ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA INTERCEPTARILE SI ÎNREGISTRARILE AUDIO SAU VIDEO

Sectiunea 1. Scurt istoric

1.1. Prevederi legale anterioare modificarilor aduse Codului de procedura penala prin Legea nr. 141/1996

Legea nr. 141/1996 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala

a introdus, pentru prima data în procedura penala româna, în Codul de procedura penal

român Sectiunea V1, în capitolul II, dupa sectiunea V (în art. a11-a15)si înregistrarile

audio/video printre mijloacele de proba prevazute de lege, stabilind statutul acestora

(conditii, procedura de valorificare pe plan probator si valoarea probanta).

Anterior acestei legi, literatura de specialitate a me 444i85e ntionat ca pot fi

folosite ca procedee de probatiune licite (ca moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de

proba), „interceptarea corespondentei învinuitilor sau inculpatilor, luarea de fotografii,

înregistrari pe banda de magnetofon si alte asemenea, acestea constituind procedee care nu

sunt interzise prin dispozitia din art. 68 Cod de procedura penala1[1], anticipând

reglementarea actuala si numind procedeele sus aratate (care sunt similare pâna la identitate

cu cele introduse prin modificarile aduse de Lg. nr. 141/1996), procedee probatorii si nu

mijloace de proba.

Practica de investigare stiintifica a infractiunilor a demonstrat, în decursul

timpului, ca unele elemente de fapt care pot servi la constatarea existentei sau inexistentei

unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savârsit-o si la cunoasterea tuturor

împrejurarilor în care s-a comis (cum ar fi: informatii rezultate din comunicarea unor

persoane, prin diferite mijloace de comunicatii – posta, telegraf, telefon, radio, TV, cinema,

publicatii, fax, satelit, etc. –, din imaginile unor persoane, obiecte, locuri, referitoare la

momente anterioare, concomitente sau posterioare savârsirii infractiunii) se pot obtine si prin

procedee moderne, puse la dispozitie de cuceririle tehnologiei si stiintei: tehnica fotografica,

utilizarea benzii magnetice pentru înregistrarea audio-video, alte înregistrari.2[2]

stiinta criminalisticii, ca stiinta juridica auxiliara, în strânsa legatura cu stiinta dreptului procesual penal, a recomandat utilizarea mijloacelor tehnico-stiintifice (banda de magnetofon, înregistrarile audio si video) în activitatile tactice

criminalistice si procesual-penale, fara însa ca, pâna la modificarile aduse prin Lg. nr. 141/1996, procedeele probatorii respective sa-si gaseasca consacrarea în legea procesuala penala. Potrivit regulilor tactice criminalistice, mijloace

tehnico-stiintifice utilizate în investigarea stiintifica a infractiunii (fotografia, banda magnetica pe care se afla o înregistrare audio sau video) reprezinta modalitati de a surprinde si fixa elemente de fapt care pot servi la constatari în

1[1] V. Dongoroz si colectivul, Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala român. Parte generala, Vol. I, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1975, p. 170.

2[2] D.I. Cristescu, Înregistrarile audio-video, filmarile si fotografiile. Investigatorii sub acoperire, Editura Tim Express, Timisoara, 2002, p. 12.

legatura cu existenta sau inexistenta unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savârsit-o si la decelarea tuturor împrejurarilor în care s-a comis, modalitatile de a înregistra si fixa – pe banda sau pelicula – manifestari, atitudini ale

unor persoane care participa la un precum si penal. Benzile magnetice în sine, realizate cu respectarea regulilor criminalistice, însoteau procesul-verbal întocmit potrivit prevederilor Codului de procedura penala, în care continutul

convorbirilor si imaginilor de pe benzile magnetice audio si video erau transpuse în forma scrisa. Astfel, aceste mijloace tehnico-stiintifice puteau fi utilizate în procesul penal.

Anumite necesitati imperioase (de exemplu: necesitatea documentarii unor

activitati infractionale în domeniul sigurantei nationale) a unor fapte ce constituie amenintari

la adresa sigurantei nationale – art. 3 din Legea nr. 51/1991), au impus legiuitorului sa

înscrie printre procedeele probatorii si înregistrarile audio-video (si fotografiile), desigur cu

respectarea anumitor conditii.

Reglementarile din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala (art. 3, 8, 13-20),

cele din Legea nr. 14/1992 privind organizarea si functionarea SRI (art. 9-11), precum si

art.14 al. 1, lit. a, c-f din Legea nr. 191/1998 privind organizarea si functionarea Serviciului

de Protectie si Paza, adoptate în domeniul special reprezentat de siguranta nationala, au

premers si anticipat modificarile legilor procesuale penale, survenite prin Legea nr.

141/1996. aceasta noua reglementare instituie regimul juridic al unor noi mijloace de proba

(înregistrarea audio-video si fotografiile) aplicabile tuturor categoriilor de infractiuni (mai

putin cele care se urmaresc penal la plângerea prealabila) si extinde prevederile în materie

din domeniul sigurantei nationale, în domeniul apararii tuturor valorilor sociale ocrotite de

legea penala.3[3]

Actuala reglementare a noilor mijloace de proba a dat eficienta si unor opinii

exprimate în literatura de specialitate4[4], în sensul ca interceptarea comunicatiilor sa fie

mentionata între activitatile care pot constitui acte premergatoare, deci, în esenta, aceste

activitati sa capete consacrare procesuala penala.

1.2. Mic studiu comparativ între prevederile legii nr. 141/1996 referitoare la înregistrarile audio sau video si cele cuprinse în Legea nr. 281/2003

Atât în Legea nr. 141/1996, cât si în actualul Cod de procedura penala,

înregistrarile audio sau video îsi gasesc locul în cadrul mijloacelor de proba în sectiunea V1,

singura diferenta constând în denumirea acesteia: anterior modificarii sectiunea era intitulata

„Înregistrarile audio sau video”, iar în prezent „Interceptarile si înregistrarile audio sau

video”.

3[3] Gh. Mateut, Procedura penala, parte generala, vol. II, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1997, p. 186.

4[4] Revista Dreptul nr. 6/1994 – Discutii în legatura cu continutul actelor premergatoare, D.I. Cristescu.

