Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Teologie

Ortodoxă

Argumentul finalității în dovedirea existenței lui Dumnezeu

Coordonator științific:

Pr. Prof. Dr. Petraru Gheorghe

Absolvent :

Neacșu Paul

Iași,

2015

1

Cuprins

Introducere……………………………………………………………...4

I.Specificul argumentului……………………………………………….6

1. Teoria idealist………………………………………………..10

2. Teorii materialiste……………………………………………14

a. Teoria hazardului…………………………………………15

b. Sistemul filosofic al lui Democrit, Heraclit și al altora….17

II. Cosmologia în știință și teologie……………………………………18

1. Universul in expansiune………………………………………21

2. Înaintea exploziei inițiale……………………………………23

3. Momentul Big-bang, începutul și originea creației………….26

4. Date ale cosmologiei patristice. Doctrina ex nihilo, vidul

cuantic și explorările recente ale cosmologiei………………33

III. Teoria evoluționistă……………………………………………….39

1 Istoric până la Darwin……………………………………….40

2 Progresul și buricul lui Adam………………………………..44

3. Contextul apariției darwinismului………………………….46

a. Ce este darwinismul…………………………….………46

2

b. Darwin și critica filosofică………………….………….48

c. Evaluarea teoriei evoluționiste………………………..51

IV. Originea omului……………………………………………………53

V. Misiunea Bisericii în orizontul proiectului divin pentru lume și

om...........................................................................................................57

VI. Concluzii............................................................................................60

Bibliografie........................................................................................62

3

Introducere

Creştinismul este religie revelată, adică toate câte le ştim despre Dumnezeu au fost

descoperite de El Însuşi. Creat după «chipul» lui Dumnezeu, omul avea menirea să ajungă

«asemenea» Lui prin vârtute şi har. În acest drum al perfecţiunii, Dumnezeu care l-a creat pe om

din iubire, El fiind iubirea însăşi (În. 4, 8), l-a călăuzit îndeaproape, descoperindu-i voia Sa şi tot

ceea ce omului îi era necesar să cunoască despre El.

Foarte des, ateii afirmă că prezenţa răului în lume este un argument împotriva existenţei

lui Dumnezeu. Dumnezeul creştin este considerat a fi iubitor şi atotputernic. În ciuda acestor

caracteristici, Dumnezeu pare a fi incapabil ( sau cel puţin indiferent) să prevină tot răul şi toată

suferinţa din această lume. Ateii trag astfel concluzia că Dumnezeu nu ne iubeşte sau nu este

atotputernic, sau că pur şi simplu El nu există, pentru că dacă ar exista, El ar putea elimina

suferinţa. Argumentele ateilor conţin unele presupuneri care, aşa cum voi arăta, nu se aplică

Dumnezeului biblic şi creaţiei Sale. Chiar şi presupunerea că răul şi suferinţa nu servesc nici

unui scop, trebuie pusă la îndoială, în lumina afirmaţiilor biblice.

De ce ar crea Dumnezeu un univers imperfect şi temporar, doar pentru a îl înlocui mai

târziu? De ce nu a creat un univers perfect de prima dată? Este o întrebare foarte bună, dar arata

o lipsă de înţelegere a motivelor biblice care au stat la baza creaţiei. Motivul creaţiei îl putem

găsi în primele capitole ale Bibliei. Dumnezeu a creat oamenii pentru a avea o relaţie personală

cu ei, pe care a avut-o cu Adam şi Eva, înainte ca ei să păcătuiască (Geneza 2). Iisus ne-a spus că

prima şi cea mai importantă poruncă este de a-L iubi pe Dumnezeu (Matei 22:37). O relaţie

personală, caracterizată de posibilitatea de a iubi, este posibilă doar dacă fiinţele create

beneficiază de liberul arbitru. Dacă Dumnezeu ar fi creat un univers fără posibilitatea de a

păcătui, fiinţele create nu ar fi avut posibilitatea alegerii şi ar fi fost, în esenţă, nişte computere

pre-programate. Asemenea fiinţe ar fi incapabile de dragoste, deoarece dragostea implica

alegerea şi implicit posibilitatea de a alege să nu iubeşti.

Avem de-a face cu două tipare de gândire a căror logică nu se împreunează defel, şi asta

din 4 cauze: ori eşti de părere că Dumnezeu a produs big bang-ul, situaţie în care priveşti cu

4

mefienţă toate variantele fizicienilor, ori crezi că big bangul e o singularitate în spatele căreia nu

mai e nimic de aflat, şi atunci alegi să taci căzând în muţenie „obiectivă“.

Dar pentru un creştin cu gândire nealterată de cărturăria savanţilor moderni, big bang-ul

va fi mereu forma seculară pe care o ia creaţia atunci când e privită cu ochii despiritualizaţi ai

fizicienilor, caz în care Hawking sau Penrose sunt nişte bieţi scolastici ale căror intuiţii, oricât de

geniale ar fi, nu pot să se apropie cu o unghie de taina plăsmurii divine. Pentru un asemenea

creştin, singură privire cu care merită să îmbrăţişeze lumea e cea pornită dintr-un ochi apofatic:

el ştie că nici o teorie fizică nu poate atinge începuturile lumii, prin urmare Dumnezeu nu e nici

cuantic, nici gravitaţional, nici inflaţionist şi în nici un alt fel de interpretare pe care ştiinţa

viitorului o va scoate pe piaţa ideilor.

5

I. Specificul argumentului

Exită trei mari modalități istorice ale raportului dintre știință și religie. Acest raport poate

mai întâi să ia forma unui conflict : știința și religia se opun din punct de vedere al cunoașterii

sau prin credințe incompatibile, conflictul putând merge de la o simplă concurență culturală la o

opoziție violentă și intolerantă. Un alt regim este cel al separației: se consideră că scopurile

cunoașterii științifice și cele ale credinței aparțin unor domenii diferite; știința și religia răspund

unor nevoi umane diferite și deci, nu ar trebui să interfereze. Al treilea raport posibil consistă

într-o interacţiune pozitivă și armonioasă, favorabilă atât ştiinţei cât şi religiei. Acest al treilea

regim de interacţiune merge deseori împreună cu apologetica religioasă. Aceste trei feluri de

raporturi sunt desigur idealizări. Nu le observăm decât rareori în stare pură. ,,Chiar termenii de

<<ştiinţa>> şi de <<religie>> sunt cuvinte comode pentru a desemna realităţi complexe, care nu

există aproape niciodată ca entităţi monolitice şi perfect definite”1.

Şi tocmai, deoarece ştiinţa şi religia exprima ansambluri complexe de credinţe şi de

practice sociale se poate trece atât de des în istorie de la un regim de interacţiune la un altul.

Evoluţia constitue una dintre rarele cazuri istorice de conflict deschis, radical şi durabil între

ştiinţă şi religie. În mod curent, şi în contexte diferite, Bisericile, sau mişcările de gândire de

inspirație religioasă, au perceput chiar ideea unei evoluţii a speciilor ca o lovitură insuportabilă

data de convingerile lor. Creaţionismul este un termen apărut recent şi este o ilustrare

spectaculoasă în acest sens. Totuşi, teoria evoluţiei a favorizat în aceeaşi măsură şi celelalte două

regimuri de interacţiune. Cea mai mare parte dintre evoluţionişti şi-au dezvoltat cercetarea într-

un spirit de neutralitate în privinţa religiei. Darwin, deşi în cursul vieţii a evoluat spre un ateism

din ce în ce mai evident, s-a ferit mereu să sugereze public faptul că teoria lui este în contradicţie

cu telogia. Admiţând doar ca Dumnezeu nu intervine direct în detaliul creaţiei, ci acţionează prin

intermediul legilor naturii, teoria evoluţiei organice era pentru el compatibilă atât cu o viziune

materialistă cât şi cu o viziune teologică a originii cosmosului. Deci nu ne vom mira ca după el,

1 Thomas Lepeltier ,,Darwin eretic. Eterna reîntoarcere a creaționismului,, trad. Eduard-Florin Tudor, Sorin Selaru, Bucuresti, ed. Rosetti Educational, 2009, p.8

6

evoluţioniştii, şi mai ales cei care au construit teoria sintetică a evoluţiei, să fi fost materialişti fie

creştini angajaţi aparţinând diferitelor confesiuni. Theodor Dobzhansky, ortodox fiind, a afirmat

că ,,în biologie nimic nu are sens în afară de evoluţie”2

În sfârşit, evoluţia a favorizat şi tot felul de hibridări între ştiinţă şi religie. De la Darwin,

exemplele de teism evoluţionist nu lipsesc. Figura lui Pierre Teilhard de Chardin este

emblematică.

,,Existenţa de care suntem cel mai siguri şi pe care o cunoaştem cel mai bine este

incontenstabil a noastră, căci despre toate celelalte obiecte avem noţiuni pe care le vom putea

considera că exterioare şi superficial, în timp ce pe noi înşine ne percepem interior, profund”3

Străduinţa omului pentru cunoaşterea lumii şi a vieţii s-a manifestat totdeauna în două

direcţii. Pe de o parte, omul a căutat să cunoască cu ajutorul raţiunii, cauzele diferitelor

fenomene care se petrec în jurul său, în virtutea legii cauzalităţii, iar, pe de altă parte, să afle

scopul pentru care se produc aceste fenomene, datorită legii finalităţii. În timp ce argumentul

cosmologic se prevalează de legea cauzalităţii, argumentul teleologic are în vedere legea

finalităţii căutându-se să se dovedească existenţa lui Dumnezeu pornind de la ordinea, armonia şi

finalitatea existente în lume.

,,Ordinea şi finalitatea sunt două noţiuni care se sprijină reciproc, fiindcă nu poate exista

ordine fără finalitate şi nici finalitate fără ordine”4. Pornind de separarea dintre natural şi

supranatural în plan ontologic, Apologetica de expresie scolastică a transferat această separare şi

în plan epistemologic, inducându-se astfel o perceptivă falsă de antagonism între credinţă şi

raţiune. Mergându-se pe metoda dublului adevăr (supranaturalul este cunoscut prin credinţă, iar

naturalul prin raţiune) se distorsionează atât natura credinţei, cât şi a raţiunii. ,,Credinţa se

rezuma la o anumită încredinţare de ordin psihologic, iar raţiunea este asimilată capacităţii

discursive de a produce demonstraţii. Raţiunea a devenit una instrumentală, fiind dezrădăcinată

din simbolismul ei religios. Astfel raţiunea este automizată în raport cu credinţa devenind

speculaţie abstractă”5. Dumnezeu dincolo de raţiunea discursivă, El este Raţiunea

supremă ,,Raţiunea din care pornesc raţiunile tuturor lucrurilor şi raţiunea din sufletul nostrum,

2 Prof. Marian Nita Biologia vazută prin ochii credinței în Dumnezeu, Ed. Mitropolia Olteniei, 2005, p.1373 Henri Bergson Evoluția creatoare, trad. de Vasile Sporici, Institutul European, 1998, p.194 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran si Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean, Dogmatica ortodoxă Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 505 Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr.Cristinel Ioja Apologetica ortodoxă , vol II, Ed. Basilica, Bucuresti, 2014, p.64

7

deşi e mai mult decât acestea şi decât aceasta, mai mult decât putem cuprinde vreodată în

concepţii raţionale. Dacă Dumnezeu e Raţiunea supremă, de ce n-ar fi prezentă în contemplaţia

umană şi raţiunea, sau de ce raţiunea umană nu ar fi contemplaţie desfaurata, iar contemplaţia,

raţiune a ce s-a adunat din această desfăşurare? Raţionamentul uman e un mod temporal al

contemplării lui Dumnezeu, pe când contemplaţia umană e o anticipare a vieţii netemporale, o

apropiere de Dumnezeu ca Persoană mai presus de orice explicitare”.6

Raţionalitatea lumii îşi descoperă un sens prin faptul că se completează cu raţionalitatea

subiectului uman, care e constientă și inepuizabil de bogată, fără să constitue o repetare

monotonă.,, Numai în om raţionalitatea cu infinite virtualităţi ale naturii capăta un sens sau

ajunge la o mai deplină împlinire a ei.”7

Denumirea argumentului vine de la cuvântul grecec telos (scop) şi constitue argumentul

formulat şi utilizat cu predilecţie de filosofia antică, dar şi de cea creştină, de la începutul ei.

Revelaţia naturală sic ea supranaturala au constituit pentru Părinţii bisericeşti o puternică

motivare pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu şi a permanentei Sale prezente în lume, pe

temeiul armoniei şi al finalităţii întregii creaţii. Argumentul teleologic în favoarea existenţei lui

Dumnezeu porneşte de la faptul că în lume este vizibil un plan. În esenţă argumentul susţine că

acest plan evident este dovada existenţei unui Arhitect inteligent al lumii care a sădit o ordine în

ea. În epoca modernă universul a început să fie privit nu ca un organism individual viu, ci ca un

ansamblu constituit din părţi separate, care pot să intre în interacţiune, aşa cum intră în

interacţiune părţile unei maşini sau ale unui mecanism. Această nouă viziune mecanică despre

univers a ,,condus la abandonarea dimensiunii ontologice a conceptului de ordine şi accentuarea

unei dimensiuni mecanice şi deterministe”8. ,,Oamenii au început să deprindă noţiunile unei

măsurători mecanice după sfaturile bătrânilor şi meşterilor şi nu în mod creator, printr-un

simţământ intern şi o înţelegere a semnificaţiilor mai adânci ale raportului său proporţiei pe care

căutau să le înveţe”9. Fizicianul David Bohm atrage atenţia că tocmai această viziune mecanicistă

asupra lumii aduce neplăceri incomensurabile omenirii „a generat poluare, distrugere a

echilibrului natural, suprapopulare, dezordine economică şi politica mondială, şi a creat un

mediu înconjurător care nu este nici fizic şi nici mental bun pentru cei mai mulţi dintre oamenii

6 Pr. Dumitru Staniloae, Ascetica și mistica , Ed. IBMBOR, Bucuresti, 2002, p.249.7 Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popecu Apologetica rațional-duhovnicească a ortodoxiei, Ed. Cartea Ortodoxa, Alexandria, 2009, p.908 Pr. Gheorghe Popa Intoducere în teologia morală Ed. Mitropolitană Trinitas, Iași 2003, p. 489 David Bohm, Plenitudinea lumii si ordinea ei, Editura Humanitas, București, 1995, p.63

8

care trebuie să locuiască în el. Individual, s-a dezvoltat un sentiment larg răspândit de neajutorare

şi disperare, în faţa a ceea ce poate fi o masă copleşitoare de forţe sociale disperate, mergând

dincolo de controlul şi chiar neînţelegerea fiinţelor umane care sunt prizoniere în ea”10.

Una din formele cele mai populare ale acestui argument a fost dat de William Paley,

arhidiaconul de la Carlisle. Paley spune că dacă cineva găseşte pe un câmp gol un ceasornic, el

va trage concluzia că acesta a avut un ceasornicar, căci este evident că a fot proiectat. Tot

aşa, ,,dacă cineva priveşte la proiectul mult mai complex al lumii în care trăim, nu poate ajunge

la altă concluzie decât că există un mare Proiectant în spatele ei” 11. Donald Burill prezintă

rezumativ acest argument şi anume ,, un ceva arată că a fost întocmit pentru un scop inteligent ca

de pildă să măsoare timpul,are un arccare să îi imprime mişcarea, are o serie de roţi pentru a

transmite această mişcare. Roţile sunt de alamă ca să nu ruginească, arcul este făcut din oţel

datorită rezilientei acestui metal şi capacul din faţă e de sticlă pentru a se putea privi prin el.

Lumea evidenţiază mai bine decât ceasul existent unui proiect, deoarece este o lucrare de artă

mult mai mare decât ceasul având totodată un proiect mult mai subtil şi mai complex decât un

ceas. Lumea are o nesfârşită varietate de mijloace care sunt adaptate scopurilor şi de aceea dacă

un ceas presupune un ceasornicar, atunci pentru lume este necesar un Proiectant mult mai mare şi

mai inteligent”12. A. E Taylor îşi îndreaptă forma sa de dovadă teleologică pentru existenţa lui

Dumnezeu într-un mod mai ştiinţific şi mai plauzibil. El susţine că natura revelează un proiect

anticipator pe care evoluţia nu-l poate explica ,,de exemplu nevoia de oxigen a trupului este

anticipată prin membrane care să furnizeze oxigenul. Unele insecte îşi depun ouăle acolo unde

puietul care se dezvoltă va avea hrană diponibila, în anticiparea nevoii ale de a mânca, şi aşa mai

departe. Planificarea anticipată din natură nu poate fi explicată nici prin legile fizice, întrucât

există nenumărate moduri în care electronii s-ar putea deplasa, dar ei se deplaseazain mod

invariabil potrivit cu o planificare anticipate care patreaza organismele, fie că sunt sănătoase, fie

că sunt nesănătoase. De fapt gândirea sau inteligenta este singura stare cunoscută care poate

învinge improbabilităţile împotriva conservării vieţii. Fără o planificare anticipată în

natură, viaţa nu ar supravieţui. Pe scurt, ordinea evidentă din dezvoltarea naturală a vieţii este o

dovadă pentru existenţa lui Dumnezeu”13.

10 Ibidem, p. 38.11 Norman L. Geisler Filozofia religiei Ed. Cartea creștină, Oradea, 1999. P.11512 Donald Burrill, The Cosmological Argument , New York, Doubleday&Co, 1958, p.11613 David Hume, Dialogues Concerning Natural Religion, p. 167-175, apud Norman L. Geisler Apologetica creștină, p 94

9

1. Teoria idealistă

În epoca antică, Părinţii bisericeşti căutau să explice ordinea şi finalitatea cosmosului în

lumina Logosului etern al Tatălui, prin Care toate au fost create şi conduse spre scopul lor final,

fiindcă exitența lui Dumnezeu şi a ordinii voite de El era dată cu anticipaţie. Acum însă în

timpurile noastre, ordinea de idei s-a cam schimbat deoarece moderniştii refuza a accepte atât

ordinea cât şi finalitataea din lume, aşa cum au fost ele voite de Dumnezeu Însuşi, în calitate de

Autor al ordinii şi al finalităţii din univers.

De-a lungul timpului, în reflecţia filosofică, spaţial şi timpul au fost considerate absolute, idee

care se potriveşte cu eternitatea materiei, spaţiul şi timpul constituind un fel de dat prealabil, un

fond, un decor fix în universal static. Modelul cosmologic cu Big Bang modifică radical aceste

reprezentări. Gândirea ştiinţifică şi filosofică din spaţial european, care a tratat chestiunea

spaţiului şi a timpului cu multă atenţie, a fost bulversată de noul model cosmologic., Avem de a

face aici cu alte repere. Universal nu este static, ci dinamic, spaţiul şi timpul nu sunt absolute, ele

putând fi, spre exemplu, deformate în zone unde densitatea de materie-energie este mare. Mai

mult, materia, spaţiul şi timpul nu sunt eterne, ci par să aibă o dată a naşterii”14. Ruptura dintre

lumea spirituală a lui Dumnezeu şi cea reală a omului, provocată de autonomia lumii naturale,

constitue o infirmare a Revelaţiei divine şi a transformat argumentul teleologic în obiect de

controversa între ştiinţă şi teologie. Produsele creativităţii umane au, din punct de vedere al

raportării omului la sine şi apoi al raportării sale la lume, consecinţe diferite., ,Aceste produse au

ecouri variate în modul omului de a-şi concepe esenţă, de a-şi înţelege sensurile propriei

existente, de a-şi aprecia raporturile cu lumea, de a-şi judeca forţele şi slăbiciunile”15.

