baze conceptuale pentru o casă a istoriei europene · istoriei europene este reprezentat de...

COMISIA DE EXPERŢI

Casa Istoriei Europene

Baze conceptualepentru o Casă a Istoriei Europene

Adlib Express Watermark

2

Manuscris completat în octombrie 2008

Tipărit la Bruxelles, Belgia


3

Cuprins

Cuvânt înainte ....................................................................................................................... 5

Baze conceptuale şi muzeale ................................................................................................. 7

Temele centrale ale expoziţiei permanente .......................................................................... 11

Originile şi evoluţia Europei până la sfârşitul secolului 19............................................... 11Europa războaielor mondiale ........................................................................................... 15Europa după cel de-al Doilea Război Mondial ................................................................. 18Întrebări cu privire la viitorul european............................................................................ 25

Perspective.......................................................................................................................... 26

Membrii comisiei de experţi................................................................................................ 27


4

Membrii comisiei de experţi, cu ocazia reuniunii de constituire, împreună cu Preşedintele Parlamentului European, Hans-Gert Pöttering, şi cu Secretarul General al Parlamentului European, Harald Römer. De la stânga la dreapta: Giorgio Cracco, António Reis, Mária Schmidt, Włodzimierz Borodziej, Hans Walter Hütter, Marie-Hélène Joly, Matti Klinge, Michel Dumoulin. Nu apare în fotografie: Ronald de Leeuw.

„Doresc să propun un loc al amintirilor şi al viitorului, care să permită dezvoltarea ideii europene. Aş vrea să sugerez realizarea unei «Case a Istoriei Europene». Aceasta va fi [...] un loc care să concentreze amintirile noastre legate de istoria europeană şi de procesul de unificare europeană, care să manifeste în acelaşi timp deschidere faţă de dezvoltarea ulterioară a identităţii europene prin intermediul tuturor cetăţenilor din prezent şi din viitor ai Uniunii Europene.“

Preşedintele Parlamentului European, prof. dr. Hans-Gert Pöttering, deputat în Parlamentul European 13 februarie 2007


5

Cuvânt înainte1. „Doresc să propun un loc al amintirilor şi al viitorului, care să permită dezvoltarea ideii

europene. Aş vrea să sugerez realizarea unei «Case a Istoriei Europene». Aceasta va fi [...] un loc care să concentreze amintirile noastre legate de istoria europeană şi de procesul de unificare europeană, care să manifeste în acelaşi timp deschidere faţă de dezvoltarea ulterioară a identităţii europene prin intermediul tuturor cetăţenilor din prezent şi din viitor ai Uniunii Europene.“ Prin aceste cuvinte rostite cu ocazia discursului-program din data de 13 februarie 2007, Preşedintele Parlamentului European, prof. dr. Hans Gert Pöttering, deputat în Parlamentul European, a pus bazele unei „Case a Istoriei Europene“.

2. În urma unei discuţii detaliate, Biroul Parlamentului European a salutat în unanimitate această iniţiativă şi a constituit o comisie de experţi însărcinată cu elaborarea unui concept pentru Casa Istoriei Europene. Această comisie a fost alcătuită din nouă membri – istorici şi experţi muzeografi – din diferite state europene. Pe parcursul mai multor şedinţe de lucru organizate la Bruxelles a fost redactat prezentul document de reflecţie, adoptat consensual la 15 septembrie 2008.

3. Membrii comisiei de experţi subliniază: unul dintre obiectivele principale ale Casei Istoriei Europene este reprezentat de aprofundarea cunoştinţelor cetăţenilor europeni din toate generaţiile cu privire la propria istorie, contribuind în acest mod la o înţelegere superioară a dezvoltării Europei în prezent şi viitor. Instituţia urmează să devină un loc în care ideea europeană prinde viaţă.

4. Temele centrale ale istoriei europene trebuie prezentate pentru a putea înţelege istoria mai recentă şi prezentul. Pe baza experienţelor şi a influenţelor istorice se va explica procesul de înfiinţare şi dezvoltare a instituţiilor europene în cea de-a doua jumătate a secolului 20. Rolul expoziţiei este de a înfăţişa dimensiunea variabilă a istoriei europene, precum şi rădăcinile comune.

5. Ideea şi disponibilitatea unei întâlniri în cadrul unor instituţii supranaţionale la nivel european marchează istoria recentă a continentului. Depăşirea în mare parte a curentelor naţionaliste, a dictaturii şi a confruntărilor armate, dublată de voinţa unei coexistenţe în pace şi libertate pe plan european, conturată din anii 1950, precum şi uniunea supranaţională cu caracter civil vor reprezenta mesajele prioritare ale Casei IstorieiEuropene. Expoziţiile vor demonstra că o Europă unită în baza unor valori comune poate asigura o convieţuire paşnică în libertate într-o lume a progresului. Casa Istoriei Europene va încuraja implicarea intensă a cetăţenilor în procesele decizionale într-o Europă unită.

6. Misiunea Uniunii Europene este de a contribui la îmbunătăţirea cunoaşterii şi a răspândirii culturii şi istoriei popoarelor europene (articolul 151 din Tratatul CE).


6


7

Baze conceptuale şi muzeale7. Casa Istoriei Europene va fi realizată ca un centru modern de expunere, documentare şi

informare. Va dispune atât de o expoziţie permanentă cu privire la istoria europeană, cu o suprafaţă expoziţională de până la 4.000 de metri pătraţi, cât şi de spaţii pentru prezentarea expoziţiilor temporare. În plus, se propune înfiinţarea unui centru de informare care să ofere vizitatorilor informaţii detaliate cu privire la trecutul şi prezentul european. Diverse manifestări şi publicaţii pot completa aceste oferte.

8. Pentru succesul acestei instituţii prezintă importanţă numeroşi factori care trebuie corelaţi în mod corespunzător:

9. Pe primul loc se află independenţa ştiinţifică şi obiectivitatea prezentării. O preocupare deosebită a comisiei de experţi este ca informaţiile şi metodele fundamentate ştiinţific să constituite baza activităţii desfăşurate de Casa Istoriei Europene. Veridicitatea prezentării reprezintă condiţia obligatorie pentru acceptarea instituţiei în mediul de specialitate şi în rândul vizitatorilor. Prezentarea deschisă, bazată pe perspective multiple, a aspectelor şi proceselor istorice este necesară pentru a permite vizitatorilor, pornind de la această bază, să îşi creeze o opinie proprie şi pentru a oferi un punct de plecare pentru discuţii. Garantul acestei independenţe poate fi un comitet ştiinţific alcătuit din specialişti de renume şi specialişti muzeografi, care va asista activitatea.

10. În mod suplimentar, independenţa instituţională a organismului responsabil pentru Casa Istoriei Europene reprezintă o cerinţă fundamentală pentru un concept de succes şi credibil.

11. Instituţia reprezintă în principal o structură cu funcţie de intermediere. Aceasta are rol de interfaţă între specialişti şi opinia publică. La crearea şi desfăşurarea activităţii instituţiei vor fi valorificate cele mai noi concluzii în domeniul muzeologic. Este necesară elaborarea şi aplicarea de oferte cuprinzătoare în domeniul pedagogiei muzeale, adaptate în funcţie de structura eterogenă a vizitatorilor. Chiar dacă caracterul ştiinţific prezintă o importanţă deosebită ca bază a activităţii, Casa Istoriei Europene nu va realiza cercetare fundamentală de specialitate în sensul strict al cuvântului.

12. Comisia de experţi pledează totuşi pentru crearea, ca ofertă suplimentară în cadrul Casei Istoriei Europene, a unui punct de întâlnire pentru tinerii oameni de ştiinţă preocupaţi de studierea aspectelor specifice istoriei europene. Acest punct de întâlnire nu contribuie doar la vitalitatea instituţiei, ci va atrage şi tinere talente din întreaga Europă.

13. Casa Istoriei Europene se adresează europenilor din toate regiunile continentului, reprezentanţi ai tuturor grupelor de vârstă şi nivelurilor de educaţie. Datorită caracterului eterogen al acestui grup ţintă, expoziţiile preconizate nu trebuie să presupună cunoştinţe aprofundate din partea vizitatorilor. Publicul ţintă este reprezentat în principal de amatori interesaţi.

14. O prezentare structurată cronologic permite grupului ţintă să înţeleagă evenimentele şi procesele istorice. Cronologia, inclusiv retrospectivele şi perspectivele, facilitează repartizarea în spaţiu şi timp a evenimentelor şi evoluţiilor respective. Astfel se creează un cadru corespunzător pentru diferitele obiecte, texte şi elemente media destinate prezentării evoluţiei istorice în cadrul acestui muzeu.

15. În consecinţă, Casa Istoriei Europene ar trebui să reprezinte o instituţie care, în toate domeniile sale de activitate, încearcă să vină în întâmpinarea intereselor vizitatorilor. Această cerinţă priveşte, printre altele, multilingvismul textelor expuse şi al ofertelor audiovizuale. Cerinţele didactice şi organizarea expoziţională trebuie să ţină cont şi de


8

procesele specifice de transformare demografică din toate statele europene. Adaptarea conştientă la public şi verificarea periodică a respectării acestui principiu prin intermediul unor evaluări continue reprezintă alţi factori decisivi pentru activitatea realizată de Casa Istoriei Europene.

