An. YI. H o . 9

CONTEMPORANUL R E V I S T A S T I i N Ţ i F I C Ă Ş l L I T E R A R Ă

R E D A C T O R I

pentru partea literară j, pentru partea ştiinţifică V. G. M o r ţ u n ' I. N ă d e j d e

CĂPITANUL STÂNILESCU

Căpitanul Alecu Stânilescu şi femeea lui Aristiţa îe rau Moldoveni; îea îerâ Pletreancă, fată de popă, făcuse eîte-vâ clase de şcoala centrală, şi, fără a isprăvi cursul, să îndrăgise cu Alecu care pe atuncia îevâ ofiţeriîi. In scurt timp se măritase. Idealul Aristiţeî îerâ sa-î zică lumea doamnă şi s'o iubească un militariu tînâr şi frumuşel. Alecu îî Ieşi înnainte tocmai la vrîsta, cînd fetele trăesc numai visînd, şi îea îl îndrăgise cu inimă şi cuget. Singură la părinţi , alintată, din cale afară, nime nu- îs tă tea 'n potrivă. Părinţ i i cam îerau pe g î n d u r î : dă, cum s'o mărite aşa t înârâ. De plăcut le plăcea b ă î e t u l : ca militariu avea pur tăr i bune, avea rude cu trecere şi bine ştiea părintele c'are s'ajungă măcar colonel, de nu general . Dar tot i se şiclea inima la gîndul că militariul nu stă locului: a-zl Ie aice şi mîne la celălalt capăt al ţerel, şi cam scîrbit o întrebă.

— Şi vraî, Ti ţă , să te măriţ i , să ne laşi ? — Ah ! Tâticâ, îe aşa de frumos, mi-î aşa de drag. Şi

parcă am să vă l a s ?

— Vezi bine, un asemenea pas îl face omul pe toată vîeaţa; îcş t l copilă încă, poate să mal aştepţi, să te maî gîndeşfî; dă, pe urmă sâ nu-ţî pară reu şi să fie prea t îrziu; să nu'mî faci ruşinea cu divorţuri, cum obişnuesc fetele de a-zî.

C o n t e m p o r a n i i Ai i . V I X o . 9. 1 5

194

— Să înă despart de dînsnl ? Mi-î aşa de drag : şi îel pare at î t de bnu şi b l înd ; doar numai moartea să ne despartă.

— Heî, fată, multe de acestea am auzit şi peste cîte t re i lucî ierâ văl de traiul lor.

Aşa s'a t răgănat vre-o lună, păn ce la urmă s'au logodit şi s'au luat. Luna de miere a trecut, cum trec toate lunile de m i e r e : lăsînd în urmă puţină lîncezală, cîte-o leacă deobosală , de plictiseală. Deşi îe rsu tot îeî , obiceiurile neschimbate de loc, dezmierdări le şi sărutările {toate încă şi maî multe, dar nu mai îe râ luna de miere. Aristiţa tot îî îeşea înnainte la poartă ca să-1 a-ştepte. dar geaba, ochii nu maî îerau atît de străbătători , nu-1 vedeau aşâ de departe. Surisul nu maî îe râ aşâ de vesel, glasul nu îera tot aşâ de dulce, strinsul de mînâ nu maî dădea at î tea fiori. Aristiţa se temea singură de gîndurile îeî, şi adesea fugea de singurătate, mergea de-şî cătâ vorbă cu sluga ori cu soldatul, doar ar maî izgoni gîndurile. Dar geaba, gîndul, vrăjmaş neadormit hojma o ispitea şi adesea se trezea gîndind: „Ce dracul! asta să fie dragostea? Cum de nu simt fiori, cînd îl văd ca mal înnainte, atuneia credeam că sarutatul lui are să mî deîe a doua-vîeaţă ; cîud îmi închipueam c'am să stau cu dînsul singură s e n întregi , mi se părea fericirea cea maî desăvîrşită, şi a cuma : mă sărută, îl sărut, dar nu simt să ml bată inima mai tare, mă plictisesc de nu merg unde-vâ. Capriţioasă simţire şi Iubirea! Sigur şi îel tot aşâ gîndeşte; drept, se poartă ca maî înnainte, dar gîndul omului nime nu-1 şt ie".

Tocmai cînd asemenea gîndir î începeau a se încuiba în i-nima Aristiţeî se declara rezboiiî, Alecu trebneâ să plece.

Aristiţa îl petrecu pînâ la Paşcani . Alecu, trist şi mohorit la faţă, tot drumul î î ţinu inîna, par-că ar fi vroit să şi-o întipărească maî mult pe inimă, din cînd în cînd cîte o lacrimă lucea la coada ochiului pînă ce se usca de la sine, făcînd Ioc alteia. Aristiţa ofta şi îea, îl ruga să-î scrie des. C î n i a şuîerat trenul de plecare ar fi vroit îea să plîngă, dar nu putea ; ar fi vroit să simtă o durere adîneă, jalnică, grozavă, dar nu putea.

CĂPITANUL STANILESCU 195

Se mîngîeâ, se înşelă singură, ticluind după plac alte gîndurî , zi-cîndu-şî: „Aşâ's leu, mi s'a împietrit inima de scîrba, de asta nu pot plînge, şi doar mai bine-î de o mie de crî să p l î n g î : lacrimile uşurează". Au trecut eîte-vâ septâmînî şi măritatul î î pârii un v i s ; îeră la tătica şi la mămuca, n'avea nici o grijă, de cît doar să respundă lui Alecu la răvaşe. Totu-şî îuse nu niaî avea aceea-şî veselie în faţă; nu maî putea visă; Ce visuri se încăpeau, cînd îerâ măritată, cînd idealul necunoscut nu maî î e r â ? Privind sara stelele, gîndul hain tot mereu î î amintea de Alecu; î î zuzueâ mereu în urechi : „poate-î prins, p o a t e ! mort ori r îni t" . Şi încet şoptea: „Parcă văd c'am să remîn vădană şi nici n 'am încă 17 an i" . De aice alte gîndurî se înlănţueau ; se vedea în doliu, căinată de unul şi de altul. Şi dacă n'ar fi pus capăt glodurilor şi nu î-ar fi fost silă şi frică de altele multe ce stăteau ga ta să năvălească în roluri puteau s'o poarte departe, departe de tot.

Dar ori gîndeşt î ori nu gîndeştî, vremea, apă nesecată, î ş i urmează mersul şi tot curge, curge, cu acela-şî mers cumpătat şi măsurat, fericirile orî nefericirile noastre n'o opresc, nici n'o grăbesc o clipă, Trecii şi vremea cît fusese Alecu în războiţi, se făcu pace şi Iei se 'nturnă maî slab, ma î îmbătrînit . Se dusese locotenent şi se 'nturnă căpitan; asta măguli nespus ambiţiea Aristi ţeî; n'or s'o maî clevetească tovarăşele, c'a luat'o un biet locotenent; acuma îe căpităneasă.

Alecu avea concediu, dar î e râ mutat în Bucureşti, nu îndrăznea înse să î spuîe, se temea să n'o supere. O Iubea tot aşa de mult, de cît războiul îl cam sch imbase : Ierâ maî tăcut, maî trist. Şi la dreptul să t răeşt î a t î tea lunî tot cu teama de moarte , să . auzi glonţurile vîjiindu-ţî la urechi şi necurmatele bubuituri de tunuri să te cutremure din creştet pînâ'n tălpi, să vezi mii de morţî şi de rîniţT, sa-ţî vezi tovarăşii cum pîer în clipă, să morî de mila soldaţilor ce stau eu zilele nemîncaţî şi nebăuţî, să î vezî cum n'au răgaz să-şl scuture ciubotele de viermii de cadavre, şi cum p e s e r m a n i î î l mîncau şi-I rodau de viî,—sînt lucruri ce nu le poate povesti limba omenească. Să da i ordine de asalt, să păşeşt i

CĂPITANUL STANILESCU

peste cel morţi, fără a Ie aruncă măcar o privire. Şi să nu te oprească nici gemetele nici oftările celor căzuţi, şi numai glonţiî duşmani să te înţelinească locului şi să te maî întornî tot cum te-aî dus Ie greu, poate chiar peste putinţă.

Ştirea plecare! la Bucureşti n'o întrista de loc pe Aristiţa, auzise că-î oraş mare şi se petrece bine, sînt grădini , teatru, şosea; toate o smonieau şi nu o lăsau de feliu a fi tristă. Se şi plictisise de oraş mic, un an aproape nu Ieşise mal nicăieri de cît la cucoana cutare ori cu tare! Petreceri, primblări, pace!

S'au mutat şi'n scurtă vreme, se deprinsese parcă îerâ de acolo, îeşeâ singură pe s t r a d ă ; cutreerâ magaziile pentru ca să cumpere un cot de horbotă. Serile mergea cîte o-dată la teatru orî la grădină. Cîte-vâ luni trăi numaî în vălmăşagul ce aduce vîeaţa unul oraş mare. Cu o curiozitate copilărească vrea să cunoască oraşul de-amăruntul.

Alecu nu se împotrivea la nemic, îî împlinea toate capri-ţ i i le ; copil n'aveau, pornirea de-a-şî stringe avere nu-î veni nici o dată 'n cap. Cînd lua leafa, î-o da, î ea schivirniseâ, făcea cum v r o e â : o credea şi se credea fericit.

-— Iei, cum ţi se pare colonelul, o întrebă într'o zi Stănî-

Iescu, fumîndu şl ţ igara. — Dă, nu-î prost, mi-a făcut bunişoară impresie, tu îl cu

noşti bine, a l fost cu dînsul în campanie ; dar pe femeea lui ai văzut 'o? Ie t înără, frumuşică? zise Aristiţa câscînd de urit.

î î urîtă, s'o fi căutat anume că tot n'o nemerea aşa h îdă , Asta n'ar avea de-a face, de î-ar fi fost dragă, dar a Iuat'o pentru avere. Are încă tupetul să se laude că îel n 'are frică de coarne?

— Ce prostii spui, dar cine poate Iubi o f emeeur i t ă? Hei , cît despre coarne n'ar trebui să se prindă remăşag adesea femeile urite sînt maî şirete, se pricep maî bine să smomească bărbaţ i i .

— La urmă, ar avea şi dreptate, colonelul Ie grozav de ma-

CĂPITANUL STANILESCU 197

îeratec, maî toată leafa o cheltueşte cu berbant l îcurî : nu-î bărbat frumos, dar femeile se dau în vînt după dînsul.

— Ce are de-a face? Un bărbat poate fi urit şi să fie m a î plăcut de cît unul frumos.

— Drept colonelul Ie vesel şi vorbăreţ, în cît nu ţi se u-reşte cu Iei, în campanie cîte-o dată îeram cu toţiî posomoriţi şi trişti, cum venea Iei, nu îerâ chip să nu rizî, atît îe de mucalit.

— Da, tu nu vorbeşti într 'o lună cît a vorbit Iei a sară într'un ceas, zise Aristiţa cu glas glumeţ,

— Apoi, bonjour, Tiţă, leu te las, îs nouă. Aristiţa nu se urni din loc, de mult nu maî avea obiceiu

de a-1 petrece, î î îerâ lene a face orî-ce mişcare; răzămată pe canapea, se lăsase în voîea gînduri lor ; Teîe îî vîazolf u fără cruţare mintea. Toate vorbele colonelului le ştieâ de-a rostul.

— Ce bărbat plăcut, cît de scurtă mi-a părut vremea, cît a stat cu noî! Ce maniere plăcute a r e ! Cum dracul să nu-ţî placă aşa om? Ne-a făgăduit c'are să ne viziteze. De-Î voi fi plăcut cît de puţin, trebuje să vie. Zeu, nu mi-ar părea reu ; tare mi se ureşte, at î ta samănă o zi cu alta, în cît parcă nici nu maî trece v remea! Ce ţi s'ar părea să-1 vezî acu-şî venind? Şi nici nu-s îmbrăcată!

La gîndul că poate veni, se duse răpede la oglindă, îşî aşeză pârul, se roti puţ in: îe râ într'un matineu elegant. Gîndi să se schimbe, dar maî apoî i se păru că-î mult mal mlădioasă aşa cum î e ; aretâ maî naltă, şi stofa moale însemna maî bine formele trupului, toate acestea le simţi fără măcar să le gîndeascâ,

Albă la faţă, cu ochii negri şi păr castaniu, nu îerâ nicî brunetă nici smadâ, dar îerâ frumoasă. Mulţămită de dînsa s'apucă de'mpletit nişte horbotă; De-o dată î l sări inima din loc, cine-vâ bătea la uşă, îl pofti. î e r â colonelul. Aristiţa se cam înroşi, dar nu-şî pierdu cumpătul.

— Scuzaţi, d le colonel, nicî m'aşteptain să ne faceţi at î ta onoare. Cît îmi pare da reu, Alecu nu-î a casă, dar poate să vie de maî îngăduiţi .