14 Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr.Cristinel Ioja, op.cit, p.11815 Irimie, ,,Ion Homo philosophus ; Problema înstrăinării”. – Cluj-Napoca : Argonaut, 2010, p.96

10

Moderniştii nu neagă nici ordinea şi nici finalitatea lumii, fiindcă ar însemna să conteste

realitatea ca atare. Cu toate acestea, ei caută ,,să înlocuiască ordinea voită de Dumnezeu cu o

ordine voită de om. Avea dreptate filosoful Schelling când spunea că una dintre consecinţele

păcatului lui Adam consta în faptul că omul nu vrea să accepte lumea aşa cum a fost creată, ci să

trăiască cu iluzia unei lumi concepute de el”16. Omul îşi desprinde de sine propriile sale atribute

esenţiale (acţiunea, voinţa, inima), le ridică la rang de absolut şi prescriindu-le în această

ipostază unei fiinţe cu existentă de sine stătătoare, creează imaginea divinului, persoana iluzorie

a Dumnezeului unic. În acest act de creaţie fantastică, omul îşi surprinde în fond propriile sale

năzuinţe spre absolut, spre supremaţie, spre atotcunoastere, atotputere, atotperfectiune etc. În

afirmarea acestor înălţătoare năzuinţe, chiar dacă doar în plan fantastic, omul se şi neagă pe sine

Omul în loc să crească în propriii săi ochi prin aceea că a plăsmuit imaginea divinului, că

şi-a dat sieşi o expresie atât de înaltă, el decade, se mutilează, se minimalizează, îşi pierde ceva

din propria demnitate. Cea mai bună dovadă a acestui fapt o constitue teoria idealistă a

finalităţii, elaborată de Immanuel Kant, cunoscutul filozof german. ,,Pe de o parte el considera

argumentul teleologic ca pe cel mai vechi, cel mai puternic, cel mai cuprinzător dintre toate cu

mintea omenească, şi care, în tot timpul, merita respect. Lumea ne oferă o atât de impunătoare

privelişte că varietatea, ordinea, finalitatea, frumuseţe, încât graiul este neputincios să exprime

impresia în faţa acestei grandioase minunăţii”17. Kant şi-a păstrat pietatea personală şi interesul

în religie, dar pe temeiuri strict morale. Kant nu numai că a distrus toate dovezile raţionale pentru

existent lui Dumnezeu în favoarea postulatului sau moral, dar a respins şi necesitatea dovezilor

istorice, mai ales prin minuni.

Omul, ne zice Feuerbach, se înstrăinează pe sine de sine, îşi etalează şi anihilează propiile

sale esenţe în şi prin obiectivarea să fantastică în ideea de Dumnezeu. Teza fundamentală a

criticii feuerbachiene a religiei este aceea că nu omul e făcut după chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu, ci, dimpotrivă, Dumnezeu nu este nimic altceva decât reflexul înstrăinat al omului.

„Fiinţa divină, scrie Feuerbach, nu este nimic altceva decât fiinţa omului despărţită de

îngrădirile omului individual, adică real, corporal, obiectivată, adică intuită şi venerată ca altă

16 Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu, op.cit. p.9317 Ibidem, p.93-94

11

fiinţă; toate determinările fiinţei divine sunt de aceea determinări ale fiinţei umane”18. Cu alte

cuvinte, filosoful german, Kant, ,,admiră ca nimeni altul ordinea şi finalitatea din univers. Pe de

altă parte Kant transpune categoriile gândirii, de spaţiu, timp sau cauzalitate, de la nivelul

Raţiunii divine la cel al raţiunii umane şi considera că intelectul uman are caracter autonom şi

constituie izvor al legilor natural”19. În acesta ordine de idei afirma şi atrofizicianul Stephen W.

Hawking ,,prin ştiinţa omul pătrunde în chiar mintea lui Dumnezeu, înţelege gândirea

Acestuia”20. Cu toate că afirmă acestea, el are rezerve faţă de decoperirile ştiinţifice care totuşi

nu decriptează planul creaţiei neplasandu-l pe seama hazardului. El se întreabă ,,Dar cum a ales

El starea sau configuraţia iniţială a universului? Care erau „condiţiile la limita la începutul

timpului?”21.

Marele cercetător este convins că ,, Întreaga istorie a ştiinţei a constat în înţelegerea treptată a

faptului cã evenimentele nu se produc arbitrar, ci reflectã o anumită ordine fundamentală, care

poate fi sau nu de inspiraţie divină”.22 El spune că Universul însuşi trebuie să aibă o valoare

minimă sau una maximă ,,cu alte cuvinte un început şi un sfârşit. E absurd să ne întrebăm ce se

întâmplă înainte de început sau după sfârşit, fiindcă asemenea valori ale timpului nu sunt

definite”23.

Kant este convins că legile naturale nu rezidă în natura ca atare, în mod real, ci sunt

dependente de mintea omului, în mod ideal. Din această cauză el face abstracţie atât de Raţiunea

supremă , care este Logosul divin, dar şi de raţionalitatea creaţiei, fiindcă raţiunea nu exclude

legile din natură, ci caută să impună propriile ei legi. Kant este un filosof monist care reduce

fiinţa la fenomenalitate. ,,Kant, pentru care problema existenţei sau non-existentei lui Dumnezeu

putea fi tratată cu aceeaşi rigoare logică la nivelul raţionalităţii filosofice, a deschis calea

ateismului modern a aporeticii teologice în faţa acestuia, a secularizării creştine. Ieşirea s-a făcut

18 L.Feuerbach, Esența creștinismului, Bucuresti, Editura Științifică, 1961, p. 4119 Thomas W. Torrence, Senso delo divino e la scienza moderna, Libreria Editrice Vaticana, Citta del Vaticano, 1992, p.4320 Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big-Bang la găurile negre, trad. de Michaela Ciodaru, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 15321 Ibidem, 2001, p.14422 Ibidem 23 Stephen Hawking Universul într-o coajă de nucă traducere din engleză de Gheorghe Stratan, Ovidiu Tantareanu, Anca Visinescu, ed. Humanitas, București, 2004, p.39-40

12

în mod paradoxal prin ştiinţele exacte, nouă fizică, relativista şi cuantică”24. Kant a deschis calea

tuturor teoriilor care au confruntat cultura şi teologia europeană, referitoare la ordinea şi

finalitatea universulu, miracolul cum a fost creat. Kant a insistat că argumentul teleologic este

neconcludent deoarece se bazează pe experienţa proiectării şi a ordinii în lume, dar

experienţa ,,nu ne oferă ideea unei Fiinţe absolute perfecte şi necesare, căci dacă Dumnezeu este

doar cel mai înalt din lanţul real fiinţelor pe care le ştim din experienţă, atunci este posibil un

altul mai înalt”25.

Tot el mărturiseşte că deşi argumentul nu are este concludent, totuşi are valoare. El nu

dovedeşte existenţa unui creator, arată existenţa unui architect ,,întrucât cauza poate fi raportată

proporţional la efectul său, rezultă că arhitectul ar fi doar o fiinţă foarte mare şi nu una

absolută”26. Aceste obiecţiuni aduse de Kant nu au izbutit totuşi să ruineze valoarea şi prestigiul

argumentului teleologic, ,,care găseşte în perioada postkantiana susţinători fervenţi între care

excelează Hegel, care-l considera între argumentele mediate, cu putere demonstrative cea mai

eficace şi mai convingătoare”27. ,,Organismele aflătoare în lume, zice Hegel, unt astfel

organizate, încât ei au o unitate şi o armonie proprie, a diferitelor părţi component, totuşi ele

simt şi nevoia unor lucruri exterioare de care depind. Spre exemplu: vieţuitoarele şi aerul, etc.

Acest accord presupune o activitate care-l produce şi care în vederea unui scop. De aici acea

înţelepciune divină care lucrează în natură şi care se manifestă în acesta existenţa miraculoasă

care este organismul viu şi în armonia care există între el şi obiectele exterioare lui.

Contemplarea acestei armonii şi a acestui acord este aceea care a făcut şi va face că conştiinţa

omenească să se ridice întotdeauna la Dumnezeu”28.

De-a lungul vremii s-a pus un deosebit accent pe acest argument creând aşa numita teleofobie

făcându-i pe filolosofi şi pe oamenii de ştiinţă să fie din ce în ce mai reticenţi faţă de acest

argument, teleologia fiind chiar repudiata, atât din natură cât şi din istorie, spre a nu se face din

ea un calapod pentru teologie. ,,Urăsc orice teleologie, fiindcă nu vreau să fac din ea un suport

24 Pr.Dr. Gheorghe Petraru, Teologie fundamentală și misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iași, 2006, p.2925 Immanuel Kant, Critica rațiunii practice trad. precedata de o schită biografică și o introd. de Traian Brăileanu. – București : Paideia, 2003, p. 47626 Ibidem, apud Norman L. Geisler ,,Filozofia religiei,, p.12627 Ioan Gh. Savin Apologetica vol II – Existența Lui Dumnezeu, București Ttipografia cărților bisericești, 1943, p.27228 G. Hegel Philosofie dela religion, tr. Vera, T. p. 141-142, apud Ioan Gh. Savin , op. cit. p. 272-273

13

pentru teologie, jertfind astfel interesele şi libertatea ştiinţei, o spune clar Dr. Labbe, care-şi

maschiaza ateismul la umbre antifinalismului”29.

Timpurile mai noi nu au adus vreo modificare foarte esenţială în ceea ce priveşte

atitudinea oamenilor de ştiinţă, cu câteva excepţii, faţă de argumentul teleologic.

2. Teorii materialiste

Materialismul  epistemologic sau ontologic este o poziție filozofică, care atribuie tuturor

proceselor și fenomenelor lumii materia, regularitatea lor și raporturile dintre ele. La întrebarea

„Ce există?“, materialismul răspunde: Doar materie. Materialismul asumă deci că și gândurile

sau ideile sunt doar manifestări ale materiei sau atribute ale acesteia. Îi explică ființei umane

mediul înconjurător și procesele care se desfăşoară în acesta fără elemente spirituale sau

imateriale, ca de exemplu Dumnezeu, a cărui existență nu poate fi evaluată

(verificată sau infirmată) de ştiinţa, mai ales de experiment. Conceptul "fizicalismului" este

folosit în filozofia prezentă ca echivalentul materialismului. Opusul acestuia

este idealismul epistemologic, pentru care ideile sunt de fapt realitatea; totul ce noi percepem ar

fi doar imaginile acestora. 

,,Afirmaţiile materialiste sunt însă posibile în condiţia de libertate umană, de voinţa autonomă

finită care refuza iubirea divină în Hristos şi vocaţia înaltă a omului de chip al lui Dumnezeu,

chemat la comuniunea eternal cu Acesta. Pentru creştin, creaţia este opera lui Dumnezeu în care

se reflectă atotputernicia şi înţelepciunea Creatorului, în ea el reflectă raţiunile, purtarea de grijă

şi scopurile lui Dumnezeu”30.

29 Ioan Gh. Savin op.cit. p. 27030 Pr.Dr. Gheorghe Petraru, op. cit. p.54

14

În legătură cu aceasta, teologia ortodoxă afirma, prin vocea puternică a Sf. Maxim

Mărturisitorul, ca ,,raţiunea omenească poate să sesizeze raţionalitatea lumii, pentru că şi lumea

şi omul sunt creaţii ale unui Autor unic, bun, iubitor, Care a pus în lume înţelesuri despre El şi în

om putere să le poată sesiza şi înţelege. Dumnezeu l-a făcut pe om fiinţă raţională capabilă să

lectureze lumea creată, să sesizeze armoniile ei,tocmai pentru că la întâlnirea lui cu ea, şi în

compatibilitatea aceasta extraordinară dintre aspectele ei sensibile şi simţurile lui, dar şi în cele

dintre raţionalitatea lumii şi raţiunea lui, capabilă să o descrie, el să înţeleagă lumea şi viaţa lui în

ea, conştientă de sine şi de ea, ca daruri ale Lui”31.

a.Teoria hazardului

,,Interogaţia asupra originilor lumii are vechimea raţiunii. Conform teoriilor actule,

evoluţia de la haos la univers şi de aici la om s-a făcut graţie capacităţii materiei de a se auto-

organiza. Pe drumul evoluţiei n-ar fi intervenit nicio constrângere în afară întâmplării. Hazardul

pur, singur hazardul, libertatea absolută, dar oarbă, se afla la baza prodigiosului edificiu al

evoluţiei.

Este greu de admis că toate legităţile pe care se sprijină bolta universului s-au născut absolut din

întâmplare”32

Poate că cea mai gravă obiecţie la argumentul teleologic este aceea adusă de ipoteza

hazardului, ,,anume proiectarea vizibilă în universul pe care îl cunoaştem ar putea fi doar un

episod fragmentar şi temporar din istoria întregului univers (un fel de oază de proiectare într-un

deşert mult mai întins al hazardului)”33.

31 Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Răzvan Ionescu, Pr.Cristinel Ioja, op.cit, p.11632 Dumitru Constantin Dulcan Somnul Rațiunii, editia a III-a, editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, p. 3733 Norman L. Geisler, op.cit., p.124

15

Teoria hazardului respinge finalitatea lumii pe motiv că n-ar exista o ordine prestabilită

de Dumnezeu, în vederea acestui scop. Ordinea universală nu s-ar datora lui Dumnezeu,ca

Raţiunea supremă, ci hazardului sau întâmplării. Tot ce ni se pare nouă ca armonie și ordine e

sau o simplă închipuire a noastră, sau, dacă există, totuşi ea se datoreşte hazardului, care a făcut

să se nască toată această ordine și legile ei din golul lipsit de ordine și legi, aşa cum pe malul

mării, respiraţia regulată a talazului, ca şi ritmică zbatere a undelor, în care se desface, ne dă

impresia unor legi permanente a vieţii sale, dar care de fapt nu sunt decât rezultatul ciocnirilor

nenumărate în sânul masei anarhic frământate”34.

Acesta este motivul pentru care se pretinde că la baza ordinii universal nu s-ar afla

ordinea voită de Dumnezeu, ci ordinea reieşită din ciocnirea întâmplătoare a atomilor. Aşa

judecau vechii atomişti, ca Democrit şi Lucreţiu şi aşa judecă încă o parte dintre pozitiviştii

antifinaliști de astăzi care consideră finalismul ca o ,,agresivitate savantă”. Ca o contră la acest

concept, Dumitru Constantin Dulcan spune: ,,cu privire la această agresivitate savantă, îl voi cita

pe Mayr <<broască ţestoasă vine la mal pentru a-şi depune ouăle>> -este o exprimare finalistă.

Ştiinţific şi modern, probabil că ar trebui să sune << vine broasca la mal, nu ştie de ce, dar face

ouă pe care le îngroapă în nisip, nici ea nu ştie de ce, din care apoi ies puii cu totul întâmplător.

În treacăt fie spus după acoperirea ouălor cu nisip, maschează locul, netezind nisipul pentru a

arăta identic cu cel din vecinătate”35. Biologii şi filosofii moderni ,,au înlocuit termenul de

finalism cu cel de program. Biologul mult timp s-a aflat în fața teleologiei ca lângă o amantă de

care nu se lipsea dar în tovărăşia căreia nu vrea să fie văzut în public. Acestei legături ascunse,

conceptual de program îi dă acum un statut legal”36. Această teorie atât de simplistă în metafizica

ei materialistă, a întâmpinat, din primul moment, revolta bunului simţ, înainte de o avea pe cea a

raţiunii. ,,Deja Aristotel ironiza pe aceşti înaintaşi ai săi, numindu-i filosofi ai nopţii, întrucât ei

făceau întunericul să pară lumină şi făceau din dezordinea și bezna haosului sursa de generare și

existență a ordinii și lumii”37.

34 A. D. Sertillanges Dieu ou rien? Vol I p.37, apud Pr.Dr. Gheorghe Petraru, op. cit. p.9735 Dumitru Constantin Dulcan, op.cit, p.3636 Ibidem 37 Gheorghe Ioan Savin Apologetica vol II, Ed. Anastasia, 2003, p.127

16

b. Sitemul filozofic al lui Democrit, Heraclit, Epicur.

Vechea teorie atomistă care e în esență , aceeași de la Democrit până la Haekel, prezintă

astfel lucrurile. Democrit susținea că ,,dintru început atomii şi mişcarea, supunându-se unei legi

oarbe simplă expresie a mişcării, atomii, care nu erau dotaţi decât cu mase de mărimi diferite, în

căderea lor înclinată, s-au ciocnit între dânşii, din această ciocnire rezultând mase şi combinaţii

de mase de atomi, care şi-au creeat, cu timpul, un fel de echilibru instabil, dar stabilizat apoi,

dând astfel naştere unor informaţii de mai lungă durabilitate. Aşa au rezultat, regularitatea,

ordinea şi armonia pe care le vedem astăzi”38. Democrit formulează teza lumilor infinite.

Democrit a preluat teoria atomistă dezvoltând-o într-un sistem , conform căruia la baza lumii se

afla atomii care coincid cu realul. Democrit afirma că atomii se deosebesc între ei numai după

formă .La început atomii erau răspândiţi în spaţiul gol .Prin formarea vârtejurilor şi prin unire

atomii au format lumea şi lucrurile din aceasta. ,,Se lasă astfel impresia că ordinea finală a

cosmosului este rezultatul unei dezordini iniţiale, ca şi cum ordinea ar proveni din dezordine”39.

Pornind de la o astfel de premise, Heraclit, supranumit şi filozoful obscur, susținea la

vremea sa că războiul este tatăl tuturor lucrurilor, ,,fiindcă la temelia cosmosului nu s-ar afla

armonia, ci războiul dintre stihiile lumii”40. După cum se observa, filozofii antici contestau

ordinea şi finalitatea lumii. În accepţia lor, cosmosul nu era decât un complex de mizerii şi

dureri, de boli, cruzime, cataclisme, epidemii, războaie şi moarte.

La rândul său, Epicur, care punea sensul vieții și al existenței umane în plăcerea fizică,

condamna pe zeii care au făcut lumea, fiindcă aceștia și-ar fi rezervat plăcerea pentru ei, iar

pentru oameni ar fi rezervat numai dureri și nenorociri.

Filosofii antici vedeau lumea clădită pe două principii contrare, unul bun și altul rău, care

se confruntau la nesfârșit între ele fără nicio finalitate, conferind istoriei un caracter ciclic, bazat

pe principiul stelar al veșnicei reîntoarceri. Datorită acestui principiu, care se opunea ideii de

38 Ioan Gh. Savin op.cit. p.9739 Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popecu, op. cit. p.9640 Ibidem.

17

progres eshatologic istoric sau linear, adus de creștinism, panteismul a împiedicat omul, milenii

întregi, să evolueze din punct de vedere social, științific sau tehnic. Natura întreagă avea caracter

sacru și omul se temea să acționeze asupra ei ca să o profaneze. Creștinismul a arătat că natura

nici nu se confundă cu Dumnezeu, dar nici nu este rea în esența ei, fiindcă răul nu ține de ființa

creației, ci de voința omului. Omul poate acționa asupra naturii în sens bun sau rău, spre folosul

sau detrimentul său, așa cum constatăm astăzi mai mult ca niciodată.

Căci cataclismele naturale sunt provocate adesea de dezordinea pe care omul a introdus-o

în creație, din pricina răului moral. Poluarea la care este supusă planeta noastră, din cauza

exploatării iresponsabile a resurselor naturale, în scopuri comerciale, militare sau hedoniste, a

avut ca urmare încălzirea globală și izbucnirea unor calamități distrugătoare.

În epoca modernă, Darwin, influențat de filosofia kantiană, care așază rațiunea umană în

locul Rațiunii supreme, susține că în lume nu există ordine și armonie care să vină de la

Dumnezeu. ,,Căci , dacă s-ar părea că universul, spune el, luat în ansamblul lui, vădește urme

evidente ale unei inteligențe ordonatoare, luată în detaliu, această imagine se pierde și ne găsim

în prezența unor elemente în conflict, care se organizează prin însuși acest conflict”41.

