Analiza de conţinut - Introducere

Planul temei

1. Introducere2. Istoricul analizei de conţinut3. Clasificarea analizelor de conţinut4. Materialul analizei de conţinut5. Obiectivele analizei de conţinut

1. Introducere

Analiza de conţinut constă în descompunerea ansamblului unui discurs în elemente simple şi cuantificarea lor cu scopul clasificării, măsurării sau ierarhizării acestora.

Tehnica se referă la analiza cantitativă a documentelor, urmărindu-se evidenţierea unor teme, tendinţe, atitudini, valori, pattern-uri având ca mecanism convertirea unui material simbolic calitativ în unul cantitativ.

2. Istoricul analizei de conţinut

a. „Preistoria”

Mucchielli (1988)1 considera că inventatorii şi primii utilizatori ai analizei de conţinut au fost logicienii antici greci. El citează numele lui Aristotel şi lucrarea sa Organon. Într-un capitol intitulat Peri Hermeneias (Despre interpretare), acesta tratează problema semnificaţiei.

Demersul lui Aristotel este următorul: pentru a şti dacă ceea ce zice cineva este adevărat sau fals (prin referinţă la logică sau la real), trebuie să începi prin a înţelege ceea ce vrea acesta să spună. Trebuie să ne interesăm, deci, de declaraţiile sale - propoziţia declarativă devine unitatea de analiză a sensului (fraza sau enunţul complex). Pentru Aristotel, cuvântul sau grupul de cuvinte din discursul rostit de către cineva nu are sens decât în raport cu întregul discurs. Avem aici enunţată o primă regulă a analizei: interpretarea sensului unei teme se face numai ţinând cont de contextul lingvistic.

Două orientări principale ale analizei de conţinut se desprind chiar de la începuturile limbajului scris: o direcţie hermeneutică şi o alta logică. Acestea două au mers în paralel de-a lungul Evului Mediu şi separarea continuă şi astăzi.

I. Linia hermeneuticăAceasta va cuprinde toate interpretările textelor enigmatice, exegezele textelor sacre din

toate religiile şi va deschide mai târziu posibilităţi deosebite psihologiei şi psihanalizei. Postulatul său de bază este că un sens ascuns se află la adăpostul celui oficial şi acesta trebuie decriptat cu un cod special sau o cheie de simboluri. O fiinţă misterioasă şi atotputernică care nu caută să se descopere spune ceva zicând altceva; pentru religia creştină este un profet sau Dumnezeu însuşi, în timp ce pentru psihanaliză este inconştientul.

1 Mucchielli, R. (1988). L’analyse de contenu des documents et des comunication. Les Editions ESF.

1

II. Linia logică Aceasta se va divide în numeroase direcţii, printre care:

logica propriu-zisă (cercetarea caracteristicilor discursului raţional şi coerent, regulile de raţionament, ştiinţa normativă etc.);

estetica (cercetarea caracteristicilor operelor de artă, canoanelor frumuseţii); epistemologia (cercetarea caracteristicilor diverselor moduri de cunoaştere umană,

studiul metodelor ştiinţei etc.); lingvistica (studiul limbilor ca sisteme de sunete, sensuri şi reguli de compunere).Analiza de conţinut, în varianta sa clasică, a apărut în cadrul acestei ultime linii generale,

la locul unde psihologia aplicată şi cercetarea documentelor semnificative ale personalităţii întâlneşte lingvistica. Postulatul său de bază a fost, chiar de la început, analiza logico-semantică a unei producţii verbale personalizate revelatoare a opiniilor, atitudinilor şi preocupărilor autorului ei. Prin, urmare, ea s-a înscris în cadrul unei logici a comunicării interumane.

b. Pionierii (perioada 1880-1940)

Benjamin Bourdon (prof. la Rennes, 1888), lucrând asupra exprimării emoţiilor şi tendinţelor în limbaj, a făcut o primă sinteză metodologică între critica literară (derivată din estetică), lingvistică şi psihologie (studiul personalităţii). Pentru a demarca noua ştiinţă (psihologia) de filosofie şi religie, el face o analiză de conţinut asupra Bibliei. Pentru aceasta, a ales un pasaj reprezentativ (din Exod) şi a pregătit un text (l-a reprodus în stil telegrafic, păstrând doar cuvintele esenţiale, pline de conţinut). Apoi, a făcut un calcul de frecvenţă a acestor cuvinte pe teme şi, în faza următoare, pe clase de teme.

