as urb

Așezările urbane

Urbanul reprezintă opusul termenului de ruralDensitatea mai mare a populațiilor și a

construcțiilorEchipare tehnico-edilitară superioarăActivități predominant secundare și terțiareMod de viață specificUn potențial demografic, de regulă, mai

ridicat

Geografia urbană, ramură a geografiei aşezărilor, explică condiţiile de formare şi răspândire a oraşelor, precum şi a evoluţiei fenomenului urban în diferite medii geografice.

Geografia urbană a apărut ca ştiinţă în secolul al XIX-lea, datorită lui Fr. Ratzel (Germania) şi s-a dezvoltat sub aspect teoretic şi practic în secolului al XX-lea în toate ţările.

Oraşul a fost definit de F. Ratzel prin trei elemente de bază:

- activitatea profesională, - concentrarea locuinţelor şi - numărul de locuitori.

A – centru urban CBD – central business district, concentrează comerțul cu amănuntul, urmat de o zonă adiacentă cu densitate mare a construcțiilorB – spațiu suburban, cu densități mai reduse a construcțiilorC – spațiu urban ”umbrit” – treigmolel8.ocerea de la caracteristicile urbane la cele ruraleD – spre periferie urmează un spațiu care îmbracă deopotrivă caractere urbane și ruraleE – spațiu prin excelență agricolF – ruralul izolat

Definirea orașului – dificultăți Limba engleză – town și city – aproape

sinonime, town având un sens ceva mai largLimba franceză – ville – opusul ruralului; cite –

oraș sub aspect social și politicLimba germană – stadt – acoperă întreaga sferă

de definire a urbanuluiLimba suedeză – staden – clasă de orașe sub

care se găsesc alte două: târgurile (koping) și aglomerațiile municipale (municipal samhallem). În statistici – noțiunea de tatort

Limba norvegiană – by – oraș, în sudereză - sat

Concept – DEX Orașul reprezintă o formă complexă de așezare umană cu dimensiuni variabile și dotări industriale, având de obicei funcție administrativă, industrială, comercială, politică și culturală

Definirea orașuluiRichtofen – existența activităților industriale și

comercialeW. Christaller – importanță mai mare are

comerțul, administrația și meșteșugurile, și mai puțin industria.

P. Vidal de la Blache – utilizează noțiunea de ”gen de viață” în definirea urbanului

J. Bruhnes – orașul există ori de câte ori majoritatea locuitorilor își petrec cea mai mare parte a timpului în interiorul aglomerației. O astfel de definiție exclude orașele cu funcții agricole

Geneza orașelorGeneza oraşelor se referă la procesul de

apariţie şi construire a oraşului ca formă specifică de aşezare umană, care se deosebeşte de aşezarea rurală (sat).

Factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea oraşului sunt: condiţiile economice şi sociale, poziţia geografică favorabilă, existenţa şi valorificarea unor resurse naturale.

Geneza orașelorPrintre factorii economici şi sociali, care

au concurat de-a lungul istoriei omenirii amintim:

- descompunerea orânduirii gentilice, - dezvoltarea şi diversificarea producţiei

materiale, - apariţia formaţiunilor statale, - apariţia producţiei industriale, - dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale

de tip capitalist,- factorii strategici şi geopolitici.

În localizarea oraşelor, au rol - factorii morfologici – văile, depresiunile,

terasele, zonele de contact – - hidrologici legaţi de existenţa unor râuri,

fluvii, lacuri, mări, oceane, - biogeografici – existenţa pădurilor etc.

Geneza orașelorPrimele nuclee urbane au apărut în jurul

anului 3000 î. Chr., în Mesopotamia, pe văile Tigrului și Eufratului și pe cursul inferior al Nilului

În preajma anului 2500 î. Chr. Apar primele nuclee în valea Indusului, iar la anul 1000 î. Chr. – în nord-estul Chinei

În America Centrală orașele au apărut la anul 1500 î. Chr., iar în lumea clasică – între anii 100 î. Chr. Și 700 d. Chr. (imperiul roman, grec și bizantin)

Urbanizarea a apărut independent în diferite regiuni ale globului, în relație, mai puternică sau mai redusă cu procesul de tranziție a agriculturii (de la subzistență)

Vechimea oraşelorAntichitate: Ierihon, Ur, Uruk, Babilon,

Atena, Roma

Vechimea oraşelorEvul Mediu: Florenţa, Veneţia, Amsterdam

Vechimea oraşelorPerioada modernă: Brasilia, Canberra.

Perioada colonială a fost marcată de apariția sistematică de orașe, în prima fază în ariile de țărm și treptat înspre interior, odată cu intensificarea exploatării resurselor și transportul acestora spre metropole

Localizarea spațială a orașelor – funcție de accesibilitate

DistanțăCost de transportTimp de acces

Accesibilitatea se poate determina prin așa/zisa matrice de accesibilitate

Trasarea axelor majore de transport

Construcţia căilor ferate transcontinentale în america de Nord şi Rusia a fost acompaniată de înfiinţarea de puncte de sprijin, care cu timpul au devenit oraşe, în special la traversarea principalelor cursuri de apă (Lincoln, Omaha, Kansas City, Krasnoiarsk, Habarovsk)

Plasamentul spațial al industriei este, de regulă, generator al așezării urbaneModelul Weber (1909), sau al localizării industriei în punctul cu cel mai scăzut cost (LCL – lowest cost location), are la bază relația spațială dintre materiile prime (RM) și piața de desfacere (M)