Principala deosebire între cele doua acte normative o constituie, însa, dispozitiile

referitoare la subiectii autorizarii folosirii acestor mijloace de proba. În Legea nr. 141/1996,

„înregistrarile pe banda magnetica ale unor convorbiri” erau efectuate cu autorizarea

motivata a procurorului desemnat de prim-procurorul parchetului de pe lânga Curtea de

Apel, pe când în prezent autorizarea motivata este data de catre presedintele institutiei careia

i-a reveni competenta sa judece cauza în prima instanta, în camera de consiliu, la cererea

procurorului, fiind precizat si actul prin care se da autorizarea (încheiere motivata) si

continutul acestora. Totodata, în actuala reglementare sunt prevazute si infractiunile pentru

care poate fi data autorizarea, legiuitorul fiind în acest fel mai explicit si înlaturând

problemele care ar putea aparea.

În ceea ce priveste durata pentru care pot fi autorizate interceptarile, si în acest caz

legiuitorul acopera o lacuna a prevederii anterioare, mentionând durata maxima a

înregistrarilor autorizate (4 luni), aspect neprecizat în Legea nr. 141/1996.

Vechea reglementare cuprindea în materia înregistrarilor 5 articole (911–915), iar

actuala reglementare 6 (911–916), noutatea reprezentând-o articolul intitulat „organele care

efectueaza interceptari si înregistrari” care prevede procedura de efectuare a acestor mijloace

de proba (procedura va fi analizata pe larg în capitolele urmatoare).

În articolul „Certificarea înregistrarilor”, atât în Legea nr. 141, cât si în legea 281 se precizeaza ca organele de urmarire penala trebuie sa întocmeasca un proces-verbal în care se mentioneaza autorizatia data pentru

efectuarea înregistrarii, numarul sau numerele posturilor telefonice între care se poarta convorbirile, numele persoanelor care le poarta, daca sunt cunoscute, data si ora fiecarei convorbiri în parte si numarul de ordine al

suportului pe care se face imprimarea si ca, convorbirile înregistrate sunt redate integral în forma scrisa, atasate procesului verbal cu certificarea pentru autenticitate. În plus, noua reglementare prevede ca, în cazul în care

procurorul procedeaza la interceptare si înregistrare, certificarea se face de catre acesta, iar verificarea si contrasemnarea de catre procurorul ierarhic superior, lamurind si situatia corespondentelor în alta limba decât

cea româna. De asemenea, în continuarea acestui articol, legiuitorul dovedeste înca o data dorinta de a înlatura controversele, descriind procedura care urmeaza dupa redarea în scris a convorbirilor: înaintarea acestora

instantei care hotaraste ce informatii culese prezinta interes pentru cauza si întocmirea procesului verbal. Este clarificata si soarta convorbirilor sau comunicatiilor care contin secrete de stat, a înregistrarii convorbirilor dintre avocat si justitiabil (nu pot fi folosite ca mijloc de proba) si a celor care nu au putut fi folosite ca mijloc de proba. De asemenea, se vorbeste si despre pastrarea suporturilor materiale ale convorbirilor si transcrierilor acestora si

a copiilor de pe procesul verbal. Nici unul din aceste ultime aspecte nu a fost reglementat prin Legea nr. 141/1996, instanta fiind nevoita sa se foloseasca de prevederile unor legi speciale.

Referitor la celelalte articole („alte înregistrari”, „înregistrarea de imagini”,

„verificarea mijloacelor de proba”), nu exista deosebiri între cele doua prevederi legale,

dispozitiile legii nr. 141/1996 fiind preluate în acest sens si de Legea nr. 281/2003.

Asadar, concluzia la care s-ar putea ajunge din acest mic studiu comparativ este

acela ca, în prezent, mijloacele de proba ce fac obiectul acestei lucrari, sunt mul mai bine

(mai amplu) reglementate, raspunzându-se în acest fel multor întrebari.

Sectiunea 2. Corelarea reglementarii cu prevederile normelor internationale si

ale Constitutiei României

2.1. Corelarea prevederilor art. 911, 914, 915 Cod de procedura penala

cu prevederile Conventiei Europene a drepturilor omului

Permisibilitatea înregistrarii unor convorbiri sau a unor imagini în vederea abtinerii

de probe în procesul penal, în lumina prevederilor Codului de procedura penala, ridica

problema de a sti daca se încalca sau nu dispozitiile imperative cuprinse în art. 8 din

Conventia europeana de la Strasbourg si în articolele din Constitutia României, care

consacra principiul secretului corespondentei si a vietii private, în general.5[5]

Astfel, potrivit art. 8 din Conventia europeana privind protectia drepturilor omului

si a libertatilor fundamentale (CEDO), ratificata de România prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994, „orice persoana are dreptul la respect pentru viata sa privata si de familie, domiciliul si

corespondenta sa”.

De principiu, art. 8 paragraful 1 al CEDO, protejând viata privata a persoanei,

interzice ascultarile telefonice6[6] (interceptarea comunicatiilor, înregistrarile audio-video).

În paragraful urmator al articolului amintit mai sus, se stipuleaza: „Nu este admis

amestecul unei autoritati publice în exercitarea acestui drept decât în masura în care acest

amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, într-o societate democratica,

este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii,

apararea ordinii si prevenirea infractiunilor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, sau

protejarea drepturilor si libertatilor altora”.

Rezulta, deci, ca CEDO admite restrângerea dreptului la intimitatea vietii private si

de familie, la inviolabilitatea domiciliului si a corespondentei, numai cu respectarea

cumulativa a patru conditii:

1)      Interferenta (actiunea autoritatilor nationale) sa fie prevazuta de legea nationala;

5[5] Revista Dreptul nr. 8/1997 – Gh. Mateut, În legatura cu cu noua reglementare privind înregistrarile audio sau video în probatiunea penala, p. 20.

6[6] A. Chavanne, Les atteints à l’intimité de la vie privée, Actes du VIII–éme Congrès de l’Association Française de Droit Pénal, 1985, p. 19-71.

2)      Interferenta sa fie luata în scopul protejarii de catre stat a cel putin uneia dintre

urmatoarele valori: securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii,

apararea ordinii si prevenirea infractiunilor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, sau

protejarea drepturilor si libertatilor altora;

3)      Interferenta sa fie necesara într-o societate democratica;

4)      Procedura legala din norma interna a statului a carui autoritate realizeaza interferenta cu

drepturile prevazute de art. 8(1) trebuie sa enunte cu precizie conditiile si modalitatile cu

care opereaza restrictia inviolabilitatii respective.7[7]

Actuala reglementare a interceptarii comunicatiilor, înregistrarii audio sau video, filmarii este corelata cu prevederile normelor internationale atunci când sunt utilizate cu respectarea procedurilor legale.