William Thomas (Chicago) realizează prima mare întreprindere sistematică de analiză de conţinut – rezultatele publicate sub titlul Ţăranul polonez în Europa şi America. Împreună cu antropologul polonez Florian Znaniecki, Thomas a folosit din plin documentele personale, în special scrisorile schimbate între cei plecaţi şi cei rămaşi în ţara de origine. Pe lângă această sursă, cei doi au mai utilizat şi alte izvoare: jurnalele personale, arhive ale societăţilor care ofereau ajutor imigranţilor, presa vremii (au fost consultate zeci de mii de documente, din care circa 1000 de documente au fost ataşate raportului din 1920). Întregul material a fost supus unei analize de conţinut în vederea stabilirii atitudinilor şi valorilor populaţiei studiate. Se urmărea identificarea, printr-o lectură sistematică, a temelor care revin cel mai frecvent, a atitudinilor care se păstrează constant, a problemelor care apar drept cele mai cronice (se mergea pe intensitatea fenomenului). La acest nivel, metoda era încă intuitivă şi depindea mult de inteligenţa şi abilitatea analiştilor.

Harold Lasswell (SUA, spre 1915) caută expres o metodă susceptibilă să înlocuiască intuiţia individuală cu un instrument mai eficient pentru analiza comunicărilor. Această tehnică va fi folosită pentru analiza propagandei în cursul primului război mondial şi a fost publicată, în 1927, sub numele Tehnici de propagandă în Războiul Mondial.

Buseman (1925), din perspectiva psiholingvisticii, a studiat limbajul “copiilor instabili” şi a încercat prin metode pur lingvistice să precizeze tulburările de personalitate ale emiţătorului. El a constatat că împărţirea tuturor construcţiile active (verbele cu excepţia celor auxiliare) la numărul de construcţii calitative (adjective şi adverbe) dă un coeficient de acţiune cu atât mai ridicat cu cât locutorul este mai instabil emoţional.

Eisenson (1932), mergând pe aserţiunea “limbajul este comportament”, a încercat să descrie “profilurile lingvistice” a trei maladii mentale tipice (mania, melancolia, schizofrenia). De exemplu, limbajul maniacal se remarcă prin tendinţa de a vorbi fără încetare, cu un debit rapid şi

2

stil telegrafic. Discursul este plin de pasaje incidentale (frecvent fără legătură cu tema discursului), iar termenii de legătură, participiile şi pronumele relative tind să fie omise. Limbajul melancolic se caracterizează prin exprimare lentă, ezitantă, suspendarea intonaţiei la sfârşitul frazelor şi lipsa unui vocabular precis, care să exprime cu exactitate cele dorite. Nu se construiesc fraze elaborate, deseori acestea fiind compuse dintr-o singură propoziţie, vocabularul este sărac, iar substantivele şi adjectivele sunt dominante.

c. Teoretizarea (perioada 1940-1950)

Perioada a fost numită de către Bardin de sistematizare a regulilor şi interesul pentru simbolica politică.

Înainte de intrarea SUA în cel de-al doilea război mondial, Schreyler Forster (elev al lui Lasswell), a aplicat o metodă de analiză a conţinutului pentru demascarea propagandei subversive (naziste) din presa americană. S-au utilizat mai multe procedee de depistare (Bardin, 1993): Reperarea temelor favorabile inamicului şi procentajul acestora în raport cu ansamblul

temelor; Compararea între conţinutul unui jurnal incriminat (The Galilean) şi conţinutul emisiunilor

naziste destinate Statelor Unite; Compararea a două publicaţii suspecte (Today’s Challenge şi Forum Observer) cu alte două

de un patriotism evident (Reader’s Digest şi Saturday Evening);Un exemplu (după Mucchielli, 1988): “SUA sunt în interior corupte”: 279 teme în acord

şi 26 în dezacord; “SUA sunt slabe”: 317 teme în acord şi 5 în dezacord; Marea Britanie este slabă: 113 teme în acord şi 3 în dezacord, “Germania hitleristă este puternică”: 19 teme în acord şi 2 în dezacord), “Japonia este puternică”: 79 teme în acord şi 2 în dezacord).

