1

Tema 4

ANALIZA RISCURILOR FIRMEI

Activitatea întreprinderii este supusă în orice moment riscului. În linii

generale, riscul constituie probabilitatea ca un eveniment nedorit să se producă.

În funcţie de poziţia sa pe piaţă, de situaţia economică şi financiară, de mediul

economic, respectiv climatul în care îşi desfăşoară activitatea, o societate poate

suporta mai greu sau mai uşor riscurile la care este supusă. Practic nu există activitate

economică în care să nu intervină riscul la un moment dat. Intensitatea acestuia poate

fi însă diferită în funcţie de domeniu, de tendinţele pieţei, de imaginea ţării în

contextul mondial etc. În lucrarea sa „Diagnostic global strategic”, autoarea Maria

Niculescu evidenţiază faptul că orice întreprindere este supusă riscului: de exploatare,

financiar şi de faliment.

4.1. Analiza riscului economic (de exploatare)

Riscul economic mai este cunoscut şi sub denumirea de risc de exploatare sau

operaţional. Orice întreprindere, pentru a fi rentabilă, trebuie să îşi acopere integral

cheltuielile şi să obţină profit. Riscul de exploatare reprezintă incapacitatea unei

societăţi de a se adapta la modificările mediului cu costuri minime. Rezultatele

agenţilor economici sunt influenţate foarte mult de modificările care apar la un

moment dat în mediul economic, politic şi social în care activează societatea:

accentuarea concurenţei, modificarea cererii, apariţia produselor de substituţie,

dezvoltarea tehnologică, modificarea legislaţiei, schimbarea regimului politic etc.

În activitatea de exploatare, riscul depinde în mare măsură de modul de

gestionare a factorilor interni şi în principal, de evoluţia preturilor de vânzare, de

raportul cost-preţ, calitate-preţ de modificarea structurii cheltuielilor în raport cu

volumul de activitate s.a.

Practic, pentru determinarea riscului de exploatare se analizează pragul de

rentabilitate precum şi evoluţia lui în raport cu factorii conjuncturali care pot

influenţa volumul de activitate, implicit indicatorii de performanţă şi rezultate ai

întreprinderii.

În literatura de specialitate, pragul de rentabilitate este acel nivel al activităţii

la care întreprinderea, prin veniturile obţinute îşi acoperă integral cheltuielile de

exploatare, iar rentabilitatea este nulă. Se mai numeşte şi punct mort sau cifra de

afaceri (producţie) critică.

În funcţie de obiectul de activitate, determinarea pragului de rentabilitate se

poate realiza în unităţi fizice sau valorice, pe un singur produs, pe grupe de produse

sau întreprindere.

În cazul în care întreprinderea creează un singur produs, punctul mort (pragul

de rentabilitate) poate fi măsurat cu următorii indicatori:

Volumul fizic critic al producţiei (qcr)

Se ştie că pragul de rentabilitate este atunci când veniturile sunt egale cu

cheltuielile:

CA = ChT Pr = 0 (1)

în care:

2

CA = Chv + ChF

ChT reprezintă suma cheltuielilor totale;

CA = cifra de afaceri;

fCh -cheltuieli fixe totale

vCh - cheltuieli variabile totale

În funcţie de evoluţia lor în raport cu volumul de activitate, cheltuielile totale

se împart în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe. Cheltuielile variabile se modifică

odată cu modificarea volumului de activitate (proporţional sau neproporţional) în timp

ce cheltuielile fixe, pe termen scurt, se menţin constante. Rezultă că atunci când

ritmul de creştere al cheltuielilor variabile este egal cu dinamica cifrei de afaceri,

costul variabil unitar se menţine constant, în timp ce costul fix unitar se reduce odată

cu creşterea cifrei de afaceri.

Atât cifra de afaceri cât şi cheltuielile variabile pot fi determinate în funcţie de

volumul fizic al activităţii şi de preţul unitar, respectiv costul variabil unitar. Relaţia

(1) devine:

qp = qcv + ChF (2)

unde: q reprezintă volumul fizic al vânzărilor;

p – preţul de vânzare unitar;

cv – costul variabil unitar.

Deoarece în cazul egalităţii precedente, q evidenţiază producţia maximă pe

care trebuie să o realizeze societatea pentru ca veniturile din exploatare să acopere

cheltuielile din exploatare ale întreprinderii, simbolul utilizat va fi qpr (volumul

producţiei necesar atingerii punctului mort sau pragului de rentabilitate). Relaţia (2)

devine:

v

FprFvpr

cp

ChqChcpq

Diferenţa p-cv se numeşte marja unitară a cheltuielilor variabile iar mărimea

sa trebuie să acopere costul fix unitar şi să asigure obţinerea unui profit unitar. Relaţia

precedentă devine:

v

Fpr

mj

Chq

Pentru exprimarea pragului de rentabilitate în unităţi valorice (CA), în cazul

întreprinderilor care produc şi comercializează un singur produs, se utilizează aceeaşi

metodologie (cifra de afaceri critică):

CA = ChT

CA = Chv + ChF (1)

În capitolul referitor la analiza cheltuielilor s-a evidenţiat faptul că acestea pot

fi analizate fie în mărime absolută fie sub forma ratelor de eficienţă a cheltuielilor, în

cazul acesta, rata cheltuielilor variabile se exprimă la 1 leu cifră de afaceri, astfel:

vvv

v RCAChCA

ChR

Relaţia (1) devine:

FvFv ChR1CAChRCACA

3

Deci, cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate va avea relaţia:

