Tipuri de agricultura

Sistemul agricol reprezintă un ansamblu de sectoare, tehnologii, maşini şi agregate tehnologice, în care solul este folosit ca principala resursă de producţie pentru culturile agricole, pomicole, viticole, legumicole, floricole ca şi pentru creşterea animalelor. Structura sectoarelor poate fi diferită de la o fermă la alta.

În Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile utilizate, de nivelul lor de intensificare, specializare, de cantitatea şi calitatea biomasei, de raporturile cu mediul înconjurător etc. sunt practicate diferite sisteme de agricultură: a) durabilă; b) convenţională; c) biologică; d) organică; e) de precizie; f) extensive.

Tipuri de sisteme agricole:

Agricultura durabilă (integrată) - producţie intensivă de produse competitive, având raporturi armonioase, prietenoase cu mediul înconjurător. Expresia întâlnită frecvent „sisteme integrate”, semnifică utilizarea ştiinţifică, armonioasă a tuturor componentelor tehnologice: pentru lucrările solului, rotaţia culturilor, fertilizare, irigare, combaterea bolilor şi dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, la creşterea animalelor, stocarea, prelucrarea şi utilizarea reziduurilor rezultate din activităţile agricole etc., pentru realizarea unor producţii ridicate şi stabile în unităţi multisectoriale (vegetale şi zootehnice).

Agricultura convenţională - intensiv mecanizată, cu produse competitive, dar care se bazează în mod deosebit pe concentrarea şi specializarea producţiei. Diferitele componente ale sistemului tehnologic sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afânarea solului este efectuată doar prin arătura cu întoarcerea brazdei, fiind urmată de numeroase lucrări secundare de pregătire a patului germinativ şi întreţinere în perioada de vegetaţie. Se practică fertilizarea minerală cu doze mari şi foarte mari, monocultură sau cel mult rotaţii scurte de doi, trei ani, tratamente chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Acest tip de agricultură a fost larg răspândit în România până în 1989. Astăzi, este unanim acceptat că acest tip de agricultură poate afecta mediul înconjurător, mai ales dacă diferitele componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fără a se lua în considerare specificul local: climat, sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină nivelul de vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţă de diferitele procese de degradare chimice, biologice, fizice a mediului.

1

Agricultura biologică - mediu intensiv şi astfel, mai puţin agresiv în raport cu factorii de mediu, cu rezultatele (produse) agricole mai puţin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt, dar care sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ. În raport cu mediul înconjurător acest sistem este mai bine armonizat, tratamentele aplicate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt de preferinţă biologice, totuşi sunt acceptate şi doze reduse de îngrăşăminte minerale şi pesticide. Pentru controlul calităţii produselor este necesară certificarea tehnologiilor utilizate. Produsele sunt comercializate pe o piaţă specială.

Agricultura organică - se deosebeşte de cea biologică prin utilizarea exclusivă a îngrăşămintelor organice în doze relativ ridicate, aplicate în funcţie de specificul local, cu predilecţie în scopul fertilizării culturilor şi refacerii pe termen lung a stării structurale a solurilor, degradate prin activităţi antropice intensive şi/sau datorită unor procese naturale.

Agricultura extensivă cu inputuri reduse - de subzistenţă, cu o producţie slab competitivă. Poate afecta într-o a-numită măsură mediul înconjurător, inclusiv calitatea biomasei, mai ales prin dezechilibre de nutriţie. Îngrăşămintele minerale şi alte substanţe agrochimice (erbicide, insecto-fungicide, amendamente minerale) etc., nu sunt practic utilizate sau aplicate doar în cantităţi foarte mici (cu excepţia sectorului legumicol). De asemenea, hibrizii şi soiurile performante nu sunt răspândite pe scară largă. Acest sistem este practicat şi în România de către producătorii individuali.

Agricultura de precizie - cea mai avansată formă de agricultură, care este practicată chiar şi în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene şi SUA pe suprafeţe mai restrânse, având la bază cele mai moderne metode de control a stării de calitate a diferitelor resurse de mediu, aplicarea în timp optim a tuturor componentelor tehnologice şi astfel un control riguros asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.

Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile economice, sociale şi de mediu. Soluţionarea acestora este cea mai importantă condiţie pentru introdu-cerea şi promovarea agriculturii durabile. Alegerea sistemului de agricultură este condiţionată de nivelul dotării tehnice, nivelul de cunoştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea, educaţia în general, ca şi de respectul pentru natură, pentru mediul înconjurător al tuturor care lucrează în acest domeniu.

Sisteme de agricultură durabilă

Sistemele de agricultură durabilă (integrată) sunt caracterizate printr-o activitate productivă multisectorială, producţia vegetală fiind întotdeauna în relaţie directă cu cea animalieră. În sistemele

2

de agricultură durabilă, pentru dezvoltarea unei activităţi productive intensive, cu rezultate de producţie competitive sunt necesare următoarele măsuri:

● diversitate mare a culturilor vegetale, dar în acelaşi timp soiuri şi hibrizi cu un potenţial genetic ridicat şi adaptaţi condiţiilor locale;

● culturile perene sunt folosite, atât pentru necesităţile sectorului zootehnic, cât şi pentru îmbunătăţirea şi conservarea stării structurale a solului, culturile de leguminoase perene (dar şi anuale) sunt preferate pentru îmbunătăţirea bilanţului azotului în sol, culturile ascunse sunt introduse, după recoltarea culturii principale, pentru protecţia solului la suprafaţă împotriva factorilor naturali şi antropici agresivi (ploi torenţiale, vânt, circulaţie necontrolată pe sol);

● utilizare de materiale organice reziduale provenite de regulă din sectorul zootehnic (de preferinţă a celor solide compostate) în combinaţie cu îngrăşăminte minerale;

● se folosesc pentru asigurarea cu nutrienţi a culturilor, dar şi pentru conservarea stării de fertilitate a solului;

● folosirea pe scară largă a mijloacelor profilactice şi biologice de protecţie, limitând cât mai mult utilizarea substanţelor chimice, de mare importanţă în combaterea buruienilor este şi capacitatea plantelor cultivate de reducere a proliferării acestora precum şi calitatea lucrărilor mecanice făcute în acest scop;

● exploatare raţională şi protecţia pajiştilor şi fâneţelor naturale şi a zonelor supuse eroziunii printr-un păşunat în sistem controlat;

● furajarea animalelor trebuie să fie în concordanţă cu productivitatea rasei, iar manipularea şi depozitarea reziduurilor zootehnice trebuie să respecte anumite reguli în scopul minimizării poluării. Numărul de animale trebuie să fie corelat cu suprafaţa de teren agricol a fermei;

● efectuarea în perioada optimă a tuturor lucrărilor solului precum şi a celor de recoltat şi transport;

3

● la amenajarea fermei trebuie luate în considerare, pe lângă aspectele de protecţia şi conservarea ecosistemelor, a biodiversităţii şi cele economice şi sociale.

Agricultura durabilă reprezintă pentru zonele rurale, cea mai bună perspectivă, aptă să ofere o soluţie integrată pentru problemele economice, sociale şi de mediu.

Sisteme de agricultură convenţională

Aceste sisteme sunt caracterizate prin specializarea şi intensificarea puternică a activităţii agricole şi minimizarea costurilor de producţie. Îngrăşămintele minerale şi pesticidele sunt folosite pe scară largă la culturile de câmp, dar şi în horticultură, viticultură, legumicultură.

Materialele organice reziduale care provin de la animale (gunoiul de grajd, nămolul de la porci etc.) şi cele de origine vegetală trebuie aplicate, de regulă, pe terenurile agricole chiar dacă sunt o sursă bogată de elemente nutritive pentru culturi şi în acelaşi timp de protecţie a solului împotriva degradării.

În asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele cerealiere şi tehnice, cea mai răspândită fiind monocultura (de porumb pentru boabe) şi rotaţia de doi ani porumb şi grâu, cu aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte minerale şi alte substanţe chimice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Lucrarea solului este intensivă, fiind adesea folosite maşini de mare capacitate care, mai ales în condiţii de irigare, intensifică riscul de degradare şi poluare a mediului înconjurător. În astfel de unităţi agricole, scopul major este cel al obţinerii unui profit maxim, fiind minimizată protecţia resurselor mediului înconjurător. Sunt organizate ferme, mari, concentrări de terenuri. În cadrul acestor ferme se concentrează procese de producţie, de capital şi forţă de muncă, condiţiile sociale de viaţă ale mediului rural fiind în mare măsură neglijate.

Sisteme de agricultură biologică

Agricultura biologică (ecologică, organică, bioorganică, biodinamică) este considerată o soluţie viabilă, care rezolvă impactul negativ al agriculturii asupra mediului şi a calităţii produselor. În acest sistem, alte substanţe organice şi minerale naturale înlocuiesc fertilizanţii minerali, pesticidele, medicamentele şi stimulatorii de creştere.

4

Producţia obţinută este mai scăzută, dar se poate obţine un profit economic acceptabil prin vânzarea produselor (de calitate superioară) la preţuri mai mari pe o piaţă special organizată. Agricultura biologică are trei obiective majore şi anume:

► obţinerea produselor agricole de calitate, în cantitate suficientă şi la preţuri rezonabile;

► îmbunătăţirea şi conservarea stării de calitate a tuturor resurselor mediului înconjurător şi reducerea la minimum a surselor de poluare;

► crearea cadrului general pentru producătorii de produse agroalimentare, care să asigure cantităţile necesare dezvoltării societăţii, să garanteze securitatea mediului de lucru, să permită creşterea veniturilor, să ofere satisfacţia muncii şi armonizarea vieţii cu natura.

Agricultura biologică creează condiţiile necesare pentru construirea ecosistemelor naturale asigurând dezvoltarea durabilă a societăţii cu precădere în mediul rural. Pentru promovarea cu succes a unei agriculturi biologice este necesar să se respecte anumite condiţii de către producătorii agricoli, care se referă mai ales la rotaţia culturilor, fertilizare şi controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Pierderile posibile de azot din sol sunt reduse la minimum prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice naturale, care sunt aplicate în doze optime în funcţie de caracteristicile specifice locale şi cerinţele plantelor cultivate, prin utilizarea plantelor leguminoase fixatoare de azot şi prin stimularea activităţii microorganismelor din sol. Acest scop poate fi asigurat prin tehnici de cultură mai puţin intensive, perioade de timp corect alese pentru lucrările agricole, includerea culturilor ascunse.

Controlul asupra buruienilor, bolilor şi dăunătorilor trebuie să fie realizat prin intermediul unor mijloace profilactice, biologice şi mecanice. Pe cât posibil se va folosi capacitatea naturală a culturilor de a inhiba proliferarea buruienilor. Acest sistem de agricultură este considerat mai apropiat de ceea ce are loc în mod natural pentru producerea de biomasă şi de aceea şi consecinţele negative asupra mediului înconjurător sunt mult mai reduse.

Sistemele de agricultură biologică competitive se bazează pe cele mai recente rezultate ale cercetării, în scopul obţinerii unor produse agroalimentare de calitate. În promovarea şi dezvoltarea agriculturii biologice, pentru menţinerea volumului total al producţiei este necesar să crească suprafaţa de

5

teren. Pentru fermieri, procesarea şi marketingul produselor biologice, sunt deosebit de importante, datorită nivelului limitat al producţiei.

Modelele de agricultură biologică sunt considerate ca sisteme de agricultură durabilă. De aceea, orice fermă în sistem biologic va îndeplini cerinţele agriculturii durabile în ceea ce priveşte calitatea produselor, tehnologiile de producţie şi impactul asupra mediului.

6

Lucrarile solului

Lucrarile solului sunt interventii, cel mai adesea mecanice, in scopul modificarii unor insusiri ale acestuia din dorinta de a asigura conditiile de viata cerute de plantele de cultura.