A. L. Baldwin (1942) face o analiză de conţinut a corespondenţei unei persoane numite Jenny Gove Masterson (în Journal of Abnormal Social Psychology), un număr de 167 scrisori. Autorul dovedeşte o deosebită grijă pentru obiectivitatea tehnicii care poate veni în sprijinul abordării clinice. Analiza lui Baldwin se prezintă ca o “analiză a structurii personale”, având drept obiectiv furnizarea unui “complement de perspicacitate mai mult sau mai puţin strălucitor” al clinicianului. Se remarcă pentru prima dată o tentativă de analiză a contingenţei (a co-ocurenţelor – contingency analysis dezvoltată de Osgood 15 ani mai târziu).

Ralph K. White (1947) publică (în Journal of Abnormal Social Psychology) analiza de conţinut a unui roman autobiografic al lui Richard Wright, intitulat Black Boy. Este vorba de o analiză statistică a valorilor, dusă pe firul epic al cărţii, printr-o adnotare marginală codată cu ajutorul a trei tipuri de simboluri: Scopuri sau obiective (hrană, sex, prietenie…); Norme (de moralitate, de adevăr, de civilizaţie…); Persoane (Richard Wright, Negrii, Albii…). Pe autor l-a interesat modul în care aceste simboluri se combină între ele în cadrul aceleaşi fraze, frecvenţe etc.

Bernard Berelson şi Paul Lazersfeld (1948) elaborează prima lucrare de referinţă (The Analysis of commnications content) în care expun regulile de bază pentru analiza de conţinut şi propun o definiţie rămasă clasică (problematică reluată în 1952 de Berelson, Content Analysis in Communication Research). Potrivit celor doi, analiza de conţinut este

tehnica de cercetare care are ca obiect o descriere obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului manifest al unei comunicări.

Această lucrare a marcat definitiv dezvoltarea ulterioară a metodei, iar definiţia şi principalele modalităţi şi reguli au fost reluate de toate manualele ulterioare. Contribuţia celor doi

3

a fost remarcabilă şi în ceea ce priveşte validitatea procedurii şi a rezultatelor, verificarea fidelităţii codorilor, măsurarea productivităţii analizei etc.

d. Extinderea (perioada 1950-1960)

Perioada se caracterizează prin extinderea aplicaţiilor tehnicii la discipline foarte diverse. E adevărat, după apariţia lucrării lui Berelson şi Lazersfeld (1948) a existat o cădere, un blocaj şi un dezinteres pentru această tehnică.

Cu toate acestea, în 1955, s-a ţinut în SUA (Allerton House, Illinois) primul simpozion asupra analizei de conţinut, iar în 1959, va ieşi lucrarea cu prezentările din cadrul acestei întâlniri ştiinţifice (Trends in Content Analysis) sub redacţia lui Ithiel de Sola Pool. Aceasta a devenit, e asemenea, o carte de referinţă. Câteva probleme s-au dovedit esenţiale: Participanţii au descoperit că cercetătorii şi practicienii venind din direcţii diferite începeau să

se intereseze de acum de analiza de conţinut. Cercetători din etnologie, istorie, psihiatrie, psihanaliză, lingvistică, ştiinţe politice şi jurnalistică au discutat în comun experienţa şi teoriile lor.

De asemenea, dacă problemele ridicate nu au căpătat soluţii, aşa cum s-a dorit, o deschidere metodologică s-a făcut simţită: nu se mai putea vorbi de analiză de conţinut, ci de analize (mai multe, variate, cu metodologii diferite, adaptate diverselor discursuri şi utilizări). Tot în plan metodologic, s-a înregistrat o dispută între apărătorii tehnicilor cantitative şi cei ai tehnicilor calitative (dispută care continuă şi astăzi).

În al treilea rând, în plan epistemologic, s-au confruntat două modele fundamentale ale comunicării: cel “instrumental” propus de Alexander George şi George Mahl şi modelul “reprezentaţional”, susţinut de Charles Osgood.

Charles Osgood, în această perioadă, propune şi rafinează mai multe procedee, printre care: analiza aserţiunilor evaluative dintr-un mesaj (analiza evaluării) şi analiza co-ocurenţelor (analiza de contingenţă).

e. Invazia calculatoarelor (perioada 1960-prezent)

După Laurence Bardin, trei fenomene au afectat în această perioadă cercetarea şi practica analizei de conţinut:

Recurgerea din ce în ce mai mult la calculatoare; Interesul tot mai larg pentru comunicarea non-verbală; Creşterea cerinţei de precizie în studiul fenomenelor lingvistice.