,1 v

f

prR

ChCA

în care: 1 - Rv = Rmjv, unde Rmjv este rata marjei cheltuielilor variabile. Altfel spus:

v

Fpr

Rmj

ChCA

Pentru unităţile care produc şi comercializează o gamă variată de produse, pragul de

rentabilitate se stabileşte după relaţiile:

n

i

vi

f

v

f

PR

irg

Ch

R

ChCA

1

11

sau

n

i

mvi

f

mv

f

PR

irg

Ch

R

ChCA

1

unde: vR reprezintă rata medie a cheltuielilor variabile;

mvR – rata medie a marjei cheltuielilor variabile;

vir – rata cheltuielilor variabile individuale;

imvr – rata marjei cheltuielilor variabile pe produs.

gi – structura cifrei de afaceri

Se poate determina şi gradul critic de utilizare a capacităţii de producţie (Gpr)

care exprimă procentual, nivelul la care trebuie să fie utilizată capacitatea disponibilă,

astfel încât societatea să nu înregistreze pierderi, respectiv profitul să fie nul:

,100max

q

qG

pr

pr

în care: qmax reprezintă capacitatea maximă de producţie, exprimată în unităţi fizice.

Perioada critică reprezintă intervalul de timp în care societatea realizează

producţia la nivelul critic: maxCA

CAT

pr

pr x T

unde T este perioada supusă analizei (360, 180, 90 zile).

Orice întreprindere poate să estimeze, pe baza acestei logici, nivelul necesar al

tuturor indicatorilor (volumul producţiei fizice, cifra de afaceri, gradul de utilizare al

capacităţii de producţie etc.) pentru cazul în care îşi doreşte obţinerea unui profit

anume (la valoarea indicatorilor la prag se adaugă mărimea profitului aşteptat).

În cazul în care întreprinderea produce şi comercializează o gamă variată de

produse, metodologia de determinare a pragului de rentabilitate este similară.

Evaluarea riscului de exploatare se realizează pe baza interpretărilor date

valorilor aferente indicatorilor determinaţi la pragul de rentabilitate. Se subînţelege că

atunci când o societate realizează o producţie şi o cifră de afaceri sub nivelul aferent

punctului mort, înregistrează pierderi. De asemenea, dacă perioada critică este mai

mare decât perioada implicată în analiză întreprinderea nu îşi acoperă toate

4

cheltuielile de exploatare. Pe termen scurt, o astfel de situaţie nu este alarmantă,

deoarece este posibil ca în politica întreprinderii să fi intervenit anumite evenimente

care au modificat evoluţia aşteptată (de exemplu realizarea unei investiţii care nu a

condus la obţinerea unor performanţe deosebite în acelaşi an, modificarea deciziilor

strategice etc.).

Pe termen lung, perpetuarea unei situaţii negative poate accentua foarte mult

riscul de exploatare, astfel că autonomia financiară a întreprinderii se va reduce odată

cu creşterea gradului de îndatorare. Consecinţa va fi, creşterea riscului financiar şi

chiar a riscului de faliment. Iată de ce este importantă analiza riscului operaţional; ea

oferă imaginea asupra stării de sănătate a întreprinderii.

Metodele de evaluare a riscului de exploatare prezintă însă şi unele limite. De

exemplu, condiţiile economice se consideră relativ constante pe timpul analizei, însă

în practică situaţia este de multe ori alta; ritmul de creştere al cheltuielilor variabile se

consideră egal cu dinamica volumului de activitate; cheltuielile fixe sunt considerate

constante, deşi uneori ele se pot modifica semnificativ în contextul apariţiei unor

factori conjuncturali etc. Din acest motiv este necesară o extrapolare, pentru

investigarea celorlalte situaţii (IChc > ICA sau IChc < ICA).

Din analiza pragului de rentabilitate s-a constatat ca:

- atunci când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de

rentabilitate, situaţia întreprinderii este instabilă;

- când cifra de afaceri este cu până la 20% mai mare decât cea a punctului

critic, societatea are o situaţie relativ stabilă.

- dacă cifra de afaceri depăşeşte punctul mort cu peste 20%, situaţia este

confortabilă.

Evaluarea riscului de exploatare se face cu ajutorul unui aşa-zis „indicator de poziţie”

faţă de pragul de rentabilitate (Ipoz). Acest indicator de poziţie se poate determina în:

– mărimi absolute: Ipoz = CA – CAPR

– mărimi relative: PR

PRpoz

CA

CACAI

%

Indicatorul de poziţie în mărime absolută, cunoscut şi sub denumirea de „flexibilitate”

absolută, exprimă capacitatea firmei de a-şi modifica producţia şi a se adapta la cerinţele

pieţei, cu cât acest indicator este mai mare, cu atât flexibilitatea firmei este mai ridicată,

respectiv riscul de exploatare este mai redus.

Indicatorul de poziţie în mărime relativă, având ca bază variaţia absolută a cifrei de

afaceri faţă de pragul de rentabilitate (Ipoz %) se mai numeşte şi coeficient de volatilitate şi are

aceeaşi valoare informaţională ca şi indicatorul absolut.

Gradul de flexibilitate este dependent de potenţial tehnic al firmei (de starea şi calitatea

acestiua), de potenţialul uman şi de structura ei organizatorică.