De aceea, Darwin transpune ciocnirea dintre atomi, din lumea fizică, de care vorbea

Democrit, în lupta pentru supraviețuire dintre viețuitoarele din lumea biologică.

Afirmațiile lui Darwin, ca și cele ale lui Democrit, amintite mai sus, sunt considerate de

moderniști ca dovezi în favoarea unei ordini, care se constitue ea însăși, ca atare, prin ciocniri

sau conflicte neprevăzute, care țin de domeniul hazardului. Universul nu mai este organizat de

Dumnezeu, ci se organizează prin el însuși, datorită conflictului și hazardului.

I. Cosmologia în teologie și știință

41 Ibidem

18

În epistola I către Timotei(6, 20), Sfântul Apostol Pavel își sfătuiește dicipolul să se

îndepărteze de ,,împotrivirile științei mincinoase,, cea mai gravă dintre împotrivirile științei

mincinoase fiind negarea Cretorului Treimic al Universului cuantic.

De pildă, în cartea sa recent apărută intitulată ,,Găurile negre din Univers,, celebrul matematician

englez Stephen Hawking ajunge la concluzia precum că ,,Universul se autoconține, el nu are nici

început, nici sfârșit, nici margini sau limite. Universal nu a fost creat și nu poate fi distrus. El

doar există, deci unde mai e loc pentru Creator?”42. Totuși pentru a atenua eroarea concluziei

sale, autorul citat menționează că:,,Nu este necesar să apelăm la Dumnezeu pentru a stabili

condițiile în care a fost creat Universul. Dar asta nu înseamnă că Dumnezeu nu există. Doar că El

acționează conform legilor fizicii”. Ştiinţa se ocupă, însă, numai de materie-energie fizică și

materia-energie vie sunt potențial conținute într-o a treia materie: ,,materia cuantică, aceasta fiind

țesătura întregului Univers”43. Timpul face parte din acele provocări majore față de care

inteligenţa umană rămâne infimă şi se mulţumeşte cu reprezentări parţiale. Mai mult ca oriunde

în altă parte, aici se manifestă consecinţele caracterului fragmentar al culturii contemporane.

Cronologic sau fizic, cuantic sau relativist, atomic sau cosmic, biologic sau subiectiv, geologic

sau lingvistic, istoric sau social, folcloric sau mitologic, profan sau sacru, matematic sau

economic, discret sau continuu, calitativ sau cantitativ (al duratei), algoritmic sau computaţional,

al poeziei sau al naraţiunii, al muzicii sau al artelor vizuale, teatral sau cinematografic, juridic

sau filosofic, timpul se înfăţişează într-o varietate imensă de ipostaze, fiecare dintre ele făcând

obiectul unor lucrări de specialitate.

Pentru un fizician însă, teoria cuantică e interesantă nu atât prin aceste explicații, cât prin

ce ne dezvăluie natura. Materia cuantică nu este altceva decât o concentrare de energie a

câmpului cuantic, deci știința se ocupă de ,,nimic,, de aceea nu există. ,,În fond – spune filosoful

roman Petre Țuțea- substanța ca și materia nu există ca atare nici ca substrat al lucrurilor și nici

nu poate fi identificată în concretul multiform, această unitate global a vieții și a lumii neputând

înlocui Divinitatea, unitatea reală a tuturor lucrurilor, creatoare a lor, prin ea nemaifiind posibilă

veracitatea cunoașterii oglindită în legitățile care le guvernează întrucât atât natura cât și materia

sunt doi termini goi de conținut , sub stratul lucrurilor, adică unitatea lor rămâne Divinitatea

42 Stephen Hawking Black holes and Baby Universes, Bantam Books, Toronto, 2000, p.85.43 Solomon Marcus, Timpul, Edit. Albatros, București, 1985, p.30

19

exterioară lucrurilor create”44. David Bohm (laureate al Premiului Nobel) afirmă cu fermă

convingere că dincolo de vidul cuantic există nivelul subcuantic, că universal cuantic provine

dintr-o sursă veșnic creatoare, situată dincolo de spatiu și timp, adică dincolo de nivelul cuantic,

în realitatea profundă și inaccesibilă a nivelului subcuantic. Astfel fără ambiguitate ,,secretul

lumii nu se găsește la nivel cuantic, ci la nivel subcuantic”45. Pentru materia nevie, pentru

cuantele de spațiu și particulele elementare, informateria se găsește ,,sub carcasa lumatiei și în

niciun fel nu putem avea acces la ea. De aceea prin ciocniri oricât de violente între particule

elementare, nu obținemun acces la materia profundă din care sunt constituite particulele, ci

întotdeauna se obțin particule noi. Dar nici nu trebuie să ne închipuim particulele elementare,

inclusiv cuantele de spațiu ca niște capsule de lumatie care conțin informaterie. O particulă

elementară este de fapt, determinată de o zonă dintr-o informaterie continuă, nemetrică”46

Această observație se manifestă în ordinea înfășurată ,,ordinea pe care o vedem este ordinea

desfășurată ordinară, care este descrierea noastră obișnuită a realității. În mod obișnuit, noi

gândim fiecare punct din spațiu și timp ca fiind distinct și separat, toate relațiile exercitându-se

între puncte contigue în spațiu și timp”47. Lumatia este materia profundă care nu se poate

structura de la sine. Lumatia se structurează numai prin cuplajul ei cu informateria și numai

datorită acestui cuplaj apar cuantele de spațiu și particulele elementare. Lumatia ar rămâne în

nemișcare și echilibru total dacă nu ar interveni al doilea principiu, informateria. Lumatia

reprezintă tendința spre echilibru căreia i se opune fluctuația informateriei și dinamica

informateriei, informateria și lumatia determinand universuri cu procese permanente de

dezechilibru și tendințe spre echilibru. Lumatia și informateria constitue matricea fundamentală a

lumii. La nivel subcuantic exista însăși infinita și eterna Împărăție a cerurilor ,, a Dumnezeului

Celui Veșnic Treime, a luminii neapropiate (lumina harică, lumina necreată, luminarea și energia

divină) (1 Timotei, 6,16). Niciodată științele materiei- energiei cuantice nu vor avea acces la

tainele Universului subcuantic, deci nu vor avea nici un temei real pentru a nega implicația

cauzală a Sfintei Treimi în crearea Universului cuantic”48.

44 Petre Țuțea, Tratat de antropologie creștină, Edit. Timpul, Iași, 2003, apud Dr. Octavian Udriște, Cum a creat Dumnezeu universal din nimic, editura Tabor, 1994, Rm. Vâlcea, p. 445 Mihai Drăgănescu, Spiritualitate, informația materiei, edit. Acad. Romane, București, 1988, p.7146 Solomon Marcus, Provocarea stiinței Ed. A. S. R, Bucuresti 1988, p.7147Iibidem, p.7148 Dr. Octavian Udriște, op. cit. p. 4

20

1. Universul în expansiune

Sunt lucruri care par imposibile în lumina cunoașterii științifice a unei anumite perioade

istorice. Toate fenomenele tratate de știința contemporană sunt entropice, chiar dacă se constată

și fenomene de autoorganizare, care local sunt relativ antientropice, întotdeauna însă pe seama

creșterii entropiei unui ansamblu în care ele sunt cuprinse. O singură mare excepție este afirmată

de știință și anume nașterea universului, care în mod necesar a fost un proces antientropic. Acest

lucru ne arată că natura admite și procese antientropice și se pune în mod îndreptățit întrebarea

dacă ele nu ar mai putea interveni de la sine sau să fie produse în mod artificial în

univers. ,,Evident, asemenea procese ar fi cu totul noi, depășind cadrul de gândire al științei

actuale și probabil chiar formele de materie cunoscute până în prezent”49.

Organismele vii care conțin structuri autoorganizate, cu un sâmbure genetic, sunt relativ

antientropice. Ele se organizează conform informației genetice și atunci am putea bănui că, în

ultimă instanță, informația este aceea care le-a determinat caracterul relativ antientropic. Există

totuși în natură și fenomene de autoorganizare fără informație pre alabilă evidentă, care se

produc numai datorită legilor fizicii respectiv ale chimiei. Și aceastea au un caracter local relativ

antientropic pentru că reușesc să-și mențină organizarea. Spre deosebire de asemenea structuri,

organismele vii au și proprietatea de a se reproduce, de a se înmulți. Este o calitate atât de

extraordinară încât nu se poate avea alt echivalent decât grandioasa expansiune a universului.

În diverse forme, ideea unui univers etern a supravietuit unui șir lung de secole și unor

contestatari iluștri. La începutul lui 1916, Albert Einstein tocmai își terminase cea mai mare

opera a vieții sale, rezultatul unui deceniu de eforturi intelectuale intense dedicate dezvoltării

unei teorii a gravitației, pe care a numit-o teoria generală a gravitației. Totuși, aceasta nu era doar

o nouă teorie a gravitației, fiind în acelați timp și o nouă teorie a spațiului și timpului. Și a fost

prima teorie științifică cu ajutorul căreia se putea explica nu doar cum se deplasează obiectele

prin univers, ci și cum ar putea sa evolueze universul însuși. Printre contestatarii ideii de univers

etern îl găsim de asemenea și pe Newton care afirma ,,Spațiul absolut, considerat în natura sa

49 Mihai Drăgănescu, op. cit. p. 100.

21

fără nicio relație cu ceva extern, rămâne totdeauna asemenea și imobil și timpul absolut, adevărat

și matematic, în sine și după natura sa, curge în mod egal fără nicio legătură cu ceva extern”50.

În teoria lui Einstein, ca și în teoria gravitațională anterioară a lui Newton, gravitația este o

forță de atracție pură care se manifestă între toate obiectele. ,,Aceasta înseamnă că este imposibil

să avem un set de mase localizate în spațiu și care să se afle în stare de repaus veșnic. Atracția

gravitațională reciprocă le va face în cele din urmă să colapseze spre interior, în dezacord

manifest cu ideea de univers static”51.

In 1916 Albert Einstein formulează Relativitatea Generală, o generalizare a Relativității

Restrânse și a legii atracției gravitaționale a lui Newton, o teorie unificată care oferă o descriere

mai precisă a graviției, prin intermediul unor ecuații ce traduc ,,interacțiunea propriu-zisă în

curbura spatiu-timp”52. Relativitatea generală a schimbat complet discuția despre originea și

viitorul universului. Un univers static ar fi putut exista dintotdeauna sau ar fi putut fi creat în

forma sa actuală cândva în trecut. Dar, dacă în prezent galaxiile se indepărtează una de alta,

înseamnă că în trecut ele au fost mai aproape una de alta. Dupa cum afirmă matematicianul

Stephen ,,se pare ca Einstei nu a luat niciodată în serios marea explozie. El a crezut probabil că

modelul simplu al universului care se extinde uniform va eșua dacă se urmarește înapoi în timp

mișcarea galaxiilor și că viteza lor periferică mică le-ar face să treacă una pe lângă alta. A crezut

că universul ar fi putut cunoaște o fază anterioară de contracție, cu un salt către expansiune

pornind de la o densitate mult mai moderată. Acum știm însă că pentru ca reacțiile nucleare din

universul timpuriu să producă acea cantitate de elemente ușoare pe care le observăam în jurul

nostru, densitatea de materie trebuie să fi fost de cel puțin o suta de tone pe centimetru cub, iar

temperatura de zece miliarde de grade. Apoi observarea fondului de microunde arată că probabil

densitatea a fost cândva de un trilion de trilioane de trilioane de trilioane de tone pe centimetru

cub. Relativitatea generală prezice că big bangul este originea universului. Astfel teoria lui

Einstein prezice că timpul are un început, deși autorul ei a privit întotdeauna cu suspiciune

această idee”53.

50 Isaac Newton, Principiile matematice ale filosofiei naturale, trad. Prof. Victor Marian, Ed. Academiei, București, 1956, p. 30-3151 Lawrence M. Krauss, Universul din nimic, trad. Constantin Dumitru-Palcus, Ed. Trei, 2013, p.2752 Jeremy Bernstein, Albert Einstein și frontierele fizicii, trad. de Anca Forescu-Mitchel, Humamnitas, București, 2012, p.3253 Stephen Hawking, op.cit. p.23

22

Cel mai evident lucru despre spațiu e că se întinde și tot se întinde. Faptul a fost

confirmat de instrumente moderne ca telescopul Hubble, care ne permite să sondăm adânc în

spațiu. Observațiile efectuate de Edwin Hubble în anii 1920 și 1930 au arătat, independent de

toate aceste lucrări, că galaxiile se îndepărtează unele de altele și că , pentru un observator

terestru, Universul se extinde în toate direcțiile, indiferent unde anume ne-am îndrepta privirea.

Aceste rezultate vor schimba radical reprezentarea despre Univers, constituind datele de pornire

pentru un nou model de univers în expansiune. S-a constatat că galaxiile sunt distribuite uniform

în spațiu, cu unele concentrări și goluri locale, iar densitatea lor se anulează la distanțe foarte

mari poate însă că depărtarea și slaba lor strălucire ne împiedică să le observăm. Universul pare

să se întindă în spațiu.

2.Înaintea exploziei inițiale

,, Aș putea fi închis într-o coajă de nucă și să ma cred regele universului dacă n-ar fi însă

visele urâte,,

Shakspeare , Hamlet, Act 2, Scena 2

Poate că Hamlet voia să spună că deși noi, ființele umane, suntem limitate fizic, mințile

noastre sunt libere să exploreze întregul univers și să meargă cu îndrăzneală acolo ,,unde până și

Star Trek se teme să pună piciorul”54.

Dacă înțelegem cosmosul ca origine a universului în care trăim, atunci imaginea noastră

despre univers nu poate fi identificată cu aceea de cosmos. Un univers este numai o parte a

cosmosului, fiind născut din cosmos, dezvoltându-se în cosmos, dispărând în cosmos. De fapt

oare universul e infinit, sau numai foarte mare? E veșnic sau are doar o viață lungă? Nu-i o

îndrăzneală prea mare fie și doar să încercăm? Riscăm oare soarta lui Prometeu, care în

54 Ibidem, p. 67

23

mitologia clasică, a furat focul de la Zeus spre a-l da oamenilor, iar pentru cutezanța sa a fost

pedepsit să stea înlănțuit de o stâncă unde un vultur îi ciugulea ficatul?

Dacă materia în cosmos își este sieși sursă și conține principii fundamentale, ea se poate

desfășura de la sine în multiple universuri. Unul din aceste universuri este universul nostru. Sub

semnul sacru al adevărului: ,,Înseși progresele științei, investigațiile sale în infrastructurile

atomului spre exemplu, ne lasă să presimțim că dincolo de zona cognoscibilului se întind alte

lumi unde legile încetează de a fi riguros aplicabile și unde raporturile de la cauză la efect scapă

nu numai controlului simțurilor noastre dar și controlului înțelegerii”55. Atât timp cât priveam

universul nostru ca singura existență, infinită în timp și spațiu, el se confunda cu cosmosul.

Gândirea filosofică, a fost condusă , în mod repetat, în a căuta realități în afara

universului. ,,Gândirea filosofică, după părerea noastră, înainte de orice date ale științei, nu poate

fi consecventă cu ea însăși decat dacă admite o realitate mai profundă decât aceea a

universului”56.

Probabil că cele mai provocatoare aspecte, cele care interesează într-o măsură mai mare pe

filosofi, sunt ,,cele cu privire la natura timpului sau, mai exact, cu privire la structura tipologică a

timpului: este timpul liniar sau circular? Este timpul finit sau infinit? Are timpul o singură

dimensiune sau mai multe? Este timpul neramificat sau trebuie să acceptăm existența mai multor

ramuri temporale?”57.

Știința poate să descrie cu exactitate ceea ce s-a întamplat de la 10-43 secunde (timpul zero sau

,,Timpul Planck,,) după crearea universului. Însă, trebuie să recunoaștem fară nicio reticență că

fizicienii nu au nici cea mai mică idee despre ce ar putea explica apariția Universului. Ei pot să

urce până la 10-43, dar nu și mai sus în ,,capsula subcuantică,, unde ramâne un mister, acolo fiind

esența universului, aceasta fiind limita extremă a cunoașterii noastre, sfârșitul călătoriei noastre

spre origini. În acest sens se înscrie și opinia de cea mai înaltă competență a filosofului francez,

Jean Guitton potrivit căreia : ,,Știința pare neputincioasă să descrie sau să-și imagineze chiar

ceva care să fie rezonabil, în sensul cel mai adânc al cuvântului, referitor la momentul originar,

atunci când timpul era încă la zero absolute și când nimic nu se întâmplase încă”58 .

55 Marcel Sendrail Înțelepciunea formelor Ed. Meridiane, București 1983, p. 3356 Mihai Drăgănescu, op. cit. p. 63.57 Niță Adrian, Despre natura timpului cu Solomon Marcus, în Timpul, anul 2010, martie, numărul 3, p.658 Jean Guitton, Grichka Bogdanov, Igor Bogdanov, Dumnezeu și știința, edit. Harisma, București, 1992, p. 53

24

Plecînd de la tulburătoarea întrebare leibniziană „de ce exista ceva când putea să nu fie

nimic?“. Discuția se concentrează în prima parte asupra apariției universului. Sunt prezentate

elementele de stare ale universului de la primele secunde și pînă la apariția vieții. Pentru a

înțelege uimitoarea explozie inițială ce a dus la complexa realitate prezentă să amintim cîteva

cifre: ,,la 10-43 secunde (timpul lui Planck) după explozia inițială universul avea o micime

inimaginabilă, de 10-33 centimetri, cu o temperatură imensă de 1032 grade Kelvin la 10-32 secunde

universul avea vreo 300 de metri și o temperatură mult mai scăzută . Un mister de netrecut este

legat de ce a fost mai înainte de timpul lui Planck. Dacă astăzi fizicienii știu aproape secundă cu

secundă cum a evoluat universul,ei sunt neputincioși dincolo de această constantă”59 

După apariția sistemului solar și a planetei noastre, viața începe să evolueze, într-o perfectă

continuitate, de la forme inerte la materia vie. S-a petrecut la întîmplare, cum au susținut unii

savanți, acest îndelungat proces?

Cu toate aceste succese, descrierea fizică, de fapt fizico-matematică, actual, se lovește de

dificultăți atunci când încearcă să privească universal în ansamblul lui, ,,atât în înțelegerea lui

biologic și informațională, cât mai ales în ce privește originea și viitorul universului nostru. La

fel de critic devine descrierea universului fizic atunci când ne punem întrebarea ce se ascunde

sub particulele elementare, care este structura lor, ce conțin ele?”60.

În raport cu descrierea fizico-matematică actuală, universul fizic începe cu particulele

elementare. Chiar dacă se pun întrebări asupra conținutului particulelor elementare, fizica actuală

caută să găsească într-adevăr ultimele particule elementare. Acest lucru este foarte important dar

rămânând numai într-un cadru structuralist-matematic, lumea și nici universul fizic nu vor putea

fi, în fond, explicate. În cartea sa ,,Răbdare în azur-evoluția cosmică,, cosmologul Hubert Reeves

se asociază opiniei dominante actuale conform căreia : ,,numim timp zero acel moment dincolo

de care nu putem afirma nimic. Acesta marchează, de fapt, limita cunoștințelor actuale în fizică.

Este pragul ignoranței noastre. Cosmologia nu ne dă dreptul să vorbim despre un

<<început>>”61.

Foarte recent, conform anunțului NASA, satelitul COBE (Cosmic Background Explorer), a

transmis imaginea Universului de acum 15 miliarde de ani lumină, însă din cauza opacității

Universului inițial, este exclusă orice șansă de a observa faza ontogenezei cosmice timpurii.

