armura lui dumnezeu pentru lupta credinţei

7/21/2019 Armura Lui Dumnezeu Pentru Lupta Credinţei

http://slidepdf.com/reader/full/armura-lui-dumnezeu-pentru-lupta-credintei 1/49

comori.org

E. A. Bremicker

Armura lui Dumnezeu pentrulupta credinţei



Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei

Caracterul luptei în epistola către Efeseni 1..........................................................................................................Imagini din Vechiul Testament 4............................................................................................................................Condiţii pentru luptă 6.............................................................................................................................................Nu sunt trupe de elită 9............................................................................................................................................Izvorul puterii: tari în Domnul 10...........................................................................................................................Caracterul duşmanului 12........................................................................................................................................Locul luptei 16............................................................................................................................................................Armura lui Dumnezeu 17........................................................................................................................................Cingătoarea adevărului 22.......................................................................................................................................Platoşa dreptăţii 25....................................................................................................................................................Picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii 29................................................................................................Scutul credinţei 32.....................................................................................................................................................Coiful mântuirii 37....................................................................................................................................................Sabia Duhului 40........................................................................................................................................................Rugăciunea 44............................................................................................................................................................

© www.comori.org



Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Caracterul luptei în epistola către Efeseni

Caracterul luptei în epistola către Efeseni

Bine aţi venit la luptă!Viaţa creştinului nu este întotdeauna o cale pe „culmi însorite“. Desigur, este minunat să ai experienţe cuDomnul şi să savurezi bucuria părtăşiei cu El. Dar aceasta este numai o latură. Există de asemenea luptăşi controverse, împotrivire şi greutăţi, înfrângere şi victorie.

Biblia vorbeşte în multe pasaje despre situaţii în care trebuie să luptăm. Apostolul Pavel a spus lasfârşitul vieţii sale: „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa“ (2 Timotei4:7). Pe tovarăşul său de luptă Timotei, apostolul l-a rugat să facă la fel: „Luptă-te lupta cea bună acredinţei“ (1 Timotei 6:12).

Dar lupta nu este întotdeauna bătălie. În Noul Testament se vorbeşte despre diferite lupte în care putemfi implicaţi. Una dintre aceste lupte ne este descrisă în Efeseni 6, unde ne este prezentată şi armura luiDumnezeu.

Cuvântul folosit pentru „luptă“ în acest fragment (Efeseni 6:12) se deosebeşte de toate celelalte expresiifolosite în Noul Testament. Cuvântul ar putea fi tradus prin „luptă clasică şi liberă“. Este vorba de oconfruntare directă cu duşmanul. Pavel s-a folosit de o imagine uşor de înţeles de cititorii de odinioară,vorbind despre armura legionarilor romani.

Ne vom preocupa în continuare de caracterul special al acestei lupte. Dar ar fi bine să vedem mai întâi ce

nu este această luptă:1) Nu este o luptă împotriva păcatului care locuieşte în noi. Mulţi credincioşi sunt extenuaţi în acestconflict. Biblia nu ne spune nicăieri că trebuie să ducem această luptă. Noi nu luptăm împotrivapăcatului din noi (natura veche, carnea). Acesta este osândit prin moartea Domnului Isus. Noi suntemeliberaţi de puterea păcatului prin moartea Sa. Îndemnul, căruia trebuie să-i dăm ascultare, este: „Tot aşaşi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus“ (Romani6:11).

2) Nu este o luptă împotriva ispitelor lumeşti şi a ademenirilor venite din exterior. Această luptă ar filipsită de succes. Noi nu luptăm contra unor astfel de ispite, ci fugim de ele. Noi trebuie să fugim de

curvie, de idolatrie şi de poftele tinereţii, nu să luptăm contra lor.

3) Nu este o luptă pe care o duc unii creştini, pentru a restaura, după cum spun ei, Împărăţia luiDumnezeu pe pământ. În niciun loc din Biblie nu suntem chemaţi la aşa ceva. Domnul Isus a spus foarteclar: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta; dacă Împărăţia Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitoriiMei ar fi luptat...“ (Ioan 18:36). Credincioşii nu trebuie să impună Împărăţia lui Dumnezeu nici prin forţăpolitică, nici militară.

4) Nu este lupta Evangheliei. Despre această luptă se vorbeşte în Filipeni 4:3. Lupta aceasta este deosebitde importantă şi trebuie purtată. Solia crucii trebuie răspândită. Trebuie să mergem în lume şi să vestim

Evanghelia. Această lucrare aduce împotrivire şi luptă. Ea este o luptă importantă, dar nu este lupta dinEfeseni 6.

5) Nu este lupta împotriva învăţăturii false. Apostolul foloseşte în 2 Corinteni 10 expresii asemănătoare

© www.comori.org 1




cu cele din Efeseni 6, dar totuşi trebuie deosebite aceste două confruntări. „Pentru că, deşi umblăm încarne, nu ne luptăm potrivit cărnii. Pentru că armele luptei noastre nu sunt fireşti, ci puternice, potrivitlui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamentele şi orice înălţime care se ridică

împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos“ (2 Corinteni 10:3-5).

6) Efeseni 6 nu vorbeşte nici despre lupta slujitorului lui Dumnezeu pentru prosperarea sufletului, cumcitim în Coloseni 1:28-2:1: „Pe care noi Îl vestim, îndemnând pe orice om şi învăţând pe orice om, întoată înţelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Hristos. Pentru aceasta mă şi ostenesc,luptându-mă potrivit lucrării Lui, care lucrează în mine cu putere. Pentru că vreau ca voi să ştiţi ce mareluptă duc pentru voi...“ Această luptă trebuie să se găsească cât mai mult la noi, dar ea nu este luptaamintită în Efeseni 6.

Deci, există lupte pe care nu trebuie să le purtăm şi altele care trebuie să fie prezente în viaţa noastră. ÎnEfeseni 6 este vorba despre lupta creştină specială . Pentru a înţelege mai bine caracterul acestei lupte, vomcerceta mai întâi în ce context prezintă Pavel aceste învăţături.

1. Caracterul luptei în epistola către Efeseni

Textul biblic începe cu cuvintele: „Încolo, fraţilor...“ Prin acest îndemn, apostolul începe un nou capitol în învăţăturile sale adresate efesenilor. Totodată, este făcută o punte de legătură spre ceea ce a spusapostolul mai înainte. Putem să dăm urmare acestui îndemn de a ne împotrivi duşmanului, numai dacă

înţelegem bine despre ce este vorba în această luptă.

Poziţie – practică – luptă

Epistola către Efeseni poate fi împărţită în trei mari părţi. Prima parte (capitolele 1-3) ne prezintă poziţia

credinciosului. Partea a doua (capitolele 4:1-6:9) ne arată pract ica credinciosului în relaţiile salepământeşti. A treia parte ne prezintă lupta creştină. Aceste trei mari părţi sunt strâns unite între ele.

Numai când am înţeles poziţia noastră creştină, putem să-i corespundem acesteia în viaţa zilnică.Tocmai atunci vine duşmanul cu vicleniile sale, ca să ne facă să cădem. Lupta începe.

Poziţia credinciosului este „în Hristos“. El a fost în moarte, dar Dumnezeu „L-a înviat dintre cei morţi şiL-a aşezat la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnieşi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor“ (1:20-21). El este acum în„locurile cereşti“. Noi suntem văzuţi „în El“ deja astăzi, conform poziţiei noastre. El „ne-a înviat

împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti, în Hristos“ (2:6). Aceasta este poziţia noastră. Noisuntem binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în Hristos (Efeseni 1:3). Acestebinecuvântări cereşti nu sunt materiale, ci spirituale. Ele nu sunt în legătură cu pământul, ci poartă un

caracter ceresc. Aceste binecuvântări spirituale sunt bucuria în Domnul şi tot ce este în legătură cu El.

Tot ceea ce avem - fie personal, fie în comun - posedăm cu Fiul Omului glorificat în ceruri. Aceastacaracterizează poziţia noastră. Ne-am „îmbrăcat cu omul cel nou“ (Efeseni 4:24); purtăm un caracterceresc, cu toate că trăim încă pe pământ.

Această poziţie luminează partea practică a vieţii noastre. După ce apostolul a descris în primele treicapitole poziţia şi binecuvântarea creştinului, începe acum partea practică cu îndemnul: „umblaţi într-unchip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi“ (Efeseni 4:1). Umblarea - întreaga conduită de viaţă acredinciosului - trebuie să fie în concordanţă cu poziţia în care a fost aşezat prin har.

Credinciosul trăieşte pe pământ. El cunoaşte toate relaţiile naturale: creşte ca şi copil, trăieşte într-ofamilie, merge la şcoală; are de-a face cu oamenii; învaţă o meserie, se căsătoreşte şi întemeiază o familie.Prin nimic nu se diferenţiază de ceilalţi oameni. Totuşi, conduita sa de viaţă este cu totul deosebită. El

© www.comori.org 2




trăieşte ca un cetăţean al cerului în aceste relaţii pământeşti. În toate aceste împrejurări pământeştitrebuie să arătăm omul cel nou, adică să răspândim lumina cerească în relaţiile noastre pământeşti.Omul nou trăieşte în sfera omului vechi, unde diavolul este stăpân; tocmai acolo, credinciosul aratătrăsăturile de caracter ale lui Hristos. El este creat după chipul lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenie(Efeseni 4:24).

Credinciosul nu este mai presus de toate împrejurările vieţii sale de zi cu zi, dar trăieşte în ele ca un omceresc. Tocmai acest lucru doreşte diavolul să împiedice cu şiretlicurile lui. De aici apar tensiuni careconduc la conflicte şi luptă. Aceasta este de fapt lupta din Efeseni 6.

Diavolul este marele împotrivitor al creştinilor. El încearcă să ne atace şi să ne facă să cădem. El nu nelasă în pace. Imediat ce începem să trăim consecvenţi poziţia noastră cerească (adică să umblăm vrednicide chemarea pe care am primit-o), duşmanul ne va ataca. Aceasta duce la luptă. El nu ne poate luapoziţia şi binecuvântările. Dar diavolul caută să ne împiedice să savurăm această poziţie şi să nu nebucurăm de binecuvântările dăruite de Dumnezeu. Acest lucru îl face atacându-ne în umblarea noastră.Lupta este una de apărare. Pentru a purta lupta, Dumnezeu ne-a dăruit armura necesară. Numai cuaceste arme putem fi victorioşi.

Împotrivitorul lui Dumnezeu

Lupta credinciosului în Efeseni 6 mai are încă o dimensiune mai profundă. Aceste atacuri aleduşmanului se îndreaptă - la prima vedere - exclusiv împotriva noastră. Dar la o cercetare mai profundăputem constata că atacurile diavolului sunt îndreptate în final împotriva lui Dumnezeu şi împotrivaDomnului Isus.

Este foarte important că în primele capitole ale epistolei, Pavel ne-a arătat poziţia şi binecuvântărilecredinciosului. Lucrarea lui Dumnezeu este ca să ne unească cu Hristos. Scopul esenţial este ca toateacestea să fie spre lauda gloriei harului Său (Efeseni 1:6). Pe cât de adevărat este că duşmanul în

înverşunarea lui vrea să ne fure savurarea binecuvântărilor şi bucuria lor, pe atât de adevărat este că prinaceasta vrea să-i fure lui Dumnezeu gloria - gloria lui Dumnezeu aşa cum este ea văzută în noi. Din acestmotiv, diavolul ne atacă pe noi. El doreşte să nu se vadă în noi trăsăturile de caracter ale omului nou,trăsături care Îl glorifică pe Dumnezeu. Pe această cale, duşmanul vrea să-I fure ceva lui Dumnezeu.

După ce am fost mântuiţi, Dumnezeu nu ne-a luat imediat la El în cer, ci ne-a lăsat pe pământ, ca în împrejurările vieţii în care trăim, să arătăm însuşirile de caracter ale omului nou. Dacă aceste însuşiri decaracter se arată, Hristos este văzut şi Dumnezeu este glorificat. Dacă diavolul reuşeşte să împiediceacest lucru, va face un mare rău lui Dumnezeu. De aceea este foarte important ca noi să învingem înluptă şi să purtăm toată armura lui Dumnezeu.

© www.comori.org 3



Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Imagini din Vechiul Testament

Imagini din Vechiul Testament

Imaginile din Vechiul Testament ne ajută să înţelegem mai bine aceste gânduri.- Epistola către Romani ne arată ceea ce găsim la începutul istoriei poporului Israel. Israeliţii au fosteliberaţi din Egipt, au trecut prin Marea Roşie şi au ajuns în pustie. Aceasta este o imagine a morţiiDomnului nostru pentru noi, prin care am fost eliberaţi de sub puterea duşmanului şi a păcatului, şiacum experimentăm împrejurările vitrege ale pustiei.

- Epistola către Coloseni ne prezintă modul în care părăsim pustia şi traversăm Iordanul. Ca şi MareaRoşie, Iordanul este o imagine despre moartea Domnului nostru. Aici înţelegem ce înseamnă a muri

împreună cu El. Intrăm în ţară şi ajungem la Ghilgal. Ţara este în faţa noastră, dar încă nu este luată înstăpânire. Noi nu doar am murit împreună cu Hristos, ci am fost şi înviaţi împreună cu El. Epistola către

Coloseni nu ne vede încă aşezaţi în Hristos în locurile cereşti; dar gândim deja la lucrurile de sus.

- Epistola către Efeseni îl vede pe credincios în posesia ţării. Noi nu doar am murit şi am înviat împreunăcu Hristos, ci Dumnezeu ne vede acolo unde este acum Hristos - în locurile cereşti. În El suntembinecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti. Tot planul de mântuire al luiDumnezeu ne-a fost făcut cunoscut.

Învăţătura Mării Roşii este: Hristos a murit şi a fost înviat pentru noi. Iordanul ne arată moartea şi învierea noastră cu El. Marea Roşie ne conduce în pustie. Acolo trăim ca străini. Noi urmăm norul.Suntem încercaţi şi recunoaştem ceea ce este în noi. Totodată, Îl cunoaştem pe Dumnezeul nostru care ne

hrăneşte. Iordanul ne conduce la binecuvântările cereşti. Acolo suntem acasă şi savurăm bogăţiile luiHristos. Diavolul încearcă tocmai aici să ne împiedice să savurăm aceste lucruri. De aceea, acolo esteluptă.

Poporul a primit de la Dumnezeu misiunea să cucerească ţara promisă. Ţara era a lor, dar trebuia luată în stăpânire (Iosua 1:3). Însă acolo erau duşmani care doreau să oprească tocmai această lucrare. Ţarapromisă lui Israel reprezintă pentru noi tocmai locurile cereşti, în care suntem aşezaţi deja acum, chiardacă trăim pe pământ. Acolo sunt duşmani care caută să ne împiedice să ne bucurăm de tot ceea ce ne-adat Dumnezeu.

Locurile cereşti nu sunt o imagine a cerului, ca ţel al fiecărui credincios (Casa Tatălui), iar Iordanul nu

este o imagine a morţii noastre fizice. Acest gând este larg răspândit, dar dacă îi dăm ascultare nu vom înţelege învăţătura epistolei către Efeseni. Când vom fi la Domnul nostru în cer, nu va mai exista niciunduşman. Atunci nu va mai fi nici luptă. La Domnul ne vom odihni pentru totdeauna.

În ciuda concordanţelor, există totuşi şi unele deosebiri între imaginile Vechiului Testament şi realitateadin Noul Testament. Poporul Israel trebuia să lupte pentru a intra în stăpânirea ţării. Fără luptă nu existanicio binecuvântare pentru ei. Cu noi este altfel. Nouă ne este dată binecuvântarea prin har. Noi nutrebuie să luptăm pentru a cuceri binecuvântările noastre, dar trebuie să apărăm savurarea

binecuvântărilor şi realizarea practică a poziţiei noastre. În acest sens nu întreprindem expediţii militare în ţară; lupta este în primul rând una de respingere a atacului şi de apărare.

În istoria lui Israel există şi unele paralele cu Efeseni 6. Doresc să dau două exemple:

În Judecători 6, poporul este în posesia ţării. Dar din cauza necredincioşiei lui, duşmanul a reuşit să-i

© www.comori.org 4



Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Imagini din Vechiul Testament

producă pagube uriaşe. Madianiţii au venit asemenea unor lăcuste ca să distrugă ţara. Totuşi, a fost unulcare bătea grâul în teasc pentru a-l feri de Madian. Acesta a fost Ghedeon. El a apărat roadele ţării deatacurile duşmanului. Acest lucru îl putem face şi noi, şi anume să împiedicăm duşmanul să ne iabucuria pe care o avem în binecuvântările lui Dumnezeu.

În 2 Samuel 23 sunt amintiţi vitejii lui David. Unii au făcut fapte vitejeşti. Despre unul se spune: „Şifilistenii se adunaseră în ceată şi acolo era un ogor plin de linte. Şi poporul fugise dinaintea filistenilor. Şiel s-a aşezat în mijlocul ogorului şi l-a apărat şi i-a bătut pe filisteni. Şi Domnul a adus o mare salvare“ (2Samuel 23:11-12). Poate în ochii oamenilor, ogorul de linte nu avea o valoare deosebită. Dar în ochii luiŞama era un act de vitejie să apere de invazie ogorul pentru popor şi pentru Dumnezeu. Să intervenim şinoi pentru ceea ce ne dă Dumnezeu, chiar dacă în ochii multora este un lucru mărunt.

© www.comori.org 5



Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Condiţii pentru luptă

Condiţii pentru luptă

În Iosua 4 şi 5, poporul a sosit în ţară. El era pe malul celălalt al Iordanului; totuşi, lupta nu a început.Erau multe pregătiri până să înceapă. Aceste pregătiri au pentru noi o semnificaţie spirituală profundă,care trebuie să o înţelegem şi să o punem în practică înainte de a intra în luptă. Dacă vom îndeplini acestecondiţii, vom vedea că lupta nu este aşa de grea, deoarece de partea noastră este Domnul şi tăria puteriiLui. Victoria Israelului împotriva Ierihonului a fost mare, însă a fost o victorie la care poporul nu a pututcontribui cu nimic şi nici nu a trebuit să contribuie.

În Iosua 4 şi 5, poporul se găsea la Ghilgal. Acolo era pregătit de Dumnezeu pentru război:

a) Pietre în mijlocul Iordanului – pietre pe malul Iordanului

La porunca lui Dumnezeu, poporul Israel trebuia să scoată pietre din mijlocul râului şi să le pună pemal. Aceste pietre aveau să fie un semn pentru generaţiile viitoare ca amintire (Iosua 4:1-8). Fiecare dinIsrael putea să-şi amintească ce s-a întâmplat acolo şi cum l-a ajutat Dumnezeu pe poporul Său. ApoiIosua a luat douăsprezece pietre şi le-a ridicat în mijlocul Iordanului, în locul unde au stat picioarelepreoţilor care au purtat chivotul (Iosua 4:9). Aceste pietre nu au mai fost văzute în momentul cândIordanul a început să curgă din nou.

Ne-am amintit că Iordanul este o imagine a morţii Domnului nostru. El a murit, dar nu a rămas înmoarte. El a înviat. Moartea şi învierea Sa nu au fost numai pentru noi ca să ne mântuiască, ci noi suntemmorţi şi înviaţi împreună cu El. Acest adevăr este foarte important pentru fiecare copil al lui Dumnezeu,

dar întrebarea se pune cât de mult am înţeles acest adevăr în mod practic şi în ce măsură îl realizăm.Lupta din Efeseni 6 o putem duce numai dacă am înţeles acest adevăr şi trăim ca atare, şi anume morţi împreună cu Hristos şi înviaţi împreună cu El. Dacă ştim că poziţia Sa este poziţia noastră, putem lupta împotriva puterilor răutăţii din locurile cereşti.