Poziţia relativă faţă de pragul de rentabilitate se mai poate calcula şi cu relaţia:

100PR

pozCA

CAI

Din studii statistice s-a dedus că firmele se găsesc în una dintre situaţiile următoare:

– instabilă, când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate;

– relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu 20% mai mare decât cea corespunzătoare

punctului mort;

– confortabilă, când cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate cu peste 20%.

5

Elasticitatea rezultatului exploatării în raport cu nivelul de activitate

şi relaţia cu pragul de rentabilitate

Sensibilitatea rezultatului exploatării la variaţia nivelului de activitate se măsoară cu

ajutorul coeficientului de elasticitate (e), numit şi coeficientul de levier al exploatării,

calculat după relaţia:

CA

CARE

RE

e

în care: ΔRE – variaţia rezultatului exploatării;

ΔCA – variaţia cifrei de afaceri.

Între coeficientul de elasticitate şi pragul de rentabilitate, adică nivelul de activitate

pentru care rezultatul exploatării este nul, se formează relaţia:

v

fPRPR

PR

R

CfCA

CA

CACA

CA

CA

CACARE

RERE

e

1

unde: REPR reprezintă rezultatul exploatării în punctul mort (RE = 0).

Rezultă că valoarea coeficientului de elasticitate este dependentă de poziţia nivelului de

activitate faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât firma se îndepărtează de pragul de

rentabilitate, cu atât elasticitatea este mai redusă, deci riscul de exploatare este mai mic.

În proximitatea pragului de rentabilitate, elasticitatea rezultatului exploatării este mai

ridicată, iar riscul de exploatare sporit

Exemplu: Să se analizeze riscul de exploatare in cazul firmelor A,B,C cunoscând

urmatoarele informaţii:

Tabelul 6.1

Nr.

crt

INDICATORI CAZUL

A B C

1 Cifra de afaceri (um) 850 850 850

2 Cheltuieli variabile (um) 500 700 200

3 Cheltuieli fixe (um) 300 100 600

4 Marja cheltuielilor variabile (um) 350 150 650

5 Rata cheltuielilor variabile (%) 58,82 82,35 23,53

5 Rata marjei cheltuielilor variabile (%) 41,18 17,65 76,47

6 Pragul de rentabilitate 728,5 566,6 784,6

7 Indicatorul de poziţie

- absolut

- relativ

121,5

0,1667

283,4

0,50

65,4

0,083

Cea mai mare volatilitate în condiţiile de exploatare existente o prezintă firma

C, deoarece:

- indicatorul de poziţie în marime absolută şi cea relativă are cea mai mică

valoare;

- cifra de afaceri realizată depăşeşte doar cu 8,3% pe cea corespunzătoare

pragului de rentabilitate

6

Cea mai confortabilă poziţie o deţine firma B, întrucât realizează:

- cea mai mare valoare a indicatorului de poziţie absolut şi relativ;

- cea mai mică suma a cheltuielilor fixe.

Exemplu privind analiza coeficientului de elasticitate

Se consideră două firme B şi C şi mai multe niveluri de activitate

Tabelul 4.1

Cazul Nivel de activitate

Indicatori

B C

1 2 3 1 2 3

Cifra de afaceri 850 1700 2550 850 1700 2550

Cheltuieli variabile 700 1400 2100 200 400 600

Cheltuieli fixe 100 100 100 600 600 600

Rezultatul exploatării 50 200 350 50 700 1350

Rata cheltuielilor variabile

Rv%

82,35 82,35 82,35 23,53 23,53 23,53

Rata marjei cheltuielilor

variabile ((rmv %)

17,65 17,65 17,65 76,47 76,47 76,47

Pragul de rentabilitate

(CF/rmv)

566,6 566,6 566,6 784,6 784,6 784,6

Coeficientul de elasticitate 3 1,5 13 1,9

La firma C, care are o pondere mare a cheltuielilor fixe, rezultatul este foarte

sensibil la variaţia cifrei de afaceri, înregistrându-se un coeficient de elasticitate

ridicat (e= 13), spre deosebire de firma B unde elasticitatea este mai redusă (e=3). În

ambele cazuri, la o indepărtare a cifrei de afaceri realizate de pregul de rentabilitate se

înregistrează o scădere a coeficientului de elasticitate. Coeficientul de elasticitate pentru nivelul 2 s-a calculat avand ca baza nivelul 1, iar

pentru nivelul 3 avand ca baza nivelul 2, folosind urmatoarea formulă:

CA

CARE

RE

e

adică in cazul firmei B 850)/850-(1700

50)/50-(200= 3

Ca o concluzie generală, mărimea riscului de exploatare este dată numai de

dimensiunea cheltuielilor fixe (rata cheltuielilor variabile este constantă în timp). Cu

cât cheltuielile fixe sunt mai mici cu atât riscul de exploatare este mai mic (deoarece

pragul de rentabilitate se obţine pentru o valoare a cifrei de afaceri mai redusă).

4.2. Analiza riscului financiar

Pentru desfăşurarea activităţii economice, orice întreprindere are nevoie de

resurse financiare, necesare materializării obiectului de activitate (echipamente,

materii prime, salarii etc.). Aceste resurse financiare formează capitalul societăţii; el

este alcătuit din două componente: capitalul propriu (resursele financiare proprii a

căror utilizare nu presupune nici un cost) şi datoriile (creditele atrase care generează

cheltuieli financiare sub forma dobânzilor).

