DESPRE ZÂMBET

— Nu te-am văzut niciodată fără zâmbet – îmi spuse într-o zi un prieten pe un ton în care admiraţia avea toate însuşirile reproşului.

— Mi se pare firesc, i-am răspuns, nici dezbrăcată nu m-ai văzut

niciodată. — Vrei să spui că zâmbetul este pentru tine o haină – se miră el

aproape acuzator.

— Vreau să spun că zâmbetul poate fi de foarte multe feluri şi poate

îndeplini foarte multe funcţii – complexitatea unei personalităţi putând fi de altfel stabilită şi după lărgimea diapazonului de zâmbete de care dispune –

iar una din aceste funcţii, cea mai neînsemnată, desigur, dar şi cea mai

curentă, este aceea de a oferi celorlalţi o înfăţişare decentă, indiferent câtă suferinţă s-ar camufla dincolo de ea.

— Dar asta înseamnă a statuta nesinceritatea, a ridica ipocrizia la

rang de virtute! — Strigă, revoltat cu adevărat, amicul meu.

— Numai în măsura în care şi a fi civilizat înseamnă a fi ipocrit.

Bineînţeles că în epoca de piatră totul trebuie să fi fost mai direct, cel ce suferea îşi răcnea probabil instinctele la gura peşterii, fără a-şi pune

probleme de discreţie şi fără a se gândi la liniştea celorlalţi. Primitivul era

desigur mai "sincer". Numai că mie răcnetul nu mi se pare o chestiune de

sinceritate, ci una de voinţă şi de cultură. — Bine, dar în felul acesta zâmbeşti oricui, duşmanilor ca şi

prietenilor.

— Bineînţeles. Am considerat întotdeauna că a acorda salutul şi zâmbetul tău celor cu care nu eşti de acord, celor de care te despart idei şi

credinţe este o dovadă – pe care ţi-o dai ţie însuţi în primul rând – că nu vrei

să le bagi în cap, o dată cu argumentele şi un glonţ. De altfel, ţi-am spus că zâmbetele sunt de foarte multe feluri: a zâmbi unui duşman poate fi şi o

sfidare, poate fi dovada pe care i-o arunci – cu cât mai elegant, cu atât mai

usturător – că răul pe care ţi l-a făcut nu te-a atins. Mi s-a părut întotdeauna mai demn să nu acuz o lovitură, decât să ripostez la ea. Am

preferat să nu lovesc, decât să mărturisesc că am fost lovită.

— Cu cât te ascult, cu atât trebuie să recunosc, mă convingi şi- ca să

fiu sincer până la capăt – mă şi sperii puţin. — De ce? Singurul fel de zâmbet pe care l-am dispreţuit şi nu l-am

folosit niciodată a fost zâmbetul ofensiv, provocator.

— Oricum, de acum încolo va trebui să fiu mult mai atent la descifrarea zâmbetelor tale.

— Nu trebuie să exagerezi: cele mai multe dintre ele îmi sunt adresate

mie – cu cât mi-e mai greu, cu atât am nevoie de mai multe argumente pentru a mă convinge că încă rezist.