198 C A P I T A N U L STANiLESCU

— Nu face nemic, cu Stâuilescu mă întîlaesc zilnic, pe D-V. vă zăresc rar.

— Vă mulţămesc, câ-mî daţi at î ta atenţie, — Nu-î pentru ce, doamnă, n'am făcut de cît o faptă egoistă,

zise colonelul privind'o galeş. Deşi nu-s aşâ de tînăr, dar îmi place să fac vizite numai la cucoane frumoase; destul că-s u n t leu, cel puţin să-mî îndulcesc ochii de frumuseţa altora.

— A-zî a ţ i făcut o excepţie. — Ba de loc, să mă Iertaţ i ; dar nu credeţi singura ceea ce

spuneţi, zise colonelul apropiindu-se cu scaunul de canapeaua pe care şedea Aristi ţa; leu n'am *"ăzut o singură femee, fie îea cît de urită, care să nu se soeoată frumoasă. Aceasta Ie instinctiv la femele.

— Eele idei aveţi de noi. — De felifi, doamnă, nu le învinuesc de una oară ce la fe

mele s'a căutat numai frumuseţa, ca la bărbat vitejiea. Cum voiţi ca fie-care să nu-şî atribuie aceste însuşir i?

— Toate regulele au escepţiî, daţi-mî voie ca leu să mă cred aşâ cum sînt, nici urită, nici frumoasă,—mijlocie.

— Prea multă modestie, doamnă. Căpitanul de mult a plecat? Bine că v'am găsit a c a s ă ; am o patimă, grozav mi-î ciudă cînd merg unde-vâ şi nu găsesc pe nirae; de mi se 'ntîmplâ maî ales a-zî asta, îeram foarte mâhnit, zise colonelul, privind'o îear galeş.

— Şi leu nu maî puţin. — Di'ntre noi doî tot leu Ieram păgubaşul, deşi's militariu,

dar ador a r t a ; femeea frumoasă Ie idealul artei . — Se vede că şi d voastră credeţi că nemic nu place feme

ilor maî mult fi nu ţin minte mal îndelung timp de cît complimentele.

— Să mă Iertaţi , doamnă, Ie lucru foarte omenesc de-a ne plăcea şi a ţinea minte ceea ce ne măguleşte, sînt două-zec-î de anî de cînd generalul m'a bătut pe umăr şi mi-a zis c'am să fin un bun militariu şi veşnic ţin minte.

CĂPITANUL STANILESCU 199

—• Deosebire că bărbaţii faţă cu femeile nu's aşa, de sus ca generalii , faţă cu ofiţerii, zise Aristiţa zimbind ironic.

— A ! n u ! de loc, doamnă. Noi faţă cu d-voastră nu sîntem de cît nişte nevrednici robi; de cît a cui îe vina, dacă ţineţi poate prea mult chiar la părerea acestor nenorociţi rob i?

— Bre, bre, mais vous etes en veine de compliment?, a-zî. — Ce complimente! îe curat adevărul. — Să lăsăm, că pe calea asta n'o scoatem la capăt. Poftim,

cetiţi jurnale, păn' a veni Alecu. Şi Aristiţa se ridică să meargă. — A! Ce? Fugiţi? Sînt atît de fioros? M'am apropiat prea tare?

Ieată că fug, văd îeu că prea v'am supărat; dar aşa-î : din prisosinţa inimeî grâeşte gura. Daca numai de atî ta fugiţi, dar eînd mi-aşî destăinui sufletul!

— Ne cunoaştem de aşa scurt timp că poate nu merit încă atî ta încredere, zise Aristiţa privindu-1 lung şi cu un zimbet foarte, înciirăjâtoriu.

— Nu trebuie anî pentru ca două suflete să se înţeleagă! Zicînd asta se plecă şi-î sărută mîna cu toc. Aristiţa remase ca ţintuită în loc, nicî nu cercă să-şî îea mîna, de abîeâ şopti.

— Ce, te duci ? — Un singur da, de mi aî spune; m'aşl duce, dar aşi fi cel

maî fericit din lume. Ce z ic i : să te'ntreb numai două vorbe f Aristiţa roşi, zmunci mîna şi se apropie de fereastă. •— Nu 'nţeleg, las pe altă dată, mi se pare că vine Alecu. — A ! Bon jour, mon cher colonel, ce facî, zise Alexandru

întrînd. — Bon jour, căpitane, nit/te, am venit să ţî fac o vizită, să te

văd de îeştî bun gospodăria. — Şi cum v'a Ieşit inspecţiea? •— Minunat,- cine-î bun militariu, îe şi gospodăria bun. Maî vorbi de una de alta şi pe urmă zise : îî târziu, m'a fi

aşteptînd cu dejunul, vă doresc poftă multă, trebuie săfiî flâmînd, căpitane, de la cazarmă păn aice îe o bucăţică! Ascultă, nu-ţî că-

200

lugări cucoana, de sară Ie o serată veneţiană; veniţi, v'aştept Ia intrare.

— A! rnaî ales, de ce nu? îndemnul d-tale, mi-î o adevărată poroncă,

— Atunci, la revedere, şi colonelul îeşi. Tustrei ieraît fericiţi. Colonelul pentru că-î reuşea planul,—din două căutături cunoscuse tot caracterul T i ţ e î ; dînsa îerâ prea măgul i tă ; un colonel îî făcea curte. Stănilescu gîndeâ şi îeî că tot îe bine să fii prieten cn'n colonel, cînd la o înnaintare tot maî răpede pune şi Iei umărul.

In mintea fie-căruî se pârîndau eu totul alte gîndurî . Colonelul mergea spre casă ţanţuş şi pieptos, aî fi zis că se

crede după asaltul P levne î ; îear în minte nu-1 stâ de cît Aristi ţa; vorbea singur cn g îndul : ..Nostimă femeiuşcă, lieî, m'aşî mîerâ îeu să nu izbutesc. Pe femei, îndată ce le atingi coarda simţitoare, le-aî şi cucerit. Bietul căpitan are să poarte coarne : dar ce să-î fac ? N'oiu fi îeu, o fi altul, şi dacă se poatejde ce n'aşî fi îeu? Cam face o leacâ de marafet d-neeî, dar aşi pune remăşag s'o văd încă de două treî orî, şi-î a mea."

Aristiţa tăcută, şedea pe canapea. F ă r ă voîe-î. vorbele colonelului i se înşirau în g înd ; complimentele ce-I făcuse o măguleau grozav. De mult pofta necunoscută de a avea nu amant o năcăjea, îerâ di 'ntre acel oameni cărora necunoscutul le pare maî fericit şi maî măreţ de cît vîeaţa obicinuită şi cunoscută. Vizita colonelului atît de neaşteptată şi măgulitoare î l udezlănţi mintea ca prin farmec. Credinţa în căsnicie i se părea menită numai pentru femeile proaste şi mite . A cui Ie vina dacă i se ureşte, dacă dealul necunoscut si nelămurit nu i se 'mplineşte? Drept vorbind, ideal nu avuse î ea ; atîta doar că fiind fată putea visa, putea saşi zică: „Ah! cît am să fiu de fericită!" In sfîrşit, necunoscutul i se părea măreţ, fericit, chiar şi în căsătorie Ierâ destul de fericită la început, dar simţirea i se toci râpede şi nu mai găsea acuma nici o fericire în căsnicie. Maî pre sus de t oa t e : îutr 'o vîeaţă avidoma şi regulată n ' av tâ ce vi>â. Pe cînd acuma,, ce deosebire. „Iubirea arnăutului, îşi zicea Iei;, te face să tremuri, să ai fiori

CĂPITANUL STANILESCU 201

plăcuţ i ; cîtă pază, cîtâ grijă, cum şi în ce chip ţî-aî vedea Iubitul? Pe cînd bărbatul îl vezi atît de des. îî cunoşti atî ta cusururile că ţi-î lehamete, Ie fatal ca pe amant să-1 vezi maî rar, ceea ce te face să-1 iubeşti maî mult, pe cînd căsniciea par ' că anume a fost scornită să-I facă să-şî fie maî nesuferiţî unul al tuia".

Din melancolică se făcuse veselă ; adesea, cînd remâneâ pe gîn-duri, ochi-î sclipeau, străluceau şi visurile închipuite, se oglindeaţi a-vidoma, în minte-î, z î m b e â l a unele gîndirî ce-î scăpărau prin creeri . In ziua ceea de nenumărate ori se uîtă'n oglindă, în dorul de-a fi îndrăgită se'ndrăgise singură de dînsa şi-şî z icea : „Uît'te ce oval minunat, ce spriucene arcuite, nicî un cusur; chiar cînd r id, nu mi-î gura mare, toate sînt atît de potrivite. Dar trupul! Ce forme minunate! Zeu, n'are gust reu colonelul,: icî nu se putea să nu mă Iubească.

Pană sara i se păru un an. Trimese soldatul să aducă mîncare de la birt maî de vreme. A cercat toate rochiile să vadă care-î vine maî bine.

— Cum ţi se pare, Alexandre, mă prinde rochiea as ta? — Mie 'mî pari frumoasă ori cu care a l fi. — Taci , taci, cu tine nu poate vorbi cine-vâ iară să spui

prostii. De-aî şti cît de bine te prinde cînd faci curte, u'aî maî face.

In grădină l'au întîluit pe colonel. —- Dar t î rz iuvâ aretaţî . Sigur cuconiţa ie de vină. Dumnealor

nicî o dată nu-s gata la vreme: ori cît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie şi maî, tot de-a una le remîne cîte-un bold, c î t e -oşpe l -că, orî cîte-un faldur de prins: rîvna cea maî grozavă a femeei Ieste de a fi frumoasă, adecă de-a plăcea.

— Iean, las, las, a plăcea Ieste lucru omenesc şi bărbaţi i au această patimă, dar îs maî ipocriţi.

— i'a, de cît nu aşa de mult ca femeile, nu credeţi că vă fac vre-o vină pentru asta. Dar, mare îmbulzală! O să ne rătăcim, dacă vroiţi, daţi ml braţul.

Fiind înghezuealâ căpitanul remăneâ adesea maî în urmă,

202 CĂPITANUL STĂNILESCU

Colonelul îşî unnâ cu îndărăptnieie planul ; b a i stringeâ mîna A-ristiţeî cu braţul, ba-î zîmbeâ şi-î şoptea vorbe dulci, apropiindu-se cît maî mult de dînsa. Intr'un loc unde îerâ desime apuca răpede pe o alee lăturalnică, aşâ că Stănilescu le pierdu urma. Iei î î tot eătâ prin mulţime, căci ştica că Tiţeî nu-î plăceau aleile lăturalnice; maî îerâ şi cam scurt de vedere, aşâ că trebuea să se uîte lung pan ' să-î cunoască. Iear colonelul avea teoriile luî, în asemenea cliestiî; a n u m e : „de-a merge cît maî răpede; t răgănăr i le nu-s bune; femeilor, chiar cînd iubesc, tot le place să le îe î cam cu asalt, doar sînt strănepoate de ale Sabinelor". Şi astă teorie nu-1 dăduse nici o dată de zminteală.

— Ne-a pierdut paznicul, zise colonelul sărutîndu î răpede mîna! Quels gens incommodes que Ies maris !

—• Valeu! ee-î asta, colonele, încotro apuci, zise Aristiţa cu glas molcom şi alintat.

— Ce, ţi-î frică, poate crezi că vrau să te fur! Cît sînteţî de şirete, nicî o dată nu vreţi să ziceţi singure întâiul cuvînt, orî măcar să ne daţî puţin curaj, poate vă închipuiţi că pe noi nu ne costă de a face cel întăîu p a s ? Nu-î vorbă că pănâ ce nu ţi-am cetit în ochi nicî nu rn'am hotârit să-ţî fac destăinuirea.

— Şi ce-aî cetit, colonele, aşâ grozav, zise xVristiţa cu ochii scăldaţi în lacrimi de voluptate ?

— Ce ? Vraî să-ţî spun ce? Tot aceea ce-aî cetit şi'n ochii mîeî . N'avem înse vreme de pierdut, vraî să repet numai de cît formula obişnuită? F i e : te Iubesc, at î ta cît limba omeneasiâ nu poate spune, un singur da îmi ajunge.

— Lucru foarte uşor, te cred dacâ'mî spuî şi ţi respund, da poate înbeştî , de vreme ce-o zici.

— Nu umbla cu ter t ipuri! Iubirea, dragă, nu î glumă, să mî spui sincer de mă Iubeşti; de trebuie să maî hrănesc o a r e c a r e nădejde orî nu? Să mă fi înşe la t? De cum te am văzut, am priceput că nu ţii Ia Stănilescu şi că nu îeştî fericită. Dar la vrîsta D-tale poţî trăi mulţămită fără, să iubeşti cu cea maî înverşunată, pat imă ? De-ar fi fost numai a t î t a ! Dar aşâ, m'am simţit robit,

CĂPITANUL STANILESCU 203

Ieşti prea frumoasă, prea atrăgătoare. Toată fericirea mea a t î rnâ de la două sunete aşâ de scurte, dar atît de dulci, atî t de scumpe mie!