16. Casa Istoriei Europene va organiza, în mod suplimentar, expoziţii temporare şi itinerante. Expoziţiile itinerante oferă în special posibilitatea de a pune la dispoziţie această ofertă locuitorilor din întreaga Europă şi nu numai.

17. La atractivitatea Casei Istoriei Europene vor contribui, alături de expoziţii, atât manifestările cu specific tematic european, precum şi publicaţiile proprii. De asemenea, în secolul 21, un muzeu modern trebuie să fie prezent pe internet cu o ofertă detaliată.

18. O importanţă deosebită revine creării unei colecţii muzeale proprii. Accesul la colecţiile proprii este obligatoriu pentru a organiza expoziţii permanente, temporare şi itinerante atractive din punct de vedere vizual. În acelaşi timp, colecţia asigură includerea Casei Istoriei Europene în circuitul internaţional de împrumutare a colecţiilor, asigurând acestei entităţi o recunoaştere importantă. La crearea colecţiei, eforturile vor fi concentrate asupra aspectelor istorice cu specific european. Se vor evita duplicări ale colecţiilor naţionale existente.

19. Amplasarea centrală a Casei Istoriei Europene este o condiţie obligatorie pentru succesul acestei structuri. Aceasta va fi inclusă în circuitul de vizitare a instituţiilor europene. Se recomandă, de asemenea, realizarea unei relaţii strânse cu ofertele puse la dispoziţie de instituţiile europene, precum şi includerea acestei Case în circuitul muzeelor europene.

20. O importanţă decisivă pentru performanţele şi succesul Casei Istoriei Europene revine finanţării permanente a acestei instituţii. Fondurile vor fi necesare nu doar pentru crearea şi amenajarea iniţială, ci şi pentru activitatea permanentă. Şi ulterior inaugurării vor fi necesare cheltuieli pentru a menţine atractivitatea instituţiei pentru vizitatori. Dezvoltarea permanentă a expoziţiilor şi a infrastructurii muzeale reprezintă condiţia de bază pentru acceptarea permanentă a instituţiei.

21. Deoarece Casa Istoriei Europene este destinată instruirii politice generale, comisia de experţi pledează pentru accesul gratuit în Casa Istoriei Europene.

22. Expoziţia permanentă a Casei Istoriei Europene, elementul central al noului muzeu, se va concentra pe prezentarea istoriei europene de la Primul Război Mondial până în prezent, valorificând în acest scop o suprafaţă de până la 4.000 de metri pătraţi. Referinţele la rădăcinile continentului şi la Evul Mediu european, precum şi la epoca modernă, sunt necesare în volum restrâns pentru a permite o mai bună înţelegere a prezentului şi viitorului. Referinţa la prezent are o importanţă deosebită pentru succesul noului muzeu, deoarece asigură, pe de-o parte, actualitatea acestei structuri, şi subliniază, pe de altă parte, legătura directă cu existenţa cotidiană a vizitatorilor. În plus, asocierea cu prezentul oferă posibilitatea de a aborda rapid şi schimbările şi evoluţiile importante la nivel european în domeniul politic, social, economic şi cultural.

23. Expoziţia permanentă nu trebuie să reprezinte suma istoriilor naţionale sau regionale europene, ci trebuie să se concentreze asupra fenomenelor europene. Perioada de pace de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial are o importanţă deosebită în acest scop. În acest context, trebuie avut în vedere faptul că diversitatea Europei constituie adevăratul element caracteristic al continentului. Această eterogenitate, precum şi simultaneitatea nesimultanului reprezintă provocări deosebite pentru persoanele responsabile de crearea instituţiei şi pentru organizatorii expoziţiei. În acelaşi timp,


9

aceste aspecte oferă şi puncte de legătură pentru diferiţii vizitatori. Preluarea elementelor de natură biografică va facilita accesul la temele şi procesele europene diverse, din perspectiva structurii eterogene preconizate a vizitatorilor. Biografiile europenilor renumiţi, pe de-o parte, şi ale unor locuitori necunoscuţi ai continentului, pe de altă parte, oferă posibilitatea de a înţelege mai bine situaţia din perioadele respective. Aspectele cotidiene au o importanţă deosebită în cadrul expoziţiei.

24. Atractivitatea expoziţiei permanente va depinde în mare parte de obiectele prezentate, de forţa de atracţie a acestora care, pe lângă dimensiunea cognitivă, va permite şi o apropiere afectivă faţă de aspectele de natură istorică. În lipsa prezentării contextului, nu poate fi percepută însemnătatea exponatelor. În acest context, utilizarea concretă a mediilor audiovizuale reprezintă o soluţie firească. La expoziţiile istorice contemporane este obligatorie valorificarea materialului filmografic şi sonor pe de-o parte sub formă de surse originale, iar pe de altă parte ca premise pentru didactica expoziţională. Mediile moderne audiovizuale dinamizează expoziţia şi facilitează receptarea în special de către reprezentanţii generaţiei tinere. O abordare narativă a expoziţiei reprezintă o soluţie recomandată pentru a permite atât confruntarea cognitivă, cât şi cea afectivă cu subiectele expoziţiei permanente.

25. În final, se atrage atenţia că actualizările periodice ale expoziţiei permanente pot contribui la garantarea acceptării şi atractivităţii Casei Istoriei Europene şi pe termen mediu şi lung.

26. Având în vedere provocările deosebite care trebuie depăşite de persoanele responsabile pentru organizarea instituţiei, termenul de inaugurare propus pentru vara anului 2014 reprezintă un obiectiv ambiţios care poate fi atins în condiţiile unei cooperări corespunzătoare între toate persoanele implicate.


10


11

Temele centrale ale expoziţiei permanente

Originile şi evoluţia Europei până la sfârşitul secolului 1927. Formele unei culturi superioare, prezentând deja dimensiuni „europene”, au apărut în

contextul schimburilor comerciale în spaţiul est-mediteranean şi în zona Mării Negre, regiuni cu o fertilitate insuficientă pentru activitatea agricolă, dar care ofereau condiţii optime pentru dezvoltarea navigaţiei şi pentru formarea unor state mai mici în locul statelor mari, cu economie preponderent agricolă, din regiunea Nilului, a Eufratului şi a Tigrului.

28. Fenomenul colonizării demonstrează semnificaţia unuia dintre cei mai importanţi factori din istoria Europei – este vorba despre migraţia cauzată de suprapopulare. Migraţiile au determinat oamenii să exploreze noi ţinuturi şi au contribuit la dezvoltarea unei culturi militare importante, destinată cuceririi şi menţinerii coloniilor. Oraşele, respectiv oraşele-stat din zona Mării Egee s-au extins de exemplu prin coloniile dezvoltate în zona mediteraneană şi la Marea Neagră.

29. Fenomenul migraţiei şi al coloniilor este întâlnit frecvent în istoria europeană, fie sub forma unor campanii militare, fie prin colonizarea în masă. Migraţiile pe teritoriul european prezintă importanţă împreună cu colonizarea altor continente.

30. Europenii au fost interesaţi de bogăţiile Indiei şi Chinei şi de drumul către aceste ţări încă din vremea lui Alexandru cel Mare, apoi în Imperiul Roman după câteva secole, pe parcursul „cruciadelor” după anul 1000, precum şi în timpul constituirii imperiilor coloniale, în special de către Franţa, Anglia, Portugalia şi Olanda începând cu secolul 16, care au subzistat în parte până în perioada anilor 1970. Imperiile coloniale ale Spaniei şi Portugaliei s-au extins în mare parte, pentru început, în America, iar Imperiul Rus către Siberia şi Asia Centrală.

31. Încă din secolul 5 î.Hr., spaţiul greco-roman a dat naştere unei forme culturale foarte dezvoltate, care stă la baza dezvoltării filozofice, literare, legislative şi statale a culturii europene actuale şi care a fost revitalizată repetat pe parcursul „Renaşterilor”. Această perioadă a durat un mileniu. Limbile sale principale, este vorba despre greacă şi latină, reprezintă baza gramaticală, lexicală şi semantică pentru aproape toate celelalte limbi europene.

32. În secolul 16, „Renaşterea“ Antichităţii şi noul mediu de informare reprezentat de carte au condus la o relatinizare remarcabilă a francezei şi a altor limbi romane, în timp ce un număr mare de cuvinte noi din cultura latină au fost preluate în limbile germanice, finice şi slave. Până în secolul 20, în întreaga Europă latina „purificată“ şi-a păstrat un rol important în sistemul universitar şi şcolar, precum şi în Biserica Catolică. A exercitat o influenţă deosebită, în special de natură semantică şi terminologică, asupra formei scrise a tuturor limbilor naţionale. Ulterior, rolul universal al latinei a fost preluat, în special în secolul 18, de către limba franceză, cu o influenţă lexicală puternică asupra germanei, a rusei şi a suedezei, dar şi a altor limbi. De la finalul secolului 20, greaca şi latina şi-au consolidat din nou poziţia, graţie cercetărilor în domeniul biologic şi a inovaţiilor tehnice, a căror terminologie îşi are aproape în totalitate originile lingvistice în greacă sau latină.

33. Prin instruirea elitelor, sistemul şcolar şi universitar prezintă un rol esenţial la crearea unităţii culturale europene, proces început în Evul Mediu, din secolele 12 şi 13. Acest sistem se bazează pe sistemul latin de gândire şi scriere, precum şi pe arta argumentaţiei şi a criticii. Şi dogmele religiei creştine au făcut frecvent obiectul unor dispute intense.