2.2. Prevederi legale din legislatia unor state în ce priveste interceptarea comunicatiilor. Elemente de drept comparat

Dupa cum este deja stiut, Codul de procedura penala român nu este singurul cod

care prevede ca mijloace de proba interceptarile si înregistrarile audio sau video. si în

legislatia altor state sunt prevazute mijloacele de proba analizate care sunt supuse unor

proceduri speciale.

Cu titlu de exemplu, oferim mai jos prevederile legale din legislatia unor state, în

ceea ce priveste interceptarea comunicatiilor.

A. În Franta

La 10 iulie 1991 a fost adoptata Legea nr. 91-646 relativa la secretul

corespondentei, care reglementeaza ascultarile telefonice, conferind o existenta legala

Gruparii Interministeriale de Control (G.I.C.) si interceptarilor.8[8]

Legea autorizeaza 2 categorii de interceptari, si anume:

1) interceptarile judiciare, care sunt, dupa aparitia legii sus mentionate, prevazute

si reglementate de la art. 100 la art. 107 în Codul de procedura penala.

Aceasta categorie de interceptari sunt ordonate de judecatorul de instructie în

7[7] G. Cohen, Les écoutes téléphoniques, 1988, p. 97.

8[8] D.I. Cristescu, Înregistrarile audio-video, filmarile si fotografiile. Investigatorii sub acoperire, Editura Tim Express, Timisoara, 2002, p. 14.

cadrul unei afaceri criminale ori corectionale când necesitatea culegerii de informatii este

stringenta si pedeapsa prevazuta de lege pentru fapta respectiva este egala ori superioara la 2

ani de închisoare. Activitatea se efectueaza sub autoritatea si controlul judecatorului de

instructie care a ordonat-o.

Decizia judecatorului de instructie, scrisa si stabilita pentru o durata initiala de

maxim 4 luni de zile, poate fi prelungita prin reluarea întregii proceduri, cu aceleasi conditii

de forma si durata în timp si trebuie sa cuprinda toate elementele de identificare a legaturilor

de interceptat, infractiunea care motiveaza decizia de interceptare si durata activitatii.

Judecatorul de instructie sau ofiterul de politie judiciara însarcinat de acesta poate

cere agentilor calificati în domeniu, sa procedeze la instalarea dispozitivului de interceptare.

Ei trebuie sa întocmeasca un proces-verbal pentru fiecare operatiune de ascultare si

înregistrare (procesul-verbal va mentiona data si ora începutului si sfârsitul operatiunii).

Informatiile obtinute, dar numai „actele de informare utila în aflarea adevarului” se

transcriu într-un proces-verbal (comunicatiile în limbi straine sunt transcrise în limba

franceza cu asistenta unui interpret autorizat).

Înregistrarile sunt pastrate sub sigiliu ferm. Ele sunt distruse la dispozitia

Parchetului, la expirarea duratei actiunii publice declansate de organele judiciare (se

întocmeste cu acest prilej un proces-verbal de distrugere).

Interceptarea unei linii dependente de cabinetul unui avocat, ori de domiciliul

acestuia trebuie sa faca obiectul unei informari, de catre judecatorul de instructie, decanului

baroului din care face parte avocatul respectiv.

2) interceptarile administrative:

Interceptarile telefonice de securitate, autorizate cu titlu exceptional de catre

primul ministru, trebuie sa aiba ca obiect cercetarea unor informatii de natura deosebita, si

anume cele privind: „siguranta nationala, securitatea potentialului stiintific si economic al

tarii, prevenirea terorismului, a criminalitatii ori delicventei organizate, prevenirea

restabilirii ori a mentinerii grupurilor extremiste”.

Raportul întocmit ca urmare a activitatii de interceptare administrativa constituie un

instrument de control pentru Comisia Drepturilor Omului care a fost creata de lege din 1991,

si este inspirata din Comisia Nationala de Informatica si Libertate (CNIL) fiind compusa

dintr-un presedinte, desemnat de seful statului si 2 parlamentari, din care unul apartine

opozitiei.institutiile abilitate sa beneficieze de interceptarile telefonice sunt: Ministerul

Pararii, Ministerul de Interne, Directia Generala a Securitatii Externe (D.G.S.E.), Directia

Supravegherii Teritoriului (D.S.T.), Directia Protectiei si Securitatii (D.P.S.D.), Ministerul

Finantelor, pentru vama si Tratament si Actiune contra Circuitelor Financiare clandestine

(T.R.A.F.C.I.N.).9[9]

B. În Italia:

Ministerul Public – un magistrat – trebuie sa faca cerere la un judecator pentru

anchete preliminare (G.I.P.), atunci când apreciaza ca ascultarile sunt indispensabile pentru

ancheta sa: delicte care sunt pedepsite cu închisoarea de peste 5 ani, detentie, delicte legate

de contrabanda sau traficul de stupefiante sau de arme, sau când telefonul este utilizat pentru

a comite un delict (amenintari prin telefon, apeluri ale unor maniaci sexuali, etc.).

Permisul – pentru interceptarea comunicatiilor – nu poate fi obtinut decât pentru 15

zile si poate fi reînnoit.

Rezultatele interceptarii sunt înregistrate si apoi retranscrise si trebuie sa figureze

într-un regim special. Ele pot fi ascultate de catre aparatorul inculpatului. În caz de urgenta,

Ministerul Public se poate dispensa de autorizatia G.I.P. pe o perioada de 24 ore.

Responsabilii pentru lupta anti mafia sau antiterorista beneficiaza de puteri speciale

pentru a organiza ascultarile, evitând acest proces.10[10]

C. În Belgia

Înainte de anul 1994, în sistemul de drept belgian nu a existat o lege speciala care

sa reglementeze interceptarea convorbirilor telefonice, astfel ca judecatorul de instructie nu

era autorizat sa ordone punerea sub ascultare a telefoanelor.

Începând cu legea din 30 iunie 1994, judecatorului de instructie îi este permis,

9[9] Idem 37, p. 15.

10[10] O. Diaconescu, Interceptarea, între informare si dezimformare, Editura Globus, Bucuresti, p. 28.

pentru anumite infractiuni grave deja consumate si limitativ enumerate, sa asculte, sa ia

cunostinta si sa înregistreze comunicarile private. El poate ordona ascultarea pentru o

perioada de maxim o luna, iar prelungirea poate fi facuta cu doar câte o luna, fara a depasi,

însa, sase luni.