În ceea ce priveşte calculatorul, primul program capabil să realizeze operaţii ţinând de analiza de conţinut s-a numit General Inquirer (1966). Programul permitea descrierea distribuţiei unităţilor de înregistrare, contabilizarea frecvenţelor pe teme, ponderarea în funcţie de importanţă etc. Pentru introducerea în analiză, se recurgea la o preparare iniţială a textului şi o definire precisă a unităţilor de codaj. În această perioadă, informaticienii au făcut eforturi pentru elaborarea unor proceduri de analiză automatică a textului chiar şi pentru situaţiile în care sensul unei unităţi de înregistrare este ambiguu. De asemenea, s-au depus eforturi şi pentru punerea la punct a unor dicţionare (grile de indexare capabile să repereze unităţile de înregistrare şi să le repartizeze în categorii şi subcategorii).

4

Un al doilea congres are loc în 1967 la Anneberg School, în Philadelphia (SUA) şi s-a finalizat cu o altă carte coordonată colectiv (mai importanţi Ole R. Holsti şi Klaus Krippendorf), intitulată The Analysis of Communication Content.

Patru mari probleme au dominat acest congres: Problema obiectului analizei de conţinut (dacă trebuie să se ţină de litera textului sau să se

„citească” printre linii, care sunt limitele şi normele de inferenţă etc.); Problema măsurii (dacă trebuie să se cuantifice cu orice preţ totul sau trebuie să se lase la o

parte analiza cantitativă); Problema definirii categoriilor (dacă trebuie să fie standardizate cu ajutorul calculatoarelor

sau trebuie să fie de fiecare dată alcătuite; dacă analiza trebuie să dispună de la bun început de categorii sau acestea trebuie elaborate pe parcurs);

Problema calculatoarelor (dacă poate calculatorul să se ocupe de semnificaţii).

Astăzi se apelează din ce în ce mai mult la calculatoare pentru analiza textelor. După revista americană Computers and the Humanities, în 1973 existau circa 150 de programe cunoscute şi utilizate sau în curs de elaborare. În ultimii ani, numărul acestor programe a sporit, dar eficienţa lor nu a suferit creşteri pe măsură. Multe dintre ele pot fi obţinute gratuit de pe Internet, dar sunt inaplicabile la textele româneşti (nu dispun de indexuri de limbă română).

Aceste programe pot face calcule de tip frecvenţial, co-ocurenţial, evaluativ etc. Se pot stabili astfel diferenţe între texte, emiţători etc.

3. Clasificarea analizelor de conţinut

În general, când se vorbeşte despre analiza de conţinut, se înţelege analiza tematică. Dar aceasta nu este decât una din multele forme de analize care sunt inventariate la această dată. Analiza tematică este cea mai veche formă a analizei de conţinut. Tehnica constă într-un decupaj transversal a corpusului discursiv. Unitatea de decupaj este tema, care reprezintă un fragment de discurs. Fiecare temă este definită printr-o grilă de analiză a discursurilor, elaborată empiric, pe baza datelor obţinute în interviuri. Modul de decupaj rămâne acelaşi de la un interviu la altul.

Există şi alte tipuri de analize de conţinut: analiza per interviu (API), analiza relaţiilor de opoziţie (ARO), analiza propoziţională a discursului (APD), analiza cognitivo-discursivă (ACD) etc.

O clasificare facilă a analizelor de conţinut, după Quivy şi Campenhoudt (1995)2, ne trimite la stabilirea a două categorii: Cantitative (extensive, axate pe gruparea unui număr mare de date, cu scopul de a stabili

frecvenţe de apariţie şi corelaţii între ele); Calitative (intensive, axate pe analiza detaliată şi complexă a unui număr restrâns de date)

O altă clasificare este propusă de Laurence Bardin (1993)3 care împarte ansamblul analizelor în trei categorii: 1. formale, 2. tematice şi 3. structurale.

2 Quivy, R., Van Campenhoudt, L. (1995). Manuel de recherche en sciences sociales. Paris: Dunod.3 Bardin, L. (1993). L’analyse de contenu. Paris: PUF.

5

Într-o manieră asemănătoare teoretizează şi Mucchielli (1988)4, pornind raporturile cu lingvistica tradiţională şi hermeneutica.

