teoria istoriei - instrumentele filosofiei istoriei

8/17/2019 Teoria Istoriei - instrumentele Filosofiei Istoriei

1/67

FACULTATEA DE ISTORIE-FILOSOFIE

DEPARTAMENTUL ISTORIE

Învǎţǎmânt la Distanţǎ

DORU RADOSAV

TEORIA ISTORIEI ŞI

CURENTE ISTORIOGRAFICE CONTEMPORANE

- Introducere –

Cl!-Na"#$a

%&&%


2/67

CUPRINS

'( N#ţini int)#*$tiv+,,,,,,,,,,,,,,,,,

%( Ist#)ia .nt)+ t+#)ia $n#a/t+)ii /i t+#)ia $#mni$ǎ)ii,,,,0

( Utilitat+a ist#)i+i,,,,,,,,,,,,,,,,,,((1

0( Li2+)tat+ /i *+t+)mina)+ .n ist#)i+,,,,,,,,,,,('&

3( E4ist+nţiall .n ist#)i+,,,,,,,,,,,,,,,,('3

5( A*+vǎ)l ist#)i$,,,,,,,,,,,,,,,,,,,%0

1( A*+vǎ)l ist#)i$ /i #2i+$tivitat+a ist#)i+i,,,,,,,,,%6

7( S2i+$tivitat+a ist#)i$li .n )a"#)t $ #2i+$tivitat+a ist#)i+i((&

6( Tim"l /i tim" ist#)i$,,,,,,,,,,,,,,,,(((%

'&(Fa"tl ist#)i$,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,(6

''(S$)isl ist#)i$ $a mi8ǎ "#liti$ǎ,,,,,,,,,,,,,(00

'%(Etn#$+nt)isml .nt)+ "#liti$ǎ /i ist#)i+,,,,,,,,,(((30

'(Ist#)i+ as$nsǎ-ist#)i+ s+$)+tǎ,,,,,,,,,,,,,(35

'0(Ist#)ia 9+stivistǎ,,,,,,,,,,,,,,,,,,,(36

'3(C#n*iţia "#stm#*+)nǎ a s$)isli ist#)i$,,,,,,,,,5%

:I:LIOGRAFIE,,,,,,,,,,,,,,,,,,((51

2


3/67

'( N#ţini int)#*$tiv+

Obiectul de studiu al teoriei istoriei se plaseazǎ între filosofia

istoriei şi istoria istoriografiei. La interferenţa celor douǎ domenii

obiectul teoriei istoriei s-a constituit din câteva reflecţii şi meditaţii

asupra locului şi rolului pe care istoria îl ocupǎ în rândul celorlalte

domenii ale cunoaşterii umane, asupra unor concepte, noţiuni precumtimpul istoric, adevǎrul istoric, obiectivitate şi subiectivitate în scrisul

istoric asupra discursului istoriografic, asupra raportului scrisul istoric cu

domenii cone!e de cercetare, adicǎ dimensiunea multidisciplinarǎ a

istoriei şi asupra modului în care scrisul istoric este influenţat de politica

şi ideologia diverselor epoci.

"ercetarea istoricǎ presupune, înainte de toate, o propedeuticǎ şi uninstrumentar teoretic compus din noţiuni, concepte, definiţii, repere

metodologice de o mare generalitate şi problematizare. #cest sistem

teoretic reprezintǎ acumulǎri venite din perimetrul teoriei cunoaşterii în

general şi acumulǎri provenite sau deduse din practica cercetǎrii şi

investigaţiei istorice. $ocmai de aceea, au e!istat o serie de reflecţii

teoretice precedente scrisului istoric, pe care un istoric trebuie sǎ şi leasume înainte de a se lansa în cercetarea istoricǎ sau, în general, în

profesiunea de istoric. #stfel, istoricul şi filosoful istoriei, francezul %enri

&. 'arrou, spunea cǎ ()imeni sǎ nu intre aici *in cercetarea istoricǎ+ dacǎ

nu este şi filosof, dacǎ nu a reflectat asupra naturii istoriei şi asupra

condiţiei istoricului. in acest motiv astǎzi se vorbeşte de aşa-numitele

(spaţii ontologice ale istoricului, care reprezintǎ suma sau sistemul

instrumentarului teoretic de care beneficiazǎ istoricul.


4/67

$oate aceste deliberǎri teoretice care formeazǎ aşa-numitele (spaţii

ontologice ale istoricului au apǎrut ca rǎspuns la câteva întrebǎri pe care

scrisul istoric şi l-a pus de-a lungul vremii/

0. e ce istoricii care sunt contemporani dau interpretǎri diferite

unuia şi aceluiaşi eveniment1

2. e ce e!istǎ o selecţie subiectivǎ a faptelor studiate de cǎtre

istorici1

. acǎ e!istǎ aceste precedente subiective atunci istoria este artǎ

sau ştiinţǎ1

. acǎ istoricul este capabil sǎ transmitǎ adevǎrul în integralitatealui, nealterat, nedistorsionat, asupra subiectului studiat1

$oate aceste întrebǎri care au provocat o serie de meditaţii şi

deliberǎri teoretice asupra istoriei au apǎrut cu predilecţie în sec.33,

dupǎ e!perienţa istoricǎ pozitivistǎ, când 4 aşa cum spunea acelaşi %enri

&. 'arrou 4 scrisul istoric se afla în faza inocenţei în sensul cǎ nu au

e!istat suficiente reflecţii asupra statutului scrisului istoric şi alistoricului. 5l vorbeşte de aşa-numita amorţealǎ în care pozitivismul i-a

menţinut foarte mult timp pe istorici, adicǎ istoricii nu au reflectat asupra

acestora, nu au avut neliniştile metodologice şi teoretice legate de istorie,

nu au avut conştiinţa mecanismului producerii scrierii şi interpretǎrii

istorice. 6n condiţiile pozitivismului istoricul s-a aflat într-o stare totalǎ de

servitute faţǎ de surse, de izvoare, de fapte şi evenimente istorice şi, dinacest motiv, nu a avut posibilitatea sǎ se detaşeze în deliberǎri teoretice

asupra istoriei.

%( Ist#)ia .nt)+ t+#)ia $n#a/t+)ii /i t+#)ia $#mni$ǎ)ii

#naliza cunoaşterii în domeniul istoriei trebuie sǎ ţinǎ cont de

aspectele legate în general de teoria cunoaşterii în ştiinţele umane.


5/67

"onform acestei teorii e!istǎ o triadǎ în teoria cunoaşterii, care

incorporeazǎ/

a. subiectul cunoaşterii *istoricul+

b. obiectul cunoaşterii *realitatea istoricǎ+

c. cunoaşterea ca produs al procesului cognitiv.

6n primul caz în care cunoaşterea pune accent pe subiectul

cunoscǎtor, s-a elaborat un model idealist de cunoaştere, în sensul cǎ,

proclamând rolul important al subiectului cunoscǎtor, realitatea istoricǎ

este, în cele din urmǎ, un produs al subiectului cunoscǎtor. #dicǎ

realitatea e!istǎ doar în mǎsura în care subiectul vorbeşte despre ea. 6n celde-al doilea caz, etalând rolul important al obiectului cunoaşterii, s-a

elaborat un model de cunoaştere, construit pe teoria reflectǎrii, adicǎ

realitatea depǎşeşte subiectul cunoscǎtor, rolul acestuia din urmǎ fiind

doar unul contemplativ. 6n al treilea rând se elaboreazǎ un model de

cunoaştere, în care atât subiectul cât şi obiectul cunoaşterii deţin un rol

important, astfel încât cunoaşterea în istorie este rezultatul unui procescognitiv, a unei cunoaşteri rezultate din interacţiunea dintre obiectul

cunoaşterii şi subiectul cunoscǎtor.

#şa cum s-a afirmat mai sus, cunoaşterea trecutului este o parte a

procesului general de cunoaştere a lumii şi a naturii încon7urǎtoare. in

acest motiv şi scrisul istoric se poate plasa în raportul cunoaştere-ştiinţǎ.

8tiinţa este rezultatul cunoaşterii, codificarea cunoaşterii într-un sistem denoţiuni, concepte, legitǎţi, a!iome. 6ntre cunoaştere şi ştiinţǎ s-a instituit

un raport de reciprocitate. 8tiinţa depinde de procesul cunoaşterii

deoarece fǎrǎ procesul cunoaşterii *suma actelor de cunoaştere+ nu e!istǎ

efecte ale cunoaşterii care, în cele din urmǎ teoretizate, formeazǎ diverse

ştiinţe. 9e de altǎ parte, procesul cunoaşterii se bazeazǎ pe ac:iziţiile

ştiinţifice e!istente. #ceste ac:iziţii ştiinţifice sunt a priorice, adicǎ sunt

independente de e!perienţa şi procesul cunoaşterii sau sunt rezultatul

;


6/67

acestui proces şi devin în cele din urmǎ puncte de pornire spre noi

cunoaşteri.

"unoaşterea istoricǎ prezintǎ câteva particularitǎţi faţǎ de

cunoaşterea generalǎ din domeniul ştiinţelor e!acte sau ştiinţelor umane.

"unoaşterea istoricǎ se poate împǎrţi în/

a. cunoaşterea istoricǎ în sens larg sau “cotidian

*memorie individualǎ, scrisori, documente personale,

povestiri scrise, autobiografii etc.+

b. cunoaşterea istoricǎ ştiinţificǎ-profesionistǎ .

"unoaşterea istoricǎ ştiinţificǎ se bazeazǎ pe douǎ mari categorii desurse/ surse indirecte, reprezentate de memoria, izvoare scrise, ac:iziţii

istoriografice şi ac:iziţii de cunoştinţe provenite din alte domenii şi surse

directe, reprezentate de obiecte, bunuri materiale, ar:eologice, etnologice,

etnografice. "unoaşterea istoricǎ se delimiteazǎ de cunoaşterile din alte

domenii ştiinţifice, în primul rând, datoritǎ raportului cauzǎ-efect. #stfel,

dacǎ ştiinţele teoretice sau ştiinţele e!acte îşi elaboreazǎ cunoaştereadinspre cauzǎ spre efect, deci au un tip de cunoaştere prognoticǎ ,

cunoaşterea de tip istoric este un postgnoticǎ , adicǎ ea porneşte dinspre

efect spre cauzǎ. &storicul cunoaşte mai întâi evenimentele, fenomenele,

dincolo de care încearcǎ sǎ descifreze cauzele, pe când în ştiinţele

teoretice e!acte, pornind de la anumite legitǎţi şi constante, se a7unge la

efecte. #stfel, se ştie cǎ :idrogenul combinat cu o!igenul formeazǎ apa.e asemenea, cunoaşterea sau descoperirea curentului electric s-a fǎcut în

urma unor e!perimente care au determinat efectele."unoaşterea istoricǎ

este de tip inferent, adicǎ porneşte de la un anumit moment cronologic în

care s-a petrecut un eveniment spre cauzele lui, care se aflǎ plasate înainte

în timp. "unoaşterea din celelalte domenii ştiinţifice este aferentǎ, în

sensul cǎ, anumite e!perimente 4 care sunt cauze 4 determinǎ efecte.


7/67

( Utilitat+a ist#)i+i

=ǎspunsul la întrebarea (e ce se scrie istoria1 sau (La ce

foloseşte scrisul istoric1 a declanşat în teoria istoriei o serie de deliberǎri

în urma cǎrora s-a fi!at locul şi rolul istoriei în cunoaşterea umanǎ.

>tilitatea istoriei se poate împǎrţi în/

a. utilitate în sens restrâns, adicǎ istoria este un

domeniu specializat, profesionalizat, care creeazǎ

obiectul muncii pentru istorici, pentru specialişti, îngeneral, şi

b. utilitate în sens larg, adicǎ cunoaşterea istoricǎ

satisface nevoile culturale largi ale omului.