Copiii lui Israel puteau să meargă oricând la Iordan şi să vadă pietrele. În gândurile noastre putem să ne îndreptăm mereu spre Golgota şi să ne amintim ce a însemnat moartea şi biruinţa Sa pentru noi. MoarteaSa a fost necesară; acum ştim că noi am murit împreună cu El. Domnul Isus a obţinut vic-toria Sa. El a

înviat. Puterea tăriei lui Dumnezeu a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi (Efeseni 1:19-20). Aceeaşiputere a folosit-o Dumnezeu pentru învierea noastră. Poziţia noastră este acolo unde este Domnul acum.

b) Circumcizia

Ajuns pe malul celălalt al Iordanului, poporul a poposit la Ghilgal. Nici acum nu începuse lupta. Iosua aprimit porunca de a face circumcizia. În loc să lupte, au devenit incapabili de luptă. Omeneşte vorbind,se pare că nu era momentul potrivit să i se provoace acestui popor, care trebuia să lupte, astfel de dureri,ca să nu poată lupta. Dar aşa lucrează Dumnezeu. Dispreţul Egiptului, care nu a fost posibil să fie

îndepărtat în pustie, trebuia să fie îndepărtat acum; iar acest lucru se făcea prin circumcizie (Iosua 5).

Din Noul Testament înţelegem că circumcizia are o însemnătate spirituală, şi anume o însemnătate principială şi una practică . La fel ca şi Iordanul, circumcizia este o imagine a morţii Domnului pe cruce. În

Coloseni 2:11 citim despre o „circumcizie nefăcută de mână“ şi ea ne aminteşte de „circumcizia luiHristos“. Din acest context deducem că nu este vorba despre circumcizia Sa ca şi copil în a opta zi, ci sereferă la moartea Sa pe cruce. Această circumcizie ne este atribuită şi nouă. Noi nu suntem numai morţişi înviaţi împreună cu Hristos, ci şi circumcişi în El. Hristos a fost circumcis când a fost judecat pentru

© www.comori.org 6




păcatele noastre pe cruce. Păcatele noastre sunt judecate şi sentinţa de moarte asupra păcatului a fostexecutată asupra Lui. Acest adevăr este principial pentru fiecare credincios.

Dar ni se pune din nou întrebarea - şi acesta este gândul din Iosua 5 - dacă transpunem în practica vieţiiacest adevăr, dacă suntem în concordanţă cu el din punct de vedere spiritual. Dacă nu suntem înconcordanţă cu acest adevăr, nu putem lupta contra puterilor spirituale ale răutăţii. De aceea, după

învăţătura din Coloseni 2 urmează îndemnul: „Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ“(Coloseni 3:5). Deşi suntem morţi împreună cu Hristos, mai avem ceva de omorât. Tocmai aceasta estediferenţa dintre ceea ce este adevărat principial şi ceea ce trebuie să facem în fiecare zi. Ceea ce trebuie săomorâm mereu sunt mădularele de pe pământ. Acestea sunt vlăstarii care vin din natura veche. Coloseni3 ne aminteşte câţiva: „curvie, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie“. Ceea ce vine din natura veche(numită şi carne sau păcat) trebuie să fie judecat zilnic de noi. Ne amintim că moartea lui Hristos a fostnecesară şi că în moartea Sa, totul este rezolvat. Aceasta este traducerea în practică a circumciziei de laGhilgal. Nimeni nu se poate pocăi de două ori; totuşi, moartea Domnului Isus poate fi aplicată mereu lacarnea noastră. Dacă nu facem acest lucru, nu suntem gata şi destoinici să luptăm în ţară. Faptul căGhilgal este amintit de zece ori, are să ne spună ceva. Poporul trebuia să se întoarcă mereu la acest loc.

c) Hrană în ţară

După ce tot poporul a fost circumcis, au sărbătorit în primul rând Paştele într-un mod cu totul diferit.Până în acel moment, mielul pascal a fost înjunghiat o dată în Egipt, apoi au sărbătorit Paştele în pustie.Aceste lucruri erau acum în urma lor. Acum ţineau sărbătoarea în câmpiile Ierihonului în prezenţaduşmanilor lor. În al doilea rând, a doua zi au mâncat din roadele ţării: azime şi boabe prăjite. În ziuaaceea, hrana pustiei (mana) a încetat (Iosua 5:10-12).

Paştele în Egipt a fost temelia salvării din ţara robiei. Pentru noi, temelia mântuirii este Hristos, care amurit pentru noi, pentru a ne proteja de judecata care o meritam şi pentru a ne elibera de sub putereadiavolului. Paştele în pustie ne arată că lucrarea Domnului este şi temelia pentru conducerea şi păzireanoastră prin pustie. Paştele în ţară ne arată crucea lui Hristos ca fiind temelia pentru orice binecuvântare.În Efeseni 1:7 se vorbeşte despre adevărul mântuirii noastre prin sângele lui Hristos. Fără amintirea şihrănirea cu jertfa Domnului nostru nu vom fi capabili să luptăm.

Apoi vin roadele ţării. În pustie, copiii lui Israel au mâncat mana. Mana este hrana din cer şi ea neaminteşte de Domnul Isus care a trăit ca Om pe pământ şi ne-a lăsat un exemplu. Despre acest adevărvorbeşte epistola către Filipeni (o epistolă a pustiei): „Pentru ca acest gând să fie în voi, care era şi înHristos Isus“ (Filipeni 2:5). În ţară, hrana era cu totul alta. Pe de o parte ne hrănim cu Hristos (Paştele),iar pe de altă parte ne hrănim cu ceea ce ne dă ţara: Hristos în glorie. Este aceeaşi Persoană ca şi la mană,dar privită din alt unghi. Este vorba despre Omul ceresc, care nu numai că a intrat în cer, dar şi este

acasă acolo.

Noi putem duce lupta în ţară numai dacă ne hrănim cu Hristos, ceea ce înseamnă că ne preocupăm zilniccu El. Fără Hristos, putem cel mult să înţele-gem la nivel intelectual binecuvântările din locurile cereşti.Dar aceasta nu este o hrană. Un chimist poate să analizeze pâinea; dar dacă nu o mănâncă, nu este ohrană pentru el. Noi savurăm binecuvântările cereşti numai dacă ne preocupăm cu Hristos proslăvit încer.

d) Căpetenia oştirii Domnului

Abia acum - la scurt timp înainte de începerea luptei împotriva Ierihonului - Iosua a avut o întâlnireuimitoare: în faţa lui stătea un om cu sabia scoasă în mână. Era Căpetenia oştirii Domnului, nimeni altuldecât Domnul Isus în persoană. El nu a venit mai devreme; nu a venit nici în pustie, nici la Iordan, nici laGhilgal, nici înainte de sărbătoarea Paştelui şi nici înainte de a mânca roadele ţării. Dar acum, poporul

© www.comori.org 7




era pregătit să înceapă lupta ca oştire a Domnului. Însă înainte de începerea luptei, Însăşi Căpeteniaoştirii Domnului a venit la Iosua ca să-l încurajeze (Iosua 5:13-15).

Acum a sosit timpul pentru luptă. La Marea Roşie nu a fost luptă. Acolo au auzit cuvintele: „Staţi pe locşi veţi vedea salvarea Domnului, pe care o va lucra astăzi pentru voi“ (Exod 14:13). Dar aici era altceva.Când este vorba de eliberarea noastră, nu putem să ne aducem contribuţia. Domnul a făcut totul pentrunoi. Însă când vorbim despre savurarea binecuvântărilor ţării, atunci este amintită lupta. Dar nu suntemsinguri în această luptă. Domnul preia conducerea şi ne dăruieşte puterea de care avem nevoie

încurajându-ne.

„Iosua a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat şi I-a zis: Ce spune Domnul meu robului Său?“ (Iosua5:14). În faţa Persoanei Domnului este nevoie de o ţinută solemnă, supusă, respect şi o sfinţenie practică.De aceea şi Iosua a fost invitat să-şi descalţe încălţămintea, aşa cum a făcut şi Moise în faţa ruguluiaprins. Pentru cucerirea ţării, sfinţenia este foarte necesară. Trebuie să trăim într-o comuniune practicăcu Domnul.

© www.comori.org 8



Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Nu sunt trupe de elită

Nu sunt trupe de elită

„Încolo fraţilor fiţi tari în Domnul.“ Cu această expresie, apostolul schimbă tematica. În alineatulprecedent s-a adresat foarte concret diferitelor grupe de persoane. Cuvântul „fraţilor“ include de fapt şipe surori. Lupta creştinilor nu este doar problema unei anumite trupe de elită. Lupta nu este numaipentru credincioşi maturi sau fraţi foarte talentaţi. Lupta este partea tuturor creştinilor, tineri şi vârstnici,fraţi şi surori. Fiecare credincios, care se bucură de poziţia sa în Hristos şi încearcă să umble în chipvrednic de chemarea la care a fost chemat, trebuie să lupte.

Să nu ne retragem de la această luptă! Ca un exemplu de avertizare, psalmistul Asaf ne arată oştenii luiEfraim: „Fiii lui Efraim, înarmaţi, trăgând cu arcul, au dat înapoi în ziua luptei“ (Psalm 78:9).

Există mulţi credincioşi care nu cunosc această luptă. Acest lucru este foarte trist: fie nu-şi cunosc

poziţia, fie nu sunt gata să o pună în practică. Fiecare copil al lui Dumnezeu are de luptat în împrejurările vieţii sale - unul mai mult, altul mai puţin. Dar luptăm şi lupta din Efeseni 6? Pe un creştinlumesc, diavolul îl lasă în pace. Ce poate un astfel de creştin să piardă, dacă este indiferent faţă debinecuvântările cereşti?

Să ne întrebăm încă o dată în mod serios, în ce măsură ne preocupă aceste adevăruri minunate dinepistola către Efeseni, dar nu din punct de vedere intelectual, ci în profunzimea inimii. Nu ar trebui oaresă ne pară rău că alte lucruri ne sunt mai importante şi astfel nu suntem un exemplu pentru generaţiatânără? De aceea să ne încurajăm unii pe alţii, să gustăm tot mai mult binecuvântările noastreduhovniceşti în locurile cereşti şi apoi să luptăm.

© www.comori.org 9



Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Izvorul puterii: tari în Domnul

Izvorul puterii: tari în Domnul

Pentru luptă avem nevoie de putere. Acest adevăr doresc să-l prezint acum. De unde vine puterea? Dinnoi înşine? Nu, în noi înşine nu există putere. În puterea proprie suntem învinşi de duşman. Trebuie să învăţăm că despărţiţi de Domnul nu putem face nimic (Ioan 15:5). Viclenia diavolului este mare, dartăria puterii Domnului nostru este mai puternică decât duşmanul.

Apostolul Pavel a înţeles bine acest adevăr. El a auzit glasul Domnului: „Harul Meu îţi este de ajuns;pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.“ Din această afirmaţie a tras concluzia: „ ...deoarececând sunt slab, atunci sunt în putere“ (2 Corinteni 12:9-10). Filipenilor, apostolul le-a scris: „Am puterepentru toate, în El, care mă întăreşte“ (Filipeni 4:13). Despre eroii credinţei din Vechiul Testament sespune că ei „au fost întăriţi în slăbiciune, au fost puternici în război“ (Evrei 11:34).

Tăria noastră vine numai din puterea divină. În Efeseni 1:19 ne este prezentată nemărginita puteredivină, care acţionează în noi. Este aceeaşi putere care a lucrat în momentul învierii din morţi a luiHristos. Aceasta a fost cea mai mare revelare a puterii divine. În Efeseni 3:20 citim despre puterea divină,care lucrează în noi. Numai într-o astfel de stare putem să înţelegem planul lui Dumnezeu în legătură cuHristos şi Adunarea Sa. În capitolul de care ne ocupăm, citim despre puterea divină, care este gata să nefacă biruitori în lupta împotriva duşmanului. Puterea există, dar noi trebuie să o folosim.

Putem fi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui. Puterea Domnului este mai tare decât orice putere care s-ar pune împotrivă. Tăria este acea putere care este în Domnul nostru. Aceasta este partea divină, parteaharului. În noi nu este putere. Noi suntem dependenţi de puterea Domnului nostru. Deoarece El este cu

noi, vom fi victorioşi. Dar în acelaşi timp este amintită şi responsabilitatea noastră. Puterea este prezentă,dar trebuie să ne folosim de ea, să o administrăm. Este responsabilitatea noastră să fim tari în Domnul.Izvorul puterii noastre este în Domnul aflat în cer.

Oare nu simţim în vieţile noastre adesea o lipsă de putere? Cauza poate fi o încredere prea mare în noi înşine şi faptul că apelăm prea puţin la sursele de ajutor care ne stau la dispoziţie. Puterea noastră nu stă în ceea ce putem noi să facem sau în înţelepciunea şi cunoştinţele noastre. Nici mulţimea fraţilordestoinici nu este un izvor de putere pentru noi. Nici viaţa veşnică din noi, nici natura nouă care o avem,nu este puterea noastră. Puterea noastră este puterea Duhului şi o găsim numai în Domnul. Dacă ne

încredem în noi înşine, vom fi biruiţi. Însă dacă ne bizuim pe Domnul, vom fi biruitori.

Ca exemplu de avertizare poate să ne fie istoria poporului Israel şi înfrângerea în cetatea Ai (Iosua 7).Prin încrederea în tăria puterii Dumnezeului lor au obţinut o victorie copleşitoare faţă de cetateaIerihonului. Dar în momentul în care s-au încrezut în forţa lor, au avut un mare eşec în faţa cetăţii Ai.Poporul a trebuit să înveţe ce înseamnă a porni la luptă cu încredere în forţele proprii.

Un exemplu care ne poate încuraja îl găsim la Ghedeon. Îngerul Domnului a venit la el cu cuvintele:„Domnul este cu tine războinic viteaz! ... Mergi cu această putere a ta şi vei salva pe Israel din mâna luiMadian.“ Ghedeon a răspuns fiind conştient de slăbiciunea sa personală: „Ah, Doamne, prin ce voi salvape Israel? Iată familia mea este cea mai săracă (cea mai mică) în Manase şi eu sunt cel mai mic în casatatălui meu.“ Dar cu încurajarea Domnului: „Eu voi fi negreşit cu tine“, el a obţinut o mare victorie

pentru Dumnezeu şi pentru poporul său (Judecători 6:12-16).

Ionatan, fiul lui Saul, a înţeles de asemenea că poate fi biruitor numai prin puterea Domnului. CândIonatan a intrat împreună cu tânărul care îi purta armele în straja duşmanilor, a zis: „Poate Domnul va

© www.comori.org 10



Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Caracterul duşmanului

Caracterul duşmanului

Credinciosul trebuie să ştie cine este duşmanul său. Nu este necesar să cunoaştem toate amănuntele, darDumnezeu ne dă totuşi informaţiile necesare:

1) Trebuie să putem sta împotriva uneltirilor diavolului (Efeseni 6:11).

2) Luptăm împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în locurile cereşti.

3) Avem de-a face cu cel rău (Efeseni 6:16).

Aceste informaţii sunt impresionante. Să nu subapreciem duşmanul! Dar în acelaşi timp nu trebuie să ne

fie frică. Tăria puterii Domnului nostru este mai mare.

Rezistenţa noastră se bazează pe încrederea în Domnul. De aceea, fiecare credincios - fie tânăr, fie bătrân,soră sau frate - poate să ducă această luptă. Duşmanul caută să distrugă tocmai această încredere. Dacăreuşeşte acest lucru, vom deveni incapabili de luptă. Ce bine că Domnul intervine pentru noi, aşa cum S-a rugat odinioară pentru Petru, ca credinţa (încrederea) noastră să nu slăbească (Luca 22:32)!

Noul Testament ne prezintă trei duşmani ai credinciosului. Primul duşman este împotriva noastră. Acestaeste diavolul. Al doilea duşman este în noi. Acesta este carnea (păcatul, firea veche). Al treilea duşmaneste împrejurul nostru, şi anume lumea cu tentaţiile ei. Aceşti trei duşmani se sprijină unul pe altul. Încontextul capitolului nostru avem de luptat cu primul duşman: diavolul, cel rău şi vicleniile sale. Noisuntem într-o luptă continuă împotriva lui şi a ajutoarelor sale.

Nu carne şi sânge

Mai întâi ni se aminteşte împotriva cui nu este lupta noastră. Noi nu luptăm împotriva sângelui şi acărnii. Acest lucru trebuie să-l înţelegem bine. În acest loc, carnea nu este natura veche, păcătoasă -numită în alte locuri într-adevăr „carne“ -, ci pur şi simplu oameni naturali. Nu luptăm contra lor.

Pentru Israel era cu totul altfel. Duşmanii lui Israel în ţară erau într-adevăr puteri omeneşti (pământeşti)reale, care au încercat să împiedice poporul să ocupe ţara promisă de Dumnezeu. Israel era îndemnat să

lupte împotriva lor.

Duşmanul nostru este altul, şi anume puterile spirituale; cu ele avem de-a face. Ele se găsesc în locurilecereşti, acolo unde este Hristos şi unde noi suntem binecuvântaţi. Totuşi, aceste puteri se folosesc deoameni în „carne şi sânge“, ca să ne atace. De aceea trebuie să deosebim foarte bine: lupta noastră nueste împotriva „instrumentului“ (omenesc) folosit de diavolul, ci chiar împotriva lui, a diavolului.

În clipa când Domnul nostru S-a îndreptat spre Golgota, diavolul s-a folosit chiar de un ucenic al Lui, dePetru, ca să-L oprească din cale. „Petru, luându-L deoparte, a început să-L mustre, spunând:«Dumnezeu să Se îndure de Tine, Doamne! Nicidecum să nu Ţi se întâmple aşa ceva.» Dar, întorcându-Se, i-a spus lui Petru: «Pleacă înapoia Mea, satan! Tu eşti un prilej de poticnire pentru Mine, pentru că

gândurile tale nu sunt la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor»“ (Matei 16:22-23). Ce cuvinteaspre! Dar Domnul a recunoscut imediat în spatele cuvintelor lui Petru, intenţiile diavolului. De aceea,răspunsul Său a fost ferm.





Un alt exemplu este soţia lui Iov. Dumnezeu i-a permis diavolului să-l atace pe Iov. Unul dintreinstrumentele diavolului a devenit chiar soţia lui Iov. Ea l-a sfătuit pe soţul ei să-şi curme viaţa. „Încăeşti tare în integritatea ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori!“ (Iov 2:9). Dacă Iov ar fi ascultat de soţia lui,duşmanul şi-ar fi atins scopul.

Trebuie deci să ştim că diavolul foloseşte oameni pentru a ne ataca. Pot să fie oameni necredincioşi sauchiar fraţi.

Din păcate, această indicaţie nu a fost deseori respectată. Câte războaie nesfinte au fost în decursulsecolelor între cei care au purtat Numele lui Hristos! Oamenii au luptat împotriva oamenilor cu forţaarmelor. A curs mult sânge. Nu, noi nu luptăm împotriva oamenilor, ci luptăm împotriva diavolului şi

împotriva a ceea ce intenţionează el să aducă împotriva noastră prin aceşti oameni. Să nu uităm acestadevăr!

Nu putere, ci viclenie

Lupta creştinului este împotriva vicleniilor diavolului. Pentru credincios, diavolul este un duşman

învins, dar nu eliminat. Pe cruce, Mântuitorul nostru S-a confruntat cu toată puterea şi forţa diavolului şil-a înfrânt. Prin moarte, Domnul a desfiinţat pe cel care are puterea morţii (Evrei 2:14). Sentinţa asupradiavolului şi a aliaţilor săi a fost pronunţată, dar această sentinţă nu a fost încă executată. În limitelelăsate de Dumnezeu, duşmanul este încă activ. De aceea să ţinem seama de faptul că diavolul dispunede o experienţă foarte mare de a ataca oamenii. El face acest lucru cu mare succes de aproximativ şasemii de ani.

În Noul Testament ni se arată două metode principiale de atac ale duşmanului: pe de o parte răcneşte caun leu, pe de altă parte se arată ca un şarpe plin de viclenie.

- Apostolul Petru scrie despre leul care răcneşte: „Fiţi treji, vegheaţi! Pentru că vrăjmaşul vostru,

diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită“ (1. Petru 5:8). Este adevărat cădiavolul nu mai are nicio putere asupra noastră, dar caută să ne înfricoşeze cu urletele sale. El doreşte săne înspăimânte în umblarea noastră prin pustie. În felul acesta ne întâmpină el în împrejurările şi

încercările vieţii prin care trecem pe pământ.