Modelul Smith (1971)Profitul poate fi obținut oriunde, unde venitul

total este mai mare decât cheltuielele, și că acest proces poate avea loc într/un teritoriu variabil ca extensiune în cadrul căruia producția generează profit

Geneza orașelor coloniale se leagă în bună parte de implementarea acestui model

Viziunea pragmatică – procesul de colonizare – a coloniza înseamnă a transporta

Tipuri ipotetice de plasamente de așezări, în raport cu resursele

Măsurile de ordin politico-administrativ – factori generatori de orașeWashington, Canberra, Brasilia ș.a.Centrele de prelucrare casnică a lânii dispuse

pe cursul inferior al Vistulei aveau nevoie de un centru coordonator, accesibil tuturor. Acesta a fost selectat – Lodz, devenind un important centru al industriei textile

Uzinele Philips, din sud-estul Olandei, au beneficiat la amplasarea lor de un cost mai redus al terenului. Cu timpul, în jurul marilor unități de producție s-au grupat locuințele muncitorilor și astfel a apărut un nou oraș - Eindhoven

După durata procesului de urbo-geneză deosebim 3 categorii de factori:

Cu caracter permanentCu caracter pulsatoriuCu caracter accidental (spontan)

Factori cu caracter permanentDezvoltarea serviciilorProcesul de concentrare teritorială a

producției din sectoru secundar, secondate de creșterea demografică

Factori cu caracter pulsatoriuToate expedițiile coloniale s-au finalizat cu

înființarea de orașe, care constituiau suportul exploatării economice a spațiului, prin concentrarea materiilor prime și transportarea acestora spre metropole

Factori cu caracter spontanOrașele edificate ca urmare a descoperirii

resurselor subsolului O așezare rurală cu târguri periodice s-a

transformat în oraș comercialMănăstirile care au atras de timpuriu meșteșugurile,

au concentrat în jurul lor clădiri și au devenit orașeZonele de țărm cu golfuri s-au constituit ca puncte

de adăpost pentru corăbii. Pe uscat a luat ființă orașul – port.

Construirea unor uzine mari a reclamat și înființarea orașelor în proximitatea lor

Oraşul are un mod de viaţă urban şi un mediu urban.

Mediul urban – mediu fizic şi social – este alcătuit dintr-un număr de factori care-i conferă trăsături urbane:

- activitate productivă predominant neagricolă,

- concentrare a populaţiei, - densitate mare a fondului construit, - deservire socio-culturală complexă, - grad ridicat de echipare tehnico-edilitară.- este complet artificializat

Oraș versus satOraşul se deosebeşte de sat prin

fizionomie, nivel de trai, funcţii (de locuit, productivă, culturală, administrativă, de servire, de comunicare, ecologică, estetică, de recreere, strategică).

Oraşul are o cultură diversificată, relaţii sociale în care nu mai domină cele de rudenie, ci relaţiile de cunoaştere reciprocă reduse, adică un “anonimat urban”.

Oraşul nu poate fi înţeles decât în relaţiile sale cu aria de polarizare.

Componenta teritoriala a orasului

intravilan

extravilan

populaţia

Între oraș și spațiul adiacent se stabilesc raporturiÎn funcție de intensitatea și natura acestor

raporturi, orașul propriu-zis este înconjurat de o ”aureolă spațială de susținere” ce poartă denumirea de zonă de influență.

Orașul propriu-zis comunică cu mediul extern (zona de influență) prin procese de input și output

Ca și în orice sistem termodinamic și informațional semideschis (intrările nu sunt echivalente cu ieșirile), intrările se compun din masă, energie și informație

Zonele funcționale

Zonele funcţionale ale aşezărilor sunt rezultatul diversificării funcţiilor şi al specializării spaţiului

urban şi rural. Analiza structurilor interne ale fiecărui oraş sau sat permite definirea zonelor funcţionale.

1. Centrul Nucleu centralÎn jurul acestuia spațiul se ordonează spontan

sau dirijat, având diverse funcționalitățiEnglezi – cityAmericani – down townAici converg principalele axe de circulați,

predominarea activităților terțiareGradul de ocupare al terenului ajunge la

valori maximale, iar prețul acestuia ia valorile cele mai ridicate

București – down town

București

Londra

Organizarea centrului și fizionomia acestuia sunt în funcție de perioada în care a apărut orașulOrașele vechi- Centru istoric cu clădiri de interes public, unele de

mare valoare arhitecturală, pe care fiecare oraș le protejează.

- Se concentrează o bună parte din activitatea comercială și de interes public

Orașele noi- Centrul este organizat pentru a răspunde unor

funcții similare- Diferențierea cadrului construit- O organizare mai flexibilă rețelei de căi de

comunicații- Lipsesc cartierele sordide articulate centrului

SUACentrul concentrează și activitățile financiar-

bancareDe aceea, aici, nucleul orașelor a primit

denumirea de ”CENTRAL BUSINESS DISTRICT”Concentrează comerțul cu amănuntulÎn cadrul unităților industriale sunt prezente doar

tipografiile ziarelorLipsesc sălile pentru spectacole și cafenelele

atât de specifice centrelor urbane ale EuropeiClădirile, adesea, sunt de tipul ”zgârie norilor”,

chiar dacă spațiul permite extinderea orașului

Nucleul comercial meşteşugăresc sau “centrul” oraşului este considerat cea mai veche zonă funcţională a oraşelor, care s-a conturat încă de la formarea lor. La oraşele din lumea musulmană poartă numele de bazar (Turcia, Iran), souk (oraşele arabe).

