revista memoria oltului si romanatilor nr. 50/aprilie 2016
Post on 28-Jan-2017
423 Views
Preview:
TRANSCRIPT
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 1
MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură
Anul V, nr.4 (50), aprilie 2016
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr. Nicolae
Scurtu, Ion Andreiţă, Jean Lupu, Dumitru Botar,
dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana
Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.
Planşele noastre:
1. Revista Memoria Oltului şi Romanaţilor a ajuns la numărul 50.
2. Două imagini de epocă ale Pieţei Unirii din Caracal. Clădirea mare din
dreapta este restaurantul Buţănescu; lângă ea- cafeneaua Jean
Petrescu cu staţia birjelor. În centru- fântâna cu cinci felinare iar în
fundal Teatrul Naţional (Biblioteca Academiei Române).
3. Sus: Profesorul universitar Dumitru Caracostea la Patriarhia Română
împreună cu italienistul Napoleon Creţu- (cel care sărută mâna
Patriarhului; colecţia Nicolae Scurtu).
Jos: O imagine de epocă a portului Corabia. Personajul din dreapta
seamănă izbitor cu scriitorul romanaţean Mircea Damian (Biblioteca
Academiei Române).
4. Sus: O imagine de epocă a podului de peste Olt de la Slatina, inaugurat
în 1892.
Jos: Gimnaziul Ştefan Popescu din Corabia într-o ilustrată veche
(Biblioteca Academiei Române).
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 2
Cuprins
1. Ion Andreiţă- Marin Sorescu la Paris................................................................/3
2. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal.................................................../5
3. Jeana Pătru- Restituiri. Moşieri romanaţeni, ascensiune şi declin- familia
Betulescu din Caracal...................................................................................../10
4. Aurelia Grosu- Memoria cărămizii la Piatra-Olt............................................../18
5. Mircea Damian- Turismul................................................................................/28
6. Marius Bunescu- Athosul artistic..................................................................../30
7. Gheorghe Bănică- Romanaţi, hotar de suflet................................................./36
8. Marius Bunescu- Însemnările unui pictor (IV)................................................/41
9. Dumitru Matei- Centenarul şarjei de la Robăneşti........................................./49
10. Ştefan Grigorescu- Alegătorii din Romanaţi şi Olt în timpul domniei lui
Cuza................................................................................................................./55
11. Nicu Vintilă-Sigibida- Podul roman de la Grojdibodu construit de Domiţian şi
Fuscus în anii 86-87 e.n. ................................................................................/60
12. Dumitru Botar- La o cafea prin Caracalul de ieri şi de azi............................./74
13. Ion Marin- Sărbătorile pascale în filatelie....................................................../78
14. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Aprilie....................................../82
15. Maria Gheorghe- Pinacoteca Marius Bunescu.............................................../83
16. Sabina Elena Vasilescu- Principele Mihai Constantin Basarab-Brâncoveanu,
promotor al agriculturii moderne în România................................................/91
17. Ion Zăuleanu- Judeţul Romanaţi în izvoarele documentare (V).................../101
18. Alina Elena Marin- Întru păstrarea memoriei- profesorul Ilie Corcoveanu../113
19. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Note despre epistolograful Demetru Iordana..../114
20. Memoria Oltului şi Romanaţilor la numărul 50............................................./121
21. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din
satul Potlogeni............................................................................................../125
Monumentul Eroilor din comuna Tia Mare..................................../127
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 3
Marin Sorescu la Paris
(zile din urmă)
Ion Andreiţă
Scriu – în timp ce pe masă
ard două ceşti de ţuică. Este
ploconul cu care Marin Sorescu
venise la Paris, să se caute de
boală. „Doctorii ăştia nu sunt
învăţaţi cu aşa ceva, mă Ioane –
zice –, aşa că, mai bine, o bem
noi”. Apoi, după o clipă de
meditaţie: „Adică, bea-o tu, că
aduc eu alta data viitoare, şi-oi
bea şi eu”.
…Acum îmi ard pe masă
două ceşti pline ochi cu ţuică –
ultima licoare din sticla lăsată de Poet, cu o lună şi ceva în urmă – şi Marin Sorescu nu mai
este. Beau din ceaşca mea. Beau, şi plâng, şi scriu – şi lacrimile au gustul sărat al ţuicii din
dragoste. Parcă se subţiază şi ceaşca lui. O fi bând sufletul lui – că nu degeaba punea
bunica un pahar cu apă la striga casei: „Vine sufletul mortului, maică, şi timp de 40 de zile
aleargă pe unde-a călătorit în viaţă, şi când oboseşte din alergătură vine acasă şi bea din
apa asta, pe care i-o schimbăm noi în fiecare dimineaţă”. Aleargă sufletul lui Marin
Sorescu – şi poate i-ar trebui încă o viaţă să poată cuprinde alergătura celui dus ori mai
multe-să poată încăpea vieţile de gânduri neîmplinite încă ale Poetului prea devreme
plecat.
*
La Paris, venise cu una din ultimele speranţe. „Dacă nici aici” – zice – şi nu-şi mai
continuă gândul. Am fost la el, la spital, şi – în ciuda condiţiilor materiale excelente ale
mai tuturor clinicilor din Occident – m-a înfiorat „detaşarea” cu care era tratat. Nu tu un
universitar, o somitate, un specialist mai acătării; doctori simpli, adesea imberbi, ca-n
ultimul spital raional în care se ajunge prin repartiţie obligatorie. Halate albe, inconştiente
în naivitatea lor că au în faţă o somitate a culturii universale. De altfel, cred că nici nu
ştiau bine complexa identitate a pacientului. Care, încrezător ca-n steaua de pe urmă,
murmura: „Dacă nici la Paris”… uitând, poate, că el însuşi scrisese: „Numai noi, naivii,
mai umblăm pe la policlinici”. Căci nu de la spital i s-a tras. El se îmbolnăvise, de ceva,
într-o zi când s-a născut. Dar cine a apropiat atât de repede, de brusc şi de tragic, acel ceva
de fiinţa lui?