Combinând cele două clasificări (a lui Bardin şi a lui Mucchielli), obţinem următoarea structură:

I. Analize logico-estetice şi formale (numite de Bardin formale) Analizele formale au în vedere principalele forme utilizate în discurs şi înlănţuirea

discursului. Interesează stilul, figurile retorice, procedeele habituale, repertoriile lingvistice ale grupurilor şi persoanelor, analiza efectelor narative etc. Există mai multe tipuri, dintre acestea, două sunt mai importante: Analiza exprimării (stilistică) are în vedere analiza comunicării: vocabularul (structură,

bogăţie etc.), structura şi lungimea frazelor, raporturi dintre termeni sau propoziţii etc. Analiza formulării (enunţiativă) presupune analiza dinamicii discursului: secvenţe, repetiţii,

rupturi de ritm, ezitări etc.

II. Analize logico-semantice (numite de Bardin tematice)Analizele tematice pun în evidenţă reprezentările şi judecăţile locutorului pornind de la

câteva elemente constitutive ale discursului. În mod fundamental, operaţia este una de clasare logică a conţinutului după explicitare. Presupune clasarea cuvintelor cheie ale unui text sau cărţi (realizarea indexului), rezumarea conţinutului, categorizarea răspunsurilor la întrebările deschise, analiza tendinţelor etc.

Sunt două variante mai des utilizate: Analiza tematică (tematic-categorială sau categorială) presupune gruparea temelor în

categorii şi calculul frecvenţelor, ocurenţelor; Analiza tendinţei (evaluativă) reprezintă analiza judecăţilor locutorului: frecvenţa diferitelor

judecăţi, calculul direcţiei şi intensităţii lor etc.

4 Mucchielli, R. (1988). L’analyse de contenu des documents et des communications, Paris: Les Editions ESF.

6

Dome-niul

lingvis-ticii

Dome-niul

herme-neuticii

Metodelogico -estetice

şiformale

Metodelogico -

semantice

Metodesemantice

şistructurale

Spre hermeneutică

Spre lingvistică

III. Analize semantice şi structurale (numite de Bardin structurale)Analizele structurale pun accentul asupra manierei în care elementele discursului sunt

aranjate, ajustate, precum şi analiza conceptelor cheie în relaţie cu ansamblul discursului. Se urmăreşte, totodată, descrierea şi definirea unui univers particular, individual, sau social şi cultural al emiţătorilor.

Dintre ele, câteva tipuri sunt mai importante: Analiza co-ocurenţelor5 (de contingenţă) presupune studiul asocierii temelor în secvenţe de

comunicare; Analiza structurală studiază principiile care organizează elementele discursului de o manieră

independentă de conţinut, chiar şi de aceste elemente. Sub această denumire se găsesc cuprinse multiple forme distincte: analiza structurală propriu-zisă, analiza relaţiilor de opoziţie, analiza propoziţională a discursului, analiza cognitivo-discursivă etc.

4. Materialul analizei de conţinut

În conversaţia cotidiană, oamenii fac o analiză de conţinut a discursului interlocutorului sau a altor mesaje în mod spontan, natural. Deficienţele unei asemenea analize sunt evidente: lipsa de specializare a analistului, lipsa de antrenament, dezavantajele nesistematizării.

Analiza de conţinut de care vorbim este una ştiinţifică, care se desfăşoară după un algoritm, într-o manieră sistematică, operând cu criterii specifice. În mod concret, analiza de conţinut se realizează preponderent asupra discursurilor libere, interviurilor, dialogurilor sau documentelor scrise. Toate aceste materiale sunt prezentate analistului pe un suport fizic: anuare statistice, scrisori, acte oficiale, jurnale, reviste, benzi audio, benzi video, date computerizate etc.

a. Clasificarea materialelor după modul lor de producere Jean Maisonneuve şi Margot Duclos diferenţiază între două domenii ale analizei de

conţinut în funcţie de materialul supus analizei: Analiza materialului dat apriori (cuprinde acel ansamblu de comunicări sau informaţii care

este situat în afara operatorului – carte, afiş, raport, desen, pictură etc.); Analiza materialului special creat prin cercetare (răspunsuri la întrebări deschise dintr-un

chestionar, interviuri, protocoale de teste, rezultate ale experimentelor etc.).

b. Clasificarea materialelor după nr. de persoane implicate în comunicareConsiderând materialele analizei de conţinut drept acte de comunicare, Bardin (1993)

realizează o sinteză încrucişând, într-un tabel, două variabile: numărul de persoane implicate în comunicare; natura codului şi suportul mesajului.