59 Ibidem p.6860 Mihai Drăgănescu, op. cit p.7461 Hubert Reeves, Răbdare în azur-evoluție cosmică, Ed. Humanitas, 1993, p.12

25

Indiscutabil din prima clipă după Big-Bang, Universul a fost o ,,supă” opacă și numai după circa

1 milion de ani de la nașterea sa a devenit un ocean luminos, un Univers transparent.

Un mare impediment în investigarea stării de ,,pre-Big-Bang” rezidă în faptul că la

distanțe foarte scurte 10-33 și la energii gigantice 1019 GeV cele patru forțe fundamentale de

interacție sunt unite în ,,superforța unică”. Astfel fizicienii se izbesc de faimosul zid al lui

Planck în care gravitația devine extremă, ridicând o barieră de netrecut pentru orice

investigație: ,,dincolo de zidul lui Planck mister este totul”62. Foarte probabil în spatele acestui

zid se află o realitate inimaginabilă. Gravitația este atât de puternică încât sfărâmă structura

spațiului pentru a-i da alte dimensiuni, printre care trecutul, prezentul și viitorul nu au nicio

semnificație. ,,În ceea ce privește proveniența colosalei cantități de energie de la originea Big-

Bangului, se afirmă că în spatele <<zidului lui Planck>> se ascunde o formă a energiei

primordiale, de o forță inimaginabilă”63.

Incapacitatea științei de a învinge impedimentele menționate de a nu putea privi și

cunoaște adevărul dincolo de timp și spațiu (adica dincolo de ,,timpul lui Planck” 10 -43 secunde),

poate fi remediată numai cu ajutorul Teologiei mistice a Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Prin

contemplarea Sfintei Treimi, a slavei lui Dumnezeu Cel veșnic Treime, prin intermediul

energiilor necreate divine (lumina harică, sfântă, taborică) este posibilă escaladarea nivelului

subcuantic spre împărăția lumiinii neapropiate în care locuiește Dumnezeu, absolut incognoscibil

și invizibil pentru făptura umană. Scris este că Dumnezeu pogoară spre noi în razele energiilor

necreate, prin care se manifestă și se face cunoscut în afara Ființei Sale intangibile, iar noi ne

suim spre unirea cu El, pe calea sfintei lumini.

3.Momentul Big bang, începutul și originea creației62 Dr. Octavian Udriște, op. cit. p. 1063 Ibidem

26

Descoperirea expansiunii universului a fost una dintre cele mai mari revoluții intelectuale a

secolului XX. A fost o surpriză totală și a schimbat radical dezbaterea privin originile

universului. Dacă galaxiile se îndepărtează, ele trebuie să fi fost foarte apropiate candva, în

trecut. Din viteza actuală de expansiune putem estima că ele trebuie să se fi aflat cu adevărat

foarte aproape acum zece-cincisprezece miliarde de ani. ,,După cum explic eu, Roger Penrose și

cu mine am putut stabili că din teoria generală a relativității a lui Einstein rezultă că universul și

timpul însuși trebuie să fi avut un început într-o extraordinară explozie. Aceasta e explicația

pentru care noaptea cerul e întunecat , nicio stea n-a putut străluci mai mult de zece-

cincisprezece miliarde de ani, timpul scurs de la marea explozie”64.

Tratarea unui univers, și în particular a universului nostru, ca un univers fizic constitue, după

cum am văzut, numai o primă aproximație. De fapt, noțiunea de univers fizic se imopune numai

din punct de vedere al modului ontologic al lumii sub forma unui univers închis. Numai dintr-un

asemenea punct de vedere universul biologic apare ca a doua aproximație iar universul

informațional ca a treia aproximație și ultima.

,,Din punct de vedere al modelului ontologic, universul este în totalitate fizico-informațional

cu precizarea că informația se află întotdeauna în interiorul materiei. Cu alte cuvinte, universul

privit la scenă cosmică nu poate fi separat într-un univers fizic, unul biologic și unul

informațional, deoarece și ceea ce înțelege prin univers fizic se naște prin procese fizico-

informaționale, după cum în același mod, prin procese fizico-informaționale apare și substanța

vie”65.

O eroare frecvent, între multele care împresoară acest teren de lucru, ar putea fi aceea a

tratamentului nediferențiat aplicat textului biblic și teoriilor științifice. Există unele deosebiri

fundamentale între valențele limbajului științific și cele pe care le are limbajul teologic. Din

această perspectivă subliniem că textul Facerii nu este, și nici nu poate fi un referat științific

despre alcătuirea Lumii. Chiar dacă, la un moment dat, forțarea unor corespondențe între anumite

versete biblice din textul Facerii și datele despre originile și etapele pe care le-a traversat lumea

în scenariul științific ar putea produce rezultate, abordarea nu este proprie unui text inspirat.

64 Stephen Hawking, op.cit.p. 78-7965 Mihai Drăgănescu, op. cit p.73-74

27

Pentru teologie, e semnificativ că modelul universului în expansiune pune un hotar în istoria

lumii: momentul exploziei inițiale(Big Bang). În legătură cu această situație, trebuie spus că

știința constată o condiție specială, a observatorului. Potrivit unui postulat al relativității, lumina

se deplasează cu viteză limită de 300000 km/s. Aceasta înseamnă că având de străbătut distanțe

tot mai întinse din locuri mai îndepărtate, lumina va ajunge în lentila observatorului terestru tot

mai târziu. Aceasta face posibil ca multe dintre considerațiile pe care cercetătorii le fac despre

trecutul universului să poată fi verificate prin observație, chiar acum, în prezent. Așadar, în

întreg universul, procesele desfășurate în trecut nu s-au consumat definitiv. Ele sun accesibile

chiar acum. ,,Avem de-a face, așadar, cu o condiție privilegiată pentru om: cu cât privește mai

departe în univers, el are șansa să vadă chiar acum, în vremea vieții lui pământești, un trecut tot

mai îndepărtat al lumii create”66. Deși a fost nevoie de câteva decenii după descoperirea din 1929

a faptului că universul nostru se află în expansiune, pentru ca ideea de Big Bang să capete o

confirmare empirică independentă, Papa Pius al XII-lea a anunțat-o în 1951 ca pe o dovadă în

sprijinul Genezei: ,,S-ar părea că știința din zilele noastre, dintr-un singur salt înapoi în timp,

peste secole, a reușit să fie martoră la momentul august al primordialului Fiat Lux, când,

împreună cu materia, a răbufnit din nimic o mare de lumină și de radiație, iar elementele s-au

divizat și s-au învolburat, alcătuind milioane de galaxii. Astfel, cu acea concretețe caracteristică

dovezilor fizice, știința a confirmat contingența universului și totodată bine fundamentata

concluzie cu privire la epoca în care lumea a luat naștere din mâinile Creatorului. Prin urmare

există un Creator. Prin urmare, Dumnezeu există!”67.

Ca oameni noi ne-am învrednicit de o minunată origine, după cum spune renumitul fizician

Lawrence ,,Unul dintre cele mai fermecătoare lucruri pe car le știu despre Univers, este că, în

esență, fiecare atom din corpul nostru a făcut cândva parte dintr-o stea care a explodat. Mai mult,

atomii din mâna mea stângă au venit probabil dintr-o stea diferită din cea din care au venit atomii

mâinii mele drepte. Suntem cu toții literalmente, copiii stelelor, iar corpurile noastre sunt

alcătuite din pulbere de stele”68.

Prima persoană care a propus ipoteza Big Bang a fost un preot și fizician belgian pe nume

Georges Lemaître. Lamaître era o combinație remarcabilă de competențe. Și-a început studiile ca

inginer, a fost artilerist decorat în Primul Război Mondial, apoi a trecut la ,matematici, când a

66 Jeremy Bernstein, op.cit. p 12067 Lawrence M. Krauss, Universul din nimic, op.cit. p.2968 Ibidem, p.45

28

început studiile teologice la începutul anilor 1920. Si-a mutat apoi sfera de interes asupra

cosmologiei, studiind mai întâi cu celebrul fizician britanic Sir Arthur Stanley Eddington,

înainte de a pleca la Harvard, pentru ca ulterior să își ia al doilea doctorat, în fizică la MIT.

,,Denumirea din limba engleză , <<Big Bang>> , în traducere literară ,,marele pocnet,,

evită cuvântul <<explozie>>. Evenimentul nu trebuie imaginat ca o explozie obișnuită care să

poată fi privită din exterior, ci ca o generare internă a spațiului și timpului. În urma acestui

eveniment originar, al Big Bangului, Universul a început să existe, posedând încă din primul

moment aceeași masă pe care o are și în prezent, dar având un diametru care virtual a fost zero și

o temperatură care virtual a fost infinită “69 . Cu toate acestea Lemaître a mers mai departe și, în

1930 a propus ideea că universul nostru în expansiune a început, de fapt, ca un punct

infinitezimal, pe care l-a numit ,,Atomul Primar,, și că acest început a reprezentat, probabil într-

o aluzie la Geneză, o ,,Zi fără de ieri,,.

Cercetările din ultima vreme atestă că Universul conține o materie necunoscută (invizibilă)

care se presupune a fi la baza a tot ce există, dar despre a cărei compoziție nu avem

cunoștințe. ,,Aristotel a numit această materie – element în care se scaldă Universul –

Chintesență, deumită mai târziu de cercetători: materie neutră, materie stelară, vârtejul universal,

eterul insesizabil”70. Elementul în care se scaldă Universul, considerat de Aristotel sufletul

Universului, se crede că ar fi Însuși Dumnezeu, ,,unealta folosită de Dumnezeu la crearea

inteligenței”71.

Materia vizibilă în univers reprezintă circa 10% din masa galaxiilor actuale. Cea mai mare

parte din materie este invizibilă (întunecată) și distribuită în jurul galaxiilor. Materia obișnuită

din galaxii plutește pe materia invizibilă. Materia invizibilă a fost descoperită surprinzător cu

ajutorul unor radio- telescoape, raze X și infraroșii, considerându-se că ar putea să conducă la

cunoașterea universului.

Prin intermediul radiațiilor s-au putut face observații cu privire la dinamica și structura

Universului de la distanțe foarte mari, adică potrivit înțelegerii cosmologilor, tot mai aproape de

momentul de început. Un record recent, atins prin intermediul observatorului spațial SWIFT al

NASSA, prin captarea unui semnal provenit de la o sursă de radiații gamma situată la 13-14

miliarde de ani lumină de Terra. El reprezintă, foarte probabil, explozia unei stele de 30 ori mai

69 Folescu Cecil, Ce este Universul?, Ed. Albatros, 1979, p. 3870 Hristache Popescu, Originea Universului și a vieții, Ed. Albatros, București 2000, p.2671 Ibidem

29

mare decât soarele, care s-a petrecut foarte devreme, cand universal avea doar 3 % din vârsta

estimată a universului actual.

Este interesant faptul că mențiunile cu privire la materie, spațiu sau timp din textele majore

ale literaturii patristice ,,sunt convergente cu aceste considerații recente. Sfinții Părinți, cum s-a

menționat mai sus resping eternitatea materiei și a lumii. În apărarea credinței că Dumnezeu este

Creatorul lumii întregi, ei mărturisesc crearea lumii ex-nihilo. În acest fel, spațiul, timpul și

materia au un început”72.

De partea cealaltă, modelul cosmologic cu big-bang sustine că întregul univers, stelele și

galaxiile, spațiul și timpul au apărut prin explozia unei singularități cu dimensiuni de zece

milioane de miliarde de miliarde de ori mai mică decât un atom de hidrogen. Materia invizibilă

a fost atestată și de faptu lcă viteza de rotație a stelelor periferice față de central galactic este

relative mare, spre deosebire de ceea ce era cunoscut și anume: viteza se micșorează pe măsură

ce distanța pâna la centrul galactic crește. Deci, la periferie se află material invizibilă (halou de

materie) . Existența acestei materii ar explica cauza rămânerii strâns unite a galaxiilor

componenete ale unui roi, împiedicând disiparea în spațiu.

Și în apropierea golurilor negre, gravitația intensă face să șerpuiască un curent continuu de

particule nou- create. ,,Gravitația nu este cauza radiației în sensul fizicii clasice, ci, în ultimă

instanță este responsabilă de apariția ei. Iar dacă considerăm că gravitația este de fapt o

deformare a spațio-timpului, am putea spune spune că spațio-timpul este cel care induce crearea

particulelor materiale. Apariția spontană a particulelor materiale din spațiul gol este deseori

numită ca o generare din <<nimic>>. Dar în fizică, spațiul gol este departe de a fi nimic, el este

foarte strâns asociat universului fizic. Iar dacă am dori să răspundem la întrebarea : Cum a intrat

Universul în existență? – nu este suficientă afirmația că spațiul gol exista de la început, ca o

condiție inițială. Va trebui găsită o explicație asupra spațiului însuși. De unde vine acest

spațiu?...dacă teoria cuantică permite particulelor să intre în existență din nimic, n-ar putea ea

oare să permit spațiului să intre și el în existență tot din nimic?”73.

Este semnificativă aici și o altă distincție, cea dintre ,,origine” și ,, început”. Începutul este

situat în timp, fiind o dimensiune a naturii, iar originea este necreată. Dacă începutul este creat,

și ,,el însuși părtaș apoi la creație, originea e unică, fără început și fără sfârșit. Începutul se

72 Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr.Cristinel Ioja, op.cit, p.119.73 Folescu Cecil, op.cit. p. 84 apud Hristache Popescu, , op.cit. p. 28-29

30

înnoiește mereu, ca aspirație ca suiș fără sfârșit către perfecțiune”74. Pe de altă parte momentul

creației nu este un eveniment care se desfășoară în lume, în cuprinsul coordonatelor ei. În

cuprinsul ei avem de a face cu ,,lumea fizică, ulterioară căderii primordiale, sesizată în limitele

de investigație ale științelor. De cealaltă parte, creația lumii prezentă în referatul Facerea nu este

un proces petrecut în interiorul universului, ci unul mai presus de realitatea aceasta”75.

Voi prezenta cateva constante geometrice foarte interesante care dovedesc faptul creaționist

al universului ca nefiind produsul hazardului.

- Diametrul Pământului este media geometrică dintre mărimea Universului observabil și

diametrul unui atom.

- Masa unui om este media geometrică dintre masa Pământului și masa unui proton

O ființă ca să poată realiza activitatea omului pe Pământ trebuie să aibă exact dimensiunile

corpului uman. Între apariția vieții și densitatea medie există o corelație. Astfel :

-dacă densitatea medie a Universului ar fi mai mică decât valoarea critic (10 -26 kg/m3 : 2-3

protoni la 1m3 din spațiu), Universul ar fi deschis: expansiunea ar dura la infinit

-dacă densitatea medie a Universului ar fi mai mare decât valoarea critică, Universul ar fi

închis: ar ajunge la colaps.

Prin urmare densitatea medie a Universului, foarte aproape de densitatea critică, a favorizat

apariția vieții.

Dacă densitatea medie a Universului ar fi fost prea mică , nu s-ar fi format stelele și galaxiile, iar

dacă densitatea ar fi fost prea mare s-ar fi produs o succesiune de expansiuni și comprimări care

nu ar fi permis formarea elementelor grele ce intră în alcătuirea materiei vii. Unicitatea

Universului se aplică și Pământului. Sunt cunoscuți parametrii Pământului în Univers și raportul

cu Soarele. Din Sistemul Solar, Pământul este singura planet cu apă- componentă de bază a

celulei vii. Menționăm că în galaxia noastră există o ,,centură a vieții”, așa-numitul ,,cerc co-

rotațional” în care condițiile de viață sunt cele mai favorabile, și unde se află și Sistemul Solar,

iar Soarele este cuprins între două spirale ale galaxiei noastre, departe și ferit de radiațiile

distructive ale novelor din galaxie

Redăm principalele caracteristici ale Pământului în Univers:

,,Viteza orbital a acestuia îl menține pe acesta exactla distanța optimă de Soare. Dacă ar fi mai

aproape de Soare ar fi prea cald. Dacă ar fi mai departe ar fi prea frig, iar viața nu ar putea exista.

74 Pr. Constantin Galeriu, Jertfă și Răscumparare, Ed. Harisma, București, 1991, p.5975 Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr.Cristinel Ioja, op.cit, p. 121

31

Dacă s-ar micșora viteza, Pământul s-ar apropia de Soare și cu timpul ar devein un deșert, cum

este Mercur, cea mai apropiată planetă de Soare , unde temperatura depășește 300 de grade. Dacă

și-ar mari viteza de rotație , s-ar îndepărta de Soare și atunci ar devein un deșert de gheață cum

este planeta Pluto, unde temperatura este de aproape 185 grade sub zero. La fiecare 24 de ore,

Pământul efectuează o mișcare de rotație în jurul axei sale, care determină alternative și cu

regularitate apariția zilelor și nopților. Dacă nu s-ar roti, o parte din suprafața Pământului ar

rămâne în permanență în întuneric, fără viață, iar cealaltă parte, expusă mereu la Soare, ar devein

un deșert fierbinte”76.

Axa de înclinație a Pământului este de 23,5 grade față de Soare, deci deviat spre stânga,

cum de altfel întregul nostru Univers este deviat spre stânga. De asemenea aminoacizii esențiali

vieții, toți sunt levogiri, inima noastră deviată spre stânga, fluidul vital mânat de curentul

electromagnetic intră în corpul nostru prin partea stângă.

Atmosfera Pământului este de asemenea unică ți extraordinară, ea nu se găsește pe nicio

planetă din sistemul nostrum solar. Oxigenul conține 21% din volumul aerului pe care îl

respirăm. Fără el animalele și oamenii ar muri. O concentrație mai mare de oxygen ar provoca

moartea, deoarece oxigenul este toxic când este pur și este inspirit mai mult timp, iar materialele

combustibile s-ar aprinde instantaneu. Pentru a nu se întâmpla aceasta, oxigenul este în

atmosferă ăn amestec cu alte gaze, mai ales cu azotul care conține 78% din volumul atmosferei.

Atmosfera formează un scut de circa 20 km deasupra Pământului unde se află un strat

subțire de ozon în lipsa caruia razele Soarelui ultraviolet ar distruge viața pe Pământ.

O explozie de genul Big-Bang provoacă ahaos, dezintegrare, nicidecum perfecta organizare a

Universului de acum. De la ,,atom la galaxii există o organizare precisă, ceea ce demonstrează

că nu se putea creea întâmplător, ci de o Inteligență”77.

Dacă legile Universului guvernează material, de unde e materia? Întrebare pe care și-o

pun savanții în Glosa de la Princeton: ,,Dacă Universul este realmente rezultatul unei fantastice

explozii inițiale trebuie să fi existat la început un fel de atom primordial, germenele a tot ce va

devein mai târziu energie, materie, miliardeleși miliardele de stele. Dar cum putea fi conținut în

această sămânță a creației destinul a tot ce a existat mai târziu? Problema problemelor este de

unde a venit această sămânță primordială, acest germen al viitorului?”78.

76 Popescu Bălcești Aurel, Enigma vieții și a morții, Ed. Larr-Cart, 1992, p.8277 Hristache Popescu, op.cit. p.31-3278 Barat Robert, Paris Match, V 1975, după Geneza de la Princeton apud Hristache Popescu, op.cit. p32

32

,,Teoria cuantică și cosmologia fac să se extondă mereu marginale cunoașterii, până la a

atinge enigma fundamental cu care se confruntă spiritual uman: existența unei Ființe

transcendente, totodată cauza și sensul Marelui Univers”79.

Cunoașterea generează necunoașterea, dar necunoașterea poate deveni cunoaștere, fiindcă

dorința oamenilor de știință de a pătrunde în tainele universului nu are margini. Chiar dacă

afirmația lui Steven Weinberg: ,,Cu cât Universulpare mai cognoscibil, cu atât pare mai lipsit de

sens. Ne aruncă în brațele resemnării”80. S-ar putea să nu cunoaștem niciodată originea

Universului.