Stăm de vorbă în odaia în care locuiesc temporar la Paris – şi din fereastra odăii se
vede Turnul Eiffel. Poetul e uşor obosit. Făcusem o plimbare prin oraş. Distinsul critic de
artă Dan Hăulică, ambasadorul României pe lângă UNESCO, îi oferise maşina; „Să-i arăt
nevestei Parisul” – se scuzase – dar eu cred că el voia să revadă locuri pe unde hălăduise
cu nişte ani în urmă. Mă invitase şi pe mine – şi în maşină, tot drumul, mă pisa cu
întrebări: Aici ai fost? Dar acolo? La Turnul Eiffel oprise maşina. „Ştii că unul din
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 4
picioarele turnului e făcut cu oţel de la Reşiţa?” „Are şi o plăcuţă pe care scrie” –
completase imediat, ca un elev cuminte, şoferul Ştefănică. „Uite, vezi, el ştie?! Dar că
Eiffel a făcut şi Hotelul „Moldova” din Iaşi, mai ştiţi?” Nu ştiam.
…În fereastră apare, luminat, Turnul Eiffel. „Unde este? Unde este?” – întreabă
Marin – şi-n cadrul ferestrei, în seara ce se lasă tot mai albastră, Poetul, adus puţin de
spate, arată ca un imens semn de întrebare proiectat în Univers. Fără să vreau, îmi vin în
minte nişte versuri vechi: Tata-ntre ferestre-aşteaptă / Gol şi singur ca un zeu / Tata n-o
mai ţine dreaptă / Linia lui Dumnezeu… Dar Marin Sorescu se scutură din reverie – şi
exclamă: „Frumos, al dracului de frumos. Şi cum zici că l-ai botezat?” „Mitică – zic – după
popularul erou al lui Caragiale”. „Potrivit nume” – zice.
Poetul e bine dispus şi-l tot cercetează, cu ochi jucăuşi, pe Mitică. La un moment
dat, mă întreabă: „Ai nişte hârtie albă?” Îi dau. „N-am mai tras o linie – zice – de şase luni.
Stai, stai aşa, nu-ţi scoate ochelarii. Nu te ştiam cu ei, îmbătrâneşti şi tu”. Şi, fără ochelari,
Marin Sorescu îmi schiţează portretul, cu mâna stângă. „Cu stânga desenează” – subliniază
soţia sa, Virginia, spulberându-mi nedumerirea. „Să-l ai de la mine, amintire”… – mi-l
întinde, după ce se iscăleşte. „Pe Mitică – adaugă – o să-l desenez acasă, din memorie.
Hârtiile astea albe le iau cu mine”.
…Doamna Virginia îmi spune că, a doua zi, Poetul a stat câteva ceasuri pe terasa
apartamentului, jucându-se cu plaivazul pe hârtie.
*
Marin Sorescu n-a fost un bigot, dar nici necredincios n-a fost. Soţia sa îmi
mărturiseşte cum, cu oarece timp înainte – când simţea tot mai aproape rotindu-se aripa
neprevăzutului –, a cerut Biblia; împreună, au citit Cartea lui Iov. Suferinţa se aşeza, zeghe
groasă, pe trupul şi sufletul său.
Aici, la Paris, soţia l-a îndemnat: „Închină-te, Sorine, şi roagă-te mai cu sârg la
Dumnezeu”. I-a urmat sfatul: s-a închinat şi s-a rugat – şi i-a spus, a doua zi, cum s-a
rugat: „M-am rugat aseară la Dumnezeu să-mi dea un somn bun şi liniştitor, din care să nu
mă mai trezesc. Şi uite că nu mi-a ascultat ruga…”.
*
Citesc primele
ziare, sosite din ţară, care
vestesc intrarea în veşnicie
a Poetului. Necrologuri de
circumstanţă, multe
nesemnate, înşiruiri de
titluri, date uneori imprecise
(„Cotidianul”, din 9
decembrie, anunţă, în
modesta capsulă consacrată,
că s-a născut la… Băileşti).
Mai generoasă – presa
franceză. „Le Monde”, din
12 decembrie 1996, sub
Marin Sorescu la Slatina (1976) împreună cu pictorul Sabin
Bălaşa şi prof. Nicolae Ionescu (colecţia dr. Mircea Şerbu)
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 5
titlul „Marin Sorescu – moartea unui poet care a sfidat tirania”, îi consacră, sub semnătura
lui Edgar Reichmann, o veritabilă cronică bibliografică, neuitând să menţioneze, într-un
P.S., principalele opere traduse în limba lui Balzac (tălmăcite de pene luminate: Alain
Bosquet, François Cayla, Jean Louis Courriol). „Liberation”, din aceeaşi zi, titrează şi el:
„Marin Sorescu îşi încheie munca sa de român; poet şi ţăran, disident şi ministru, acest
romancier ameţitor a murit la 60 de ani” (alăturând şi o fotografie mai puţin cunoscută).
Mathieu Lindon, autorul articolului, comentează – pe îndelete şi aplicat – opera „Viziunea
vizuinii” (care într-un ziar românesc apare cu titlul „Vizuina viziunii”!), subliniind una din
laturile personalităţii Poetului, desprinsă dintr-o mărturisire proprie: „Eu nu sunt specialist
în politică; şi-apoi, eu sunt bănuitor ca un ţăran de la Dunăre”.
