EXCLAMAŢIA DIN TROIENE.

Bogatele ninsori ale lui ianuarie, albul care a pus stăpânire cu atâta siguranţă de sine pe tot, mi-au adus în minte – cu uimitor de tânără bucurie

– o întâmplare veche, dar rămasă strălucitoare în zăpada în care s-a

petrecut. Era cu multe ierni în urmă, cu mai mult de zece ierni în urmă, un

ianuarie cu multă zăpadă şi ne aflam într-un hotel studenţesc, în mijlocul

continentului american. Era o clădire cu foarte multe etaje, înălţată la

marginea aşezării universitare pe o pajişte goală, între un deal şi un râu. Ninsese cu sârg ore în şir, fără întrerupere, o noapte, o zi şi încă o noapte şi,

învălmăşindu-se, rotindu-se în dreptul ferestrelor înalte, ninsoarea adâncă,

ninsoarea ale cărei margini nu se vedeau, înfăşurase fusul înalt al hotelului singuratec într-un fuior cosmic; ore şi ore, de noapte şi de zi, trăisem cu

toţii sentimentul – înspăimântător întrucâtva, dar în egală măsură exaltant

– al singurătăţii în univers. Apoi, în cea de a doua zi, spre dimineaţă, totul s-a liniştit, ninsoarea s-a oprit, zările au apărut din nou şi în lumina soarelui

nevăzut, de la înălţimea etajelor noastre omeneşti, pământul se vedea

rotund, moale şi alb, fericit şi sigur, de dinaintea istoriei. Atunci, în acei zori de început luminos de eră, înaintea trezirii din somn a celuilalt şi a restului

lumii, unul dintre noi a coborât şi pe fâşia largă de omăt dintre deal şi râu,

în faţa sutelor de ferestre ale hotelului, a scris cu litere uriaşe, întipărite cu

tălpile mutate prin troienele până la genunchi, TE IUBESC! N-o să uit niciodată semnul de exclamare imens care încheia rostirea

aceea în alb, nici emoţia întregului hotel trezit cu ochii pe strălucirea zăpezii

şi pe cuvintele româneşti, nici săptămânile lungi, sărbătoreşti, în care literele îngheţate în nea continuau să strălucească sub razele reci ale

soarelui singur, în timp ce toată lumea, întinerită de copilăreala noastră, de

înţelesul descoperit al exclamaţiei din troiene, se saluta cu vorbele noastre devenite urare, îndemn, elan purificator, strigăt de luptă împotriva

singurătăţii. Sute şi sute de tineri vor fi îmbătrânit de atunci, păstrând

printre amintirile studenţiei lor semnul acela de mirare îndrăgostită în universul acoperit de nea; zeci şi zeci de scriitori se vor fi întors în ţările lor

din acea iarnă americană cu cele două cuvinte româneşti desenate în

zăpada nostalgiei. Imi amintesc şi azi – e destul să se astearnă omătul ca să

îmi amintesc – mândria noastră de atunci, patriotica noastră mândrie, comică puţin, dar nu mai puţin emoţionantă, în faţa răspândirii magicelor

vocabule, în faţa revelaţiei că totu-i iubire.