Îndatorarea, prin mărimea costului implicat, generează riscuri financiare şi

afectează rezultatele finale ale întreprinderii. Metodologia de analiză a riscului

7

financiar este similară celei aferente riscului de exploatare, cu menţiunea că mărimea

cifrei de afaceri trebuie să fie suficient de mare încât să acopere pe lângă cheltuielile

totale de exploatare şi cheltuielile cu dobânzi. La un anumit nivel de activitate şi

cheltuielile cu dobânzile sunt considerate cheltuieli fixe.

În acest caz, pragul de rentabilitate global se determină după relaţia:

mv

F

v

FPR

R

DobCh

R1

DobChCA

în care: Dob reprezintă dobânzile, iar celelalte simboluri au semnificaţia de la analiza

riscului de exploatare.

Este firesc faptul ca riscul financiar creşte odată cu creşterea gradului de

îndatorare iar volumul de activitate necesar acoperirii cheltuielilor curente trebuie să

crească proporţional cu creditele atrase. Evaluarea riscului financiar se face cu ajutorul unui aşa-zis „indicator de poziţie” faţă

de pragul de rentabilitate global (Ipoz). Acest indicator de poziţie se poate determina în:

– mărimi absolute: Ipoz = CA – CAPR

– mărimi relative: PR

PRpoz

CA

CACAI

%

şi a coeficientului de elasticitate

CA

CAR

R

e

unde R este rezultatul după plata dobânzii.

Pentru exemplificare, reluăm exemplu din tabelul 6.2 pe care i-l completăm cu

informaţii privind cheltuielile financiare. Presupunem că cele două întreprinderi au un

activ economic egal, dar o structură financiară diferită. Întreprinderea B se finanţează

50% din credite pentru care plăteşte 40 lei dobândă, iar întreprinderea C se finanţează

integral din fonduri proprii:

Tabelul 4.2

Cazul Nivel de activitate

Indicatori

B C

1 2 3 1 2 3

Cifra de afaceri 850 1700 2550 850 1700 2550

Cheltuieli variabile 700 1400 2100 200 400 600

Cheltuieli fixe 100 100 100 600 600 600

Rezultatul exploatării(Re) 50 200 350 50 700 1350

Dobânzi 40 40 40 0 0 0

Rezultatul după plata

dobânzilor (R)

10 160 310 50 700 1350

Rata cheltuielilor

variabile(Rv %)

82,35 82,35 82,35 23,52 23,52 23,52

Rata marjei cheltuielilor

variabile (rmv %)

17,65 17,65 17,65 76,48 76,48 76,48

Pragul de rentabilitate

global(CF/rmv)

793,2 793,2 793,2 784,6 784,6 784,6

Coeficientul de elasticitate - 15 1,875 - 13,0 1,85

8

Indicatorul de poziţie

- absolut

- relativ

56,8

0,072

906,8

1,14

1756,8

2,21

65,4

0,08

915,4

1,16

1765,4

2,25

Deşi firma B are o situaţie mai bună în ceea ce priveşte riscul de exploatare,

integrarea cheltuielilor financiare a condus la creşterea cifrei de afaceri critice de la

566,6 la 793,2 şi la degradarea poziţiei în raport cu acesta. Pentru toate cele trei

niveluri de activitate, riscul financiar este superior celui de exploatare şi totodată mai

mare decât al firmei C, faţă de care deţine o poziţie superioară în ceea ce proveşte

exploatarea. Coeficientul de elasticitate pentru nivelul 2 s-a calculat avand ca baza nivelul 1, iar

pentru nivelul 3 avand ca baza nivelul 2, folosind urmatoarea formulă:

CA

CAR

R

e

adică in cazul firmei B 850)/850-(1700

10)/10-(160= 15

Analiza evoluţiei rentabilităţii financiare sub incidenţa politicii financiare a

firmei este un aspect fundamental al riscului financiar, de care sunt interesaţi în

primul rând acţionarii. În literatura de specialitate, levierul financiar („efectul de

levier”) permite determinarea influenţei capitalului atras asupra rentabilităţii

capitalului propriu.

Se porneşte de la ideea ca rezultatul exploatării (RE) este dependent de

rentabilitatea economică (Re) degajată de activul economic total al întreprinderii;

matematic, această tendinţă se reprezintă astfel:

ReARE t

în care: tA

RERe este rentabilitatea economică la un leu activ total.

Pentru a studia riscul financiar, se va face abstracţie de rezultatele

extraordinare, de impozitul pe profit precum şi de veniturile financiare. În această

situaţie rezultatul exerciţiului (Rex) ar putea fi determinat ca:

Rex = RE -Dob (valoarea profitului după ce s-au dedus dobânzile).

Se ştie că At = Pt, unde Pt este pasivul total; deci At = Cpr + D; (unde D

reprezintă datoriile totale).

Rata rentabilităţii financiare poate fi scrisă astfel:

pr

pr

pr

et

pr

exf

C

DobDC

C

DobRA

C

RR

pr

eepr

fC

pDRDRCR

pr

eefC

DpRRR

în care: pDDob , unde p este rata dobânzii; D reprezintă datoriile.

În cazul în care întreprinderea datorează impozit pe profit relaţia de calcul

devine:

Cip1CDpRRR preef

unde: Cip - cota de impozit pe profit;

Rf -rentabilitatea financiară (a capitalului propriu).

9

Din relaţiile prezentate, rezultă că rentabilitatea financiară este dependentă de

raportul dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii. Interpretarea corelaţiilor

dintre indicatorii de mai sus este oferită în capitolul „Analiza performanţelor”.