12

Începând cu secolul 17, prin crearea academiilor, gândirea şi scrierea nu au mai făcut obiectul controlului exercitat de biserică, deşi diferite forme de cenzură morală şi politică s-au menţinut în continuare în mai multe state.

34. Influenţele asiatice s-au resimţit în special în domeniul religios. Religia creştină s-a dezvoltat începând cu secolul 4 d.Hr. ca amestec între tradiţia iudaică (semitică) şi organizarea bisericească. Această structură organizatorică s-a divizat încă dinaintea anului 1000 într-o ramură grecească, incluzând Constantinopolul şi imperiul greco-roman, iar ulterior în special Rusia, şi o ramură latină, marcată de papalitate şi condusă de la Roma, în care se vorbea şi, în special, se scria în latină. Invaziile asiatice repetate au vizat în special zona estică şi au atins punctul culminant în secolele 14 şi 15 prin supunerea Rusiei şi capitularea Constantinopolului în faţa turcilor în anul 1453. Dominaţia otomană de durată asupra zonei balcanice şi a regiunii Mării Negre a exercitat o influenţă semnificativă asupra istoriei europene, pentru început asupra Austriei şi a Rusiei, iar ulterior şi asupra Franţei şi a Marii Britanii, preocupate permanent de exercitarea controlului asupra Orientului Mijlociu şi a drumului către Indii. Războaiele etnico-religioase din Peninsula Balcanică durează până în prezent.

35. În secolul 4 a început decăderea treptată a Imperiului Roman de Apus. Parţial, ideea unităţii s-a menţinut în Biserica Romei şi a determinat formarea, în jurul anului 800, a unui nou imperiu de dimensiune europeană, condus de Carol cel Mare – expresie a principiului unităţii politice, care a existat formal până în anul 1806.

36. În Evul Mediu, organizarea bisericii şi cea a statului au evoluat multă vreme în paralel, prin crearea de sisteme militare, sociale şi politici educaţionale, structurate în principal pornind de la forme de impozitare. Mănăstirile şi-au asumat un rol important în existenţa socială şi culturală. Alături de organizarea Europei în dioceze, feude, principate şi comitate, au apărut oraşe independente, împrejmuite de ziduri, care formau frecvent alianţe cu alte oraşe, fenomen întâlnit în principal în Italia, Ţările de Jos şi în Germania, unde Liga Hanseatică a reprezentat cea mai importantă alianţă.

37. Creştinismul occidental s-a extins treptat către nord şi est. Astfel, alfabetul latin a simbolizat apartenenţa vestică din punct de vedere bisericesc, cultural şi politic a Poloniei, Ungariei, Croaţiei, a statelor baltice, precum şi a Suediei/Finlandei, în timp ce Rusia, Serbia, Bulgaria, Grecia şi, pentru început, România, au păstrat scrierea greacă, în principal în forma slavonă, chirilică, asociată religiei greco-ortodoxe.

38. Peste o mie de catedrale ridicate în Evul Mediu (biserici în care serviciul religios este oficiat de un episcop), mare parte existând şi în prezent în toate statele din Europa de Vest, demonstrează importanţa, precum şi puterea socială şi economică a sistemului clerical, dar şi nivelul foarte ridicat al arhitecturii şi tehnicii construcţiilor, al artelor plastice, precum şi al muzicii din perioada respectivă, cuprinsă între anii 1000 şi 1500 d.Hr. Urmează apoi perioada castelelor de reşedinţă, de exemplu Versailles în Franţa, palatul lui Petru cel Mare în Rusia, precum şi construcţiile urbane, cu fortificaţiile şi zidurile acestora.

39. Clasificarea populaţiei în categoriile sociale reprezentate de cler, nobilime, burghezie, ţărănime şi servitori a fost considerate multă vreme expresia ordinii naturale şi a voinţei divine. În toate regiunile europene s-au dezvoltat culturi similare ca urmare a stilului de viaţă, respectiv a identităţii specifice nobilimii sau burgheziei, populaţiei rurale şi, ulterior, lucrătorilor industriali, funcţionarilor etc. Expresia acestui proces se remarca prin vestimentaţie, obiceiuri culinare, prin interesul şi atracţia faţă de muzică şi alte forme artistice.


13

40. Creştinismul occidental s-a scindat în secolul 16 în Biserica Catolică şi confesiunile protestante, de exemplu cele inspirate din Calvinism şi care au puse bazele unor grupuri sau biserici independente în Franţa, Ţările de Jos, Elveţia şi Scoţia. Bisericile luterane au devenit biserici de stat în mai multe principate germane, în Danemarca (/Norvegia, Islanda), Suedia (/Finlanda), precum şi în Estonia şi Lituania de azi. Statele riverane Mării Baltice s-au divizat: Germania de Nord, Danemarca, Suedia, Finlanda, Estonia şi Letonia au devenit luterane, Rusia în mare parte ortodoxă, Polonia şi Lituania catolice. Reforma luterană a beneficiat de forţa oferită de asocierea cu procesul de formare a statelor centralizate, care au utilizat cea mai mare parte a averilor bisericeşti pentru organizarea sistemelor politice. Acest fenomen s-a repetat în Germania catolică, în Franţa şi în Italia în perioada revoluţionară şi napoleoniană din jurul anului 1800.

41. Diferitele învăţături „protestante“ prezentau un interes comun faţă de tradiţia iudaică, în forma prezentată în Vechiul Testament. Biblia a fost tradusă în secolele 16 şi 17 de protestanţi în aproape toate limbile europene şi a reprezentat în majoritatea cazurilor baza limbajului cotidian utilizat în aceste zone lingvistice. Astfel, gramatica şi stilistica greco-latină au influenţat semnificativ noile limbi scrise şi standardizate. Acestea din urmă au fost asociate îndeaproape cu „renaşterea“ literaturii şi a filozofiei, precum şi cu mentalităţile politice ale Antichităţii greco-romane şi au beneficiat de o răspândire rapidă graţie inventării tiparului şi a organizării unei pieţe a cărţii generale la nivelul tuturor elitelor europene.

42. În unele state europene, diferite clase au dobândit o poziţie culturală dominantă, cultura spaniolă, franceză şi poloneză fiind marcată în continuare în mare parte de idealurile nobilimii, în timp ce în Ţările de Jos, Anglia şi Scoţia, precum şi Danemarca, importanţa decisivă revenea stilului de viaţă al burgheziei. Prusia şi Rusia se bazau în principal pe o organizare militară eficientă şi modernă.

43. Pornind de la evoluţia rapidă a cunoaşterii începând cu secolul 17, precum şi de la filozofia politică şi burgheză din secolul 18, „secolul Iluminismului“, s-a dezvoltat o nouă concepţie umană şi cetăţenească bazată pe valorile raţiunii critice şi pe libertatea de opinie şi conştiinţă, ceea ce a condus la eliminarea privilegiilor clerului, ale nobilimii, ale maeştrilor meşteşugari, a drepturilor municipale, etc. Acest fenomen şi-a găsit expresia în declaraţiile „drepturilor omului şi ale cetăţeanului“, care se opuneau doctrinei religioase şi supunerii omului faţă de voinţa divină. În urma seriei de revoluţii, în Franţa iniţiate începând din 1789, această dezvoltare a cunoscut un început violent şi a continuat, timp de mai bine de un secol, prin intermediul unor procese revoluţionare sau evolutive. Au urmat, frecvent doar ezitant, adoptarea noilor legi care prevedeau egalitatea în domeniul succesoral (care a eliminat privilegiul acordat primului născut), precum şi dreptul de acces la funcţiile publice fără a ţine cont de naştere, dreptul de a alege şi a fi ales la alegerile locale şi parlamentare. Primele alegeri cu drept general de vot au fost organizate în Franţa revoluţionară. Primele alegeri parlamentare cu drept general vot, incluzând dreptul femeilor de a alege şi a fi alese, au fost organizate în anul 1907 în Marele Principat al Finlandei.

44. Rivalitatea dintre state, naţiuni şi confesiuni a fost un element definitoriu pentru „Evul Mediu“, dar s-a manifestat printr-o forţă distructivă mult mai mare pe parcursul marilor războaie din secolul 16. Războiul de treizeci de ani din Germania din secolul 17, războaiele dintre Franţa, Ţările de Jos şi Anglia, războaiele Suediei şi Poloniei împotriva Rusiei, precum şi între cele două state, războaiele Austro-Ungariei cu Turcia, războaiele Spaniei în Italia, conflictele permanente dintre Danemarca şi Suedia, Rusia şi Turcia, Franţa şi Marea Britanie etc. au marcat istoria europeană timp de mai multe


14

secole. Începând cu secolul al 18-lea au avut loc conflicte şi pentru dobândirea poziţiei dominante asupra coloniilor din Indiile de Est, America şi din alte zone ale lumii.

45. Încă din anul 1648, cu ocazia Păcii din Westfalia, au apărut norme pentru efectuarea negocierilor interstatale; acesta a fost punctul de plecare pentru diplomaţia modernă. Negocierile desfăşurate pe parcursul Congresului de la Viena din perioada 1814-1815 ulterior războaielor, precum şi dominaţiei francezo-napoleoniene, au reprezentat următoarea etapă importantă în sistemul politic european şi, în ciuda anumitor mişcări revoluţionare eşuate şi a mai multor războaie de scurtă durată, au garantat o perioadă îndelungată de pace, precum şi de dezvoltare economică, socială şi culturală. Aspectele caracteristice pentru această perioadă sunt importanţa instruirii primare, eliminarea în mare parte a analfabetismului, crearea unor instituţii culturale şi a muzeelor publice, importanţa deosebită a muzicii, extinderea reţelei de căi ferate, valorificarea forţei aburului în industrie şi transporturi, inclusiv peste ocean şi în zona siberiană a Asiei, precum şi, în cele din urmă, dezvoltarea industriei electrochimice.