— Dar, colonele, păn acuma tot credeam că glumeşti , aî fe-mee, a î copi î !

•— Ieî ş i? Pentru asta n'am voie s ă a m i n e m ă ? însurătoarea n'am făcut'o după inema mea, ci după cerinţile societate!. Nu ştii oare că patima Iubire! nu poate s'o înfrîngă nime ? Dar oare singură nu Ieşti măritată, şi de ce'jî tremură glasul ? De ce adecă vraî să ascunzi o patimă, care ne poate face pe amîndoî fericiţ i? Ce ciimă facem ? Iubirea îe maî puternică de cît orî-ce, îea co-vîrşeşte toată fiinţa noastră, asupra îeî cadă toată vina, noî nu sîntem de cît robit îeî. Zicîud asta o sărută. îea nu se feri, ci parcă se lipi şi maî tare de colonel.

— Aşa-î, Tiţă, inimele noastre s'au înţeles? — Da, zise încet şi molcom, înse mă spariiii cînd gîndesc. — N'avem vreme de pierdut ; trebuie să prubuluim cum ne

am întîlni, cît maî curînd; de aceea, mîne prefă-te că aî migrenă, leu am să-1 chîem la c lub; cum îî place biliardul, are să se Ie le cu jocul şi are să m'aştepte ; cum a Ieşi Iei, să fii în colţul stra-deî, o cupeâ are să te-aştepte, aî s'o cunoştî de pe aceea că vastă drept la colţ. Să te s u î ! V i i ? Imî dai cuvîntul ?

— Ştiu leu, zeu mi-î teamă ie ce-vâ prea necunoscut pentru mine.

•—• Vezi? Atunci îe cea maî bună dovadă că nu mă Iubeşti;, în iubire se cere şi oare-care curaj, oare-care rizic, tocmai a s t a . îe cimentul îubirel: uude nu-î primejdie nu-î plăcere; după mine lipsa de plimejdie îe pricina de ce maî toate Iubirile se sting şi nu durează în căsătorie.

—• Hal să 1 întîlnim, zise Aristiţa. — Păn' ce nu mi'I făgădui, nici nu gîndesc. — Ieî bine, pe respunderea D-tale, am să merg. — Da, da, pe-a mea. Nn le fu greu să-1 întîlnească, Stâni'escu se tot uită în toate••

părţile, doar i-ar zări.

204 CĂPITANUL STĂNILESCU

— Dar bine, căpitane, ce dracul"? Unde te rătăcişi, crezi c'avem picioare de olac? Te căutăm de-uu ceas, cuconiţa îerâ nemîngî îată că te-a pierdut.

— D-voastră pe mine şi îeu pe d-voastră. Ie multă lume şi de-o dată v'am rătăcit.

— Nu ştiu cum Ieşti, frate, în urma noastră şi să ne pierzi din vedere, zise Aristiţa cu jumătate de glas.

— Iei dă, îeartă-1 şi d-ta, îerau atî tea duduci frumuşele că î-au remas ocbiî ba la una, ba la alta.

— Vezi, Alexandre, îe nepoliticos, poate dl colonel mare vreme, a trebuit sâ-î fac năcaz, din pricina ta am fost nevoiţi să cutreerăm grădina, doar te-om găsi.

— A! cuconiţă, îmî pare reu că mă credeţi atît de reu crescut! A îndatori pe cine-vâ, şi maî ales pe d-voastră, nu-î nicî o dată un năcaz. I e i ! căpitane, poftim, îea-ţ î cucoana, de altă-data

• păzeşte-o mal bine. H e ! he ! lie! nu de-un moşneag ca mine ; de alţ i i mal tineri.

De cum se despărţi de colonel, o prinse pe Aristiţa o mu-' ţ en ie ; vorbele bărbatu su îî spărgeau auzul, î î venea să-şî astupe urechile, doar ar putea gîndi îu ticnă la colonel. De cîte-vâ orî î l zise :

— Taci s'ascult muzica! Gîndind la întîlnirea ce avea să albă un felin de spaimă

plăcută îî zădâreâ mintea. Farmecul unei iubiri oprite, pe care pău' atuccl nu 1 cunoscuse, se dezvâleâ din ce în ce maî mult,

-cocoloşit de închipuirile aproape bolnave ale Aristiţeî. Vîeaţa de maî înnainte îî părea atît de sarbădă că se mîerâ singură, cum de-a fost credincioasă bărbatu-su aproape doi ani de zile!

* Ziua următoare feliu de feliu de gîndurî î î treceau prin min

te ; o frică ascunsă îî spunea să nu mea rgă ; dar inema, simţirea, o mînau să mea rgă ; at î tea plăceri fantastice, atî tea planuri nedesluşite îî smomeau tot maî tare şi maî tare făptura. Câutâ să se

> de'Avinovăţascâ înuaintea conştiinţei sale. „Cum, îşi zicea în sine,

205^

femeea măritată îe roabă, nu maî îeste îea stăpînâ pe inema sa? D a r oare eine'mî spune că îel nu mă înşalâ chiar în minutul i s t a? Orî în războiţi fost'a de treabă ? Nn, nu cred. Nu î va plăcea, n'am de cît să mă despar t ; dar să mă îngrop de vie, nu vrau. Un capriţiu ce-am avut la şepte-spre-zeee anî, nud pot socoti o-legăturâ pe v îea ţa ; nu, a-zî orî maî ttrziu tot aice îerâ s'ajung ; acum îmî explic uritul ce s imţeam; îerâ lipsa îubireî; nu, îeu n«> pot trăi fără un sentiment puternic ; monotoniea căsătoriei mă u-cide? A euî v ina? A luî că n'a ştiut să ţie veşnic aprins focul îubireî. Orî poate de aveam măcar copiî, nu s'ar fi îut împlat ceea ce are să se înt împle.

Puţinele ide? ee-aveâ de credinţa în căsnicie se iveau din cînd în cînd în minte-î pe furiş, dar nu cu at î ta se putea birui o simţire ce-o stăpîneâ atî ta de mult. Cu toate îndoîelele şi luptele sufletului, tot î î păru ziua an de mare. Cum Ieşi bărbatu-su, se îmbrăcă şi porni Iute. î n colţul stradeî cupeaua o aşteptă-Dar omul cînd face întălea laşitate orî întâiul pas pe povîrnişul crimeî nu poate să nu fie l a ş ; pe Aristiţa a prins'd un tremur nervos, mal maî î l venea să se'ntoarne ; dar uşa se deschise îndată ce î ea fii în dreptul cupele!; atunci, parcă zmuncindu-se din gînduri le ce o opreau să între înlăuntru, cu paşi nesiguri, dar răpezl , s e apropie, dâdii busna în lăuntru şi colonelul o prinse în bra ţe , î ea atunci instinctiv voi sa să dea îndărept , , dar nu maî îe ra -t i m p ; cupeaua plecă răpede.

Pe la un-spre-zece Aristiţa s'â întors, s'a culcat răpede; cînd* veni Alecu, o crezu adormită, atît de bine ştiii să se prefacă.

Nu vroeâ cu nicî un preţ ca Iei să-î turbure amintirile plăcute. Nicî urmă din slabele mustrărî ce-o încercaseră ziua. Plăcerile unei îubirî oprite întunecaseră de tot glasul conştiinţe! y, nu avea în gînd de cît sărutările muşcătoare ale colonelului, de cît şoaptele dulci, liuguşitoare şi desfrînate ale acestuia şi toate î l sunau în suflet ca o muzică prea plăcută. Intr 'una asemăna, iubirea ce-I aretase băibatu-su de la început,, de cînd o văzuse ; cu dragostea colonelului, nu găsea nicî o potriveală.- Iubirea-

-206 C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U

blinda şi sfiicioasă a căpitanului nu sămăna de loc cu Iubirea îndrăzneaţă, chiar obraznică, poate, a colonelului; dar simţirea îe l a-prinsă şi bolnăvicioasă nu pricepea alt soiu de iubire. Stănilescu n'o înţelesese, cum zicea chiar î e a : „N'am fost unul pentru altul, ce î de făcut? Lui î î trebueă o femeie prostuţă şi rece. leu nu puteam s ă i cunosc la şepte-spre-zece ani că nu I de mine, vina lui de nu m'a cunoscut că nn-s de dînsul. Acuma înlîmple-se ce s'a înt împlâ."

A doua zi Aristiţa începu a juca maî temeinic rolul femeilor cari înşală ; cam mînioasă z ise:

— Iei, te-aî dus a sară cu graba şi te-«u întîinit cu zăbava, as ta nu I minciună, aşă-ml faci tot dea-una!

— Nu-s vinovat, Tiţă, colonelul m'a rugat să 1 aştept mimai de cît că are se mă roage de ce-vâ. Ştii cum î î aşteptarea, poate vine acu şî, poate acu-şi, maî stai o leacă, maî o leacă păn ce î ea t ă se fac un-spre-zece; în sfîrsit a venit, ştii ce î e r i ? M'a rugat să nu-fiu aspru, are un nepot dat în judecată şi fac parte din consiliu, înţelegi cum Ie chestiea. Puteam să nu-1 aştept ? Şi îel la rîndul lui îmi poate fi de mare folos.

•— Pentru asta să stal o noapte, să mă ştii bolnavă şi să nu vil cît maî curînd? Las, mă rog, zi maî bine că nu te-aî putut deslipi de biliard, ardă-1 focul.

— Aşâ, crezî că mie nu mi-a părut reu că te-am lăsat boln a v ă ? A-sară la club mal auzii una : colonelul, pe cît am înţeles, trăeşte cu femeea maiorului.

Tiţa se întoarse răpede spre fereastră, făeîndu-se a oăută ce-v â spre-a ascunde o roşaţâ trădătoare ce se aşternu pe faţă I. Cu g las schimbat zise:

— Altă grijă nu vă bate de cît să scoateţi cozi femeilor. De unde ştii că nu's minciuni? Colonelul, eît Ie de fanfaron, Ie în stare să se laude, spuind minciuni.

— Doar nu mi-a spus Iei; vorbeau celalalt! ofiţeri, şi lăsa ră a se înţelege că trăeşte cu femeea unui ofiţeriu; la noi îs

CĂPITANUL STANILESCU 207

cam puţini însura ţ i ; şi pe urmă maî toate nu's ce-vâ soifi; a maiorului îe cea maî frumoasă.

— Ce maî frumuseţă, o faţă spălăcită, un boţ cu ocbî, maî ştiî şi tu ce-î frumos!

•— teu nu zic, dar aşa aud / dar ia urmă să nu te superi , rare orî o femee găseşte pe alta că-î frumoasă, tot deauna trebuie să-î scoată vre-un cusur.

— Alecule, nu mă st îmi , ce poate crezi că mă spari l? Poate că-ţî place, poart'o sănătos.

— Imî pare reu, n'am gîndit să te j ignesc cît de puţ in . Bietul maior îe om de treabă: cum de nu pricepe, doar nu-î om prost! Ce nenorocire nemic nu î maî grozav de cît să fii înşelat, leu în locul lui, m'aşî împuşcă; ştiu câ's Iubit şi tot adesea mă prinde un dor de moarte. Slăbiciune de nervi, urmările războiului ! Şi acum încă mi-au remas fîorî din frica grozavă ce-am tras într'o noapte. întunerec de'ţî scapără pe di 'nnaintea ochilor, nicî un semn în cotro s'apucî, să nu cazi în ghîara duşmanului—. î e râ după un asalt, al noştri! să retrăseseră, îeu cucîţ î-vâ soldaţi ne rătăciserăm; unde şi unde s'auzeâ cîte un gemăt , mergeam îu bobote împîedecîndu ne de morţ i ; mă prinsese un tremur, de-uiî clănţăneau dinţii ca mărgele le ; noroc de un biet soldat, a ascultat la pămînt, s'a mal uitat la cîte-vâ stele ce se iviseră şi într 'un noroc am pornit. Am scăpat, dar nervi! mi s'au zdruncinat. Mi a r m a l trebui o lovitură morală şi zeu orî aşî nebuni orî mi-aşî zbura creeri l .

Aristiţel, cît ţinură aceste vorbe, o gălbeneală îî coperise faţă, fără voie- i se încreţeau sprincenele, î ş i muşca buzele, ar fi voit cu or! ce preţ să puie capăt vorbire!, dar ştiea că-î de prisos, cînd Aîecn povestea despre războiu, îerâ peste putinţă să-1 oprească. Căinţa î î eoperi pentru moment conştiinţa, dar numai ca o umbră foarte ştearsă. Căută prilej şi Ieşi din casă. Alecu remase fumînd, fără cea maî mică bănueală. îerâ di 'ntre ace! oameni cari iubind nu văd, n'aud nemic, di'ntre ace! ce cred că toate femeile pot să înşele numai a lor nu!