Din situaţiile precedente rezultă efectul de levier acţionează pozitiv atunci

când rata rentabilităţii economice este superioară ratei medii a dobânzilor la creditele

atrase. În acest scop, toate elementele de activ implicate în realizarea rentabilităţii

economice trebuie să fie utilizate cu maximum de eficienţă (randamentul activelor

totale CA/AT să fie cât mai mare) iar rata rentabilităţii comerciale să crească foarte

mult (vezi capitolul de rentabilitate). Dacă resursele atrase nu sunt performante atunci

costurile acestora pot afecta solvabilitatea şi lichiditatea, care în final pot duce la

blocaje financiare ce măresc riscul financiar.

Exemplu: Pentru trei firme se cunosc următoarele informaţii

Indicatori Simbol Firma 1 Firma 2 Firma3

Capitalul propriu Cpr 140.000 310.000 280.000

Rezultatul exploatării RE 14.000 40.900 47.700

Cheltuieli financiare Chf 1.500 1.500 1.500

Rezultatul exerciţiului P 12.500 39.400 46.200

Rentabilitatea

economică (%)

re 8,33 12,31 15,93

Se cere să se analizeze riscul financiar al firmelor şi să se indice care dintre

acestea nu prezintă risc pentru contractarea unui credit de 10.000 lei, rata anuală a

dobânzii fiind de 15% (se face abstractie de impozite şi taxe).

Rezolvare

Se determină levierul financiar şi corelaţiile dintre rata rentabilităţii financiare,

rata rentabilităţii economice şi rata obânzii.

Indicatori Simbol Firma 1 Firma 2 Firma3

Rentabilitatea

economică (%)

re 8,33 12,31 15,93

Rentabilitatea

financiară

rf 7,85 12,22 15,96

Analiza riscului

financiar

firma in

dificultate

firma in

dificultate

firma respectă

corelaţiile

pr

eefC

DpRRR

Rf (1) = 8,33 + (8,33- 15) 000.140

000.10= 7,85%

Rf (2) = 12,31 + (12,31- 15) 000.310

000.10= 12,22%

Rf (3) = 15,93 + (15,93- 15) 000.280

000.10= 15,96 %

Singura firmă care respectă corelaţiile necesare acordării creditului de 10.000

lei cu o dobândă de 15% pe an este firma 3.

Re> rd respective 15,93% > 15%

10

Rf > Re respective 15,96% > 15,93%

În acest caz efectul de levier a fost favorabil, generând o creştere a

rentabilităţii financiare fată de cea economică, acesta se explică prin raportul

avantajos pentru intreprindere, dintre rata obânzii si rata rentabilităţii economice.

Exemplu

Pentru o firmă se cunosc următoarele date:

Indicatori Simb

ol

U.M. Produs

P1

Produs

P2

Produs

P3

TOTAL

Cantitatea vândută qi buc 10.000 5.000 23.000

Cifra de afaceri CA lei 70.000 60.000 184.000 314.000

Cheltuieli variabile Chv lei 50.000 45.000 138.000 233.000

Cheltuieli fixe Chf lei - - - 60.000

Ştiind că valoarea dobânzilor este de 10.000 lei/an, să se calculeze riscul financiar.

Aprecierea riscului financiar se face prin pragul de rentabilitate financiar, determinat

astfel

mv

f

v

FPRG

R

DobCh

R1

DobChCA

unde Rv = CA

Chv

CAf prg =

000.314

000.2331

000.10000.60

= 271.360 lei

Perioada critică (momentul critic) se determină cu relaţia

360max

CA

CAP

PRGf

m = 360000.314

360.271 = 311 zile

Evaluarea riscului financiar se face cu ajutorul indicatorului de poziţie (absolut şi

relativ) faţă de pragul de rentabilitate şi a coeficientului de elasticitate.

– mărimi absolute: If poz = CA – CA

f prg = 314.000-271.360 = 42.640

– mărimi relative: prgCA

CACAI

f

prgf

pozf

% x 100= 100360.271

640.42x =15,7%

Între coeficientul de elasticitate şi pragul de rentabilitate, adică nivelul de activitate

pentru care rezultatul exploatării este nul, se formează relaţia:

11

PRG

FPR

PR

CACA

CA

CA

CACARE

RERE

e640.42

000.314= 7,36

Efortul de rambursare a dobânzilor bancare creşte pragul critic al cifrei de afaceri la

271.360 lei şi scade indicatorul de poziţie la 15,7% valoare care conferă firmei o situaţie

relative stabilă.

Exemplu Se cunosc următoarele date pentru trei firme:

Indicatori Simbol Um Firma F1 Firma F2 Firma F3

Capital propriu Cp lei 140.000 310.000 280.000

Active totale At lei 150.000 320.000 290.000

Rezultatul exploatării Re lei 14.000 40.900 47.700

Cheltuieli financiare Chf lei 1.500 1.500 1.500

Rezultatul exerciţiului P lei 12.500 39.400 46.200

Se cere să se analizeze riscul financiar al firmelor şi să se indice care dintre acestea nu

prezintă risc pentru contractarea unui credit de 10.000 lei, cu rata anuală a dobânzii de 15% .

Se determină levierul financiar şi corelaţiile dintre rata rentabilităţii financiare, rata

rentabilităţii economice şi rata dobânzii.

Indicatori Simbol Um Firma F1 Firma F2 Firma F3

Rentabilitatea

economică

Re % 8,33 12,31 15,93

Rentabilitatea

financiară

Rf % 7,85 12,22 15,96

Concluzii Firma in

dificultate

Firma in

dificultate

Firma care

respectă

corelaţiile

Unde:

Re .100At

brutProfit

pr

ee

pr

eepr

pr

epr

pr

ex

fC

DpRR

C

pDRDRC

C

DobRDC

C

RR

unde: Cp – capital propriu;

D – datoriile:

p - procentul mediu de dobândire(rata dobânzii).