*
Cu sau fără osanale, Poetul Marin Sorescu se duse discret, ca un ţăran la soroc.
Obosit de toată povara lumii acesteia, se duse pe urma „vărului Shakespeare”, să moară
puţin. Pentru că numai aşa, murind puţin, intri – definitiv şi certificat – în nemurire.
Somn lin, suflete bun la toate. Voi purta totdeauna în peretele casei mele desenul
cu care m-ai regalat – şi-n rama sufletului, chipul tău iluminat de suferinţă.
…Beau şi cana în jurul căreia a palpitat sufletul său – şi ţuica are gust de prună
amară, cum numai în Bulzeştii Olteniei trebuie să mai crească. Beau, şi plâng, şi scriu…
Primarii oraşului Caracal
Cornel Manolescu
1. JUDEŢUL ŞI PÂRGARII (1627 – 1831)
Cea mai veche conducere administrativă a oraşului era asigurată de un dregător,
numit JUDEŢ sau GIUDEC, care nu trebuie confundat cu persoana care conducea judeţul.
Acesta era condus de pârcălab, vornic, ispravnic, ocârmuitor, administrator şi, apoi,
prefect. Judeţul, cel care conducea oraşul, era ajutat de 12 pârgari, consilieri, aleşi-de către
orăşeni-dintre oamenii cei mai bătrâni ai oraşului, împreună formând sfatul orăşenesc
(autoritatea orăşenească), cu următoarele atribuţii:
• Să păstreze o condică în care se înregistrau toate schimburile de proprietate.
• Organizarea bâlciurilor şi a târgurilor.
• Încasarea amenzilor de la cetăţenii care încălcau orânduielile oraşului.
• Organizarea apărării oraşului în caz de pericol.
• Strângerea, de la negustori şi meşteşugari, a sumelor datorate domniei.
Unul dintre judeţii menţionaţi în documente este JIŢEA judeţul, pomenit într-un act,
din 26 februarie 1627, în care apar, ca martori pentru satul Studina, ,,negustori şi
orăşeni.....jupan Caranica, jupan Iacomi, Iuvan negustorul, Dumitru Grecu, Stan şi Căzan
pârcălabi, Jiţea judeţul cu 12 pârgari din Căracal şi Măican”.
Acest act a fost scris în casa ,,unchiaşului Badea din Caracal”.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 6
2. MAGISTRATUL ORAŞULUI CARACAL (1831 – 1864)
După anul 1831, prin intrarea în vigoare a Regulamentului Organic (adoptat la 13
iulie 1831, în Valahia), instituţia care conduce oraşul poartă numele de Sfatul Orăşenesc
(devenit, mai târziu, Primăria), un organ consultativ alcătuit din deputaţi.
Aceştia erau aleşi de către orăşeni, câte 3 pentru fiecare mahala (cartier) din oraş,
pe baza unor criterii stricte şi a listelor de votare.
Din rândul deputaţilor era desemnat, anual, un prezident (preşedinte), numit şi
MAGISTRAT, care avea atribuţiile vechilor judeţi. În primele decenii de activitate,
Magistratul avea atribuţii de ordin economic – gospodăresc, acestea însemnând:
* Măsuri pentru stimularea comerţului.
* Bunul mers al şcolilor şi spitalelor.
* Organizarea de târguri şi administrarea corectă a proprietăţii urbane.
* Să vegheze la corecta întocmire a listelor de alegători pentru camerele de comerţ
şi agricultură .
* Aprovizionarea oraşului cu alimente.
* Organizarea sistemului de carantină.
* Igienizarea localităţii în timpul epidemiilor.
* Supravegherea alimentării cu apă şi a serviciului de pompieri.
* Cvartiruirea militărească.
* Să centralizeze tabelele cu tinerii recruţi.
* Să elibereze adeverinţe.
* Să îndeplinească sarcini materiale, de genul autentificării de zapise şi alte
înscrisuri, să legalizeze acte de vânzări, împrumuturi.
Magistratul oraşului Caracal s-a numit-în timpul Revoluţiei de la 1848-
ADMINISTRAŢIA şi în perioada premergătoare Unirii de la 1859, un timp chiar şi după
această dată, numele devine MUNICIPALITATEA oraşului.
În perioada1831 – 1864, sunt menţionaţi următorii preşedinţi ( ai Magistratului,
Administraţiei şi Municipalităţii ):
Pe 30 aprile 1831, s-au ales deputaţii oraşului Caracal din cele 2 mahalale, Roşie- 12
deputaţi şi Neagră- 8 deputaţi.
* La 30 aprilie, ,,Noi cei mai jos iscăliţi aleşi deputaţi de locuitorii oraşului Caracal,
judeţul Romanaţi, strângându-ne la un loc cu toţii astăzi ( n.n. 30 aprilie 1831) de a noastră
bună voe întru glăsuire am ales mădularii orăşenesc, de un an,
Dintre cei mai cinstiţi orăşeni cu calităţile cerute, la care avem toată credinţa că vor fi
folosiţi pentru binele şi folosul obştii în:
-d-lui biv vel sluger Amza Jianu-preşedinte al acestui sfat.
-I. Perigeanu ] cileni (n. n. membri)
-Petre Popescu ] ai
-logofăt Andrei Prejbeanu ] sfatului
-Nicolae Boruzescu- secretar
-Ianuş Dumitrescu-casier ( vezi ANEXE ).
Urmează semnăturile mai multor deputaţi.