46. Paris, Londra, Berlin, Sankt Petersburg, Viena şi toate celelalte capitale au atras pe parcursul revoluţiei industriale valuri importante de emigranţi şi s-au dezvoltat prin construcţia de mari bulevarde, tramvaie, sisteme de încălzire şi parcuri. S-a renunţat la zidurile care înconjurau oraşele. Zonele urbane şi rurale se confruntau cu probleme sociale deosebite. Ulterior, au fost iniţiate eforturi pentru a implementa un sistem de asigurări sociale. Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului 19 s-a manifestat presiunea tot mai intensă a muncitorilor prin crearea de asociaţii sindicale. Şi antreprenorii erau interesaţi de eficientizarea şi modernizarea producţiei prin lucrători mai bine instruiţi şi mai sănătoşi, ceea ce însemna intensificarea procesului de producţie şi renunţarea la formele extensive.

47. Evoluţia economică din Europa a beneficiat, printre altele, de avantajele oferite de coloniile controlate în Africa şi Asia. Exista o rivalitate puternică în special între Franţa şi Marea Britanie şi între Marea Britanie şi Rusia, precum şi Germania şi Austro-Ungaria. Primul Război Mondial dintre 1914-1918 a reprezentat în primul rând un conflict cu efecte distructive în spaţiul european, fiind înregistrate cele mai multe pierderi de vieţi omeneşti de după perioada lui Napoleon.

48. Principiul naţiunilor s-a impus începând cu secolul 19. Secolul se dezvoltase pe de-o parte sub semnul internaţionalismului, al cosmopolitismului, fiind marcat pe de altă parte de mentalitatea naţională. În această perioadă s-au conturat mai multe limbi şi literaturi noi, existente până atunci doar ca dialect. Secolul 19 a reprezentat o perioadă de emancipare liberală şi naţională, ambele curente profitând de presa modernă, de apariţia partidelor politice şi de manifestarea iniţiativelor cetăţeneşti sub formă de asociaţii şi uniuni.

49. Modelul şi elementul de referinţă al perioadei moderne în Europa a fost reprezentat de Marea Britanie. Regatul Unit s-a distanţat semnificativ de celelalte mari puteri, transformându-se într-o societate modernă industrializată. Sistemul parlamentar marcat de o tradiţie bogată şi-a dovedit în repetate rânduri puterea sa instituţională; a fost posibilă soluţionarea paşnică a marilor conflicte, cu negocierea unei extinderi evolutive a drepturilor cetăţeneşti şi ale omului. Londra se transformase în centrul financiar mondial, flota britanică era considerată invincibilă, administraţia colonială cu rol de model, iar stilul de viaţă al „gentry“ superior. Un simbol al acestei perioade înfloritoare din Marea Britanie în secolul 19 a fost regina Victoria (1837-1901).

50. Aproape pe întreaga durată a secolului 19 a fost discutată ideea unei păci generale şi durabile. Organizaţiile precum Crucea Roşie şi intelectualii, între care se număra şi


15

renumitul scriitor francez Victor Hugo, au avut o importanţă remarcabilă în acest proces. S-au dezvoltat organizaţiile cu rol de consolidare şi răspândirea a ideii de pace. În anul 1899, la iniţiativa tânărului ţar rus Nicolae al II-lea şi cu ajutorul unei donaţii oferite de milionarul american Andrew Carnegie, s-a creat o Curte Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga, această instituţie fiind confirmată formal în 1907. În 1920 a fost creată Liga Naţiunilor, precursoarea Organizaţiei Naţiunilor Unite de azi, cu o prezenţă europeană mai puternică în comparaţie cu ONU.

Europa războaielor mondiale51. Anul 1917 a reprezentat pentru Europa o cezură. Ca urmare a puciului bolşevic din

Rusia s-au pus bazele unei dictaturi în est, reprezentând totodată o alternativă de organizare socială. Utopia egalităţii sociale a atras numeroşi adepţi în multe state. A fost declanşat conflictul Est-Vest. În esenţă, este vorba despre o confruntare între dictatura comunistă şi democraţia liberală. În Rusia, în anii care au urmat preluării puterii, trupele comuniste pun capăt eforturilor de independenţă ale popoarelor non-ruse. Promisiunea progresului şi dreptăţii este asociată începând cu anii 1920 intereselor de mare putere ale Uniunii Sovietice, aspect considerat un pericol de toate celelalte state. Comunismul nu se impune pe cale paşnică şi democratică în niciun stat european. Epoca ideologiilor totalitare încetează abia la dispariţia URSS-ului în anul 1991.

52. Prin armistiţiul din 11 noiembrie 1918 încetează cel mai sângeros război de până atunci din istoria omenirii. Acest conflict s-a soldat cu peste zece milioane de morţi. Eforturile uriaşe depuse pentru a susţine războiul au afectat într-o măsură considerabilă toate naţiunile implicate. Ca o consecinţă directă a războiului dispar trei dinastii: dinastia de Habsburg, Hohenzollern, precum şi Romanov. Harta Europei se modifică radical. În acelaşi timp se poate constata rapid că Primul Război Mondial a condus la o slăbire a marilor puteri europene. În special în colonii s-au intensificat eforturile de independenţă ale populaţiilor locale.

53. Tratatul de pace de la Versailles din 28 iunie 1919 şi celelalte tratate semnate lângă Paris sunt influenţate semnificativ de Woodrow Wilson, preşedintele Statelor Unite ale Americii. Dreptul naţional la autodeterminare se transformă în principiul fundamental al noii ordini europene. Din rămăşiţele celor trei imperii dispărute se formează state naţionale, de regulă sub forma unor democraţii parlamentare. O parte a tratatului de pace de la Versailles este Statutul Ligii Naţiunilor. Liga Naţiunilor este alcătuită din „naţiunile civilizate”, aşa cum se menţiona în perioada respectivă. Rolul acestei structuri era în principal acela de a evita războaiele viitoare. Nici Germania şi nici Rusia bolşevică nu se numără printre membrii fondatori ai Ligii Naţiunilor. Acestea au aderat însă ulterior la această structură, în timp ce Statele Unite ale Americii nu au făcut parte din Liga Naţiunilor până la desfiinţarea formală a acesteia la finalul anului 1946. Principiul Ligii Naţiunilor de a crea un sistem de siguranţă colectivă nu şi-a atins scopurile.

54. Diversitatea etnică a noilor state create în Europa Centrală şi de Est este în continuare o problemă, deoarece visul unui stat naţional omogen din punct de vedere etnic încă este răspândit printre elitele conducătoare şi de multe ori şi în cadrul populaţiilor majoritare. Tratatul privind minorităţile din 28 iunie 1919 reprezintă o reacţie directă la structura multietnică a Poloniei. Minorităţile naţionale beneficiază de o protecţie specială garantată de statele internaţionale semnatare. În contradicţie directă cu acest principiu se află Tratatul de la Lausanne din 24 iulie 1923, încheiat prin eforturile depuse de Liga


16

Naţiunilor. Scopul acestui document este acela de evitare a conflictelor viitoare prin crearea unei populaţii omogene din punct de vedere etnic. Pentru soluţionarea problemelor în domeniul minorităţilor între Grecia şi Turcia sunt realizate evacuări şi strămutări în masă. Cel puţin 1,5 milioane de persoane sunt nevoite să îşi părăsească zonele în care s-au născut.

55. Victoria fascismului asupra democraţiei în Italia este un semnal de alarmă pentru perioada postbelică. Totalitarismul introdus de Benito Mussolini reprezintă un exemplu atractiv pentru extremiştii din alte state. În timp ce situaţia politică şi economică din statele din Europa de Vest şi Centrală se stabilizează la mijlocul anilor 1920, numeroase democraţii parlamentare din estul continentului eşuează în această perioadă. Ajung la putere regimurile autoritare dintre Marea Baltică, Marea Neagră şi Mediterana. Învinşii Primului Război Mondial – „have-nots“ – promovează o politică de revizuire a prevederilor Tratatului de la Versailles. În acelaşi timp, forţele care s-au impus în acest conflict încearcă să stabilizeze ordinea europeană.

56. Ca reacţie directă la Primul Război Mondial sunt iniţiate eforturi organizatorice pentru a obţine o modificare fundamentală a sistemului internaţional. Pactul Briand-Kellog din 1928 reprezintă o încercare la nivel statal de a evita războaiele. Pe parcursul unui an, acest pact este ratificat de 54 de state. Dincolo de prăpăstiile create de război, forţele sociale depun eforturi pentru a apela la sentimentul de responsabilitate şi solidaritate la nivelul întregii Europe, de exemplu prin intermediul mişcării pan-europene. Aceste fenomene elitiste nu produc efecte la nivelul maselor.