D. În Germania, ascultarile telefonice sunt admise cu conditia ca:

1)      indiciile sa trezeasca supozitia ca un individ a comis personal sau în calitate de complice

in infractiune grava (asasinat, genocid, viol, trafic de stupefiante, crima organizata, etc.);

2)      supozitia sa fie fondata (o simpla prezumtie nu este suficienta);

3)      investigatiile sa nu poata fi realizate altfel (caracterul subsidiar al ascultarilor).

Ordonarea interceptarilor apartine judecatorului de instructie sau, în caz de urgenta,

procurorului, a carui decizie va trebui confirmata de judecator în 3 zile. Mandatul de

autorizare a ascultarilor telefonice confera, totodata, dreptul de înregistrare pe banda

magnetica. La audiere, tribunalul poate opta fie pentru difuzarea benzii, fie pentru lectura

transcrierilor convorbirilor.

E. În sistemul englez, interceptarile si înregistrarile telefonice sunt reglementate de

Communication Act, 1985. ele nu pot fi efectuate decât cu mandatul dat de secretarul de stat

(Home Secretary), valabil timp de 6 luni, cu posibilitate de înnoire. Politia, cu autorizatia

secretarului de stat poate proceda la ascultarea convorbirilor telefonice în 3 cazuri:

1)- daca securitatea nationala este în pericol;

2)- daca securitatea economica a tarii este în joc;

3)- pentru a preveni comiterea unei infractiune sanctionate cu închisoarea peste 3 ani sau

care implica folosirea violentei ori pune în joc un interes financiar important sau care este

condusa de un numar mare de persoane ce urmareste acelasi scop.

Judecatorul nu are nici o putere de control asupra interceptarilor. Persoana care

descopera ca a fost pusa sub ascultare poate intenta recurs în fata unui tribunal special

compus din avocati numiti de guvern. Tribunalul astfel sesizat are obligatia de a verifica

daca au fost respectate conditiile legale de punere sub ascultare11[11].

F. Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor OmuluiTelefonul

1. CAZUL KLASS sI ALŢII contra GERMANIEI - Legislatie care în anumite

conditii autorizeaza supravegherea secreta a comunicatiilor postale si telefonice

Legislatia adoptata în 1968 în Republica Federala Germania — adica un

amendament la art. 10 § 2 din Legea fundamentala si o lege din august 1968, care aduce

restrictii la secretul corespondentei, a trimiterilor postale si a telecomunicatiilor — permite,

în anumite conditii, o supraveghere secreta, fara obligatia de a informa pe cel interesat. În

afara de aceasta, legislatia exclude recursul la tribunale împotriva adoptarii si executarii

masurilor de supraveghere; ea instituie, în schimb, un control a doua organe: un comitet de

cinci parlamentari, desemnati de catre Bundestag în mod proportional si o comisie din trei

membri numiti de acest comitet pe durata legislaturii.

Dl Gerhard Klass, procuror, dl Peter Lubberger, avocat, dl Jürgen Nussbruch,

judecator, dnii Hans-Jüirgen Pohl si Dieter Selb, avocati, sunt germani; patru dintre ei

locuiesc la Mannheim. Sesizata de catre ei, Curtea Constitutionala Federala hotaraste, la 15

decembrie 1970, ca legea din 13 august 1968 este nula, întrucât ea exclude informarea celui

interesat despre supraveghere, chiar si atunci când aceasta se poate face fara a compromite

scopul restrictiei.

În cererea lor din 11 iunie 1971, catre Comisie, cei cinci juristi sustin ca legislatia

germana, asa cum a fost modificata si interpretata de catre Curtea Constitutionala

Federala, este contrara art. 6, 8 si 13 din Conventie: pe de o parte, ea abiliteaza autoritatile

sa supravegheze corespondenta si comunicatiile lor telefonice, fara a obliga aceleasi

autoritati sa-i avizeze ulterior de masurile luate fata de ei; pe de alta parte, ea nu permite

atacarea acestor masuri în fata jurisdictiilor de drept comun.12[12]

În audienta din 10 martie 1978, agentul guvernului german informeaza Curtea ca

11[11] Mireille Delmas – Marty, Procédures pénales d’Europe, Presses Universitaires de France, Paris, 1995, p. 98.

12[12] În raportul sau din 9 martie 1971, Comisia formuleaza avizul ca nu exista o violare a art. 6 §1 în masura în care petitionarii invoca notiunea de „drepturi cu caracter civil” (11 voturi pentru, 1 împotriva si 2 abtineri) sau cea de „acuzatii în materie penala” (unanimitate) si ca nu exista o violare nici a art. 8 si nici a art. 13 (12 voturi pentru si o

abtinere).

în nici un moment nu au fost ordonate si nici executate masuri de supraveghere împotriva

petitionarilor în virtutea legislatiei în cauza.

• Hotarârea din 6 septembrie 1978 (plenul Curtii) (seria A nr. 28)

Guvernul german afirma ca, întrucât plângerea petitionarilor se întemeia pe o

eventualitate pur ipotetica, de a fi supusi unei supravegheri, nu ar putea fi considerati victime

în sensul art. 25 din Conventie, într-adevar, acest articol permite Comisiei, în anumite

conditii, sa accepte sesizarea prin cereri de la orice persoana care se pretinde victima a unei

violari a Conventiei. Având în vedere particularitatile cauzei, Curtea decide ca petitionarii,

fiecare dintre ei, sunt în drept sa se pretinda victime ale unei încalcari, cu toate ca – dat fiind

caracterul secret al oricarei masuri de supraveghere – ei nu pot sustine, în sprijinul cererii

lor, ca au fost efectiv supusi la o supraveghere (unanimitate).

Curtea studiaza apoi chestiunea de a sti daca petitionarii au I fost într-adevar

victime ale unei violari si examineaza compatibilitatea legislatiei germane cu art. 8, 13 si 6

din Conventie.

În ce priveste art. 8, nimeni nu contesta ca legislatia în cauza implica un amestec în

dreptul petitionarilor la respect pentru viata lor privata si de familie si a corespondentei.

Principala problema statea deci în a sti daca aceasta ingerinta era justificata în virtutea

paragrafului 2 al art. 8. Prevazând o exceptie la un drept garantat prin Conventie, acest

paragraf cere, subliniaza Curtea, o interpretare îngusta. Efectiv, puterea de a supraveghea în

secret cetatenii este o caracteristica a statului politist si nu este tolerata de catre Conventie

decât în masura strict necesara a apararii institutiilor democratice.