- Viclenia diavolului este mult mai periculoasă decât ameninţarea cu forţa. Cuvântul „viclenie“ se poatetraduce şi cu „laţ“, „fentă“, „şiretlic“. Într-o traducere ad-literam (literă cu literă), cuvântul sună aşa: „ocale care străbate prin“. Diavolul are metodele sale; pentru a-şi atinge scopul, foloseşte metode prin care

încearcă să mascheze realitatea şi care sunt greu de recunoscut.

Dacă pe de o parte nu trebuie să fim învinşi de intimidările diavolului, pe de altă parte trebuie să fimfoarte precauţi cu privire la vicleniile sale. Biblia ne avertizează că diavolul se preface şi în „înger alluminii“. Diavolul este un maestru în prefăcătorie (2. Corinteni 11:14). Această tactică a diavolului estefoarte periculoasă, şi mulţi credincioşi au căzut în această capcană. Corintenii au fost avertizaţi: „Dar mătem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, aşa şi gândurile voastre să fiestricate, îndepărtându-se de la simplitatea faţă de Hristos“ (2. Corinteni 11:3).

Şarpele este o imagine foarte cunoscută în Biblie despre diavolul, care se manifestă ca un ademenitorviclean cu scopul de a ne duce la cădere. El nu ne poate lua mântuirea, dar el poate să corupă lumeagândurilor noastre. El poate să ne împiedice în dedicaţia şi dragostea faţă de Domnul nostru în viaţapractică, în aşa fel încât să nu mai savurăm binecuvântările spirituale. De aceea atenţionarea de a ne

împotrivi diavolului, indiferent sub ce formă apare, este atât de importantă! Apostolul Iacov scrie:„Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu; împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi“ (Iacov 4:7).





Biblia ne dă exemple de oameni care s-au împotrivit atacurilor diavolului care s-a prezentat ca un leu,dar au căzut atunci când a venit ca un şarpe viclean. Un astfel de exemplu este Ghedeon. El a rezistatameninţărilor cu forţa ale lui Madian, dar a suferit o înfrângere când nu a rămas aproape de Dumnezeulsău şi a introdus idolatria în poporul Israel (Judecători 8:27). Un alt exemplu este omul lui Dumnezeudin Iuda care s-a împotrivit altarului ridicat de Ieroboam şi a vestit judecata lui Dumnezeu. În lupta

împotriva leului care răcnea a fost biruitor, dar când profetul bătrân din Betel l-a amăgit, omul s-a abătutde pe calea pe care trebuia să meargă (1 Împăraţi 13).

Bogăţia de idei a diavolului este mare, iar vicleniile sale sunt multiple. Prima sa viclenie din grădinaEden a constat în semănarea îndoielii. Până astăzi încearcă să pună sub semnul întrebării ceea ce esteDumnezeu pentru noi şi ceea ce spune El. Nu auzim tot timpul întrebarea sa: A spus cu adevăratDumnezeu aceasta? Mai trebuie oare să luăm aceste lucruri chiar ad-literam? Trebuie să avem o privireatât de îngustă? Mai sunt aceste lucruri actuale pentru noi? Să fim treji la astfel de întrebări şi să nu nedeschidem inimile la astfel de întrebări!

O altă viclenie a diavolului este de a amesteca binele cu răul. O negare directă a adevărului este uşor derecunoscut. Mult adevăr cu puţin neadevăr este greu de observat; totuşi, conduce la o relaţie otrăvită. O

picătură de otravă într-un pahar plin cu apă va duce la moartea celui ce-l consumă. Aşa-zisele„adevăruri noi“ care ni se oferă, nu sunt altceva decât „minciuna cea veche“ a diavolului. Acest lucru arevalabilitate, din nefericire, şi cu privire la oferta de cărţi creştine de astăzi. De aceea să fim veghetoripentru noi, pentru tinerii şi copiii noştri ce consumăm (citim, ascultăm, vedem). O etichetă frumoasă peun ambalaj nu ne dă garanţia că produsul este de calitate.

Diavolul vine cu vicleniile sale în viaţa noastră de zi cu zi. Să ne imaginăm un angajat al unei firme care în timpul lucrului ia Biblia şi începe să citească epistola către Efeseni. În loc să fie preocupat cu lucrareasa la locul de muncă, el se cufundă în binecuvântările credinciosului. Şeful va fi nemulţumit. În acestmod, diavolul l-a ademenit cu viclenia sa. În loc să arate „bună credincioşie în toate“ (Tit 2:10), a făcut ca

mărturia lui să fie umbrită.Tot de viclenia diavolului ţine pe de altă parte preocuparea noastră cu problemele vieţii în aşa măsură,

încât să nu mai găsim timp pentru a ne ocupa cu binecuvântările cereşti. Să fim veghetori în oriceprivinţă!

Omul nou nu-l îmbrăcăm numai în „cămăruţa liniştită“ sau numai în strângerile noastre, ci chiar înlocurile primejdioase, în împrejurările zilnice, în familie şi la locul de muncă. Diavolul ne atacă cuvicleniile sale în relaţiile noastre pământeşti, pentru a nu se mai vedea caracterul nostru ceresc.

Viclenia diavolului nu o putem întâmpina cu o şi mai mare viclenie omenească. În astfel de situaţii

suntem inferiori diavolului. Noi trebuie să cunoaştem toate şiretlicurile diavolului, dar trebuie să învăţăm să cunoaştem vocea blândă a Păstorului cel bun. Când cunoaştem adevărul şi îl opunemvicleniei diavolului, acesta nu va mai avea nicio izbândă. Aceasta ne dă curaj. Ascultarea credinţei faţăde Cuvântul lui Dumnezeu este una din armele dăruite de Dumnezeu. „Noi suntem din Dumnezeu; cineÎl cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştemduhul adevărului şi duhul rătăcirii“ (1 Ioan 4:6).

Descrierea duşmanului

Diavolul nu vine singur. El are colaboratorii săi care sunt descrişi aici în câteva cuvinte. Există în creaţia

lui Dumnezeu lumi puternice de îngeri, despre care bănuim puţin. Biblia ne dă în acest sens puţineindicaţii. Există „îngeri aleşi“ (1 Timotei 5:21) şi există „sol al lui satan“ (2 Corinteni 12:7). Când diavoluls-a înălţat şi a căzut, atunci o parte din îngeri l-au urmat. De aceea există astăzi stăpâniri şi autorităţi înlocurile cereşti, care sunt pentru noi, şi altele care sunt contra noastră. Ele se găsesc, la fel ca diavolul, în





locurile cereşti. Diavolul are încă acces la tronul lui Dumnezeu (Iov 1:6; 2:1), unde apare ca pârâşulfraţilor (Zaharia 3:1). În viitorul foarte apropiat va veni momentul, când diavolul şi îngerii săi vor fialungaţi din cer şi vor fi aruncaţi pe pământ (Apocalipsa 12:7-10).

Descrierea aceasta este împătrită:

- Stăpânirile: Prin aceasta este indicată demnitatea rangului lor. Şi îngerii căzuţi au o anumită demnitate,

pe care nu o putem subaprecia. Iuda, în epistola sa, relatează despre arhanghelul Mihail, care s-a împotrivit diavolului discutând cu el despre trupul lui Moise şi nu a îndrăznit să aducă împotriva lui o învinuire de hulă (Iuda 9). Judecata a lăsat-o în seama Domnului. Acest lucru să fie spre avertizareanoastră.

- Autorităţile: Cuvântul folosit ne arată că prin aceasta se face referire la puterea lor executivă. Ele au oputere, dar este o putere dată, o putere delegată (a se vedea Apocalipsa 13:5-7). Ele îşi pot exercitaputerea numai în măsura în care le permite Dumnezeu.

- Stăpânitorii lumii întunericului: Aceasta arată clar ce influenţă pot avea ei şi care este domeniul lor de

acţiune. Sunt puteri invizibile cu o tărie care nu trebuie subapreciată. Ei stăpânesc peste oameni şi îi ţin în întuneric. Influenţa lor se întinde peste întreaga lume. Întreaga lume zace în cel rău (1 Ioan 5:19). Eaeste caracterizată de întuneric. Diavolul ca „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurilenecredincioşilor, ca lumina Evangheliei gloriei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nustrălucească pentru ei“ (2. Corinteni 4:4). Originea acestor stăpânitori este întunericul. Ei suntcaracterizaţi de păcat şi împotrivire faţă de Dumnezeu. Ei se opun la tot ce vine din partea lui Dumnezeuşi ceea ce este El.

- Puterile spirituale ale răutăţii în locurile cereşti: Aceasta arată caracterul şi modul în care acţionează.Mai întâi sunt puteri spirituale. Să nu uităm acest lucru în luptă. De aceea avem nevoie de o armurădivină şi nu de una omenească. În al doilea rând, aceste puteri spirituale sunt în locurile cereşti; auintrare acolo. Acesta este duşmanul în ţară, dacă vorbim în tablourile cărţii Iosua.

Două pericole

Dacă avem în faţa ochilor duşmanul şi viclenia lui, atunci există două pericole:

1) Supraapreciem diavolul ca duşmanul nostru. El este un duşman puternic şi viclean, dar este un duşmanînfrânt. Nu trebuie să ne temem de el. El nu poate să ne facă niciun rău, dacă suntem în apropiereaDomnului. Diavolul nu este nici atotputernic, nici atotştiutor şi nici atotprezent. Aceste atribute le arenumai Dumnezeu. David ne-a lăsat un exemplu frumos în această direcţie. El a păşit curajos şi hotărât

spre Goliat. David a ştiut că Goliat este mai puternic decât el, dar ştia şi ce arme şi surse de ajutor are ella dispoziţie.

2) Subapreciem diavolul ca duşmanul nostru. Să nu uităm că el este plin de viclenie. El este întotdeaunasuperior nouă oamenilor, dacă păşim contra lui în propria putere. Tăria noastră nu este în noi înşine, ci

în Domnul. Cu inteligenţa noastră nu putem riposta energic. Tocmai de aceea ni s-a dat toată armura luiDumnezeu. Dacă purtăm această armură, vom fi întotdeauna de partea Biruitorului. Exemplul luiSamson ne arată cu claritate că noi putem să subapreciem duşmanul. Samson nu a fost conştient deprimejdia care era în jurul său. El s-a jucat cu focul, s-a încrezut în puterea proprie şi a crezut că va ieşibiruitor. Samson s-a înşelat şi până la urmă a ajuns orb şi neajutorat în închisoarea duşmanului în Gaza(Judecători 16:21).




Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Locul luptei

Locul luptei

La acest alineat este bine să ne ocupăm cu întrebarea: unde are loc această luptă din Efeseni 6? Pe de oparte, am văzut că noi ca oameni cereşti trăim în relaţii pământeşti şi aici suntem atacaţi. Pe de altă parte,epistola ne vede binecuvântaţi cu Hristos în locurile cereşti şi acolo se găseşte şi duşmanul nostru. Deciunde are loc lupta? În cer sau pe pământ?

Nu este posibil ca lupta noastră cu diavolul să se desfăşoare în cer, pentru că trupul nostru se găseşte încă pe pământ. Cum am putea să trăim pe pământ şi în acelaşi timp să luptăm în cer? Este vorba de oluptă spirituală , dar aceasta nu este nicidecum o luptă mistică. Dacă vrem să arătăm caracterele divine şicereşti ale omului nou, ele trebuie arătate în viaţa noastră cotidiană, în împrejurările naturale ale vieţii depe pământ. Tocmai aici suntem atacaţi de diavolul prin şiretlicurile sale, ca să ne ducă la cădere.

De aceea avem nevoie de armură: sinceritate în relaţiile unii cu alţii, dreptate practică, pace, încredere.Toate acestea trebuie să se găsească în viaţa practică a creştinului. Când duşmanul reuşeşte să ne ducă lacădere, nu mai suntem capabili să savurăm binecuvântările spirituale.

Dacă duşmanul găseşte un punct de atac - şi din păcate găseşte de multe ori -, atunci nu-l găseşte în cer,ci aici jos pe pământ. Când vom fi în cer, nu va mai exista nicio suprafaţă de atac, pentru că în noi nu vamai fi carnea; nici duşmanul nu va mai fi acolo. Este deci o luptă spirituală, dar se referă la lucrurile depe pământ.




Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Armura lui Dumnezeu

Armura lui Dumnezeu

Înainte de a cerceta armura în detaliu, găsim o sumedenie de explicaţii introductive pentru folosirea eicorectă.

Este armura lui Dumnezeu

Textul menţionează de două ori că este vorba despre armura lui Dumnezeu.

1) Armura dăruită de Dumnezeu nu constă din arme materiale. Creştinul nu pune mâna pe sabie sau pepuşcă. Când Petru, care fără îndoială a dorit binele, în râvna lui pentru Domnul, a scos sabia şi a tăiaturechea robului marelui preot, Domnul i-a spus: „Pune-ţi sabia la locul ei, pentru că cei care iau sabia, desabie vor pieri“ (Matei 26:52). Împărăţia Domnului nostru nu este din lumea aceasta. De aceea, şi

slujitorii Lui nu se luptă cu arme materiale.

2) Armura dăruită de Dumnezeu nu se compune din arme omeneşti. Uneori, oamenii luptă cu cuvintelelor. Limba este comparată cu un brici ascuţit (Psalm 52:2) şi cu o sabie ascuţită (Psalm 57:4). Într-o

împrejurare, apostolul Pavel scrie: „Pentru că armele luptei noastre nu sunt fireşti, ci puternice, potrivitlui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamente şi orice înălţime care se ridică

împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos“ (2. Corinteni 10:4-5).

Când Pavel a venit la Corint, nu a vorbit cu iscusinţa şi puterea omenească. Deşi apostolul era un om învăţat, nu a folosit arma vorbirii. „Când am venit la voi, n-am venit cu superioritatea cuvântului sau a

înţelepciunii, vestindu-vă mărturia lui Dumnezeu... Şi eu am fost la voi în slăbiciune şi în teamă şi înmare tremur; şi cuvântul meu şi predicarea mea nu stăteau în cuvintele convingătoare ale înţelepciunii,ci în dovada Duhului şi a puterii, încât credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci înputerea lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 2:1-5).

Pavel nu s-a folosit nici de retorică (superioritatea cuvântului), nici de filozofie (înţelepciune) şi nici dedialectică (cuvinte convingătoare). Nici noi nu trebuie să le folosim. Dacă încercăm să folosim astfel demetode, vom fi înfrânţi. Duşmanul trebuie alungat cu puterea lui Dumnezeu.

Credincioşii nu folosesc nici alte arme omeneşti. Noi nu suntem antrenaţi într-o luptă politică, nu facempropagandă în public, nu ieşim în stradă cu scopul de a ne susţine drepturile şi nici nu facem liste cu

adepţi. Astfel de mijloace sunt inutile şi nu fac onoare unui creştin.

3) Armura este numită armura lui Dumnezeu, pentru că chiar Dumnezeu o poartă. Este interesant deobservat cum unele versete din Vechiul Testament Îi sunt atribuite profetic Domnului Isus:

Isaia 11:4-5: „Ci îi va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire pentru cei blânzi aipământului, şi va lovi pământul cu nuiaua gurii Lui, şi-l va ucide pe cel rău cu suflarea buzelor Sale. Şidreptatea va fi brâul rărunchilor Săi, iar credincioşia brâul coapselor Sale.“

Isaia 49:1-2: „Ascultaţi-Mă insulelor! Şi auziţi, popoare îndepărtate! Domnul m-a chemat din pântece;din pântecele mamei mele a rostit numele meu şi mi-a făcut gura ca o sabie ascuţită. M-a ascuns subumbra mâinii Sale şi m-a făcut ca o săgeată ascuţită; m-a ascuns în tolba Lui.“

Isaia 52:6-8: „De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va cunoaşte în ziua aceea că Eu





sunt Acelaşi, Cel care zice: «Iată-Mă!» Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune,care vesteşte pacea, care aduce vestea bună, care vesteşte salvarea, care zice Sionului: «Dumnezeul tău

împărăţeşte!» Se aude glasul străjerilor tăi! Ei înalţă glasul, cântă cu toţii de bucurie, pentru că vor vedeacu ochii lor când Domnul va restabili Sionul.“

Isaia 59:16-18: „Şi a văzut că nu era niciun om şi S-a mirat că nu era niciun mijlocitor; de aceea braţul Săui-a adus salvare, şi dreptatea Lui, ea L-a sprijinit. Şi S-a îmbrăcat cu dreptatea ca şi cu o platoşă şi cu uncoif al salvării pe capul Său; şi a îmbrăcat hainele răzbunării, ca îmbrăcăminte, şi S-a înfăşurat cu râvnaca într-o manta. După fapte, aşa va răsplăti: va da mânie potrivnicilor Săi, răsplată vrăjmaşilor Săi; va dainsulelor plata cuvenită.“

În Noul Testament găsim în Apocalipsa 19:15 pe Unul din a cărui gură ieşea o sabie cu două tăişuri.Dacă comparăm textele unele cu altele, observăm că este vorba despre Domnul Isus, care va veni caÎmpărat al împăraţilor pentru a institui împărăţia Sa pe pământ. Este foarte clar că Domnului nu-itrebuie armura pentru apărare, aşa cum avem noi nevoie. El va folosi armele Sale în războiul împotrivapotrivnicilor Săi, când va veni să-i nimicească. Caracterul acelei lupte este cu totul diferit de lupta pecare o ducem noi astăzi. Pentru noi, aceste elemente ale armurii au o semnificaţie practică.

4) Este un gând liniştitor faptul că armura aceasta vine de la Dumnezeu şi nu de la noi. Nimeni nutrebuie să-şi procure armura sa proprie. Dumnezeu ne dăruieşte tot ce avem nevoie. Armele proprii sunt

întotdeauna insuficiente şi incomplete. Ele nu vor reprezenta un obstacol pentru duşman. Dar împotrivaarmurii care vine de la Dumnezeu, dacă este folosită în mod corect, diavolul nu va avea nicio şansă.Armura lui Dumnezeu este completă. Ea există. Dumnezeu ne-a pregătit-o. Acum este timpul să o luăm,să o purtăm şi să o folosim. Credinţa trebuie să îndeplinească ceea ce Dumnezeu îi cere. Pe de o parteavem puterea lui Dumnezeu şi lucrurile Sale dăruite în harul Său, iar pe de altă parte avemresponsabilitatea de a folosi ceea ce ne-a pus Dumnezeu la dispoziţie.

Este armura completă a lui Dumnezeu

Textul pune accent pe faptul că trebuie să luăm întreaga armură a lui Dumnezeu. Nu trebuie să lipseascănicio componentă a acestei armuri. Un legionar ar fi acţionat nechibzuit, dacă ar fi neglijat un elementdin armura sa şi ar fi pornit la război. Avem nevoie de toată armura, ca să nu existe niciun loc neacoperitunde am putea fi atacaţi. Când vom descrie fiecare componentă în parte, vom vedea că ele se înlănţuieca un lanţ cu şapte zale. Dacă lipseşte o zală, lanţul nu poate fi folosit, nu vom putea rezista în răboi.Duşmanul va găsi acel loc neacoperit şi ne va răni. Elementele armurii sunt prezentate intenţionat într-oanumită ordine.

Armura trebuie îmbrăcată şi luată

Adevărul că noi suntem uniţi cu Domnul Isus glorificat în cer nu înseamnă că noi am şi luat şi îmbrăcatarmura. Acest lucru nu se face automat. De aceea suntem îndemnaţi să îmbrăcăm, respectiv să luăm

această armură. Nu este suficient numai să cunoaştem armura; trebuie să o luăm şi să o folosim.

„Îmbrăcarea“ face referire la primele trei părţi ale armurii: cingătoarea (mijlocul încins cu adevărul),platoşa (îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii) şi încălţămintea (încălţaţi cu râvna Evangheliei păcii). Îndemnul„a lua“ se referă la scut, coif şi sabie.

Acţiunea de a îmbrăca şi de a lua armura nu se face imediat înainte de luptă sau în timpul luptei. Cândvine primejdia, este prea târziu să îmbraci armura. Trebuie să fim îmbrăcaţi continuu, respectiv să luămarmura. Ea nu este ceva ce îmbrăcăm şi dezbrăcăm, respectiv luăm şi punem din nou deoparte. Nimeninu ştie când atacă duşmanul. De aceea trebuie să fim într-o continuă pregătire de luptă.