57. Criza economică mondială, care a pornit în toamna anului 1929 din Statele Unite ale Americii, influenţează semnificativ situaţia economică, politică şi socială din Europa. Capitalismul pare să fi eşuat definitiv, iar piaţa, ca factor de ordine, este discreditată. Şomajul în masă, decadenţa socială şi foametea revin la ordinea zilei în Europa. În această situaţie aparent fără ieşire, ofertele radicale – de stânga şi de dreapta – atrag numeroşi adepţi. Pe plan extins, în cadrul societăţilor europene, se consideră că statul democratic nu este durabil şi nu oferă posibilitatea de soluţionare a problemelor.

58. Un aspect care defineşte viitorul continentului este triumful naţional-socialiştilor conduşi de Adolf Hitler în Germania. Ajungerea acestora la putere la 30 ianuarie 1933 reprezintă o cezură importantă în istoria Europei. Transformarea NSDAP dintr-un partid mic lipsit de importanţă în cea mai mare facţiune din parlamentul german se explică prin numeroase elemente specifice istoriei germane, printre factorii importanţi fiind de menţionat înfrângerea traumatizantă după Primul Război Mondial, efectele deosebite ale crizei economice mondiale, precum şi eşuarea eforturilor depuse de partidele democrate. Imediat după preluarea funcţiei de cancelar al Germaniei, Hitler începe să elimine statul democrat. Drumul către dictatura „statului Führer-ului“, în care prezintă importanţă numai voinţa lui Adolf Hitler, este parcurs foarte rapid. Consolidarea internă a „Celui de-al Treilea Reich“ s-a încheiat deja în vara anului 1934. De la început este exprimată ura radicală împotriva evreilor a naţional-socialiştilor, exprimată juridic prin legile de la Nürnberg cu privire la rase, adoptate în 1935.

59. Un puci militar declanşat în iulie 1936 de protectoratul spaniol al Marocului, reprezintă punctul de plecare pentru războiul civil de trei ani din Spania, condus de ambele părţi cu o brutalitate deosebită. Peninsula Iberică se transformă în locul de manifestare a dictaturilor totalitare, în timp ce marile puteri democrate – Franţa şi Marea Britanie – îşi declară neutralitatea. Victoria lui Francisco Franco în primăvara anului 1939, care nu ar fi fost posibilă fără ajutor din partea Germaniei şi a Italiei, marchează viitorul Spaniei


17

ca dictatură de dreapta, sistem eliminat abia în cea de-a doua jumătate a anilor 1970 după moartea lui Franco.

60. În umbra politicii mondiale, Hitler a reuşit înarmarea Germaniei. Hitler forţează tot mai multe crize internaţionale; puterile vestice – în special Marea Britanie – mizează pe o politică de „appeasement” pentru a implica Germania naţional-socialistă într-o ordine europeană a păcii. Punctul culminant al politicii de „appeasement” a fost atins la conferinţa de la München la finalul lunii septembrie 1938, când britanicii şi francezii, refuzând să se angajeze într-un război, au jertfit un aliat democratic în faţa dorinţei de expansiune a lui Hitler. Divizarea Cehoslovaciei de-a lungul zonelor etnice reprezintă un triumf al instrumentalizării problemei minorităţilor de către Adolf Hitler, care a considerat acordul de la München o grea înfrângere, deoarece nu a reuşit să îşi atingă scopul său principal – un război de amploare.

61. Adolf Hitler a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial numai după ce a încheiat cu Iosif Stalin - dictatorul sovietic şi duşmanul ideologic de moarte – pactul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică din 23 august 1939. Cele două dictaturi totalitare au convenit în mod suplimentar, prin intermediul unui protocol secret, împărţirea sferelor de influenţă în Europa Centrală şi de Est. Cea de-a patra divizare a Poloniei şi expansiunea URSS către vest reprezintă clauze importante ale protocolului adiţional.

62. La 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către armata germană, începe cel de-al Doilea Război Mondial. După două zile, Marea Britanie şi Franţa declară război Germaniei. Armata poloneză este înfrântă în patru săptămâni. Pe lângă actele de război, au loc infracţiuni masive împotriva populaţiei civile poloneze. Campania militară germană demonstrează deja specificul unui război de distrugere. La 17 septembrie 1939, Armata Roşie atacă estul Poloniei, conform pactului încheiat. La începutul lunii octombrie 1939, rezistenţa poloneză este înfrântă definitiv; ţara este ocupată de două dictaturi totalitare.

63. În timp ce în vest, până în primăvara anului 1940 se desfăşoară un „război ciudat“ („drôle de guerre“), Uniunea Sovietică acţionează agresiv împotriva statelor vecine. În „Războiul de iarnă“ din 1939/40, finlandezii reuşesc să reziste cu abilitate, suferind însă pierderi foarte grele; în acelaşi timp, trebuie să cedeze teritorii însemnate către URSS. În vara anului 1940, cele trei state baltice sunt ocupate de Armata Roşie şi sunt anexate la URSS ca republici sovietice.

64. După victoria armatei germane asupra Franţei, în mai şi iunie 1940, Adolf Hitler se află la apogeul puterii. Numai Marea Britanie, sub conducerea noului premier Winston Churchill, continuă lupta împotriva dictaturii naţional-socialiste.

65. Încă din vara anului 1940 sunt formulate primele planuri de iniţiere a unui război rasial şi de distrugere împotriva Uniunii Sovietice, care începe la data de 22 iunie 1941. Acest război ideologic este purtat de ambele părţi cu o brutalitate şi o cruzime deosebită. Politica germană de ocupare a Rusiei este caracterizată de încălcarea drepturilor omului. În spatele frontului german, încă de la începutul campaniei, au loc masacre asupra populaţiei civile; în special evreii sunt victimele asasinărilor sistematice.

66. La scurt timp după invazia germană în Uniunea Sovietică, Marea Britanie încheie un acord de asistenţă şi sprijin cu URSS; abia atacul japonez de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 şi declaraţia de război a Germaniei din 11 decembrie 1941 au atras SUA în război.

67. Ocupaţia germană a unei mari părţi din Europa reprezintă o experienţă traumatizantă pentru mulţi oameni. Pe toate teritoriile ocupate, s-au organizat grupuri de rezistenţă


18

împotriva trupelor germane, fiind întâlnit însă şi fenomenul de colaborare în toate statele ocupate.

68. Genocidul asupra evreilor din Europa reprezintă un obiectiv fundamental al politicii naţional-socialiste. Lipsirea de drepturi, urmărirea şi uciderea evreilor s-au realizat în mai multe etape. La finalul acestui proces abominabil se aflau lagărele de concentrare şi exterminare. Naţional-socialiştii au omorât în total aproximativ şase milioane de evrei.

Europa după cel de-al Doilea Război Mondial69. Cel târziu după momentul de turnură evident al războiului, reprezentat de bătălia de la

Stalingrad din iarna 1942/43, statele beligerante, precum şi guvernele în exil au iniţiat planuri pentru perioada ulterioară victoriei aliaţilor. Londra s-a transformat în perioada respectivă într-un centru transnaţional în care au fost formulate idei pentru organizarea viitorului Europei. Toţi cei implicaţi cunoşteau foarte bine consecinţele Primului Război Mondial. Ocuparea completă a inamicului înfrânt şi distrugerea presupusului militarism germano-prusac constituiau două obiective fundamentale ale politicii aliaţilor. În scurt timp s-a constatat însă imposibilitatea unui acord între obiectivele principalilor aliaţi: în timp ce Uniunea Sovietică nu era dispusă să renunţe la teritoriile ocupate între anii 1939 şi 1941, aliaţii vestici subliniau dreptul la autodeterminare naţională al popoarelor vizate. Au existat controverse importante cu privire la viitorul Poloniei, iar Stalin a reuşit în mare parte să îşi impună punctul de vedere. Graniţele Poloniei au fost translatate către vest – conform deciziei adoptate de SUA, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică la conferinţa de la Yalta susţinută în februarie 1945. Au fost incluse foste teritorii germane, în timp ce Uniunea Sovietică a anexat Polonia de est.

70. În acelaşi timp, cele „trei mari puteri“ au stabilit la Yalta crearea Naţiunilor Unite: membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate dispun de un drept absolut de veto. Astfel se asigură imposibilitatea organizaţiei mondiale de a se impune, prin decizii adoptate de majoritatea membrilor, împotriva voinţei marilor puteri. Până la finalul conflictului dintre Est şi Vest, ONU au reprezentat o scenă pentru confruntările ideologice între cele două blocuri.

71. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 reprezintă un important punct de plecare în lupta împotriva represiunii şi rasismului. Aceste dispoziţii reprezintă de asemenea baza pentru dezvoltarea noii Europe.

72. Eforturile principale în lupta împotriva Germaniei naţional-socialiste sunt depuse de Armata Roşie. Încă din timpul ultimelor luni de război se constată că Stalin îşi foloseşte trupele pentru a impune la conducere comunişti supuşi în statele din Centrul şi Estul Europei. Obiectivul său este crearea unei reţele vestice de state satelit. Din această perspectivă, victoria asupra Germaniei naţional-socialiste, finalizată formal cu capitularea necondiţionată din 8, respectiv 9 mai 1945 a armatei germane prezintă o conotaţie dublă: în timp ce în Vest, unde se află trupele aliaţilor vestici, se poate vorbi fără îndoială despre o zi a eliberării, situaţia din Europa Centrală şi de Est diferă în principiu: şi în aceste zone, victoria asupra Germaniei este considerată o eliberare, dublată însă de teama unei noi dictaturi.