6n cadrul utilitǎţii istoriei se pot dega7a sau desprinde mai multe

nivele care, în cele din urmǎ, definesc scopul istoriei sau modul în care ea

rǎspunde nevoilor oamenilor, a societǎţii în general. #ceste nivele sunt/a. istoria-oracol , adicǎ prin studierea istoriei trecutul

poate descifra sau prevedea viitorul

b. autocunoasterea prin cunoaşterea trecutului

c. istoria-curiozitate, adicǎ istoria satisface cǎutǎrile,

curiozitǎţile unui popor faţǎ de trecutul altor

popoare, altor societǎţid. istoria moralistǎ , in sensul de istoria magistra vitae,

adicǎ istoria oferǎ învǎţǎminte pentru prezent sau în

sensul pe care l-a dat ?f. #ugustin istoriei sau rolul

istoriei şi anume cǎ, din istorie se reţin e!emple care

construiesc un anumit cod moral al societǎţii şi

aplicarea acestui cod moral poate duce la fericirea

umanǎ

@


8/67

e. funcţia contemplativ-esteticǎ a cunoaşterii istorice

constituie un alt nivel de utilitate, astfel încât

trecutul reconstituit prin istorie poate servi ca temǎ

sau subiecte de creaţie literar-artisticǎ. &storia

devine 4 în acest caz 4 un ferment al imaginaţiei

artistice creatoare *romane, artǎ plasticǎ+. 9e de altǎ

parte, prin creaţia literarǎ şi artisticǎ cunoaşterea

istoricǎ dobândeşte o nouǎ dimensiune şi anume,

reconstituind imaginativ, creator şi artistic trecutul,

acesta este mult mai uşor de cunoscut şi asimilat decǎtre om. ?e realizeazǎ, aşadar, o îmbogǎţire a

universului uman interior prin recuperarea şi

reduplicarea valorilor culturale din trecut, centrate

pe ideile de frumos, adevǎr, moralǎ, fapt ce

îmbogǎţeşte sensibil şi imaginativ personalitatea

umanǎf. istoria ca obiect al filosofiei, în sensul cǎ

evenimente, procese, fenomene istorice oferǎ un

material faptic pentru meditaţia şi reflecţia

filosoficǎ. in aceastǎ perspectivǎ istoria devine o

ştiinţǎ au!iliarǎ a gândirii umane

g. istoria ca modalitate de consolidare a solitudiniiumane şi a pesimismului general uman. ?tudierea

trecutului, cunoaşterea unor lumi trecute face lumea

prezentului mai suportabilǎ. #stfel, ?eneca, în

lucrarea sa intitulatǎ (e brevitate vitae

menţioneazǎ/ ()ici un secol nu este interzis

istoricului puterea spiritului nostru poate sǎ

înfrângǎ limitele slǎbiciunii omului singur. )oi

A


9/67

putem discuta cu ?ocrate, ne îndoim cu "arnides,

cunoaştem liniştea lui 5picur, cu stoicii învingem

natura umanǎ şi o depǎşim cu a7utorul cinicilor.

eoarece structura fiinţei nouǎ ne permite sǎ intrǎm

în comuniune cu întreg trecutul, de ce sǎ nu ne

desprindem de îngustimea temporalitǎţii noastre şi

sǎ împǎrtǎşim cu cele mai înalte spirite aceste

adevǎruri magnifice şi eterne *Buae immensa,

Cuae aeterna sunt+

:. funcţia analogǎ a istoriei este determinatǎ de faptulcǎ, prin cunoasterea oamenilor, faptelor,

întâmplǎrilor din trecut putem opera o selecţie a

propriilor noastre decizii, iar din e!perienţa altora

putem e!trage e!emple similare sau contrare

propriilor noastre decizii

i. funcţia eliberatoare a istoriei, în sensul cǎ trecutulne poate configura locul pe care îl avem în lume şi-

n societate şi cunoscându-l ne putem elibera de

limitele pe care le conştientizǎm şi, în consecinţǎ,

putem depǎşi aceste limite în egalǎ mǎsurǎ

cunoaşterea trecutului are rol de Dcat:arsisE

purificator, în sensul cǎ studierea istoriei devine oterapie psi:analiticǎ. Omul se elibereazǎ de un

trecut care pânǎ atunci apǎsa asupra propriei fiinţe

datoritǎ necunoaşterii lui. $recutul fiind cunoscut,

cu toate racilele şi defecţiunile lui, elibereazǎ

orizontul uman şi îi limpezeşte calea spre viitor.

Foet:e afirma/ ("unoaşterea istoricǎ îl elibereazǎ

pe om de greutatea trecutului sǎu. "onform

G


10/67

perceptelor biblice cunoaşterea adevǎrurilor îl face

pe om liber.

Hinând cont de aceste nivele de utilitate ale istoriei, scrisul istoric şi

opera istoricǎ analizatǎ pe direcţia pragmatismului ei, trebuie sǎ

îndeplineascǎ anumite condiţii/

• bogǎţia de informaţii şi conţinut, ce reprezintǎ

dimensiunea ei cantitativǎ

• reconstituirea adevǎrului istoric, care reprezintǎ

dimensiunea ei calitativǎ

• puterea de convingere a scrisului istoric

• accesibilitatea scrisului istoric în faţa cititorului de

istorie

• (colores atCue sententiae *o e!punere plasticǎ

sugestivǎ în discursul istoriografic+

• opera istoricǎ trebuie sǎ deţinǎ aşa-numita artǎ a

verbului tocmai de aceea %enri &. 'arrou spunea/

("el mai mare filosof nu este cel care este cel mai

aproape de adevǎr, cel mai mare teolog nu este cel

mai mare mistic, ci cel care are c:arisma poeticǎ

cea mai înaltǎ.

Opera istoricǎ este rezultatul unui efort de documentare, dar şi a

unui effort creator prin care istoricul stabileşte un raport adecvat între

trecutul pe care-l evocǎ şi prezentul în care trǎieşte.

0(Li2+)tat+ /i *+t+)mina)+ .n ist#)i+

#ctul istoric sau faptul istoric îşi gǎseşte motivaţia fie în

determinarea obiectivǎ izvorâtǎ din evoluţia realitǎţii, fie în libera voinţǎ

0I


11/67

a oamenilor. #dicǎ, realitatea influenţeazǎ istoria sau individul, libera

voinţǎ a individului determinǎ istoria.

9roblema liberei voinţe a fost abordatǎ încǎ de filosofia creştinǎ.

#stfel, ?f.#ugustin admitea doar problema predestinǎrii omului, a

determinǎrii lui divine şi a anulat rolul omului în istorie. $oma dE#Cuino

admite însǎ într-o oarecare mǎsurǎ libera voinţǎ a omului în derularea

istoriei. >n filosof creştin din sec. 33, JacCues 'aritain, susţinea cǎ

umnezeu poate sǎ înfǎptuiascǎ numai binele şi cǎ în nici un caz el nu

poate fi cauza rǎului moral, în timp ce omul, creind istorie, poate sǎ-şi

aleagǎ mi7loacele, deci sǎ facǎ şi bine şi rǎu. "u alte cuvinte, în viziuneaacestui filosof, e!istǎ o îngemǎnare între determinarea divinǎ a istoriei şi

rolul omului în istorie.

'aterialismul istoric şi dialectic considerǎ cǎ acţiunile omului sunt

determinate în totalitate de realitatea încon7urǎtoare, de aşa-numitele

legitǎţi istorice, fapt ce duce în cele din urmǎ la o concepţie fatalistǎ, la

inevitabilitatea istoriei. #tât rolul realitǎţii şi al legitǎţii istorice, cât şirolul omului în desfǎşurarea istoricǎ nu trebuie absolutizate.

#bsolutizarea liberei voinţe a omului este inoperantǎ întrucât omul este

limitat în acţiunile şi activitǎţile sale de cauze naturale şi cauze sociale. 6n

ceea ce privesc cauzele naturale, trebuie spus cǎ omul este o parte a

naturii, este subsumat ordinii cosmice, naturale *supus legii conservǎrii,

reproducerii, gravitǎţii, este vulnerabil din punct de vedere al slǎbiciuniisale fizice, intelectuale+. 5!istǎ, aşadar, o puternicǎ interdependenţǎ a

omului faţǎ de naturǎ. "auzele sociale ale limitelor umane sunt

determinate de urmǎtoarele ipostaze umane/

a. omul acţioneazǎ în condiţiile pe care el le gǎseşte şi pe

care nu şi le poate alege *nici cel mai inteligent roman din

antic:itate nu putea construi un avion+

00


12/67

b. omul ca zoon politiKon, ca fiinţǎ socialǎ, nu poate acţiona

izolat, ci în cadrul unui grup social determinat de clasa,

categoria, nivelul social sau cultural în care el se aflǎ

&eşirea din cele douǎ presiuni *determinate de absolutizarea

realitǎţii şi absolutizarea liberei voinţe+ se face, conform opiniei lui

%egel, din înţelegerea de cǎtre om a realitǎţii şi din previziunea şi

precauţia acţiunilor sale individuale. 6n cadrul discuţiilor despre libertate

şi determinare în istorie s-au fǎcut o serie de reflecţii asupra rolului şi

locului personalitǎţii în istorie. # e!istat aşa-numita concepţie eroizantǎ,

în care se susţinea cǎ un rol :otǎrâtor în istorie îl au eroii, supraoamenii.#ceastǎ concepţie a fost susţinutǎ de filosoful englez "arlle. &storicii

francezi Fuizot şi $:ierr susţineau cǎ fatalitatea realitǎţii dominǎ istoria,

astfel încât personalitǎţile nu au un rol determinant. %egel a înţeles rolul

personalitaţilor în istorie dar l-a legat prea mult de legea dezvoltǎrii,

e!trapolatǎ în imperativul ideii absolute, adicǎ personalitatea este supusǎ

construirii ideii absolute.Legat de locul şi rolul personalitǎţilor în istorie s-au elaborat câteva

criterii care definesc personalitatea/

a. personalitatea este cea care armonizeazǎ acţiunile individuale

b. organizeazǎ şi iniţiazǎ eforturile şi acţiunea mulţimilor

c. personalitatea are câteva calitǎţi umane precum/ gradul de

influenţǎ, capacitatea deciziilor de e!cepţie, capacitatea de previziune.

#lǎturi de discuţiile şi analizele punctate asupra libertǎţii şi a

limitelor umane în acţiunea istoriei s-au elaborat şi o serie de reflecţii

asupra fatalismului şi finalitǎţii în istorie. "onform concepţiilor fataliste

istoria se desfǎşoarǎ într-o direcţie determinatǎ independent de voinţa şi

acţiunile oamenilor. #cest fatalism poate fi/

02


13/67

0. activ *orice fel de acţiune care incorporeazǎ

fanatism, urmǎrirea cu orice preţ a unor

comandamente umane şi e!traumane+ şi

2. pasiv *e!plicat de acţiunile care poartǎ amprenta

ideologiilor contemplative, non-anga7ante.

6n ceea ce priveşte finalitatea sau teleologia *evoluţia spre un

anumit scop bine definit al istoriei+, se susţine cǎ totul în naturǎ şi în

societate este organizat şi condus conform unui anumit scop, de cǎtre o

forţǎ superioarǎ *divinitatea+, fiecare element al realitǎţii având locul sǎu

bine determinat şi bine proiectat. $eoriile teleologice şi ale finalismului înistorie au şi ele mai multe variante/

a. o formǎ radicalǎ a teleologiei, susţinutǎ de 9laton, ?f.