Curtea considera ca legislatia în cauza are un scop legitim, din punct de vedere al

paragrafului 2 al art. 8, acela de a proteja securitatea nationala si de a asigura apararea

ordinii si prevenirea infractiunilor penale. Înainte de a cerceta daca mijloacele adoptate în

Germania, pentru atingerea acestui scop, ramân în cadrul limitelor a ceea ce este necesar

într-o societate democratica. Curtea prezinta doua considerente generale.

În primul rând, ea constata ca societatile democratice sunt amenintate, în zilele

noastre, de forme foarte complexe de spionaj si de catre terorism, asa ca statul trebuie sa fie

capabil, pentru a combate eficient aceste amenintari, sa supravegheze în secret elementele

subversive care opereaza pe teritoriul sau. Ea trebuie deci sa admita ca existenta unor

dispozitii legislative, care acorda puteri de supraveghere secreta a corespondentei,

trimiterilor postale si telecomunicatiilor, este necesara, într-o societate democratica, pentru

securitatea nationala si/sau apararea ordinii si pentru prevenirea infractiunilor penale.

În al doilea rând, desi Conventia lasa statelor contractante o anumita putere

discretionara, în ce priveste alegerea modalitatilor din sistemul de supraveghere, aceste state

nu dispun totusi de o libertate fara limite pentru a supune unor masuri de supraveghere

secreta persoanele aflate în jurisdictia lor. Constienta de pericolul, inerent unei asemenea

legi, de a sapa, chiar distruge democratia, pe motiv ca o apara, Curtea afirma ca statele nu ar

putea lua, în numele luptei împotriva spionajului si terorismului, indiferent ce masura

considerata de catre ele potrivita. În afara de aceasta, indiferent de sistemul de supraveghere

aplicat, ea trebuie sa se convinga de existenta unor garantii potrivite si suficiente contra

abuzurilor.

În lumina acestor considerente. Curtea analizeaza apoi functionarea sistemului de

supraveghere secreta, instituit de legislatia germana. Ea releva, în special, ca aceasta din

urma este însotita de conditii stricte, atât în adoptarea de masuri de supraveghere, cât si în

aplicarea si tratarea informatiilor adunate. Daca, în principiu, este de dorit ca acest control sa

fie încredintat unui judecator, într-un domeniu unde abuzurile sunt, potential, atât de usoare

în cazuri individuale si ar putea antrena consecinte prejudiciabile pentru întreaga societate

democratica, cele doua organe de control, instituite prin legislatie, pot fi considerate ca

bucurându-se de o independenta suficienta pentru a statua într-un mod obiectiv. Cât priveste

faptul de a nu informa pe cel interesat la terminarea supravegherii, el nu ar putea fi

incompatibil cu art 8, întrucât tocmai aceasta abtinere este cea care asigura eficienta masurii.

În consecinta, Curtea pune concluzia ca art. 8 nu este violat (unanimitate).

Examinând, în continuare, cazul din punct de vedere al art. 13, Curtea constata ca

absenta notificarii masurilor de supraveghere nu este circumstantele cazului, contrara

notiunii de recurs efectiv. Ea precizeaza ca un recurs efectiv, conform acestui articol, trebuie

înteles ca un recurs atât de efectiv cât poate fi el, tinând cont de forta limitata, inerenta

oricarui sistem de supraveghere. Ea judeca, în sfârsit, ca ansamblul recursurilor prevazute de

dreptul german îndeplineste, în speta, exigentele art. 13 (unanimitate).

Cât priveste art. 6. atât guvernul german cât si Comisia îl considera inaplicabil

faptelor în cauza, fie ele „civile” sau „penale”. Curtea pune concluzia ca nu a existat o

violare a acestui articol, chiar daca el este aplicabil (unanimitate).

2) CAZUL MALONE contra REGATULUI UNIT - Interceptare de comunicari

postale si telefonice, precum si livrarea de informatii obtinute prin „contorizarea”

telefoanelor

Dl James Malone, anticar, locuind în Surrey, este cetatean al Regatului Unit.

Inculpat în martie 1977 pentru delict de tainuire, el este în final eliberat la sfârsitul unui

proces unde a aparut ca una din convorbirile de telefonice a fost interceptata. În octombrie

1978, cel interesat introduce o actiune civila în fata High Court contra prefectului de politie

a Marii Londre pentru a se recunoaste, în special, ca orice „ascultare” de convorbiri pe

liniile sale telefonice, practicata fara acordul sau, este ilegala, chiar daca ea are la baza un

mandat al ministrului de interne. Vicepresedintele de la Chancery Division, Sir Robert

Megarry, îi respinge actiunea la 28 februarie 1979.

În Anglia si Ţara Galilor, interceptarea comunicatiilor postale si telefonice în

scopul descoperirii si prevenirii infractiunilor se practica în virtutea unui mandat eliberat

de catre un ministru, de regula cel de interne. În aceasta materie nu exista un cod general,

ci diferite dispozitii legislative care intra în joc, din care una permite sa se ceara Post

Office-ului – din 1981 Post Office si British Telecommunications – sa informeze un înalt

functionar asupra elementelor transmise pe calea postei sau a telecomunicatiilor.

Conform unei practici despre care Parlamentul a fost informat, serviciile telefonice

– Post Office înainte de 1981 si British Telecommunications dupa – stabilesc si produc copii

dupa „contor” la cererea politiei, daca informatiile sunt absolut necesare pentru o ancheta

privind o infractiune firava si nu pot fi culese din alta sursa.

În cererea sa din 19 iulie 1979, catre Comisie, dl Malone se plânge de

interceptarea recunoscuta a uneia din convorbirile sale telefonice. El se declara, în afara de

aceasta, convins ca, la ordinele politiei, curierul sau si cel al sotiei au fost interceptate,

liniile sale telefonice „ascultate” si tonul sau bransat la un dispozitiv de „contorizare” care

înregistra toate numerele formate. El se pretinde o victima a încalcarii art. 8 si 13 din

Conventie, care rezulta din aceste manevre blamabile, precum si din dreptul si practica

engleza si galeza în materie.13[13]

• Hotarârea din 2 august 1984 (plenul Curtii) (seria A nr. 82)

Cazul – precizeaza Curtea – nu priveste decât interceptarea comunicarilor si

„contorizarea” instalatiilor telefonice de catre sau pentru politie, în contextul general al unei

instructii penale, precum si cadrul juridic si administrativ.