Deci biv vel sluger Amza Jianu a fost primul preşedinte al Magistratului oraşului
Caracal, ales pe o perioadă de 1 an.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 7
*La 1832, magistrat al oraşului Caracal era Hristache Lapati (Hristo) care, alături
de medelnicerul Dimitrie Jianu din Caracal şi Fotache Foişoreanu, deputat de Romanaţi,
cereau Vorniciei doctor pentru oraş.
În 1842, apare la Bucureşti primul Anuar al Munteniei. Din capitolul Personalul de
administraţie sau corpurile funcţionarilor civili şi militari în Muntenia, notăm-din
regiunea noastră:
Preşedinţi ai Sfaturilor orăşeneşti-Caracal, pitarul C. Brătăşanu.
*În 6 iunie 1848, preşedinte al Magistratului oraşului Caracal era Cănuţ/Cănuţă
Jianu, el apare în memoriile lui Nicolae Pleşoianu.
În 14 ianuarie 1865, Cănuţ Jianu era membru în Comisia constatării clăcaşilor,
despărţirea Oltu de Jos.
Familia Jianu a donat multe odoare şi icoane argintate Bisericii ,,Adormirea
Maicii Domnului” din Caracal, la care Cănuţă Jianu a avut un aport deosebit:
,,Icoana Maicii Domnului’’, îmbrăcată toată în argint greu.
,,Sărdarul Cănuţ, numele adevărat Ion, fiu al răposatului medelnicer
Grigore Jianu, pentru îndălungarea lor şi ertarea păcatelor de vecinică pomenire au
înfrumuseţat această sfântă icoană . 1851 Se” [n.n. sept. 15].
,, Icoana d-lui Hristos’’, cu inscripţia: ,, Serdarul Cănuţ, iar din botez Ion,
fiu al răposatului medelnicer Grigorie Jianu, pentru îndelungarea anilor vieţii sale şi ertarea
păcatelor şi a părinţilor săi, de vecinică pomenire a înfrumuseţat şi pă această sfântă
icoană, tot cu a sa cheltuială, anul 1852, Iunie 3.
,,Crucea răstignirii’’, purtând următoarea inscripţie: ,,D. Paharnicul Cănuţ,
cu numele adevărat Ion, fiul răposatului Grigorie Jianu, pentru îndelungirea anilor, cum şi
ertarea păcatelor sale şi ale părinţilor, cu a sa cheltuială s’au argintat această răstignire spre
vecinică pomenire”. Leatu 1858 August
*Mihalache Prejbeanu ( n. 1819 – m. 1894 octombrie 11 ), prin rotaţie cu Ion
Truţescu, a fost preşedintele Magistratului oraşului Caracal în perioda 1854 – 1860, apoi
primar al Caracalului ( 1867 - 1871 ) şi preşedinte al Consiliului Permanent Romanaţi.
A fost frate cu Andrei Prejbeanu ( m. 18 aprilie 1867 ).
Preşedinţii Municipalităţii oraşului Caracal.
-GRIGORIE BĂLĂCESCU
*În ianuarie 1863, preşedinte al Municipalităţii Caracal era Grigorie
BĂLĂCESCU.
Acesta semnează, alături de ,,Prefectul Districtului Romanaţi’’, o telegramă de
felicitare-trimisă Domnitorului A. I. Cuza, cu ocazia zilei de 24 ianuarie.
CARACĂL
Prea Înălţate Doamne !
Locuitorii capitalei şi districtului Romanaţi, felicitînduve prin organul nostru de
unitatea ţerilor surori romăne, depun la piciorele Tronului Înălţimei vostre desăvârşita lor
supunere şi devotament către Înălţimea Vostră, ve urează ani îndelungaţi pe Tronul
României ca să puteţi consolida edificiul social al naţionalităţii române.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 8
Prefectul Districtului - Socolescu
Preşedintele Municipalităţii – Bălăcescu.
În ianuarie 1863, Gr. Bălăcescu figura pe listele electorale ,,Alegători direcţi de
oraşu”, având vârsta de 43 ani şi un capital anual de 6.000 de galbeni.
A decedat pe 7 iunie 1894, la vârsta de 73 ani. Era de profesie funcţionar şi
căsătorit cu Elisabeta, 42 ani.
-ANDREI PREJBEANU
În 16 August 1863, Andrei Prejbeanu este confirmat preşedinte al Consiliului
Municipalităţii oraşului Caracal.
,,Consiliul Municipalităţii oraşului Caracal pe nuoul periodu de ani duoi,
începători de la I-a expiratei luni iulie anul curent ( n.n. 1863 ), dupe alegerile operate,
conform legiuirei în vigόre s’a complectat în modul urmetoriu:
D. ANDREI PREJBENU, confirmat Preşedinte prin Înaltu decret
cu No.786.
- ION PURICESCU
- TACHE BECU - Membri
- FLOREA ILIE MAJOI
- GHEORGHE PROTOPOPESCU - Supleanţi
- NICOLAE GURAN
No. 21.038 August 16.
A. Prejbeanu, înainte de a fi confirmat ca
preşedinte al Consiliului Municipalităţii oraşului
Caracal, în 1846 era sameş, în casa lui exista localul
de poştă, iar apoi îl întâlnim ca membru în
Comitetul de cercetare a reclamaţiilor electorale
înfiinţat în Caracal în anul 1857 şi senator în
Constituanta de la 1859, unde a reprezentat mica
proprietate din judeţul Romanaţi,
Şcoala de fete din Caracal a luat fiinţă la 9
iulie 1857. Locuitorii oraşului, susţinuţi de
paharnicul A. Prejbeanu, au înfiinţat această şcoală-
până a primi avizul favorabil.