Deci: pr

eefC

DpRRR

unde: Rf – rentabilitatea financiară (a capitalului propriu)

pr

e

C

DpR - efectul de levier al îndatorării.

Se calculează rentabilitatea financiară:

12

Rf(1) = 8,33 + (8,33-15) x 000.140

000.10= 7,85 %

Rf(2)= 12,31 + (12,31-15) x 000.310

000.10= 12,22 %

Rf(3)= 15,93 + (15,93 - 15) x 000.280

000.10= 15,96 %

Dacă levierul pRe este pozitiv, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu

cât îndatorarea va fi mai importantă. Firma are, în acest caz, interesul să se împrumute la

maxim, pentru a beneficia de „efectul de levier”.

Dacă levierul pRe este negativ, creşterea îndatorării firmei are efect nefavorabil

asupra rentabilităţii financiare. Îndatorarea are, în acest caz, „efectul de măciucă”,

determinând scăderea rentabilităţii capitalurilor proprii.

Concluzie:

Singura firmă care respectă corelaţiile necesare acordării creditului de10.000 lei cu o

dobândă de 15% pe an este firma 3:

Re>p respective 15,93% > 15%

Rf> Re respectiv 15,96% > 15,93%

4.3. Analiza riscului de faliment

4.3.1. Definiţii şi concepte privind falimentul

Desfăşurarea unei activităţi viabile care să asigure perenitatea întreprinderii

este o condiţie esenţială ce implică multe eforturi şi totodată o atenţie permanentă

asupra evoluţiei mediului intern şi extern specifice domeniului de activitate.

Falimentul este ultima etapă în existenţa economică a unei întreprinderi. În literatura

de specialitate, deseori termenul de eşec este considerat echivalentul celui de faliment.

În teoria economică eşecul este interpretat în mod diferit, în funcţie de situaţia cu care

se confruntă societatea comercială. Se poate fi privit ca:

- Eşec economic, considerat atunci când veniturile nu sunt suficient de mari

încât să acopere costurile totale;

- Eşec al întreprinderii, întâlnit în cazul în care întreprinderea şi-a încetat

activitatea, generând o pierdere pentru creditori;

- Insolvabilitate în faliment este acea stare a societăţii în care valoarea de

realizare pe piaţă a activelor este inferioară valorii datoriilor, deseori declarându-se

falimentul firmei;

- Insolvabilitate tehnică este o situaţie a întreprinderii în care obligaţiile

curente nu pot fi onorate la scadenţă din lipsă de lichidităţi;

- Incapacitate de plată, considerată atunci când întreprinderea nu şi-a onorat

toate obligaţiile contractuale prin care creditorii şi-au avansat fonduri sau bunuri (aici

pot incluse societăţile aflate în insolvabilitate tehnică şi cele în faliment);

- Faliment juridic, apreciat ca fiind atunci când:

a) societatea se află în eşec conform criteriilor stabilite de legislaţia naţională

cu privire la faliment;

b) societatea a fost declarată falită de către o instanţă judecătorească.

13

Este de reţinut faptul că falimentul este un proces care începe financiar şi se

termină legal, în timp ce eşecul poate să nu aibă şi componentă juridică.

Dezechilibrul financiar constituie etapa premergătoare falimentului şi este

efectul incapacităţii activelor curente lichide de a stinge obligaţiile curente existente în

baza contractelor financiare.

Unii autori consideră falimentul ca fiind:

a) Activul net negativ;

b) Încetarea plăţilor către creditor/neplată creditorilor;

c) Incapacitatea de achitare a creditelor;

d) Neplata dividendelor pentru acţiuni preferenţiale.

4.3.2. Cauzele falimentului

Cauzele falimentului sunt diverse:

- Managementul neperformant, care pare a sta la baza a peste 50% din totalul

falimentelor. Principalele erori manageriale ar fi:

- consultanţă financiară greşită;

- lipsă de comunicare cu angajaţii;

- pierderea controlului asupra costurilor;

- politici de marketing inadecvate;

- supracapacitate de producţie etc.

- Disfuncfionalităţi interne:

- forţa de muncă necalificată;

- pierderea unor proiecte importante;

- degradarea imaginii;

- fraude;

- rebuturi peste nivelul maxim admis;

- Factori externi:

- concurenţa;

- ciclul de viaţă al întreprinderii; este cunoscut faptul că toate

produsele, serviciile şi chiar întreprinderile au o durată de viaţă limitată;

- recesiune economică;

- calamităţi etc.

3.3.3. Principalii utilizatori ai informaţie privind predicţia falimentului

Predicţia falimentului companiilor, instituţiilor de credit sau a oricăror altor

forme organizatorice suscită tot mai mult atenţia practicienilor şi a cercetătorilor în

ultimii ani.