,,Nu mă îndoiesc-afirmă Jean Ormesson- că mâine vom ști din ce în ce mai multe lucruri

despre golurile negre din Cosmos, despre originea vieții și a omului, despre Univers, despre lupta

împotriva morții și a omului și despre tot ce se petrece în timp și spațiu. Dar niciodată nu vom

afla ce a fost înainte de apariția Universului și ce va fi după el. Nu vom ști nimic despre ceea ce

se petrece în afara spațiului și a timpului. Dumnezeu știe totul. Dar noi nu putem afla nimic de la

Cel Care știe totul. În spațiu și timp nu există nimic care să nu se dezvăluie puterii minții

omenești. Dar dincolo de limitele spațiului și ale timpului există îngradiri care-i reduc acesteia

posibilitățile de cunoaștere”81.

4.Date ale cosmologiei patristice. Doctrina ex nihilo,

vidul cuantic și explorările recente ale cosmologiei

Începând cu secolul al patrulea, ori de câte ori Sfinții Părinți subliniază pregnant

distincția între Cuvânt și lume ca fiind acea distincție între ceea ce a fost generat de Dumnezeu și

79 Jean Guitton, Grichka Bogdanov, Igor Bogdanov, op.cit. p. 3880 Hristache Popescu, op.cit. p.3581 Ibidem

33

ceea ce a fost creat din nimic, ei urmăresc, nu numai afirmația ariană, conform căreia Cuvântul a

fost creat din nimic, ci și viziunea plotiană, conform careia lumea a fost generată, adică emanată

de la Dumnezeu.

O respingere directă a teoriei emanației, așa cum a fost ea concepută de neoplatonici,

poate fi găsită în comentariul Sf. Vasile cel Mare privind versetul ,,La început a făcut Dumnezeu

cerul și pământul” (Facerea 1,1). Analizând folosirea cuvintelor ,,a făcut”, pe care el le opune

cuvintelor ,,a lucrat” și ,,a întrupat” (a dat formă) care ar fi putut fi folosite, el respinge viziunea

multora care susțin, concomitent, cu imaginea ideii că lumea ,,a coexistat cu Dumnezeu din vecii

vecilor, totuși recunosc că Dumnezeu este cauza ei, dar este o cauză involuntară, după cum

corpul este cauza umbrei și flacăra este cauza strălucirii”82.

Vasile cel Mare se referă în mod foarte evident la platonicieni, a căror concepție, exact cum ne

transmite în acest context poate fi construită pe baza următoarelor afirmații din Plotin: “Dacă

ceva există ulterior Primului, trebuie să vină de la el, fie direct fie mediat (indirect)83.

Inteligența emană de la Dumnezeu direct, sufletul emană de la el indirect prin Inteligență și prin

suflet.

Sf. Vasile cel Mare spre deosebire de Plotin descrie creația, conform propriei sale

convingeri ca fiind o realizare de către Dumnezeu ea ,,din nimic căpătând existență”84

Din punct de vedere tehnic, termenul de ,,creație,, (cum este el utilizat în context teologic

creștin) poartă conotația că universul a luat ființă din absolut nimic, printr-un act liber al lui

Dumnezeu. Dar inițial, distincția despre creație în sensul acesta strict literar, și în termini mai

figurative era oarecum atenuată. Dar gradat această distincție s-a focalizat, și odată cu ea o

articulare explicit a doctrine ,,ex nihilo”. Ideea unei lumi create ex-nihilo aparține în mod

exclusiv culturii și tradiției iudeo-creștine. Este vorba despre textul din debutul Evangheliei

Sfântului Ioan ,,La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era

Cuvântul. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” și de pasajul

prezent în Epistola către Evrei ,,Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul

lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic din cele ce se văd”. Unii autori susțin, de asemenea, ideea

82 Sf. Vasile cel Mare, “Scrieri”, P.S.B. 17, Part. I, în “Omilii la Hexaemeron”, trad. introd. Note și indicii de D. Fecioru, E.I.B București, 1986, I, 7, p.23-3283 Plotin, “Enneades”, I-IV, exte etabliet et traduit par Emile Brehier, Paris, “Les belles letters”, 1924, V, 8, 12 apud Gheorghe F. Anghelescu, op.cit. p. 5184 Sf. Vasile cel Mare, “Scrieri”, P.S.B. 12, part. a III-a, trad., introd., note și indicia de Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae, E.I.B., București, 1988, în „Corespondență”, VIII, 2, p. 131-132

34

că această concepție este prezentă explicit chiar în Vechiul Testament. Vladimir Losski, de

exemplu, invocă un loc din 2 Macabei 7, 28, mărturisirea unei femei din neamul lui Israel către

fiul său85: ,,Rogu-te fiule, ca la cer și la pământ căutând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să

cunoști că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așișderea l-a facut”.

În viziunea Sfântului Iustin, Hristos este ,,Logosul divin, născut din Tatăl prin puterea și

voința Sa, participând la crearea lumii și revelându-l pe Dumnezeu Tatăl. Pentru a descrie

această funcție mediatoare universală, Sfântul Iustin folosește cel dintâi în istoria creștinismului

noțiunea de Logos seminal, prin care înțelege că în fiecare om și lucru este sădită o sămânță a

Logosului ce se manifestă prin raționalitate și prin urmarea legii naturale, funcționând ca un

principiu al cunoașterii veridice și al vieții virtuoase”86.

,,Ca o formă de energie, sunetului i-a fost mult timp atribuită o capacitate creatoare. Într-

adevăr, în religia creștină la intrarea în ființă a lumii a fost atribuit Cuvântul lui Dumnezeu. în

religia hindusă <<ta beat >> a lui Rama tambur ; în limbajul științific modern , la " Big Bang " ,

toate acestea fiind fenomene sonore”87.

Înțelegând riscul reducerii întregului act al creației la modelarea unei materii preexistente,

Părinții au insistat asupra principiului creației din nimic . ,,Totuși , Sfinții Părinți fac, încă de la

începuturile gândirii patristice, deosebire între eternitatea lui Dumnezeu și veacurile dinainte de

crearea lumii și cele în care lumea va petrece după viața de pe pământ. Acestea sunt și ele un fel

de vremi (vremi eonice, participând la eternitatea lui Dumnezeu), pentru că în ele se gândește

Dumnezeu la lumea temporală pe care o va crea și în ele va petrece lumea după eonul ei pur

temporal, în care ne aflăm acum. Se face o distincție între cele ale interiorității divine și

preocuparea Lui de cele create”88. Teofil al Antiohiei, de exemplu, are multe mențiuni cu privire

la faptul că Dumnezeu a făcut lumea fără să fi folosit ceva preexistent. Exprimarea lui este fără

echivoc. Dumnezeu ,,a făcut totul din ce nu există, dându-i existență, încât n-a existat nimic

alături de Dumnezeu, ci El era singur. Nu avea nevoie de nimeni și de nimic. Că cel care e creat

are și trebuințe , pe când Cel necreat n-are trebuințe de nimic”89.

85 Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. Vasile Răducă, ed. Anastasia, București, p.12286 Bogdan Tătaru Cazaban, Sfântul Martir Iustin Filosoful, o introducere, Deisis, 2010, p. 66-6787 Victor Schauberger’s, Brilliant work with natural energy explained, Living energies, Callum coats, 2001, p. 3388 Gheorghe F. Anghelescu, Timp și dincolo de timp. Considerații din antropologia patristică clasică răsăriteană, ed. Universității din București, 1997, p. 46.89 Ibidem p.41

35

O contribuție decisivă în această întelegere a lumii a avut Sf. Atanasie cel Mare. El are o

conotație cu totul nouă. Nu este aplicată niciodată relației dintre Dumnzeu și Logos, după cum se

făcuse chiar și de Origen. Acum ea servește unui scop nou: să facă o delimitare strictă între ființa

interioară a lui Dumnezeu și manifestarea Lui creatoare și providențială- ad extra, în lumea celor

create. ,,Lumea își datorează însăși existența voinței suverane și bunătății lui Dumnezeu și se

înalță peste abisul propriei nimicnicii și neputințe, doar prin grația lui însuflețire. Dar grația

divină rămâne fidelă lumii”90. În disputa sa cu arienii, Sf. Atanasie cel Mare pornea de la

aceleași presupoziții. Principala linie de demarcație trece printre Creator și creație și nu printre

Tată și Fiu după cum afirmau arienii. Într-adevăr, Logosul este Creator. Dar El este în totalitate

Divin, o imagine de nedespărțit a Tatălui. ,,În creație, El este nu numai un instrument. El este

cauza ei ultimă, imediată și efectivă. Propria lui Ființă este total independentă de creație și chiar

de <<designul>> creator al lumii.”91 Acest text crucial atanasian, privitor la creația lumii, este

magistral interpretat de Pr. Dumitru Stăniloae astfel : ,,Omul ca făptură, în parte subiect, în parte

obiect, pe de o parte lucrează, pe de altă parte este lucrat. El nu e pur lucrător, pur activ, pentru

că e creat. Fiul lucrează numai, nu e și lucrat, pentru că nu este obiect, ci numai Subiect, că

Dumnezeu, ca Creator, și ca Proniator și Mântuitor. Ca Fiu al lui Dumnezeu, fiind în gradul

suprem Subiect e capabil să creeze din nimic, într-o dependență totală de orice. Dacă a fost creat

din nimic, e dependent de Cel ce L-a creat, sau e în mare grad limitat și pasiv. Cum poate fi deci

atât de puternic în lucrarea lui, atât de independent în puterea Lui încât să creeze din nimic? Cel

creat nu poate fi cauză creatoare. Căci puterea lui e limitată. Numai cel dotat cu putere nelimitată

poate crea din nimic. Calitatea de creatură îi limitează puterea. E dependent de caiza creatoare

supremă. El vine de la altul. Ceea ce poate face, face din puterea ce vine de la altul. Și e

dependent de tot complexul universal în care e încadrat de Creatorul adevărat, neputând ieși din

el. Puterile lui rămân încadrate în elementele care-l constitue. Nu poatedecât să se folosească de

ele dacă e liber. Iar dacă nu e liber, aceste elemente și cele ale Cosmosului dispun de el. Ceea ce

există prin faptul de a fi fost creat e în mare parte obiect supus lucrării, un lucrător pur, deci nu

poate avea supuse toate lucrările sale, calitate pe care o are numai Dumnezeu cel necreat, dar

Creator”92.

90 Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, tratat despre întruparea Cuvântului, trei cuvinte împotriva arienilor trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. EIBMOR, 2010, p. 8491 Ibidem 92 Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, tratat despre întruparea Cuvântului, trei cuvinte împotriva arienilor trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. EIBMOR, 2010, nota 61, p. 253, nota 62, p.254, nota 63, p.

36

Între lumea creată și Dumnezeu, va afirma Atanasie cel Mare, există o prăpastie de

netrecut. ,,Pe de o parte, Ființa Absolută a lui Dumnezeu, Cel etern și neschimbat, nemuritor și

incoruptibil, pe de altă parte, cosmosul contingent, expus schimbării și corupției. Totodată,

Sfântul Atanasie va afirma distincția dintre crearea lumii, subzistentă, contingentă, schimbătoare

și coruptibilă, și nașterea Fiului lui Dumnezeu, din veșnicie, Dumnezeu adevărat. Pentru a

exprima faptul că prăpastia cea mai mare este între Dumnezeu și Creație, nicidecum între

Dumnezeu –Tatăl și Dumnezeu-Fiul, Sf. Atanasie cel Mare ajunge să facă o deosebire esențială

între nașterea Fiului și generarea lumii”93.

Conform acestei înțelegeri, materia lumii, spațiul și timpul nu au existat de la sine, din

eternitate, fără voia divină. Expresia ,,la început” , utilizată în textul referitor la Creație prezent în

Facerea, indică tocmai aceasta: ,,prima unire a veșniciei lui Dumnezeu cu timpul și începutul

timpului, prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatura cu care începe drumul ei

temporal”94.

Georges Cuvier, întemeietorul paleontologiei, afirmă : ,,Moise ne-a lăsat o cosmologiei,

al cărei adevăr se confirmă de la o zi la alta în chip uimitor- Iar Andre Ampere-: ordinea în care

apar ființele organice este exact a celor șase zile ale creației, cum se prezintă în cartea Genezei.

Sau Moise a avut aceleași cunoștințe științifice superioare pe care le are secolul nostru sau a fost

luminat de Dumnezeu”95.

O altă situație se poate sesiza și în deosebirea dintre vidul energetic și nimicul utilizat în

doctrina creștină pentru a caracteriza crearea lumii ex nihilo. În înțelegerea teologiei creștine,

evenimentul creației nu este transformarea a ceva în altceva, nu înseamnă a lucra cu ceva sau în

cuprinsul existenței materiale, întrucât Dumnezeu nu folosește nimic din toate acestea (nici

materie nici energie) pentru a crea lumea. La polul celălalt, ,,vidul în forma vacuumului plin de

energie despre care vorbesc fizicienii, din ale carui fluctuații pare să se fi născut universul,

posedă o bogată structură matematică. De aceea acest ultim concept se situeaza mai degrabă în

apropierea logosu-lui grecesc, din tradiția heracliteană și neoplatonică, decât în vecinătatea

înțelesului pe care îl are neființa pomenită în teologia patristică”96.

254, nota 64, p.254 93 Gheorghe F. Anghelescu, op.cit. p.4194 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. EIBMBOR, București, 1996, p. 22895 Hristache Popescu, op.cit p. 8096 William E. Carrol, Cosmology and Cra’ion. From Hawking to Aquinas. In Memory of Josef Zycinscki , în : Logos, vol. 15, nr. 1, 2012, p. 134-150, apud Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr.Cristinel Ioja , op.cit, p. 122.

37

Rudolf Steiner afirmă : ,,Pământul fizic a evoluat dintr-un astru spiritual; și toate substanțele

planetei noastre sunt o condensare a realităților spirituale cuprinse în acest astru”97.

Privind acum posibila apropiere dintre cosmologia recentă și tradiția ortodoxă despre Creație,

observăm, dincolo de convergențele remarcabile meționate deja, și importante deosebiri. Nu

găsim un echivalent filosofic sau teologic pentru acest vid energetic constatat de fizicieni, care să

dovedească ideea că universul este creat ex nihilo, care să indice o echivalență cu ,,nimicul”

utilizat în reflecția teologică. ,,Câtă vreme suntem în cuprinsul cosmologiei cu Big Bang, fără a

ne situa în opoziție cu doctrina ex nihilo, suntem încă departe de ideea unei coincidențe între

teologie și știință, și oricum în alt plan decât acela al înțelegerii integratoare a lumii drept

Creație, Operă personal a lui Dumnezeu Treime, dăruită omului”98. Steven Weinberg în acest

sens afirma: ,,Efortul de a înțelege este unul dintre puținele lucruri care ridică viața omului

deasupra condiției sale de simplu participant la o dramă, conferindu-i în schimb ceva din măreția

unei tragedii”99.

În mod spectaculos, teoreticienii din fizică vorbesc despre unificarea tuturor

interacțiunilor într-o singură forță,care ar putea să dea seama de modul cum au apărut celelalte.

Semnificativ aici, într-o lectură teologică, este faptul că, prin demersul unificării interacțiunilor,

fizica este pe cale să descopere o urmă fizică a unității lumii fizice, care să poată da seama de

întreaga ei diversitate constatată în planul fizic. Fără a fi cu totul comprehensibilă prin abordare

științifică, unitatea lumii este o țintă întrezărită de eforturile teoreticienilor unificării

interacțiunilor. Pe de altă parte, nici fenomenologia și nici teologia nu pot găsi în această

unificare a interacțiunilor într-o Teorie a Totului, cuprinderea întregii realități. S-ar putea spune

că unitatea lumii fizice este întrezărită în proiectul unificării interacțiunilor fundamentale, dar că

această teorie nu poate cuprinde explicativ întreaga existență ,,pentru că nu poate da seama de

sensul existenței, de viața lumii, de mișcarea liberă a persoanei, și, cu atât mai puțin, de nevoia

de iubire sau despre setea de a trăi veșnic”100

În același timp, locul în care s-a instalat cercetătorul și perspectiva pe care el o dorește să

o realizeze cu referire la lume sunt inedite. Încercând să întemeieze întreaga lume pe nimic,

discursul științific pare să se apropie de o situație paradoxală. Pe de o parte, intrând în plasa

97 Steiner Rudolf, Știința spiritual. Evoluția omului și a lumii, Societatea antroposofică, 1992, p13598 Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr.Cristinel Ioja, op.cit, p. 122.99 Hristache Popescu, op.cit p.130100Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr.Cristinel Ioja, op.cit, p. 125

38

întrebărilor referitoare la întemeierea lumii, știința pare să înregistreze o infirmitate

epistemologică. Atrasă irezistibil de interogații metafizice seducătoare, ca într-un fel de joc al

ielelor, cosmologia ajunge într-o situație irezolvabil științific. ,,Ea dorește să fixeze un vid

primordial, în sarcina caruia să pună începutul lumii. Urmărind sa dovedească existența acestui

vid primordial, ea nu poate evita formularea unor precizări cât mai clare privind structura lui

matematică, ce folosesc pentru a depăși toate necunoscutele ce ar putea cere existența unui

Creator”101 . Dar abordarea aceasta conduce inevitabil la o structură matematică așezată la

începutul lumii, care însă are nevoie de o explicție, de o cauză în care să dea seama de

configurația ei particulară. Dar, în felul acesta, problema particularităților începutului universului

vor trimite iarăși la existența unui Creator.

Alegând să atace toate aceste provocări matafizice legate de începutul Universului

cu ,,nimicul absolut”, capabil să producă lumea în mod inevitabil, știința ajunge în situația în

care, fără să excludă, în mod întemeiat, pe Dumnezeu din crearea și istoria lumii, plasează

începutul universului într-o stare cvasi-apofatică, imposibil de precizat științific, pierzând exact

legitimitatea și articulațiile specific discursului ei.

II. Teoria evoluționistă

1.Istoric până la Darwin

101 Ibidem, p.123

39

O altă teorie îndreptată împotriva finalității existente în lume este cea a evoluției, care susține

că ordinea și finalitatea din lume n-ar fi opera unei Inteligențe sau Voințe divine, ci rezultatul

unei evoluții lente și îndelungate a materiei și a forțelor inerente ei.

Scopurile din natură sunt simple iluzii ale noastre, pentru că natura nu are scopuri. Natura

evoluează neîncetat și numai anumite momente ale acestei evoluții pot fi considerate ca scopuri

deja atinse sau care urmează să fie atinse în viitor. ,,Nu se poate vorbi de scopuri preexistente în

lume, ci doar de adaptare a materiei și a vieții la anumite cerințe ale mediului”102.

Ideea unei apariții succesive a speciilor sau a transformării lor în cursul istoriei nu s-a născut

în secolul al XIX-lea. Doar evocată în Antichitate, ea apare explicit la un mare număr de scriitori

li de savanți în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. De exemplu, filosoful și medicul italian

Jerome Cardan (1501-1576) publică în 1550 un tratat voluminos intitulat ,,Despre subtilitate” în

care pretindea că dezvăluia secretele cele mai ascunse ale naturii. Cardan dezvoltă aici ideea

conform căreia toate speciile existente apăruseră succesiv, de la cea mai imperfectă la cea mai

perfectă: mai întâi se formară metalele, apoi se succedară plantele, bureții, cochiliile, viermii,

furnicile, peștii, câinii, elefanții, maimuțele și, în final oamenii. Apariția acestor specii nu era

lăsată la voia întâmplării. Cardan respingea teoria lui Epicur ce credea că speciile vii erau cele

care supraviețuiseră prin toate combinațiile posibile. Dacă ar fi astfel, credea Cardan, lupii

înzestrați cu coarne, care ar fi trebuit să fie reale, ar trebuie să existe. Deci, nicio întâmplare ci o

apariție succesivă a speciilor. Nimic nu era fix. ,,Cardan considera, într-adevăr, că speciile se

modifică în mod continuu de-a lungul timpului”103.