La începutul anului 1862, pe A. Prejbeanu şi
Cezianu Stănuţă îi găsim deputaţi în ,,Adunarea
generală a României” , iar în şedinţa publică din 12
Maiu 1862, sub Preşedinţia D-lui Vice-Preşedinte
Ioan Ghica, unul dintre punctele de pe ordinea de zi
a fost împărţirea Adunării în cinci secţiuni, prin
Andrei Prejbeanu, reprezentant al
oraşului Caracal în Cameră (1859)
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 9
tragere la sorţi. Rezultatul acestei operaţiuni a fost:
Pentru secţiunea 1-iu
-Prejbeanu Andreiu.
-Cesianu Stănuţă.
În ianuarie 1863, Andrei Prejbeanu figura pe lista electorală ,, Alegătorii direcţi de
oraşu “. Avea 52 de ani şi un capital anual de 7.267 de galbeni.
Fiicele sale şi ale Marghioalii Coţofeneanu, Zoe şi Constanţa Prejbeanu, s-au
căsătorit cu fraţii Amza ( 1835 – 1893 iulie 21 ) şi Gheorghe (,,Iorgu,, ) Jianu.
Pe 19 octombrie 1868, Constanţa, atunci în vârstă de 16 ani (n. la 1 mai 1852,
naştere trecută la No. 6 al condicii bisericii cu patronajul Sfânta Ovedenie ), se căsătoreşte
cu Gheorghe -,,Iorgu,,( 1832 –m. 1903 ),
fiul lui Ştefan Jianu şi Zinca ( răposată la
acel moment ). La încheierea căsătoriei,
Constanţa, orfană de tată, a fost însoţită de
mama sa-Marghioala şi de Mihail
Prejbeanu- unchiul său.
În 10 septembrie 1869, Constanţa
naşte un fiu care a fost botezat George. O
fată a lor, Olimpia, se căsătoreşte cu
Nicolae Gudin.
O altă fiică a acestui A. Prejbeanu,
Ecaterina ( n. 1848- d.15 februarie 1896 ) ,
se căsătoreşte cu Constantin Chintescu şi a
avut 10 copii, între care pe Mihail
(,,Mişu’’) Chintescu care se înrudeşte prin
alianţă cu Jienii, întrucât este căsătorit cu
o strănepoată a lui Iancu Jianu .
Andrei Prejbeanu a fost frate cu
Mihail (Mihalache) Prejbeanu, decedat la
11 octombrie 1894 .
Andrei Prejbeanu s-a stins din
viaţă ,,eri la optsprezece ale luni aprilie
ora trei dimineaţă ( n.n. 1867 ), de ani şasezeci şi cinci, după cum constată Biletu D-lui
Medicu Verificatore, No. 64, în casa sa din Mahalaoa Protoseni. Martori au fostu D-lui
Ioan Oroveanu de ani doazeci şi trei de profesie foncţionar născut şi domiciliat în comuna
Caracal Mahalaoa Protoseni şi D-lui Petrache Ionescu de ani patruzeci de profesie
foncţionar născut şi domiciliat tot în zisa Mahala”.
A fost fiul lui Ioan Prejbeanu şi Stanca Prejbeanu .
Actul de deces a fost semnat de Truţescu Ioan, ,,primaru comunei Caracal şi oficer
al statului Civil”, şi înregistrat la 19 aprilie 1867, sub nr. 92.
Stănuţ Cesianu
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 10
Restituiri
Moşieri romanaţeni, ascensiune şi declin: Familia Betulescu, Caracal
Prof. dr. Jeana PĂTRU,
Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal
Geneza clasei moşiereşti moderne poate fi explicată prin mai mulţi factori. Fără a
ţine seama de o clasificare ordonată a acestor factori, ne vom opri, mai întâi, asupra
fenomenului de strămutare a unor populaţii de la sudul Dunării, pe teritoriul românesc:
bulgari, sârbi, aromâni, greci. Principala cauza a
strămutării, de pe un mal pe altul al Dunării, trebuie
căutată în ascuţirea stăpânirii otomane, îndeosebi
după declanşarea Crizei Orientale1. Noul regim
politic Fanariot, instaurat în ţările româneşti
extracarpatice, aducea şi un grup etnic mai numeros,
cel grecesc, noii domnitori, de origine grecească,
fiind însoţiţi de un numeros alai. Lupta pentru
independenţă a popoarelor balcanice, intensificată
după Congresul de la Viena (1815), va marca noi
jaloane în cadrul acestui proces, primul-dintre aceste
popoare care şi-a câştigat libertatea-fiind cel grec.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, au urmat românii
şi sârbii, iar la începutul secolului al XX-lea,
bulgarii.
Prin operaţiuni de arendăşie, prin comerţul cu
cereale, se va ridica o categorie socială nouă, diferită
de vechea
boierime -cea de
sânge. Şcolită, cu
spirit de iniţiativă, noua elită va reprezenta motorul
prosperităţii individuale, dar şi colective, întrucât va
susţine, pe cheltuială proprie, numeroase activităţi
publice. Un simplu exemplu – dar nu singurul - vine să
sublinieze acest aspect: construirea Bisericii Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel din Caracal s-a datorat, în mare
parte, ajutorului financiar venit din partea lui Teodor
Borcescu2.
Unii dintre reprezentanţii moşierimii moderne au
provenit din rândul autohtonilor. Ţărani săraci, dar cu un
ascuţit spirit de iniţiativă, aceştia şi-au sporit averea
angajându-se arendaşi la boierimea tradiţională locală.