Aici sunt concentrate mici ateliere, magazine, are o intensă activitate comercială., meşteşugărească, cu aspect de labirint dat de străzile înguste şi întortocheate pline cu negustori.

În oraşele europene şi americane, corespunde zonei centrale, cu rol comercial, administrativ, cultural (piaţa centrală cu monumente şi instituţii).

Fiecare oraş – mare, mic, nou sau vechi – are un centru, un nucleu comercial.

Zonele administrative sunt bine conturate în teritoriu, în oraşele capitală, în care funcţia administrativă şi politică este marcantă. În unele oraşe, această zonă, se suprapune peste centrul oraşului. Aici sunt concentrate instituţiile publice: administrative, politice, culturale etc.

Ex.: Berlin – la Pankow (N); Londra – la Westminster – zona central vestică; în Washington – zona administrativă ocupă 18% (faţă de 3,3 % cât are zona industrială şi este situată în centrul oraşului), Moskova are centrul în zona Kremlinului.

Rolul centrelor în viața orașelor este diferit

Cu cât orașele sunt mai mari, cu atât rolul nucleului central scade.

În SUA, proporția vânzărilor făcute de CBD era de 35,6% la San Francisco, 26,8 % la Philadelphia, 24,8 % la New-York și cca 16 % la Detroit și Chicago

Zonele rezidențiale sau de locuit

Spațiile ocupate cu clădiri destinate locuirii ocupă, de regulă, suprafețele cele mai extinse

Dă nota personalităţii sau siluetei unei aşezăriÎn zonele centrale, la etajele magazinelor, în

spațiile rămase libere de structura industrială, în preajma căilor de comunicații, spațiile de locuit se prezintă difuz în structura construită a orașului

Spaţiul rezidenţial (de locuit) este organizat în unităţi:

- grupa de locuinţe (comune satului şi oraşului); - microraioane (în oraşe), stabilite după grupări

etnice, poziţie socială sau după filiaţie (la sate); - cartierul (în oraşe), trupuri de sat (în sate); - sectorul (unitate administrativă specifică oraşelor).

Zonele rezidențialeSub raportul componenţei lor, zonele de

locuire sunt foarte diferite. în aceste zone pot fi amplasate numai case de locuit, clădiri anexe pentru nevoi gospo dăreşti şi spaţii pentru plantaţii, terenuri de sport, alei, apoi instituţii social-culturale, unităţi sau grupări de unităţi industriale

Poziția în cadrul orașului a zonelor rezidențiale precum și fizionomia și tipul de clădiri trădează adesea structura socială a populației urbane

- Bidonvilles- Shanty-towns- Favellas- Barriadas

Zonele rezidențialeCartierele populației înstărite se detașează

în fizionomia urbană prin predominarea construcțiilor de tip vilă și asocierea lor în teritorii plasate favorabil (ferite de poluare, la distanțe mari față de axele majore de comunicație)

Adesea, asemenea cartiere dispun de extinse spații verzi

Zonele industrialeExtinderea acestora este în funcție de tipul de orașeÎn cadrul orașelor cu funcții dominant industriale, spațiile

aferente industriei sunt adesea diseminate în cadrul acestuia

În amplasarea industriilor poluante se ține cont de direcția dominantă a vântului, acestea amplasându-se în direcția opusă

În cazul Europei, direcția dominantă a vânturilor din vest a impus amplasarea industriilor nocive în estul orașelor.

În oraș se amplasează, de regulă, industriile mai puțin nocive, așa-zisele industrii curate, cum sunt industria confecțiilor, a bijuteriilor, a unor ramuri ale industriei alimentare

Localizarea industriei în cadrul orașelor

Localizarea grupată – avantajul utilizării mai eficiente a infrastructurilor preexistente (căi ferate, linii electrice, aprovizionarea cu apă și combustibili, depozitarea deșeurilor etc.) la care se adaugă o utilizare mai eficientă a teritoriului

Localizarea industriei în cadrul orașelor

Localizarea dispersă – este mai frecvent întâlnită în cadrul ramurilor industriei ușoare și alimentare, ce reclamă un volum diminuat de materii prime, și care nu au implicații radicale din punctul de vedere al esteticii urbane ori al calității mediului

Raportând tipurile de zone după aşezarea lor la teritoriul de locuit se pot distinge mai multe alternative

zone industriale aflate în prelungirea teritoriului de locuit, exterioare oraşului. Dificultatea constă în asigurarea transporturilor, traseele fiind desfăşurate pe distanţe mari

zone industriale situate în paralel cu teritoriul de locuit, fără a-l stingheri şi fără a crea inconveniente la transporturi;

zone industriale sub formă de pană, împlântate în spaţiul rezidenţial al oraşului, cu avantaje pentru transporturi, cu industrii nepoluante;

zone industriale situate în alternanţă, al căror teritoriu de locuit este fragmentat în grupări de locuinţe ce alternează cu zonele industriale, aşa cum apare ansamblul industrial din Depresiunea Petroşani;

Creează complicații la nivelul intravilanului prin strangularea traficului și statuarea unei fizionomii respingătoare în proximitatea zonelor de locuit

zone industriale situate în balanţă, specifice oraşelor mari care nu permit concentrarea industriei într-o singură zonă, în funcţie de condiţiile de relief, ape sau vegetaţie;

zone industriale dispuse în bandă, în sensul că acestea sunt repartizate în apropierea oraşului sub forma unei benzi, care au tendinţa de a înconjura oraşul; avantajele pentru transporturi sunt evidente, întrucât se realizează radiar, dar inconvenientul se referă la extinderea oraşului.