Principalii utilizatori ai acestui tip de analiza sunt:

- Instituţiile financiare creditoare; în scopul obţinerii certitudinii ca resursele

financiare acordate vor fi rambursate integral şi la termen, marea majoritate a

companiilor de finanţare analizează înainte de acordarea creditului, riscul de neplată,

respectiv de faliment ai întreprinderii solicitante;

- Investitorii sunt interesaţi de viitorul activităţii companiei spre care aceştia

doresc să îşi orienteze deciziile;

- Oficialităţile guvernamentale sunt interesate în predicţia falimentului

întreprinderilor deoarece aceste analize permit elaborarea unor politici sau

reglementari specifice (promovarea legilor antitrust, de exemplu) şi exercită un impact

major asupra economiei, politicii şi societăţii, în general;

14

- Autorităţile de reglare din diferite domenii care au ca sarcină monitorizarea

şi menţinerea solvabilităţii entităţilor individuale din cadrul sistemului (instituţii

financiare, fonduri de investiţii, companii de asigurare);

- Auditorii. Analiza falimentului oferă informaţii deosebit de valoroase asupra

continuităţii exploatării, ca fundament al evaluării activelor şi datoriilor întreprinderii

(IAS nr. l);

- Conducerea companiei este în mod direct interesată de predicţia falimentului,

funcţia scor fiind un barometru aflat nu numai la dispoziţia acţionarilor ci şi a

managementului întreprinderii.

- Alte profesii liberale ca: evaluator, avocat, lichidator etc. Pot fi utilizatorii

informaţiilor fumizate de predicţia falimentului.

Riscul de faliment poate fi analizat din mai multe puncte de vedere:

a) Analiza statică a riscului de faliment se poate realiza prin compararea

mărimilor principalelor elemente de activ şi de pasiv şi prin determinarea ratelor de

solvabilitate şi de structură financiară a pasivului. Pe această bază se obţin informaţii

despre evoluţia fondului de rulment al firmei, respectiv despre durata medie de

rambursare a datoriilor pe termen scurt. Se apreciază că riscul de faliment se

diminuează o dată cu creşterea fondului de rulment şi atunci când, la termen, activele

circulante transformate în lichidităţi depăşesc valoarea datoriilor curente.

b) De asemenea, concluzii pertinente cu privire la faliment se pot desprinde şi

dacă se realizează o analiză funcţională a riscului de faliment, prin studierea

corelaţiei fond de rulment – necesar de fond de rulment – trezorerie netă.

c) O importanţă deosebită în analiza riscului de faliment o are metoda

scorurilor, utilizată frecvent de instituţiile creditoare cu scopul de a se asigura

împotriva riscului de insolvabilitate a clienţilor.

În prezentul capitol se va insista asupra acestei forme de analiză a riscului de

faliment.

4.3.4. Metoda ratelor pentru determinarea funcţiilor scor

Metoda ratelor (financiare şi de rentabilitate în special) este frecvent utilizată

în analiza riscului de faliment, în estimarea ratingului datoriilor, în evaluarea

întreprinderii în scopul fuziunii sau achiziţiei etc. Aşa cum s-a mai precizat,

indicatorii financiari determinaţi sub forma ratelor au o deosebită semnificaţie

economică, mult mai relevantă decât cei absoluţi, deoarece permit comparaţii între

părţile constitutive şi aprecieri calitative privind credibilitatea întreprinderii cercetate.

Ele permit, evaluarea performanţelor managementului, aprecierea stării de sănătate

financiară a întreprinderii, realizarea unor previziuni cu privire la activitatea

întreprinderii în perspectivă etc.

În literatura de specialitate s-au calculat peste 150 de rate financiare. Este de

înţeles că nu toate sunt la fel de relevante în aprecierea performanţelor şi a riscului

întreprinderii. Analiza discriminantă a riscului de faliment pe baza ratelor constituie o

metodă frecvent utilizată de instituţiile financiare în aprecierea solvabilităţii şi

lichidităţii întreprinderilor solicitante de credite.

Scorul ca finalizare a analizei discriminante, constituie o metodă de diagnostic

extern care constă în măsurarea şi interpretarea riscului la care se expune investitorul,

creditorul întreprinderii, dar şi întreprinderea ca sistem în activitatea viitoare. El se

15

bazează pe formularea unor judecăţi de valoare care combină liniar un grup de rate (în

principal financiare) semnificative.

Etapele de determinare a funcţiei scor

Din punct de vedere tehnic, determinarea scorului necesită parcurgerea

următoarelor etape de lucru:

- alegerea unui eşantion de întreprinderi, care să cuprindă două grupuri, de

exemplu, întreprinderi falimentare sau aflate în dificultate şi societăţi care nu

întâmpină probleme financiare;

- compararea întreprinderilor din cele două grupuri pe parcursul unui interval

de timp, prin utilizarea unor indicatori consideraţi cei mai semnificativi;

- selectarea indicatorilor care realizează cea mai bună discriminare (prin

testare statistică se reţin indicatorii consideraţi cu acţiune permanentă şi puternică

asupra eşantioanelor cercetate);

- elaborarea prin tehnica analizei discriminante a unei combinaţii liniare Z a

indicatorilor semnificativi, Xi;

Z = al Xl + a2 X2 +...+ an Xn

Situaţia economico-financiară se va reduce la un singur rezultat matematic

care va permite încadrarea societăţii analizate în unul din grupurile considerate;

- stabilirea unor puncte de inflexiune care să realizeze clasificarea predictivă a

întreprinderilor în cele două grupuri;

- analiza apriori a ratei de succes a scorului Z prin compararea clasificării

predictive cu situaţia cunoscută a întreprinderilor din eşantion;

- analiza aposteori a ratei de succes a funcţiei Z prin investigarea gradului de

relevanţă pentru un alt eşantion de firme.