73. La finalul confruntărilor armate care s-au soldat numai în Europa cu peste 50 de milioane de morţi, pe continentul european s-a declanşat un proces de migrare în masă. Cu 12 până la 14 milioane de refugiaţi şi deportaţi – în special din teritoriile din estul Germaniei, această ţară are cea mai mare contribuţie la acest fenomen. Cu ocazia


19

Conferinţei de la Potsdam din iulie şi august 1945, principalele state învingătoare nu ajung la un acord doar cu privire la strămutarea populaţiilor, ci şi asupra viitorului Germaniei, care urmează să fie împărţită în patru zone de ocupaţie. Chiar din timpul conferinţei se constată totuşi că opiniile contradictorii ale statelor vestice învingătoare şi ale URSS pot fi soluţionate frecvent numai prin compromisuri formale.

74. În societăţile din statele vestice, imediat după finalul războiului se constată o orientare către stânga. Un semnal vizibil al acestei evoluţii este faptul că premierul Winston Churchill, victorios în urma războiului, nu a fost reales în iulie 1945; el a fost înlocuit chiar la Conferinţa de la Potsdam de succesorul său Clement Attlee, reprezentant al partidului laburist. În ciuda transformărilor în mediul politic, puterile coloniale doresc să intensifice controlul asupra teritoriilor din Africa şi Asia, afectat în numeroase situaţii ca urmare a războiului. În scurt timp au loc conflicte armate, de exemplu în Indonezia, colonie olandeză, sau în Indochina, controlată de Franţa, o parte dintre aceste confruntări continuând în următoarele două decenii.

75. Fosta capitală a Reichului, Berlin, şi capitala Austriei, Viena, sunt împărţite în patru zone. Aceste metropole simbolizează începutul procesului de divizare a continentului. Berlin rămâne unul dintre punctele fierbinţi ale confruntărilor dintre superputeri. În acelaşi timp, Războiul Rece nu se intensifică în centrul Europei, ci către periferie. Politica externă americană în mandatul preşedintelui Harry S. Truman, după rezervele iniţiale, se orientează către o confruntare decisă cu Uniunea Sovietică. Restrângerea puterii sovietice, bazată în ultimă instanţă pe ameninţarea nucleară, reprezintă o constantă a politicii externe americane până la finalul conflictului Est-Vest.

76. În timp ce Uniunea Sovietică, în zona sa de influenţă, instalează la putere guverne staliniste, forţele vestice susţin democratizarea Germaniei de Vest. Linia de demarcaţie a zonelor de influenţă trece chiar prin Germania şi divizează continentul. Discursul lui Churchill despre „Cortina de Fier“ (5 martie 1946) caracterizează noua situaţie. După numai şase luni, în timpul unui alt discurs memorabil (19 septembrie 1946), Churchill pledează pentru înfiinţarea Statelor Unite ale Europei. Aceste viziuni nu generează totuşi pentru început rezultate concrete.

77. În acelaşi timp, în această perioadă sunt înfiinţate numeroase instituţii angajate pentru promovarea ideii europene. Aceste demersuri sunt susţinute de politicieni creştin-democraţi de origine burgheză, de exemplu Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Jean Monnet, Robert Schuman şi Paul-Henri Spaak.

78. O importanţă sporită pentru viitorul imediat revine planului american de reconstrucţie a Europei, „European Recovery Program“, care deschide statelor europene posibilitatea unei redresări economice de la mijlocul anului 1947. În acelaşi timp, ca o condiţie sine qua non impusă de Washington, statele beneficiare sunt constrânse să coopereze. În scurt timp apar organizaţii supranaţionale care coordonează măsurile de reconstrucţie. Democraţia şi economia de piaţă reprezintă elementele caracteristice pentru această perioadă în vestul Europei.

79. Situaţia din estul Europei este complet diferită: prin coordonarea realizată de către URSS, statele dintre Marea Baltică şi Marea Neagră sunt supuse unei stalinizări forţate. Rezistenţa este eliminată cu brutalitate; populaţia este terorizată de poliţia secretă şi samavolnicie. Deportarea în lagărele sovietice (Gulag) reprezintă o experienţă comună prin care trec oponenţii din Europa Centrală şi de Est, care nu sunt de acord cu direcţia impusă. În paralel, procesul de reconstrucţie din statele din blocul estic continuă; cele mai mari distrugeri provocate de război sunt eliminate treptat.


20

80. Presiunea externă exercitată de sovietici apropie naţiunile vestice. Prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948 se asociază cinci puteri democrate din vestul Europei pentru a se apăra împotriva unei agresiuni posibile pornite din est. La propunerea britanică, şi Statele Unite ale Americii şi Canada sunt rugate să adere la această structură de apărare. La 4 aprilie 1949 se semnează la Washington Tratatul Atlanticului de Nord. O serie de state europene îşi păstrează neutralitatea. NATO reprezintă până în prezent coloana vertebrală a securităţii europene.

81. Cu trei luni înainte, statele din cadrul Uniunii Occidentale înfiinţau Consiliul Europei (28 ianuarie 1949), cu rolul de a promova cooperarea statelor membre în domeniul progresului economic şi social. Încă din august 1950, Consiliul Europei primeşte ca membru asociat Republica Federală Germania, înfiinţată în mai 1949. La 18 aprilie 1951 este creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Aceasta constituie nucleul concilierii europene şi reduce rivalităţile tradiţionale între Franţa şi Germania în domeniul industriei grele. În Europa de Vest, după declanşarea Războiului din Coreea din iunie 1950, se înregistrează o creştere economică deosebită care, cu caracteristici specifice, se menţine până în anul 1973. Acest boom nu contribuie doar la stabilizarea societăţilor din vestul Europei, ci oferă multor europeni pentru prima dată facilităţi necesare pentru traiul cotidian. Consumul în masă devine simbolul societăţilor industriale vestice.

82. În acelaşi timp, această fază de dezvoltare permite extinderea asistenţei sociale acordate de stat. Statul social activ devine, pe parcursul deceniilor, o componentă a identităţii europene. Acesta reprezintă o realizare cu specific european şi este de sorginte scandinavă. Creşterea explozivă a ratei natalităţii după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial generează noi provocări pentru infrastructura statală. Extinderea necesară a sistemului de sănătate, precum şi a instituţiilor educaţionale, generează transformări în societăţile din vestul Europei. Cultura tinerilor devine un fenomen social; americanizarea societăţilor vest-europene se realizează în primul rând prin cultura tinerilor.

83. Diversitatea eterogenă din Europa de Vest se află într-un contrast evident cu evoluţiile din spatele „Cortinei de Fier“. Până la moartea lui Stalin din 5 martie 1953 se menţine presiunea dictatorială de uniformizare cu o intensitate constantă. Pe parcursul luptelor interne pentru preluarea poziţiei de succesor al dictatorului se reduce presiunea exercitată de organele de stat. La 17 iunie 1953, înfrângerea sângeroasă a revoltei populare din RDG, a demonstrat că dominaţia comunistă asupra Blocului Estic se bazează în cele din urmă pe baionetele Armatei Roşii. Destalinizarea, promovată de noul lider de la Kremlin, Nikita S. Hruşciov, începând cu luna februarie 1956, a avut un impact asupra tuturor teritoriilor aflate sub control sovietic. În timp ce criza din Polonia se încheie printr-o soluţie politică, revolta populară din Ungaria din noiembrie 1956 este oprită cu brutalitate de Armata Roşie; mii de cetăţeni maghiari îşi pierd viaţa, iar sute de mii îşi părăsesc ţara.

84. Economiile planificate din Europa Centrală şi de Est înregistrează în anii 1950 rate respectabile de creştere. Treptat se îmbunătăţeşte aprovizionarea populaţiei. În acelaşi timp, economiile naţionale rămân tot mai mult în urmă în raport cu concurenţa din Europa de Vest. Într-un singur domeniu, tehnologia din Blocul Estic – în principal însă în URSS – face faţă concurenţei şi deţine poziţia de lider la anumite capitole: tehnologia militară. Şocul Sputnik din 4 octombrie 1957 scade încrederea puterilor vestice în propriile forţe şi pare să confere o justificare imaginii triumfătoare a liderilor sovietici.


21

85. După eşecul suferit de Marea Britanie şi Franţa în criza Suezului din toamna anului 1956 s-a intensificat tendinţa de decolonizare. În cadrul coloniilor, mişcările naţionale de eliberare au apelat la arme pentru a pune capăt stăpânirii exercitate de „albi“. După dobândirea independenţei, multe dintre noile state s-au orientat către Uniunea Sovietică şi au preferat calea modernizării comuniste. Importanţa forţelor europene la nivelul politicii mondiale se află în scădere permanentă.

86. O reacţie la această pierdere de influenţă este reprezentată de crearea Comunităţii Economice Europene, celebrată la 25 martie 1957 la Roma. Din punct de vedere organizatoric şi juridic, CEE reprezintă organizaţia care a precedat Uniunea Europeană actuală. Ideea aflată la baza CEE: este necesară crearea unor raporturi de dependenţă atât de intense între statele membre, încât să fie imposibil din punct de vedere structural un conflict armat între acestea. Într-adevăr s-a înregistrat o transformare a caracterului politicii practicate între statele membre: în ciuda tuturor sensibilităţilor naţionale care au persistat, războiul nu mai reprezintă o opţiune.