#ugustin, $oma dE#Cuino, conform cǎreia, datoritǎ unei

intervenţii permanente, a unor forţe superioare, lumea

evolueazǎ spre un singur scop *es:atologia+

b. o formǎ mai moderatǎ a teleologiei, susţinutǎ deescartes, conform cǎreia este suficient un impuls iniţial,

(primum movens, dupǎ care lumea evolueazǎ spre

scopurile sale, fǎrǎ a fi nevoie de o supraforţǎ permanentǎ

de activare a lumii

c. o a treia variantǎ a teleologiei susţine cǎ evoluţia şi

devenirea istoricǎ este determinatǎ de spiritul epocii,fiecare epocǎ având un spirit al sǎu îi determinǎ evoluţia

şi imprima marca acestei evoluţii

d. a patra variantǎ a teleologiei susţine ideea vitalismului

biologic, conform cǎreia e!istǎ o forţǎ vitalǎ imanentǎ

dezvoltǎrii organismului social şi care stǎ la baza oricǎror

evoluţii.

0


14/67

>n alt concept elaborat de teoria istoriei privind evoluţia şi

devenirea istoricǎ este cel legat de determinism( #cest concept a avut

nenumǎrate variante şi opţiuni teoretice. >na dintre aceste variante asupra

cǎreia ne vom opri este determinismul geografic, în cadrul cǎruia au

e!istat abordǎri mai radicale sau mai nuanţate. #supra acestui

determinism geografic au e!istat meditaţii în teoria istoriei încǎ din

antic:itate. #stfel, conform lui %ippocrates *sec.&M în.e.n.+ clima

influenţeazǎ varietatea societǎţilor. 5l considerǎ cǎ în zonele cu puternice

sc:imbǎri de climǎ şi caracterul oamenilor este tot atât de diferit. #ristotel

în (9olitica e!plicǎ prin factorii climatici e!cepţionala capacitate politicǎşi intelectualǎ a grecilor.

&storicul roman ?trabo susţine rolul factorului geografic în evoluţia

istoricǎ, dar vorbeşte şi de anumite (surse interne în evoluţia istoricǎ.

&storicul şi geograful arab &bn N:aldun vorbeşte despre aşa-numitul

potenţialism geografic, în sensul cǎ mediul geografic, cadrul natural,

oferǎ posibilitǎţi pe care omul trebuie sǎ ştie sǎ le e!ploateze. 5lconsiderǎ cǎ o climǎ favorabilǎ este o condiţie importantǎ a dezvoltǎrii.

Jean odin, istoric francez din sec.3M&, susţine rolul primordial al

factorului geografic în istorie, astfel încât dezvoltarea 5uropei se

datoreazǎ marilor descoperiri geografice. "onform opiniei lui diferenţele

geografice între nord şi sud au determinat individualitǎţi, mentalitǎţi, grad

de dezvoltare diferite a lumii. 'ontesCuieu, în (5sprit de lois *0@A+,acordǎ o mare importanţǎ acţiunii factorilor geografici în progresul

umanitǎţii.

5voluţionismul sec. al 3&3-lea, reprezentat de arPin şi %erbert

?pencer, asociazǎ evoluţiei şi progresului umanitǎţii factorul geografic.

%erder are meritul cǎ a ec:ilibrat e!plicaţia factorului geografic în

evoluţia umanitǎţii cu acţiunea omului, susţinând cǎ geografia, clima nu

constrânge acţiunile omului ci le canalizeazǎ şi le favorizeazǎ. &storicul

0


15/67

englez ucKle, în lucrarea sa intitulatǎ (&storia civilizaţiei în #nglia

susţine cǎ legile progresului trebuie corelate cu clima. Feograful şi

etnograful german =atzel, în lucrarea sa intitulatǎ (Feografia politicǎ

din 0AG@, susţine importanţa factorului geografic în evoluţia unui popor,

acesta fiind o coordonatǎ vitalǎ în individualitatea unui popor.

&storicii structuralişti din sec.33 susţin cǎ fenomenele istorice care

sunt o serie de structuri *sisteme de relaţii+ care trec în diverse stadii de

evoluţie sunt determinate şi de configuraţiile geografice în care ele se

manifestǎ. >n e!emplu în acest sens este lucrarea lui 5mmanuel le =o

Ladurie (&storie şi climat.

3( E4ist+nţiall .n ist#)i+

Orice cunoaştere sau act de cunoaştere presupune, aşa cum am

arǎtat mai sus, o structurǎ binarǎ/ obiectul supus actului cunoaşterii şisubiectul cunoscǎtor. 5!istenţialul în cunoaşterea istoricǎ înseamnǎ

relevarea şi interpretarea subiectului cunoscǎtor. #ceastǎ abordare

e!istenţialǎ în cunoaşterea istoricǎ este opusǎ obiectivismului pozitivist,

accentuând în sc:imb spiritul creator, viu al subiectului cunoscǎtor.

?crisul istoric este o aventurǎ spiritualǎ în care personalitatea istoricului

este anga7atǎ în întregime şi din acest motiv istoria primeşte o valoaree!istenţialǎ.

6n viziunea lui ilt:e, restituirea istoricǎ este, în primul rând, un

act de autocunoaştere, izvorâtǎ din subiectivitatea autorului, din tendinţa

sa elementarǎ de reconstituire a propriei biografii. e la propria biografie,

prin e!tensiune, se a7unge la biografia întregii umanitǎţi, deci la istoria

întregii umanitǎţi. =amond #ron, în sensul aceleiaşi subiectivitǎţi a

cunoaşterii istorice, relevǎ faptul cǎ scrisul istoric conscrie biografia ca

0;


16/67

istorie individualǎ în marea istorie. #stfel, el afirmǎ/ (La un moment dat

un individ reflecteazǎ asupra aventurii sale individuale, o colectivitate

reflecteazǎ asupra trecutului sǎu, umanitatea asupra evoluţiei sale. #stfel

se naşte autobiografia, istoria particularǎ, istoria universalǎ. &storia,

aşadar, are o valoare e!istenţialǎ pentru cǎ relevǎ propria identitate, iar

tentaţia istoriei, de restituire istoricǎ, apare ca o determinare interioarǎ a

istoricului, a subiectului cunoscǎtor, determinare pe care %eidegger a

numit-o fiinţa istoricǎ sau firea istoricǎ. #ceasta rezidǎ din sentimentul

istoricitǎţii imanent fiinţei umane sentimentul trecerii, al e!istenţei

limitate şi din acest motiv omul este preocupat de istorie. #cestsentiment al perisabilitǎţii umane predispune omul la studierea duratei în

sens de trecut istoric.

9rin urmare, e!istenţialul în istorie valorizeazǎ trecutul din

perspectiva subiectului cunoscǎtor, al istoricului. in aceastǎ perspectivǎ

a subiectului cunoscǎtor, care trǎieşte în prezent,percepţiile asupra

trecutului au o determinare a prezentului, poartǎ marca prezentului.$recutul trebuie privit astfel, ca o determinare a prezentului subiectului

cunoscǎtor. enedetto "roce, în lucrarea sa intitulatǎ (&storia ca şi gândire

şi acţiune, spune cǎ întreaga istorie este o istorie contemporanǎ, în

sensul cǎ istoriografia poate fi consideratǎ ca o istorie întotdeauna

contemporanǎ, adicǎ ea, scrisul istoric, este supusǎ, este impulsionatǎ de

nevoile intelectuale şi morale ale momentului în care se scrie istoria.rumul parcurs de istorie în procesul de reconstituire a trecutului

este reperat, pe de o parte, de (istoricitatea firii umane, aşa cum a

menţionat %edegger, fiinta umanǎ fiind marcatǎ (profund şi patetic de

sentimentul trecerii şi finitudinii, iar pe de altǎ parte de asediul

prezentului, care-l provoacǎ pe om şi implicit pe istoric sǎ reflecteze

asupra propriului destin. 6n consecinţǎ, caracterul e!istenţial al cercetǎrii

istorice este reprezentat de faptul cǎ dialogul istoricului cu trecutul vine

0


17/67

dinspre anga7area acestuia în lupta cu imperativele vieţii prezente. =.#ron

afirma cǎ în mǎsura în care el trǎieşte istoriceşte, istoricul tinde, în mod

firesc, (spre acţiunea şi cercetarea trecutului viitorului sǎu.

6ntre cele douǎ repere istoricul ocupǎ o poziţie intermediarǎ,

mi7locitǎ. 5l face legǎtura între un trecut *istoria-realitate+ şi un prezent

*istoria-cunoaştere+. #ceastǎ aserţiune poate fi cuprinsǎ în urmǎtoarea

formulǎ/ %-i-:. % Q istoria-realitate i Q istoricul *istoricitatea fiinţei

umane şi implicit a istoricului+ : Q istoria-istoriei sau istoriografia. &n

acest raport istoricul ocupǎ poziţia de mi7loc, se încadreazǎ în aşa-numita

(specie a intervalului, dupǎ formularea lui #ndrei 9leşu, el, istoricul,reprezintǎ un (timp moale, nedefinit, desc:is, care este un timp prezent,

plasat între douǎ timpuri (tari *trecut şi viitor+.

$recutul este un timp obiectiv *un timp care a fost+ iar viitorul este

şi el un timp obiectiv pentru cǎ el va fi. $impul istoricului, pe de altǎ

parte, este un timp subiectiv pentru cǎ este trǎit în dublǎ ipostazǎ/ trǎieşte

ca re-trǎire trecutul şi trǎieşte prezentul, adicǎ timpul e!istenţial. #cest(timp moale, nedefinit desc:is, este un timp în care istoricul se

ilustreazǎ ca reconstitutor, ca povestitor, ca narator *în sens de enarratio+

al trecutului. 5l instituie un discurs asupra trecutului, care nu este doar un

simplu te!t spus, verbalizat, ci este un/ a. act memorizator b. un act

evaluativ asupra trecutului c. induce o anumitǎ a!iologie, o anumitǎ

atitudine şi opinie asupra trecutului.?tarea de spirit a istoricului în momentul reconstituirii trecutului

este definitǎ de o (nelinişte sau angoasǎ e!istenţialǎ, care incorporeazǎ/

a. neliniştea cunoaşterii pure, erudite

b. neliniştea cunoaşterii determinatǎ de nevoile sau de urgenţele

prezentului, de cunoaşterea istoricǎ, pragmaticǎ, intenţionalǎ.

in acest motiv, scrisul istoric se detaşeazǎ ca istorie-curiozitate,

intelectualǎ şi istorie prospectivǎ. 6n ceea ce priveşte angoasa e!istenţialǎ

0@


18/67

ca predispoziţie,ca impuls spre cunoaşterea istoriei şi, implicit, opţiunea

pentru istorie, e!istǎ câteva reflecţii ale unor mari istorici. 6n cadrul

acestor reflecţii istoricii e!plicǎ care au fost motivaţiile opţiunii lor pentru

meseria de istoric, fapt ce contureazǎ dimensiunea e!istenţialǎ a scrisului

istoric.

#stfel, 9:.#riRs, într-un eseu publicat în 0Gn copil

descoperǎ istoria şi, de asemenea, în cartea intitulatǎ (>n istoric de

duminicǎ, relevǎ acele nelinişti e!istenţiale, determinǎrile sale personale

spre cercetarea trecutului istoric. #cestea s-au originat, în primul rând, în

nostalgia faţǎ de trecut, cultivatǎ într-un mediu familial profund regalist,unde se citea ziarul regalist (#ction francaise. #plecarea sa spre un

trecut prevalent regalist s-a concretizat în e!erciţiile sale intelectuale de

adolescent, de a întocmi genealogii, cronologii, sc:eme sintetice privind

istoria universalǎ. 6ntr-un alt eseu al sǎu, din 0GG, intitulat (&storia

e!istenţialǎ, 9:. #riRs asociazǎ acestei opţiuni pur intelectuale pentru

istorie, reflecţii asupra modului în care istoricul este permeabil laurgenţele timpului sǎu. "onform opiniei sale, istoria înseamnǎ un

permanent dialog al prezentului cu trecutul. &storicul aparţine lumii în

care trǎieşte şi se aflǎ într-o permanentǎ strǎduinţǎ de a (rǎspunde

neliniştilor contemporanilor sǎi, nelinişti pe care le împǎrtǎşeşte.