Plantele de cultura fara ajutorul omului nu pot sa concureze pe cele din flora spontana, ele avand cerinte ridicate fata de insusirile solului (densitatea aparenta mai mica, afanarea si maruntirea solului corespunzatoare etc.), ceea ce impune interventia omului prin diferite lucrari, in mod diferit, in functie de zona agricola, tipul de sol si specia cultivata. Astfel au aparut diferite metode de lucrarea solului pentru: cult 343j99d uri de camp si furajere, culturi legumicole in camp si spatii protejate, plantatii pomicole si viticole.

Lucrarile solului reprezinta una din verigile principale din tehnologia de cultura. Din dorinta de a obtine productii din ce in ce mai mari, omul a dezvoltat lucrarile solului pana la exagerare, ducand in unele situatii la deteriorarea unor insusiri ale acestuia (distrugerea structurii, compactarea, reducerea continutului in humus etc.).

Executarea corecta a lucrarilor solului si utilizarea eficienta a factorilor de vegetatie conduce la obtinerea de productii stabile, asigurandu-se totodata conditii favorabile in evolutia fertilitatii solului si conservarea acestuia, el fiind principalul mijloc de productie in agricultura.

Omul primitiv, din simplu culegator, a trecut la productia de bunuri alimentare, la inceput prin folosirea unor unelte rudimentare din piatra si lemn, iar apoi la descoperirea bronzului si a fierului, ducand la confectionarea unor unelte mai eficiente.

Agricultura Evului Mediu se caracterizeaza prin deschiderea de brazde, maruntirea stratului superficial, asigurand in felul acesta conditii de germinare a semintelor si distrugerea buruienilor.

Dezvoltarea civilizatiei umane in epoca moderna a determinat modernizarea tehnologiilor agricole, prin aparitia industriei constructoare de masini.

Perfectionarea tehnologiilor de cultura, aplicarea mecanizarii si chimizarii au impus un ritm accelerat de intensificare a productiei agricole in scopul obtinerii unor profituri din ce in ce mai mari, lucru semnalat inca din 1930, ducand la degradarea rapida a solului prin inrautatirea proprietatilor fizico-chimice si eroziunea accentuata ale acestuia (BRINK, 1951).

Clasificarea lucrarilor solului

Lucrarile solului pot fi clasificate dupa diferite criterii: dupa uneltele utilizate, modul de executare etc. Dupa unelte se poate mentiona lucrarea solului cu plugul, lucrarea cu grapa cu discuri, cu freza si de asemenea cu masini speciale, si alte masini. Dupa epoca de executare: de vara, de toamna si de primavara. In functie de adancimea de lucru se clasifica in: lucrari superficiale, lucrari adanci, lucrari foarte adanci si lucrari de desfundare.

Necesitatea lucrarii solului apare in special datorita tasarii acestuia sub actiunea mijloacelor mecanice, a precipitatiilor, a apei de irigat etc.

Intensitatea interventiei asupra solului prin lucrari trebuie stabilita foarte atent.

7

Cercetarile minutioase, privind metodele de cultivare a plantelor, in SUA a facut posibila clasificarea lucrarilor solului in functie de intensitatea mobilizarii stratului arabil (LESSIFER, 1982).

- lucrarea cu plugul – Plow Tillage – numit si sistem clasic de lucrare a solului, consta in efectuarea araturii cu plugul cu cormana si pregatirea ulterioara a unui pat germinativ;

- sistemul de lucrari superficiale – Minimum Tillage sau Surface-Tillage – caracterizat prin lucrarea solului cu unelte fara intoarcerea brazdei si incorporarea partiala a resturilor vegetale;

- sistemul de cultura fara lucrari – No Tillage – consta in utilizarea unui sistem special de masini;

Ultimele doua sisteme sunt parte componenta a noului concept – sisteme de lucrari de conservare ale solului (S.L.C.S.).