Zonele industrialeCele mai complicate probleme le ridică

grupările industriale aflate în interiorul zonelor de locuit.

Parcurile industriale – o nouă formă de localizare a industrieiSpații în cadrul teritoriului administrativ al

orașelor destinate a atrage industrii de vârf și forță de muncă, investitorii fiind încurajați de prețurile mici de achiziție a terenului și de existența unei infrastructuri de susținere specifice (acces, spații pentru parcare, alimentare cu apă, energie etc.)

Zonele universitare sunt tipice pentru oraşele culturale, cu universităţi, instituţii de cercetare etc. În cadrul zonei sunt concentrate instituţiile de învăţământ şi cultură. Aceste zone pot fi suprapuse centrului istoric (Londra, Gottingen, Paris, Bucureşti), sau în zonele periferice în care sunt amenajate campusuri universitare: Paris – la Nantrre (Paris X), Saint-Cloud), Londra (Oxford), Moscova (Universitatea “Lomonosov”, Cluj-Napoca (cartierul Clinicilor), Braşov, S.U.A. – la Berkeley, pe litoralul vestic, fiind primul campus universitar modern.

Oxford

Universitatea M. Lomonosov, Moscova

Zonele de transporturi sunt specializate şi dezvoltate în corelaţie cu mărimea oraşului şi importanţa acestuia. Se conturează subzone specializate cum sunt: porturile, gările, triajele, aeroporturile etc.. Funcţional, aceste zone au un rol important în viaţa oraşelor. Prin ele intră şi ies mărfuri, materii prime, se efectuează călătorii. Sunt prevăzute cu amenajări şi dotări aferente.

Porturile, care concentrează căile rutiere şi feroviare, prin care se leagă cu uscatul, pot fi, la rândul lor, specializate pe diverse tipuri de mărfuri.

Gările sunt amplasate în apropierea zonelor centrale (oraşele vechi) sau periferic (triajele se află la marginile oraşelor). Aeroporturile, de asemenea, sunt amplasate în afara oraşelor, la distanţe apreciabile.

Zonele sanitare (medicale) se conturează în marile oraşe şi sunt legate de existenţa universităţilor de medicină. În cadrul lor sunt amplasate clinicile medicale, laboratoarele, clădirile universitare. Ex.: Cluj-Napoca, cartierul clinicilor.

Alte zone funcţionaleZonele cu dotări socio-culturale şi de servire sunt fie

dispersate, fie grupate în veritabile zone. Suprafaţa ocupată de aceste servicii se stabileşte în raport cu numărul total al populaţiei oraşului, respectiv în jur de 12 m2/locuinţă.

Vechile structuri axate pe meşteşuguri şi comerţ, marcate în denumirile unor străzi, relevă caracterul net comercial sau de negoţ şi apar sub formă de complexe comerciale, ca unităţi compacte şi diversificate la parterul marilor blocuri.

Zonele cu spaţii verzi, recreative şi de agrement, cu funcţii social-culturale, utilitare, economice, estetice, decorative. Spaţiile verzi sunt reprezentate prin scuaruri, parcuri, păduri, perdele de protecţie.

Hinterlandul În strânsă legătură cu evoluţia teritorială şi

dezvoltarea funcţională se formează hinterlandul oraşului. Hinterlandul este teritoriul care gravitează în jurul unui centru economic. Fluxurile de materie şi energie converg spre centrul polarizator, iar fluxurile de informaţii se îndreaptă de la centru spre periferice. Hinterlandul este sfera de influenţă a unui oraş.

În legătură cu aceste zone funcţionale este necesar să lămurim alte noţiuni: zona de influenţă, zonă periurbană, zonă suburbană, agricultura urbană.

Zona de influenţă se referă la teritoriul asupra căruia oraşul îşi extinde unele funcţiuni urbane. Mărimea zonei este dependentă de mărimea oraşului şi importanţa sa economică.

Zona periurbană sau preorăşenească este teritoriul situat la periferia oraşului cu care oraşul are relaţii strânse (demografic, economic, social, cultural). Satele din zonă atrag populaţia oraşului pentru a locui, a munci. Se dezvoltă fenomenul de navetism.

Zona suburbană este situată în apropierea oraşului. Se caracterizează prin nivel de urbanizare redus, iar locuitorii au mod de viaţă rural.

Agricultură urbană este un tip de agricultură, (care realizează produse alimentare), practicată în interiorul oraşelor, în curţi, grădini, terenuri libere, livezi, sere, solarii, fiind practicată de familie sau societăţi comerciale.

Morfologia urbanăMorfologia urbană se referă la forma,

structura, textura oraşelor, care sunt în corelaţie cu originea acestora, cu localizarea, cu extinderea spaţială puternic influenţată de condiţiile naturale de funcţiile arealului urban.

Planul orașuluiPlanul oraşului reprezintă structura

spaţială a unui areal urban şi cuprinde următoarele elemente:

- sistemul străzilor (trama stradală, textura); - forma (regulată sau nereguală); - modul de utilizare a teritoriului şi

amplasarea clădirilor (structura).