9. ":aunu, istorc al civilizaţiei europene, în cap. intitulat

(#utoportret, publicat în cartea ('emoria eternitǎţii în 0G@;, îşimotiveazǎ opţiunea sa pentru meseria de istoric, dinspre perceptia pe care

încǎ din copilǎrie a avut-o asupra trecutului, obiectivat prin sesizarea

morţii umanitǎţii din pro!imitatea sa. #stfel, el sesizeazǎ în mod direct

urmele primului rǎzboi mondial, mai e!act 7ertfele şi morţii din timpul

luptelor în osuarul de la ouamont, precum şi urmele rǎzboiului de la

Merdun *pǎdurea distrusǎ de rǎzboiul c:imic cu iperitǎ+. Opţiunea sa

e!istenţialǎ pentru istorie va fi dublatǎ de o perspectivǎ teologalǎ asupra

0A


19/67

morţii, datoritǎ formaţiei sale şi de pastor reformat. #stfel în lucrarea

(5seu de egoistoie, coordonatǎ de 9.)ora, el afirmǎ cǎ vocaţia sa de

istoric este (de nedisociat de raportul intim cu moartea, care i-a marcat

profund propria copilǎrie, ambii pǎrinţi ai sǎi murind pe când el avea o

vârstǎ fragedǎ. "u alte cuvinte, aceastǎ predispoziţie spre istoricitate are

şi o valoare personalǎ, conturatǎ de sesizarea acutǎ, încǎ din copilǎrie, a

perisabilitǎţii fiinţei umane.

in punct de vedere al neliniştilor determinate de urgenţele

prezentului, 9.":aunu, în eseul intitulat (e la istorie la prospectivǎ,

susţine cǎ prin cunoaşterea istoricǎ se pot evita erorile trecutului înacţiunea umanitǎţii de construire a viitorului. 5l afirmǎ cǎ pentru a

stǎpâni viitorul este necesar a regǎsi un discurs coerent asupra morţii şi a

regǎsi în trecut soluţiile care pot fi activate în prezent. 9.":aunu susţine

cǎ (viitorul aparţine popoarelor care ştiu sǎ-şi pǎstreze memoria.

9. )ora, în lucrarea sa amintitǎ mai sus, (5seu de egoistoie,

apǎrutǎ în 0GA@ şi în care se anc:eteazǎ opţiunile pentru istorie a unor mari istorici, aratǎ cǎ egoistoria este o abordare de tip (genealogic a

istoriei. &storia este o asumare, o implicare personalǎ, autobiograficǎ, o

prelungire genealogicǎ în timp. #semenea lui '. Soucault, el încearcǎ sǎ

susţinǎ teza potrivit cǎreia scisul istoric aparţine prezentului, mai e!act

scrisul istoric sau reconstituirea istoricǎ este o (ontologie criticǎ despre

noi înşine, care poate rǎspunde la întrebǎrile ("ine suntem1, ("um ama7uns sǎ fim ceea ce suntem1. 9rin urmare, e!istenţialul în scrierea

istoriei este asumarea trecutului propriu, trecutului biografic şi genealogic

ca motivaţie a cercetǎrii trecutului în general.

6n istoriografia româneascǎ, un e!emplu de motivare a opţiunii

pentru meseria de istoric, sondatǎ în propria biografie, este cel reprezentat

de F:. rǎtianu care cu puţin timp înainte de izbucnirea primului rǎzboi

mondial, în urma cǎruia =omânia şi-a dobândit unitatea statalǎ, face o

0G


20/67

cǎlǎtorie împreunǎ cu tatǎl sǎu, &.&.".rǎtianu, de la ucureşti la Slorica,

localitatea unde se afla conacul familiei rǎtianu şi în timpul cǎreia

pǎrintele sǎu aduce în discuţie moştenirea lui 'i:ai Miteazul în istoria

româneascǎ, rolul voevodului în procesul unitǎţii statale româneşti. ?-ar

pǎrea cǎ acest moment autobiografic a declanşat pasiunea pentru istorie a

tânǎrului F:. rǎtianu.

#utocunoaşterea trecutului propriu *trecut individual 4 trecut

familial+ înseamnǎ pentru istoric şi o e!plicare a lumii în care trǎieşte şi,

de asemenea, baza pe care se clǎdeşte atitudinea şi valorile la care se

raporteazǎ istoricul în percepţia lumii. e foarte multe ori aceastǎautocunoaştere genealogicǎ este incorporatǎ în te!te care transmit o

profesiune de credinţǎ a istoricului, a conştiinţei sale profesionale,

morale, civice. 9.":aunu, în 0GA2, în eseul intitulat ("e Cue 7e crois

*"eea ce eu cred+ afirmǎ/ ("red în libertate, în respectul faţǎ de viaţǎ din

înseşti clipa când este datǎ în pântecele mamei, purtând în sine ceea ce va

fi în timp şi dincolo de timp cred cǎ civilizaţia din care ne tragem mai areîncǎ de adus lumii cevaT "obor din ţǎrani ce-au trudit veacuri în şir spre

a face sǎ rodeascǎ orezul şi castanii, grâul şi viţa de vieT 6mi iubesc

familia şi iubesc aceastǎ ţarǎ şi prin mi7locirea patriei mele, toate celelalte

patrii ale oamenilor. >niversalismul meu este ţǎrǎnesc, precis şi concret.

incolo de opţiunea pentru meseria de istoric, e!istenţialul în

istorie poate fi detectat şi în alegerea subiectului de cercetare pentruistorie. #ceastǎ alegere a subiectului poate fi 7alonatǎ de cǎteva reguli sau

repere aleatoare/ a+ de cele mai multe ori alegerea subiectului, care apoi

încorporeazǎ ani de muncǎ şi deseori determinǎ o carierǎ, se face dinspre

:azardul lecturii, al unei descoperiri în zona documentarǎ sau a surselor

istorice b+ este determinatǎ de gradul de inovaţie sau de creativitate pe

care istoricul poate sǎ le aducǎ în cercetarea sa c+ este determinatǎ de

2I


21/67

disponibilitǎţile profesionale, de ac:iziţiile de competenţǎ pe care le are

fiecare istoric.

6n dezbaterea istoriograficǎ contemporanǎ alegerea subiectului a

fost abordatǎ şi dinspre urgenţele sau comandamentele societǎţii în care

trǎieşte istoricul. #u apǎrut o serie de reflecţii în acest sens, circumscrise

conceptului de prospectiva istoricǎ , ceea ce înseamnǎ modul în care

cercetarea istoricǎ se înscrie în elucidarea unor aspecte sau probleme cu

care omul contemporan este confruntat. 5!istǎ în acest sens o împletire

între interesul erudit cu cel pragmatic.

6n 7urul anilor E@I, în istoriografia francezǎ contemporanǎ s-a purtato amplǎ discuţie asupra direcţiilor prospective în cercetarea istoricǎ.

>nele dintre aceste reflecţii s-au cristalizat în câteva lucrǎri, precum cea a

lui 9ierre ":aunu, intitulatǎ (9rospectivul în istorie. ?-au evidenţiat

câteva direcţii prospective, care au marcat alegerea subiectului de

cercetare şi, în egalǎ mǎsurǎ, elaborarea de lucrǎri istoriografice desc:ise

spre a rǎspunde nevoilor contemporane. #stfel de subiecte au fost/sondarea şi cercetarea mecanismelor economice esenţiale/ moneda,

asigurǎrile sociale, vǎmile *comerţul e!terior şi interior+, finanţele

publice, formele de tezaurizare, securitatea socialǎ viaţa cotidianǎ şi

constrângerile sale precum/ alimentaţia, costurile vieţii, îmbrǎcǎmintea,

mǎsurarea timpului, igiena domesticǎ, igiena muncii, accidentele de

muncǎ, protecţia muncii, şcoala şi educaţia, sportul şi timpul liber etc.istoria biologicǎ şi medico-socialǎ, adicǎ sǎnǎtatea, instituţiile spitaliceşti,

moartea, viaţa se!ualǎ, bolile fizice şi mentale, bǎtrâneţea etc. istoria

utila7ului intelectual, ca de pildǎ/ contabilitatea şi gestiunea economicǎ,

publicitatea, inovaţiile şi cercetarea, istoria te:nologiei.

#ceste reflecţii asupra unor noi teme de cercetare care sǎ rǎspundǎ

întrebǎrilor pe care omul le pune trecutului istoric au determinat şi o

analizǎ asupra raportului dintre subiectele tipice de cercetare istoricǎ şi

20


22/67

abordarea lor atipicǎ, novatoare. ?e pot enumera câteva e!emple ale

acestui raport dintre tipic şi atipic în cercetarea istoricǎ/

a+ biografia a fost timp îndelungat subiectul

preferat al istoricilor. #bordarea tipicǎ a

biografiei presupunea o derulare

cronologicǎ a cercetǎrii, şi anume studierea

vieţii unei personalitǎţi sau a unui persona7

istoric de la naştere pânǎ la moarte,

discursul istoriografic fiind impregnat de un

stil eminamente narativ. #bordarea atipicǎ presupune/ evitarea notei :agiografice şi a

e!trapolǎrilor moralizatoare în favoarea

cercetǎrii şi a defectelor, a scǎderilor din

biografia unui persona7. 6n aceeaşi ordine

de idei, trebuie cǎutate şi cercetate

motivaţiile profunde din viaţa şi activitateaunui persona7, ceea ce =. #ron spunea cǎ

formeazǎ psi:analiza cazului particular şi

demontarea mecanismelor psi:obiologice

ale persona7ului respectiv

b+ istoria instituţiilor în abordarea tipicǎ a

însemnat/ cercetarea statutelor acestor instituţii, a normelor şi regulilor de

funcţionare instituţionalǎ, a dimensiunilor

cantitative, fapt ce a elaborat în

e!clusivitate o viziune e!terioarǎ şi idealǎ a

instituţiilor respective. #bordarea atipicǎ

presupune/ analiza impactului social al

instituţiei respective, rolul oamenilor în

22


23/67

instituţia studiatǎ sau dosarul personal al

oamenilor care compun instituţia

respectivǎ

c+ istoria unui eveniment , din punct de vedere

tipic, a însemnat/ analiza cauzelor

evenimentului respectiv, derularea lui şi

consecinţele evenimentului istoric

respectiv. #ceastǎ abordare tipicǎ a fost

impusǎ de programul istoriografic pozitivist

reprezentat de Lavisse. #bordarea atipicǎ presupune, aşa cum susţinea acelaşi =.

#ron, sondarea conştiinţei şi a

determinǎrilor psi:ologice ale actorilor care

determinǎ evenimentul istoric respectiv.