Este foarte important să cunoaştem diferenţa între ceea ce ne dă Dumnezeu prin harul Său ca să putemsta în faţa Lui şi ceea ce trebuie să îmbrăcăm şi să luăm noi înşine ca să putem rezista în faţa atacurilor

duşmanului. În ceea ce priveşte poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, El ne-a dăruit tot ce este necesar.Nimic şi nimeni nu ne poate fura această poziţie. Suntem îndreptăţiţi prin har, avem pace cu Dumnezeuşi ne lăudăm chiar cu harul în care am fost aşezaţi (Romani 5:1-2). În Evanghelie, Dumnezeu ne-a dat totce aveam nevoie altădată ca mari păcătoşi. Dar pentru a rezista contra atacurilor duşmanului, trebuie sărealizăm practic aceste adevăruri prezentate aici.

A îmbrăca înseamnă că lăsăm să se vadă în afară ceea ce este în interior. Aceasta nu este altceva decât a-L prezenta pe Hristos în toate trăsăturile Sale caracteristice. Dacă procedăm astfel, duşmanul nu va găsinicio modalitate să ne atace cu viclenia sa şi să ne facă să cădem. Observăm cât de necesar este să nehrănim cu Hristos, ceea ce înseamnă să citim zi de zi despre El în Biblie şi să ne gândim la El. Părtăşiazilnică cu Domnul „produce“ în noi fiecare parte componentă a acestei armuri. Fără părtăşia cu Domnulnu vom putea nici lua şi nici îmbrăca această armură.

Avem nevoie de armură în zile rele

Pavel vorbeşte în versetul 13 despre ziua cea rea. Într-o astfel de zi, trebuie să rezistăm atacurilorduşmanului. Ce înseamnă acest lucru? O zi înseamnă de multe ori în Biblie ziua de 24 de ore. Dar înmulte citate, ziua este o perioadă de timp caracterizată prin diferite semne. De exemplu, „ziua Domnului“este o perioadă de aproximativ o mie de ani şi este caracterizată prin faptul că Domnul Isus va domni pepământ şi Îi va fi recunoscută supremaţia.

La fel trebuie să înţelegem aici „ziua cea rea“ ca fiind o perioadă de timp caracterizată prin rău. Încapitolul 5, Pavel vorbeşte despre aceste zile rele şi se referă la perioada de timp când Domnul Isus nueste pe pământ, timpul creştinismului. Stăpânul acestei lumi, diavolul, îşi pune amprenta asupra acestuitimp. El este „cel rău“ (versetul 16) şi toată lumea „zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19). De aceea toată perioadaaceasta în care trăim este rea. În această perioadă trebuie să purtăm armura lui Dumnezeu.

Cu privire la „zile rele“ putem să ne gândim şi la perioade caracterizate de greutăţi deosebite din viaţacredinciosului. Despre astfel de zile vorbeşte psalmistul în Psalmul 140:7: „Domnul Dumnezeu este tăriamântuirii mele. Tu mi-ai acoperit capul în ziua bătăliei.“ Şi Pavel a avut parte de astfel de zile rele, cânda fost a doua oară la închisoarea din Roma şi a scris lui Timotei: „La întâia mea apărare, nimeni n-a statcu mine, ci toţi m-au părăsit“ (2 Timotei 4:16). Astfel de perioade se pot găsi şi în viaţa noastră; de aceeasă fim îmbrăcaţi cu toată armura lui Dumnezeu.

„Luaţi şi staţi în picioare“ - „împotriviţi-vă“, „staţi“

În lupta credinciosului există trei faze, în care trebuie să fim pe poziţie. Prima fază este înainte de luptă.A doua fază este în timpul luptei. Faza a treia este după luptă. În una din aceste faze ne găsim întotdeauna. De aceea trebuie să fim tot timpul veghetori.

- Armura trebuie luată şi îmbrăcată în prima fază, înainte de a ne ataca duşmanul. Este foarte important afi permament gata de luptă. Credinciosul trebuie să „stea“ şi să vegheze permanent. El nu are voie să fiesomnolent pe plan spiritual. Duşmanul spionează tot timpul şi, când vede că nu suntem gata de luptă,atacă imediat.- În faza a doua ne împotrivim - în timp ce duşmanul atacă. Aici trebuie să fim atenţi să deosebim cândtrebuie să fugim şi când să ne împotrivim. Ambele avertizări le găsim în Biblie. Noul Testament ne spune

să fugim de desfrânare, de idolatrie şi de poftele tinereţii. Când este vorba despre păcatul care vine dinafară asupra noastră, victoria va consta în a fugi de el. Exemplul lui Iosif în casa lui Potifar esteimpresionant. Fuga lui nu a fost o slăbiciune, ci o demonstrare a puterii. Când este vorba despre atacuriale duşmanului, care încearcă să ne oprească în trăirea practică a trăsăturilor de caracter ale omului nou





şi în savurarea binecuvântărilor cereşti, nu trebuie să fugim. Atunci suntem îndemnaţi să ne împotrivim.

Din nefericire, în viaţa noastră practică suntem deficitari în aceste două puncte. Evităm lupta cândtrebuie să ne împotrivim şi fugim, în timp ce acolo unde trebuie să fugim, considerăm că putem sta taripe poziţie.

- În faza a treia stăm, după ce duşmanul a atacat. Expresia „a sta“ mai poate fi tradusă astfel: „să

rămânem pe poziţie“. În luptă nu există clipe de răgaz. După luptă este întotdeauna înainte de luptă.Lupta începe cu ziua pocăinţei noastre şi se sfârşeşte când părăsim pământul. Este bine când suntemvictorioşi şi este mai bine când rămânem victorioşi.

Acest punct este de o importanţă extraordinară. Biblia ne relatează despre unii bărbaţi dedicaţi luiDumnezeu care au eşuat.

Avraam şi-a părăsit patria la chemarea lui Dumnezeu. El a zidit un altar şi a avut părtăşie cu Dumnezeu.Dar când a venit foametea, a plecat în Egipt (Geneza 12), deoarece gândea că acolo îi va merge mai bine.

David, încrezându-se în Dumnezeu, a scăpat mereu de vicleniile împăratului Saul. Dar a venitmomentul când nu a mai privit la Dumnezeu, ci s-a gândit în inima sa: „Acum voi pieri într-o zi demâna lui Saul. Nimic nu este mai bine pentru mine decât să scap în grabă în ţara filistenilor; şi Saul varenunţa să mă caute în tot ţinutul lui Israel; şi voi scăpa din mâna lui“ (1 Samuel 27:1). Dacă Dumnezeunu l-ar fi ocrotit, David ar fi fost omorât chiar de oamenii săi (1 Samuel 30:6).

Ilie a obţinut o victorie remarcabilă a credinţei pe muntele Carmel stând singur împotriva duşmanilor.Apoi i s-a făcut frică de împărătea-sa Izabela, care căuta să-l omoare. Ilie a plecat în grabă să-şi salvezeviaţa (1 Împăraţi 19:2-3). Istovit şi deprimat îl găsim sub un ienupăr.

Desigur, există şi exemple pozitive care ne-au fost date de Dum-nezeu pentru a fi urmate. Când Avraam

a dus lupta împotriva lui Chedorlaomer şi a învins aducându-l înapoi pe nepotul său, Lot, duşmanul avenit cu viclenie în persoana împăratului Sodomei. El dorea ca sufletele să fie ale lui, iar bogăţia a luiAvraam. Însă Avraam a recunoscut imediat viclenia împăratului: „Nu voi lua un fir de aţă sau o cureade sanda din toate ale tale ca să nu zici: «Am îmbogăţit pe Avraam»“ (Geneza 14:23).

Armele

Armele sunt cuprinse într-un singur cuvânt: „armura“. Pavel foloseşte în acest scop o imagine cunoscutăde destinatarii epistolei. Este vorba despre soldatul roman şi armura lui. Armura se compunea dintr-uncoif, o platoşă, o cingătoare, încălţăminte, un scut şi o sabie. Greutatea unei asemenea armuri era de

aproximativ 30 kg. Uimitor este faptul că în spate soldatul nu avea nicio protecţie. Era o ruşine să fugidin faţa duşmanului. Şi noi suntem chemaţi să fim viteji în credinţă şi să nu ne fie frică de luptă. Dacăluptăm într-un mod corect în puterea Domnului, vom avea întotdeauna biruinţă. Aici se aplică cuvintele:„Dar, în toate acestea, suntem mai mult decât învingători“ (Romani 8:37).

Dacă numărăm şi rugăciunea, sunt şapte obiecte în armura noastră. Prin aceasta, Dumnezeu ne-a dat oarmură completă pentru luptă.

Ordinea obiectelor enumerate nu trebuie neglijată. Un obiect vine în completarea celuilalt. Esteremarcabil că Pavel nu vorbeşte mai întâi despre încălţăminte sau despre sabie, ci începe cu partea careni se pare mai puţin importantă. El nu începe cu Evanghelia şi nici cu folosirea Cuvântului lui

Dumnezeu, ci începe cu a fi încins cu adevărul.

Putem împărţi aceste şapte obiecte ale armurii în trei grupe:





1) Primele trei obiecte trebuie îmbrăcate; este vorba despre semne vizibile în exterior ale stării practice acredinciosului. Astfel ne înarmăm în interior, pentru ca duşmanul să nu găsească nicio suprafaţă de atac.Aceste obiecte sunt:- cingătoarea adevărului: se referă la adevărata atitudine a credin-ciosului.

- platoşa dreptăţii: se referă la dreptatea practică arătată în viaţa zilnică.

- râvna Evangheliei păcii: se referă la faptul că în această luptă savurăm pace şi răspândim pace.

2) Următoarele două obiecte le luăm. Ele se referă la încrederea practică a creştinului în Dumnezeu:

- scutul credinţei: vorbeşte despre încrederea zilnică în Dumnezeu şi în promisiunile Sale.

- coiful mântuirii: vorbeşte despre încrederea în ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în trecut, ceea ceface pentru noi în prezent şi ceea ce va face pentru noi în viitor.

3) Ultimele două obiecte ne amintesc încă o dată de acele izvoare de putere care ne stau la dispoziţie:

- sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu acest Cuvânt putem să ne împotrivim duşmanului.

- rugăciunea vorbeşte despre dependenţa credinciosului şi despre legătura sa cu cerul, de care are nevoie în luptă.




Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Cingătoarea adevărului

Cingătoarea adevărului

Centura sau cingătoarea (în latină: cingulum) era pentru legionarul roman o apărătoare a coapselor şi amijlocului. Era o centură din piele, pe care erau aplicate plăci mici de metal. De această centură, în faţă,era prins un şorţ din 4 sau 8 fâşii de piele cu ornamentaţii de metal. Acest şorţ era pe de o parte oapărătoare a abdomenului, iar pe de altă parte, prin zgomotul care îl făcea, înspăimânta duşmanul. Sabiase fixa de această centură.

Coapsele - omul din interior

Coapsele sunt des amintite în Biblie. Comparând versetele între ele, vom constata că prin acestea seexprimă diferite gânduri.

- Fără îndoială, în multe locuri, coapsele vorbesc despre putere. Femeia virtuoasă din Proverbe 31 îşi încingea coapsele cu putere (Proverbe 31:17). Despre behemot se spune în mod expres că puterea sa este în coapse (Iov 40:16). Când Roboam a devenit împărat, tinerii care au crescut împreună cu el, l-au sfătuitsă înfricoşeze poporul spunându-i: „Degetul meu cel mic este mai gros decât coapsele tatălui meu“ (1Împăraţi 12:10). Coapsele chipului de aramă pe care l-a văzut Nebucadneţar în visul său, indică spreputere. Prin profetul Naum, Dumnezeu a spus: „ ...Păzeşte cetatea întărită! Ia seama la drum! Încinge-ţicoapsele! Întăreşte-ţi mult puterea“ (Naum 2:1). Deci, această cingătoare peste coapse înseamnă că fărăadevărul din interiorul nostru nu avem o putere controlată. Exemplul lui Samson ne arată ce înseamnă anu avea puterea unită cu adevărul.

- În alte locuri din Scriptură, coapsele vorbesc despre fertilitatea omului. Lui Iacov i s-a spus, că dincoapsele sale vor ieşi împăraţi (Geneza 35:11). Despre urmaşii săi, se spune mai târziu, că au ieşit 70 desuflete din coapsele lui Iacov (Exod 1:5). Despre Solomon se spune că este un urmaş ieşit din coapsele luiDavid (1 Împăraţi 8:19). În acest context, centura peste coapse înseamnă că părăsirea adevărului în viaţapractică ne ia posibilitatea de a aduce roadă spirituală pentru Domnul.

- Coapsele sunt aduse în legătură şi cu gândirea creştinilor. Despre acest adevăr vorbeşte apostolul Petru:„De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre“ (1 Petru 1:13). Dacă în context nu este menţionat că estevorba despre încingerea unui soldat, totuşi indicaţia este importantă. Petru foloseşte pentru cuvântul„minte“ alt cuvânt decât Pavel în Filipeni 2, unde suntem chemaţi să avem „gândul“ care era în Hristos.La Petru, cuvântul „minte“ ne duce cu gândul mai mult la capacitatea noastră de gândire, la inteligenţă,raţiune. Este vorba despre totalitatea gândurilor interioare, care se nasc în mintea omului. Soldatul nutrebuie să fie numai puternic, ci şi inteligent. Puterea şi chibzuinţa trebuie să meargă împreună. În acestcontext este interesant să observăm că Dumnezeu a spus lui Iov de două ori: „Încinge-ţi acum coapseleca un bărbat; şi Eu te voi întreba şi tu Mă vei învăţa“ (Iov 38:3; 40:7). Aici, încingerea coapselor este pusă

în legătură cu capacitatea de a primi învăţăturile lui Dumnezeu. Numai în acest mod putem fi victorioşi în luptă.

Din textele amintite rezultă cu claritate că nu este o încingere a unei mantale pentru a merge în slujbă, cieste vorba despre centura unui soldat. Textul din Efeseni 6 cuprinde gândul general; de aceea ar fi binesă punem coapsele în legătură cu starea lăuntrică a credinciosului. Dacă ne gândim la putere, la

fertilitate sau la minte, toate acestea au de-a face cu omul din interior. În Vechiul Testament citim deseorică se punea un sac peste coapse (Geneza 37:34; 1 Împăraţi 20:31). Aceste texte ne fac să gândim la omuldin interior. Astfel se exprima tristeţea interioară.





Adevărul lăuntric

Cingătoarea adevărului în jurul coapselor noastre înseamnă deci că interiorul nostru este impregnat deadevăr şi ţinut în adevăr. Epistola către Efeseni vorbeşte de mai multe ori despre adevăr. În capitolul1:13 se vorbeşte despre cuvântul adevărului, pe care l-am auzit. În capitolul 4:15 suntem îndemnaţi săţinem adevărul în dragoste. În capitolul 4:21 se aminteşte de „adevărul în Isus“. În capitolul 4:25 ni sespune să vorbim adevărul între noi, iar în capitolul 5:9 citim că „rodul luminii este în orice bunătate şidreptate şi adevăr“. Comparând aceste texte, trebuie să diferenţiem ceea ce ne spune fiecare în parte.

Unele texte (ca de exemplu Efeseni 1:13) ne vorbesc foarte clar despre adevăr în sensul obiectiv.Adevărul este tocmai ceea ce este adevărat cu privire la Dumnezeu şi la ceea ce ne-a revelat despre El.Adevărul ne arată cu claritate cum vede Dumnezeu lucrurile. În acest sens, Domnul Isus spune despreSine că este adevărul (Ioan 14:6). Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul (Ioan 17:17) şi Duhul este„Duhul adevărului“ (Ioan 15:26; 16:13). Dacă dorim să învăţăm ceva despre Dumnezeu, atunci trebuie săprivim la Domnul Isus, să citim Cuvântul şi să ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt în tot adevărul. Astfel,

învăţăm ceva despre Dumnezeu, despre gândurile şi sfaturile Sale, centrul tuturor acestora fiindDomnul Isus.

Dacă lucrurile stau aşa, atunci vom vedea şi rezultate. În viaţa practică vom arăta ceea ce de fapt suntem în faţa lui Dumnezeu. Omul nou, despre care citim în capitolul 4:24, este creat după Dumnezeu îndreptate şi în sfinţenia adevărului. Acest lucru ne călăuzeşte de fapt la a doua însemnătate a cuvântului„adevăr“. Este vorba despre adevărul lăuntric, care este îmbrăcat cu omul cel nou. În capitolul 4:15suntem îndemnaţi să ţinem „adevărul în dragoste“, să fim cu o dragoste adevărată.

A cunoaşte adevărul şi a fi făcuţi liberi prin adevăr este un lucru mare. Dar Dumnezeu doreşte mai mult.El nu doreşte ca adevărul să fie numai un bagaj de cunoştinţe intelectuale pe care îl purtăm cu noi, ci săfie cingătoarea noastră în luptă. Să fim caracterizaţi prin adevăr; aceasta se va vedea în adevărul practic.

Accentul în acest context nu este pus pe savurarea adevărului, ci pe punerea în practică a adevărului.Dacă interiorul nostru - gândurile şi sentimentele - este impregnat, îmbibat cu adevărul, atunci adevărulva acţiona mai întâi asupra persoanei noastre şi vom judeca totul după adevăr.

Adevărul practic

Există această tendinţă ca în exterior să ne prezentăm mai „buni“ decât suntem în interiorul nostru. Darlui Dumnezeu Îi „place adevărul în omul dinăuntru“ (Psalm 51:6). Pe fraţi îi putem înşela. DarDumnezeu vede lucrurile în profunzimea lor. O faţadă frumoasă, o prezentare remarcabilă poate săimpresioneze pe oameni, dar nu pe Dumnezeu. Într-o astfel de stare nu vom rezista împotriva atacurilordiavolului. Desigur, diavolul nu are o pricepere desăvârşită şi nu poate judeca toate sentimentele noastre

şi gândurile inimii, dar el ne pătrunde cu privirea mult mai repede decât putem noi să ne gândim.Atunci vine cu viclenia sa şi, până să ne dăm seama, am căzut în capcana lui.

În descrierea metaforică vedem această cingătoare exterioară, ca-re se referă la adevărul lăuntric, laintegritate şi sinceritate. Recunoaş-tem cât de practică este armura. Cum ne comportăm între noi? Cufraţii de credinţă? Cu partenerul de viaţă? Cu copiii noştri? Cu părinţii noştri? Cu prietenii? Dar chiar şicu cei din lume, care ne înconjoară? Suntem cinstiţi? Suntem sinceri?

Adevărul stă în contradicţie cu minciuna. Dar a avea adevărul în interiorul nostru merge mai departedecât a nu minţi. Adevăr înseamnă transparenţă şi sinceritate. Fiecare care ne cunoaşte, ştie ce să aştepte

de la noi. Când înşelăm aşteptările altora prin cuvinte sau fapte, atunci afirmăm ceea ce nu avem. Princuvinte - fără să spunem o minciună - putem să facem ca ceva, care nu corespunde realităţii, să apară înaltă lumină. În Psalmul 50:19 citim: „ ...îţi dai gura la rău şi limba ta urzeşte vicleşug.“ Este foarte actuală

întrebarea: cât de sinceri suntem noi cu cei din jurul nostru?





Exemplul desăvârşit

Exemplul desăvârşit este Domnul Isus. În gura Lui nu s-a găsit viclenie (1. Petru 2:22). Când a fost întrebat de către iudei: „Tu cine eşti?“, a dat un răspuns foarte concis: „Întocmai ceea ce vă şi spun“(Ioan 8:25). Acest lucru înseamnă: cuvintele Domnului Isus Îl prezentau ca ceea ce şi era: adevărul.Domnul Isus a trăit în aşa fel, încât ne-a dat un exemplu despre încingerea cu adevărul. La El era oconcordanţă a caracterului exterior cu cel interior. De aceea Pavel a scris efesenilor: „Dar voi nu L-aţicunoscut astfel pe Hristos, dacă, în adevăr, L-aţi auzit şi aţi fost învăţaţi în El, după cum este adevăr înIsus“ (Efeseni 4:20-21).




Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Platoşa dreptăţii

care crede în Domnul Isus (Romani 3:26). Dreptatea lui Dumnezeu pedepseşte numai o singură dată, nude două ori. De aceea noi, care credem în lucrarea Domnului Isus, putem sta în faţa lui Dumnezeu caoameni îndreptăţiţi.

Când este vorba despre poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu, dreptatea este comparată cu o mantie. Deja în Vechiul Testament citim: „Mă voi bucura mult în Domnul, mi se va veseli sufletul în Dumnezeul meu;pentru că El m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua dreptăţii“ (Isaia 61:10). Aceastaeste „haina cea mai bună“ care a primit-o fiul risipitor de la tatăl său după ce a venit acasă (Luca 15:22).Haina vorbeşte despre poziţia noastră în Hristos. Când marele preot Iosua a stat în faţa îngerului luiDumnezeu şi diavolul a căutat să-l acuze, citim cuvintele: „Şi el a vorbit şi a spus celor ce stăteau

înaintea lui zicând: «Luaţi de pe el hainele murdare!» Şi lui i-a zis: «Iată am făcut ca nelegiuirea ta să seducă de la tine şi te îmbrac cu haine de sărbătoare»“ (Zaharia 3:4). Deci, poziţia noastră în faţa luiDumnezeu nu poate fi atacată de duşman, de diavolul; el trebuie să se îndepărteze.

Dreptate în luptă

Când este vorba despre lupta credinciosului, atunci dreptatea nu este comparată cu o mantie sau haină,

ci cu o platoşă de metal. Aici nu este vorba despre poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu, ci despre arătareaei în viaţa practică de zi cu zi. Este vorba despre dreptatea practică în împrejurările vieţii în care ne găsim.În faţa lui Dumnezeu, Domnul Isus este dreptatea noastră (1 Corinteni 1:30; 2 Corinteni 5:21). „Deci,fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“ (Romani 5:1).În lupta contra atacurilor viclene ale diavolului nu este suficient acest lucru. El caută să ne facă nesigurinu numai cu privire la mântuire (ca apărare în această direcţie ne este dat coiful mântuirii), ci caută prinatacurile sale să ne împiedice să mergem ca oameni drepţi pe cale în realizarea zilnică a poziţiei noastre.

Dumnezeu este drept. El dă fiecăruia ce i se cuvine. O viaţă în dreptatea practică înseamnă pentru noi oviaţă în concordanţă cu Dumnezeu. Ne gândim din nou la omul nou cu care suntem îmbrăcaţi şi alecărui caractere trebuie să se vadă la noi. Omul nou este creat în dreptate şi în sfinţenia adevărului(Efeseni 4:24). Tocmai aceste caractere trebuie să le trăim în viaţa noastră.

Adevăr şi dreptate

Dreptatea este un rezultat al adevărului. Dumnezeu Însuşi lucrează aşa. Psalmistul spune: „Lucrărilemâinilor Sale sunt adevăr şi judecată; toate rânduielile Lui sunt sigure, întărite pentru totdeauna, pentrueternitate, făcute în adevăr şi dreptate“ (Psalm 111:7-8). „Tot Cuvântul Tău este adevăr şi orice judecatăa dreptăţii Tale este pentru totdeauna“ (Psalm 119:160). Profetic citim: „ ...şi ei Îmi vor fi popor şi Eu levoi fi Dumnezeu, în adevăr şi în dreptate“ (Zaharia 8:8).

Acelaşi lucru Îl aşteaptă Dumnezeu de la noi. Când Solomon în rugăciunea sa se gândea la tatăl săuDavid, Îi amintea lui Dumnezeu: „ ...după cum el a umblat înaintea Ta în adevăr şi în dreptate şi înintegritate a inimii faţă de Tine“ (1 Împăraţi 3:6). Dar Dumnezeu trebuia să-i reproşeze poporului Său:„Ascultaţi aceasta, casă a lui Iacov, care sunteţi numiţi după Numele lui Israel şi ieşiţi din apele lui Iuda,care juraţi pe Numele Domnului şi mărturisiţi despre Dumnezeul lui Israel, dar nu în adevăr, nici îndreptate“ (Isaia 48:1).

Dreptatea practică

Este deci vorba despre comportarea noastră dreaptă în împrejurările şi în relaţiile pământeşti în care ne-apus Dumnezeu. Dreptatea practică înseamnă: comportamentul nostru – lucrări, fapte, vorbire şi tăcerefaţă de Dumnezeu şi faţă de oameni – este în concordanţă cu poziţia noastră. Numai atunci avem oconştiinţă bună. Dacă conştiinţa ne condamnă, înseamnă că diavolul a câştigat mult de tot. Conştiinţaroade în noi ca un vierme, până când nu s-au clarificat lucrurile. Suntem apăsaţi şi ca urmare nu avem





libertate deplină la rugăciune. Într-o astfel de stare nu mai putem savura părtăşia cu Domnul nostru; numai avem bucurie deplină la citirea Scripturii. Participarea la strângerile laolaltă devine o „obligaţie“.Astfel, diavolul şi-a atins scopul şi Domnul este tot mai puţin luat în seamă. Vom fi îndepărtaţi tot maimult de la savurarea binecuvântărilor spirituale.

Cine s-a îmbrăcat cu platoşa dreptăţii nu se va face vinovat de niciun lucru în viaţa cotidiană. Oriundene aflăm - la serviciu sau într-o afacere, dacă avem de-a face cu administraţia financiară sau cu poliţia,sau cu autorităţi, sau în mediul familial, sau în familia lui Dumnezeu – conştiinţa noastră nu trebuie săne acuze. Este imposibil ca cine are o conştiinţă bună să nu-şi plătească impozitele, să falsifice bilanţurilefirmei, să emită o factură fără TVA, să nu recunoască un accident care l-a săvârşit, să fure ceva din

întreprindere etc. Cât de concret este acest fapt, ne prezintă apostolul Pavel în Romani 6:13: „Nici să nudaţi păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, caunelte ale dreptăţii.“ Mădularele se referă la mâinile, picioarele, ochii, gura noastră etc. Ceea ce facem,unde mergem, ceea ce vedem, ceea ce spunem – totul să fie în concordanţă cu caracterul şi lucrarea luiDumnezeu.

Oamenii ne observă şi ştiu mai bine ca noi adesea ce înseamnă dreptate practică şi ce nu înseamnă ea.

Când Avraam trebuia să-şi înmormânteze soţia şi a cerut un mormânt, copiii lui Het au dat o mărturiedespre el: „Ascultă-ne domnul meu: tu eşti un prinţ al lui Dumnezeu între noi“ (Geneza 23:6). În schimb,nepotul său Iacov trebuia să mărturisească despre fiii săi: „Voi m-aţi tulburat, făcându-mă urât printrelocuitorii ţării“ (Geneza 34:30).

Etalonul divin

Etalonul pentru ceea ce este drept înaintea lui Dumnezeu, adică este în concordanţă cu El, nu este ceea ceni se pare nouă a fi drept. Nu este nici ceea ce lumea defineşte a fi drept. Impresiile oamenilor pot să seschimbe foarte repede. Etalonul ideal poate fi numai Biblia, etalonul neschimbător al lui Dumnezeupentru viaţa noastră practică.

Toţi simţim cât de mult suntem în urma acestui etalon divin. Ce să facem? Să resemnăm? NU!Dumnezeu ne dă curaj. Profetul Isaia a spus: „Tu întâmpini pe cel care se bucură şi face dreptate, pe ceicare-şi amintesc de Tine în căile Tale“ (Isaia 64:5). Şi în situaţia actuală, Dumnezeu vrea să ne ajute, dacăvede la noi sinceritate.


Şi în acest punct, Domnul nostru este un exemplu desăvârşit. El a trăit întotdeauna în dreptate practică.El a dăruit tuturor tot ce li se cuvenea. Dumnezeu Şi-a găsit desfătarea în viaţa Domnului Isus. Domnul

avea timp şi pentru oamenii din jurul Său. El i-a întâmpinat pe fiecare după nevoile lor. El S-a îngrijit şica împăratul să-şi primească partea sa. Psalmistul a profeţit despre Domnul Isus: „Tu ai iubit dreptateaşi ai urât răutatea; de aceea Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie maipresus decât tovarăşii Tăi“ (Psalm 45:7). Când Pilat L-a condamnat pe nedrept pe Domnul Isus, soţia luii-a spus: „Să n-ai nimic a face cu Omul Acela drept...“ (Matei 27:19). La cruce, pe Golgota, unde s-a făcutcea mai mare nedreptate din lume, Dumnezeu S-a îngrijit ca cel care a fost răstignit cu Fiul Său sămărturisească despre Domnul Isus: „ ...dar Acesta n-a făcut nimic rău (alte traduceri: nicio nedreptate)“(Luca 23:41). Nu după mult timp, sutaşul păgân a declarat: „În adevăr Omul acesta era drept“ (Luca23:47). Hristos în adevăr era Cel sfânt şi drept (Fapte 3:14).

Faptele drepte ale sfinţilor

Am văzut că poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu este comparată cu o „haină a dreptăţii“, în timp cepentru luptă împotriva atacurilor viclene ale diavolului avem nevoie de o platoşă. Totuşi, la sfârşitul





Bibliei, faptele drepte ale sfinţilor sunt comparate cu o haină: haina de mireasă (este vorba de mireasaMielului, răscumpăraţii din timpul harului) care o vor purta în veşnicie. „Şi i s-a dat să se îmbrace cu insubţire strălucitor şi curat pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“ (Apocalipsa 19:8). Cândvom fi în glorie la Domnul nostru, nu vom mai avea nevoie de platoşă. Atunci, spre bucuria Mireluinostru, vom purta haina strălucitoare şi curată de nuntă. Dar această haină este pregătită acum, în

împrejurările de pe pământ, care ne sunt împotrivitoare, chiar şi în luptele date împotriva atacurilorviclene ale diavolului. Ceea ce va fi atunci spre lauda şi bucuria Domnului nu este meritul nostru. Amcitit: „Şi i s-a dat...“ Acest adevăr nu afectează cu nimic responsabilitatea noastră. La sfârşit, totul va fi unmarş triumfal al harului.




Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii

Picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii

Încălţămintea soldatului roman(caliga) erau sandale foarte robuste, confecţionate din piele de bovine.Talpa sandalelor era garnisită cu până la o sută de cuie de oţel (aceste sandale se asemănau cu încălţămintea pentru alergare, care este prevăzută pe talpă cu dornuri de oţel ieşite în afară, aşa-numiţii„spikes“ în engleză). O pereche de sandale puteau cântări până la 1 kg. Purtarea sandalelor în loculbocancilor avea avantaje importante. Piciorul era bine aerisit şi nu se formau băşici. În acest mod seputeau parcurge fără probleme distanţe mari. Armata romană era cunoscută pentru performanţele eideosebite în marşuri lungi, care puteau să atingă şi 30 km pe zi. Pe lângă aceasta purtau şi întreagaarmură! Sandalele îi dădeau soldatului roman o stabilitate bună în lupta faţă în faţă cu duşmanul.

Încălţămintea – umblarea credinciosului

Picioarele, în vorbirea metaforică a Bibliei, sunt comparate cu umblarea credinciosului. „Umblarea“ înseamnă toată conduita de viaţă, mersul, acţiunile, vorbirea, reacţiile noastre etc. Este ceea ce se vede înexterior, dar care vine dintr-o sursă interioară. Este remarcabil să observăm că tocmai în Epistola cătreEfeseni, în care avem descrise toate binecuvântările creştine şi poziţia noastră în Hristos, ne esteprezentată de şapte ori umblarea creştinului (Efeseni 2:2,10; 4:1,17; 5:2,8,15). Poziţia şi practica sunt înstrânsă legătură. Comportamentul nostru trebuie să corespundă perfect poziţiei noastre.

Este foarte semnificativ că râvna Evangheliei păcii nu este atribuită gurii (mărturisirea), ci picioarelor

(umblarea). Picioarele trebuie să fie încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Aici gândul nu este în primulrând predicarea păcii, ci faptul că ne aflăm într-o lume plină de ură şi duşmănie, în care trebuie să trăim în

pace şi să răspândim pacea prin întreaga noastră conduită de viaţă.

Fără îndoială, este foarte important să vestim Evanghelia păcii: „Deoarece cu inima se crede spredreptate şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Romani 10:10). „Pentru că este pusă asupra mea odatorie; şi vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia“ (1 Corinteni 9:16). Acest lucru nu îl putem sublinia

îndeajuns. Însă nu acesta este gândul în textul nostru. Gândul de aici este: în luptă nu numai că avem şisavurăm pace, dar această pace o şi răspândim prin comportamentul nostru. În Filipeni 1:27 suntem

îndemnaţi să umblăm într-un chip vrednic de Evanghelie. Numai aşa putem să-l întâmpinăm în liniştepe duşman şi să răspândim pacea. Aici, pacea nu înseamnă absenţă de la luptă, ci linişte şi calm în luptă,precum şi capacitatea de a răspândi această pace în luptă.

Dreptate şi pace

Adevărul lăuntric şi dreptatea practică ne conduc la o umblare în pace. Cine şi-a încins coapsele cuadevărul şi a îmbrăcat platoşa dreptăţii este îndemnat să fie „încălţat“ cu râvna Evangheliei păcii. Acestetrei obiecte ale armurii formează un tot. În primul rând suntem cizelaţi şi influenţaţi de adevăr şi în aldoilea rând trăim în dreptate practică. Dacă lucrurile stau aşa, atunci, în al treilea rând, vom răspândipacea.

În Noul Testament se aminteşte de trei ori rodul dreptăţii (Filipeni 1:11; Evrei 12:11; Iacov 3:18). Iacoveste cel care numeşte rodul acesta în legătură cu pacea: „Dar rodul dreptăţii este semănat în pace pentru

cei ce fac pace“. J.N.Darby a spus în acest context: „Unde rodul dreptăţii este semănat în pace, acolo segăseşte o cale a păcii în dreptate.“ Dreptatea şi pacea nu sunt contradictorii, ci ele merg paralel.Dumnezeu nu a exercitat niciodată pace în detrimentul dreptăţii. Şi nici nu se poate dreptate îndetrimentul păcii. Legătura dintre dreptate şi pace este prezentată de multe ori în Vechiul Testament:





Psalm 85:10: „Bunătatea şi adevărul s-au întâlnit, dreptatea şi pacea s-au sărutat.“

Isaia 9:7: „Întinderea domniei Lui şi a păcii va fi fără sfârşit, pe tronul lui David şi în împărăţia Sa, ca s-o întărească şi s-o susţină cu judecată şi cu dreptate, de acum şi pentru totdeauna.“

Isaia 32:17: „Şi lucrarea dreptăţii va fi pace; şi rodul dreptăţii, linişte şi siguranţă pentru totdeauna.“

Pace cu Dumnezeu

Picioarele sunt deci încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Picioarele noastre sunt ocrotite de pace. În acestmoment ne gândim în primul rând la pacea cu Dumnezeu, aşa cum este prezentată în Evanghelie. Cubucurie spunem cu Pavel: „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu“ (Romani 5:1).Această pace este rezultatul acţiunii lui Dumnezeu în dreptate. Pacea a fost făcută în momentul în caredreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută pe deplin cu privire la păcat. Domnul Isus a făcut „pace prinsângele crucii Lui“ (Coloseni 1:20). Dumnezeu nu ar fi putut niciodată să treacă cu vederea păcatelenoastre, fără să existe o temelie trainică a dreptăţii. Dacă Dumnezeu vorbeşte aici despre pace, atunci eanu se referă la un caracter paşnic firesc. Duşmănia care a venit din partea noastră a fost îndepărtată prin

moartea Domnului Isus (Efeseni 2:14-15). Noi avem pace cu Dumnezeu. Această temelie ne face să fim într-o poziţie de nezdruncinat. Aceasta este Evanghelia în care stăm (1 Corinteni 15:1).

A trăi în pacea lui Dumnezeu

Este un lucru valoros să avem pace cu Dumnezeu şi să ştim că duşmănia a fost înlăturată. Dar este o altălatură savurarea păcii lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere (Filipeni 4:7). Numai cine are pace cuDumnezeu poate să savureze pacea lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, mai ales în luptă, şi să seodihnească în ea. David a cunoscut ceva din această pace, când a spus că Domnul îi întinde o masă

înaintea vrăjmaşilor săi (Psalm 23:5). Noi aşteptam să vadă altceva decât o masă pregătită. Dar tocmaiacest lucru îl spune. Cu puţin timp înainte de suferinţele şi moartea Sa, Domnul era preocupat cu

ucenicii Săi, cărora le-a spus: „Vă las pacea; vă dau pacea Mea“ (Ioan 14:27). Noi avem amândouă: pe deo parte avem acea pace obţinută pe cruce, iar pe altă parte acea pace pe care Domnul o savura în toate

împrejurările.

Când Domnul a venit în mijlocul ucenicilor Săi după isprăvirea lucrării Sale, El i-a salutat cu „Pacevouă“ (Ioan 20:19). Atunci Domnul le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Aceasta era pacea dobândită pe cruce.După aceea a zis din nou „Pace vouă“ şi a urmat indicaţia: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şiEu pe voi“ (Ioan 20:21). Numai cine cunoaşte pacea de la Golgota poate să meargă în lume „încălţat înpicioare cu râvna Evangheliei păcii“.

Răspândind pacea

Acest lucru ne duce un pas mai departe, şi anume la punctul central al capitolului nostru. Mai întâi avempace cu Dumnezeu. În al doilea rând suntem zi de zi în odihnă şi părtăşie cu Dumnezeu şi cu DomnulIsus. În al treilea rând, în umblarea noastră zilnică, chiar şi în luptă şi în împotriviri, putem răspândipacea lăuntrică.

Aşa cum la platoşa dreptăţii, unde nu este vorba în primul rând despre dreptatea înaintea luiDumnezeu, ci despre trăirea în dreptate practică înaintea oamenilor, tot aşa şi aici: picioarele noastresunt încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Acest lucru nu înseamnă că numai vorbim despre pace, ci maidegrabă că stăm tari în această pace şi o răspândim în viaţa zilnică. Semenii noştri trebuie să vadă ceva

din comportarea noastră.

Aici nu este vorba despre un caracter paşnic natural, care mulţi oameni îl posedă. Acest caracter paşniceste adesea un mare ajutor, uneori este un pericol. Oamenii paşnici din fire înclină să treacă cu vederea





anumite lucruri care nu sunt în ordine. Ei doresc să instituie pace, dar fără o dreptate practică.

Putem să răspândim pacea acolo unde ne-a aşezat Dumnezeu. Ea începe în căsniciile şi familiile noastreşi apoi trece pe terenul Adunării lui Dumnezeu şi apoi mai departe: „atât cât depinde de voi, trăind înpace cu toţi oamenii“ (Romani 12:18). Oriunde ne găsim, să fim mereu gata să răspândim pacea. Soţul şisoţia trăiesc în pace, chiar dacă nu gândesc în toate problemele la fel. Părinţii şi copiii se comportă uniicu alţii în pace, chiar dacă interesele sunt diferite. În părtăşia frăţească răspândim pacea. În situaţiile încare sunt păreri diferite, nu încălzim şi mai mult atmosfera, ci mai degrabă încercăm în linişte sărecunoaştem care este voia Domnului. În viaţa noastră profesională, în contact cu vecinii şi în orice

împrejurare cu oameni necredincioşi să fim caracterizaţi de pace. Să fim siguri că diavolul caută săanuleze râvna Evangheliei păcii.

Una din vicleniile sale este aceea că doreşte să ne ducă pe căi şi în locuri în care nu putem reflectaaceastă pace şi unde trebuie să ne ruşinăm, dacă Domnul ne-ar găsi acolo. Să ne întrebăm înainte de amerge, dacă acolo unde dorim să mergem putem fi încălţaţi cu râvna Evangheliei păcii.