Planul orașuluiPlanul oraşelor este o reprezentare cartografică

a teritoriului în care se află oraşul. Factorii generatori ai planului sunt: - social-economici (funcţia urbană), - politici, - culturali, - căile de comunicaţie, - elementele cadrului natural (relief, ape). Planul oraşului este un element de bază al

fizionomiei oraşului, fiind influenţat de factorii amintiţi.

Rețeaua hidrograficăinfluenţează prin direcţionarea axelor

principale ale oraşului. Străzile pot fi paralele cu apa care trece prin oraş, sau pot fi perpendiculare, sau oraşul se dezvoltă între buclele de meandre

(Ex: Budapesta, Paris, Moscova, Drobeta Turnu-Severin).

Versanţii care se încadrează în intravilan, pot fi acoperiţi cu construcţii, creându-se oraşe cu particularităţi pitoreşti de tip – “aşezări stup” – Veliko Târnovo, Plevna (Bulgaria).

Budapesta

Relieful influenţează planul prin altitudinea,

microrelieful din intravilan (piemonturi, terase, versanţi etc.).

Înălţimile din intravilan se impun în peisajul oraşului: sunt vizibile, în jurul lor se creează străzi radiare, oferă puncte de belvedere, prezintă străzi orientate pe curbe de nivel.

Ex: Cluj-Napoca (Dealul Cetăţuia), Atena (Acropole), Sighişoara (Dealul Bisericii), Deva (Cetatea), Iaşi (Dealul Copou) etc.

Elementele social-economiceinfluenţează puternic trama stradală. Centurile de fortificaţii, din oraşele medievale, au

determinat o tramă stradală cu caracter concentric;amplasarea monumentelor determină fie o

orientare convergentă a străzilor (ex. Sankt Petersburg),

fie determină o orientare concentrică (ex. Praga); fie prin deschiderea spre monumente a unor

magistrale impunătoare (ex. Roma, Bucureşti, Iaşi etc.);

marile axe de circulaţie, care pătrund din exterior în intravilan, determină o reţea de străzi convergente (ex. Paris – spre Piaţa Charles de Gaulle sunt orientate convergent).

Tipuri de planuri de orașe

Planurile oraşelor se înscriu într-o mare varietate de forme, care pot fi grupate în mai multe tipuri: plan dezordonat, planul liniarplan radiar-concentric, plan rectangular, plan suplu.

Planul schemă al unui oraș liniar

Planul dezordonat, ca rezultat al unei evoluţii spontane, are o tramă stradală haotică, are un număr redus de străzi cu trafic fluent, fiind, în general, sinuoase; oraşul are o evoluţie polinucleară în urma înglobării aşezărilor rurale din jur.

Ex. Sevilla – oraş spaniol cu arhitectură arabo-maură, Cordoba.

Asemenea oraşe sunt întâlnite în spaţiul chinez, japonez şi în lumea islamică.

SEVILLA

Planul radiar-concentricare o tramă stradală formată din axe

magistrale care pornesc din centru spre periferie, care sunt unite prin centuri circulare.

Ex. Moscova, Brăila, Sibiu, Chişinău, Budapesta în partea estică (Pesta).

Acest plan prezintă unele neajunsuri în circulaţia internă şi este întâlnit în oraşele medievale.

GALAȚI și BRĂILA

Planul rectangular, în tablă de șah, ortogonaleste caracteristic oraşelor noi: străzile se

întretaie în unghiuri drepte, sunt paralele şi perpendiculare între ele.

Ex. în Alexandria (Teleorman), Drobeta-Turnu Severin, Florenţa, New York, Torino, Koln, etc.

Asemenea plan prezintă dificultăţi în circulaţie (prea multe intersecţii).

Planul suplumai nou (prima oară folosit în sec. XIX într-

o suburbie a Parisului), se bazează pe elemente geometrice, îmbinate armonios, fiind mult mai bine adaptat la condiţiile fizico-geografice.

Ex. Paris – suburbia vestică, Brasilia, Canberra, New Delhi ş.a.

Canberra

Tipuri morfostructurale de orașe

Oraş liniar (biliniar, oraş-stradă) are o formă alungită dezvoltată de-a lungul unei axe principale, care urmăreşte configuraţia unei căi de comunicaţie principale.

prezintă multiple avantaje, în sensul economiei de spaţiu şi cost, dar dezavantajul rezidă în distanţele ce trebuie parcurse, aflate totodată în creştere.

Acest tip este frecvent în zona pre-orăşenească a marilor metropole, de-a lungul unor şosele ce converg concentric spre metropolă.

Unele oraşe au avut în evoluţia lor o asemenea morfostructură: ex. Madrid, Turda etc.

Modificările survenite datorită dezvoltării economice şi sociale pot aduce o altă structură, cu aspect radiar-tentacular.

Oraș de formă circularăMansur de lângă

Bagdad, ridicat între anii 762-766 după Chr.

Are în centrul său moscheea și palatul regal, înconjurate de dotări de interes public. Întreg edificiul central este înconjurat de un sistem de ziduri concentrice, cel din mijloc fiind cel mai solid construit

Tipuri morfostructurale de orașeOraşul polinuclear este caracterizat prin

prezenţa, în vatra sa, a mai multor nuclee bine individualizate din care a evoluat oraşul, fie ca urmare a istoriei sale, fie prin procesul de migraţie. Un asemenea tip de oraş este influenţat şi de condiţiile morfologice. Ex. Timişoara, Bucureşti, Budapesta, Chicago, San-Francisco, Los-Angeles, Baia Mare, Sighişoara, Satu-Mare, Galaţi, Suceava etc.