$rebuie puse în evidenţǎ aspectele raţionale

şi iraţionale ale persona7elor, care suntactori în evenimentul istoric studiat, trǎirile

particulare ale acestor persona7e. #stfel,

generalul şi soldatul trǎiesc în mod diferit o

bǎtǎlie purtatǎ şi, de asemenea, se

raporteazǎ în mod diferit la aceastǎ bǎtǎlie

d+ Istoria unui grup social în abordarea tipicǎ presupune, în primul rând, o analizǎ

sociologicǎ şi anume/ componenţa, locuri

comune de interese, statut, atragere-

respingere în interiorul grupului, pe când

abordarea atipicǎ presupune abordarea

grupului social din perspective atât

sociologice, cât şi culturale, mentale,

2


24/67

psi:ologice, etnologice, lingvistice,

antropologice etc.

e+ Istoria economicǎ , din punct de vedere

tipic, a însemnat o istorie cantitativǎ,

cifratǎ, evaluativǎ, pe când din perspectiva

abordǎrii atipice, istoria economicǎ

presupune şi istoria te:nicilor, a teoriilor

economice, psi:ologia economicǎ *teama,

panica economicǎ+, modele de consum,

nivel de trai, comportamente şi strategii degestiune economicǎ individualǎ şi familialǎ.

5( A*+vǎ)l ist#)i$

#devǎrul este o categorie filosoficǎ ce desemneazǎ concordanţa

cunoştinţelor cu obiectul cunoaşterii, autenticitatea acestora în raport cu

realitatea e!primatǎ de ele, în opoziţie cu falsul care e!primǎ o gândire

denaturatǎ a realitǎţii. #devǎrul poate avea un caracter obiectiv, întrucât

cunoştinţele pe care le cuprinde sunt adecvate obiectului studiat. #devǎrul

are şi un caracter relativ, determinat de/ limitele cunoaşterii umane, defaptul cǎ demersul cognitiv este perpetuu şi de faptul cǎ el este istoriceşte

limitat, e!primând parţial realitatea.

5!istǎ trei teorii gnoseologice privind natura adevǎrului/

0. $eoria corespondenţei, conform cǎreia

adevǎrul este concordanţa dintre idei, 7udecǎţi

şi obiectul e!terior la care se referǎ

2


25/67

2. $eoria coerenţei, conform cǎreia adevǎrul

desemneazǎ o derulare consecventǎ a ideilor

care reflectǎ realitatea şi, în consecinţǎ,

formeazǎ un sistem de gândire articulat de

succesiunea logicǎ a ideilor

. $eoria operaţional-pragmaticǎ, în cadrul

cǎreia adevǎrul este determinat de valoarea

instrumentalǎ sau operaţionalǎ a unei idei,

mai e!act, adevǎrul este demonstrat prin

validarea, verificarea lui în practicǎ şi îne!periment.

6n istoria gândirii umane, începând cu 5vul 'ediu, s-a elaborat

teoria adevǎrului dublu, în care s-a demonstrat cǎ e!istǎ adevǎruri

raţionale, aparţinǎtoare ştiinţei şi filosofiei, şi adevǎruri revelate,

aparţinǎtoare religiei. #ceste douǎ adevǎruri pot coe!ista fǎrǎ însǎ sǎ se

anuleze reciproc.#devǎrul istoric, spre deosebire de adevǎrul în filosofie,

beneficiazǎ de o serie de particularitǎţi şi specificitǎţi. #stfel,cunoaşterea

istoricǎ porneşte de la cunoaşterea omului în bogǎţia, comple!itatea

manifestǎrilor sale. 6n acest caz, adevǎrul istoric nu poate fi pus la

7udecata geometriei, matematicii şi a demonstraţiei din ştiinţele e!acte. 6n

consecinţǎ, adevǎrul istoric nu poate fi pus în termenii pozitivismului careasimileazǎ istoria ştiinţelor e!acte. ?pre deosebire de ştiinţele e!acte,

adevǎrul istoric nu poate fi verificat prin e!periment, ci doar prin

confruntarea, colaţionarea, prin convergenţa diverselor opinii şi ipoteze.

6n aceeaşi ordine de idei, spre deosebire de ştiinţele e!acte, adevǎrul

istoric este ipotetic. =elativizând aceastǎ aserţiune trebuie sǎ admitem cǎ

şi cunoaşterea din domeniul ştiinţelor e!acte este ipoteticǎ prin

dimensiunea infinitǎ a cunoaşterii umane *formula %2O poate fi şi altceva

2;


26/67

decât formula apei, în condiţiile în care viitoare cercetǎri vor aduce noi

perspective de abordare+.

6ntre adevǎrul cunoaşterii istorice şi adevǎrul în cunoaşterea

ştiinţelor e!acte e!istǎ o serie de analogii şi paralelisme. 6n primul rând,

raţiunea umanǎ, demersul logic al enunţurilor din cele douǎ mari domenii

ale ştiinţelor e!acte şi umane sunt comune, pentru cǎ operaţiunile logice

sunt produse ale intelectului uman, fie el istoric, fie fizician sau c:imist.

#tât istoricul cât şi cercetǎtorul în ştiinţele e!acte, dincolo de operaţiunile

şi demonstraţiile logice, aduce un coeficient de creativitate cercetǎrilor pe

care ei le întreprind. 5!istǎ, de asemenea, similitudini privindmetodologia investigaţiei, în sensul cǎ, atât fizicianul cât şi istoricul

valorificǎ o e!perienţǎ trecutǎ, cercetǎri trecute, acceptând rezultatele

autoritǎţilor în materia pe care ei o studiazǎ.

O altǎ caracteristicǎ a adevǎrului istoric este determinatǎ de

raportul obiectivitate-subiectivitate în restituirea sau reconstituirea

trecutului. Obiectivitatea este evidentǎ, în primul rând, în ceea ce priveşterestituirea pozitivǎ a faptului istoric/ datare, succesiunea evenimentelor,

cone!iuni spaţio-temporale etc. ?ubiectivitatea intervine în interpretarea

fenomenului istoric, în aprecierile şi 7udecǎţile de valoare asupra

evenimentului istoric, în :ermeneutica istoricǎ, în viziunea şi concepţia

istoricului, în gradul de înţelegere al evenimentului şi fenomenului

istoric, în forma mentis-ului fiecǎrui istoric. "u alte cuvinte, un istoric poate interpreta în mod diferenţiat acelaşi eveniment istoric, care face

obiectul cercetǎrii mai multor istorici.

=aportul obiectivitate-subiectivitate în relevarea adevǎrului istoric

a fost o temǎ comple!ǎ şi amplǎ de reflecţie a istoricilor şi a

teoreticienilor istoriei. #u e!istat şi tentative de a cuantifica acest raport

în cercetarea istoricǎ. #stfel, %. 'arrou gǎseşte o formulǎ credibilǎ

pentru definirea adevǎrului istoric/ : Q tUp, în care/ : Q istoria sau scrisul

2


27/67

istoric t Q trecutul şi p Q prezentul în care se aflǎ istoricul, conte!tul sau

ambianţa în care el este plasat, limitele demersului sǎu cognitiv. 6n

aceeaşi mǎsurǎ t poate însemna/ t Q obiectivitatea şi p Q subiectivitatea.

"u cât p este mai diminuat, cu atât adevǎrul este mai mare. 9 sau

prezentul reprezintǎ încǎrcǎtura subiectivǎ în cunoaşterea istoricǎ,

mentalitǎţile şi pre7udecǎţile istoricului care au un grad mare de varietate

şi diversitate. #ceastǎ subiectivitate istoricǎ este determinatǎ de

concepţiile lui politice, filosofice, religioase. e e!emplu, e!istǎ diferenţe

de evaluare a istoriei romane din partea diverşilor istorici/ ?f. #ugustin

are o atitudine şi evaluare criticǎ faţǎ de istoria romanǎ pentru cǎ ea esteistoria pǎgânilor Faston oissier, un istoric liberal din al doilea &mperiu

francez, a evaluat istoria romanǎ în e!clusivitate prin urmǎrirea opoziţiei

romane faţǎ de împǎraţi *în lucrarea intitulatǎ (Opoziţia sub "ezar+

=ostovţev, istoric rus, a accentuat în istoria romanǎ revoluţia şi revolta

claselor sociale din &mperiul roman, rolul revoltelor militare împotriva

împǎraţilor etc.#devǎrul istoric este, aşadar, o categorie dinamicǎ, mobilǎ şi foarte

greu de surprins în demonstraţia istoricǎ. 5l are o determinare comple!ǎ

şi poate fi surprins doar în mǎsura în care istoricul ia în considerare o

serie de precauţii teoretice şi metodologice la începutul cercetǎrii sale.

#stfel, el trebuie sǎ evalueze raportul dintre istoria realǎ şi istoria

ficţionalǎ, adicǎ reconstituirea istoricǎ ce opereazǎ atât cu surse şi cuizvoare, cât şi cu reprezentarea imaginativǎ a trecutului. e asemenea, el

trebuie sǎ cunoascǎ raportul dintre istoric şi puterea politicǎ, dintre scrisul

istoric şi anga7area politicǎ a acestuia. Obiectivitatea istoricǎ presupune,

pe lângǎ confruntarea criticǎ a surselor şi a ipotezelor istoriografice o

anumitǎ bogǎţie umanǎ şi profesionalǎ a istoricului/ inteligenţǎ, culturǎ,

e!perienţǎ trǎitǎ, desc:idere spre toate valorile cunoaşterii umane.

$rebuie, de asemenea, sǎ ţinǎ seama de faptul cǎ erudiţia nu înseamnǎ de

2@


28/67

fapt obiectivitate şi adevǎr istoric. )otele de la subsol, acribia şi vastitatea

documentarǎ nu valideazǎ obiectivitatea, în primul rând, datoritǎ faptului

cǎ nu avem siguranţa cǎ istoricul a operat cea mai bunǎ selecţie a

documentelor. e asemenea, trebuie avut în vedere dimensiunea

psi:analiticǎ a istoricului, în sensul cǎ acesta poate acumula defulǎri,

resentimente, partizanate dinspre resorturi profunde ale psi:ologiei şi

mentalitǎţii sale.

#devǎrul istoric este un proces comple!, deoarece/ a+ el înseamnǎ

o evaluare a cercetǎrii în faţa unei instanţe profesionale şi morale b+

pentru cǎ adevǎrul se elaboreazǎ şi se realizeazǎ prin rescrierea permanentǎ a istoriei. #stfel, istoricul american ?idne %ooK menţiona/

(&storia trebuie rescrisǎ din nou, întotdeauna, atunci când apar noi

perspective care ne permit sǎ sesizǎm anumite evenimente ale trecutului

care au scǎpat atenţiei contemporanilor c+ adevǎrul şi obiectivitatea

istoricului nu rezidǎ doar din intenţia ştiinţificǎ sau din rezultatele

ştiinţifice ale scrisului istoric, ci şi din etica istoricului. imensiunea eticǎa istoricului stǎ la baza imparţialitǎţii cercetǎtorului istoric. 9aul =icoeur,

în lucrarea sa (&storie şi adevǎr, susţinea cǎ imparţialitatea istoricului

este în primul rând o problemǎ eticǎ/ ("e este imparţialitatea istoricǎ de

care se vorbeşte atât1 )u se poate pretinde niciodatǎ imparţialitatea în

sensul strict al acestui termen. )umai faptul istoric pe care-l studiazǎ

istoricul poate fi imparţial. &storicul însǎ, dacǎ vrea sǎ evalueze acest fapt,trebuie sǎ ia atitudine. 9e de o parte o atitudine ştiinţificǎ, elevatǎ, iar pe

de altǎ parte o atitudine moralǎ.

%. 9irenne, în lucrarea intitulatǎ ("ercetare istoricǎ şi adevǎrul

istoricului, a analizat adevǎrul istoric în functie de specificitǎţile

cercetǎrii istorice. #stfel, el afirma cǎ munca istoricului este, în acelaşi

timp, o sintezǎ şi o ipotezǎ. 5ste o sintezǎ în mǎsura în care istoricul tinde

sǎ reconstituie imaginea trecutului şi o ipotezǎ, în mǎsura în care relaţiile

2A


29/67

cauzale dintre faptele istorice formeazǎ adevǎrul istoric. "u alte cuvinte,

raportul istorie-adevǎr istoric este un raport ca dintre concret şi abstract.