Aplicaţie practică

La aceasta se adaugă o aplicaţie practică. Când ieşim şi dorim să răspândim o atmosferă de pace în luptă,trebuie neapărat să venim noi înşine dintr-o atmosferă de pace. Cum am putea să împlinim trimitereafăcută de Domnul, dacă nu avem pace în familie sau în mărturia locală? Să ne gândim că în lume se facdemonstraţii anti-război, dar în acelaşi timp se sparg vitrine, se incendiază maşini, se aruncă cu pietre înpoliţiştii puşi să facă ordine sau chiar în semenii noştri. Numai când venim dintr-o atmosferă a păcii înrelaţiile noastre naturale, putem să răspândim şi să vestim pacea.

Exemplul nostru desăvârşit

Din nou, Domnul Isus este şi în acest context exemplul desăvârşit. În El s-au împlinit cuvintele profetice:

„Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea“ (Isaia 52:7). Înpacea Sa, Domnul nu a putut fi conturbat de nimeni şi de nimic. Chiar şi cu privire la calea grea spreIerusalim, El a rămas în linişte deplină şi a răspândit pace până în ultima clipă. Pe cruce, Domnul S-arugat Tatălui: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac.“ Pentru tâlhar, Mântuitorul a avut cuvinte

încurajatoare: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în paradis“ (Luca 23:34, 43). De la El învăţăm şi cuprivire la această a treia componentă a armurii.




Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Scutul credinţei

Scutul credinţei

Ajungem acum la a doua grupă de arme care nu se îmbracă , ci care trebuie luate. Ca prim obiect înaceastă grupă este amintit scutul credinţei. Scutul (scutum) soldatului roman era necesar pentruapărarea întregului corp. Scutul era aşa de mare, încât soldatul putea să se ascundă în întregime înspatele lui. Acesta se deosebeşte de scutul obişnuit, rotund şi mult mai mic.

Scutul era dreptunghiular şi era confecţionat din scânduri suprapuse. Mânerul era din metal. Scutul era îmbrăcat în piele fixată pe margini cu cleme de metal.

Scutul avea o importanţă deosebită. El era mai întâi o armă de apărare contra atacurilor duşmanului.Dacă duşmanul folosea săgeţi arzătoare, cu acest scut, soldatul era în stare să le facă inofensive. Scutulera o protecţie personală pentru fiecare soldat, dar în acelaşi timp era şi o protecţie reciprocă. Soldaţii se

strângeau unul lângă altul şi scuturile lor formau un adevărat zid de apărare.

Peste toate

Textul începe aşa: „ peste toate luând scutul credinţei“. Cu această afirmaţie este făcută legătura cuobiectele din prima grupă, pe care trebuie să le îmbrăcăm. Am văzut că acestea sunt semne vizibile înexterior ale stării practice a credinciosului, cu care trebuie să ne înarmăm în interior, pentru a nu lăsaduşmanului niciun loc de atac.

Dar toate acestea nu sunt de ajuns. Intervine ceva esenţial, ce trebuie să luăm: scutul credinţei, care în

Noul Testament este amintit numai în acest verset. Credinciosul nu poate rezista în luptă fără o încredere zilnică şi practică a credinţei în Dumnezeu. Dacă am îmbrăcat primele trei elemente, s-ar puteastrecura în noi gândul unei anumite mulţumiri de sine şi a unei încrederi în propria persoană. Ne-amputea mândri cu progresele noastre. Dar aceste gânduri sunt prevenite aici. Credinţa îndreaptă privireade la noi la Domnul nostru. Credinţa se îndreaptă întotdeauna spre Dumnezeu. Aceasta este relaţianoastră pe verticală cu Dumnezeu, care este nevăzut de ochiul natural.

Încrederea credinţei

Aşa cum soldatul roman se putea ascunde după scutul său, tot aşa scutul credinţei ne dă posibilitatea„să fim invizibili“ pentru duşman. El vede numai acest scut mare, care de fapt este credinţa noastră. În

încrederea credinţei, Domnul Isus devine mare, iar noi devenim tot mai mici.

În Noul Testament, „credinţa“ are o semnificaţie diferită. În unele locuri, credinţa este mâna care prindemântuirea lui Dumnezeu. În acest caz vorbim despre credinţa mântuitoare (Romani 3:22, 28; Efeseni 2:8).În alte locuri, „credinţa“ se referă la adevărul creştin (Iuda 3). În textul nostru este vorba despre ocredinţă practică zilnică. Această credinţă se manifestă mai întâi prin încredere, şi apoi prin ascultare. Este

încrederea neclintită că Dumnezeu este de partea noastră.

Există multe situaţii în viaţa noastră, când încrederea este pusă la încercare. În viaţa personală, aceste încercări pot fi singurătatea, doliul, boala etc. Pot fi şi probleme în convieţuirea frăţească (interpretări

diferite, invidie, certuri). Pot fi provocări la locul de muncă (şomaj, colegi de muncă dificili). Duşmanulfoloseşte astfel de situaţii pentru a ne face nesiguri. El încearcă să pună între noi şi Dumnezeu un nor,pentru a nu mai simţi razele calde ale dragostei Sale. Îndoiala ne atrage departe de Dumnezeu în

împrejurări grele. Credinţa însă ne aduce tot mai aproape de Dumnezeu. Nu simţurile sau experienţa





noastră face această apropiere, ci numai încrederea neclintită a credinţei în Dumnezeu.

Săgeţile arzătoare ale duşmanului

Aceste cuvinte ne vorbesc despre una din armele folosite de duşman, ca să ne producă leziuni: el tragespre noi cu săgeţi arzătoare. Săgeţile arzătoare sunt săgeţi incendiare cu vârfuri arzătoare. Ele nu doarrănesc imediat, ci ele au - dacă şi-au atins ţinta - un efect de lungă durată. Săgeţile arzătoare ale celui rău

sunt îndoiala şi necredinţa, cu care doreşte să rănească inima noastră.

Săgeţile arzătoare ale celui rău nu sunt acele pofte ale firii din noi care se ivesc brusc, pentru a nesatisface poftele naturale. Cunoaştem şi acest lucru. Aici este însă menţionat faptul că săgeţile vin dinafara noastră. Dacă nu ne ascundem după scutul credinţei, ele ne vor lovi, vor rămâne înfipte, vor arde

în continuare şi vor distruge până la urmă încrederea noastră în Dumnezeu.

Primul atac al diavolului la primii oameni a purtat acest caracter. Când s-a îndreptat spre Eva în grădinaEden, a avut în tolbă exact o astfel de săgeată. Întrebarea vicleană a diavolului a fost: „Oare aşa a spusDumnezeu?“ (Geneza 3:1). Cu o astfel de întrebare a semănat îndoiala în inima omului.

Există două direcţii pe care diavolul caută să semene îndoiala în inimile noastre:

a) Îndoiala cu privire la ceea ce este Dumnezeu pentru noi

Dumnezeu este de partea noastră. El Însuşi vrea să fie Scutul şi Ocrotitorul nostru. Mulţi psalmi daumărturie despre acest adevăr (Psalmul 3:3; 18:2, 30; 28:7; 33:20; 59:11; 84:9, 11; 89:18; 115:9-11; 119:114;144:2). Prima dată când apare cuvântul „scut“ în Biblie confirmă acest gând. Dumnezeu a vorbit luiAvram: „Nu te teme, Avrame! Eu sunt scutul tău şi răsplata ta foarte mare“ (Geneza 15:1). Scutulcredinţei este deci acea încredere neclintită în ceea ce este Dumnezeu pentru noi. În acest context,W.Kelly a scris: „Este o încredere care rezultă din modul în care Îl cunoaştem pe Dumnezeu în natura şi

în caracterul Său.“ Este siguranţa credinţei că Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului şi al fidelităţii.El nu ne înşală niciodată. În schimb, diavolul caută să ne înşele în fiecare clipă.

b) Îndoială faţă de ceea ce a spus Dumnezeu

Diavolul încearcă nu doar să submineze încrederea noastră în Dumnezeu. Strâns legat cu aceasta este îndoiala cu privire la cuvintele şi promisiunile Sale. Vedem zilnic cum diavolul pune sub semnul întrebării adevărul şi actualitatea Bibliei. Copiii şi tineretul nostru sunt confruntaţi zilnic cu astfel desituaţii. Cum ne comportăm ca părinţi, când copiii vin de la şcoală infectaţi cu bacilul teorieievoluţioniste? Să luăm Biblia şi să le arătăm ce este scris în ea. Să luăm scutul credinţei şi să ne ascundem

după el: „Prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu“ (Evrei 11:3).Deseori, diavolul nu vine cu o minciună directă, ci amestecă mult adevăr cu o minciună. Să ne ferim înmod deosebit de această viclenie! O mare parte a creştinătăţii este afectată mai mult sau mai puţin decritica Bibliei. Iată o ploaie de săgeţi arzătoare care se îndreaptă spre noi! Numai când ţinem sus scutulcredinţei, adică ţinem 100% la ceea ce ne-a spus Dumnezeu în Cuvântul Său, putem stinge aceste săgeţiarzătoare.

Pot să apară îndoieli cu privire la promisiunile lui Dumnezeu pentru viaţa noastră zilnică. În moddeosebit când ne găsim în situaţii grele de lungă durată, duşmanul vine să pună în inimă sămânţa

îndoielii. Solomon a scris: „Speranţa amânată îmbolnăveşte inima, dar dorinţa împlinită este un pom alvieţii“ (Proverbe 13:12). Duşmanul foloseşte astfel de perioade de slăbiciune. Ca ucenicii pe mare

spunem probabil şi noi: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?“ (Marcu 4:38). În astfel de situaţii esteimportant să ne ocupăm cu promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu. Întotdeauna Dumnezeu a împlinitceea ce a promis: „Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi, încât să spunem cu





îndrăzneală: «Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?»“ (Evrei 13:5-6).

Duşmanul este viclean şi înţelept. El vrea să ne ducă la cădere. El ţinteşte tocmai acolo unde este loculnostru mai slab. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că suntem protejaţi! Luăm scutul credinţei şi putemfi siguri de protecţie. Stingerea săgeţilor arzătoare nu este un lucru greu. Nu suntem chemaţi să cercetămsăgeţile arzătoare; este posibil să ne ardem. Este suficient să ştim că săgeţile sunt îndreptate asupranoastră, să veghem şi să ştim cum putem să le respingem. Avem nevoie de încredere în Dumnezeu şi încuvintele Sale. Nu ne trebuie multă ştiinţă, inteligenţă şi pricepere, pregătire şi antrenament, ci avemnevoie de o credinţă simplă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. În modul acesta, chiar şi un copil poate luascutul credinţei.

Un aspect al comuniunii

Acest aspect al comuniunii nu este în prim-plan în pasajul de care ne ocupăm. Totuşi, dorim să-lamintim pe scurt. Am spus că soldaţii romani puteau să se grupeze şi cu scuturile lor formau un zid deapărare contra ploii de săgeţi duşmane. Noi, credincioşii, formăm în acest sens o „unitate mare“. Putemsă ne fim reciproc un ajutor prin credinţă. În acest sens, Pavel a scris romanilor: „Pentru că doresc mult

să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi, adică să fim mângâiaţi împreună între voi, fiecare prin credinţa care este în celălalt atât a voastră, cât şi a mea“ (Romani 1:11-12). Tactica duşmanului este ca să ne divizeze, pentru a nu ne ajuta unul pe altul, ci a ne fi, din contră, opiedică unii altora. Într-o astfel de situaţie, diavolul are de dus o luptă uşoară. În lupta creştină ne putemajuta unul pe altul. „Mai bine doi decât unul, pentru că au o bună răsplată pentru truda lor. Pentru că,dacă ar cădea, unul va ridica pe tovarăşul lui; dar vai de cine este singur când cade şi nu are pe altul să-lridice“ (Eclesiastul 4:9-10).

Exemplul lui Avraam

În Cuvântul Său, Dumnezeu ne dă exemple de bărbaţi care au luat scutul credinţei. Un exemplu foartefrumos este Avraam, tatăl tuturor credincioşilor. Despre aceasta a scris Pavel în Romani 4. În acest pasajeste vorba despre îndreptăţirea prin credinţă. Totuşi, el aduce lumină cu privire la tematica noastră: „...nefiind slab în credinţă, nu s-a uitat la propriul său trup, deja neputincios, având aproape o sută de ani,şi nici la pântecele ca şi mort al Sarei, şi nu s-a îndoit de promisiunea lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci afost întărit prin credinţă, dând glorie lui Dumnezeu şi fiind deplin convins că, ceea ce a promis, El poatesă şi facă“ (Romani 4:19-21).

Dumnezeu i-a promis lui Avraam un fiu ca moştenitor al său. Dacă Avraam privea la el şi la soţia sa,acest lucru era imposibil. Trupul său era neputincios; aceasta însemna, după judecata omenească, că numai putea avea copii. Sara, soţia sa, din cauza vârstei înaintate, era într-o stare de imposibilitate să mai

nască. Citind cu atenţie Geneza 15 observăm cu uşurinţă cum diavolul şi-a trimis săgeţile arzătoare cătreAvraam. El nu şi-a putut imagina cum va putea Dumnezeu să-Şi ţină promisiunile. Dumnezeu însă a

întărit credinţa sa, şi astfel Avraam a fost sigur că Dumnezeu va împlini promisiunea făcută.

Exemplul lui Iov

Iov este un exemplu strălucit în această direcţie. Mai întâi, Dumnezeu a permis diavolului să-l atacedirect pe Iov. Dar după aceasta, diavolul s-a folosit chiar de soţia acestuia ca să trimită săgeţile salearzătoare asupra lui Iov. Soţia l-a sfătuit pe Iov să se lepede de Dumnezeu şi să-şi pună capăt vieţii. Cuma reacţionat Iov? El a ridicat scutul credinţei şi a spus: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile fără minte.

Ce? Am primit de la Dumnezeu binele şi să nu primim răul?“ (Iov 2:9-10). Iov era deplin încredinţat căviaţa sa nu era lăsată în voia sorţii oarbe, ci că totul era măsurat la Dumnezeu.

Exemple pentru avertizare





Biblia ne dă exemple pentru avertizare. Avem exemple de credincioşi, la care săgeţile diavolului şi-auatins, cel puţin trecător, ţinta. Un astfel de exemplu este David. După ce a avut experienţe frumoase cuDumnezeu, în timp ce era urmărit de Saul, şi a luat mereu scutul credinţei, a venit o clipă când a spus:„Acum voi pieri într-o zi de mâna lui Saul. Nimic nu este mai bine pentru mine decât să scap în grabă înţara filistenilor“ (1. Samuel 27:1). Săgeata arzătoare a diavolului şi-a atins ţinta. Curajul lui David ascăzut. Promisiunile lui Dumnezeu în ceea ce privea ocuparea tronului le vedea într-un viitor foarte

îndepărtat. Dar Dumnezeu nu a lăsat ca David să cadă. Au fost, într-adevăr, experienţe foarte grele princare David a trebuit să treacă, dar a venit şi clipa în care din nou a luat scutul credinţei şi s-a întărit înDomnul Dumnezeul său (1. Samuel 30:6).

Comportamentul ucenicilor pe mare este de asemenea o avertizare pentru noi (Marcu 4:35-41). Domnulera cu ucenicii în corabie. Obosit de lucrul zilei, Domnul a dormit pe căpătâi. Când furtuna puternică alovit cu putere corabia, ucenicii L-au trezit pe Învăţătorul, reproşându-i: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă căpierim?“ Atunci, săgeata diavolului a lovit ţinta. Oare nu se găseşte şi în inimile noastre uneori o astfelde vorbire? Nu ne gândim câteodată, când valurile împrejurărilor ne lovesc, cam aşa: Doamne, îţisuntem chiar atât de indiferenţi? Nu vezi cât de mare este primejdia? Nu-ţi pasă că ne înecăm? Nu vreisă ne ajuţi? – Ce face Domnul? Să ascultăm cuvintele Sale: „Cum de nu aveţi credinţă“! Acesta este

îndemnul - în limbajul textului de care ne ocupăm - de a lua din nou scutul credinţei şi de a ne încrededeplin în Acela, despre care David a spus fiului său Solomon: „Fii tare şi curajos şi lucrează; nu te temeşi nu te înspăimânta, pentru că Domnul Dumnezeul meu este cu tine. El nu te va lăsa, nici nu te vapărăsi“ (1. Cronici 28:20). Să stăm tari în credinţă pe ceea ce a promis Dumnezeu în Cuvântul Său! El nune dăruieşte promisiuni pe care nu le împlineşte.

Ajutor divin

Ce facem în cazul în care diavolul a reuşit să semene îndoiala în inima noastră? Ce facem dacă săgeţilesale ne-au lovit? Este totul pierdut? Nu, Domnul este prezent pentru a ne ridica şi a ne da scutul

credinţei. Să ne amintim că Avraam la începutul capitolului 15 din Geneza era slab în credinţă. Citim dedouă ori că Avraam a vorbit lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Pentru că mă duc fărăcopii şi cel care va fi stăpânul casei mele este Eliezer din Damasc... Iată, nu mi-ai dat sămânţă şi, iată, unfiu al casei mele este moştenitorul meu“ (Geneza 15:2-3). Aceste cuvinte nu arată nicio încredere în ceeace a spus Dumnezeu.

Dar ce a făcut Dumnezeu? L-a luat pe slujitorul său parcă de mână ca pe un copil, l-a dus afară în noapteşi i-a arătat mărimea şi atotputernicia Sa. Avraam trebuia să privească cerul şi să numere stelele, dacă vaputea. Urmarea a fost că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca dreptate (Geneza15:5-6).

La fel ne ia şi pe noi Domnul de mână. El doreşte să ne îndrepte privirea în sus. Chiar şi atunci când estenoapte şi nu mai vedem nicio perspectivă sau când vine îndoiala, când ne răsucim în pat fără somn şi numai ştim încotro să ne îndreptăm, Domnul ne ia de mână şi ne îndeamnă să nu mai privim la

împrejurări, ci să ne îndreptăm ochii credinţei în sus. Aceasta este direcţia de privire a credinţei.Credinţa se îndreaptă în sus, spre lumea invizibilă, la Domnul nostru. Astfel, Domnul Însuşi întăreştecredinţa noastră. Înainte ca săgeţile arzătoare să vină asupra lui Petru, Domnul a spus: „Dar Eu M-amrugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta“ (Luca 22:32). Acesta este Domnul nostru bun!


Niciodată nu a existat vreun om care să-şi pună încrederea în Dumnezeu cum a făcut-o Domnul Isus.Despre El auzim spunându-se prin cuvintele poeţilor psalmilor: „Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că înTine mă încred“ (Psalmul 16:1). Chiar psalmul care arată profetic strigătul Domnului în cele trei ore de

întuneric, ne arată încrederea care a avut-o în Dumnezeu: „Tu eşti Cel care m-ai scos din pântece; Tu mi-





ai dat încredere la sânii mamei mele. Din pântece Ţi-am fost dat Ţie; din pântecele mamei mele, Tu eştiDumnezeul meu“ (Psalm 22:9-10).

Niciodată nu a existat pe pământ vreun om a cărui încredere să fie aşa de mult încercată ca a Domnului.Când Domnul era pe cruce, diavolul a folosit pe duşmani pentru a mai arunca o săgeată plină de ură şibatjocură: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea“ (Matei 27:43). Dar nimeni şi nimicnu L-a putut opri pe Domnul de a împlini în deplină încredere faţă de Dumnezeu lucrarea Sa, pe care oprimise.




Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Coiful mântuirii

Coiful mântuirii

Coiful (galea sau cassis) era căptuşit şi proteja capul ostaşului. Coiful roman era sub formă de sferă. Pevârf se găsea un panaş (crista) din păr de cal pe care în luptă îl purta numai centurionul. Fruntea şitâmplele erau protejate de un cozoroc care se găsea în partea din faţă a coifului. Părţile laterale erauprotejate de clapete speciale, mobile, pentru obraji, iar ceafa era protejată de un apărător al grumazului.Faţa ostaşului era liberă.

Aşa cum niciun soldat roman nu pleca la luptă fără coif, tot aşa niciun creştin nu poate să reziste fărăcoiful mântuirii. Avem nevoie de această protecţie a capului, pentru ca în lupta împotriva vicleniilordiavolului să nu ne pierdem orientarea şi să putem coordona sigur toate mişcările.