In Romania, sistemul actual de lucrari ale solului are si elemente ale sistemului minim, nemaifiind un sistem clasic in intregime.

Se poate discuta despre trei grupe de sisteme de lucrare a solului:

a) Sistemul de lucrari pentru culturile de toamna;

b) Sistemul de lucrari pentru culturile de primavara;

c) Sistemul de lucrari pentru culturile succesive;

Sistemul de conservare a solului (S.L.C.S.) a aparut la inceput cu sistem minim de lucrari (Minimum Tillage). Bazele S.L.C.S. au fost puse de stiinta si practica Canadiana (BUTURAC, 1994).

Sistemul de lucrari de conservare a solului este un concept larg, dar care are ca indicatori de baza eliminarea araturii cu intoarcerea brazdelor, total sau un numar de trei ani, mentinerea la suprafata solului a resturilor vegetale total sau cel putin 30% din acestea, (HAYS, 1982; CARTER, 1994, citati de BUDOI 1996) reducerea numarului de lucrari etc.

Sistemul de lucrari minime ale solului este numit si sistemul de mulci (Minimum Tillage sau Mulch Tillage) are ca cerinte principale:

- lucrarea de baza efectuata cu unelte care sa nu intoarca brazda (cizel, plug paraplaw etc) in anumite situatii fiind admisa odata la 3-5 ani, o aratura cu intoarcerea brazdei;

- un numar redus de lucrari ale solului in comparatie cu sistemul clasic;

- resturile vegetale, tocate inainte de efectuarea lucrarii de baza sunt incorporate superficial, partial, ramanand 30-60% la suprafata solului, aceasta fiind o cerinta obligatorie pentru acest sistem (HAYS, 1982).

Solul poate fi lucrat oricand in perioada de la recoltarea plantei premergatoare pana la semanat, cu unelte care incorporeaza partial resturile vegetale (ALMROS si CAPELAND, 1994).

8

Dintre avantajele acestui sistem amintim:

- numarul mic de treceri pe teren, reducerea riscului de a distruge cultura;

- nu se aduc la suprafata solului orizonturile bogate in argila;

- materia organica se acumuleaza in straturile superficiale, asigurandu-se astfel o structurare mai buna a solului;

- semintele de buruieni nu mai sunt incorporate in profunzime.

Dezavantajele acestui sistem sunt:

- cresterea infestarii solului cu buruieni;

- reducerea porozitatii solului, fiind afectate schimbarile de gaze;

- sistemul radicular al plantelor este mai putin dezvoltat si mai superficial.

In Romania acest sistem este mai putin practicat, si de regula, la noi se defineste ca sistem minim, acela in care se reduce numarul de lucrari fata de cel conventional, aratura fiind inlocuita odata la 3-4 ani sau reducerea numarului de treceri prin efectuarea concomitenta a mai multor procese tehnologice.

Diversitatea tipurilor de sol din Romania face ca aplicarea sistemelor de lucrare a solului neconventionala sa poata fi practicata pe 42% din suprafata arabila (15% in conditii favorabile si 27% in conditii moderat favorabile – CARNACHE si colab., 1986).

Primele experiente cu sistemul minim de lucrari au fost efectuate in Romania pentru cultura porumbului, in 1962 la I.C.C.P.T. Fundulea si apoi in alte statiuni de cercetare ca: Lovrin, Oradea etc.

Primele rezultate apar publicate in 1966 (SARPE si colab., 1991).

Cercetarile din tara noastra au aratat initial pretabilitatea nivelului minim de lucrare a solului, pentru cereale paioase si leguminoase pentru boabe. La cerealele paioase, sistemul Rotaseeder si Semavor nu au dat rezultate asteptate, neasigurand o distributie uniforma a semintelor (PINTILIE si colab., 1976, 1978).

Sistemul „fara aratura” sau semanat direct (No Tillage sau direct dril) a aparut odata cu dezvoltarea industriei de erbicide.

Semanatul se efectueaza direct in miriste sau terenuri cu resturi vegetale, buruienile se distrug cu erbicide, iar in sol se executa deschideri in care se introduc semintele si ingrasamintele.