Oraş radiar – concentric în care reţeaua stradală este formată din străzi radiare, care se intersectează cu străzile în formă inelară. Acest tip de oraş aparţine generaţiei medievale, în care străzile circulare s-au dezvoltat pe conturul fostelor ziduri de apărare, iar cele radiare pe traseul drumurilor de acces în oraş, prin care se face legătura cu zona înconjurătoare. Ex. Moscova, Paris, Sibiu.

Oraşul Milano

Orașul radiar-concentricUn exemplu relevant îl reprezintă oraşul Canberra,

proiectat la începutul secolului al XX-lea, cu tramă stradală ce asigură o bună accesibilitate spre zona centrală şi dă posibilitatea apariţiei unei magistrale de rocadă (centură).

Acest tip este specific ariilor de câmpie, apoi la contactul dintre câmpie şi deal, în punctele de convergenţă a drumurilor sau în locurile favorabile schimburilor.

Nucleul comercial central are şi un conţinut social şi politic. Reprezentative, ca exemple, sunt oraşele Bucureşti, Paris, Brăila şi Giurgiu.


Oraşul rectangular (sau geometric, tablă de sah) cunoscut ca oraş de tip american, se caracterizează prin întretăierea străzilor în unghi drept, prin aceea că străzile sunt paralele şi perpendiculare între ele.

Vatra oraşului este parcelată în terenuri de formă geometrică.

Prezintă dezavantaj sub aspectul circulaţiei; deoarece lungeşte distanţele, are numeroase intersecţii.

Ex. Alexandria (România), San Francisco. New York ş.a.Arhitectul Le Corbusier a folosit asemenea planuri de

sistematizare pentru oraşele noi şi oraşele satelit din Marea Britanie

Cartierul Manhattan din New-York

Clasificarea orașelor după vârstă:

Huston J. (1976) distinge trei etape care caracterizează evoluția orașelor din Europa, și anume:

a)Etapa nucleului central, înconjurat de ziduri și bulevarde;

b)Etapa formativă, din secolul XIX, rezultată ca urmare a revoluției industriale și a schimbărilor radicale din transporturi și activitățile comerciale

c)Etapa modernă, din secolul XX, caracterizată prin dezvoltarea suburbiilor, ca urmare a generalizării transportului auto în cadrul orașelor

Van den Berg, ciclul de viață al unui oraș

Prima fază – crește populația zonei centrale și sectorial, cea din zona adiacentă, înconjurătoare. Asistăm la un proces complex de urbanizare.

Faza II-a – ca urmare a supraaglomerării nucleului central, compensatoriu crește populația din cadrul sectorului circular periferic, proces asimilat noțiunii de suburbanizare (urbanizarea periferiei)

Faza a III-a – scădere demografică generalizată în toate sectoarele orașului, ca urmare a fenomenului de dezurbanizare (saturația urbană)

Faza a IV-a – remodelare urbană – reurbanizare

Fazele evoluției unui orașFazele de evoluție

Evoluția demografică

Nucleu Sectorul adiacent

Sectorul extern

Urbanizare + +- -

Suburbanizare

- + +

Dezurbanizare

- - -

Reurbanizare

+ - +-

Geograful francez Pierre George propune o clasificare a orașelor după principii istorico-geografice

1. Orașe din regiunile agricole – oraș-piață, care îndeplinește concomitent mai multe funcții: de apărare, administrativă și religioasă

2. Orașele comerciale care s-au menținut active pe parcursul perioadelor antică, medievală și contemporană

3. Orașe comerciale și industriale generate de apariția relațiilor capitaliste

4. Orașele coloniale5. Orașele socialiste

Clasificarea așezărilor urbane după mărimea demografică

Principalele categorii de orașe

Grupa Categoria orașelor

Populația orașelor (mii loc.)

Eficiența economică

Mari Orașe foarte mari

1 Peste 1000 Orașe prea mari

2 500-1000

3 250-500 Orașe mari de dimensiuni acceptabile

Orașe mari 4 100-250

Mijlocii Orașe mijlocii 5 50-100 Orașe de dimensiuni raționale

Orașe semimjilocii

6 20-50 Orașe mici de dimensiuni acceptabile

Mici Orașe mici și așezări de tip orășenesc

78

10-20Până la 10

Orașe foarte mici

Clasificarea dimensională a orașelor după O.N.U.

Numărul de locuitori, mii loc

Metropole 1 Peste 20.000

Orașele foarte mari (megapole)

2 Peste 500

Orașele mari 3 100-500

Orașele mijlocii 4 20-100

Orașele mici 5 5-202-5

Orașele foarte mici 6 1-20,5-10,5

Statele Prag minim de populație/Administrativ

Ponderea populației ocupate în agricultură

Danemarca 250

Islanda 300

Canada, Malaysia, Scoția 1000

Irlanda 1500

Argentina, Portugalia, Franța, Germania, Cehia, Slovacia

2000

SUA, Thailanda 2500

Coreea de Sud 4000

India, Turcia, Georgia, Turkmenistan

5000 < 25% populația orașului în Georgia și 33% în Turkmenistan

Statele Prag minim de populație/Administrativ

Ponderea populației ocupate în agricultură

Ucraina, Moldova, Grecia, Spania

10.000 <50% populația orașului în Ucraina și R. Moldova

Federația Rusă 12.000 <15% populația orașului

Israel, Bolivia, Brazilia, Costa-Rica, Ecuador, Salvador, Haiti, Honduras, Nicaragua

Criterii numerice nu se aplică

Orașul este un centru al producției și serviciilor neagricole

Anglia și Wales, Brazilia, Ungaria, Noua Zeelandă, Norvegia, Paraguay, Polonia, România, Finlanda, Suedia, R. Africa de Sus, Japonia

Statutul orașului este determinat la nivel legislativ

În Finlanda mai puțin de 50% din populația orașului

CREŞTEREA SPAŢIULUI URBAN

Evoluţia prin aglutinare. Aglutinarea este modul necontrolat de

extindere a oraşelor. Evoluţia aglutinantă se produce prin extinderea treptată a vetrei oraşului dinspre centru spre exterior, în toate direcţiile, fără preferinţe.