Un astfel de exemplu îl reprezintă familia Betulescu din
Caracal, familie de proprietari agricoli care a dat doi
preoţi şi un inginer agronom. Despre începuturile acestei familii ne-au oferit
informaţii urmaşii, Nicuşor Betulescu, Constantin şi
Rodica Predeţeanu şi Cristian Miulescu. În privinţa
Preotul Andrei Betulescu (1824-
1915) (Arhiva familiei Pătru)
Mormântul preotului Andrei
Betulescu, aflat în Cimitirul de
pe strada Carpaţi, Caracal
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 11
etimologiei numelui Betulescu, se pare că acesta ar proveni de la cuvintele pe care le rostea
o stră-stră-bunică, a medicului veterinar Nicuşor Betulescu, moaşă în Caracal, care încerca
să aline suferinţele celor bolnavi, căinându-i: biata de ea! sau bietul de el! Numele acestei
înaintaşe a
Betuleştilor
rămâne şters
din memoria
stră-stră-
nepoţilor, nu
însă şi faptele
sale în
sprijinul celor
bolnavi. Nu se
cunoaşte dacă
aceasta era sau
nu din
Caracal. O
variantă
susţinută de
familie este
aceea că ea era
de loc din
Redea, întrucât în această comună locuiau multe dintre rudele familiei. Despre generaţiile
următoare, cantitatea de informaţii creşte, fapt justificat şi prin apropierea de timpurile
noastre, dar şi prin ascensiunea-socială şi profesională-a membrilor familiei Betulescu. Cu
siguranţă că această moaşă a avut mai mulţi copii, dar singurul pe care l-am descoperit noi
este Andrei, ajuns preot. Este şi primul din neam care apare menţionat cu numele de
familie Betulescu. Copiii săi, însă, unii vor prelua numele Betulescu, iar alţii Popescu,
transformând un substantiv comun,
popă, în nume de familie, Popescu,
lucru-de altminteri-des întâlnit în
această perioadă. Certitudinea
informaţiei, oferite de regretatul
profesor Constantin Predeţeanu, stă în
semnăturile glaciale de pe crucile soţilor
Betulescu, aflate în Cimitirul de pe
strada Carpaţi, din Caracal.
Preotul Andrei Betulescu s-a
născut în 1824 şi a decedat în 1915, la
vârsta de 91 de ani; a fost căsătorit cu
Dumitra, femeie din neamul lui popa
Radu Şapcă, din Celeiu3,
celor doi
născându-li-se şapte copii. Deşi printr-o
susţinută muncă-de cercetare-, am ajuns
să aflăm numai pe trei dintre aceştia: o
fată, Ana, căsătorită cu Eftimie
Preotul Ion Betulescu (1859-1929)
şi soţia sa, Ecaterina (1865-1928)
(Arhiva familiei Pătru)
Zoe Betulescu (căs. Trifu) şi ing. Ion Trifu
(Arhiva familiei Pătru)
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 12
Predeţeanu3, o altă fată, Zoe, căsătorită cu inginerul Ion Trifu, şi un băiat, Ion, ajuns preot.
Dumitra, deşi mai tânără decât soţul ei cu 11 ani (născută în 1835), s-a stins din viaţă mai
repede, în 1895. Preotul Andrei Betulescu şi-a crescut singur cei 7 copii, fără să se mai
recăsătorească. A slujit la Biserica Toţii Sfinţii, din Caracal. Pe data de 1 aprilie 1914,
preotul a fost scos la pensie, din oficiu. Undeva pe la sfârşitul secolului al XIX-lea spre
începutul secolului al XX-lea, preotul a ridicat în Caracal trei case, toate având aceeaşi
arhitectură, pentru trei dintre copiii săi: pe strada Andrei Şaguna, la nr. 14 - pentru fiul său
Ion - şi pe strada Carpaţi, la numerele 40 şi 20 , pentru fiicele sale, Ana-căsătorită
Predeţeanu şi Zoe - căsătorită ing. Ion Trifu. Întrucât despre Ana Predeţeanu am mai scris
4, ne-am considerat îndreptăţiţi să
cercetăm mai amănunţit viaţa şi
activitatea preotului Ion
Betulescu, cu atât mai mult cu cât
de munca acestuia, ca preot-
paroh, se leagă construirea
bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel şi Sfântul Gheorghe, din
Caracal. Această biserică are
două hramuri, deoarece în anul
1845, prin unirea a două
mahalale ale Caracalului –
Târgul de Sus şi Târgul de Jos -
într-una singură – Târgul de Afară -, s-au unit şi cele două parohii într-una singură, dar cu
două biserici slujitoare: Biserica Sfinţii Apostoli (parohială) şi Biserica Sfântul Gheorghe
(devenită filie)5.
Preotul Ion Betulescu s-a născut pe 13 octombrie 1859; s-a căsătorit la 6 februarie 1881
cu Ecaterina M. Monţescu. Clasele primare le-a făcut în Caracal, aşa cum reiese din
Atestatul No. 23, din 8 iulie 1874. A urmat, în continuare, Seminarul din Râmnicu Vâlcea
pe care l-a absolvit patru ani mai târziu (Atestatul No. 311, din 10 august 1878); a fost
hirotonisit diacon, la 12 iunie
1882 (Diploma No. 3.284, din
1882) şi preot, la 6 august
1898, fiind numit paroh la
biserica Sfinţii Apostoli Petru
şi Pavel (Diploma No. 2.988,
din 1898, eliberată de
Episcopia Râmnicului). În
1908, a fost hirotonisit
duhovnic (Diploma No.