Codul şi suportul Număr de persoane implicate în comunicare

5 În general, termenul ocurenţă înseamnă întâlnire, apariţie, circumstanţă întâmplătoare. În lingvistică, semnifică un cuvânt care apare în text într-o anumită formă flexionară. Pentru analiza de conţinut, termenul de ocurenţă se referă la apariţia, întâlnirea unităţii de analiză. Fenomenul de co-ocurenţă presupune apariţia aceleeaşi unităţi de analiză sub acelaşi raport de timp sau loc.

7

O persoană (“monolog”)

Comunicare duală

(“dialog”)

Comunicare multiplă

(grup restrâns)Comunicare de masă

Lingvistic scris Agende, jurnale intime, notiţe

Scrisori, răspunsuri la chestionare, răspunsuri la

teste proiective

Note de serviciu într-o întreprindere, toate comunicările scrise schimbate într-un

grup

Jurnale, cărţi, afişe, anunţuri publicitare,

literatură, texte juridice etc.

Lingvistic oral

Delirul bolnavului

mental, relatarea viselor

Interviuri şi conversaţii de

tot felul

Discuţii, interviuri, conversaţii de grup,

focus-grupuri

Expozee, discursuri, emisiuni radio, emisiuni TV, cinema, publicitate

Iconic (grafisme, imagini, fotografii,

filme)

Mâzgălituri mai mult au mai

puţin automate, grafitti, desene,

picturi, fotografii

Răspunsuri la teste proiective, comunicare prin

imagine între două persoane

Toate comunicările iconice într-un grup

mic (simboluri iconice într-o

societate secretă, gaşcă, castă etc.)

Cinema, publicitate, afişe, televiziune

Alte coduri semiotice (muzică,

obiecte diverse, comportamente, semne patologice

etc.)

Manifestări isterice ale maladiei

mentale, posturi, gesturi, ticuri,

dans, colecţii de obiecte

Comunicări non-verbale către altul (posturi, gesturi, distanţă socială,

semnale olfactive, manifestări emoţionale, obiecte cotidiene, veşminte etc.), comportamente diverse cum ar fi

ritualurile sau regulile de politeţe

Mediul fizic şi simbolic: semnalizarea urbană,

monumente, artă, mituri, stereotipuri,

instituţii, elemente ale culturii etc.

5. Obiectivele analizei de conţinut

Harold Lasswell considera că a descrie obiectivele analizei de conţinut, înseamnă să răspundem la o serie de întrebări puse de în privinţa comunicării: Cine vorbeşte? Ce se spune? Cui se vorbeşte? Cum se spune? În ce scop? Cu ce rezultat?

Cine vorbeşte? Un astfel de aspect ne trimite la personalitatea emiţătorului. Se regrupează sub această rubrică analizele având drept obiectiv personalitatea autorului comunicării sau textului, studiul caracteristicilor sale psihologice sau sociale, comportamentul verbal, valorile, cadrele de referinţă, universul său semantic etc.

Ce se spune? Aici se studiază caracteristicile propriu-zise ale mesajului. Ne interesează cuvintele, ideile, argumentele, concluziile, afirmările şi negările (ceea ce s-ar numi, în general, drept conţinut).

Cui se vorbeşte? Această rubrică ne invită să cercetăm caracteristicile receptorului. Destinatarii mesajelor pot fi: o clientelă, grupuri ţintă, publicuri etc. Ne putem ocupa de aşteptări, valori, mituri, condiţii psihologice şi sociale ale receptării mesajelor, manipulări etc.

Cum se spune? Studiul se îndreaptă spre forma şi vehiculul comunicării. Alegerea suportului (cod, mod de prezentare), stil şi figuri de stil, structura mesajului, lizibilitatea mesajului sunt scopuri ale analizei.

În ce scop? Ne îndreaptă spre obiectivele afişate sau ascunse ale comunicării.

8

Cu ce rezultat? Aici cercetarea vizează efectele comunicării. Ne interesează în ce măsură aceste efecte sunt congruente cu scopurile comunicării şi care sunt rezultatele efective ale comunicării, în măsura în care acestea sunt măsurabile.

Analiza de conţinut poate lua în calcul unul sau mai multe dintre aceste întrebări, important este ca cercetătorul să-şi definească din start obiectivele propuse.

9