Acest mod s-a produs la oraşele medievale, care s-au extins în afara centurii de fortificaţii.

Ex.: Paris, Moscova, Viena, Sibiu, Braşov etc.


Evoluţia prin absorbţia satelor vecine. Absorbţia satelor este un proces de înglobare în

teritoriu urban a satelor vecine situate la periferia sa. Fazele, prin care sunt absorbite de oraş şi prin care trec satele sunt: comuna devine suburbană iar satele comunei sunt absorbite de oraş atât fizic, cât şi administrativ. Având în vedere că oraşul apare într-o zonă cu aşezări rurale în jurul său, acesta treptat, sunt înglobate oraşului. Ex: Berlinul, Bucureşti, Chişinăul este semnificativ în acest sens. Astfel, a cuprins în intravilanul său, de-a lungul timpului, mai multe sate: Visterniceni, Buiucani, Râşcani, Gheţeoani, Schinoasa ş.a. azi cartiere ale oraşului; Sibiul, prin absorbţie, a înglobat localităţile Turnişor, Guşteriţa, azi cartierele oraşului.


Evoluţia tentaculară sau stelară se caracterizează prin dezvoltarea teritorială urbană în lungul unor căi de comunicaţie, a celor morfologice (văi) sau hidrografice.

Ex: Tokyo, Buenos Aires, Los Angeles, Iaşi, Cluj-Napoca etc.


Evoluţia polinucleară se referă la evoluţia urbană prin contopirea mai multor nuclee. Ex.: Timişoara, Braşov, Bucureşti.


Evoluţia sistematică sau planificată se realizează pe baza unor planuri de sistematizare, care se sprijină pe o politică urbanistică, prin care se urmăreşte folosirea eficientă a spaţiului, distribuţia ordonată a cartierelor rezidenţiale, a zonelor industriale etc. Este specifică pentru unele oraşe, din Franţa, Germania, Marea Britanie, S.U.A. etc.

Forme de evoluție teritorială a orașelor

Oraşul propriu-zis (iniţial), ca formă de organizare, înzestrare şi utilizare a unui teritoriu în scopul concentrării, transformării şi redistribuirii produselor necesare omului, alcătuit din vatra (teritoriul ocupat de clădirile de locuit), intravilanul (teritoriul oraşului împărţit în zone funcţionale) şi extravilanul (restul suprafeţelor din teritoriul administrativ), este forma cea mai simplă de evoluţie urbană. El stă la baza celorlalte forme mult mai complicate. Cu limite administrative clar conturate; vizează de regulă oraşele mici şi foarte mici.


Aglomeraţia urbană este o concentrare urbană formată din oraşul propriu-zis şi din localităţile din jurul lui, cu care acesta a dezvoltat intense relaţii de aprovizionare, de schimb şi pentru atragerea forţei de muncă. S-a format ca urmare a dezvoltării relaţiilor economice şi demografice dintre oraşul respectiv şi localităţile din aria înconjurătoare. În cadrul unei aglomeraţii se creează o dependenţă accentuată a unor localităţi de un oraş principal. Este o formă mai extinsă şi dinamică a oraşului modern şi apare ca o arie urbanizată constituită dintr-un oraş, cu peste 50 mii locuitori, şi zona sa suburbană, cu o rază de până la 50-60 km faţă de centrul principal. Exemple: Chicago, Dallas, Houston, New Orleans, Sibiul şi împrejurimile. Spaţiul înconjurător al unui oraş, cu autonomie administrativă, care participă la viaţa economică, socială şi culturală a acestuia

Forme de evoluție teritorială a orașelorMetropola este un oraş de dimensiuni mari

(peste 1 milion locuitori), care are rol de capitală regională sau naţională, dezvoltat sub aspect economic, cultural, urbanistic, cu o puternică zonă de influenţă în teritoriu, cu rol în controlul economiei moderne. Are o arie metropolitană întinsă şi bine populată (5-30 milioane locuitori) cu care are strânse şi diverse relaţii de producţie, culturale, de schimb.

Ex.: Los Angeles, Parisul, Londra, Moscova, Bucureşti etc. Zona metropolitană presupune o arie ce cuprinde mai mult de 100 mii locuitori.

Forme de evoluție teritorială a orașelorInterurbaţia este un sistem urban bazat

pe existenţa în teritoriu a unor oraşe de mărimi variabile, situate la distanţe apropiate, care au funcţii diferite, dar se completează reciproc. Această concentrare urbană evoluează spre conurbaţie. Termenul a fost introdus de geograful suedez Niels Bjorsjo.

Ex.: Braşovul, Cluj-Napoca etc.


Conurbaţia este un sistem urban care a apărut pe baza accentuării relaţiilor dintre două sau mai multe oraşe apropiate spaţial, dar care îşi menţin, în general, personalitatea. Reprezintă o grupă apropiată de oraşe unite prin relaţii strânse de producţie.