Scutul şi coiful

Scutul şi coiful ne arată ceva din încrederea credinţei pe care o are credinciosul în lupta împotrivaduşmanului. Scutul vorbeşte mai mult despre încrederea în ceea ce este Dumnezeu pentru noi în

împrejurările zilnice şi despre promisiunile pe care El ni le-a dat. Coiful mântuirii ne vorbeşte mai multdespre acţiunea lui Dumnezeu pentru noi. Ne încredem în Dumnezeu pentru ce a făcut în trecut pentrunoi, pentru ceea ce face în prezent şi pentru ceea ce va face în viitor . Despre acestea, W. Kelly a scris:„Scutul ne arată mai degrabă încrederea generală. În schimb, coiful vorbeşte despre siguranţacutezătoare şi fericită a eliberării depline, pe care o avem în Hristos în faţa lui Dumnezeu.“ Este vorbadespre acea siguranţă a mântuirii lui Dumnezeu, pe care a dobândit-o Domnul Isus pentru noi pe cruceade la Golgota prin suferinţele şi moartea Sa.

Mântuirea lui Dumnezeu

Credinciosul poate şti că este mântuit. Totuşi sunt puţine texte în Noul Testament care ne prezintământuirea ca un fapt încheiat. În Epistola către Efeseni se arată poziţia noastră în Hristos: „Pentru căprin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi; este darul lui Dumnezeu“ (Efeseni2:8). Pe această afirmaţie ne bazăm cu tărie. Mântuirea noastră este o realitate încheiată, stabilă, isprăvită,pe care nimeni şi nimic nu o poate zdruncina. Şi totuşi, duşmanul încearcă tocmai în acest loc să semene

îndoiala.

În alte locuri se arată că mântuirea noastră are o latură de viitor. Îl aşteptăm pe Domnul Isus ca

Mântuitorul nostru: „ ...care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale,potrivit lucrării puterii pe care o are“ (Filipeni 3:21). Când va veni să ne ducă la El, atunci şi trupulnostru va avea parte de această mântuire. În acest sens vorbeşte 1. Tesaloniceni 5:8 tocmai despre acestcoif al mântuirii, dar îl tratează în contextul epistolei respective şi îl pune în legătură cu speranţa: „ ...săfim treji, îmbrăcând platoşa credinţei şi a dragostei şi, drept coif, speranţa mântuirii.“ Şi pe acest adevărne încredem deplin. Domnul Isus va veni, iar atunci şi trupul nostru va avea parte de mântuire.

Dar ştim că Domnul acţionează şi în prezent pentru noi. Pavel scria romanilor: „Pentru că, dacă, fiindvrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vomfi mântuiţi prin viaţa Lui“ (Romani 5:10). Aceasta este mântuirea din împrejurările zilnice. Şi în această

privinţă nu există nicio îndoială sau nesiguranţă. Pavel nu spera să fie mântuit, ci a prezentat mântuireaca pe o realitate pe care deja credinţa se bazează.

Bucuria mântuirii şi siguranţa mântuirii





Siguranţa eliberării depline, pe care o avem în Hristos în faţa lui Dumnezeu, nu poate rămâne fărăurmări. În primul rând putem şi trebuie să ne bucurăm de mântuire şi în al doilea rând să ştim că ducela siguranţa mântuirii. Ambele le arătăm când ne punem coiful mântuirii. În profeţia lui Zaharia, citim:„ca, salvaţi din mâna vrăjmaşilor noştri, să ne dea să-i slujim fără teamă, în sfinţenie şi dreptate înainteaLui, în toate zilele noastre“ (Luca 1:74-75). Acesta este coiful mântuirii care îl luăm cu mulţumire. Nebucurăm de această mântuire ca de ceva sigur. Stăm fără frică în faţa Domnului, dar şi în faţaduşmanului. Această realitate produce în noi o mulţumire zilnică, pe care o exprimăm în rugăciunilenoastre. Chiar acest lucru vrea duşmanul să ni-l ia şi de aceea avem nevoie de coiful mântuirii.

Deja David a înţeles acest adevăr foarte bine. El scrie în Psalmul 62:6-8: „Numai El este stânca mea şimântuirea mea, turnul meu înalt: nu mă voi clătina. La Dumnezeu este mântuirea mea şi gloria mea,stânca tăriei mele; adăpostul meu este în Dumnezeu.“ Scriitorul epistolei către Evrei citează tot din acestpsalm: „Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?“ (Evrei 13:6).

Protecţia contra gândurilor greşite

Faptul că acest coif protejează capul ne aminteşte că putem fi ocrotiţi de gânduri greşite, care ar putea să

ne neliniştească. Duşmanul se va strădui întruna să ne atace gândurile şi să devenim nesiguri. Chiar învremea noastră asistăm la un bombardament permanent asupra duhului. Logica şi argumenteleomeneşti exercită o impresionantă atracţie, dar ele sunt cu totul altfel decât gândurile lui Dumnezeu. Deaceea trebuie să avem grijă ca să ţinem gândurile noastre pe linia învăţăturilor Bibliei.

Vedem acest adevăr când citim epistola către Coloseni. Colosenii nu mai erau copii în credinţă. Pavel sebucura văzând ordinea şi tăria credinţei lor în Hristos (Coloseni 2:5). Dar totuşi, câteva versete maideparte le-a scris: „Vedeţi să nu fie nimeni care să vă fure prin filozofie şi amăgire deşartă, după tradiţiaoamenilor, după cunoştinţele elementare ale lumii şi nu după Hristos“ (Coloseni 2:8). Filozofia şiamăgirea deşartă a lumii sunt primejdii mari. Pentru a fi feriţi de aceste lucruri avem nevoie de coifulmântuirii. Să rămânem la ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu! Corintenilor, care erau aşa demândri de priceperea şi cunoştinţa lor, Pavel le-a scris: „ ...armele noastre sunt puternice dărâmând

întăriturile, dărâmând raţ ionamentele şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei luiDumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos“ (2. Corinteni 10:4-5). În fiecare zi avem nevoie deo ascultare fidelă de Domnul nostru. Nu există niciun adevăr biblic, pe care duşmanul să nu-l atace sausă nu-l submineze cu argumentele sale. Să fim atenţi la toate aceste curente ale vremurilor noastre şi să lefim de folos în acest punct în mod deosebit tinerilor noştri!

Capul sus

În Psalmul 110:7 citim (chiar dacă în alt context) o profeţie în legătură cu Domnul nostru: „El va bea din

pârâu pe cale, de aceea îşi va înălţa capul.“ Şi noi avem nevoie de acest cap înălţat, iar coiful ne ajută înaceastă direcţie. El ne ajută ca în prezenţa duşmanului să rămânem cu capul sus şi astfel să vedem toatelucrurile cu claritate. Cine poartă coiful nu îşi lasă în jos capul, ci îl întâmpină pe duşman cu capul sus.

Astfel, putem să avem o imagine de ansamblu şi un cap limpede în luptă. Se poate întâmpla ca simţurilenoastre să ne călăuzească greşit. Avem nevoie de gânduri clare despre adevăr. Fanatismul religios şimanifestările emoţionale ale sentimentelor pot fi numai o piedică în viaţa creştinului. Simţămintelenoastre fireşti ne pot, de exemplu, convinge că şi învăţătura universalismului ar avea ceva atrăgător.Argumentul că Dumnezeul dragostei nu poate osândi pe veci un păcătos, vorbeşte emoţiilor noastre.Totuşi, aceasta este o învăţătură rătăcită şi falsă, care se află în contradicţie cu Biblia. Este foarte adevărat

că Dumnezeu în dragostea Sa oferă fiecărui om mântuirea Sa. Dar tot aşa de adevărat este că Dumnezeueste drept şi sfânt. El nu poate vedea păcatul. Cine calcă în picioare oferta Lui de dragoste şi trece înveşnicie nemântuit, va fi osândit pe veci. Acest exemplu ne arată cât de necesar este să purtăm coifulmântuirii.





Exemple

Biblia ne arată o mulţime de exemple care subliniază acest adevăr. Să ne amintim trei exemple:

- În Ioan 9 vedem pe Domnul Isus cum a vindecat pe un om care era orb din naştere. După ce orbul şi-aprimit vederea, a fost atacat de conducătorii religioşi. Aceştia i-au pus întrebări după întrebări. Omul nuputea răspunde la toate întrebările lor, dar el ştia un singur lucru, şi acesta l-a spus cu convingere: „ ...eu

una ştiu: că, orb fiind, acum văd“ (Ioan 9:25). Aceasta era de ajuns. El ştia că Mântuitorul l-a făcut săvadă. Acesta era coiful mântuirii, pe care şi-l aşezase pe cap. El avea deplină încredere în Domnul şi înceea ce a făcut pentru el.

- Când Pavel a fost arestat pentru a doua oară şi a fost închis în închisoarea din Roma, omeneşte vorbind îi mergea foarte rău. El se găsea într-o celulă întunecoasă şi legat în lanţuri de un soldat. Moartea demartir bătea la uşă. Se părea că toată viaţa sa se clătina. Toţi din Asia îl părăsiseră şi mulţi dintreprietenii săi se ruşinau de el, fiindcă era în lanţuri. Era o situaţie în care putea fi deznădăjduit. Pavel nuavea alte sentimente decât noi. Dar el nu a căzut în depresie şi nici nu s-a revoltat împotriva luiDumnezeu. El a scris o epistolă către copilul său în credinţă, Timotei. Această scriere mărturiseşte despre

încrederea sa neclintită în Dumnezeu. El a scris: „ ...dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în Cine am crezut;şi sunt convins că El poate să păzească ce i-am încredinţat pentru ziua aceea“ (2. Timotei 1:12). Şi maitârziu a scris: „La întâia mea apărare, nimeni n-a stat cu mine, ci toţi m-au părăsit. Dar Domnul a statlângă mine şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, să fie împlinită predicarea... şi am scăpat din gura leului.Domnul mă va scăpa de orice lucrare rea şi mă va păstra pentru Împărăţia Sa cerească. A Lui fie gloria învecii vecilor! Amin“ (2. Timotei 4:16-18). Pavel ştia ce ocrotire poate da coiful mântuirii în astfel desituaţii. El ştia că nimeni şi nimic nu-l poate smulge din mâna Domnului său.

- Această încredere neclintită i-a caracterizat şi pe cei trei prieteni ai lui Daniel. Când împăratulNebucadneţar i-a ameninţat cu aruncarea în cuptorul încins şi le-a pus întrebarea provocatoare: „Şi cineeste dumnezeul acela care vă va scăpa din mâinile mele?“, ei au răspuns plini de îndrăzneală:„Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scape... şi ne va scăpa din mâna ta, împărate...“ (Daniel3:15, 17). Admirăm vitejia şi îndrăzneala credinţei acestor oameni din Vechiul Testament. Ei nu ştiaunimic despre învăţăturile din Efeseni 6 şi totuşi au luat coiful mântuirii. Din vorbele lor rezultă că aveauo mare încredere în Dumnezeul căruia Îi slujeau.

Exemplul nostru desăvârşit

Exemplul desăvârşit îl găsim din nou la Domnul nostru. Aşa cum niciodată nu a lăsat jos scutulcredinţei, El întotdeauna a purtat coiful mântuirii. El a mers drumul Său fiind deplin conştient desalvarea din partea Dumnezeului Său. El S-a încrezut întotdeauna în această salvare. În Psalmul 22

găsim sentimentele Sale cu privire la Golgota. Auzim la sfârşit strigătul Său: „Scapă-mi sufletul de sabie,pe singurul meu de laba câinelui. Scapă-mă din gura leului.“ Apoi exprimă încrederea Sa în salvarea luiDumnezeu spunând: „Mi-ai răspuns dintre coarnele bivolilor“ (Psalmul 22:20-21). El, ca Omuldesăvârşit, nu S-a îndoit niciodată de această salvare din partea lui Dumnezeu.




Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Sabia Duhului

Sabia Duhului

Ajungem acum la sabie, arma principală a ostaşului roman; aceasta era o armă de apărare, dar şi de atac.Este vorba despre o sabie scurtă numită gladius sau sabia spaniolă. Sabia aceasta avea două tăişuri şi sefolosea în primul rând ca armă albă (numai în cazuri speciale se folosea ca şi armă de lovire). Lama eradin metal şi era lungă de aproximativ 50 cm. şi lată de 9 cm. Greutatea era între 1 kg. şi 1,5 kg.; era decidestul de uşoară. În acest mod, ostaşul putea folosi destul de uşor sabia aceasta scurtă în lupta corp lacorp, stând după scutul său. În formaţiunea de luptă a soldaţilor romani era imposibil de folosit o sabielungă şi grea. Sabia se punea într-o teacă de bronz, care avea şi ea greutatea până la 1 kg.

Folosirea cu îndemânare a armei trebuia să fie exersată. De aceea, în armata romană se punea marevaloare pe pregătire. Pentru început se exersau mişcări de atac contra unui stâlp de lemn, iar mai târziucontra unor împotrivitori, fiinţe umane. Numai un ostaş bine antrenat putea să reziste în luptă.

Însemnătatea duhovnicească

Însemnătatea duhovnicească a sabiei este explicată chiar de Pavel: „Sabia Duhului, care este Cuvântullui Dumnezeu“. Deci, sabia nu este Duhul lui Dumnezeu, ci Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl aplicăm

în puterea Duhului Sfânt. Apare din nou în prim-plan gândul referitor la apărare împotriva atacurilorduşmanului.

Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu sunt de nedespărţit. De aceea este „sabia Duhului“:

- În primul rând învăţăm că acest Cuvânt al lui Dumnezeu este de inspiraţie divină. „Toată Scripturaeste insuflată de Dumnezeu“ (2. Timotei 3:16). Duhul Sfânt a inspirat şi a călăuzit scriitorii. „Pentru că

profeţia n-a fost niciodată adusă prin voinţa omului; ci oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit subputerea Duhului Sfânt“ (2. Petru 1:21). Noi nu avem de-a face cu cuvinte omeneşti, ci cu cuvintele luiDumnezeu.

- În al doilea rând, Cuvântul lui Dumnezeu îl putem înţelege numai cu ajutorul Duhului Sfânt. Despreacest adevăr a vorbit chiar Domnul Isus: „Dar, când va veni Acela, Duhul adevărului, El vă va călăuzi întot adevărul“ (Ioan 16:13). „Dar noi am primit nu duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu, ca săcunoaştem lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu: despre care şi vorbim, nu în cuvinte învăţateprin înţelepciune omenească, ci în cele învăţate prin Duhul“ (1. Corinteni 2:12-13).

- În al treilea rând putem aplica şi folosi Cuvântul lui Dumnezeu numai sub călăuzirea şi în putereaDuhului Sfânt. Legătura dintre Cuvânt şi Duhul Sfânt trebuie avută mereu în vedere. Trebuie să aplicămCuvântul în chip duhovnicesc; acest lucru înseamnă să spunem cuvântul potrivit la locul potrivit şi latimpul potrivit. Dacă accentuăm unilateral acţiunea Duhului Sfânt şi neglijăm însemnătatea Cuvântului,atunci rezultatul în majoritatea cazurilor este exaltare şi misticism. În astfel de cazuri nu mai suntemtreji. Dar şi accentuarea prea puternică a Cuvântului lui Dumnezeu şi neglijarea acţiunii Duhului Sfântne călăuzeşte la un legalism mort. Ambele pericole există, dacă nu luăm „sabia Duhului“.

Premise practice

Cu siguranţă, nu fără motiv prezintă Pavel sabia ca ultimă componentă a armurii, înainte de a vorbi în încheiere despre rugăciune. Putem folosi în mod corect această armă numai dacă am înţeles celelaltecomponente. Dacă am eşuat în folosirea celorlaltor componente ale armurii, atunci nici nu ar trebui să





punem mâna pe sabie.

Încercăm să explicăm aceasta printr-un exemplu practic: să ne închipuim o familie în care soţul nu are întotdeauna o atitudine potrivită cu adevărul, care se comportă adesea necorespunzător faţă de copii şicare ajunge mereu la ceartă cu soţia sa. Soţul este certăreţ şi dacă unele lucruri nu merg aşa cumgândeşte el, se supără foarte repede. El nu răspândeşte linişte în jurul său şi la cea mai mică dificultateeste deprimat. Bucuria mântuirii nu se simte la el. Dacă un astfel de tată, într-o anumită împrejurare,pune mâna pe Biblie să le citeacă ceva copiilor, nu va găsi urechi de auzit. Tatăl ia sabia, dar greşeşteacţiunea. Copiii nu vor accepta ceea ce le spune.

Ştim cu toţii că eşuăm adeseori la folosirea armurii în viaţa de toate zilele. Nimeni dintre noi nu esteperfect. Dar aceste slăbiciuni să nu ne împiedice, ca prin ajutorul Domnului să îmbrăcăm şi să luămfiecare componentă a armurii, pentru ca apoi să folosim şi sabia Duhului pentru apărarea noastră.

Cuvântul lui Dumnezeu este o sabie

Cuvântul lui Dumnezeu este comparat şi în alte texte cu o sabie. Dar nu toate sunt în context cu tematica

noastră.- În Apocalipsa 19:15 Îl vedem pe Domnul Isus revenind pe pământ cu judecată: „Şi din gura Lui ieşea osabie ascuţită cu două tăişuri, ca să lovească naţiunile cu ea.“ Aici se foloseşte un alt cuvânt pentru sabiedecât în Efeseni 6. Este vorba despre o sabie mare, care se folosea ca armă de lovire şi de duel. În afară deaceasta observăm că sabia este folosită la arătarea Domnului împotriva oamenilor, pe când noi trebuie săo folosim împotriva vicleniilor diavolului.

- În Evrei 4:12 avem un verset foarte cunoscut: „Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şimai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a

încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii.“ Aici, Cuvântul nu este

comparat direct cu o sabie, ci se spune că este mai ascuţit decât o sabie cu două tăişuri. Învăţătura dinEvrei 4 este: Cuvântul se îndreaptă împotriva noastră. Să învăţăm să deosebim propriile noastre motive.În Efeseni 6, sabia se îndreaptă împotriva duşmanului.

În multe versete, în textul original este folosită expresia „logos“ pentru „cuvânt“. Această expresie sereferă la cuvânt într-un înţeles cuprizător, exprimă ceea ce este un lucru în sine. Asfel, Domnul Isus este„Cuvântul“ (Ioan 1:1) în întreaga sa plinătate. Putem compara aceasta cu marea sabie. În Efeseni 6 sefoloseşte însă un alt cuvânt (greacă: „rhema“) şi indică spre o singură expresie, o propoziţie, un citat.Este o expresie mai puţin cuprinzătoare decât „logos“. Aceasta este sabia scurtă, pe care o folosim înluptă citând un verset concret din Biblie. Domnul Isus Însuşi a folosit astfel Cuvântul, când l-a biruit pe

duşman în pustiu.

Cine foloseşte sabia Duhului aplică Cuvântul lui Dumnezeu într-o anumită situaţie sub călăuzireaDuhului. La fel ca soldatul în luptă, ajungem şi noi în situaţii în care trebuie să reacţionăm rapid. Unexemplu ne dă judecătorul Ehud (Judecători 3:15-25). El şi-a făcut o sabie scurtă cu două tăişuri, pe carea încins-o sub haina sa. Când a stat în faţa lui Eglon, a fost în stare să scoată sabia şi să-l omoare peduşman cu o singură lovitură. Solomon vorbeşte de două ori în cartea Proverbe despre un cuvânt „spusla timpul său“ (Proverbe 15:23; 25:11). Ce bine este când avem un astfel de cuvânt!

Deci, în Efeseni 6 avem sabia Duhului, care nu se îndreaptă direct nici contra altor oameni, nici contranoastră. Nu folosim Cuvântul în acest loc pentru a răspândi adevărul şi valabilitatea Cuvântului înaceastă lume, ci îl folosim într-o formă concretă pentru a birui, sub călăuzirea Duhului, pe duşman.