CĂPITANUL STĂNILESCU

Colonelul nu se srîeă de a merge ehîar la Stănilescu, potrivind vremea, cînd căpitanul lipsea de-a casă. N'avea de cine sa se teamă, împrejur locueau numai străini , de ordonanţă nici atî ta. o singură dată i-a zis :

— Măi — Să trăiţi, D le colonei. — Peştele are glas ? — Să trăiţ i , nu. •— Nicî tu să n'aî , înţelegi '? — înţeles , să trăiţ i .

Scrisorile i le purtă un căprariu credincios colonelului şi om

de afaceri al căpitanului. Aristiţa îe râ fericita nicî pic de mustrare nu-î maî întuneca

mintea. Cîte o dată amintindu-şî de sfieală ce avea la început r ideâ singur şi-şî z icea: — „Cît îeram de naivă, parcă în lumea asta se poate ca o femee frumoasă, să nu-şî înşele bărbatul!" Ga-lantomiea colonelului îî statornicea Iubirea, îel cunoştea bine inima acestor femei şi adesea zicea cătră prieteni.

— Iubirea femeilor lîneezeşte, se stinge chiar, pentru bărbatul care nu ştie, o i i nu poate, să o hrănească mereu cu bani ; pen. tru Iele dărniciea şi galantomiea din partea bărbatului Ie eea ma î mare dovadă de Iubire. Vi s'a 'nt împlat vouă să Iubiţi vre-o femee şi să nu vă repete de cîte-va orî pe z i : „Deţ i i la mine, cumpă-ră-mî cutare orî cutare lucru. Asta îe ce-vâ înnăscut femeilor, fără acest cusur n'ar fi femeî desăvârşite, uu reu de care trebuie să profităm.

De asta şi trecea între tovarăşi de cel maî mare ştrengariu, şi că rar s'ar putea găsi o femeie pe care sa nu o ademenească îel credeau că îel poate fură mintea chiar celor m a î cinstite.

La grădină maî totdeauna Stănilescu se înt î luea cu colonelul. Femeile se uitau chioriş la Aristiţa, zgîrcindu-li-se inima că n 'a da t peşte Iele aşa noroc, o priveau, o cîntăreau şi nu o găseau de loc frumoasă, pe cînd cusururi cîte vraî, cari î î adăugeau cîte-o coadă. Bărbaţii bufneau de ris glumind pe sama lui Sta.-

CĂPITANUL STANLESCU 209

nilescu şi zavistuind pe colonel, gustul lor nu se potrivea de loc cu al cucoanelor, Iei din contra o găseau frumeasă. Mulţi credeau că Stănilescu ştie tot.

Vara au petrecut'o bine, primblări pe nopţi senine orî întunecoase, de frumuseţă cărora nepăsătorii! îerâ colonelul: trecuse de vrîsta cînd nopţile farmecă. Iubea nopţile nu pentru că îerau senine orî bălăî, ci pentru că puteau avea mal lesne întîlnirL Aristiţa pe de-o parte cihâeâ pe Stănilescu de ce nu stăruie s'a-jungă maior ; l ea r pe de alta îl ocărea pe colonel că prea-î mojic, prea îşî îea îndrăzneală cu dînsa şi că îea n'are să-î maî suferă mojiciile: ce tot are să lehăească reu de femei, ba 'ş aşâ ba 's a ş â ?

— Nu 'nţeleg ce nevoie a î de Iei, cred că meriţi avansarea şi a î s'o capeţi , deci nu trebuie să-ţî pese de dînăul.

— Nu ştii cum îe 'n a r m a t ă ? O vorbă bună a colonelului face maî mult de cît an i de slujbă. leu nu-1 văd să fie obraznic, a şa - î îel g lume ţ ; în războiii î e ram u n e o r i aşâ de pierduţi moralmente că ne venea singuri să ne omorim. Cum venea îel, nn î e râ chip să nu rizî, uitam ce ne aşteptă peste un ceas două. Mi-a făgăduit cu siguranţă că pe la toamnă îs maior, am făgăduit şi o masă ofiţerilor.

* * * Vremea, nepriponita vreme, trecea mereu cu pasu-î lin şi mă

surat, şi după vara prielnică adusese îearna eu nopţi lungî şi mo-horite cu viseol şi ninsoare, cu zile fără soare şi nopţi fără stele. D a r nu gerul nici crivăţul pot pune stavilî ibovnicilor. Ziua 'n amieaza mare, cînd căpitanul î e râ Ia cazarmă, colonelul venea fără grijă ca la îe l a casă. Serile, dese ori se făcea câ-I bolnavă şi cu glas blînd şi rugătoriu zicea bârbatu-su.

— Alecule d raga , vezi, nu putem merge nicăieri , a t î t mi-î de încăpăţînată durerea, dar te rog. fă-mî plăcerea, du-te la club mi-î je le de tine că staî mereu în casă ori la cazarmă. Ştiu bine că-ţî place biliardul, nu vrau ca din pricina mea să te lipseşti de-o

C o n t e m p o r a n u l Ân. V I X o . 9.

210 C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U

plăcere ; mal ales că îeu nu pot nicî vorbi, atî ta mă doare capul de reu.

Măcar o dată pe septămînă trebueâ s'o apuce migrena ; nicî nu-1 tă^'i prin cap pe Stănilescu c ă i prefăcătorie, de vreme ce Iei singur suferea adesea de nervi. Sieala Aristiţeî şi puţina mustrare de la început se topiseră cum se topeşte bruma de razele soarelui şi în cugetu-î viclean nu se maî găsea nici urmă. Pe nesimţitele şi de la sine căpătă toată iscusinţa femeilor de tagma îeî. Din nă-t îngă, eihăitoare, ce îerâ cu bărbatu-su se făcuse blînduţă, necîr-titoare, nu maî cătâ ca 'nnainte prilej de sfadă, ba une-orî îe râ chiar duioasă cu îel. Cum îeşeâ căpitanul, colonelul întrâ. Ti ţa în capot numai horbote î î sărea 'nnainte rizind şi făcînd chef.

— De ab leâ l'am urnit pe bursuc la club. — Şirete mai sînteţî, strategiea lui Osman îe maî lesne de

Înfruntat de cît şmecheriea femeeaseă. — N'am făcut b ine? zicea Aristiţa alintîndu-se. — A ! drăguţă, îmî pare reu, de-ar fi nevoie sâ'nşelî pe d-zeu

tot n 'aş î zice că faci reu. *

In una din zile, cam pe la începutul luî Martie, căprariul, de care am vorbit, avea de scris în cancelariea rgimentuluî. Căpitanul l 'a trimes sa-î aducă nişte hîr t i î pe care Ie uitase a casă. A observat că Ieşind căprariul i-a căzut din mîneca măntăleî un răvaş. L 'a ridicat, pe copertă n'avea nicî o a d r e s ă ; crezînd că I o scrisoare cătră vre-o babă, cum obiclnuesc gradele inferioare l'a deschis, doar ar maî ride. Cînd colo ce să vadă ! Slova colonelului* ochii ca fulgerul o petrecură: „Tiţă dragă, flî bolnavă, mîne plec la o anchetă pe neaş tep ta te ; musai trebuie să te văd, trimete-ţi bursucul la club, fii ghibace ca'n tot deauna, te sărut de miî şi mii de ori . Al tău . . . "

Stănilescu galbăn, bezmetec, cu o mîuâ încleştată se ţinea de masă , cu ceealalta tremurătoare ţinea scrisoarea. în cîte-va minute at î ta o cetise că-i remăsese întipărită în minte-i, aproape ia ră să ştie ce face luă o copertă de pe masa, căci şi ceealalta

C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U 2 1 1

fot din cancelarie îerâ, o lipi şi o aruncă. De abîeâ stapînindu-.•şî tremurai, vorbind încet ca să nu-şî deâ turburarea pe faţă, o aretă căprariuluî, cînd acesta se înturnă, aducînd hîrtiile cerute şi privindu-1 ţintă.

—• l l t ' t e , bre, ce pîerduşî . Câprariul îngălbenindu-se, holbă ochii mari , o luă răpede şi

o puse în sin, Toate aceste întăr i ră şi mal tare credinţa căpitanului. O lîncezală nervoasă, o presimţire jalnică de-o nenorocire grozavă îl cupr inse ; î î îe râ frică şi silă să cugete, ar fi voit să nu priceapă nemic, simţea că-î par 'că pe margenea uneî prăpăst i i că ne înlăturat ade, se duce, se rostogoleşte. Ieşi din cancelarie, neştiind singur îceotr6 merge. Mînat ca de-un vînt reu nu vedea pe nime, nu res iui ideâ nicî la saluturile soldaţilor. Cu capul cam plecat, cu ochii rătăciţ i , o singură cugetare îî zvîcneâ mereu c re . erul. î î schingîueâ s imţirea: „ Mă'nşală, mâ 'nşa lă ." Şi cele m a î scumpe simţiri i se dezlinau, ura şi iubirea at î t de neîmpăcate î l asmuţau mereu, din cînd î a cînd î î treceau prin minte gîndir î fioroase ; ochii încruntaţi s 'aprindeau, scăpărau de m î n i e ; dar fiinţa noastră păcătoasă nu ţine mereu acela-şî mers. Pe încetul o linişte molatecă, o nesimţire obositoare î l cuprindea mintea şi g îndul ademenitorii! î î şop t ea : — „Poate nu-î îea , n 'am destule dovezi" . Dar cînd îndoeala s'a încuibat în mintea noastră nu un poate ie destoinic s'o scoată, dovezi pipăite adesea n'ajung. Zbuciumul îndoelel, blăstem fioros, căzuse năprasnic pe Stănilescu, şi încet încet ca un necurat se furişa şi î cuprindea mintea care lesne începea să depene idei cerni te:

— Dar scrisoarea îe a colonelului, Ti ţa pe dînsa o chîeamă, pe urmă bursuc îea mă porecleşte; î ea îe des bolnavă; şi la club îea mă tot m î n ă . . . , sigur n u l alta de cît îea . Da, î n ş e l a t , , . , înşelat îeu îs , vad bine, dar prea t î r z i u . . . Acuma înţeleg priete-niea colonelului pentru mine, pricep de ce îea îl tot clevetea: îmî zvîrleâ ca la un nătărău şperlă'n ochi, doar n 'aşî vedea. Acuma mi se limpezeşte ce îerau acele surisurî diavoleşti , acele căutături şi clipeli viclene, pe cari îeu le credeam nevinovate. Muşcătura

2 1 2 C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U

viperei nu poate învenina maî tare de eît înşelarea femeeî ; veninul ucide, dar înşelarea, schingîueşte. A nu simţi, ce dar nepreţuit)-

Şi obosit de scîrbâ căzii pe-o bancă, î e râ tocmai în grădina Cişmegiuluî. II prinse o obosală şi o linişte amorţită, parcă simţea, cum i se clâtenâ creerul şi ca musca înveninată de painjen suferea toate durerile, fără a se putea mişca: îe râ înlemnit de a t î ta . scîrbă. Cîte o data parcă i se părea că visează, îerâ într 'o s tare cum î e omul nu bine trezit di'ntr'un vis înspâîmîntător iu; şi vor-bind singur îş î zicea.

— Poate nu-î îea, cîte asemănăr i ciudate, cîte învinuiri d e crime nu s'au văzut în lume, şi tocmai tîrziu se dovedea nevinovă. ţ i ea ! întâmplarea face adesea lucruri de necrezut. Oh! ml aşi dâ vîeaţa de m'ar încredinţa cine-vâ acuma că nu-î î e a ; . . dar sînt at î tea lucruri netălmăcite cari-mî cătrănesc inema, în cît văz bi . , ne că linişte nu maî îeste dată sufletului mîeu. De ce nu m'a lovit ghiulelele turceşt i? Moartea mi-ar fi fost ticnită, ştieam că mă iubeş te ! A muri, îe de-o mie de orî maî ferice de cît de a fi înşelat. Pe feţele prietenilor ceteşti „nă tă rău" ; toţî te rid, nime nu te plînge, şi cînd turbat de durere a î ucide şi te-aî ucide; î e î r nepăsători , î ţ i z ic : „Aşa-snene femeile? N'aî parte nicî măcar să fiî căinat".

P e urmă pocită amintire, îl ducea, îl purta prin vremurile fericite:

— Mă îubeâ, ţinea at î ta la mine, cînd ne-am luat, parcă* simt îneă îmbrăţoşerile-1 f ierbinţi ; pare că-î aud glasul cît de dulce şi lacom spunea că „de ar trăi o mie de anî , tot m'ar iubi". Şi din toate să nu-mî remîe de cît sarbăda amintire, în locul iubire , , despreţul înşe lare!!