Nimeni nu contesta ca o convorbire telefonica a dlui Malone a fost interceptata, la

cererea politiei, în virtutea unui mandat al ministrului de interne. Exista deci un amestec în

exercitarea dreptului sau la respect pentru viata privata si corespondenta. In afara de aceasta,

guvernul britanic, refuzând sa arate daca, în speta, au avut loc si alte interceptari de apeluri

telefonice sau de curier, era de acord ca petitionarul, banuit de tainuire, apartinea unei

categorii de persoane expuse la asemenea masuri. De aici, existenta, în Anglia si în Ţara

Galilor, a unor legi si practici care autorizeaza si instaureaza un sistem de supraveghere

secreta a comunicatiilor constituie în sine un asemenea amestec, chiar în afara oricarei

aplicari efective.

Aceste ingerinte erau ele prevazute de lege? Amintind principiile generoase

enuntate în jurisprudenta sa, Curtea subliniaza anume ca legea prin ea însasi, prin opozitie cu

practica administrativa de care este însotita, trebuie sa stabileasca amploarea si modalitatile

de exercitare a puterii de apreciere a executivului în materie de interceptari si aceasta cu

suficienta claritate, pentru a da individului o protectie adecvata împotriva arbitrarului.

Guvernul, petitionarul si Comisia erau de acord sa considere compatibila cu dreptul englez si

galez practica interceptarii comunicatiilor pentru politie. în virtutea unui mandat al

ministrului de interne. Exista însa un dezacord fundamental între ei asupra faptului de a sti

daca anumite dispozitii legislative reusesc sa limiteze, cât de cât, scopurile pentru care si

modul în care interceptarea comunicarilor telefonice poate fi condusa în mod legal. Curtea

constata ca dreptul englez si galez este astazi destul de neclar si se preteaza la analize

divergente. În special, nu se poate spune cu certitudinea dorita în ce privinta puterea de

13[13] În raportul sau din 17 decembrie 1982, Comisia da avizul ca a existat o violare a drepturilor garantate ale dlui Malone, prin art. 8, pe motivul interceptarii recunoscute a uneia din convorbirile sale telefonice, precum si a legislatiei si practicii engleze si galeze care reglementeaza interceptarea comunicatiilor postale si telefonice pentru politie (11

voturi pentru si o abtinere); ca nu se impune a cerceta daca petitionarul a suferit si alte atingeri ale drepturilor sale, pe motiv de „contorizare” a telefonului (7 voturi pentru, 3 împotriva si 2 abtineri); ca a existat o nerecunoastere a art. 13,

dreptul intern neoferind posibilitatea unui recurs efectiv împotriva interceptarilor practicate fara mandat (10 voturi pentru, 1 împotriva si o abtinere).

interceptare este integrata în norme juridice si în ce masura ea ramâne tributara executivului.

În aceasta masura lipseste elementul minimal de protectie juridica, cerut de întâietatea

dreptului într-o societate democratica. Ingerintele reliefate nu erau deci prevazute prin lege.

Erau ele necesare, într-o societate democratica, în cautarea unui scop legitim

recunoscut? Fara nici o îndoiala, existenta unei legislatii care autorizeaza interceptarea

comunicatiilor, pentru a ajuta politia judiciara sa se ac de sarcinile ei, poate fi necesara

„pentru apararea ordinii si prevenirea infractiunilor penale”. În acelasi timp, sistemul de

supraveghere adoptat trebuie sa fie însotit de suficiente garantii împotriva exceselor. În

lumina concluziei de mai înainte, Curtea nu considera ca trebuie sa determine în continuare

în ce constau celelalte garantii cerute de paragraful 2 al art. 8 si nici daca sistemul în litigiu

le ofera, în aceasta împrejurare.

Apoi îi revenea sa se pronunte asupra „contorizarii” instalatiilor telefonice. Într-o

copie dupa „contorizare” figureaza informatii – chiar numerele facute – care fac parte

integranta din comunicatiile telefonice. A le transmite la politie, fara acordul abonatului,

aduce atingere exercitarii dreptului consacrat prin art. 8. Dl Malone risca sa cada sub

incidenta practicii existente în aceasta privinta. Cu toate ca guvernul precizase ca politia nu a

provocat „contorizarea” postului, petitionarul putea sa se pretinda victima unei violari a art.

8, chiar din cauza existentei acestei practici. Dreptul englez si galez nu interzice Post Office-

ului sa transmita, voluntar, la o cerere a politiei care îl roaga sa stabileasca si sa faca niste

copii de „contorizare”. În afara simplei absente a interzicerii, piesele de la dosar nu releva

nici o norma juridica privind amploarea si modalitatile de exercitare a puterii de apreciere de

care se bucura autoritatile. Cu toate ca este legal în dreptul intern, respectivul amestec nu era

deci prevazut de catre lege. Aceasta concluzie scuteste Curtea de a cerceta daca amestecul

era necesar într-o societate democratica.

În rezumat, a existat violarea art. 8 atât pe motivul interceptarii de comunicari cât si

pentru furnizarea de copii ale „contorizarii” catre politie (unanimitate).

Având în vedere aceasta decizie, Curtea judeca inutil sa statueze asupra plângerii în

baza art. 13 (16 voturi pentru, 2 împotriva).

Ea rezerva chestiunea satisfacerii echitabile si o trimite la Camera constituita la

început pentru examinarea cazului si care a renuntat, în octombrie 1983, în favoarea plenului

Curtii (unanimitate).

• Hotarârea din 26 aprilie 1985 (Camera) - Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 95)

În februarie 1985, Curtea a primit textul unei întelegeri amiabile, încheiata între

guvernul britanic si dl Malone: primul consimte sa-i ramburseze celui de al doilea

cheltuielile prezentate în Anglia (9.011 £ cheltuieli in Justitie si 5.443,20 £ onorarii ale

avocatilor) si sa-i verse suma de 3.774,10 £, dupa ce s-au scazut sumele luate de la organele

Conventiei pentru asistenta judiciara, pentru cheltuielile suportate la Strasbourg.

