fericii rurale, un horașianism. Pentru întîia oară se

cîntă la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditația la masa de scris, fantasmele desprinzîndu-se din

fumul țigării, somnolarea în fața sobei cu cățelușul în poală. (G. Calinescu Istoria literaturii romane de

la origini pana in prezent, Ed. Minerva, 1984, p. 300):

Predelele-s lăsate și lampele aprinse;

În sobă arde focul, tovarăș mîngîios,

și cadrele-aurite ce de păreți sînt prinse

sub palidă lumină apar misterios.

Afară plouă, ninge! Afară-I vijelie,

și crivățul aleargă pe cîmpul înnegrit…

Așa-n singurătate, pe cînd afară ninge,

Gîndirea mea se primblă pe mîndri curcubei,

Pîn-ce se stinge focul și lampa-n glob se stinge,

Și saltă cățelușu-mi de pe genunchii mei.

Poetul era friguros și focul în sobă e salutat în frumoase versuri?

Așezat la gura sobei noaptea pe cînd viscolește,

Privesc focul, scump tovarăș, care vessel pîlpîiește.

Și prin flacăra albastră a vreascurilor de aluni

Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni.

De fapt, pastelurile lui Alecsandri sînt un calendar al spațiului rural și al muncilor cîmpenești

respective (toamnă, iarnă, primăvară, vară). Remarcabilă rămîne, în orice caz, la V. Alecsandri,

intenția de a glorifica munca agricolă.

1

Scriitorul evocă în Pasteluri în mod deliberat natura așa-zisă ,,domestică”, ceea ce constituie cadrul

cel mai obișnuit al vieții țăranului: ogoarele, lanurile, lunca din marginea satului, anotimpurile cu

muncile lor. De aceea, meritele poetului sînt mult mai mari decît par la prima vedere, iar poeziile din

acest ciclu nu pot fi cu nici un folos raportate la întîmplătoarele evocări ale naturii de pînă atunci din

literatura noastră. În primul rind, pentru că este vorba aici de o poezie în care elementul descriptiv nu

apare incidental, ca un cadru sau un interludiu. În al doilea rind, pentru că, deși poezii ,,descriptive”,

Pastelurile, luate în ansamblu, cuprind un sens adînc, ce depășește sensul fiecăruia în parte, un sens

pozitiv pe care literatura noastră nu-l mai exprimase încă.

Într-adevăr, valoarea acestor poezii o conferă nu atît elogierea ,,frumuseților patriei”, cum se spune

foarte adesea și care există incontestabil. Această valoare provine mai cu seamă din faptul că în ele nu

este cîntată natura ca refugiu al unui învins social, cum era la romantici, ci se înalță imnul plin de

încredere adresat adevăratei țări - țăran, sat, natură -, unde domnesc munca, rodnicia, robustețea și

sănătatea morală, tot ce este pozitiv, frumos și cu adevărat nobil în această țară și în acest popor, în

contrast cu lumea parazitară pe care poetul o vedea exclusiv la orașe. Nu întîmplător în aceste poezii

nu apar nici un conac, nici un parc, nici o castelană, niciun visător înmeditație, în timp ce apar țărani în

desfășurarea muncilor lor obișnuite.

Țăranii fac pregătiri pentru munca cîmpului, scot vitele la pășune:

Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.

Păsărelele-și dreg glasul prin huceagul de sub luncă.

În grădini, în cîmpi, pe dealuri, prin poiene și prin vii

Ard movili buruienoase scoțînd fumuri cenușii.

Caii zburdă prin ceairuri; turma zbeară la pășune;

Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n răpigiune…

(Dimineața)

Vine ploaia binefăcătoare, tunetul bubuie în văzduh, iar muncitorii ies cu plugurile la arat:

Noroc bun!...pe cîmpul neted ies românii cu-a lor pluguri!

Boi plăvani în cite șease trag, se opintesc în juguri!

Brațul gol apasă-n coarne; ferul taie brazed lungi

Ce se-nșiră-n bătătură ca lucioase negre dungi.

Treptat, cîmpul se umbrește sub a brazdelor desime;

El răsună-n mare zgomot de voiasa argățime,

2

Iar pe lanul ce în soare se zvîntează fumegînd,

Cocostîrcii cu largi pasuri calcă rar și meditînd.