Principalele modele de analiză discriminantă utilizate în predicţia falimentului,

prezentate în literatura economică sunt:

• Funcţia scor dezvoltată de Altman;

• Modelul CONAN şi HOLDER;

• Modelul Băncii Franţei;

• Modelul SPRINGATE;

• Modelul Koh; • Modelul ,,credit-men” sau ,,security-analysis”;

• Funcţia scor realizată de Ion Anghel.

Dintre acestea cele mai utilizate sunt remarcă modelul ALTMAN, modelul

CONAN – HOLDER şi modelul Băncii Franţei

a) Modelul Altman (1968)1

Z = 3,3 X1+l,0 X2+0,6X3+ 1,4X4+1,2X5

Unde

X1= Rezultat brut/Activ total (rata rentabilităţii economice)

X2= Cifra de afaceri/ Activ total (viteza de rotatie a activului)

X3= Capitaluri proprii/Datorii (autonomia financiară)

X4= Profit reinvestit/ Activ total (rata profitului reinvestit)

X5 = Activ circulat/ Activ total (rata activelor circulante)

Toate ratele sunt exprimate în procente

1 Moroşan Iosefina, Analiză economico- financiară, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti 2007, pag 207

16

Interpretarea valorilor funcţiei

Valoarea funcţiei Situaţia riscului de faliment

Z< 1,7 Situaţie critică, spre faliment

1,8 Z 3 Riscul de faliment este într-o marjă normală

Z> 3 Riscul de faliment este aproape inexitent

b) Modelul CONAN – HOLDER pentru întreprinderi industriale (1974)

Z = 0 ,24X1 + 0 ,22X2 + 0 ,16X3 − 0 ,87X4− 0 ,1X5

X1= Rezultatul brut al exploatării/Datorii

X2= Capital permanet/ Activ total

X3= Valori realizabile şi disponibile (Active circulante-Stocuri)/Activ total

X4= Cheltuieli financiare/Cifra de afaceri

X5 = Cheltuieli cu personalul/ Cifra de afaceri

În funcţie de valoarea lui Z se stabileşte probabilitatea falimentului, astfel:

Funcţia scor (Z) Probabilitatea

falimentului

Zone de risc

Negativ > 80% Risc mare de faliment

0-2 75-80%

2-4 70-75%

4-8,5 50-75% Incertitudine

9,5 35%

10 30%

13,0 25% Risc redus

16 10-15%

Pentru întreprinderile comerciale cu ridicata funcţia propusă are forma:

Z = 0 ,0136X2 + 0 ,0197X3 + 0 ,0341X6 +0,0185X7− 0 ,0158X8-0,0122

Unde X2,X3 au semnificatia din funcţia precedentă

X6= Capitaluri proprii/Activ total

X7 = Rezultatul brut al exploatării/ Activ total

X8= Necesarul de fond de rulment/ Cifra de afaceri

Pentru întreprinderile comerciale cu ridicata corespondenţa dintre valoarea

funcţiei Z şi probabilitatea de faliment se prezintă astfel:

pentru Z 0,20, probabilitatea falimentului este mai mică de 40%

pentru -0,30<Z<0,20, probabilitatea falimentului este cuprinsă între

35-65%;

când Z< -0,30, întreprinderea se afllă într-o situaţie dificilă,

probabilitatea falimentului fiind mai mare de 65%.

c) Modelul Băncii Franceze include în funcţia de regresie 8 indicatori, ale căror relaţii

de calcul şi coeficienţi de ponderare sunt sintetizate în tabelul 6.2

17

Z = −1,255X1 + 2,003X2 − 0,824X3 + 5,221X4− 0,698X5 − 1,164X6 + 0,

706X7 + 1, 408X8 -85,544

Rata Denimirea ratei Relaţia de calcul Coeficientul de

ponderare

X1 Rata cheltuielilor

financiare iexploatari albrut Rezultatul

financiare Cheltuieli

-1,255

X2 Rata de acoperire a

capitalului investit investit Capitalul

permanent Capitalul

2,003

X3 Rata capacităţii de

rambursare a obligaţiilor Datorii

CAF

-0,824

X4 Durata medie a creditului

financiar afaceri de Cifra

iexploatari albrut Rezultatul

5,221

X5 Durata medie a creditului

financiar marfuri de Cumparari

furnizorimediu SoldxT

-0,689

X6 Rata de creştere a valorii

adăugate 0

01

VA

VAVA

-1,164

X7 Durata medie a creditului

client afaceri de Cifra

clientimediu Soldx T

+0,706

X8 Rata investitiilor fizice

afaceri de Cifra

Investitii

+1,408

În functie de valoarea Z rezultată se apreciază:

Z < −0, 25 ; întreprinderi cu dificultăţi financiare;

0, 25 < Z< 0, 125; întreprinderi aflate într-o situaţie incertă;

Z > 0, 125 ; întreprinderi aflate în situaţii normale.

Rolul analizei discriminante în predicţia riscului de faliment este de necontestat.

Modelele economice omologate confirmă ideea în acest sens. Experienţa arată că în

practică există foarte multe cause care pot genera falimentul unei firme. Ele diferă de

la caz la caz şi uneori nu depind numai de firmă, ci de creditori sau alte instituţii

partenere ale acesteia (furnizori, stat, concurenţi etc.).

Teoria economică nu a avut un rol decisiv în formularea metodelor de

predicţie a falimentului. De altfel, este foarte dificilă determinarea unor factori,

universali valabili care să stea la baza construirii unor funcţii scor general aplicabilă,

indiferent de domeniul de activitate, de ţară sau de grad de dezvoltare.