— De ce n 'are omul putere să 'ncremenească în loc vremea fericită? Zile senine de ce nu vă poate omul înmulţi? Dar de a ţ i fî cît năsipul măreî tot maî scurte aţ i părea de cît o zi de năcaz, de cît o zi de suferinţă. Cu cît ni-î maî fericită vienţa cu atîta îe ma î scurtă şi cu cît nenorocirea i mai mare cu atîta maî lungă., ma î nesfîrşiiă pare această cale de suspine.

C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U 213

Şi ca o strajă ce veşnic colindă acela-şl drum, ast-feliu şi gîndir i le lui Stănilescu se pă r îndau : cînd zbucium, furie, dorinţă de moarte, dorinţă de a-î ucide şi a se ucide; cînd îndoeală, linişte ba chiar clădiri idea le : i se părea că par că descopere că nu-î femeea Iul şi iei î l cere Iertare ca un vinovat, c'a fost în s tare să se îndoească de credinţa Ieî. Mintea luî ca o cumpăna se elătenâ, cînd într 'o parte cînd în a l ta ; dar tot spre înşelare bătea.

Tocă la o beserecă, Stănilescu tresări ca din somn, drept în inimă i se resfrînse ecoul monoton. Toate înt împlări le zileî î î trecură prin minte, ca de fiori i se cutremură fiinţa. Liniştea nu-î dată sufletului zbuciumat: ca furtuna, numaî o clipă aţipită şi îear din nou incepe maî straşnică, maî furioasă, sfarmă tot ce'ntîlneşte; aşâ nă-duviil doborît un minut, de o dată maî năprasnic, maî înverşunat ne ucide întreaga făptură. Stănilescu păşea încet încet ca un om pribolit şi tot privea 'nnainte, parcă să descopără ce-vâ; căeî privirile qmuluî nenorocit sînt fără capăt. Mînele at î rnate în jos, ochii, cînd aprinşi cînd s t înş î ; greu nu l'ar fi luat cine l'ar fi observat sau drept nebun sau drept un om prea nenorocit. O idee i se învîrteâ mereu prin cap:—„Nu-s deplin sigur, poate nu-î îea , t r ebu ie să mă încredinţez".

A casă a zis că 1 doare capul şi ca să î pară vremea ma î -scurtă voi să cetească ju rna l e ; dar literele i se păreau lipite una d e alta, ca nişte dungi negre î î jucau pe di 'nnainte. In odaea de alătur i , răsuna cîntecul Tiţeî , şi-î amintea nişte vremi fericite, î l năpădi un plîns nervos, închise ochii, î ş î muşcă buzele ca doar s 'ar s tăpîni ; lacrimile curgeau şiroaie, îl dovediseră întîmplări le zileî. Se g î n d e â . . . Altă dată să-1 fi văzut îea bolnav, pe dată ar fi venit să-1 mîng î î e , să-1 dezmlerde şi asta îl în tăr tâ tot maî tare. „At î t a receală, atî ta nepăsare!" g îndeâ îel, deşi purtarea asta nu îe râ •de Ieri de a-zl, dar acum î î înţelegea pricina. O asculta cum ticnită ^i cu poftă mîncâ, şi zingânitul furculiţei, hîrjiitul cuţitului î î sfăşiea inema. Pe încetul i se potoli pl însul; s'a liniştit, dar o linişte moartă , atît de moartă că maî se îndoeâ de maî trâeşte : în u-rechî îî ţiuea mereu : „ înşelare" .

2 1 4 C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U

Ceasornicul sună opt, îel trecu în odaîe, o privi pe Aristiţa din cap pănă 'n picioare. Nicî o dată n'o văzuse atît de cochetă şi cu at î ta îngrijire îmbrăcată.

— Ce faci? Ţ i i maî b ine? N'ar strică să îe î o leacă d e aîer, î î fi lucrat toată ziua şi de asta ţi—x reu, nu te cruţi de feliu!

— Da, merg la club, m'aşteaptâ unul, — Cel puţin, spune-mî drept, să te-aştept cu ceaiul? Vil măcar

la un-spre-zece orî b a ? — Aşâ cred, zise iei, cu jumăta te de glas. Stănilescu s'a învîrtit pe stradă şi-a pus gluga'n cap. O'

vreme vrăjmaşă, o ploae rece măruntă dar răzbătătoare îî lovea, faţa, din cînd în cînd vîntul şuerînd ascuţit o mîna maî cu a-sprime într'o parte, firea în t reagă părea măhnită de-o vreme a t î t de neîndurată. Zgribuliţi şi ghemuiţi treceau acel p e c a r i nevoea orî patimile î î scoteau din c a s ă ; dar de toate se poate omul a-dăposti numai de năcazuri şi scîrbe nu. Iele au cheea cetăţilor ferecate cît şi a palatelor, precum şi-a bordeielor. Stănilescu s'ală-tura l îngâ un gang: pîndeâ să se încredinţeze; cînd a sunat nouă» i se părea că fie-care lovitură de clopot îl loveşte în in imă; da r tot din cînd în cînd o nădejde neîntemeiată îl ogoeâ : poate nu va veni, poate nu-î vinovată. Nu bine îşi isprăvi gîndul şi o-t răsură se opri la colţ, un tremur fără sine îl apucă pe Stănilescu,, îerâ colonelul, a dat drumul trâsureî, ş i cu paşi pripiţi întră la< căpitan, întrebînd ce-vâ pe soldatul care stâ la uşă.

Stănilescu simţi în adevăr o discordare în tot trupul, tîm-plele-î zvîcneau să se rupă, urechile î i vîjieau, o furtună g r o zavă clocotea în creerul lui. Ura, răzbunarea, dorinţa 'de moarte pe toate fără să le gîndească, le simţea a d î n c ; nu mai î e râ vorba de-o presupunere ne în temeia tă ; femeea pe care o iu bea, îl înşelase, îl înşela, şi toate resunau: „înşelare! înşelare!". O cruzime asemănătoare cu cea din focul de la Griviţa, i s 'aprinsese în creeri; „sînge, s îuge," i i răsuna'n urechi, „ s ă i omor" să mă omor al ta nu-mi remîne, înşelarea cere s înge" . Năprasnic se porni spre casă, gîndul înferbîntat nu depana de cît răzbunare, ca o maşină*

C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U 215

bojbăea arma, dar n 'aveâ nemic la d însul : în buimăceala chinului

uitase sabiea a casă. Se'ndrumă spre cazarmă, să-şî îea un revolver. In canţelarie

căprariul scriea; cum îl zări, i se întunecă înnaintea ochilor, nă-duvul, ura şi desperarea zbucniră de-o dată, nu maî îe râ stăpîn pe sine, ajunsese în aşâ hal că s'ar fi lovit singur de nu 'ntî lnea v r e u n vinovat. De cîte-vâ orî în drumu-î spre cazarmă gîndul î î şoptea: „Să mă omor singur, asemenea laş î nu merită a fi uciş i ; îear dacă o scîntee măcar de cinste maî îe în îeî, âpoî cea maî mare pedeapsă îe să-î las să t răească" . Vazind înse un vinova ui tă tot, un tremur mult m a l puternic de cît cele de demineaţă î l cuprinse; năprasnic se năpusti asupra căprariuluî îî răpezi cîte-vâ palme, tremurînd îng înă :—„Aşteap tă Caîaiâ ," trecu 'n odaea d r alătur î , strigă doî soldaţi şi luă sabiea de la planton.

Căprariul şopti unuî soldat: ^ - F u g i la căpitan, spune colonelului, că I descoperit. Stănilescu, scrîşnind de ură, de răzbunare, cu ochii încrun

taţ i , începu a lovi pe căprariu cu sabiea peste cap, peste spete, şi de ce lovea furiea-î creştea şi maî mult; ţipetele căprariuluî îl înfurieau şi maî t a re : „Te doare, canalie, şerpe veninos ce te-arn încălzit la sin? „leu care te sprijineam, îeu care' ţ î voeam binele şi tu să mă vinzi! Ce ţi-am făcut, netrebnicule? Te-am suduit măcar o singură d a t ă ? Aşâ mi-aî răsplătit Iudă vînzătoare?' ' Căprariul buimăcit de lovituri căzu jos , căpitanul î î maî dede cîte vâ, da r cu a t î ta furie în cît bătutul nu ma î putea nicî geme, leşină. Stănilescu trezit ca din somn, îl privi lung, oftă şi chîemă nişte soldaţi să-1 ridice. Se răpezi, luă un revolver, cu singurul gînd să-î ucidă şi să se ucidă. A casă nu găsi pe nime, deschis şi pustiu.

— Maî bine aşâ, îng înă singur şi vîri ţeviea în gu ră ; dar de o dată i se năzăr i că miî de glasurî îî strigă răzbunare.

— Nu ! Am s ă i împuşc ! Uimit nu maî ştlea ce face, în cotro s'apuce şi crierul în

ferbinţală î î oglindea şi maî bine trecutul, î î arefâ chiar timpul

216

ii îe râ de cînd începuse a l înşelă, O învâlmăşală neînchipuită în cap ; de la nenorocirea în care îerâ de o dată i ce părea că-î în primejdiile prin cari trecuse în rezboiii, în unele momente i se întunecau vederile, î î hueau urechile şi parcă auzea bnbuitul tunurilor şi singur tară sine s t r iga : „Ce fac? Unde's? Simt că-mî pocnesc cr ie r i i !" F ă r ă nicî un gînd hotărit, mînat de ideea r ă z -bunâreî, porni de a casă şi pasul îl duse îear îu grădină u n d e fusese z iua . Acum gîndirile nu maî năvăleau în stoluri, o negură deasă se aşternuse pe cugetarea-î obosită de at î tea trude şi remase amorţit, numai din cînd în cînd ca din somn st r iga: „am să-î împuşe" . Nicî vîntul rece brumatec nicî bura de ploaîe ce dădii despre ziuă nu fură în stare să trezască în îel măcar o scînteîe de voinţă; căzuse în aşâ stare, că de-ar fi voit, tot nu îerâ în s tare să se urnească, întocmai cum îe omul într 'un vis reu ; vrea să fugă, dar nu poate. Ziua mare î l găsi înfipt pe b a n c ă ; răs t impuri îl apuca furiea răzbunăreî , gîndul se-î găsască, să-î ucidă î î dădii putere să plece,

* Căprariul muri chiar a doua zi d in pricina b ă t ă e î ; Stăni

lescu fii dat în judecată şi închis. Nimene nu îe râ în stare să judece starea luî sufletească, Moartea soldatului, darea în jude cată îeiau nouă lovituri pentru crieru-î hrentuit. Nenorocitul, zile întregi nu mîncâ nicî nu nu bea, stătea ceasuri cu capul plecat cu ochii ţintinţî în pămînt. Liniştea urmase furiei, dar acea linişte în care puterile sufleteşti sînt sleite, cînd omul n 'are cunoştinţă de fiinţa luî, cînd trăeşte, dar nu îeste viu. Ie râ at î ta prăpastie în t re năzuinţile ce avusese şi 'ntre faptele întîmplate, îerâ at î t de fără fund, în cît mintea lui nu maî îe râ în stare să cugete să le puie faţă'n faţă. După at î ta încordare trebueâ să fie stinsă în îel orî-ce vieaţă sufletească.

Rece şi nepăsătoriu, în faţa judecatei n'a cătat să se apere, a mărturisit s ingur :

— Da; l'am bătut nu ca să-1 ucid, dar, ca să mă răzbun. L 'a apărat un ofiţeriu din oficiu, a pus chestiea nerespun-

C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U 2 1 7

dereî personale, a vorbit de starea patologică în care se afla învinuitul, poate oare-cari suferinţî morale etc. etc, ca şi cum n'ar fi ştiut cu toţii chestiea de-a fir a pâr. Nesimţitorul a primit botărirea c 'are să fie degradat şi lipsit de drepturile ce le cîştigase; suferise at î ta în cît ast-feliu de nenorociri nu-î mai trezea simţirea amorţi tă.

Stănilescu galbăn istovit cu barba mare şi neîngriji tă, cu o-ochil stinşi cu vederile la nesfîrşit s tătea 'n front: în sunetul mu-ziceî un ofiţeriu veni sâ-I zmulgă galoanele.

— Ieşti nevrednic să le porţ i . La aceste cuvinte Alexandru tresări , se . uita înprejur cu ochii rătăciţ i şi furioşi; părul i se r i dică vulvoiu: zărise pe colonel :

— Să-1 împuşc, daţi-mî sâ-1 împuşc, zise râpezindu-se şi înşfăcîndu-1 de piept

Nu bine Ieşit din închisoare, l'au vîrit într 'o casă de sănătate. Fur iea nu l'a ţinut mult, liniştea i a învălit îear mintea. Toată nenorocirea căzii asupra maicâ-sa, îea '1 dăduse lume! om; şi-1 luă să-1 ţie neom. Nu făcea nimâruî nici bine nicî reu, cu-treerâ uliţile, zicînd orl-cuî îl î n t î l neâ : „Hristos s'a înnal ţa t" .