Pe urmă se seamănă:

Semănătorii veselispre fund înaintează,

De-a curmezișul brazdei boroanele pornesc,

Și grapele spinoase de-aproape le urmează,

Îngroapă-ncet semința și cîmpul netezesc.

Apare Rodica, cu cofa plină de apă. Figura ei convențională a stîrnit multe ironii mai tîrziu. Totuși,

contemporanii au fost entuziasmați șu nu fără o rațiune. Imaginea unei Ceres române, întemeiată pe

tradiția folclorică, era grațioasă, deși insuficientă sub raportul plastic. O fată iese cu plin în calea

semănătorilor și aceștia îi aruncă grîu:

Cu grîu de aur ei o presoară,

Apoi cofița întreag-o beu.

Copila ride și-ncale-i zboară,

Scuturînd grîul din părul său.

În vreme ce ,,argățimea” ară și seamănă, moșierul-poet cutreieră cîmpurile în trăsură. Lipsa lui de

intuiție a problemei rurale este regretabilă, cel puțin rămîn strofe încîntătoare pentru sentimental

naturii. Poetul în căutare de pirotire euforică la soare merge în lunca Siretului:

Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verdeȘi privesc cum apa curge și la cotiri ea se perde,Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos,Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,

Când sălbaticele rațe se abat din zborul lor,Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.

Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la valeCu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopârlă de smarald

Cată țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.

(Malul Siretului)

Pastelurile lui V. Alecsandri capătă caracterul unor ode închinate sănătății morale, muncii de la țară,

ceea ce face obligatorie nota luminoasă, pozitivă ce le caracterizează.

3

,,Pstelurile” ramîn însă unul din ciclurile cele mai însemnate din poezia lui Alecsandri, atît prin

sensul conținutului și realizarea lor formală, cît și prin locul pe care-l ocupă nu numai în creația

autorului lor, dar și în dezvoltarea poeziei românești. Prin analogie putem înțelege, că se poate spune

pe bună dreptate că la apariția Pastelurilor poezia românească deveni cu adevărat modernă.

Pastelurile sînt deci expresia indiscutabilă a unei bogate experiențe asupra vieții poporului, a unei mari

stime pentru acesta, a unei puternice legături cu tot ce era autentic național, a unui înflăcărat patriotism

și a unei reale maturizări artistice. La puternica impresie de ansambru pe care o produce acest ciclu

contribuie și faptul că poeziile ce-l alcătuiesc sînt grupate în ordinea naturală a succesiunii

anotimpurilor, urmărind diferitele lor faze și aspect : ziua, noaptea, dimineața, în mijlocul satului, la

horă sau pe prispa caselor, la muncile cîmpului, în singurătatea luncii.

Atitudinea poetului față de natură nu este contemplativă, ci practice-hedonică. Natura, în cuprinsul

unui an, iar în chip simbolic în cuprinsul unei vieți omenești, se înfățișează sub două aspecte

antitetice: unul simulator al vitalității (vara , tinerețea), iar altul paralizant (iarna, bătrîneța). poetul nu

măsoară cu ochiul, ci cu criteriul practice. Iarna nu-i place, fiindcă e ,,mult cumplită”.

Atunci vin ,, nori grozavi”, ,,plini de geruri”, sau prevestitori de ,,aprigă furtună”. "Iarna rămîne pentru

Alecsandri un cîmp imens de senzații, de asociatii. Pe plan vizual ne întîmpină orizonturile mari, toate

nuanțele livide ale cerului, cînd de oțel, cînd de plumb, cînd de opal, promoroacă, soarele palid, gălbiu,

norii negri, încărcați de geruri, luna ca o icoană de argint. Aceasta din urmă, imaginea selenară,

desteaptă asociații teribile și sublime, de naufragii polare". (Edgar Papu Din clasicii notșri, Ed.

Eminescu, 1977, p. 77)

Stînd în casă, Alecsandri visează venirea primăverii. Atracția verii o face tocmai probabilitatea de a

surprinde ,,vergine”, scăldîndu-se goale și lăsînd să se vadă ,,comori de tinerețe”. Idealul e să

fie ,,june”.