Această concepție transformistă a ceea ce este viu este și mai explicată de filosoful Italian

Lucilo Vanini. În 1619 el publică ,,Admirabilele taine ale naturii, regină și zeiță a muritorilor” în

care lăsa să se înțeleagă că plantele dintr-o anumită specie puteau să se transforme în plante

dintr-o altă specie. El evocă apoi posibilitatea ca oamenii să fi rezultat din maimuțe.

Am putea multiplica acest tip de exemple datând din secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Ele mărturisesc greu, și doar la cățiva scriitori sau gânditori, existența unei intuiții a ideii

moderne de evoluție.

Pentru a nu recurge la cauzele supranaturale în explicarea originii vieții, Buffon, Diderot,

Maupertuis și aproape toți materialiștii se sprijineau pe teoria apariției spontane. Prea puțin

conta că această teorie era dela sfârșitul secolului al XVII-lea, dificil de apărat în plan

102 Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu, op.cit . p. 102. 103 Thomas Lepeltier, op.cit. p.24

40

experimental. A crede în ea, aceasta era pentru ei o necesitate logică.postulând că viața nu era

nici creată și nici eternă, ei erau obligați să considere că aceasta apăruse în mod natural, chit că i

se atribuiau materiei proprietățile vieții însăși.

Începând cu mijlocul secolului al XVIII, materialiștii au putut totuși să se sprijine pe

experimentele unui preot catolic englez, John Tuberville Needham pentru a oferi o valoare

suplimentară abordării lor. În loc să analizeze apariția insectelor în materia de descompunere,

acesta din urmă avu ideea să studieze apariția animalelor microscopice, aceste mici ființe

microscopice descoperite la sfârșitul secolului al XVII-lea. Needham concepu astfel în 1748, un

experiment foarte simplu. El vărsă într-o fiolă o zeamă de la o oaie, apoi închise fiola ermetic și

o încălzi mai multe minute pentru a ucide germenii. Câteva zile mai târziu, examenul

microscopic al preparatului revelă existenței unei sumedenii de animale microscopice.

Experimentul fu mai apoi repetat cu succes cu alte substanțe organice. Needham credea că

animalele microscopice nu putuseră să vină nici de afară, deoarece fiola era închisă, nici din

materia infuzată, deoarece căldura distrusese orice formă de viață. De aici el trăgea concluzia că

există în materia organică o forță plastică, capabilă să dea naștere unor crepuscului organizați.

Apariția spontană, discreditată în cazul insectelor, își regăsea astfel un nou suflu grație

animaleleor microscopice.

Aceste experimente ale lui Needham fură un noroc neașteptat pentru materialiști. Dar

erau departe de a fi inatacabile. Începând cu 1765, italianul Lazare Spallanzani refăcu

experimentele predecesorului său prin creșterea temperaturii. Nu constată apariția animalelor

microscopice. Satisfăcut, se gândi că teoria apariției spontane luase sfârșit. Needham nu era,

pentru el , decât un experimentator nepriceput. ,,Dar spontaneiștii nu dezarmară :îi reproșară lui

Spallanzani că a distrus prin temperatura ridicată, nu germenii, care nu existau, ci forța plastică a

materiei. De aceea ei au continuat să afirme că viața putea să apară în mod spontan”104.

Dintr-o dată, controversa se eternizează. A spune că aceasta a durat până la descoperirile

lui Louis Pasteur în anii 1860, nu ar fi tocmai exact. Savantul francez puse capăt unei dezbateri,

dar nu unui program de cercetare. Chiar dacă concluziile pe care le-a tras din experiențele sale

sfârșiră prin a se impune, comunitatea științifică în ansamblul ei reluă priectul filozofilor

materialiști ce consta în încercarea de a înțelege apariția vieții din materie inertă. Sigur,

problematica nu mai era exact aceeași. Nu mai era vorba de generarea spontană a insectelor sau a

104 Peter Bowler, Evolution. The History of an Idea, Berkeley, University Press of California, p. 57

41

micilor animale, oricât de minuscule ar fi ele: ,,de acum noțiunea de generare se înțelegea numai

prin mijlocirea unei succesiuni de procese intermediare care trebuiau să ducă la apariția vieții” 105.

Astfel spus spontanul fu înlocuit de progresiv. Dar principiul era acelasi. Ceea ce este viu era și

mai este considerat a proveni natural din materia inertă. Or, criticile aduse acestei teze nu au

încetat niciodată, chiar dacă în prezent sunt marginale. Ceea ce nu este cazul criticilor epigenezei

sau a argumentelor în favoarea preformării, care dispărură în secolul al XIX-lea.

Mare admirator al lui Newton, Voltaire reținuse trei principii din diviziunea newtoniană

asupra lumii: legile erau constante și uniforme, materia era pasivă, și exista un creator inteligent

al universului. El considera de altminteri că ordinea și armonia lumii dădeau mărturie în favoarea

existenței acestui creator inteligent, așa cum existența unui ceas o demonstrează pe cea a

ceasornicarului.

Ordinea din lume -zic evoluționiștii- nu este opera unei inteligențe și voințe divine, ci

rezultatul unei evoluții lente și îndelungate a materiei. ,,Scopurile din natură sunt simple iluzii ale

noastre”106. Natura nu are scopuri. Ceea ce observăm noi este că natura evoluează neîncetat și

anumite momente ale acestei evoluții sunt taxate de noi drept scopuri atinse sau de neatins în

viitor.

În planul biologiei, el se ralia în consecință la teza performării, în care toate ființele și

toate speciile fuseseră concepute de Dumnezeu la începutul lumii. Dintr-o dată ideea că materia

genera ea înseși viața îl descuraja. Aceasta ducea, după el, la o altă idee conform căreia nu mai

era văzută nicio utilitate în Dumnezeu. De unde el trăgea concluzia că era o idee falsă. Astfel

spus, deoarece vede în apariția spontană un sprijin al unui ateism pe care el îl respingea, Voltaire

considera că această teorie trebuia să fie combătută. Maupertius, Biuffon și ceilalți care o apărau,

fură astfel obiectul sarcasmelor sale. Dar Needham, cel ale carui experimente validau această

revenire hotărâtă este cel care fu supus celor mai severe critici din partea celebrului filosof.

Needham nu avea totuși se spune nimic din figura unui ateu. Preot catolic, el considera că

teoria lui despre forțele plastice se acorda perfect cu religia. Că germenii din corpurile formate

fuseseră formate dintr-o dată de Creator sau că noi ființe se formează fără încetare în virtutea

legilior generale, stabilite de Dumnezeu, în ambele cazuri Dumnezeu era singurul responsabil al

lumii. Pe un plan strict teologic, Needham considera chiar că teoria sa asupra forțelor plastice 105 John Farley, The Spontaneous Generation Controversy: from Descartes to Oparin, Baltimore, Johns, Hopkins University Press, 2008, p. 321.106 Ioan Gh. Savin op.cit. p. 145

42

prezintă un avantaj în comparație cu cea a preformării. Numai ea permite nașterea Evei din

coasta lui Adam. Dar Volatire nu-l citi niciodată cu seriozitate pe Needham. El nu voia să se facă

referire la o teorie spontană care, pentru el, duce obligatoriu la ateism. Needham considera în van

că procesele naturale operau numai prin mijlocirea legilior stabilite de Dumnezeu căci nu

ridiculizează în pamfletele sale. Secolul al XVIII-lea avea greutăți sigure în a alege ître fixism și

transformism

2.Progresul și buricul lui Adam

Timp de secole, firmamentul fu simbolul perfecțiunii și al stabilității. Această imagine

începu să se fisureze începând cu secolul al XVI-lea..

Mai întâi, Nicolas Copernic făcu din Pământ o planetă. Apoi, Tycho Brahe observă

apariția unei stele mai strălucitoare decât Venus. În sfârșit Galileo Galilei, descoperi cratere pe

lună și pete pe soare. Cerul, astfel, nu mai era străin de păcatul ce domnea jos, pe pământ. Asftel

începu să se pună întrebarea privitoare la o istorie a naturii. Savanții căutară să înțeleagă istoria

lumii și mai ales originea ei. ,, Dați-mi materie și mișcare și vă voi reface lumea”107.

Dar lăsând la o parte aceste butade și replici, e fapt cert că în lume și mai cu seamă în

organismul nostru, sunt atâtea acte, organe și procese, care nu se pot înțelege și explica decât în

lumina teleologiei. E de ajuns să cunoască cineva toată acea minunată bogăție de fapte din

domeniul biologiei și al fiziologiei, atât din domeniul plantelor și animalelor, ca și din cel al

vieții umane, ca și din cel al vieții umane, cu atâta precizie și bogăție de amănunte.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, acest demers era totuși rar în afara considerațiilor

teologice. În 1681, Thomas Burnet, capelan al regelui Guillaume al III-lea al Angliei

public ,,Teoria sacră a Pământului” în care relatarea biblică era susținută cu explicații de ordin

fizic. El gândi, că la origine, Pământul a cărui axă de rotație nu era înclinată, trebuia să fi fost o

107 Ibidem, p. 312

43

sferă perfect acoperită de o scoarță regulată și netedă. Acestă lume nouă, ce nu cunoștea

asperitățile terenului nici variațiile sezoniere, oferea la modul concret condiții de viață

paradisiace. Dar Burnet considera că odată cu trecerea timpului, scoarța terestră s-a uscat și s-a

fisurat. Atunci, apa subterană ar fi invadat suprafețele, apoi din aceasta s-ar fi evaporat o parte

sub acțiunea Soarelui și apoi ar fi revenit pe Pământ sub forma unui potop. Această ploaie fără de

sfârșit ar fi provocat atunci irupția a vaste cantități de ape subterane menținute de scoarța terestră,

ceea ce ar fi avut drept rezultat ,,deformarea” acesteia din urmă de unde și munții actuali dar și

înclinarea axei de rotație. Astfel, prin simple operațiuni ale naturii, Paradisul a fost distrus și o

lume nouă s-a construit pe ruine. Acestea erau considerații de ordin hidraulic aplicate exegezi

biblice.

3.Contextual apariției darwinismului

a. Ce este darwinismul?

Omul de știință evoluționist este în vogă în zilele noastre. Adevărată divinitate a celor care

doresc sa-și desțelenească mintea în încercarea de a dezvălui enigmele, necunoscutele lumii ce

ne înconjoară, evoluționismul a reușit un lucru deloc singular, exemplar însă pentru naivii săi

adoratori: ,,a reușit printr-o logică inversată eronată cu totul, să interpreteze rezultatele sincere

ale numeroase institute de cercetare în sensul argumentării – neștiințifice! – a unui tip de

cunoaștere despre al cărui suport nu are rost să ne oprim aici”108.

Teoria evoluționistă prin selecția naturală dezvoltată de Charles Darwin a avut implicații

revoluționare nu doar în domeniul cercetărilor din biologie, ci a avut un impact în toate

domeniile științei. ,,Această teorie a structurat o adevărată paradigmă, o viziune asupra lumii și a

vieții. Practic nu există o arie a cercetării științifice care să nu fie influențată de gândirea

evoluționistă. Miza ideologică a premiselor teoriei dezvoltate de Darwin a fost amplificată de

efortul de explicare naturalistă și autonomă a universului și a omului”109.

108 Ion Vlăducă, Firmilian Gherasim, Ortodoxia și eroarea evoluționistă, ed. Scara, București, 2002, p.5109 Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr.Cristinel Ioja, op.cit, p.194

44

Pe măsură ce a uitat revelația divină, omul nu și-a putut concepe originea decât ca un rezultat

al intervenșiei unor zei sau eroi, ei înșiși creați de om după chipul și asemănarea sa. Își mai

amintea vag doar că cineva l-a creat. Înstrăinat de Dumnezeu, a început să găsească sub forme

preștiințifice, posibile apropieri între el și animale. Asemenea asocieri punctuale au fost făcute

mai întâi la nivelul dimensiunii spațiale. ,,Lumea imaginară și-a extins, prima, limitele, în cadrul

ei apărând ființe antropozoomorfe, cum ar fi de pildă, centaurii, satirii sau sirenele în mitologia

greacă. Pe de altă parte spațiile de dincolo de limitele geografice cunoscute erau populate, tot

imaginar, cu ființe monstruoase, asociind adesea caractere animale și umane”110.

Premisele teorie evoluționiste bazate pe selecția naturală, pe modificări produse prin

acumulări a diferitelor variații în perioade îndelungate, au schimbat perspectiva de abordare în

științele naturii și ale vieții. De-a lungul timpului, având ca punct de plecare observarea

complexității vieții și a fenomenelor naturale, cercetătorii naturii au presupus existența unui reper

transcendent, a unui Creator Care a structurat lumea. Ordinea lumii nu putea fi realizată exclusiv

prin mijloace naturale. Ordinea profundă a creației nu putea fi rezultatul hazardului. Intersant

este faptul că Darwin, în autobiografia sa, amintește că în vremea studiilor teologice de la

Cambridge l-a studiat pe Paley, fiind convins de argumentația acestuia. Tânărul Darwin

mărturisea că nu a admirat nicio carte precum Teologia naturală a lui Paley.

Schimbările revoluționare de perspectivă ale lui Darwin aveau să se contureze într-un context

ideologic mai larg și în cadrul unor experiențe care aveau să-l marcheze în cercetarea sa

ulterioară. Una din aceste experiențe semnificative a constituit-o expediția din jurul lumii

realizată cu vasul Beagle. Experiențele și cercetările geologice, precum și cele referitoare la flora

și fauna locurilor vizitate (în mod special studierea speciilor plantelor, insectelor, reptilelor și

păsărilor din insulele Galapagos) au clătinat încrederea lui Darwin în creația distinctă a speciilor.

Ca Paley, Darwin punea accentul pe adaptarea organelor, dar aceasta decurgea la el dintr-

un proces natural. Selecția elimina pur și simplu purtătorii de organe cel mai bine adaptați, în

timp ce purtătorii de organe mai bine adaptați se reproduceau în număr mai mare. Dintr-o dată,

organele selecționate păreau adaptate la mediul lor înconjurător. Cât în privința ideii de

progresie, ea nu era prezentă de la început în scenariul lui Darwin, pentru simpla rațiune că

variațiile nu puteau fi în același timp și aleatorii și orientate într-o direcție fixată de mai dinainte.

110 Prof. Marian Nita, op.cit. p.159

45

,,De altminteri, de la Darwin, dezvoltarea vieții se reprezenta sub forma unui arbore și nu

a unui lanț. Confruntată cu două medii înconjurătoare diferite, o specie se scinda în două- ceea

ce corespunde unei ramificări- și fiecare populație se specializează în fruncție de condițiile sale

de viață, fără a deveni mai complexe, în mod obligatoriu”111.

Pentru omul de cultură, marcă a modernității din România (dar și de pretutindenea)

evoluționismul a devenit o certitudine. Nimeni nu își pune problema originii omului decât din

această perspectivă: cea a lui Darwin. Și nici măcar, fiindcă la o analiză atentă a ,,Originii

speciilor” ajungem la o nedumerire: anume că Darwin nu dă nicăieri în lucrarea sa capitală

afirmația care l-a stigmatizat în cultura și știința universală : omul se trage din maimuță.

Problema care îl frământă pe omul științific este alta: cum a apărut maimuța?

Odată întors din călătorie, Darwin nu se grăbi să publice problematizările sale. Începe o

strălucită muncă de clasificare a observațiilor acumulate, de cercetare punctuală a unor aspecte

din geologie, botanică și zoologie, de sistematizare a ideilor care prindeau tot mai mult contur în

cadrul teoriei sale. Teoria lui Darwin bazată pe selecția naturală a fost elaborată într-un context

mai larg. Dincolo de atenția considerabilă acordată observării fenomenelor corelative naturii și

vieții, gândirea lui Darwin a fost influențată de anumiți autori.

Evoluționismul de-al lungul timpului a căpătat două valențe: Evoluționismul teist și cel

ateist

Evoluționismul ateist este ipoteza care afirmă că ,,speciile de animale s-au transformat unele în

altele, de la primele vietăți unicelulare până la maimuță și om, în miliarde de ani. Mai afirmă că

speciile de plante au evoluat de la forme unicelulare până la plantele cu flori și că acest proces

evolutiv s-a desfășurat pe cale naturală, prin factori întâmplători. Cititorul neavizat ar putea fi

șocat să afle că nu există nicio dovadă a evoluției speciilor. Mai mult că raționamentele

evoluționiste conțin erori de logică și că știința actuală respinge ipoteza evoluției”112.

Evoluționismul teist este erezia care afirmă că evoluția speciilor este un fapt real, că ea a parcurs

etapele prezentate de evoluționismul ateist dar că este rezultatul lucrării directe a lui Dumnezeu.

Cât timp rămâne în domeniul științei, ipoteza evoluției nu este o erezie, ci o simplă ipoteză

greșită. Însă în momentul în care este inclusă în învățătura de credință, ipoteza evoluției devine

erezie pentru că în acest fel contrazice învățătura dată de Sfântul Duh prin Sfinții Părinți.

111 Thomas Lepeltier, op.cit. p. 106112 Ion Vlăducă, Firmilian Gherasim, op.cit. p.7

46

b. Darwin și critica filosofică

Ideea unei continuități sincronice a speciilor, în care omul să fie situat în proximitatea

maimuțelor mari, începuse să se simtă treptat. Sosise momentul ca acest model sincronic să fie

completat cu unul diacronic, prin asocierea timpului geologic. Astfel spus, sosise momentul

punerii în discuție a problemei originii omului. Cele mai înfocate divergențe au existat între

adepții teoriei creaționiste și adepții teoriei evoluționiste. Odată cu lucrările lui Charles Darwin,

au apărut formulări cu privire la originea omului, care susțineau descendența omului din primate.

Prima dintre ele a fost ,,Originea speciilor”. La 14 noiembrie 1859 apărea la Londra

această lucrare în care Darwin, bazându-se pe un material faptic, impresionant și îmbinând

gândirea inductivă cu cea deductivă, încerca să demonstreze că toate ființele vii s-au format și

dezvoltat în cursul erelor geologice prin diversificare și complexificare progresivă, ca rezultat al

unor legi naturale. Această teorie nu a fost demonstrată niciodată, dar unele partide politice, fiind

interesate mai ales de aspectul moral al problemei (dacă omul se trage din maimuță atunci

suntem liberi să ne comportăm ca animalele), au preluat ideea și au reușit să o impună ca teorie

oficială.

La baza acestei teorii Darwin așază nu numai lupta pentru existență, la care ne-am referit

anterior, ci și selecția naturală. Lupta pentru existență spune el ,,impune o selecționare a

exemplarelorcelor mai bine înzestrate, care izbutesc să trăiască în detrimentul celor mai slabe,

sortite să piară”113. Selecția naturală este rezultatul unui proces lent, neîntrerupt și îndelungat,

care acumulează micile variațiuni și duce la transformarea inevitabilă a unor forme în altele și

deci a unor specii în alte specii, mai apte și mai bine dotate pentru viață.

După publicarea Originii speciilor în 1859, una dintre criticile cel mai des exprimate în

presa generalistă a fost aceea că teoria lui Darwin nu era inductivă, adică nu era fondată pe fapte,

ci pe ipoteze. Darwin se vedea acuzat mai ales, de a fi părăsit tradiția științifică britanică. Lumea

idilică reflectată în gândirea lui Paley este substituită de o lume care se confruntă cu inegalități

sociale majore, cu exploatarea cinică a celor neajutorați, cu prezența tot mai pregnantă a

suferinței și a morții. ,,Darwin a ajuns să privească natura drept arena unei competiții nemiloase.