Adormise în îel pe veci, ura şi iubirea; î ş i îngropase de viu trecutul şi amintiri n u l maî turburau creerul mort.

* * î e râ o zi de vară, căldura obositoare împietrise tot. Nicî o

mişcare nicî o boare nu adiea, copacii cu frunzile nemişcate păreau de aramă, vărsaţi . Liniştea morţeî domnea pre tu t indeni ; u-liţile pustii, ra r i îerau îndrăzneţi i cari cutezau să se arete razelor arzătoare ale soarelui, ţi se se părea că Ieşti în oraşul împietrit, într'o ast-feliu de zi te-aî fi minunat cu ce rebdare un podariu roşcovan, nalt, cu plete lungî, cu barba mare, cu faţa-î istovită şi trecută, îmbrăcat ţerăneşte şi încins cu brîu roş, căra cu hîrleţul di'utr'o movilă de gunoiu aruncat di'ntr 'un grajdul boeresc. Cu o nepăsare nespusă căra şi tot aşeza gunoiul binişor în că ru ţ ă ; nicî un semn de osteneală orî de nemulţămire nu se ivea pe faţă î . Nu zăbavă, vine şi alt podariîi, şi cum vede movila începe a şuerâ şi-a ocări.

2 1 8 CĂPITANUL STANiLESCU

— B r e ! Bre, or să te puie şi la grijit grajdurile, pe semne serjenţiî îs chiori ori le ung ochii şi noi muncim de ne rupem în coş. Să-ţ î ajut şi îeu, cucoane Aîecule

Omul nostru nu respunse nemic, ci tot maî aprig căra. — Ce zici cucoane Alecuţule, să-ţî ajut că mult ne maî milu-

eşt l , numai D-zeu să-ţî ajute cele ce doreşti . — Ba nu, las, moşicule, îl car leu; las, pentru păcatele mele,

zise îel liniştit. — Donmne, cucoane Alecule, cum nu te laşi de munca as ta ;

dă nu-î de onorul D-tale. — Heî! las, aşa-i b ine : să-mî răsplătesc păcatele, aici pe

pămînt . — Batîr, de ce nu năimeşt i un om, paralele tot le împărţ i

toate. — Heî, dar cu păcatele mele cum remîne? Munca şi rugă

ciunea izbăvesc păcatele omului. — Dar vezî, lumea cleveteşte, cînd vede un boîeriu mun

cind muncă proastă. Dă, asta nu-î dat boierilor, — Lumea nu meri tă nici at î ta . (Şi stupi cu despreţ) . Să-mî

cîşt ig îer tarea păcatelor şi vîeaţa viitoare şi atuncî vom zice cn toţi ceî pocăi ţ i : „Hristos s'a înnă l ţa t ! "

In halul ista ajunsese Stănilescu. Puţ ini îl cunoşteau şi maî puţin î l că inau!

Moarte Ierau în îel ori-ce patimi, orî-ce suferinţî omeneşt i . Din furtunile vieţeî scăpase viu cu trupul, dar mort cu mintea. Şi Iei , jertfa, se credea călău. Poate că moartea căprariuluî i-a r emas neştearsă căinţă, de vreme ce singura luî grijă îe râ îer tarea păcatelor:" să şî muncească trupul în t rudă şi suferinţă şi pentru asta în sudoarea feţei să-şî câştige banul şi puţinul cîştig să-1 împartă cu ce î nevoîeşî . Ieată idealul luî. Nu, Stănilescu nu maî suferea, de şi sudoarea ca bobii î î acoperea faţă, dar iei nu simţea: suferinţele sufleteşti uciseseră pe cele trupeşti. Şi privirea-î stinsă arată nesimţirea sufletească: suferise a t î ta în vremea luî în cît coardele gimţireî se rupseseră în bucâţî şi privindu-1 gîndul î ţ i îngînâ: „ D e -

C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U 218

şertăciune, deşertăciune sînt valurile luineî." Ce-a fost şi ce Ieste ? Ieată la c e î menită făptura noastră, cînd soarta haină ne obij-dueşte, cînd suferinţele sînt maî pre sus de cît le poate ridică mintea noastră. Din fiinţă cugetătoare cu năzuinţî înnalte, ajungem aproape nemic, cădem aşâ de jos că nime nu ne m a l poate ridica. Da, în tot deauna trebuie să ne temem de o nenorocire maî mare de cît m o a r t e a ; da, îe grozav a pierde mintea, a fi mort , fiind încă viu,

Cît despre Aristiţa a maî avut multe şi multe aventuri , tot t înără, tot frumoasă şi nepăsătoare. Se înşelase Alexandru crezînd că nenorocirile şi moartea lui o vor face să sufâră, Maî t î r z iuse mări tă eu un moşneag, un protector cum zicea îea, ducînd tot maî depar te vieaţa ce'ncepuse. Pîerduta în vîrtejul capitalei, nu îe râ . nicî cea di'ntăiu nicî cea de pe urmă.

S O F I E A N Ă D E J D E

Mierla şi sturzu -Cântec popular din jud. Ilfov.

Verde ş'o lalea Sturzu şi mierla, Două păsărele Pe două smicele Mult sînt frumuşele S e ceartă între iele „ — Merliţă, merliţă, „Pasăre pestriţă, „Pestri ţă şi sură, „Farfara de gură, „La guşă plăviţă „Mi-aî fost draguliţă „leu te am învăţat,

„Furiş „Şi fâţis

„Cuibul să nu-ţî faci ,,'N margene de drum, ,,'N cracă de-alun, „Cărăuşi or trece, „Cărăuşi domneşti, „Merg la Bucureşti.

M I E R L A Şl S T U B Z U

„îeî ori dejuga, „Şi îeî or tă îa . „Restee, bulfee; „Peste cuib ţî-or da, „Cuib ţî-or dărăma, „Pul ţî-o remănea „Puii golaşei „Goî ca vaî de îeî" Mîerla ce-mî grâea Bat'o pus t i ea :

„— Sturzule „Pustiule

„Ce-oî să mă fac îeu „De urîtu teu ? „M'oî face-o fîntănă, „Cu apă puţină,. „Puţ ină şi bună" Sturzul ce-mî graea : „— leu m'oi făcea „Un uncliiaş bâtrăn, „Călător pe drum, „Şi m'oî apleca, „Ţi-oî bea apşoară, „Şi te-oî săruta, „Măcar de-aî crăpa ." Mîerla ce'mî grăea, Bat'o pus t iea :

„— Sturzule „Pustiule

„Ce-oî să mă fac îeu „De urîtu teu ? „O cracă d'alun „'N margine de drum. Sturzul ce-'mî g r ă i e a :

2 2 2 M I E R L A Ş I S T U R Z I I

„— leu vînt m'ol fâeea „Şi te voi rupea, „Sus te-oî ardica, „Şi te-oî săruta „Măcar d'aî crăpa."

1887 Ianuarie 2.

P R . S T . S T O I C E S C U

POESIILE POPULABE COLECŢIA ALECSANDBI

sau cum trebue culese şi publicate cânticele populare

STUDIU CRITIC

(•urmare)

VI

Şi-a croit versuri -pentru a putea face note.

XVIII (XXI)

Ardă-te focul pănient, Ş i te-ar bate Domuul sfânt, Că tu-mi e j t i duşman cumplit, Ce-am sămănat n'au ieş i t ! Sâmânat-am busuioc? Au eşit pară de foc, S ă vede că n'am noroc. Sămănat-am grău de v a r ă ? Au eşit neagră năgară , N'am ncro^ in a mea ţeară.

V (228). Cânticul plugarului

Ardâ-te-ar focul păment Şi te-ar bate Domnul sfânt, Căci imi eşti duşman cumplit Ce-am semănat n 'au ieşit.

Semănat-am grâu de vară Au ieşit numai negară

Semănat-am orz oves, Au ieşit mohor de şes. Semănat-am popuşoiu, Au îeşi t earbă'n fuşoiu, Stau în câmp şi me gândesc Cu ce o să vieţuesc?

224 POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSAXDRI

N'am leţcae la chimir, Se me pot plăti de bir Şi de foi şi de soldat, Ş i d e I u d a b l e s t e m a t Vai ş 'amar de biet Român

Când e Domnul reu ' s tăpân , . , N 'are loc in ţar?. Juî

Şi-î ca pleava câmpului! Acest cântec, combinat din doue, nu conţine, cum vedem

versu l :

„Şi de Iuda blestemat", şi totuşi-, tocmai la acest vers figurează semnul ce te duce la notă.

Ea s u n ă :

„In toate satele Moldovii, crâşmele sunt ţinute de Evrei, carii ca nişte lipitori sug avuţiile ţeranilor, indemnăndu-i la beţie (?!)"

E fără indoeală drept să ne întrebăm ce caută o notă la un vers plâzmuit? Să credem oare că versul s'a strecurat din in-templare şi apoi tot din intemplare a resărit din senin această notă, care a frapat chiar pe d. Maiorescu ?

Nu!

Versul acesta a fost anume plăzmuit de hatârul notei şi cau z a ? E foarte simplă şi expl ici tă: voea să aibă ocazie de a-şî versa veninul asupra Evreilor in această carte şi una de la sine nu i s'a prezentat.

Cine nu ştie ura cea înverşunată, ce d-sa, ca om cult şi u-manist , o poartă Evreilor, fără" deosebire de loc şi clasă ? N 'a remas o calomnie, o insinuaţie, un mijloc de intărătare a maselor împotriva Evreilor, fără a l fi încercat cu acea plăcere şi mulţămire-sufletească, care e inerentă actelor mari şi geneoase. Ura l 'a orbit atăta, incăt acum la bătrâneţe mai are curagiul a se făli cu fapta răutăcioasă a unui copil a l in ta t ; căci in adevăr eată ce ne spune in o scrisoare deschisă adresasată d-lui Ioan Ghica:

1 ) . Poesiile pop. romane, in Conv. lit. I . p . 303, unde zice: „Unele (note) ara fi preferit a nu le vede figurînd in această carte, d. e. la pag. 73.... p . 228. . . Asemene note nu se potrivesc cu gustul şi urbanitatea care; au dictat pe celelalte".

POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDBI 225

„Evreii nu mai îndrăzneau a trece pe strada casei noastre din cauza zburâtăirilor de petre cu cari ii improşcam *)".

Deci, d. Alecsaudri, care, după d. Maiorescu 2 ) , reprezintă la noi in ţară „şovinismul gintei latine şi ura contra Evreilor" n'a putut de căt plăzmui cu tot dinadinsul citatul vers, de hatârul notei.

De hatârul notei, căci cum am observat deja in a mea „ 0 -chire asupra istoriei Evreilor in R o m â n i a " 3 ) :

Un fapt caracteristic n i l prezintă literatura populară română. Pe când ea mişue de cântice şi snoave, in cari se condamnă şi se blastâmă pe Greci şi alte neamuri streine, nu găsim un singur cântec, snoavă sau poveste, in care să se descria in culori negre pe E v r e i 4 ) .

D. Alexandri ţine insă să-i învinovăţească cu or ce preţ. La acest vers plăzmuit pentru notă se adaugă o serie în

treagă de alte versuri plăzmuite in acelaş scop, tot cu menirea de a ne induce în eroare. Dar din multe ne vom mărgini numai incă la două exemple, cântice ce figurează intre balade, unde mai ales abundă notele bazate pe vorbe şi versuri înadins schimbate sau plăzmuite în acest scop.

XXX (XXIV) XVI (46) £ * £ Căletorul

Trece-un călător şi căntă, Trece-un căletor şi cântă, Trece pe-o cărare frăutâ Trece pe-o cărare frântă Prin cămpia înflorită, Prin cămpia înflorită, Cu inima 'n sin zdrobită; Cu inima vestejită

1) in Ion Qhica, Scrisori, ed. nouă, Buc. 1887, p . 70. — Curios e că d. Q. Gr. Bengescu relevă cu inţoţonări şi laude acest fapt voinicesc şi uman (in V. Alecsandri, Conv. lit. XX, 1886, p . 155-6)

2) Poeţi şi critici, in Conv. lit. XX, p . 9. 3) Buc. 1887, p . 61. 4) Afară de glume orăşeneşti şi prea puţine sătene cu privire la Evrei,

in cari se ride de frica şi limba Evreului, nu există decăt o snoavă in care Evreul e dat ca om nesincer. Insă acea snoavă, cum mi-a afirmat mult regretatul P. Ispirescu, o datora d-lui A. Densuşianu, şi deci snoava e cel mult ardelenească. Totuş chiar in această snoavă [No. 34] pune povestitorul in gura Evreului aceste vorbe: „Să-ţi spui drept, me Romane, in tovărăşie nu te-am înşelat cu niinie"...