1( A*+vǎ)l ist#)i$ /i #2i+$tivitat+a ist#)i$ǎ

Obiectivitatea istoricǎ este aferentǎ cunoaşterii istorice. 5a se poate

defini şi analiza în funcţie de subiectivitatea istoricǎ, adicǎ în oglindǎ cu

ceea ce numim subiectivitatea istoricǎ. Obiectivitatea istoricǎ nu este o

noţiune în sine, ci ea este semnificatǎ de epistemologia istoricǎ. 9.=icoeur afirma/ (5ste obiectiv ceea ce gândirea metodicǎ a elaborat, a

aşezat în ordine, a înţeles şi a fǎcut sǎ fie înţeles. 5!istǎ obiectivitate în

fizicǎ, în biologie, dupǎ cum e!istǎ o obiectivitate şi în istorie. $oate

aceste obiectivitǎţi sunt în mod concret, şi în cele din urmǎ, niveluri de

obiectivitate detectabile la metodologiile specifice diferitelor ştiinţe.

(&storia, dupǎ afirmaţiile aceluiaşi 9. =icoeur este (o nouǎ provincie învastul imperiu al obiectivitǎţii.

6ntrucât obiectul de studiu al istoriei este omul şi societatea umanǎ,

obiectivitatea istoricǎ este, în fond, o subiectivitate în sensul larg al

cuvântului. eci, din acest motiv, asistǎm la o subiectivitate implicatǎ

prin însǎşi subiectul istoriei. #ceastǎ subiectivitate implicatǎ poate fi una

buna, în sensul cǎ este vorba de o subiectivitate realǎ ce rezidǎ din istoria-realitate a oamenilor, şi o subiectivitate rea; atunci când istoricul se redǎ

pe sine în reconstituirea istoricǎ. 9rin urmare, obiectivitatea istoricǎ este

una specificǎ meseriei de istoric. Siind o consecinţǎ a epistemologiei şi a

metodologiei istorice, obiectivitatea este elaboratǎ, este construitǎ de

istoric. 5tapele sau elementele obiectivitǎţii istorice au fost analizate de

'arc loc:, în lucrarea sa intitulatǎ (#pologia istoriei. #cestea sunt/

observaţia istoricǎ, critica istoricǎ, analiza istoricǎ şi sinteza istoricǎ.

2G


30/67

Observaţia istoricǎ presupune cunoaşterea trecutului prin urmele

sale, prin remanenţa sa. 5a presupune, în primul rând, o cercetare a

documentului istoric, o forţare a acestuia pentru a vorbi sau pentru a-i

descifra sensul. 6n spatele documentului semnificant stǎ trecutul istoric ca

fapt istoric.

Critica istoricǎ este o activitate metodicǎ prin care o urmǎ din

trecut a7unge la - aşa cum afirma 9. =icoeur - (demnitatea de document

istoric, adicǎ aceastǎ urmǎ din trecut este supusǎ evaluǎrii, ierar:izǎrii,

validǎrii ei ca sursǎ istoricǎ.

Analiza istoricǎ presupune o activitate metodicǎ de a re-compuneşi a re-constitui faptele istorice în serii de fenomene *economice, politice,

culturale etc.+ care sǎ inducǎ o linie de inteligibilitate a trecutului.

inteza istoricǎ urmeazǎ analizei şi în cadrul acestei sinteze se

produce e!plicaţia istoricǎ, pe de o parte, iar pe de altǎ parte, istoricul îşi

proiecteazǎ trecutul integral pe care în mod real el nu-l poate surprinde

niciodatǎ în scrisul istoric. #ceastǎ integralitate a trecutului, sau tentativade-a surprinde trecutul integral nu face altceva decât sǎ stimuleze efortul

reconstitutiv al istoricului. ?crisul istoric, c:iar şi cel care se revendicǎ

drept sintezǎ istoricǎ, nu este altceva decât o reconstituire parţialǎ a

realitǎţii.

7( S2i+$tivitat+a ist#)i$li .n )a"#)t $ #2i+$tivitat+a ist#)i+i

#cest raport poate fi pus în evidenţǎ printr-o serie de particularitǎţi

care ţin de metodologia de investigaţie specificǎ muncii istoricului.

#ceste particularitǎţi se pot grupa în/

0. 5!istǎ o particularitate care este legatǎ de aşa-numita (7udecatǎ

de importanţǎ relevatǎ de 9. =icoeur. &storicul, prin eul sǎu

I


31/67

cunoscǎtor introduce o anumitǎ raţionalitate în istoria-realitate.

#ceastǎ raţionalitate se referǎ la selectarea evenimentelor,

faptelor şi fenomenelor istorice. Judecata de importanţǎ

semnificǎ, aşadar, în mod raţional istoria-realitate, în sensul cǎ

se e!trag fapte reprezentative, esenţiale şi se organizeazǎ în mod

logic naraţiune istoricǎ.

2. # doua particularitate pune în evidenţǎ cauzalitatea faptelor şi

fenomenelor istorice prin intermediul e!plicaţiei în istorie.

#ceasta este o construcţie teoreticǎ, narativǎ a istoricului, care

incorporeazǎ noţiuni, concepte, sc:eme, sintagme narativeconcretizate într-un limba7 sau discurs istoriografic, care

evidenţiazǎ cauza *de ce1+ şi motivaţia *pentru cǎ+.

. O a treia particularitate rezidǎ în faptul cǎ istoricul are tendinţa

de a identifica şi a prezenta din trecutul istoric acele fapte şi

fenomene care sunt în sc:imbare, care sunt altceva sau care au

dispǎrut. 5!istǎ aşa-numita (alteritate originalǎ în retrospectivaistoricǎ. &storicul are tendinţa de a raporta realitatea prezentǎ la

realitatea trecutǎ, sesizând sc:imbǎrile, diferenţele între cele

douǎ realitǎţi definite de 9aul Mene (distanţa istoricǎ ( sau

(distanǎ temporalǎ. ?e realizeazǎ astfel un transfer al

istoricului într-un alt prezent, o re-prezentare pe releul (distanţei

temporale, adicǎ (atunci şi acolo *tunc et illic+ este transferat(aici şi acum *:ic et nunc+.

. O altǎ particularitate a subiectivitǎţii istoricului rezidǎ din

subiectul investigaţiei istorice şi anume omul şi oamenii

trecutului. &storicul trebuie sǎ fie dedicat unui efort de simpatie

sau empatie cu subiectul cercetat. &storicul trebuie sǎ procedeze

la un transfer de sensibilitate faţǎ de trecutul reconstituit.

"ercetarea trecutului presupune nu doar o e!plicare a lui *o

0


32/67

pro!imitate intelectualǎ+, ci şi o întâlnire cu trecutul *o

pro!imitate de sensibilitate+. ?ubiectivitatea însǎşi a istoricului

se transformǎ într-o altǎ subiectivitate, aceea a trecutului. "u

alte cuvinte, teoria e!plicaţiei în istorie trebuie sǎ fie dublatǎ de

teoria compre:ensiunii, aşa cum menţioneazǎ 9. =icoeur în

lucrarea sa (5seuri de :ermeneuticǎ. "onform acestei teorii se

are în vedere faptul cǎ trecutul este compus dintr-o serie de

acţiuni umane şi poate fi înţeles doar dacǎ istoricul se transferǎ

în mintea şi sufletul oamenilor din trecut. #stfelin "ollingPood,

în lucrarea sa intitulatǎ (&deea istoriei *0G;


33/67

$impul istoric este timpul concret, al evenimentelor, al faptelor, al

devenirii omului şi al lumii, este un timp uman, calitativ.

$impul Kairotic *Kairos Q vreme+ este timpul legat de momentele

cruciale în istorie, de momentele e!emplare în viaţa omului şi a

umanitǎţii, spre deosebire de timpul cosmic, care este un timp matematic.

5l se poate depista atât în plan mitologic, cât şi în plan istoric. 5l este

timpul care evidenţiazǎ evenimentele epocale sau întemeietoare. e

e!emplu, timpul Kairotic este legat de momentul în care un erou din

mitologia popularǎ, care reprezintǎ binele, învinge rǎul, când &isus a biruit

moartea, când omul reuşeşte, prin actele sale creatoare, sǎ restabileascǎec:ilibrul şi unitatea dintre timpul cosmic şi cel istoric. in perspectiva

timpului Kairotic, omul nu memoreazǎ evenimente istorice, ci e!emplele,

modelele, paradigmele. e e!emplu, timpul Kairotic, în istoria

spiritualitǎţii româneşti, îl reprezintǎ momentul sau timpul 5minescu.

$impul istoric este un timp perceput, şi-n egalǎ mǎsurǎ descris,

printr-un proces de cuantificare, stabilit în cadrul cronologiei istorice."ronologia istoricǎ distinge trei categorii de timpuri/ timpul scurt

*ceasul+, timpul lung *calendarul+ şi perioade *un numǎr de ani+.

$impul scurt este un timp cuantificat încǎ din preistorie. Omul

primitiv mǎsura timpul prin observaţia ritmului astrelor, prin alternanţa

zi-noapte, unitatea de mǎsurǎ fiind alternanţa dintre luminǎ şi întuneric.

9rin calcule astronomice precise, vec:ii evrei, c:inezii, musulmanii audescoperit intervalul de 2 de ore. #cest interval a fost mǎsurat cu

deosebitǎ e!actitate. e e!emplu, la vec:ii egipteni, o zi era formatǎ din

2 de ore, ;G de minute, 2 de secunde. )u întotdeauna unitatea de

mǎsurǎ era ziua de 2 de ore, sau, mai e!act, nu e!ista o cuantificare

determinatǎ de alternanţa zi-noapte. e e!emplu, la polinezieni unitatea

de bazǎ de mǎsurare a timpului era o cǎlǎtorie pe apǎ sau timpul distanţei

ma!ime pe care o puteau strǎbate vâslind o femeie. La babilonieni era


34/67

timpul ec:ivalent cu distanţa pe care o putea strǎbate un om dintr-un loc

într-altul fǎrǎ a se odi:ni. 5i foloseau ca unitate de mǎsurǎ ora dublǎ,

adicǎ a 02-a parte dintr-o zi.

$impul lung sau calendarul era determinat încǎ din antic:itate de

succesiunea fazelor lunare, de ciclul lunar ec:ivalent cu I de zile. La

aceastǎ mǎsurare a timpului s-a asociat ciclul vegetaţiei, care a împǎrţit

anul în anotimpuri. La vec:ii egipteni, cu III de ani înainte de &isus, s-a

stabilit un calendar perpetuu, determinat de ritmurile sau sc:imbǎrile

apelor )ilului *creşterea apelor, retragerea lor şi perioada de stagnare+,

care însuma un numǎr total de


35/67

diferite de derulare istoricǎ. $entativele de definire şi de conceptualizare a

duratelor istorice au fost legate de studierea istoriei mentalitǎţilor.

9ornind de la aceste precedente, S. raudel descoperǎ trei nivele

temporale/ durata scurtǎ sau microistoria, adicǎ timpul scurt al

individului, al evenimentului, al faptului divers de suprafaţǎ istoria

con7uncturalǎ ce se desfǎşoarǎ de-alungul deceniilor şi durata lungǎ ce se

deruleazǎ pe intervale mari, care incorporeazǎ mai multe secole.