Curtea constata ca acordul îmbraca un „caracter echitabil” în sensul art. 53 § 4 al

regulamentului sau si în consecinta decide sa scoata cazul de pe rol (unanimitate).14[14]

3) CAZUL KRUSLIN contra FRANŢEI

4) CAZUL HUVIG contra FRANŢEI - Ascultari telefonice efectuate de catre un

ofiter al politiei judiciare, comis rogatoriu, de catre un judecator de instructie

În aprilie 1985, Camera de acuzare a Curtii de Apel din Toulouse îl trimite pe dl

Jean Kruslin în fata Curtii cu jurati din Haute-Garonne pentru a raspunde acolo de crime

de complicitate la omucidere voluntara, furturi calificate si tentativa dejun calificat. Unul

din elementele de la dosar consta în înregistrarea unei discutii telefonice pe care

petitionarul a avut-o la 17 iunie 1982 pe o linie apartinând unui tert, înregistrare facuta la

cererea unui judecator de instructie din Saint-Gaudens, în cadrul unei alte proceduri.

Curtea de Casatie respinge recursul, pe baza acestui cap de acuzare, formulat de cel

interesat.

Dl Jacques Huvig, care conduce o societate de comert, împreuna cu sotia sa,

Janine, face obiectul, în decembrie 1973, al unei plângeri pentru frauda fiscala,

neînscrierea în registrele contabile si înscrierea de date inexacte. Deschizându-se o

cercetare în fata unui judecator de instructie din Chaumont, acesta din urma elibereaza

jandarmeriei din Langres o comisie rogatorie cu sarcina de a proceda la ascultarea si

14[14] Aprobata de Regina la 25 iulie 1985, legea asupra interceptarii comunicatiilor a intrat în vigoare la 10 aprilie 1986.

transcrierea oricaror comunicari telefonice comerciale si particulare ale celor interesati.

Ascultarile au loc timp de 28 de ore în aprilie 1974.

Inculpati, sotii Huvig se vad condamnati, în martie 1982, de catre Tribunalul de

mare instanta din Chaumont pentru aproape toate acuzatiile pentru care trebuie sa

raspunda. În martie 1983, Curtea de Apel din Dijon confirma aceasta decizie, dar

agraveaza pedepsele pronuntate. Curtea de Casatie respinge, în aprilie 1984, recursul

petitionarilor.

În fata Comisiei, sesizata la 16 octombrie 1985 si la 9 august 1984, dl Kruslin si

sotii Huvig denunta punerea sub ascultare a telefoanelor lor si interceptarea convorbirilor,

ignorându-se art. 8 din Conventie.15[15]

• Hotarârile din 24 aprilie 1990 (Camera) (seria A nr. 176-A si B)

Constatând ca ascultarile litigioase constituiau ingerinte ale autoritatii publice în

exercitarea dreptului celor interesati la respect pentru corespondenta si viata lor privata,

Curtea cerceteaza daca asemenea amestecuri se justifica din punctul de vedere al

paragrafului 2 al art. 8.

În primul rând, erau „prevazute prin lege”? Aceste ultime cuvinte cer, în primul

rând, ca masurile incriminate sa aiba o baza în dreptul intern, dar ele au legatura, de

asemenea, si cu calitatea legii în cauza: ele cer accesibilitatea acesteia pentru persoana în

cauza, care în plus trebuie sa poata sa-i prevada consecintele pentru ea si compatibilitatea ei

cu întâietatea dreptului. Problema de a sti daca prima conditie era îndeplinita a dat nastere la

controverse. Petitionarii au raspuns negativ la aceasta. Dupa guvernul francez, prin „lege”

trebuie înteles „dreptul în vigoare într-un sistem juridic dat”, în acest caz ansamblul

constituit prin dreptul scris – art. 81,151 si 152 ale Codului de procedura penala, în principal

– si prin jurisdictia care-l interpreta. Cât priveste delegatul Comisiei, el declara ca în cazul

tarilor „continentale”, deci si Franta, numai un text normativ cu caracter general – votat sau

nu de Parlament – poate fi analizat într-o „lege” în sensul art. 8 § 2 al Conventiei.

Curtea aminteste ca revine în primul rând autoritatilor nationale, si îndeosebi

Curtilor si Tribunalelor, sa interpreteze si sa aplice dreptul intern. Deci, nu îi revine ei sa

15[15] În rapoartele sale din 14 decembrie 1988, Comisia da avizul ca a existat o violare a art. 8 (10 voturi pentru, 2 împotriva).

exprime o parere contrarie fata de a lor, asupra compatibilitatii ascultarilor judiciare cu art.

368 din Codul penal. Or, de ani de zile, deja, o serie de decizii si hotarâri, în special ale

Curtii de Casatie, vad în art. 81, 151 si 152 ale Codului de procedura penala baza legala a

ascultarilor practicate de catre un ofiter al politiei judiciare pe baza comisiei rogatorii a unui

judecator de instructie. Ea considera ca nu poate sa faca abstractie de jurisprudenta stabilita

în acest fel. în domeniul paragrafului 2 al art. 8 din Conventie si în alte cauze asemanatoare,

ea a înteles întotdeauna termenul „lege” în acceptia sa materiala si nu formala, incluzând în

aceasta texte de rang infralegislativ, si dreptul nescris. Pe scurt, ingerintele în litigiu aveau o

baza legala în dreptul francez.

A doua cerinta care se degaja din partea de fraza „prevazuta de lege”,

accesibilitatea acesteia din urma, nu ridica nici o problema.

Nu acelasi lucru se întâmpla cu a treia, „previzibilitatea” legii în privinta sensului si

a naturii unor masuri aplicabile.

Ascultarile si alte forme de interceptare a convorbirilor telefonice reprezinta o

atingere grava a respectului pentru viata privata si corespondenta Pornind de la aceasta, ele

trebuie sa se bazeze pe o „lege” de o precizie deosebita. Existenta unor reguli clare si

amanuntite în materie apare ca indispensabila cu atât mai mult cu cât procedeele tehnice

folosite se perfectioneaza continuu.

Guvernul afirma ca aici Curtea trebuia sa se fereasca sa judece, în mod abstract,

conformitatea legislatiei franceze cu Conventia, ca si de a statua de lege ferenda. El prezenta

o lista de saptesprezece garantii existente în dreptul intern. Ele privesc fie realizarea

ascultarilor, fie utilizarea rezultatelor lor, fie, în sfârsit, mijloacele de a obtine îndreptarea

eventualelor neregularitati; petitionarii nu ar fi fost lipsiti de nici una dintre ele.

Curtea nu minimalizeaza cu nimic valoarea multora dintre ele. Ea constata însa ca

numai unele dintre ele decurg din termenii proprii ai art. 81. 151 si 152 ale Codului de

procedura penala. Altele reies din decizii si hotarâri pronuntate de-a lungul anilor, într-un

mod fragmentar si, în marea lor majoritate, dupa interceptarile de care se plâng petitionarii.