87. Un moment important în istoria Războiului Rece din Europa este reprezentat de ridicarea Zidului Berlinului la data de 13 august 1961. Zidul a devenit un simbol al divizării continentului.

88. După stabilizarea situaţiei europene, atenţia în Războiul Rece s-a concentrat asupra ţărilor din Lumea a Treia. Reconcilierea între Franţa şi Republica Federală Germania –promovată de Charles de Gaulle şi Konrad Adenauer – reprezintă o condiţie importantă pentru intensificarea procesului de integrare europeană. Pentru început, în procesul de integrare instituţională nu au fost incluse cele trei dictaturi vestice - Spania, Portugalia şi Grecia.

89. În ianuarie 1963, preşedintele francez se opune aderării Marii Britanii la CEE. Politica lui de Gaulles declanşează repetat în anii 1960 crize grave în cadrul CEE. În acelaşi timp, organizaţia reuşeşte să depăşească aceste crize. La 1 iulie 1967, cele trei Comunităţi Europene fuzionează pentru a forma Comunitatea Europeană (CE). Un an mai târziu intră în vigoare uniunea vamală a CE, care prevede eliminarea taxelor vamale interne pentru produsele comerciale şi industriale. Atractivitatea CE s-a intensificat şi a condus la creşterea interesului britanic faţă de aderare, proces realizat formal la 1 ianuarie 1973. Împreună cu Marea Britanie, tratatul de aderare a fost semnat de Danemarca, Irlanda şi Norvegia. În cadrul unui referendum din septembrie 1972, norvegienii se opun însă aderării.

90. Anul 1968 reprezintă o cezură în istoria postbelică europeană – atât în Vest, cât şi în Est. În societăţile din vestul continentului, în special tinerii se opun sistemului existent. Mişcările de protest care ajung în Franţa până la limita unei revolte au surse diferite: pe de-o parte este vorba despre conflictul dintre generaţii şi expresia luptei împotriva războiului american din Vietnam. În ansamblu, în acest context se constată revenirea în actualitate a ideologiei neo-marxiste.

91. Înfrângerea prin forţă a Primăverii de la Praga de către trupele Pactului de la Varşovia din august 1968 constituie un moment crucial pentru evoluţia ulterioară în cadrul Blocului Estic. În special în rândul intelectualilor se remarcă un proces marcat de deziluzii; comunismul de sorginte sovietică pare nereformabil şi cu o ideologie imposibil de modificat. Adoptarea doctrinei Brejnev consolidează aspiraţiile hegemonice ale URSS.

92. La finalul anilor 1960 începe o eră marcată de politicieni social-democraţi remarcabili. Willy Brandt în Republica Federală Germania, Bruno Kreisky în Austria şi Olof Palme


22

în Suedia iniţiază măsuri de liberalizare în politica internă şi o politică de relaxare a raporturilor cu Uniunea Sovietică. În special cancelarul german Brandt transmite semnale internaţionale prin „Noua politică răsăriteană“. Îngenuncherea simbolică din decembrie 1970 în faţa monumentului dedicat revoltei evreieşti din ghetoul Varşoviei se transformă într-un simbol al perioadei respective. Aceste eforturi în sensul politicii de relaxare, care ating punctul culminant odată cu semnarea Actului final al CSCE de la Helsinki din 1 august 1975, transformă continentul. Mulţi contemporani nu mai percep Uniunea Sovietică ca pe o ameninţare; pentru mulţi oameni de stat din Vest, dizidenţii care susţin respectarea libertăţii şi a drepturilor omului în Europa de Est sunt consideraţi mai degrabă factori perturbatori din perspectiva politicii de relaxare.

93. La nivel social, în anii 1970 se conturează un nou stil de viaţă, datorat şi creşterii bunăstării şi generalizării procesului de motorizare. Procesul de transformare valorică iniţiat cu un deceniu înainte s-a extins asupra unor părţi importante ale societăţilor vest-europene. Individualizarea şi realizarea personală se transformă în linii directoare importante. Creşterea libertăţii în domeniul sexual se transformă într-un simbol al vremurilor. Părul lung şi fustele scurte sunt realităţi cotidiene în metropolele europene. Aceste noi mode şi stiluri de viaţă sunt preluate şi dincolo de „Cortina de Fier“.

94. În acelaşi timp, aşa-numita criză a petrolului din 1973 pune capăt perioadei îndelungate de dezvoltare intensă din statele industrializate. Anii 1970 sunt caracterizaţi în Europa de Vest de o criză economică gravă (stagflaţie), generată de declinul industriilor tradiţionale. Mineritul şi industria grea se transformă în factori care generează pierderi structurale. Regiuni întregi – de exemplu nordul Angliei, Regiunea Ruhr sau Lorena –se transformă în zone defavorizate, cu o rată ridicată a şomajului. Alte regiuni profită de concentrarea atenţiei asupra sectorului terţiar şi a microelectronicii. Societatea modernă bazată pe servicii se dezvoltă cu o dinamică intensă.

95. În acelaşi timp, o serie de factori – între care rapoartele prezentate de Club of Rome –oferă punctul de plecare pentru regândirea aspectelor referitoare la creşterea economică şi la consecinţele ecologice ale exploatării abuzive a naturii. În numeroase state vest-europene apar iniţiative populare care se angajează pentru o lume mai curată şi mai bună. Anumite state se confruntă cu transformări sociale puternice. Partidele „verzi“ se formează de regulă din iniţiativele populare şi grupurile de bază de stânga.

96. Atât transformările structurale în cadrul economiilor naţionale ale statelor vest-europene, cât şi atenţia sporită acordată preocupărilor ecologice nu afectează sub nicio formă statele aflate sub influenţă sovietică. În anii 1970, statele din spatele „Cortinei de Fier“ pierd definitiv legătura tehnologică cu occidentul. În domeniul tehnologiei informatice, procesul de dezvoltare în statele vestice este accelerat intens.

97. La mijlocul anilor 1970, nu se întrevăd încă rezultatele acestui proces de dezvoltare. Din contră: în Italia şi în Republica Federală Germania, statul este expus unor provocări intense exercitate de terorişti radicali de stânga. Lupta împotriva terorismului cu metodele statului de drept reprezintă o provocare deosebită care afectează semnificativ sistemele politice.

98. La mijlocul anilor 1970, în sudul Europei se înregistrează procese de transformare democratică. In Grecia, în 1974 se prăbuşeşte Dictatura Coloneilor, iar în acelaşi an se pune capăt şi dictaturii portugheze. La fel ca în Spania în anul următor, dictaturile sunt înlocuite de democraţii parlamentare. „Revoluţia garoafelor“ din Portugalia în 1974 a reprezentat de asemenea şi sfârşitul războaielor din Africa; Portugalia este ultimul stat european care a acordat independenţă coloniilor sale Angola şi Mozambic. După moartea dictatorului Franco la 20 noiembrie 1975, trecerea paşnică de la dictatură la


23

democraţie în Spania reprezintă un fenomen observat cu interes, care produce efecte asupra evenimentelor din statele Blocului Estic la finalul anilor 1980.

99. Aceste procese de democratizare pregătesc în perspectivă aderarea la CE a celorlalte state din sudul Europei, demers realizat la 1 ianuarie 1986. Grecia a aderat la CE din 1 ianuarie 1981.

100. În 1979 au fost aleşi pentru prima dată membrii Parlamentului European, constituit în iulie 1979. Drepturile iniţial limitate ale Parlamentului au fost extinse treptat.

101. La nivelul politicii mondiale se înregistrează o răcire semnificativă a relaţiilor între Vest şi Est. Divergenţele generate de înarmarea NATO, decisă ca reacţie la staţionarea rachetelor sovietice SS-20 la 12 decembrie 1979, precum şi intrarea trupelor sovietice în Afganistan de Crăciun în anul 1979 generează noi tensiuni. În acest context, dificultăţile de aprovizionare în Polonia generează un val de greve. Sub conducerea lui Lech Walesa, prin intermediul sindicatului independent „Solidarnosc“, se contestă public, pentru prima dată în Blocul Estic, dreptul partidului comunist de a conduce. Mişcarea curajoasă de la Gdansk este susţinută pe plan spiritual de către pontiful polonez Ioan Paul al II-lea, în funcţie din 1978. Situaţia din Polonia se acutizează. Singura soluţie identificată de noua conducere de partid şi de stat este reprezentată de introducerea legii marţiale la 13 decembrie 1981.

102. Intensificarea voluntară a eforturilor în sensul unei confruntări ideologice susţinută de către preşedintele american Ronald Reagan este întâmpinată în URSS de multă neîncredere şi de o opoziţie intensă. În acelaşi timp, noua încredere americană confruntă şi NATO cu o probă de rezistenţă. Staţionarea armelor cu rază medie de acţiune ale NATO în 1983 generează un val de mobilizări sociale unic până la momentul respectiv.

103. În acelaşi timp se constată că URSS, în faza finală a erei Brejnev, trece printr-o perioadă de stagnare, situaţie menţinută şi pe parcursul celor doi succesori ai săi. Preluarea funcţiei de preşedinte de către Mihail Gorbaciov în martie 1985 deschide noi posibilităţi. Glasnost şi Perestroika devin noile obiective ale politicii sovietice. Transformările sociale au ecou în special în regiunile non-ruse ale Uniunii Sovietice. Şi în statele din Blocul Estic se modificări raporturile între partidele comuniste şi populaţiile respective. În ansamblu se remarcă un proces de eroziune a dorinţei de control din partea structurilor comuniste. Totodată nu se poate opri declinul economic în zona aflată sub influenţa sovietică. Economiile planificate fac faţă tot mai greu provocărilor complexe specifice unei activităţi economice moderne. Avaria de la centrala nucleară de la Cernobîl din 26 aprilie 1986 nu face doar numeroase victime omeneşti, ci reprezintă şi un semnal de alarmă pentru regresul tehnologiei sovietice.