"alierul duratei scurte este reprezentat de ecourile, de impactul, de

emoţiile pe care le produc evenimente de origine politicǎ, militarǎ,

religioasǎ în rândul comunitǎţilor *ecoul unui discurs, al unei predici,trecerea unei personalitǎţi e!cepţionale+. 6n cadrul acestui palier al duratei

scurte se evidenţiazǎ reacţia colectivǎ la acţiunea sau impulsul individual

ori particular al unui eveniment.

Istoria con#uncturalǎ este cea care surprinde, nu evenimentele ci

(mǎsura omului, tipul activitǎţilor umane, tipul :abitatului, al locuinţei,

gospodǎriei, a modelelor de educaţie, gustul public, tipuri umane/ cavaler, preotul, ţǎranul. #ceastǎ istorie con7uncturalǎ cuantificǎ sau

dimensioneazǎ temporal impactul modelelor asupra individului sau mai

e!act, cum rǎspunde individul la modelele sau moda unei epoci.

$urata lungǎ surprinde constantele, atitudinile profunde,

determinate de-a lungul secolelor, din generaţie în generaţie. 5a este

timpul istoriei imobile, istoriei mentalitǎţilor, al sensibilitǎţilor *sentimentreligios, tradiţiile, mitologia popularǎ, imaginarul, viziunea despre lume,

modul de-a gǎndi, concepţia despre timp şi spaţiu, imaginea celuilalt

etc.+.

!imp şi culturǎ . #cest raport e!primǎ o relaţie directǎ între om şi

timp, în sensul cǎ timpul nu are o structurǎ omogenǎ, e!istând orizonturi

temporale diferite. Omul intrǎ şi iese în diferite orizonturi temporale. e

e!emplu, timpul cosmic este un timp ciclic al eternei reîntoarceri la

;


36/67


37/67

momente eliberatoare sau 7ustiţiare. #stfel, mesianismul revoluţiei de la

0AA proclama (timpul mântuirii care a sosit.

Caracteristicile timpului istoric( $impul istoric este ideea de timp

transpusǎ realitǎţii istorice. #cest timp istoric este în relaţie cu timpul

general, dar este particularizat de co-relaţia cu timpul uman. 9ornind de la

#ristotel, care definea timpul ca (numǎr de mişcǎri, se poate afirma cǎ

timpul istoric este numǎrul mişcǎrilor în realitatea istoricǎ, altfel spus,

consistenţa timpului istoric este succesiunea umanǎ. ?pre deosebire de

timpul cosmic, astronomic, timpul istoric nu se aflǎ într-o e!terioritate

abstractǎ, ci el este incorporat în devenirea omului şi societǎţii, este untimp interior, este un timp trǎit, concret. "onform afirmaţiei lui 9.

":aunu, omul trecutului a trǎit întotdeauna în prezent, astfel încât trecutul

este o succesiune de prezenturi trǎite. ?crisul istoric nu face altceva decât

sǎ reconstituie timpul trǎit. F. erger, în lucrarea (Senomenologia

timpului *0G


38/67

caracterizeazǎ printr-o intensǎ activitate dinamicǎ, creatoare, progresivǎ.

O altǎ ambivalenţǎ a timpului istoric este determinatǎ de aşa-numitul timp

obiectiv, care este un timp social şi un timp subiectiv *individual sau

psi:ologic+.

$impul istoric este, la rândul lui, un timp trait ambivalent, care se

poate evidenţia în cadrul raportului timp istoric-destin. estinul este

timpul trǎind în om iar timpul istoric este omul trǎind în timp. 6n destin

omul este depǎşit de timp iar în timpul istoric omul depǎşeşte timpul. 6n

destin omul este supus relaţiilor sociale, condiţiilor biologice, fiziologice,

psi:ice, ereditare, pe când în timpul istoric omul are iniţiativǎ, este activ,este creator de valori şi istorie. #u e!istat, de asemenea, clasificǎri

calitative ale timpului istoric. %erder menţiona cǎ e!istǎ un timp negativ

*timpul disoluţiei societǎţilor, al regresului+ şi un timp pozitiv *momente

de creaţie, de progres, de emancipare. Lucian laga vorbea despre un

timp regresiv *un timp al retragerii din istorie+ şi un timp ofensiv *un timp

al ieşirii, al afirmǎrii+.?-a elaborat o sc:emǎ a timpului general, care incorporeazǎ într-un

cerc douǎ emisfere de timp, şi anume/ timpul aferent emisferei

neconştiinţei *timpul cosmic, geologic, biologic, fiziologic+ şi timpul

aferent emisferei conştiinţei *timpul psi:ic, social, economic, te:nologic,

spiritual+. La intersecţia dintre cele douǎ emisfere se înscrie timpul uman,

format la rândul lui din destin şi timpul istoric.!imp şi memorie. incolo de cronologie şi dincolo de palierele

temporale s-a încercat o dimensionare a timpului prin memorie, adicǎ o

cuantificare a acestui timp al omului prin memoria pe care acesta a

dobândit-o. #stfel, 9. ":aunu susţine cǎ dacǎ acceptǎm intervalul de

patruzeci de mii de ani ca istorie a omului inteligent, acest segment de

patruzeci de mii de ani reprezintǎ 0U2.;II din întregul timp al procesului

de umanizare, deci, avem un timp al memoriei în timpul general uman.

A


39/67

urata istoriei umane reprezintǎ 0U


40/67

b. au o determinare spaţio-temporalǎ, adicǎ faptele pot fi definite

şi studiate într-un sistem de referinţǎ.

?pre deosebire de ştiinţele e!acte, în care faptele au o determinare

prevalent spaţialǎ, faptele istorice au o determinare prevalent temporalǎ.

#lǎturi de aceste douǎ determinǎri, faptele istorice presupun şi o a treia

determinare şi anume interpretarea. Silosoful 5rnest "assirer, în lucrarea

sa (5seu asupra omului, aratǎ cǎ faptul istoric presupune înţelegerea lui,

asumarea lui interpretativǎ, semnificarea lui, pentru cǎ scrisul istoric este

un univers de semnificaţii. #stfel, un papirus egiptean poarte fi perceput

în materialitatea lui *descrierea lui fizicǎ+, dar descifrarea lui înseamnǎsemnificarea lui şi definirea lui ca document istoric. eci, faptele

istorice, inclusiv urmele materiale, nu doar cele scrise, trebuie evaluate ca

e!primǎri a unei realitǎţi obiective dar şi pline de semnificaţii.

?emnificaţia valorizeazǎ faptul istoric, deci el primeşte o

determinare a!iologicǎ, dar nu orice fel de semnificaţie valorizeazǎ faptul

istoric, ci doar acelea, aşa cum susţine =. #ron, care incorporeazǎumanul, adicǎ acţiunea şi gândirea umanǎ. 'a! Weber, în lucrarea sa

(5seu asupra teoriei ştiinţei, defineşte douǎ tipuri de fapte/ faptul-

valoare şi faptul-eveniment. Saptul-valoare este acela asupra cǎruia noi

cei de astǎzi proiectǎm un anumit interes, o anumitǎ curiozitate, deci el

depinde de punctul de vedere asupra trecutului, adoptat de cǎtre istoric.

#lteori faptele istorice sunt clasificate dupǎ caracterul lor comun saucaracterul lor de unicitate. 9.Lacombe clasificǎ faptele istorice în fapte

asemǎnǎtoare *instituţiile+ şi fapte unice *evenimentele+. Masile 9ârvan, în

lucrarea sa intitulatǎ (&dei şi forme istorice, dezvoltǎ o viziune

organicistǎ asupra faptelor istorice, în sensul cǎ nu orice date sunt

istorice, ci doar acelea care se pot încadra într-o linie ritmicǎ, care se aflǎ

într-o înlǎnţuire ce semnificǎ devenirea vieţii, a societǎţii umane.

I


41/67

eşi faptul istoric are o particularitate a sa, primarǎ, determinatǎ de

un eveniment, un fenomen sau o acţiune a omului, el, în cele din urmǎ,

aparţine unei totalitǎţi, întrucât din perspectiva timpului şi spaţiului în

care el este plasat, face parte dintr-un întreg. O prima caracteristicǎ a

faptului istoric ar fi cea legatǎ de raportul unicitate-totalitate sau de

raportul particular-general. #supra acestor douǎ raporturi au e!istat o

serie de reflecţii şi dezbateri, începând cu pozitivismul istoriografic.

#stfel,#uguste "omte a arǎtat cǎ e!istǎ o istorie narativǎ, a faptelor şi a

detaliilor şi o istorie ştiinţificǎ, care aparţine legitǎţilor fenomenelor

sociale. "onform opiniei sale, în analiza faptului istoric trebuie acordatǎatenţie mai mare cercetǎrii legitǎţilor fenomenelor sociale în detrimentul

faptelor şi detaliilor. La începutul sec. al 33-lea, Srancois ?imiand

susţinea cǎ pentru scrisul istoric importante sunt nu faptele particulare,

care sunt infinite, ci tipurile de fapte. &storicul, în viziunea lui, trebuie sǎ

distingǎ şi sǎ reconstituie categorii de fapte/ sociale, economice, politice,

care, la rândul lor, înglobeazǎ diverse fapte istorice.&storicul englez $onbee reia discuţia asupra particularitǎţii şi

unicitǎţii faptului istoric, proclamând cǎ istoricul trebuie sǎ descopere în

multitudinea acţiunilor umane faptele unice sau particulare, dar care au

un anumit sens şi anume/ ele se înscriu într-o procesualitate istoricǎ, adicǎ

ele vǎdesc sc:imbare, inovaţie, creaţie. "u alte cuvinte, istoria omului are

o morfologie foarte comple!ǎ şi variatǎ şi, prin urmare, este compusǎdintr-o multitudine de fapte unice şi particulare, asupra cǎrora istoricul

trebuie sǎ opereze o cercetare şi o analizǎ dedicate descoperirii modului

în care aceste fapte pot contribui la descoperirea sensului general istoric.

#supra raportului unicitate-totalitate în definirea faptului istoric s-a

pronunţat şi W. ilt:e. 5l subscrie la ideea totalitǎţii faptului istoric,

întrucât însǎşi natura umanǎ are un caracter total şi toate faptele istorice

din aceastǎ perspectivǎ pot fi plasate ca şi consecinţǎ a acţiunii umane, in

0


42/67

sensul cǎ faptele istorice sunt produse atât de gândirea, cât şi de acţiunea

omului. 6mpletirea dintre acţiunea spiritualǎ a omului şi activitatea

practicǎ a omului conferǎ faptului istoric un caracter total, integrator,

astfel încât faptele istorice formeazǎ, în cele din urmǎ, sisteme de

civilizaţii.

)icolae &orga, în reflecţiile sale asupra permanenţelor istoriei

cuprinse în ceea ce el definea istoriologie, susţinea cǎ faptele istorice

trebuie privite ca unitǎţi care redau ceea ce este caracteristic şi e!presiv

din multitudinea acţiunilor umane. #ceste unitǎţi caracteristice şi

e!presive pun în luminǎ permanenţele umane care strǎbat istoria din celemai vec:i timpuri şi pânǎ astǎzi. Saptele istorice care formeazǎ aceste

unitǎţi ale permanenţei umane sunt cele care incorporeazǎ trei factori

fundamentali ai istoriei/ felul de viaţǎ al omului, cadrul geografic şi

tendinţele politice şi stǎrile de spirit care guverneazǎ o anumitǎ

comunitate umanǎ.

eşi faptele istorice au un caracter singular şi evenimenţial, încadrul cercetǎrii istorice şi în cadrul elaborǎrii discursului istoriografic ele

sunt supuse unor generalizǎri logice. #ceste generalizǎri logice sunt

necesare deoarece/

0. faptul istoric nu este o noţiune simplǎ, elementarǎ, ci

comple!ǎ, deoarece trebuie puse în evidenţǎ împre7urǎrile

în care apare faptul istoric respectiv, cauzalitatea sa,agenţii şi actorii faptului istoric *personalitǎţi istorice,

mase populare, consecinţele faptului istoric, locul şi

importanţa acestuia+

2. este necesarǎ e!plicarea faptelor istorice prin evidenţierea

relaţiei dintre fapte singulare şi irepetabile şi fapte istorice

repetabile, constante, care definesc continuitatea

2


43/67

procesului istoric. "u alte cuvinte, faptul istoric trebuie

integrat în sisteme şi procese repetabile

. faptul istoric presupune o deosebitǎ comple!itate

structuralǎ, în sensul cǎ ele încorporeazǎ diversitatea

acţiunilor umane.