1.220, din 1908). Deşi preotul
Ion Betulescu a fost numit
paroh la Biserica Sfinţii
Apostoli, totuşi a fost nevoit
să slujească la bisericile
Sfântul Nicolae şi Toţi Sfinţii,
deoarece biserica unde era
Pisania Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel,
Caracal (Arhiva familiei Pătru)
Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi
Sfântul Gheorghe (Arhiva familiei Pătru)
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 13
titular a fost închisă, în 1896, pentru că prezenta o stare avansată de degradare (Ordinul
Sfintei Episcopii No. 2.273, din 1896). Preotul Ion Betulescu a jucat un rol hotărâtor în
reorganizarea parohiei şi în mobilizarea enoriaşilor pentru construirea noii bisericii. În
numeroase ocazii, a încercat să atragă atenţia administraţiei locale asupra pericolului pe
care îl reprezenta lipsa unei biserici, afirmând că „oamenii s-au sălbăticit, deoarece nu se
mai duc la nici o biserică din oraş pentru rugăciunea către Dumnezeu-cu care străbunii
noştri au fost deprinşi, din cauză că nu sunt priviţi cu ochi buni de către ceilalţi enoriaşi, ai
bisericii unde se duc, aceştia reproşându-le prin cuvintele: ce căutaţi voi la biserica
noastră?”
Preotul şi Consiliul Parohial au solicitat autorităţilor locale, în repetate rânduri,
acordarea unui teren - pentru ridicarea unei noi
biserici -, din curtea Cazarmei de Călăraşi - n.n.
azi, Liceul Ioniţă Asan -, cu ieşire în Bulevardul
Regina Elisabeta. Deşi promisiunile autorităţilor
erau departe de realizarea proiectului, preotul Ion
Betulescu a continuat să strângă ajutoare pentru
ridicarea bisericii. În anul 1907, s-a întocmit planul
noii biserici, de către arhitectul Iulius Mariani. În
procesul - verbal întocmit de către Episcopia
Râmnicului, în 1908, erau aduse laude preotului
Betulescu pentru eforturile depuse în strângerea
fondurilor, necesare demarării acestui proiect.
Suma
strânsă
ajunsese la valoarea de 18.000 lei, dar
tergiversarea răspunsului autorităţilor - de a ceda
terenul solicitat - va întârzia ridicarea bisericii,
până după Războiul cel mare. În anul 1916, se
obţine locul pentru construirea noii biserici, prin
efectuarea unui schimb de teren: Primăria oraşului
acorda parohiei Sfinţii Apostoli un teren, cu o
suprafaţă de 2.871 m,2 în Bulevardul Regina
Elisabeta, în schimbul terenului vechii biserici
parohiale Sfinţii Apostoli, cu suprafaţa de 1.181
m2, diferenţa de 1.690 m
2 fiind cedată gratuit
bisericii (Decret Regal Nr. 2.795, din august
1916). Intrarea României în Război va amâna
începerea construirii bisericii, până mult după
terminarea conflagraţiei. Abia în 1923 vor începe
lucrările de construcţie. Preotul Ion Betulescu
fiind în vârstă, probabil şi bolnav, este degrevat de
sarcina construirii noii bisericii, rămânând însă, în
continuare, preot paroh - până la 1 august 1925.
Responsabilitatea ridicării acestei clădiri-
monument revine preotului Ion Gh. Popa. Preotul Ion Betulescu, cel care îşi dedicase viaţa
misiunii – divine – de a strânge fonduri pentru a ridica noua biserică, se va stinge din viaţă
Ing. Nicolae Betulescu (Arhiva
familiei Pătru)
Ing. Nicolae Betulescu alături de cea
de-a doua soţie, Zorica (Arhiva
familiei Pătru)
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 14
- în 1929- înainte să-şi vadă visul împlinit – târnosirea. Lucrările s-au încheiat în anul
1928, dar sfinţirea bisericii s-a făcut mai târziu, în ziua de 28 octombrie 1934. Deşi nu s-a
numărat printre personalităţile ce se regăsesc pictate, ca şi ctitori, pe pereţii interiori ai
bisericii, eforturile preotului sunt menţionate în pisania situată deasupra intrării: Pr. I.
Betulescu, decedat, a adunat primele ofrande6.
Familia Ion şi Ecaterina Betulescu au avut cinci copii: Gheorghe/Gică, mare
comerciant de cereale; Nicolae/Nicu
(1887-1958), Dumitru/Mitică
(1899-1976), Ana şi Elena/Lelica. Numele viitorului preot
apare menţionat şi în „Citaţiunea de
hotărnicie No. 554 din 1882, Febr.
20” prin care inginerul hotarnic N.
B. Locusteanu invita mai mulţi cetăţeni la primăria comunală Caracal, pentru înfăţişarea
documentelor şi altor dovezi de hotare ce vor fi având D-lor. Printre ei, Eftemie
Predăţeanu, Diaconul Ion Betulescu, Epitropia bisericei Sânţilor Apostoli, Advocatul
public al judeţului Romanaţi7.
Ascensiunea economică a familiei a început, probabil, odată cu preotul Andrei
Betulescu, a continuat cu preotul Ion Betulescu, dar succesul şi, mai ales, pătrunderea în
elita, economică şi politică, a judeţului Romanaţi, aparţin fiilor preotului Ion Betulescu:
Nicolae, Dumitru şi Gheorghe. Familia Betulescu, alături de alte familii ilustre, va întregi
imaginea unui oraş prosper care pulsa, îndeosebi, de pe urma comerţului cu cereale.