C o n t e m p o r a n u l A n . V I . N o . 9 I ţ

226 POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI

Cântă el cu edituri crude, El se plânge că'n cea lume, Şi mai nime nu l aude, Nime ştie de al seu nume, Numai draga ce I iubi a Nime nu se îngrijeşte Dintre fiori îl auzia, De e mort, ori de trăeşte Inima i se bătea, Sorioara Magdalină Şi pe gânduri se punea; L'auzia di'ntr'o grădină Iară când noaptea cădea Şi pe gânduri ea cădea Ca prin somn încă-l vedea, Şi de dor se aprindea. Inima n pept îi ardea, —Căletorule mâhnit Şi din somn ea se trezea Şi prin lume rătăcit Şi din gură tot zicea: Tu eşti pasere streină, „De s'ar face zi indată Care cântă prin grădină „Să'l mai văd numai odată Ş'apoi sboarâ mai departe rSă'l ved trecend pe la poartă Lăsând inimi înfocate : „Ş'apoî chiar de-aşî cădea moartă, „Lăngă densul să me'ngrop, „La tulpina celui plop.

Surioară măngăioasă „II frumos, îî arde faţa1) Mult eşti dulce şi frumoasă „Ca garofa, dimineaţa, Ca garofa dimineaţa, „Cănd de rouă-î încărcată Cănd de rouâ-i încărcată „Şi'n lumină se arată. Şi'n lumina se arată, „Aşa'î puiul ce'l aveam; „Prin cămpii cănd îl vedeam, . . , „Părea floare 'nbobocită, „ D e a l meu suflet mult dorită . .

—Căletorule mâhnit Nu ţ i e calul obosit? —Nu, drăguţă, nicî de cum Dar e săturat de drum. Căletorul se oprea Nicî c ă . m a i câletoria.

Ca prin farmec vedem resărind în acest căntec o maică Magdalină—pentru care scop ? Să fie o consideraţie estetică ? Numele eroului nu-î o condiţie esenţială a poesieî, ba se evită chear cu tot dinadinsul de poeţii cei mai buni in genul liric.

1) începend de la acest vers pană la finit avem a face, după convingerea noastră, cu versuri plâzmuite, cum se vede, fără rost şi noimă, căci cântecul e pe deplin îucheeat eu versul precedent. Arată încă o dată o lipsă totală de raţionare critică. Se vede, că d. Alecsandri, ca şi mulţi alţi poeţi, poate produce ceva bun numai instinctiv şi in momente de inspiraţie; că n'are in adever simţ critic a dovedit-o îndeajuns la apreciarea produeţiuailor lui Ureche, Scrob, etc.

POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI 227

Să fie oare aci in joc patriotismul ? Să cităm nota şi ea ne va da cheea enigmei,

Ecsistă o legendă a unei călugăriţe, ce a urmat in codri pe un om necunoscut şi care a fost găsită moartă sub poalele Ceahlăului. Poa te că balada (?) Călătorului să fie începutul acelui d ram misterios.

Lucrul acesta va deveni şi mai lămurit, dacă vom releva faptul, că d. Alecsandri şi-a închipuit multă vreme (şi poate î ş i tnai închipue), că trebue să existe epopee şi poeme romane 1 ) . Cum! aceea ce au putut întocmi atătea alte neamuri, in impre^ ju ră r i favorabile, să nu fie plâzmuit şi geniul poporului roman

Eacă-ne dar cu un inceput de poem. Nenorocire grozavă, e că acest inceput, pe căt e numai un

iacepuţ, nu se datoreşte de căt tot d-luî Alecsandri. De regretat , că ediţia I a colecţiei sale e aşa de bărfitoare! Să trecem la ultimul exemplu.

LI (XXXI) XV (44)

Stejarul fi Cornul — F r a t e , frate de stejar, —Frate , frate de stejar, Lasă-me să taiu un par, Lasâ-me se taiii un par,

1). Alecsandri, Opere complete, III Prosa în „Romîniî şi poesiea lor" sub formă de scrisoare eătre A. Harmuzaehe redactorul foaieî ,.Buco-vina", adresată acestuia la 1814 zice: „Eată iubite, toată balada Mioriţei precât am putut-o descoperi. Eu nu cred se fie intrtegă, dar «ât este măcar, ea plăteşte in ochii meî un poem nepreţuit de care, noi Românii De putem făli cu toată dreptatea" (p. 188J. Şi s'o spunem: Mioriţa de la 1849 e cam la fel cu Mioriţa de la ed. 185H şi 1866, făi-â adausuri şi scăderi însemnate. Respunsul la această idee «iudată şi itemotivată i-1 deta W. de Kotzebue, în „Ruinănische Volks-poesie", Berlin 1857, p . 139, unde observă apropos de Mioriţa: „Vasil Alecsandri halt dieses Gedicht fur ein Fragment und hat sich al le erdenkliche Miihe gegeben, vei tere Bruchstiicke oder das Ende zu fiaden—aber verg-ebens.—Meinem Gefuhl nach glaube ich, dass et sich irrt : des Bild steht abgerundet da und konnte durch ein weiteres Abspinnen des Gegenstandes nur verlieren". In „Din Albumul unui bibliofil" (Conv. lit. IX, p. 337). d. Alecsandri face următoarea curioasă observaţiune: * „Când ascultă cineva cu luare aminte modul cu care ţeraniî povestesc basmele respăndite in popor, el constată perioade intregi, rimate, şi nu se refuză de a crede că poveştile sunt poemuri antice, ce s'au prozait [?] cu timpul trecând prin me-inoriea generaţiilor succesive".

Deci i trebue d-lui Alecsandri poeme cu ori ce preţ.

2 2 8 POESULE POPULARE COLECŢIA ALECSANDKI

Să-mi fac osie la car. —Frăţ ioare , romănaş, Voios parul da-ţi-l-aş, Daeă-ai faee tu din el Buzdugan de voinicel*) Ghioagă mare, nestrujită, Cu piroane ţintuită, Şi cu densa de-aî lupta Să aperi moşia t a 2 )

—Corn iile ce nu te 'ndoi? De-o creangă să te despoiu Se-mi fac prăjină de bo i? — Frăţioare romănaş Creangă lungă da-ţi-o-aş

Ca s'o faci arc de rezboiu S'alungî Leşii de la noi 3 ) Lasă boii frăţioare

Să 'mî fac osie la car. —Frăţ ioare , romănaş, Parul mare daţi-l-aş, Dacă ai face tu din el O armă de voinicel, Ghioagă mare, nestrujită, Cu chiroane ţintuită, Şi cu densa de ai scăpa Sermana moşia ta D e Tătar i şi de Litfenî Şi de duşmani Ungureni . —Cornule, ce nu te 'ndoi? De-o creangă să te despoiu, S'o fac prăjină de boi ! —Măi Romane, romănaş, Creangă lungă da-ţi o-aş, De ai vroi ca s'o îndoi Şi s ' i taci arc de rezboiu.

Lasă boii, măi romane, Şi-ţi e arcu'n două măne ; Şi-1 indreaptă 'n patru părţi , Ş'aruncă patru săgeţ i , Că duşmanii intră'n ţa ră Ş'o calcă'n patru hotară. . . . . . . . .

Şi te dă la venătoare, Ca nu-i timp de plugărie; Şi e timp de vitejie. —Codri, codri, me jur eu Se ucid cu braţul meu, De tot cornul un duşman, De stejar un căpitan.

Deşi această poezie, după impresia ce ne-o face nouă, e m a r în t reg prefăcută, chiar in ediţia princeps, totuş e interesant d e a observa că Dl A. în ediţia de la 1866 îşi croi versuri pentru note bombastice şi de emfază naţională.

E a t ă notele la semnele lo r :

1 , Buzdugan de voinicel

Buzduganele sunt armele favorite ale vitejilor din balade, ete.

2 Se aperi moşia ta

POEISILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI

Moşia strenioşasca, pa t r ia ! Mândre timpuri erau acele când ţeara reprezenta pămentul tuturor, averea remasă din moşi-strămoşî, ş_i când glasul codrilor chema pe Romani la vitejie.

3. S'alungi Leşii de la noi

Acest vers lasă a presupune, că balada e de pe timpul năvălirilor lui Sobieski şi altor regi Poloni.

C e i drept, mare meşter, iscusit patriot — dar şi maî mare geniu critic se vedeşte ast-feliu d. Alexandri.

Să nu pierdem dar fericita ocazie de-a formula legea cu care d-sa a dotat critica literară, lege ce rezultă, ca o consecvenţă logică, din sistema d-sale, şi care reese aşa de bine în acest ultim -citat.

Eacă legea nouă a d-luî Alecsandri: Vrei să fixezi data unui produs flotant1? Adaugă-i vorbe

cu aluziuni vedite şi le tălcueşte după plac în note, aşa'ţi ajungi scopul cu cea mai mare siguranţă şi fără studii şi cercetări şi chiar—lucru moi important—fără a necesita cea mai mică pătrundere.

Mare meşter, iscusit patriot d. Alecsandri ; păcat, zeu, că e-di ţ ia de la 1855 i joacă şi de astă dată festa !

Acest cântec îl regăsim in „Revista Romană" (1862, p . 159) sub titlul de „Glasul Codruluî" şi după obiceiul d - s a l e . . . nu fără s c h i m b ă r i Şi deşi „ a r m a i ! s'a prefăcut deja in „buzdugan" nu s'a zămislit încă versul:

S'alungî Leşii de la noî

Numai in schimb ne-a dotat la 1862 cu alte adause şi alte modificări, din cari semnalăm grija improvizată:

Căci ne cade la robie Dalba noastră de moşie.

2 3 0 POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI

VII

Şi-a permis schimbări tot aşa de mari şi grave la balade ţi legende, cu toate că le dă (sau fiind-că le dă) o exagerată însemnătate istorică.

Am separat cu dinadinsul poesiile lirice de Balade, căci, a-ceste, prin caracterul lor narativ, lasă să apară inainte-ne figuri fantastice sau legendare, animate prin acţiune, şi conservă căte o dată urme de credinţe, vorbe şi fapte datorite cu adeverat trecutului, fără urme in prezent ; insuşî cuprinsul face ca sa aibe un in teres ma î mare ca Doinele şi Horele, căcî înlesneşte memorarea şi deşteaptă un interes statornic pentru tenăr şi betrăn. Doina sau Hora se uită şi reînnoesc sub forme noue, nn prin amintirea subiectului,, ci prin vibrarea aceluiaş sentiment, ele sunt cunoscute omului, care e dotat cu un simţ poe t ic ; Balada şi Legenda cere un cap, cari s ă le zămislească şi un dar ales pentru a le imbrăca in o haină potrivită; de aceea Baladele şi Legendele, alături cu Colindele,. Descăntiee'c, ete, sunt mai ades simple asimilări a unor produc-ţiuni de origină literară sau localizări a unor cântece, ce t răese deja gata formate in sinul unui popor invec ina t 1 ) . La Doine şi Hore folkloristul încearcă o mare greutate pentrn a stabili locul de origină, el, cu tot darul critic, poate nici să nu fie in stare de a ajunge la rezultate pozitive din acest punct de vedere. Singura sistemă prielnică şi dreaptă poate fi numai aceea a alăturărilor fără concluzii, sistem adoptat în Folk-lore pentru proverbe y alăturări le ne învaţă a cunoaşte, identitatea de vederi şi sentimente populare la naţiunile apropiate şi depărtate şi ne arată un fond comun de vederi şi sentimente in întreaga omenire, şi ne învaţă astfel să considerăm in fiecare om pe semenul nostru..

Şi acum ce face d. Alecsandri ? Tocmai la Balade şi L e gende, unde avem mai multa necesitate de un material pur, n e a -

1 ) Dr. M. Gaster, op. cit, dovedeşte aceasta in mod victorios, in cu r sml intregei lucrări.

231

tins de o mană străină, unde variantele sunt mal necesare, el suprimă şi schimbă, în dragă voe, tot ce-i se pare nu indestnl de patriotic şi frumos; lasă ca pana-î să zburde, fâceudu-şî un joc liber în suprimări şi adăugir i . Şi ce a schimbat o dată maî schimbă ear şi ear, pană abia se pot alege şi găsi urmele adevărat populare. In loc ca sistemul schimbărilor să fie scăzut la d-sa, in vederea faptului, că poesia populară romană cu timpul şi-a cucerit deja terenul dorit, furia schimbărilor mai crescu. In adevăr pe cănd la pocsiile de la 1852, 1853 şi 1855 mai simţi că ai a face cu poesii datorite inteligenţei şi naivităţii poporului, cu versurile luî proprii, in cele publicate ulterior, îneepend cu cele din „Revista română" de la 1862 şi 1863 şi trecend ia cele de la 1866 şi posterioare, nu mai e chip, de căt prea rar, să dai de urma unor părţ i acîeverat populare. Şi se fac şi refac in fie care edi-ţiune poesiile, de parcă ar fi o jucărie in măna unui copil.