O altǎ caracteristicǎ a faptului istoric este determinatǎ de semnificaţia

culturalǎ şi de civilizaţie a acestuia. >n eveniment nu poate deveni un

fapt istoric decât în mǎsura în care el are consecinţe şi ecou în procesul

derulǎrii istorice. Orice fapt istoric presupune plasarea lui în ansambluri

şi sisteme de culturǎ şi civilizaţie. 9lasarea faptului istoric ca evenimentîn ansambluri de culturǎ şi civilizaţie a început încǎ din sec. 3M&&&, în

epoca lui Moltaire, când s-au fǎcut primele tentative de elaborare a aşa-

numitei sinteze cultural-istorice. 6n aceastǎ epocǎ, dincolo de

evenimenţialul cronicilor s-a trecut la studierea vieţii şi civilizaţiei umane

în sensul cel mai larg al cuvântului.

8coala #nalelor a promovat istoria socialǎ, economicǎ şi culturalǎ,astfel încât faptele istorice au fost grupate în constante şi fenomene, care

au condensat în sine cunoaşterea şi e!perienţa umanǎ de-a lungul

timpului. 6n aceeaşi direcţie, 9.=icoeur arǎta cǎ faptele istorice trebuie

percepute ca obiectivǎri valorice ale acţiunii şi vieţii oamenilor din trecut.

#ceastǎ perspectivǎ valoricǎ asupra faptelor istorice este singura care

poate oferi o imagine de continuitate a procesului istoric. #supracaracterului a!iologic al faptului istoric s-au aplecat şi reprezentanţi ai

şcolii germane de filosofia istoriei. "onform concepţiei acestei şcoli,

unicitatea faptului istoric nu trebuie redusǎ la caracterul lor evenimenţial

accidental. 6n primul rând, faptul istoric are ca subiect omul. 5l este un

fapt omenesc. ar nu orice acţiune a omului este un fapt istoric, ci doar

acelea, dupǎ cum aratǎ Windelband, care au o semnificaţie pentru om şi

pentru specia umanǎ întreagǎ. =icKert afirma cǎ faptul istoric reprezintǎ


44/67

faptele umane care au o caracteristicǎ esenţialǎ şi anume valabilitatea lor

în timp şi spaţiu. #ceastǎ valabilitate a faptului istoric este conferitǎ de

acţiunea creatoare a omului, care determinǎ valori sociale, faptice şi

normative.

6n teoria contemporanǎ a istoriei se reabiliteazǎ rolul evenimentului

în derularea istoricǎ, dar se are în vedere, nu un eveniment în sine aleator,

particular, ci evenimentele care, dupǎ e!presia lui 9.=icoeur, au o anumitǎ

semnificaţie, sunt centre de semnificaţie. 5venimentele semnificative sunt

cele care dau sens evoluţiei istorice, adicǎ evenimente ce au un anumit

grad de perenitate şi de constanţǎ. "onform concepţiei lui =.#ron, uneveniment devine un fapt istoric dacǎ el este plasat în ansambluri

articulate şi inteligibile, care formeazǎ aşa-numitele unitǎţi istorice.

#ceste unitǎţi istorice în viziunea lui =.#ron pot fi/ evenimente

localizate în timp şi spaţiu, rǎzboaie, revoluţii, state, colectivitǎţi,

organizaţii politice, sociale, economice. 9rin urmare, o unitate istoricǎ

poate fi deopotrivǎ şi un eveniment singular, în condiţiile în care ele dauconţinut şi valoare derularii istorice, dar pot fi şi structuri socialee,

politice, economice, care reflectǎ dinamica şi evoluţia istoricǎ. 6n

gândirea istoricǎ româneascǎ, aceste unitǎţi istorice au fost teoretizate de

3enopol, care a structurat succesiunea faptelor oamenilor din trecut în

serii istorice, care apoi, grupate, formeazǎ aşa-numitele legi istorice.

''( S$)isl ist#)i$ $a mi8ǎ "#liti$ǎ

#stǎzi, mai mult ca niciodatǎ, istoria este o mizǎ politicǎ, datoritǎ

faptului cǎ prezentul e!ercitǎ un control asupra trecutului, prezentul

modeleazǎ trecutul şi-l transferǎ în datele unei instrumentalizǎri politice,

în funcţie de interesele politice şi ideologice ale contemporaneitǎţii.


45/67

atoritǎ democratizǎrii şi proliferǎrii învǎţǎmântului, datoritǎ difuzǎrii

cunoştinţelor istorice în mass-media, istoria şi scrisul istoric construiesc

un discurs public asupra trecutului, cu un impact deosebit de important

asupra modelǎrii conştiinţelor individuale şi colective vis-X-vis de acest

trecut. "u alte cuvinte, în acest proces de diseminare, de socializare a

cunoaşterii istorice, acum apare mai mult decât oricând eficienţa

controlului asupra producţiei istoriografice, a scrisului istoric, din partea

statului, a partidelor, din partea opiniei publice.

?ocietatea, statul cenzureazǎ şi determinǎ autocenzurarea

producţiei istoriografice, cu scopul de a crea o imagine pozitivǎ asupraunei societǎţi, în spatele cǎreia stau interdicţii, lapsus-uri, interpretǎri

ideologizante asupra trecutului. Lectura trecutului, din perspectiva

interesului politic al contemporaneitǎţii se concretizeazǎ în producţii

istoriografice care decupeazǎ, fasoneazǎ trecutul, în funcţie de interesele

prezentului. #ceste operaţii de modelare a trecutului în funcţie de

interesul contemporan care modificǎ istoria-realitate, impunând restricţii,tǎceri sau, dimpotrivǎ, e!agerând anumite aspecte din aceastǎ istorie-

realitate, în sens pozitiv, sunt şi ele, în cele din urmǎ, istorie, adicǎ devin

istorie în istorie.

6ntre politicǎ şi istorie e!istǎ un raport comple!, care poate pune în

evidenţǎ atât asemǎnǎrile cât şi deosebirile dintre cele douǎ domenii ale

cunoaşterii umane. La prima vedere ele sunt domenii diferite, divergente,în ceea ce priveşte statutul lor gnoseologic. acǎ istoria sau scrisul istoric

se consacrǎ ca un domeniu în care erudiţia, cunoaşterea stǎ sub semnul

unui interes strict academic, refle!iv, politica este un domeniu în care

cunoaşterea este proiectatǎ spre elaborarea unui discurs care susţine

puterea sau e!erciţiul puterii. "u alte cuvinte, scrisul istoric este defensiv,

pe când discursul politic este ofensiv.

;


46/67

6n afarǎ de aspectele divergente dintre cele douǎ domenii, e!istǎ şi

aspecte de convergenţǎ, întrucât se petrece un proces de instrumentalizare

reciprocǎ a celor douǎ domenii, adicǎ istoria este instrumentalizatǎ de

politicǎ şi politica este instrumentalizatǎ de istorie. e asemenea, putem

evidenţia şi un raport de identitate între cele douǎ domenii, întrucât atât

elaborarea scrisului istoric cât şi al discursului politic se petrec în plan

sincronic, ambele se elaboreazǎ în acelaşi nivel sau orizont cronologic.

in acest punct de vedere, raportul politicǎ-istorie trebuie abordat prin

prisma locurilor de elaborare şi al momentului în care ele sunt plasate.

in punct de vedere al locurilor de elaborare, e!istǎ douǎ tipuri desocietǎţi care emit istorie sau scris istoric/ tipuri de societǎţi iletrizate,

societǎţi e!-coloniale care sunt lipsite de istorie scrisǎ şi tipuri de societǎţi

impregnate de istorie, de istorie scrisǎ, care sunt societǎţile 5uropei. "u

predilecţie aceste societǎţi europene emit istorie pentru a se legitima în

sens identitar, etnic, statal, cu scopul de a ieşi din aşa-numitul simptom al

cat:olitei, care este, în esenţǎ, lipsa conştiinţei de sine a unei comunitǎţi,a unui neam, a unei societǎţi. #ceastǎ stare de cat:olitǎ e!primǎ, în

principal, un statut nedefinit, o persistenţǎ în neîmpliniri istorice. e

e!emplu, populaţia celticǎ nu a avut niciodatǎ un stat, nu s-a putut

autodefini, nu a avut o conştiinţǎ de sine.

a. Instrumentalizarea politicǎ a istoriei

9olitizarea istoriei a e!istat din cele mai vec:i timpuri, dar

consacrarea ei definitivǎ s-a petrecut în condiţiile istoriei mar!iste,

comuniste. #stfel, în =usia sovieticǎ, dupǎ =evoluţia bolşevicǎ din 0G0@,

s-a emis ipoteza cǎ e!istǎ doar douǎ tipuri de istorie/ istoria sau

istoriografia burg:ezǎ neştiinţificǎ şi istoriografia mar!istǎ ştiinţificǎ.


47/67

#ceastǎ clasificare a provocat din start douǎ confuzii/ confuzia dintre

ideologie şi ştiinţǎ şi confuzia în plan metodologic şi gnoseologic. #stfel,

metodologia cercetǎrilor istorice este totuna cu dogmatismul ideologic şi

doar ideologia consacrǎ caracterul ştiinţific al unei ştiinţe. O primǎ

obiecţie vis-X-vis de aceastǎ confuzie poate fi aceea cǎ în interiorul sau în

perimetrul aceleiaşi ideologii pot fi lucrǎri ştiinţifice sau neştiinţifice.

#lǎturi de noţiunea de instrumentalizare politicǎ a istoriei e!istǎ şi

conceptul de instituţionalizare a istoriei. e-a lungul timpului, scrisul

istoric a fost instituţionalizat, adicǎ a fost pus în slu7ba unor interese

instituţionale, cu scopul de a legitima un regim, un stat, o societate.'ic:el de "erteau, în (Saire de lE%istoire spune cǎ o instituţie nu oferǎ

doar un cadru social unei doctrine, ci ea determinǎ aceastǎ doctrinǎ, îi

face posibilǎ supravieţuirea. 8i, prin urmare, aceastǎ doctrinǎ reproduce

necontenit dinspre un anume interes, instituţionalul. &storia instituţionalǎ

a e!istat încǎ din antic:itate. #ceastǎ istorie instituţionalǎ a fost

reprezentatǎ de discursul oficial al istoriei. #stfel, în &mperiul =omanscrisul istoric a devenit un instrument şi un mi7loc de susţinere a ideii de

centralizare statalǎ, imperialǎ. &storiografia medievalǎ a lui Otto de

Sreising, în Occident, sau a lui &bn N:aldun, în lumea islamicǎ, au fost

e!emple de aservire a scrisului istoric prinţului sau suveranului temporal.

6n 5vul 'ediu occidental, educarea prin istorie a prinţului s-a concretizat

în elaborarea unui scris istoric (ad usum delp:ini, deci folosit pentru a-lînvǎţa pe prinţul moştenitor sǎ guverneze în conformitate cu acele

precepte (e!empla, e!trase dintr-un trecut reconstitui

teoria istoriei - instrumentele filosofiei istoriei

Documents