113 Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popecu, op. cit. p.102-103

47

Din această perspectivă, suferința și moartea capătă virtuți creatoare în caliatate de factori

hotărâtori ai perfecționării. Aceeași presiune a competiției care îi poate scoate pe oameni din

inerție va conduce la realizări uimitoare în adaptarea structurilor și instinctelor viețuitoarelor la

condițiile de viață. Imaginea idilică asupra naturii, motivele religioase și morale pe care le evocă

aceastăimagine au constituit unul din pragurile cele mai înalte de care s-a izbit Darwin pentru a

intra în lumea de idei a <<Originii speciilor>>. Promovarea celui mai competitiv, prin suferință

și moarte, nu putea fi conciliată cu imaginea unui Dumnezeu atotputernic și milostiv”114.

Principiul conducător al selecției naturale ar fi acela că natura nu face salturi. Darwin a

trecut însă cu vederea câteva lucruri:

a) Nu sunt exemplarele cele mai puternice și cel mai bine dotate pentru viață cele care au

biruit, ci adesea cele mai mici și mai slabe.

b) ,,Specia refuză sa-și depășească limitele ei. Aceasta poate varia, în cadrul limitelor sale,

dar nu le poate depăși vreodată, căci depășirea lor atrage după sine sterilitatea”115

c) Evoluția nu se realizează printr-un proces continuu, care a încetat odată cu apariția

omului, fiindcă se tratează despre un proces care a încetat care a avut loc odată pentru

totdeauna, prin intervenția lui Dumnezeu.

Dar exista un lucru pe care Darwin nu îl putea garanta: perfecta adaptabilitate a spiritului la

lume. Dacă spiritual uman rezultă din cel al celei mai simple creaturi, se poate avea încredere

în marile teorii pe care acesta le construiește? În teoria evoluției a lui Darwin, adecvarea era

mai perfectibilă. Dintr-o dată, cunoașterea nu mai era sigură. Astfel spus, ideea de evoluție

nu putea să se impună decât abolind imaginea unei științe sinonimă cu o cunoaștere sigură.

Darwin nu-și imagina, în mod sigur că, în numele chiar a acestui caracter al oricărei teorii

științifice de a putea greși, idée pe care el însuși o promova, teoria sa a evoluției avea să fie

contestată în mod regulat.

E de ajuns să cunoască cineva toată acea minunată bogăție de fapte din domeniul

biologiei și al fiziologiei, atât din domeniul plantelor cât și al animalelor ca și din cel al vieții

umane, pe care cu atâta precizie și bogăție de amănunte ni le dă Dr. Paulescu, spre a ne da

seama de imposibilitatea negării unei structure și dirijări teleologice a lumii și a vieții.

Între multe alte exemple pe care ni le oferă fiziologia, citez aici câteva pe care ni le relevă

Paulescu în savantul său tratat de ,,Fiziologie medical”. Paulescu insistă asupra acelei

114 Mircea Flonta, Darwin și după Darwin, Ed. Humanitas, București, 2010, p.25115 Ioan Gh. Savin op.cit. p. 157.

48

admirabile și complicate organizări a inimii și aparatului circulator, pentru ca să arate că

numai închizând ochii în fața evidenței se poate nega prezența finalității în funcționarea

fenomenelor vieții. De aceea el și pune ca suprem obiectiv al fiziologiei cunoașterea lui

Dumnezeu care e cauza primară a vieții, cauza imaterială, unică și infinit inteligentă. De

aceea –zice Paulescu- ,,omul de știință nu poate să se mulțumească a zice: știu că este

Dumnezeu. Căci viața este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundă, sufletul unic

pentru fiecare ființă care trăiește și alta, cauza finală, sau Dumnezeu unic pentru toalitatea

ființelor trăitoare”116.

Jacques Monod, înfocat partizan al hazardului, ,,a transpus aceste conflicte de la nivelul

atomilor, plantelor sau viețuitoarelor, la cel al genelor umane, fără postulatul unei Cauze sau

al unei Rațiuni transcendente lumii”117.

Darwin și-a dezvoltat o gândire gradualistă cu precădere sub influența concepției

geologice a lui Lyell. Schimbările lente dar sigure în perioade îndelungate de timp vor avea

un rol semnificativ în apariția speciilor prin selecție naturală. Selecția naturală asociată cu

gradualismul excludeau ideea de providență, de finalitate și de armonie în natură. ,,Mai mulți

istorici ai științei au arătat că originalitatea evoluționismului lui Darwin, a constat tocmai în

înțelegerea și promovarea unui proces evolutiv neorientat, lipsit de orice finalitate, spre

deosebire de progresul promovat de gândirea modernă sau de evoluționismul lui Lamarck sau

Spencer”118.

Fundamentarea descendenței comune a tuturor speciilor dintr-o formă originară de viață,

prin mecanismul selecției naturale, constitue o revoluție, un punct de cotitură în istoria

gândirii: ,,Această cotitură pe care a înfăptuit-o Darwin a devenit posibilă prin convergența

unor influențe venite din orizonturi diferite, care au fost receptate relativ simultan de mintea

unui cercetător aflat în căutarea unui răspuns la întrebări bine precizate. Pare plauzibil că,

dacă Darwin nu ar fi fost supus acestor influențe concentrice și dacă mintea lui n-ar fi fost

atât de liberă de prejudecăți încât să le poată asimila, atunci istoria nu ar fi reținut acest

nume pentru cel care a consacrat un model cu totul nou al evoluției vieșii, un model care a

însemnat o revoluție în știința biologiei fiindcă a reprezentat o revoluție în gândire”119.

116 N. Paulescu, Physiologie Medicale, vol III, p.917 apud Ioan Gh. Savin op.cit. p. 153-154117 Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popecu, op. cit. p 103118 Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr.Cristinel Ioja, op.cit, p. 197119 Mircea Flonta, op.cit. p.37

49

c. Evaluarea teoriei evoluționiste a lui Darwin

În sprijinul teoriei lui Darwin, moderniștii au început să facă apel însă și la anumite

exemple luate din lumea viețuitoarelor, care, prin disproporția lor, prin carențele lor sau prin

inutilitatea lor ar constitui tot atâtea dovezi în favoarea hazardului. În acest scop, ei se referă la

enormele fără dinți și cu gâtul strâmt, care abia se mai pot hrăni, la cornul rinocerului, plasat

respingător deasupra gurii lui sau la apendicele omului, care, pe lângă faptul că este inutil, poate

devein extreme de periculos atunci când se imflamează și nu este extirpat la timp.

Dar disproporția estetică dintre gâtul strâmt al cetaceelor și gabaritul lor e normal nu le

împiedică pe acestea să se hrănească corespunzător și să viețuiască de milenii în mediul lor

natural. Cornul rinocerului pare dizgrațios sau respingător, ca și capul hipopotamului, dar acest

corn constitue o armă eficace de apărare pentru el. Apoi apendicele nu este atât de inutil sau pe

cât pare la prima vedere, pentru că produce un lichid alcalin necesar digestiei”120.

Darwin recunoaște că aspectele de conflict pe care le întâlnim la diferite niveluri ale

naturii sunt rezultatul unei concepții analitice, care ia în considerare partea și face abstracție de

întreg. Dacă părțile sunt interpretate în viziunea de ansamblu a întregului, atunci părțile nu se

mai găsesc în conflict, ci se armonizează reciproc.

În 1867-1868, Darwin, bazându-se pe note și schițe întocmite în decurs de treizeci de ani,

începe să redacteze ,,Descendența omului și selecția sexuală”. Lumea era gata să-i asculte

părerea. ,,Descendența omului” nu mai este cunoscută astăzi direct, prin citirea ei, ci indirect,

mai ales în lucrări de știință popularizată. De aceea, adesea ea era redusă la paradigma: ,,omul se

trage din maimuță”. În realitate, Darwin a fost mai abil: nu accentuează nici acum ostentativ

filiația omului din maimuță, ci o tratează doar ca pe o consecință logică, inevitabilă și particulară

a omului din strămoși aparținând animalelor vertebrate. De altfel, în ultimul capitol al cărții,

Darwin scrie: ,,Concluzia principală care s-a ajuns aici este că omul provine dintr-o formă

interior organizată”121. Cei care încearcă să-l apere astfel pe Darwin, trec cu vederea următorul

120 Ioan Gh. Savin op.cit. p. 195121 Charles Darwin, Descendența omului și selecția sexual, tradusă din limba engleză de Eligen Margulius, ed. ARSR, 1967, p.32

50

citat, extras din aceeași carte ,, este bine cunoscut că omul este construit după același model

general ca și la alte mamifere. Toate oasele din scheletul său pot fi comparate cu oasele

corespunzătoare ale maimuței, liliacului sau foci. La fel este și cu mușchii, nervii, vasele

sanguine și viscerele sale. Creierul, cel mai important dintre toate organele, este supus aceleiași

legi”122.

El spune că este foarte probabil ca Africa să fi fost la început populată cu maimuțe

superioare în prezent dispărute, înrudite strâns cu gorila și cimpanzeul, și cum aceste două specii

sunt astăzi rudele cele mai apropiate ale omului este mai plauzibil să presupunem că strămoșii

noștri primordiali au trăit pe continentul african decît în altă parte. Ei bine, Darwin nu a zis

explicit niciodată că omul se trage din maimuță, ci doar a lăsat să se înțeleagă. La urma urmei,

cât de important este că omul ar fi provenit din maimuță sau din ursul Panda dacă nu găsim

justificată proveniența prin evoluție ,,dintr-o formă inferior organizată, conform exprimării sale

indubitabile și conclusive!”123.

Darwin privește în mod deliberat numai la conflictul dintre părți, ca să poată respinge

finalitatea prestabilită a lumii de către Dumnezeu, dar face abstracție de frumusețea și armonia

lumii, care e dovadă a finalității universale și motiv de inspirație artistică, literară sau filosofică.

Marii artiști ai tuturor timpurilor au creat opere nemuritoare, inspirându-se tocmai din

frumusețea și armonia universului, pe care grecii l-au numit cosmos adică podoabă sau

frumusețe.

Darwin nu făcea din selecția naturală singurul mecanism responsabil de evoluție, ci

acesta era cel căruia numele lui îi fu asociat. Prin teoria darwinistă a evoluției, sau darwinism,

trebuie să înțelegem o teorie în care evoluția rezultă dintr-o selecție naturală de organisme supuse

variațiilor aleatorii și ereditare.

Cu toate că evoluționismul s-a inspirat din referatul biblic asupra creației, căci nu există

evoluția vieții pe pământ unde nu există ideea de creație, totuși lasă nerezolvate o serie de

probleme fundamentale cum ar fi: De unde și cum a rezultat viața? De unde provin legile care

guvernează evoluția? Către ce scop se îndreaptă evoluția?

Evoluționismul nu are răspunsuri la aceste întrebări, fiindcă nu poate constitui în esența

lui un principiu explicativ sau o forță creatoare, ci rămâne o simplă expunere de fapte sau o

istorie care caută să prezinte modul în care s-au desfășurat, etapă după etapă, diferitele înfățișări

122 Ibidem p.16123 Prof. Marian Nita, op.cit. p. 162

51

ale universului, în decursul vremii. Evoluția universului nu poate crea ordinea universală după

cum istoria unei țări nu poate crea acea țară ca atare. A trebuit să existe mai întâi ordinea din

univers, la care se referă chiar și evoluționismul în felul său, pentru ca numai apoi să existe și o

istorie a modului în care s-a desfășurat creația lumii”124.

Teoria evoluției face o confuzie voită între principiul creator al finalității lumii și etapele

de desfășurare ale finalității, ca să poată eluda existența Celui care a creat ordinea și finalitatea

lumii.

III. Originea omului

Această desfășurare evoluționistă a universului nu exclude, după cum am anticipat deja, nici

finalitatea și nici creația din lume. Creaționism și evoluționism nu sunt două noțiuni neapărat

opuse sau contradictorii. Crearea și guvernarea lumii de către un Dumnezeu atotputernic nu

implică excluderea unui proces de evoluție a materiei în planul ei de organizare. După cum

evoluționismul, de asemenea nu poate fi exclus ,,de plano,, de cel ce pune la începutul lumii pe

Dumnezeu Creatorul.

Evoluționismul, admis astăzi în lumea științifică ca o ipoteză fecundă pentru explicarea

fazelor prin care a trecut universul până când a ajuns în starea în care ni se prezintă astăzi, are

puternice temeiuri științifice și foarte multe probabilități de adevăr. Rezervele noastre față de el

nici nu sunt de natură teologică, sau teleologică, ci de natură strict științifică. Ele vizează doar

124 Ioan Gh. Savin op.cit. p. 127

52

exagerările sau absolutizările evoluționismului radical, care vrea să-și aroge teze și concluzii pe

care nu le are și nici nu-i este îngăduit să le aibă.

Creaționismul nu se găsește în opoziție principală cu evoluționismul, și nici chiar cu

transformismul. Doctrina creștină nu poate fi acuzatoare și tăgăduitoare a concepției

evoluționiste despre univers, ea dorește sa risipească exagerările pe care le conține

evoluționismul, ,,exagerări care tind a înlătura ideea de finalitate din lume, făcând, deci, inutilă,

dacă nu improbabilă, existența unei inteligențe divine autoare a ordinii și armoniei din lume”125.

Problema originii omului a generat dea lungul timpului cele mai aprinse discuții între

evoluționiști și creaționiști. După teoria evoluționistă omul ar fi apărut dintr-o specie de maimuță

printr-un proces de evoluție lentă, trecând prin mai multe verigiintermediare. Acest proces ar fi

durat câteva milioane de ani. Pentru a explica absența blănii și poziția bipedă, ,,bieții noștri

strămoși sunt alungați din junglă în savană și invers, invocându-se tot felul de pretexte, iar

vorbirea articulată și dezvoltarea gândirii abstracte nu au primit explicații convingătoare”126.

În sprijinul teoriei lor, evoluționiștii au adus, după cum era de așteptat, câteva dovezi

paleonto-logice. Numai că, la o analiză mai atentă, s-a constatat că toate fosilele care reprezentau

verigi intermediare între maimuță și om erau ori false (după cum se știe, paleontologia abundă în

falsuri), ori greșit interpretate (cum este de exemplu cazul omului de Neanderthal, despre care se

afirma inițial că ar fi un om-maimuță, dar care s-a dovedit a fi de fapt tot un Homo sapiens).

În fața acestei situații, atitudinile cercetătorilor au fost diferite:

-unii se agață cu încăpățânare de unele sau altele din fosile care au fost prezentate ca verigi

intermediare, încercând să reconstitue un arbore genealogic al omului. Aproape fiecare din

autorii care au urmat această cale are propriul său arbore, mulți dintre ei prezentând chiar și

ramificații despre care se spune că nu au condus la apariția omului, fiind numai niște tentative

nereușite de umanizare a maimuței.

Această atitudine este absolut neserioasă, fiind în contradicție și cu alte date, așa cum se

va vedea în continuare.

-alții, constatând lipsa fosilelor, au încercat să elaboreze teorii care să o explice, păstrând

totuși ideea de evoluție a speciilor. Conform unei asemenea teorii, ,,transformarea maimuței în

om ar fi avut loc în apă, verigile intermediare fiind viețuitoare înotătoare, și de aceea fosilele nu

125 Ibidem, p.163-164126 Ion Vlăducă, Firmilian Gherasim, op.cit. p. 66-67

53

s-ar fi păstrat. În acest caz, însă, devine absolut inexplicabilă poziția bipedă, precum și alte

caractere umane”127.

-o a treia categorie, mai rezonabilă, acceptă faptul că la ora actuală nu dispuneam de

fosile autentice ale oamenilor-maimuță, dar speră ca acestea să fie găsite în viitor.

-ultima categorie o reprezintă cei care acceptă că aceste verigi intermediare nu au fost

găsite pentru că nu au existat niciodată

Analiza genomului mitochondrial uman a scos în evidență faptul că toți oamenii din lume

descend dintr-un strămoș comun de sex feminine, pe care chiar și evoluționiștii îl numesc ,,Eva

mitocondrială”128. Conform estimărilor geneticienilor, această Evă ar fi trăit cu cel mult 200000

de ani în urmă. Vedem deja că faptele nu concord cu ideea unei populații întregi de maimuțe care

s-ar fi transformat în oameni, iar din punct de vedere cronologic, teoria evoluției pe parcursul

mai multor milioane de ani se dovedește a fi falsă.

O altă problemă care se ridică este cea a numărului de cromozomi. Așa cum am mai spus,

acest număr, este o caracteristică de specie, este întotdeauna întreg, iar la mamifere, care sunt

animale cu reproducție sexuată , numărul cromozomilor este par. Determinările arată că toate

speciile de maimuțe au 48 de cromozomi, în timp ce omul are 46. Prima observație care se

impune este aceea că, datorită acestei discontinuități, nu putea avea loc o evoluție continuă de la

maimuță la om, deoarece nu poate exista nicio specie de mamifer cu 46, 5 cromozomi și nici

măcar cu 47 de cromozomi.

Există și unii autori care, încercând să salveze ideea evoluționistă, susțin că transformarea

maimuței în om s-ar fi făcut brusc, prin contopirea unor cromozomi ai maimuței. Ei uită însă un

fapt, și anume că, la mamifere, nu este posibilă apariția unui individ viabil și fertil, care să

prezinte o mutație atât de radicală.

Să presupunem totuși că, printr-o minune cu 48 de cromozomi ar fi dat naștere unui om

cu 46 de cromozomi sau măcar unui semi-om cu 47 de cromozomi. Întrebarea care se pune este

următoarea: cu cine s-ar fi putut acesta împerechea pentru a da naștere la urmași? Cu o maimuță

în nici un caz, deoarece numărul diferit de cromozomi i-ar face incompatibili. Rezultă așadar că

ar fi necesară o nouă minune și anume ca aproximativ în același timp și în același loc să apară

un alt individ de sex opus, care să prezinte exact aceeași mutație. Deja suntem nevoiți să

împingem șirul minunilor cam departe! Dar lucrurile nu se opresc aici. Deoarece evoluționiștii

127 Nicolae Paulescu, Noțiunile de suflet și Dumnezeu în fiziologie, București, 1999, p. 194128 Ion Vlăducă, Firmilian Gherasim, op.cit. p. 68

54

susțin că toate speciile de viețuitoare ar fi evoluat unele din altele și dată fiind marea diversitate a

lumii vii, ar trebui ca asemenea ,,minuni,, să fie destul de frecvente. Numai că, în ciuda timpului

destul de îndelungat de când se fac observații sistematice în acest domeniu, până acum nu s-a

descoperit niciun caz de genul acesta. În aceste condiții credem că ar fi mai înțelept să renunțăm

la teoria evoluționistă.

Din cele expuse până acum, vedem că evoluționismul este departe de a fi o teorie cu

adevărat științifică, fiind de fapt o colecție de falsuri și ipoteze nedemonstrate. În plus există

numeroase aspecte asupra cărora nici măcar evoluționiștii între ei nu se înțeleg, teoria unui autor

fiind contrazisă de cea a altuia. Practic, majoritatea biologilor sunt conștienți de lipsurile

evoluționismului, sau cel puțin de o parte din ele, singurul motiv pentru care mai este încă

menținut fiind refuzul adepților lui de a accepta existența lui Dumnezeu.

Însă știința nu numai că nu a demonstrat niciodată inexistența lui Dumnezeu, ci chiar

mulți mari savanți din toate timpurile și din toate domeniile, cum ar fi Pascal, Newton etc și

mulți alții , și-au mărturisit credința în Dumnezeu.