Astfel ca jurisprudenta nu a consacrat pâna acum acest lucru în mod implicit. Înainte de

toate, sistemul nu ofera, pentru moment, protectii adecvate împotriva abuzurilor posibile.

Spre exemplu, nimic nu defineste categoriile de persoane susceptibile a fi puse sub ascultare

judiciara si nici natura infractiunilor care se pot produce din aceasta; nimic nu constrânge

judecatorul sa fixeze o limita a duratei de executare a masurii; de asemenea, nimic nu

precizeaza conditiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteza care consemneaza

convorbirile interceptate si nici precautiile de luat pentru a transmite intacte si complete

înregistrarile realizate, în scopul de a controla, eventual de catre judecator – care nu poate

întotdeauna sa mearga la fata locului pentru a verifica numarul si lungimea benzilor originale

– sau de catre aparare, nici circumstantele în care poate sau trebuie sa se faca stergerea sau

distrugerea respectivelor benzi, mai ales dupa decizia de neurmarire sau eliberare.

Informatiile date de catre guvern asupra acestor puncte diferite arata, în cazul cel mai bun,

existenta unei practici, lipsita de forta de constrângere, în absenta unui text sau a

jurisprudentei.

În rezumat, dreptul francez, scris si nescris, nu arata, cu destula claritate, amploarea

si modalitatile de exercitare a puterii de apreciere a autor tatilor în domeniile discutate. si

mai si era asa în perioada întâmplarii fapte lor, în cele doua cazuri, încât petitionarii nu s-au

bucurat de un grad minim de protectie, cerut de întâietatea dreptului într-o societate

democratica. Deci, a existat o violare a art. 8 din Conventie (unanimitate).

Aceasta concluzie dispenseaza Curtea de controlarea respectarii altor cerinte ale

paragrafului 2 din art. 8. adica finalitatea si necesitatea amestecului, în temeiul art. 50, dl

Kruslin cerea o indemnizatie de 1.000.000 FF pentru fiecare cap de acuzare a condamnarii

sale la cincisprezece ani de închisoare pentru crima, precum si rambursarea sumei de 70.000

FF cheltuieli de judecata si onorarii ale avocatilor pentru procedurile nationale.

Curtea respinge prima cerere, întrucât constatarea violarii da petitionarului o

satisfactie echitabila suficienta pentru dauna suferita (unanimitate). Ea o accepta partial pe a

doua. Franta trebuind sa verse cei 20.000 FF ceruti pentru recursul la Curtea de Casatie

(unanimitate).

Sotii Huvig nu cereau nici reparatii, nici rambursarea cheltuielilor de judecata si

taxe.

O asemenea problema necerând o examinare din oficiu, Curtea decide ca nu este

cazul sa se aplice art. 50 (unanimitate).16[16]

16[16] Legea nr. 91-646 din 10 iulie 1991 privind secretul corespondentei, transmisa pe caile de telecomunicatie, a fost publicata în „Jurnalul Oficial” din 13 iulie 1991. Ea adauga un articol cu nr. 100 la Codul de procedura penala,

2.3. Corelarea prevederilor art. 911-916 Cod de procedura penala cu

prevederile constitutionale

Potrivit art. 26 (1) din Constitutia României „autoritatile publice respecta si

ocrotesc viata intima, familiala si privata”.

Singura restrângere a acestui drept fundamental o constituie împrejurarea ca

persoana fizica sa nu încalce „dreptul si libertatile altora, ordinea publica sau bunele

moravuri” – art. 26 (2) din Constitutie.

Conform art. 27 (1) din Constitutia României „domiciliul si resedinta sunt

inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramâne în domiciliul sau resedinta unei persoane

fara învoirea acesteia”. Restrângerile care se pot aduce acestui drept fundamental sunt

prevazute expres de textul constitutional:

-         pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarâri judecatoresti - art. 27(2)

lit.a;

-         pentru înlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei

persoane – art. 27 (2) lit. b;

-         pentru apararea sigurantei nationale sau a ordinii publice art. 27 (2) lit. c;

-         pentru prevenirea raspândirii unei epidemii – art. 27(2) lit. d.

În baza art. 28 din Constitutia României „secretul scrisorilor, al telegramelor, al

altor trimiteri postale, al comunicarilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de

comunicare este inviolabil”.

Restrângerea exercitiului drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanelor

prevazute constitutional poate avea loc, potrivit art. 49 din Constitutia României, în

urmatoarele cazuri:

referitor la interceptarile ordonate de catre autoritatea judiciara (Kayser (P.), „Legea 91-646 din 10 iulie 1991 si ascultarile telefonice”, J.C.P. nr. 8, 19 februarie 1992, I. 3559, p. 91-99; PETTITI (L.-E.), „Ascultarile telefonice si

dreptul francez. Apropo de legea din 10 iulie 1991, privind secretul corespondentei trimise pe caile de telecomunicatii”, A.J.D.A. 1992, p. 35-46; PREDAL (J.), „Un exemplu de restaurare a legalitatii penale: regimul interceptarii

corespondentei transmise pe caile de telecomunicatii (comentariu al legii nr. 91-146 din 10 iulie 1990)”, D. 1992, cronica, p. 49-59).

-         pentru apararea sigurantei nationale;

-         pentru apararea ordinii, sanatatii si moralei publice;

-         pentru apararea drepturilor si a libertatilor cetatenilor;

-         desfasurarea instructiei penale;

-         prevenirea consecintelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Conditiile obligatorii pe care Constitutia le prevede pentru exercitarea restrângerii

exercitiului drepturilor si libertatilor fundamentale sunt:

-         exercitarea drepturilor si libertatilor poate fi restrâns numai prin lege;

-         restrângerea poate avea loc numai daca se impune, si în cazurile susmentionate;

-         între situatia care a determinat restrângerea si activitatea propriu-zisa de restrângere

trebuie sa existe o proportionalitate;

-         restrângerea nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii.

Raportat la aceste reglementari, simpla introducere în Codul de procedura penala

român a înregistrarilor audio sau video printre mijloacele de proba prevazute de art. 64,

satisface în mare masura exigentele impuse de Constitutie. Din cele expuse mai sus, rezulta

ca prevederile art. 911 – 916 Cod de procedura penala, atunci când sunt respectate toate

conditiile prevazute de lege, în fiecare caz în parte, sunt corelate cu prevederile

constitutionale.