Conurbaţia este un ansamblu de oraşe care se dezvoltă independent, sunt apropiate între ele şi au unele probleme comune, cum sunt – alimentarea cu apă, cu energie, amenajarea şi protecţia mediului.

O conurbaţie trebuie să îndeplinească două condiţii: ca geneză s-a format prin juxtapunerea a două sau mai multe oraşe, dar care rămân independente; trebuie să existe un anumit număr de oraşe şi un număr mare de populaţie.

ConurbațiaOraşele mici nu pot forma conurbaţii, chiar dacă

sunt vecine. În centrul conurbaţiei se află un nucleu mai

important, cu oraşe mai mici în jur (oraşe-satelit sau comune suburbane). Pot fi două sau trei centre, precum Tokyo-Yokohama, Osaka-Kobe.

De asemenea, multe capitale de state pot forma o conurbaţie.

Termenul de conurbaţie a fost introdus în ştiinţă de sociologul englez Patrick Geddes.

ConurbațiaEx. de conurbaţii: St. Paul – Mineapolis

(SUA), de o parte şi alta a fluviului Mississippi; Reggio-Mesina (Italia); Essen-Dusseldorf, Duisburg, Bochum, Wuppertal din Germania, din bazinul carbonifer, constituit pe axa renană; în Anglia este cunoscută conurbaţia Leeds, Sheffield, Bradford, Halifax- cunoscută sub numele de Yorkshire; în Polonia este conurbaţia de tip carbonifer a Sileziei superioare.

Megalopolisul (polimegalopolis) se referă la o concentrare urbană de mari dimensiuni, care constituie un stadiu de gigantism în organizarea teritoriului urban, fiind o superaşezare, nişte conurbaţii superdezvoltate.

Termenul a fost introdus de Jean Gottmann în anul 1961. Megalopolisul este format din conurbaţii, interurbaţii, metropole, oraşe, enclave agricole, spaţii forestiere.

În cadrul megalopolisului există nuclee polarizatoare spre care gravitează aşezări urbane mai mici. Megalopolisul se întinde pe suprafeţe de mari dimensiuni şi are un mare număr de populaţie.

Componentele megalopolisului sunt independente administrativ, dar au o infrastructură comună, servicii comune, relaţii de producţie, relaţii economice, culturale, demografice.

Cel mai mare megapolis din lume se află în Japonia – megalopolisul TOKAYDO, care este alcătuit din metropola Tokyo, Nagoya, interurbaţia Osaka – Kobe – Kyoto şi conurbaţia Kitakyshu. Are o suprafaţă de 48520 km² şi peste 50 milioane locuitori. În SUA se află unul dintre cele mai mari megalopolise, cel mai mare din SUA

al doilea din lume după numărul populaţiei – megalopolisul BOSWASH situat pe partea estică, care se întinde pe o lungime de 800 km, are o suprafaţă de 100 mii km² şi concentrează o populaţie de circa 50 milioane locuitori. Uneşte aglomeraţiile milionare Boston, New York, Philadelphia, Baltimore, Washington.

Al treilea megapolis din lume este situat în regiunea Marilor Lacuri şi se numeşte CHIPPITS, uneşte Chicago, Detroit, Pittsburg. Are o lungime de la Nord spre Est de cca 900 km, cu un număr de 40 milioane locuitori.

Al patrulea megalopolis din lume – SAN SAN – uneşte aglomeraţiile urbane San Francisco, San Jose, Los Angeles, San Diego. În acest megapolis sunt incluse 15 aglomeraţii urbane mari cu o suprafaţă de 100 mii km² şi o populaţie de 22 milioane locuitori

Este oarecum conturat megapolisulul Middland din Marea Britanie şi Randstatt (Olanda). Este în curs de formare un megalopolis în Europa, cu oraşe din Germania, Olanda, Belgia;, conurbaţia Ruhr, aglomeraţia Koln (Germania), Bruxelles, Antwerpen, (aglomeraţie din Belgia).

În curs de formare se găsesc şi în India, Brazilia, China, Indonezia.

În prezent se poate vorbi nu numai despre aglomeraţie urbană, conurbaţie, megapolis, ci şi de regiuni metropolitane, care se compun dintr-o unitate administrativă centrală şi o aureolă periferică largă, ce poate include zonele rezidenţiale şi comerciale, zone intermediare, încă rurale şi oraşe. Aceste tentacule urbane cresc în lungul marilor artere de circulaţie şi în final absorb centre urbane sau oraşe-satelit. Sunt deja identificate complexe metropolitane polinucleare în interiorul cărora există şi zone cu o densitate mai redusă a populaţiei: cel de pe coasta de est a SUA, de pe coasta pacifică a Japoniei şi Randstad-ul olandez (include Rotterdam şi Ijmuiden), precum şi cel din lungul Rhinului. Complexul metropolitan polinuclear Rhin – Rhur se desfăşoară în lungul fluviului Rhin, unde marile oraşe sunt spaţiate, aproape toate, la mai puţin de 55 km, şi au între 1-2 mil. locuitori.

Damasc Hong Kong

Constanţa

Viena

Singapore

Predeal

Oxford

Rotterdam

Nice

Iaşi Sibiu

Innsbruck

SHANGAI

CIUDAD DE MEXICO

SAO PAOLO

NEW YORK

LOS ANGELES

MUMBAY

CALCUTTA

Harta principalelor oraşe de pe Glob

as urb

Science