De pildă Lamark spunea: ,,Natura nefiind o inteligență, nefiind nici măcar o ființă, ci numai o

ordine a lucrurilor, constituind o putere în întregime supusă legilor, această natură, zic, nu este

însuși Dumnezeu. Ea este produsul sublim al voinței Sale atotputernice. Astfel, voința lui

Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcționarea legilor naturii, pentru că aceste legi vin

de la El. Iar această voință nu poate fi limitată, puterea din care ea emană neavând limite”129.

Charles Darwin de asemenea zice: ,,O altă cauză a credinței în existența lui Dumnezeu care ține

de rațiune iar nu de sentimente, mă impresionează prin greutatea sa. Ea provine din extrema

dificultate-sau mai bine zis din imposibilitatea- de a concepe acest imens și prodigios Univers,

cuprinzând omul și facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezultatul unui destin și a unei

necesități oarbe. Cugetând asftel, mă simt nevoit să admit o Cauză primară cu un spirit inteligent,

analog într-o oarecare măsură cu cel al omului, si merit numirea de deist”130.

Vedem deci că înșiși întemeietorii evoluționismului acceptau existența lui Dumnezeu. În

orice caz, din cele expuse până acum, se observă că ideea existenței lui Dumnezeu nu este

antiștiințifică, așa cum susțin unii, ci este chiar foarte rezonabilă. Odată acceptată această idee,

cea mai raționalăatitudine este ca ,,în ceea ce privește originea lumii și a vieții, să acceptăm ceea

129 Nicolae Paulescu,, op.cit. p.60130 Ibidem, p. 98

55

ce însuși Dumnezeu ne-a spus pe calea Revelației și să respingem alte teorii, mai ales dacă

acestea vin în contradicție cu datele rezultate din experiență”131

IV. Misiunea Bisericii în orizontul proiectului

divin pentru lume și om

Mântuitorul Iisus Hristos a poruncit apostolilor după învierea Sa să propovăduiască

evanghelia la toate popoarele, pentru ca Biserica Sa care a luat ființă în sens de Trup tainic al Său

la Cincizecime prin venirea Duhului Sfânt, Mângâietorul, să integreze pe oamenii de pretutindeni

și iubirii divine mântuitoare. ,,Creștinătatea este astăzi o realitate religioasă, spirituală unitară în

general prin raportarea la textul Bibliei, dar este și una separată interior prin structurări eclesiale,

comunitare succesive în istoria postpascală”132. Misiunea Bisericii se desfășoară astăzi într-o

societate care prin anumite segmente refuză religia, ca ordine spirituală a relației cu divinitatea

transcendentă, promovând o concepție istoricistă, secular, o viziune despre om ce reduce

unilateral existența lui aici și acum la această lume sensibilă, material.

131 Ion Vlăducă, Firmilian Gherasim, op.cit. p. 72132 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op.cit. p.177

56

Teologul afirmă adevărul său din perspective lui Hristos Adevărul. În acest sens, Sfântul

Ioan Gură de Aur face o afirmație paradoxală, greu accesibilă celor care rămân la litera

Scripturii, celor care aplică doar metode istorico-criticiste textului Scripturii: ,,Ar fi trebuit să nu

avem nevoie de ajutorul Scripturilor, ci să avem atât de bună încât harul Duhului să fi ținut locul

Scripturilor în sufletele noastre și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală tot așa ar fi

trebuit ca și inimile noastre să fi fost scrise de Duhul Sfânt. Dar pentru că am îndepărtat harul

acesta, haide să pornim pe o nouă cale ca să-l dobândim iarăși. prima cale era negreșit mai bună

și Dumnezeu a arătat aceasta și prin spusele Sale și prin faptele Sale”133.

În perspectivă actuală, relația dintre credință și știință poate fi cel mai bine definită în

termini de complementaritate pentru înțelegerea naturii și a omului în lumina lui Dumnezeu.

,,Judecat sub unghi creştinesc, un intelectual este o fiinţă degenerată ale cărei şanse de îndreptare

soteriologică sunt infime. Cauza stă în strâmba orientare pe care o dă minţii sale. Căci a fi

intelectual înseamnă a te mişca scolastic într-o lume precumpănitor seculară, intelectul nefiind

decît facultatea care adună la un loc cele două elemente-cheie: scolasticul şi secularul”.134

Situația actuală a lumii și a teologiei fac ca Biserica și lumea să fie - fără îndoială - cea

mai acută problemă a teologiei creștine în general. Drept aceea, credem că este necesar și

oportun să intreprindem - din perspectiva ortodoxă - un studiu cu această temă. Ce-i drept, s-a

scris mult în această direcție, în ultimul timp, dar nu totdeauna corect și echilibrat. În plus, mai

sunt încă multe probleme de lămurit. De aceea, este încă mult de gandit și de elaborat în

problema raportului Bisericii cu lumea, expresia "dualitatea Biserică-lume" nu mai este corectă .

Căci Biserica nu poate trăi "alături" sau "deasupra" acestei realități a lumii care este creația lui

Dumnezeu, ci numai în lume. Chemarea Bisericii în lume și pentru lume este o sarcină

fundamentală a acesteia, Biserica având să dea dovada - în cadrul lumii - de maximum de spirit

de solicitudine activă și de autentică umanitate. În consecință, Biserica trebuie să-și găsească

locul și rostul în lumea de azi, cu nevoile și cu aspirațiile ei. Pentru că și lumea de azi constituie -

în planul lui Dumnezeu - calea spre împărăția lui Dumnezeu. De aceea, credincioșii creștini

trebuie să-și pună întrebarea : Care este răspunderea nădejdii creștine în fața lumii de azi ?

Teologia creștină, actuală, este datoare să aprofundeze Biserica în esența ei și mai ales în raportul

ei cu lumea, precum și misiunea Bisericii în cadrul lumii de azi. În acest sens, ea trebuie să

133 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, București, 1994, p15134 Alexei Nesteruk, Universul în comuniune, trad. De Mihai-Silviu Chirilă, Ed.Curtea Veche, București, 2009, p.60

57

precizeze care trebuie să fie spiritulă și direcția Bisericii în raport cu lumea, definind limpede și

precis sensul autentic creștin al Bisericii în raportul ei cu lumea. Cu alte cuvinte, să descopere și

să adâncească răspunderea credincioșilor creștini în fața lumii de azi.

58

Concluzii

Argumentul cauzalităţii şi al ordinei este cartea cea mai mare din natură pe care a

deschis-o Creatorul pentru fiecare suflet. Când mintea omului vede ordinea ce există în natură,

de la particulele elementare la elementele chimice (ordinea în numărul crescând al electronilor de

la hidrogen până la uraniu) ordinea de la cristale până la megagalaxii etc. îşi pune întrebarea:

Cine a făcut această ordine? Evident, ea nu este opera hazardului sau a întâmplării. Ştim că

energia totală în cosmos rămâne aceeaşi, dar energia disponibilă scade continuu. Materia tinde

spre haos, şi ordinea tinde spre dezordine. Noi admirăm în Univers o ordine minunată. Logica ne

sileşte să ne întrebăm cine a făcut-o? Dacă cineva vizitează un oraş după un cutremur şi constată

dezordinea produsă e sinistru: moloz, cărămizi împrăştiate, sârme încâlcite, pereţi căzuţi, alţii

gata să se prăbuşească în orice clipă, realizează că este produsul întâmplării. Dar dacă revine

după câteva săptămâni şi vede că toate sunt aranjate: cărămizile stivuite, sârmele întinse,

scândurile sortate, clădite, îşi dă seama că acolo a fost cineva care a făcut ordine, şi încă o minte

ageră, pentru că întâmplarea nu pune nimic la loc. Mintea omului care a reuşit să străbată spaţiul

cosmic, să supună forţele naturii, să mânuiască atomul, este cea mai mare putere de pe planetă.

Însă când această minte constată că pe Terra există invenţii cu mult mai mari şi superioare,

realizate cu zeci şi sute de milioane de ani înaintea inteligenţei umane, trebuie să admită că Cel

ce le-a realizat îi este superior.

În contextul in care azi lumea este puternic secularizată, finalitatea lumii e un mijloc

foarte eficace în a trezi în sufletele oamenilor conștiința unei Ființe transcendentă, atot-puternică,

creatoare si iubitoare în același timp.

Creștinul este condus de Dumnezeu la o devenire întâi de toate în planul interiorității

sale, ceea ce nu este cazul în domeniul științei. Rugăciunea unifică întreaga ființă umană și astfel

mintea se retragae din multiplicitatea infinită a fenomenelor, din fragmentare, prin puterea lui

Dumnezeu, în timp ce calea cunoașterii orientate spre exterior, prin fragmentare la infinit și

diversitate nedeterminată de cunoștințe poate risipi pe om.

Dumnezeu este prezent şi în cel mai mic atom, dar nu este atom, căci El este spirit, deci o

existenţă superioară materiei. Sistemul panteist este mai greşit decât idolatria. Dacă vechii

egipteni se închinau la un animal - la bou (Apis), la uliu (Horus), la pisică ori şacal, acestea erau

59

cel puţin fiinţe vii, pe când natura, în sine, este moartă. Panteismul a fost un curent "la modă" în

secolele XVII-XVIII, avându-i ca promotori pe B. Spinoza, Fr. Hegel, H. Spencer etc.

Cauzalitatea şi finalitatea sau ordinea emană din toată creaţia. Vom da exemple din viaţa

plantelor şi animalelor care uimesc prin ingeniozitate şi înţelepciune. 

  Teologia ortodoxă afirmă că Dumnezeu este într-adevăr transcendent lumii după ființa

Sa, dar rămâne imanent și prezent în lume prin energiile Sale necreate.

Din păcate, am văzut peste tot că Dumnezeu nu mai este conceput ca Ființă personală și

reală, ci devine o simplă Idee abstractă, care rămâne izolată într-o transcendență divină

inaccesibilă. Departe ca Dumnezeu să fie înțeles ca Persoană supremă, Care coboară la om din

iubire, în lumea imanentă, toate argumentele prezentate tind să transforme Divinitatea în obiect

de speculație teologico-filosofică, închisă în transcedența Sa divină inaccesibilă, Care nu mai

prezintă interes pentru viața și trăirea creștină.

De asemenea, lumea contemporană este atât de intoxicată de raționalism, încât

argumentele pur raționale, care vor să dovedească existența transcendent a lui Dumnezeu, făcând

abstracție de prezența imanentă a Creatorului în hotarele creației văzute, au sporit omului

contemporan aversiunea față de Dumnezeu și creștinism.

Rolul rațiunii nu este de a se substitui spiritualității, fiindcă o gândire teologică, lipsită de

spiritualitate, concepe pe Dumnezeu după chipul omului, în loc ca omul să fie conceput după

chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ca să se împărtășească de nemurirea Creatorului. De aceea

am căutat să pun accentual pe prezența lui Dumnezeu în creație, pentru că această prezență

constitue baza procesului duhovnicesc, care permite omului să tindă spre asemănarea cu

Dumnezeu, în Hristos și în Duhul Sfânt.

60

Bibliografie

1. Anghelescu Gheorghe F. Timp și dincolo de timp. Considerații din antropologia

patristică clasică răsăriteană, Ed. Universității din București, 1997.

2. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, tratat despre întruparea Cuvântului, trei

cuvinte împotriva arienilor trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. EIBMOR, 2010.

3. Barat Robert, după Geneza de la Princeton 1975, Ed.Paris Match

4. Bergson, Henri ,,Evoluția creatoare”, trad. de Vasile Sporici, Ed. Institutul European,

1998.

5. Bernstein,Jeremy Albert Einstein și frontierele fizicii, trad. de Anca Forescu-Mitchel,

Ed. Humamnitas, București, 2012.

6. Bohm David, ,,Plenitudinea lumii și ordinea ei”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995.

7. Bowler Peter, Evolution. The History of an Idea, Berkeley, Ed. University Press

California, 1975

8. Burrill Donald ,,The Cosmological Argument”, Ed. Doubleday&Co, New York, ,

1958.

9. Cazaban Bogdan Tătaru, Sfântul Martir Iustin Filosoful, o introducere, Ed.Deisis,

2010.

10. Cecil Folescu, Ce este Universul?, Ed. Albatros, 1979.

11. Darwin,Charles Descendența omului și selecția sexuală, tradusă din limba engleză de

Eligen Margulius, Ed. ARSR, 1967.

12. Drăgănescu Mihai, Spiritualitate, informația materiei, Ed. Acad. Romane, București,

1988.

13. Dulcan Dumitru Constantin Somnul Rațiunii, editia a III-a, Ed. Eikon, Cluj-Napoca,

2014.

14. Farley John, The Spontaneous Generation Controversy: from Descartes to Oparin,

Baltimore, Johns, Ed. University Press ,Hopkins, 2008.

15. Feuerbach, Esenta creștinismului, Bucuresti, Editura Stiintifică, 1961

16. Flonta, Mircea Darwin și după Darwin, Ed. Humanitas, București, 2010.

61

17. Galeriu Pr. Constantin, Jertfă și Răscumparare, Ed. Harisma, București, 1991.

18. Geisler L Norman. ,,Filozofia religiei,, Ed. Cartea creștină, Oradea, 1999.

19. Guitton Jean, Grichka Bogdanov, Igor Bogdanov, Dumnezeu și știința, Ed. Harisma,

București, 1992.

20. Hawking Stephen Black holes and Baby Universes, Bantam Books, Toronto, 2000.

21. Hawking Stephen, Scurtă istorie a timpului. De la Big-Bang la găurile negre, trad.

de Michaela Ciodaru, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995.

22. Hawking, Stephen Universul într-o coajă de nucă traducere din engleză de Gheorghe

Stratan, Ovidiu Tantareanu, Anca Vișinescu, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004, p.39-40

23. Irimie, ,,Ion Homo philosophus ; Problema înstrăinării”. – Cluj-Napoca : Ed.

Argonaut, 2010.

24. Kant , Immanuel, Critica rațiunii practice trad. precedată de o schiță biograficã și o

introd. de Traian Brăileanu. – Bucuresti, Ed. Paideia, 2003.

25. Krauss,Lawrence M. Universul din nimic, trad. Constantin Dumitru-Palcus, Ed. Trei,

2013.

26. Lossky Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. Vasile Răducă, Ed.

Anastasia, București, 2003.

27. Marcus Solomon, Timpul, Ed. Albatros, București, 1985

28. Nesteruk, Alexei Universul în comuniune, trad. De Mihai-Silviu Chirilă, Ed.Curtea

Veche, București, 2009

29. Newton Isaac, Principiile matematice ale filosofiei naturale, trad. Prof. Victor

Marian, Ed. Academiei, București, 1956.

30. Niță Adrian, Despre natura timpului cu Solomon Marcus, 2010,

31. Paulescu Nicolae, Noțiunile de suflet și Dumnezeu în fiziologie, Ed. Credința

Strămoșească, București, 1999.

32. Petraru, Pr.Dr. Gheorghe, Teologie fundamentală și misionară. Ecumenism, Ed.

Performantica, Iasi, 2006.

33. Popa Pr. Gheorghe ,,Intoducere în teologia morală” Ed. Mitropolitană Trinitas, Iași

2003.

34. Popescu Hristache, Originea Universului și a vieții, Ed. Albatros, București 2000.

62

35. Popescu Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru ,,Apologetica rațional-duhovnicească a

ortodoxiei”, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2009.

36. Popescu Bălcești Aurel, Enigma vieții și a morții, Ed. Larr-Cart, 1992.

37. Reeves Hubert, Răbdare în azur-evoluție cosmică, Ed. Humanitas, 1993.

38. Savin Ioan Gh. Apologetica vol II – Existența Lui Dumnezeu, București, Ed.

Ttipografia cărților bisericești, 1943.

39. Schauberger’s Victor, Brilliant work with natural energy explained, Living energies,

Callum coats, 2001.

40. Sendrail Marcel Înțelepciunea formelor Ed. Meridiane, București 1983.

41. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici

și note de Pr. D. Fecioru, București, 1994

42. Sf. Vasile cel Mare, “Scrieri”, P.S.B. 12, part. a III-a, trad., introd., note și indicii de

Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae, E.I.B., București, 1988, în „Corespondență”.

43. Sf. Vasile cel Mare, “Scrieri”, P.S.B. 17, Part. I, în “Omilii la Hexaemeron”, trad.

introd. Note și indicii de D. Fecioru, E.I.B București, 1986.

44. Stăniloae Pr. Dumitru, ,,Ascetica și mistica”, Ed. IBMBOR, București, 2002, p.249.

45. Stăniloae Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. EIBMBOR,

București, 1996, p. 228

46. Steiner Rudolf, Știința spirituală. Evoluția omului și a lumii, Societatea

antroposofică, 1992.

47. Thomas W. Torrence, Senso delo divino e la scienza moderna, Libreria Editrice

Vaticana, Citta del Vaticano, 1992.

48. Țuțea Petre, Tratat de antropologie creștină, Ed. Timpul, Iași, 2003,

49. Vlăducă Ion , Firmilian Gherasim, Ortodoxia și eroarea evoluționistă, Ed. Scara,

București, 2002, p.5

50. William E. Carrol, Cosmology and Cra’ion. From Hawking to Aquinas. In Memory of

Josef Zycinscki, în : Logos, vol. 15, nr. 1, 2012,

51. Lemeni Adrian, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Razvan Ionescu, Pr.Cristinel Ioja

,,Apologetica ortodoxa”, vol II, Ed. Basilica, București, 2014.

52. Lepeltier Thomas ,,Darwin eretic. Eterna reîntoarcere a creaționismului,, trad.

Eduard-Florin Tudor, Sorin Selaru, București, Ed. Rosetti Educational, 2009.

63

53. Nita. Prof. Marian Nita ,,Biologia văzută prin ochii credinței în Dumnezeu”, Ed.

Mitropolia Olteniei, 2005.

54. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor si Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, ,,Dogmatica

ortodoxa,, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2003.

INFORMAŢII PERSONALE Neacșu Paul

64

Metalurgiei, Nr. 2, 730007 Vaslui (România)

0758659623

neacsupaul1991@yahoo.com

Sexul Masculin | Data naşterii 13/12/1991 | Naţionalitatea română

EDUCAŢIE ŞI FORMARE

15/09/2007–15/06/2011

Seminarul Teologic ,,Sfântul Ioan Gura de Aur", Huși (România)

Limba Română, Dogmatică Ortodoxă, Muzică Bisericească

01/10/2011–Prezent

Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza", Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae", Iași (România)

Muzică Bisericească, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Istoria Religiilor, Misiologie și Ecumenism

COMPETENŢE PERSONALE

Limba(i) maternă(e) română

Alte limbi străine cunoscute ÎNȚELEGERE VORBIRE SCRIERE

Ascultare CitireParticipare la conversaţie

Discurs oral

engleză B1 B2 B1 A2 B1

franceză A1 A1 A1 A1 A1

Niveluri: A1 și A2: Utilizator elementar - B1 și B2: Utilizator independent - C1 și C2: Utilizator experimentatCadrul european comun de referinţă pentru limbi străine

Competenţe de comunicare bune abilități de comunicare

bune abilități de interacțiune cu copiii

Competenţe organizaţionale/manageriale

bune competențe organizaționale

bune abilități de lucru în echipă

Declaraţie

65

Subsemnatul, Neacsu Paul, candidat la examenul de licenţă al Facultăţii de Teologie

Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”- Iaşi, specializarea Teologie Pastorală, sesiunea Iulie 2015, declar

pe proprie răspundere că lucrarea de faţă este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele şi

pe baza inforamaţiiilor obţinute din resurse care au fost citate şi indicate conform normelor etice,

în note şi în bibliografie.

Declar ca nu am folosit în mod taci şi ilegal munca altora şi că nici o parte din teză nu

încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale cuiva, persoană fizică sau juridică.

Declar că lucrarea de faţă nu a fost prezentată sub această formă vreunei instituţii de

învăţământ superior, în vederea obţinerii unui grad sau titlu ştiinţific ori didactic.

Data:

Semnătura

66