ARTA CINETICA

Pentru a face sculptura să se mişte, artiştii au introdus maşina în artă schimbând-o, formal,

pentru totdeauna. Arta cinetică, optică şi cea procesuală au devenit produse artistice tranzitorii,

desăvârşite prin imersiune şi prin privirea deconstructiv-reasamblată. Denudarea procedeului şi

arta simulacrului sunt sprijinite în analiza imaginii de funcţionarea anatomică a sistemului ocular

şi de reconstituirea din punct de vedere antropologic a felului în care se formează percepţia

vizuală. Sculptura aerată sau spaţializată, sculptura cu mecanismul interior expus la vedere,

sculptura ca structură a luminii sau a ceţii sunt tot atâtea posibilităţi actuale. Ceea ce contează

pentru aceşti artişti este pe de o parte să creeze o natură artificială, iar pe de altă parte să arate

trucul, să deconspire iluzia. Plasându-se între real şi ideal, folosesc o zonă largă de intermediere

între ce e ştiinţific demonstrat şi ce e, artistic vorbind, o punere în scenă. Teatralitatea

experimentului şi a simulării constituie ambientul în care aceste prototipuri pot evolua, se pot

manifesta pentru a puncta o idee sau pentru a dovedi o practică. Natura artificială devine o

analogie a civilizaţiei şi a practicilor culturale, necesară în abordarea problematicii înnăscut/

dobândit. Se desprinde o tematică a creaţiei şi a creatorului unde maşina constituie şansa unui

univers făcut de om: lumea e surprinsă în plin proces de fabricaţie. Principalul argument în

respingerea acestui fel de artă derivată/ deviată din tradiţia sculpturii este acuzaţia de trivialitate,

combătută prin proiectarea unor maşini non-triviale posibile prin cibernetică. Urmărind această

filieră, din anii ’50-’60 până în prezent, scopul artei a alunecat de la estetic înspre epifanic. Odată

cu interactivitatea dată de obiectul cinetic şi cu imersiunea în spaţiul unei instalaţii optice sau

procesuale, dinamica privirii şi introspecţia sunt procesele pe care artistul se aşteaptă să le

declanşeze în publicul receptor. Cinetica, optica şi arta procesuală marchează două posibilităţi de

modele vizuale: de vizualizare (a vedea) şi de vizibilizare (a face vizibil), date de introducerea

mişcării în sculptură.

Fără a pierde din vedere lunga istorie a întrepătrunderilor artă si stiință, apoi artă si tehnologie, .

Consider că bazele fenomenelor actuale au fost puse odată ce masina care a pătruns în

imaginarul artistilor de la începutul secolului al 20-lea, prin componentele sale statice,

reprezentate în pictură si sculptură. De la curiozitate la colaborarea cu inginerii la artistulinginer,

manifestările din artă si tehnologie poartă însemnul unei raportări a artistului la lume, la societate

prin medierea stiintei si a tehnologiei. Artisti precum Duchamp rezonează cu măiestria, dacă

poate fi numită astfel, a obiectelor industriale, produse în serie, reprezentând o îmbinare supremă

a formei cu utilitatea. Ingineria devine estetică prin reaproprierea produselor ei de către artisti,

care preiau formele, recuperează componentele si le înglobează într-un discurs despre executie

si poezie. Cibernetica deschide noi posibilităti, iar interesul artistilor îl reflectă initial pe cel al

ciberneticienilor care construiesc un nou fel de automate în încercarea de a replica inteligenta.

Odată cu progresul tehnologic si cu accesibilizarea lui, artistii se specializează tot mai mult. Ceea

ce obișnuia să constituie o colaborare experimentală între artist și inginer devine tot mai mult un

nou tip de artist – un artist care adaptează nu doar hardware-ul, ci chiar software-ul pentru a crea

lucrări artistice.

Artisti reprezentativi

Braila,Constantin Lucaci

În Rotary Demisphere (fig. 6), Duchamp construiește un instrument

de iluzie optică: folosind un motor electric, face ca o semisferă pictată în alb cu cercuri negre

descentrice să se învârtă. Prin rotație, iluzia e că semisfera se dematerializează și se scufundă

în ea însăși ca într-un vârtej.

Marchel Duchamp

Calder

Construieste asamblaje fragile din sârmă, lemn si foi colorate de metal. Fragilitatea

asamblajelor se datorează în bună măsură unui „echilibru dinamic” în care se află

componentele odată ce sunt antrenate în miscare,