Nu vom reîncepe şirul schimbărilor în ordinea de mai sus, ci vom jpune faţă in faţă căte-va poesiî şi cetitorul, deja făcut atent in punctele formulate înainte, îşi va face singur observaţiile şi t rage singur concluziile:

XXXV (XLVI) X L (159)

Cânticul Jianului ') Jianul

N'aţi auzit d'un Jian, N'aţi auzit d'un Jian D'un Jian, de un oltean, l»'im Jian, de un oltean D'un oltean, de un mislean, De un hoţ de căpi tan? De un hoţ de căpi tan? Care ărublă prin păduri Care umblă prin păduri Cu şaî-spre zece panduri Cu doi spre-zece panduri Cu gh

232

Armăsari de la mocani, F ă r ă plată, fără bani, Vai, maica mea, ce duşmani Şi păzesc pe la strămtori, Să despoaie negustori, Să ia tot la gălbiori, Că sărit la purtat uşori. Jianul om mic la stat F ă r ă frică de păcat, To t âmblănd din sat in sat, Multe case a călcat P e cine 'ntâlnea'l smulgea. Măduvă la toţi sugea, Lumea de densul fugea, Da jalbă la Caragea, Domnia căi maî curend Potera la el mânând. Dar J ianu 'nţelegend, Se opri la Olt fugend Călare pe armăsar Strigă: mei, frate, podar, Trage podişca de car, Că nu-ţî va fi in zădar : Trage podul mai de drept, Nu me face să aştept Că iţi trag un glonţ in piept Şi te culc ori te deştept. Dar podarul sta, privia, Şi se tot cam zăbovia, Se făcea că se găndia, Poterii voind să-l dea, Jianul iarăş strigend Şi zăbava lui vezend, Să mai aştepte nevrend De-te drept prin Olt, zicend:

— De căt să me rog de prost, Până să dea podu 'n rost, Fi-voiu voinic cum am fost Şi voiu trece la adăpost. Decăt o para la pod Murgu-mi este cam nerod;

Armăsari de la mocani, F ă r ă plată, fără bani

Şi pândeşte lă strămtori De despoaie negustori Şi tot prinde la boeri De-i curăţă de averi.

Toţi de densul că fugea Toţi de el se jâluia La domnul, la Caragea Domnul potiră aduna După hoţ el o mâna, Iar J ianu inţelegend Cele ce-i treceau prin genă, Se 'ndrumea spre Olt fugend Cănd la Olt, Oltui umflat Că la munte l'a plouat „Mei Romane, mei podar, Trage podişca de car Să me treci la cela mal Cu viteazul ist de cal Trage podul mai de-a drept Până nu-ţipunun glonte'n pept. Nu 'mi fii duşman şî-mi fi frate, De nu vrei un glonte 'n spate " Dar podarul se gândea Şi cu lene se 'ntindea Dacă, videa şi videa Jian rostul nu-şi perdea El se aruncă in not Cu suflet (?) cu cal, cu tot, Calu 'n apă se lupta Ea r Jianul cuventa : — Decă t să me rog de prost Ca să dee podn'n rost, Mai bine cu murgu'n not Că şi el e pui de Olt (?) Decăt sâ me căciulesc Mai bine să haiducesc !

POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSAXDRI 223

Când de coama lui me 'nod, Trece Oltul ca năvod D'oiu sta ca să mai plătesc, Să me plec, să-me smeresc, La toţi să me căciulesc. La ce naiba haiducesc. Haideţi, murguleţ, haideţi, T e sileşte, murguleţ, Nu-ţi mai face perul creţ. Hai la Slatină 'n judeţ. Mergi, muigule, nu sufla, Nu sufla, nu te umfla, La gazdă vom resufla, Şi odihnă vom afla. Gazda-mi este 'u Valea rea. Iar murgul când imi săria Tocmai ca căprioara, Poşta un cifert i părea. Dar la gazdă ajungend A şi auzit ţipând, Potera gazdă legând Si de Jianu întrebând, El atunci fugănd spre plaiu A strigat la murgul ha i ! Sai murguleţule sail Să fugim de chin şi vai! Ţin ' te , gazdă, nu me da Nu me da, nu me prăda. Că ţi oiu da d'o malotea, De s'o mira toţi de ea, Dar cănd Jianul fugea Potera mi l ajungea Manele 'n el înfigea -Şi-1 ducea la Caragea. Seara cam pe la apus, Cănd la curte el 'fu dus Cu tovarăşi in rend pus Aşa mî cânta cu g-las sus :

.„Stau in drum .şi me gândesc Ce să apuc să muncesc,

Hai voinice murguleţ

Nu mai face perul creţ Hai la Slatină 'n judeţ

Unde gazda neam afla Şi amândoi ne-om resufla.

Cănd la gazdă el sosea Ce videa şi ce-auzia ? Potira gazdă lega De Jian o întreba

Haide ear murgide hai, Hai la munte sus pe plaiu Să scăpăm de chiu de va i ! "

Fugea murgul căt fugea Dar potira el ajungea Pe Jianul mi-l prindea Şi-1 ducea la Caragea

4 (p. 285) Doina oltenească

Frunză verde mer creţesc Stan in drum să me gândesc Ce s'apuc ce să muncesc

234 POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI

Pâinea să mi agonisesc, Copilaşii să-mi hrănesc? Când nădejdea-mi am răpus, Şi şedeam pe gânduri pu*, Aminte ce mi-am adusV Me urcaiu pe deal in sus ; Si me luaiu spre apus : Cănd pe munte me urcaiu Roata in g i u r u m i me uitaiu Me uitaiu pe jos in lunci, Vezui oameni, mueri, prunci Cu plugurile la munci, Me'ntristam mai mult atunci, Că toţi 'mbrăzda mereu, Numai pluguleţul meu, L'a 'nţelenit Dumnezeu V a i ! ren, ursitul de e u ! Că doi boi c e i avuseiu De vremi r e l e i răpuseiu F ă r ă hrană rămăseiu In sapa de lemn ajunseiu Tot avutul in bordeiu îmi e pe vatră un coteiu Şi un tăciune de teiu Şi cenuşe într 'un uleiu, Şi nici aia mi-i a mea, C'a tors soacră-mea pe eo, Cănd ei trebue să ia Să se spele să se lea, Ş'ani ărublat, am alergat Ş'am miluit, m'am rugat De chiabur şi de bogat. Şi'n seamă nu m'au băgat Am cerut boi 'ntr'nn ceas, Să mi dea să ar vr'un pas, Nevoii să nu me las, Dar milă n'a mai remas, Atunci me 'ntorseiu şi eu Şi ziseiu in gândul meu: Da-va bunul Dumnezeu Să ămble şi plugul meu, Săbioara să-mî fac plug Pistoalele să le 'njug, Flinta, iartaganul lung

Pănea se-mi agonisesc Copilaşii de-mi hrănesc

Cum şedeau pe gânduri duşi

Me uitaiu spre munte 'n sus Şi me luaiu spre a p u s : Cănd pe munte me urcaiu Roata in giuiu-nii me uitaiu Me uitaiu in gios spre lunci Vezui oameni, mueri, prunci Cu plugurile la munci Me'ntristam mai mult atunci, Ei brăzduiau tot mereu Numai pluguleţul meu L'a 'nţelenit Dumnezeu

Că dai boi ce-i avuseiu. De vremi rele i repuseiu

Si de sapă remăseiu Tot avutul din bordeiu Mi-e pe vatră un cotoi Ş'un tăciune strins de te iu ;

• Si cenuşă 'ntr'un uleiu.

Am ăuiblat, am alergat M'am inilcuif, m'am rugat De serac şi de bogat Nici că in seamă nu m'au băgat. . Am cerut b) i intr'un ceas Ca se-mi ar şi eu de un pas, Nevoei să nu me las, Dar milă n'o mai remas. Atunci me intorseiu şi eu Si zisei in gândul meu. Dare ar bunul Dumnezeu Să ămble şi plugul mea. Dia baltag se-mi fac eu plug. Pistoalele să le 'ngiug.

POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI 23&

Strămurare să 'mpung. Să puiu ititr'o parte fes Şi la colnice să ies, Să puiu sambrăzdez ales, Unde-a fi crângul mai des, Să trag brazda dracului, Din mai susul dealului, Pănă 'n capul satului Drept uşa b o g a t u l u i . . . .

Astfel Jianul legat A stătut şi a căntat La Vodă'n. drept de palat, Ds poteră' nprejurat. Dar pravila'l judeca, Cu lanţuri el încărca Şi'n ocnă mi-l arunca, Unde om nu, mai călca.

XXXVI (XLVIII)

Cântecul Tunsului

Veste'n ţară a ajuns De un hoţ ce ei zic Tuns, Care'n codru a ieşit Cu şase'ntovărăşit, Tot voinici aleşi panduri, Tălhari neaoşi de păduri , Şi ămblă din crâng în crăng, Toţi căţi trec, de el se plîng, Că nici unde nu gândeşti Cu el in drum te intălneşti, Şi te 'ntreabă binişor, Cu cuvent blănd, blăndişor : „De-unde vil, flăcăoaş, Din ce sat, din ce oraş, Luat-al de drum răvaş Să nu pătimeşti cevaş? Ce negustorie ai ? Birul la cine ţi-1 da i? Spune ml, voinicule, drept

Ca să brăzduesc ales Unde a fi crângul mai d e s ; Să trag brazda dracului Chiar din culmea dealului Păn ' in capul satului Drept uşa bogatului Şi prispa pănntului

(Ear Jianul)

Vai, sermanul voinicel! Sărăcuţ, amar de el! Căci pe loc mi-l giudecară Cu lanţuri mi-l încurcară Şi'n ocnă mi-l aruncară.

X L I (162)

Tunsul

Vestea'n ţară a agiuns De un hoţ cu- nume Tuns. Că pe'n codri a* ieşit De şese'ntovărăşit, Toţi voinici, aleşi panduri, Oaspeţi ageri de păduri Ce se port din crăng în c răng Căţi ei ved, de el se plîng, Că nici unde nu gândeşti Cu densul te intelneşti fŞi-1 auzi zicend cu bine \ — De unde vii mei creştine? Din ce sat, din ce oraş ? Luat ai la drum revaş? Se nu pătimeşti cevaş?

2 3 6 POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI

T e j a r pe arma-mi din piept. De ai bani mai multicei, Dă-mi jumăta te din ei, Că-ţî dau la mănă răvaş, Să nu remăi păgubaş, Şi cu vreme d'oiu trăi Pănă 'ntr 'una ţi oiu plăti, Dar cumva d'oiii muri eu, Ţi-i va plăti Dumnezeu. Acestea Tunsul zicea Tutulora căţî trecea Ş i ei jăfuea de bani, Ca nişte tălbari duşmani, Dănd răvaş pe căt le ia, Cu el a se mângâia, Multe rele a făcut Dar in timp lung n 't ţinut, Dumnezeu nu l'a răbdat; Curând in cursă l'a dat, Cu moarte l'a pedepsit, Viaţa reu şi-a sfârşit.

Te giur CM pistolu'n piept, De aî bani mai multicei Dă-mi giumătate din ei, Că-ţi dau la mână revaş Se nu remăi păgubaş, Şi cu vreme de oiu trăi Păn'intr 'unul ţi-oiu plăti, Dar cumva de-oiu muri eu Ţ i i va plăti Dumnezeu".

V a i ! germanul voinicel, Sărăcuţ amar de el, Căci păcatul l'a gonit Cu moarte l'a pedepsit.

Iardachi a Lupului

Rev. Horn. 1863 (316)

Gios pe apa Prutului In ţinutul Huşuluî L a Iordaclii al Lupului Mers-au ura Domnului Mers-au ura şi lovit au P e Iordache prăpâdit-au. E l purta haine băneşti Ş i slugele-i mărzăceşti Cu ciacmane tătăreşti Cu cizme roşii turceşti

-Şi cu ştice nohaiceşti . Nu ştiu, mări, cum făcea

XLII (179)

Gios pe apa Prutului In ţinutul Huşuluî La casele Lupului Mers-au ura Domnului Mers-au ura şi lovit-au Pe Iordache prăpădit-au

POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI 237

Cu Domnul de se'nvrăjbise Şi călare pribegea Pe drumul Buceagului? Scăparea pribeagului Şi cu bine el sosea Adăpost el işi găsea La casele Hanului Cumătrul Sultanului Cu Hanul se 'nbrăţişa In gură se săruta Şi la densul găzduia Ca c'un frate petrecea

Frunză verde măcieşi Mare groază-i sus, la Eşi De Iordachi, c'a să vie Să aducă grea urgie De Tătari cumpliţi, grămadă, Să le dee ţara 'n pradă

Boerii se adunară De la Ieşi şi de la ţară Şi trei zile se vorbiră Tre i zile se sfâtuiră Lui Iordachi săi trimată O hazna de bani bogată, O hazna de zece pungi Pat ru şaluri verzi cu, dungi Ş'un bahmeţ bun de'nfrănat De'nşauat, de'ncălecat Ca de la Domnie dat, Şi o carte mare'nch