Covorul vegetal, uscat, ramane la suprafata, constituind un mulci si o buna protectie impotriva eroziunii (PHILIPS si YOUNG, 1975). Rezultatele obtinute in statul Virginia (1972) au aratat ca sistemul No Tillage, asigura acelasi efect asupra productiei cu doze mai mici de ingrasaminte cu fosfor si potasiu, iar evolutia apei este mai redusa, datorita stratului vegetal protector (BUDOI, 1996).

In Romania, utilizarea de lucrare a solului cu semanat concomitent la porumb, in conditiile de la Fundulea a determinat pierderi de 15% din productie.

9

Reducerea lucrarii solului la porumb a luat amploare dupa utilizarea erbicidelor cu spectru larg de actiune (SARPE si colab., 1996; ULINICI si colab., 1967).

Din S.L.C.S. fac parte si alte sisteme de lucrare a solului ca:

- sistemul de lucrari pe biloane, preferat pe solurile cu drenaj mai redus; cercetarile din Romania de la Urleasa-Braila si Apahida-Cluj (1985-1991) de catre TIANU au aratat eficacitatea sistemului.

- sistemul de lucrari pe benzi inguste, care se deosebeste de sistemul No Tillage prin latimea mai mare a zonei lucrate, care aici este de 15-25 cm.

Cercetarile mai recente privind sisteme minime de lucrari ale solului, vizeaza introducerea de tip cizel paraplaw care lucreaza fara rasturnarea brazdei.

In cadrul celei de-a doua conferinte a Organizatiei Internationale de Conservare a Solului, organizata la Born (Germania) in perioada 26-30 august 1996, s-a pus un accent deosebit pe folosirea durabila a solului.

Dintre cei mai renumiti cercetatori din domeniul stiintei agricole, ce au participat, au prezentat referate documentate BLUM W. – „Conservarea solului si folosirea durabila a acestuia”. Noutati privind modelele, tehnologiile si practicile – autorul afirma ca este necesara dezvoltarea viziunii in viitor, despre o natiune productiva in armonie cu sanatatea pamantului, inventarierea resurselor, experimentari care sa permita proprietarilor de pamant sa extinda resursele naturale, ajutorul ce trebuie acordat fermierului de catre comunitatea locala sau regionala, ajutorul care trebuie dat pentru scopuri de conservare a resurselor.

La Conferinta precizata mai sus, RERKASEN si alti cercetatori au prezentat si documentat influenta factorilor demografici, socio-economici si culturali asupra folosirii durabile a solului. SCHARPERSEEF si alti colaboratori au dezvoltat problemele privind impactul regional al schimbarilor de clima asupra solurilor.

Lucrarile acestei conferinte dovedesc, inca o data, preocuparea oamenilor de stiinta pentru utilizarea judicioasa a acestei bogatii naturale care este solul, fara de care existenta umanitatii nu ar fi posibila.

O importanta aparte in prevenirea degradarii solului o are modul corect in care se efectuează aratul.

Astfel la executarea araturii se vor respecta anumite reguli:

• aratura va fi uniforma pe adancime, fara a se cunoaste trecerea de la o brazda la alta si se realizeaza cand solul este suficient de umed, astfel ca brazda, indiferent de textura solului, sa se reverse in urma plugului;

• directia araturii se va alterna in fiecare an;

• araturile normale se efectueaza vara si toamna pentru insămantari de toamana sau primavara; araturile adanci se fac toamna pe solurile grele;

• subsolajul este o lucrare specifica solurilor acide, sau unde stratul arabil este subtire si este nevoie de adancirea lui, fara intoarcerea brazdei. In plus, este utilizat la distrugerea hardpanului

10

(talpa brazdei), care se formeaza in cazurile cand nu se face o variatie a adancimii de la o aratura la alta, in scopul evitarii formarii acestuia; araturile de desfundare se fac inaintea plantarii vitei de vie sau in pepinierele pomicole.

11