Din poezia populară, poetul ia personificația. Gerul e un personaj aspru și sălbatic, lunca neagră e o

mireasă moartă.iarna e o babă cu șapte cojoace, iar bradul o ființă vorbitoare. Veneția e o regină

oglindindu-se în apă. Lui Alecsandri i se mai pare că peisajul nu are preț artistic în sine. De aceea caută

să-l poetizeze, interiorizîndu-l și ridicîndu-l la expresia unei valori psihice:

Frunzele-i cad, zbor în aer și de crengi se dezlipesc

Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Sensibil la ce este măreț, dar sesizînd și amănuntele cele mai mărunte, culori, nuanțe, zgomote și

mișcări imperceptibile, poetul descoperă și consemnează aici parcă ceva din secretele mecanismului

4

cosmic, dar și universal mărunt al florilor modeste, al păsărelelor din pădure, al ierbii și al gîzelor

pentru prima oară introduce în poezia noastră:

În cîmpul veșted iată un fir de iarbă verde

Pe care-ncet se urcă un galben gîndăcel

și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.

Chiar dacă viața omului de la țară ocupă un spațiu și reprezintă o pondere sub cele pe care poetul

însuși simțise nevoia să le exprime, ea este totuși prezentă. Se simte că există în aceste poezii un elogiu

al muncii îndeplinite cu voie bună, cum apare și la Eminescu și la Coșbuc (Sara pe deal, Noapte de

vară), un elogiu al vieții simple și curate a oamenilor din popor:

Sfîntă muncă de la țară, izvor sacru de rodire,

Tu legi omul cu pămîntul într-o dulce înfrățire!...

De astfel – oricît de ciudat ar părea pentru niște creații atît de rafinate și șlefuite ca Pastelurile -,

elementele populare sînt mai puternic reprezentate decît pare la prima vedere. Ele se manifestă fie prin

spiritul în care sînt văzute natura, muncile, credințele, iubirea, viața însăși în întregul ei, fie prin

folosirea unor cuvinte și expresii tipice graiului țărănesc: zăbale, mărțișori, rînchează, hugeac, tricolici,

boi plăvani, jug, coarne (ale plugului), fierul (plugului), brazdă, bătătură, boroane, grape, ca să nu mai

pomenin nenumăratele nume de plante și păsări din Concerul în luncă, fie, în sfîrșit, prin prezența unor

numeroase elemente de folclor : balauri, păsări măiestre, zmei, Feți-Frumoși, Ilene Cosînzene etc.

Această intimă pătrundere a spiritului popular și național în substanța Pastelurilor este mai puțin

frapantă la prima vedere tocmai datorită maturizării artei poetului, care în acest ciclu atinge una din

treptele ei cele mai înalte. El realizează un adevărat salt față de propria sa lirică și depășește tot ce

dăduseră contemporanii săi. Poeziile din acest ciclu impresionează puternic printr-un remarcabil

echilibru între gravitate și grație, prin naturalețea imaginilor și organicitatea cu care se grupează, prin

proprietatea cuvintelor folosite în contexte și armonioasa lor alăturare, printr-o anumită transparență ce

li se conferă.

Apar in “Pasteluri” numeroase descrieri, imagini vizuale și auditive pentru a reda culorile, epitetele

și comparațiile, iar tonul lui Alecsandri este unul optimist. Vasile Alecsandri este un poet al luminii; în

absența soarelui el conferă luminozitate prin prezența lunii și a stelelor, a metalelor si a pietrelor

prețioase. “Pastelurile” lui Alecsandri rămîn în literatura noastră ca adevărate bijuterii, cuceritoare

prin simplitatea limbajului și perfecțiunea rimei și a ritmului.

5

Bibliografie:

1. Călinescu, George. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent.– București: Editura

Minerva, 1984.

2. Ivașcu George. Istoria literaturii române. Vol.I. – București: Editura Științifică, 1969.

3. Manolescu Niolae. Istoria critic a literaturii române. Vol. I.– București: Editura Minerva, 1990

(ed. a II-a, 1997).

4. Istoria literaturii române. De la Școala Ardeleană la Junimea. Vol. II. – București: Editura

Academiei Republicii Socialiste România, 1968.

5. Papu, Edgar. Din clasicii noştri : Contribuţii la ideea unui protocronism românesc.– București:

Editura Eminescu, 1977.

6