104. În Vest, anii 1980 se află într-o contradicţie evidentă cu evoluţiile din Blocul Estic. În ciuda anumitor dificultăţi de adaptare, sectorul serviciilor şi microelectronica se transformă în garanţi pentru o nouă fază de dezvoltare. Începe marşul triumfal al computerului personal. La mijlocul anilor 1980, statele membre CE stabilesc continuarea procesului de dezvoltare a instituţiilor comune. În această perioadă se pun bazele viitoarei Uniuni Europene.

105. 1989 este un an de referinţă în istoria europeană. Căderea Zidului Berlinului la data de 9 noiembrie 1989 reprezintă un eveniment politic cu importanţă mondială şi un simbolpentru viitor. Cu excepţia României, dominaţia URSS, precum şi a partidelor comuniste se încheie fără violenţă. Acest proces – revoluţie paşnică sau „refolution“ – transformă continentul definitiv. Mişcările populare paşnice constrâng conducătorii comunişti să abdice, prin intermediul demonstraţiilor. Spre deosebire de anii 1950 şi 1960, URSS nu


24

intervine. Procesul de democratizare este realizat în majoritatea statelor din Blocul Estic prin intermediul negocierilor. Noile state revin la matca specifică istoriilor naţionale.

106. Situaţia diferă în cazul special RDG. La 3 octombrie 1990 are loc reunificarea cu Republica Federală Germania, promovată de cancelarul federal german Helmut Kohl cu susţinerea preşedintelui american George H. W. Bush. Atracţia cauzei naţionale se reflectă şi asupra Uniunii Sovietice, care începe să se dezintegreze. Fostele state naţionale, precum Estonia, Letonia şi Lituania reapar şi îşi continuă istoria îndelungată. La 25 decembrie 1991, steagul roşu sovietic este ridicat pentru ultima dată deasupra Kremlinului. Rusia, cu un teritoriu redus semnificativ, devine succesoarea Uniunii Sovietice. Între 1990 şi 1993, opt state din Europa Centrală şi de Est devin membre ale Consiliului Europei.

107. Renaşterea statului naţional generează confuzii în anumite părţi ale opiniei publice vest-europene. Se pune în discuţie perspectiva dezvoltării Uniunii Europene, înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht din februarie 1992. În scurt timp se constată că un stat federal european nu este fezabil din punct de vedere politic, ţinând cont de transformarea condiţiilor. În acelaşi timp, Tratatul de la Maastricht şi, în special, Tratatul de la Amsterdam, prin introducerea, respectiv extinderea procedurii de codecizie pentru Parlamentul European în cadrul procesului legislativ european, reprezintă o etapă către parlamentarizarea Uniunii Europene.

108. În acelaşi timp, după încetarea Războiului Rece, sunt declanşate noi conflicte, având ca punct de pornire minorităţile naţionale. Faptul că această situaţie nu reprezintă doar o problemă în Europa Centrală şi de Est este demonstrat de conflictele de durată, de exemplu din Irlanda de Nord, Ţara Bascilor în Spania sau din Corsica. Fosta Cehoslovacie s-a divizat pe cale paşnică în două state la 1 ianuarie 1993; cele două state formate în acest mod alcătuiesc o uniune vamală. Pe de altă parte, divizarea Iugoslaviei nu declanşează doar război pe continentul european, ci provoacă suferinţe pentru sute de mii de oameni. Pe parcursul războaielor, Europa instituţională are un rol blamabil. Blocadele organizatorice şi incapacitatea militară contribuie la prelungirea conflictelor armate. Preluarea rolului principal de către Statele Unite ale Americii poate pune capăt primei faze a luptelor (Acordul de la Dayton din 14 decembrie 1995). Şi în prezent sunt staţionate trupe europene pe teritoriul fostei Iugoslavii pentru a controla încetarea focului.

109. Procesul de extindere a UE s-a accelerat. La 1 ianuarie 1995 au aderat Finlanda, Austria şi Suedia. În decembrie 1997 au continuat pregătirile pentru extinderea UE către est, aceasta fiind consacrată juridic. În acelaşi timp sunt efectuate schimbări semnificative: cel de-al doilea acord Schengen din 26 martie 1995 a decis eliminarea controlului persoanelor la frontierele interne ale UE. Adoptarea monedei unice europene ca instrument de plată în anumite state membre ale UE la 1 ianuarie 2002 intensifică legăturile strânse între economiile naţionale. În acelaşi timp se poate constata că în numeroase state care au preluat moneda euro – în special în Republica Federală Germania – respectul faţă de moneda naţională este înrădăcinat în continuare foarte profund.

110. Atacurile de la 11 septembrie 2001 din SUA reprezintă începutul unui nou capitol în politica mondială. Ameninţarea teroristă exercitată de militanţii islamişti se extinde şi în Europa. Atacurile de la Madrid (11 martie 2004) şi Londra (7 iulie 2005) demonstrează că şi Europa se află în atenţia organizaţiilor teroriste islamice. Războiul împotriva Irakului declanşat de preşedintele american George W. Bush dezbină continentul. În timp ce Franţa şi Republica Federală Germania refuză de exemplu o participare activă,


25

Marea Britanie şi Spania, precum şi statele din Europa Centrală şi de Est detaşează contingente.

111. La 1 mai 2004 are loc cel mai mare val de aderare din istoria UE. Cu zece noi membri –Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Republica Cehă, Ungaria şi Cipru – numărul membrilor UE se ridică la 25. Divizarea continentului este eliminată definitiv. Statele aderente fac parte din categoria ţărilor beneficiare nete şi profită din multe puncte de vedere de pe urma aderării la UE.

112. La 1 ianuarie 2007 au aderat şi Bulgaria şi România. În „vechile” state membre UE au fost formulate numeroase obiecţii cu privire la marea extindere către est. Criticii se tem pe de-o parte de o renaţionalizare a politicii europene, iar pe de altă parte de reducerea importanţei integrării. În acelaşi timp, perspectiva de aderare contribuie la stabilizarea proceselor dificile de transformare din statele respective, care implică dificultăţi.

Întrebări cu privire la viitorul european113. Viitorul Uniunii Europene este deschis. Perspectivele nu sunt clare şi nu există un

consens cu privire la graniţele UE. Ultima parte a expoziţiei ar trebui doar să formuleze întrebări pentru ca vizitatorii să conştientizeze faptul că situaţia este neclară. În acelaşi timp, această abordare permite şi reacţii rapide la noile evoluţii.

114. Întrebări posibile adresate vizitatorilor:

Este posibilă o aprofundare suplimentară a UE? Care este reacţia care se impune la respingerea Constituţiei europene prin referendum? Tratatul de la Lisabona reprezintă un compromis viabil?

Când se va finaliza procesul de extindere a UE? Turcia poate deveni membru cu drepturi depline al UE?

Cum poate fi depăşit deficitul de democraţie al UE?

Care este motivul pentru care UE nu generează un entuziasm real în rândul populaţiei din statele membre?

Cum poate UE să depăşească problemele structurale în sectorul militar, precum şi în politica externă în general?

Cum poate reacţiona UE la schimbările demografice din toate statele membre? Intensificarea procesului de imigrare reprezintă o soluţie confirmată?

Este necesară armonizarea diferitelor tradiţii pentru structurarea modelului social european?

Care este viitorul UE: se va transforma într-o federaţie, într-o confederaţie sau un stat federal?


26

Perspective115. Comisia de experţi remite Preşedintelui Parlamentului European aceste baze

conceptuale cu privire la Casa Istoriei Europene.

116. După discuţia cu forurile competente şi luarea deciziilor politice de principiu necesare se va apela în mod obligatoriu la o echipă de organizare calificată. Acesta are ca scop implementarea principiilor instituţionale şi de conţinut care vor fi adoptate. Comisia de experţi recomandă constituirea structurilor de supraveghere şi asistenţă ştiinţifică pentru Casa Istoriei Europene, prin intermediul unor decizii politice de principiu.


27

Membrii comisiei de experţi

Włodzimierz Borodziej (PL), profesor de istorie modernă, Universitatea din Varşovia

Giorgio Cracco (IT), profesor de istorie ecleziastică, Universitatea din TorinoMichel Dumoulin (BE), profesor de istorie, Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve

Hans Walter Hütter (DE), profesor, preşedintele fundaţiei Casei Istoriei Republicii Federale Germania din Bonn

Marie-Hélène Joly (FR), curator general, directoare-adjunctă a departamentului Memorie, patrimoniu, arhive din cadrul Ministerului Apărării

Matti Klinge (FI), profesor emerit de istorie nordică, Universitatea din HelsinkiRonald de Leeuw (NL), profesor, directorul pensionat al Muzeului Rijks din Amsterdam

António Reis (PT), profesor de istorie, Universitatea Nouă din LisabonaMária Schmidt (HU), directoare, Muzeul Casa Terorii din Budapesta


baze conceptuale pentru o casă a istoriei europene · istoriei europene este reprezentat de...

Documents