Har şi responsabilitate





Soldatul roman trebuie să exerseze mânuirea sabiei. Acest lucru are valabilitate şi pentru noi. Sădeosebim în acest sens două aspecte:

- Unul dintre aspecte este harul suveran al lui Dumnezeu. El nu depinde în niciun caz de capacităţile sauinteligenţa noastră. Din contră! De ceea ce avem nevoie este călăuzirea prin Duhul Sfânt. Niciunul dintrenoi nu ştie ce trebuie să spună. Noi putem aplica Cuvântul numai în puterea şi sub călăuzirea Duhului.Domnul să ne ajute la aceasta! Acest lucru l-a făcut şi la Moise şi Aaron: „Deci du-te şi Eu voi fi cu gurata şi te voi învăţa ce să vorbeşti. ... Şi tu vei vorbi cu el şi vei pune cuvintele în gura lui; şi Eu voi fi cugura ta şi cu gura lui şi vă voi învăţa ce să faceţi“ (Exod 4:12, 15). Ucenicilor, Domnul le-a spus: „Când eivă aduc înaintea sinagagilor şi a stăpânirilor şi a autorităţilor, nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi răspundesau ce veţi spune; pentru că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în acel ceas ce trebuie să spuneţi“ (Luca12:11, 12).

- Dar există şi un alt aspect – responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu. Ambele aspecte suntadevărate. Pentru a avea un cuvânt la timpul potrivit, trebuie să cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu;trebuie să-l citim şi să cunoaştem gândurile lui Dumnezeu. Dumnezeu recurge la ceea ce există în noi.Responsabilitatea noastră este să ne preocupăm cu gândurile lui Dumnezeu şi să citim Cuvântul Său.

Cum se face că deseori, în discuţiile cu oameni necredincioşi, suntem atât de neajutoraţi şi nu mai ştim cesă spunem? Cum se face că nu avem un cuvânt potrivit din Scriptură? Nu din cauză că nu am exersat afolosi sabia Duhului în viaţa zilnică?

În Cântarea Cântărilor este vorba despre lectica lui Solomon, în jurul căreia stăteau 60 de viteji. Despre eicitim: „Ei toţi ţin sabia, fiind deprinşi la război; fiecare îşi are sabia la coapsă, din cauza spaimelornopţii“ (Cântarea Cântărilor 3:8). Avem nevoie zilnic de acest exerciţiu duhovnicesc. Avem de-a face custăpânitorii întunericului. Avem de-a face cu un duşman care cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi pecare nu trebuie să-l subapreciem. De aceea este nevoie de bărbaţi şi femei în poporul lui Dumnezeu, careştiu să mânuiască sabia Duhului. Cu toţii avem nevoie de călăuzirea prin Duhul Sfânt. Ea nu poate fi

înlocuită de nimic.Lovituri de sabie ale Duhului şi lovituri de sabie ale cărnii

Nu orice citare a Cuvântului lui Dumnezeu este o lovitură de sabie a Duhului. Este posibil să citămperfect Cuvântul lui Dumnezeu, dar să nu o facem sub călăuzirea Duhului. Astfel de lovituri devinatunci uşor lovituri de sabie ale cărnii. Duhul Sfânt nu acţionează niciodată contrar Cuvântului. De câteori nu s-a întâmplat că tocmai în discuţii cu fraţii ne-am lovit reciproc cu Cuvântul lui Dumnezeu!Fiecare „latură“ a argumentat cu Cuvântul lui Dumnezeu. Au fost citate versete pentru a fundamentapropria părere şi până la urmă nu s-a ajuns la niciun rezultat. Trebuie să fim foarte atenţi să nu folosimomeneşte, ci spiritual sabia. Să observăm de asemenea că sabia Duhului nu se foloseşte în fragmentul

nostru contra fraţilor de credinţă. Ea ne este dată în lupta contra duşmanului.

Cunoscutul eveniment din pustiu, când diavolul L-a ispitit pe Domnul, arată clar că nu orice citare aunui verset din Scriptură este o lovitură de sabie a Duhului. Diavolul însuşi a citat acolo Cuvântul luiDumnezeu. Faptul că cineva citează astfel un verset din Biblie nu este o dovadă că o face sub călăuzireaDuhului. Diavolul nu a făcut-o în niciun caz astfel. Din păcate, câteodată putem aplica foarte greşitCuvântul lui Dumnezeu şi să facem astfel greşeli mari. Dacă de exemplu un credincios trăieşte în păcat,ar fi fatal să-i amintim că nimeni nu ne poate smulge din mâna Domnului, deşi aceasta este desiguradevărat. Pe un astfel de om trebuie, din contră, să-l avertizăm că se găseşte pe o cale, al cărei sfârşit va fipierzarea.

Contra loviturilor de sabie ale Duhului, duşmanul nu are nicio putere. Dacă îl întâmpinăm pe duşmancu Cuvântul lui Dumnezeu, el va fugi. Tinerilor li se spune pentru a fi îmbărbătaţi: „V-am scris, tinerilor,pentru că sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi l-aţi învins pe cel rău“ (1. Ioan 2:14).





Aceste cuvinte trebuie să se aplice la noi toţi.


Nimeni n-a folosit sabia Duhului aşa cum a folosit-o Domnul Isus. El cunoştea Cuvântul şi era subcălăuzirea Duhului Sfânt în toate acţiunile Sale. De multe ori a citat cu efect Vechiul Testament şi astfel abiruit duşmanul.

Cel mai impresionant exemplu este relatarea din pustiu, când diavolul a venit chiar la El pentru a-Lispiti. Matei îşi începe relatarea sa cu cuvintele: „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fieispitit de diavolul“ (Matei 4:1). Dar diavolul nu a reuşit nimic. Domnul i-a răspuns de trei ori, citând unverset din Deuteronom. Până la urmă diavolul a trebuit să-L părăsească. Aceasta a fost o victorieobţinută cu sabia Duhului.

Şi în alte situaţii, Domnul Isus a citat din Vechiul Testament şi i-a adus pe duşmanii săi la tăcere. Să negândim la situaţia în care Domnul Isus i-a întrebat pe farisei, al cui fiu este Hristos. Când ei i-au răspuns:„Al lui David“, El le-a prezentat o expresie din Psalmul 110: „Cum atunci David, vorbind în Duh, Îl

numeşte Domn, spunând: Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşiiTăi sub picioarele Tale? Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiu al lui?“ (Matei 22:43-45).Urmarea a fost că nimeni n-a putut să-i dea un răspuns şi nimeni n-a mai îndrăznit să-L întrebe.




Armura lui Dumnezeu pentru lupta credinţei Rugăciunea

Rugăciunea

Am parcurs deci şase elemente ale armurii şi am învăţat că se îmbină foarte frumos unul în celălalt şi nuputem să le vedem izolat. Sper că dorim cu toţii nu doar să cunoaştem aceste elemente şi să lediferenţiem unul de celălalt, dar să le şi folosim zilnic în viaţa noastră de toate zilele.

Ajungem acum la al şaptelea element, care este rugăciunea. De fapt, aici nu este vorba despre o partecomponentă a armurii, şi totuşi rugăciunea este o armă foarte eficientă. Dacă până acum Pavel încercasă explice aceste elemente metaforic, aici ne spune direct: „rugându-vă în orice timp în Duh, prin oricerugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu cerere pentru toţi sfinţii, şi pentru mine“(versetul 18).

Legătură şi dependenţă

Pentru un luptător care stă gata îmbrăcat în toată armura, rugăciunea este o ţinută ciudată. Aşa estepentru minte, dar nu şi pentru credinţă. Să ne gândim la Iosua în pustiu, când avea de luptat: el aveabiruinţa numai când Moise avea mâinile ridicate (Exod 17:10-12). Fără rugăciune suntem incapabili de alupta. Oricât de necesare şi indispensabile sunt armele şi oricât de bună este o strategie de luptă, fără olegătură exprimată în rugăciune şi fără o dependenţă pe verticală nu vom fi victorioşi. Armura în sineeste desăvârşită. Dar în noi nu este nici înţelepciune, nici putere, ca să o folosim în mod corect. Dar atât

înţelepciunea, cât şi puterea le primim în rugăciune.

Vom putea folosi toate părţile componente ale armurii, numai atunci când o facem în dependenţă de

Domnul nostru. Noi suntem fără putere. În rugăciune exprimăm de fapt această slăbiciune a noastră.Tocmai de aceea rugăciunea este în acelaşi timp un izvor de putere, care ne stă oricând la dispoziţie.Textul de care ne-am ocupat, începe cu îndemnul să fim tari în Domnul. El se încheie aducându-neaminte cum putem să fim „conectaţi“ la acest izvor de putere.

Rugăciunea o poţi face numai atunci când ai aceleaşi interese cu Dumnezeu. Acest lucru este foartepotrivit pentru orice situaţie. Aşa este când Îl adorăm pe Dumnezeu, aşa este când ne rugăm pentru alţii.Aşa este şi aici: există aceleaşi interese, şi anume de a lupta contra vicleniilor diavolului şi de a rămânebiruitori, pentru a putea savura binecuvântările noastre spirituale în locurile cereşti.

Rugăciune şi veghere

Pentru un soldat este de neînchipuit să nu vegheze. El nu ştie când şi din ce parte va ataca duşmanul. Deaceea, vegherea trebuie să fie o stare a inimii în care trebuie să fim exersaţi. Rugăciunea şi veghereatrebuie să meargă mână în mână. Domnul a spus ucenicilor Lui să vegheze şi să se roage. „Vegheaţi deci,rugându-vă în orice timp“ (Luca 21:36). Pavel i-a îndemnat pe coloseni: „Stăruiţi în rugăciune, veghind

în ea cu mulţumire“ (Coloseni 4:2).

Când Domnul Isus era în grădina Ghetsimani în luptă aprigă, El i-a îndemnat pe ucenicii Săi: „Vegheaţişi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea, fără putere“(Marcu 14:38). Tocmai în acest punct au eşuat ucenicii. Ei au adormit! Când sunt treaz în rugăciune,

înseamnă că mă concentrez ca să mă rog cu gânduri clare. Dacă suntem obosiţi şi delăsători din punct devedere duhovnicesc, viaţa noastră de rugăciune va fi automat afectată. Când va veni vrăjmaşul cuviclenia lui, vom fi învinşi.





Orice cerere

Cererea este o strigare din adâncul inimii către Dumnezeu. Dacă intervin împrejurări speciale, ne rugăminsistent. Tocmai aceasta este necesar având în vedere vicleniile diavolului. Strigăm către Dumnezeulnostru fără să-i ascundem ceva. Dumnezeul nostru Se bucură când ne rugăm stăruitor. Găsim multeexemple în Biblie de oameni care s-au rugat aşa lui Dumnezeu. Moise s-a rugat de mai multe oristăruitor. A făcut-o pentru popor (Numeri 21:7), dar şi pentru sine (Deuteronom 3:24-25). La Iacov (Osea12:4) şi la Ana (1. Samuel 1:10), cererea s-a făcut cu lacrimi. La fel şi Pavel (2. Corinteni 12:8) s-a rugat detrei ori, ca Domnul să-l elibereze de ţepuşul din carne. De aici observăm că există perioade de necazdeosebit, când rugăciunea ia caracterul unei cereri. Nu este o vorbire distanţată faţă de Dumnezeu, ciaceastă rugăciune izvorăşte dintr-o inimă aflată în primejdie.

În orice timp

Oare vrea să spună Pavel că întreaga zi şi noapte nu mai trebuie să facem altceva, decât să stăm pegenunchi şi să ne rugăm lui Dumnezeu? Există situaţii în care oamenii şi-au plecat întreaga noaptegenunchii în rugăciune. Să ne gândim la Domnul nostru care, ca Om desăvârşit, a petrecut o noapte

întreagă în rugăciune către Dumnezeu (Luca 6:12). Dar acesta nu poate fi un îndemn general valabil înacest context. Viaţa cotidiană ne pune diferite sarcini în faţă. Copiii merg la şcoală, tinerii studiază,maturii îşi exercită profesiile lor în mediul în care muncesc, ceilalţi îşi văd de lucru în gospodăriile lor.Chiar şi lucrarea Domnului îşi pune amprenta pe noi. Gândul nu este să nu mai facem nimic, ci numai săne rugăm. „Rugaţi-vă în orice timp“ vrea să ne îndemne ca toate lucrările să le efectuăm dependenţi deDomnul. Avem toţi nevoie de această dependenţă: în căsnicie, în familie, la serviciu, în părtăşie şioriunde suntem. Rugăciunea fost comparată cu respiraţia sufletului. În general, nu dăm o atenţiedeosebită respiraţiei noastre. Dar dacă nu mai respirăm, ne vom da foarte repede seama.

Prin orice rugăciune

Apare din nou cuvântul „orice“. Nu este numai expresia „în orice timp“, ci şi „prin orice rugăciune“. Ce înseamnă aceasta? Nu există situaţie sau împrejurare a vieţii noastre, în care să nu putem să ne rugăm.Indiferent de situaţie, indiferent din ce parte atacă duşmanul, noi trebuie să fim găsiţi în rugăciune şidependenţă de Domnul. De multe ori este numai un oftat: „Doamne, ajută-mă“. Nu există situaţie încare Dumnezeu nu ar putea să ne dea ca răspuns la rugăciunile noastre pacea Sa (Filipeni 4:6, 7).

În Duh

Aici nu este vorba despre duhul omului, ci despre Duhul Sfânt. Desigur, noi putem să ne rugăm şi înduhul nostru, ceea ce înseamnă că rugăciunea poate fi spusă fără să se audă cuvintele, dar aici nu este

vorba despre o astfel de rugăciune, ci este vorba despre Duhul Sfânt.

Când vorbim despre aceasta ne gândim în două direcţii:

- A ne ruga „în Duh“ înseamnă mai întâi că ne rugăm în conformitate cu Duhul Sfânt. Iuda îi îndemna pedestinatarii scrisorii sale: „rugaţi-vă prin Duhul Sfânt“ (versetul 20). Duhul Sfânt ne călăuzeşte înrugăciune. El pune diferite teme de rugăciune pe inimă.

- A ne ruga „în Duh“ înseamnă apoi a ne ruga în puterea Duhului Sfânt. Noi ne putem ruga într-adevăr,numai dacă Duhul lui Dumnezeu ne dă puterea necesară. Din noi înşine nu suntem în stare să facemacest lucru. El este singura motivaţie pentru rugăciune. Pavel scria romanilor: „Şi în acelaşi fel şi Duhul

vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, dar Duhul Însuşimijloceşte cu suspine de nespus“ (Romani 8:26).

Deoarece Duhul ne dă putere pentru rugăciune, nu ne rugăm Duhului Sfânt. Nu ne rugăm puterii care





ne aduce la rugăciune. Noul Testament ne învaţă că scopul Duhului lui Dumnezeu este să-Lproslăvească pe Domnul Isus (Ioan 16:14, 15). Duhul lui Dumnezeu, o Persoană divină ca Tatăl şi Fiul,nu atrage privirile credincioşilor spre El, ci doreşte ca noi să fim preocupaţi cu preamărirea DomnuluiIsus. Nu există în Biblie nicio indicaţie sau vreun exemplu practic, pe care ne-am putea baza să ne rugămDuhului Sfânt. A ne ruga în Duhul nu înseamnă a ne ruga Duhului.

Cu toată stăruinţa

„Cu toată stăruinţa“ ne arată perseverenţa în rugăciune. Domnul doreşte ca noi să rămânem într-o starede dependenţă permanentă faţă de El. Uneori suntem înclinaţi să-i prezentăm Domnului o anumităproblemă de câteva ori (poate chiar şi intensiv), dar dacă nu primim imediat un răspuns, încetăm să nemai rugăm. Acest lucru are valabilitate pentru rugăciunea personală, dar şi pentru cea comună. ÎnFaptele Apostolilor, capitolul 4 găsim acea rugăciune comună a fraţilor din Ierusalim. Era o rugăciunestăruitoare (Fapte 12:5). Când Ilie a trimis pe slujitorul său să vadă dacă apare un nor de ploaie, după cenu plouase multă vreme, l-a trimis de şapte ori până când s-a văzut un nor ca o mână de om (1. Împăraţi18:44). Când citim această relatare, observăm că Ilie n-a încetat să se roage tot timpul. Să învăţăm de laacest exemplu!

Pentru toţi sfinţii

Pentru toţi sfinţii – aceste cuvinte corespund caracterului Epistolei către Efeseni. În Efeseni 1:15 apostolulPavel a vorbit despre dragostea care era în ei „faţă de toţi sfinţii“. În Efeseni 3:18 le-a arătat că ei,

împreună „cu toţi sfinţii“, trebuie să înţeleagă ce înseamnă lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimeasfaturilor minunate ale lui Dumnezeu. În 1. Timotei 2:1 ni se spune să ne rugăm „pentru toţi oamenii“.Această lucrare este din nou în concordanţă cu această epistolă care Îl prezintă pe Dumnezeu caDumnezeu-Mântuitor, care doreşte ca toţi oamenii să vină la pocăinţă. În Epistola către Efeseni, în carene sunt prezentate sfaturile lui Dumnezeu, este vorba despre „toţi sfinţii“. Nimeni nu este singur înluptă. Alţii sunt lângă noi; şi toţi luptătorii au nevoie de aceeaşi legătură pe verticală.

În luptă suntem uniţi cu mulţi credincioşi care sunt în aceeaşi situaţie. Noi ne rugăm pentru dependenţapersonală, dar şi pentru dependenţa fraţilor noştri, cu care suntem în luptă împotriva duşmanului.Dorinţa noastră este să stăm uniţi. Ştim că duşmanul vrea să ne risipească şi, dacă este posibil, chiar săne aţâţe unii împotriva altora. Din păcate, trebuie să recunoaştem că de multe ori a reuşit acest lucru. Deaceea este foarte importantă această rugăciune pentru toţi sfinţii.

„ ...şi pentru mine“. Această propoziţie arată cât de concretă trebuie să fie rugăciunea noastră. Nu nerugăm în general pentru nevoile credincioşilor, ci aducem mereu rugăciuni concrete înaintea luiDumnezeu. Contextul ne arată concret pentru ce trebuiau ei să se roage. Pavel dorea să aibă îndrăzneală,

ca să vestească taina Evangheliei. La fel şi noi, când ne înfăţişăm în faţa lui Dumnezeu în rugăciune, săaducem nu numai necazul nostru, ci să ne rugăm concret pentru nevoile fraţilor noştri.

Exemplul lui Iosafat

Un exemplu minunat ni-l arată Dumnezeu în 2. Cronici 20. Moab şi Amon luptau împotriva lui Iosafat şia poporului său. Primejdia era mare. Iosafat se temea. El ştia că poporul său era slab faţă de aceiduşmani care îl atacau. Dar cu toate acestea n-a căzut în depresie, nici nu a căutat ajutor în locurinepotrivite. Fiind conştient de lipsa sa de putere, s-a îndreptat spre Dumnezeu ca să caute acolo ajutor.Ochii săi erau aţintiţi spre Dumnezeul său. Dumnezeu a ascultat această rugăciune şi i-a dat o victorie

extraordinară.Exemplul desăvârşit





Domnul Isus a fost ca Om pe acest pământ cel mai mare exemplu de dependenţă. Întotdeauna Îl găsim în convorbire cu Tatăl Său ceresc. Evanghelia după Luca, ce Îl prezintă pe Domnul nostru ca Fiu alOmului, ni-L arată mereu în rugăciune. El S-a rugat la începutul slujbei Sale când a fost botezat în Iordan(Luca 3:21); El S-a rugat când era în lucrare (Luca 5:16); El a stăruit toată noaptea în rugăciune (Luca6:12); S-a rugat în Ghetsimani unde Se găsea într-o luptă aprigă, încât transpiraţia i S-a făcut ca niştepicături mari de sânge (Luca 22:44). Când a fost ţintuit pe cruce, S-a rugat Tatălui: „Tată, iartă-i, pentrucă ei nu ştiu ce fac!“ (Luca 23:34). La sfârşit, când totul s-a isprăvit, a spus: „Tată, în mâinile Tale Îmi

încredinţez duhul“ (Luca 23:46)! De la El învăţăm ce înseamnă o adevărată viaţă de rugăciune.

armura lui dumnezeu pentru lupta credinţei

Documents