Nicolae Betulescu a urmat Şcoala Superioară de Agricultură de la Herăstrău8. În
1893, prin Legea învăţământului profesional, P. P. Carp înfiinţează două ferme model, la
Studina - în Oltenia şi Laza - în Moldova care aveau ca sarcină completarea pregătirii
practice. La aceste ferme, absolvenţii cursurilor teoretice ai Şcolii de la Herăstrău erau
obligaţi să facă practică, timp de un an şi jumătate, sub un regim de severă disciplină. Deşi
nu deţinem multe informaţii concrete, suntem tentaţi să afirmăm că Nicolae Betulescu a
efectuat această practică la ferma de la Studina, argumentul adus fiind acela că studenţii
erau repartizaţi la ferma
cea mai apropiată de
domiciliu.
O altă dovadă în
susţinerea acestei afirmaţii
reiese din studierea arhivei
fotografice a familiei ing.
Stelian Miulescu, ginerele
lui D. Betulescu Astfel, un
anume Nicu T. Nicolaide,
probabil tânăr inginer
stagiar la Ferma de la
Studina, îi trimitea lui
Nicu Betulescu o
fotografie, cu următoarea
inscripţie: Pretenului şi
colegului N. Betulescu – Vila ing. Nicu Betulescu
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 15
spre amintire peste timpuri, urma semnătura expeditorului şi data: 11/24/X/908, iar mai
jos, Ferma Studina. Perioada pregătirii profesionale a coincis cu cea în care seriile de absolvenţi au intrat în
serviciul Domeniilor Coroanei,
la Regia Monopolurilor
Statului, în cooperaţie ca
administratori ai obştilor de
arendare, la proprietarii dornici
să-şi modernizeze exploataţiile
lor, realizând, peste tot, lucruri
care au însemnat tot atâtea pilde
pentru propăşirea agriculturii.
În memoria „tot mai scurtă” a
contemporanilor, Nicolae
Betulescu este asociat cu „vila
Betulescu”, cu marele cerealist
sau, în cea mai fericită situaţie,
cu activitatea sa de primar.
Puţini sunt cei care ştiu că
Nicolae Betulescu se numără printre pionierii ingineriei agronomice din regat, condiţiile de
admitere fiind draconice. Până în anul 1870, erau primiţi absolvenţii a patru clase de
gimnaziu, pentru ca, după această dată, să crească numărul tinerilor cu bacalaureat,
condiţie devenită obligatorie din 1909. Dacă până în 1909, numărul absolvenţilor a variat
între 20-50, după această dată numărul celor care terminau a scăzut foarte mult: între 1909-
1912, numărul a ajuns la 9, iar în anul 1913, când a terminat prima serie cu bacalaureat,
numărul nu s-a putut ridica peste 13, acesta menţinându-se până la izbucnirea primului
război mondial. După terminarea studiilor de agronomie, tânărul inginer a fost angajat la
Domeniile Coroanei. Astfel, după primul război mondial, Nicolae Betulescu a fost numit
şef de cultură la Secţia Segarcea; la secţia Şestu, şef de cultură era Vintilă Caftangioglu,
tatăl lui Vintilă Horia Caftangioglu, la Secţia Gârnicioara - Ion V. Teodorescu, la Dâlga -
G. T. Sterie, la Valea Rea - Iacob Deleanu, la Panaghia - Zaria Ionescu şi la Lipov - D.
Popescu9. Ca şef de cultură, veniturile obţinute de Nicolae Betulescu au fost între 1.050-
1.300 de lei/lună10
; acestora, anual, li se adăugau şi alte recompense băneşti. De Paşti şi de
Crăciun, alături de ceilalţi funcţionari superiori, primea „tantieme”, un fel de recompense
băneşti11
. Nu cunoaştem motivele plecării de pe Domeniile Coroanei. Putem presupune,
până la proba cu documente, că Nicolae Betulescu, după ce şi-a îndeplinit stagiul de
practică la care era obligat după terminarea studiilor, s-a retras spre casă şi a căutat să ia în
arendă teren, de la moşierii din zonă; un alt motiv ar putea fi reducerea de personal prin
care au trecut Domeniile Coroanei după război şi, mai ales, după aplicarea reformei agrare
din 1921. Cert este că Nicolae Betulescu alături de fraţii săi – Dumitru şi Gheorghe- vor
arenda terenuri agricole şi păduri, în satele Slăveni şi Fărcaşele de Sus (aici, pe moşia
doamnei Ghica). „Capul” acestor afaceri era Nicolae, alt frate - deşi mai mic, Dumitru -
remarcându-se prin puterea extraordinară de muncă. Succesul în afaceri nu s-a lăsat prea
mult aşteptat.
Dacă, înainte de 1918, numai Corabia avea un obor de cereale organizat, după
această dată, odată cu intensificarea comerţului cu Ardealul, centrul comercial va deveni
Sediul Federalei Dacia (Arhiva familiei Pătru)
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 16
Caracalul. În scurt timp, în Caracal s-au înfiinţat mai multe firme pentru comercializarea
cerealelor. De departe, cea mai importantă firmă, prin volumul mare al tranzacţiilor, a fost
„Federala Dacia”. Operaţiunile ei ajungeau până la 3.000 de vagoane de cereale anual.
Alături de aceasta, alte firme s-au înfiinţat şi s-au consolidat: „Stavarache Borcescu”,
„Trifu-Calamata & Comp.”, “Ion C. Uţă”. Între firmele de succes, s-a numărat şi firma
fraţilor Betulescu: „Betulescu & Comp.”, având ca acţionari pe Nicolae şi Gheorghe
Betulescu, I. Diaconescu, I. Teicher. La înfiinţare, în anul 1919, din firmă a făcut parte şi
renumitul – mare - proprietar funciar din Preajba de Pădure, dar cu teren şi case şi în
Caracal, Ionică Brătăşanu. Întrucât
firma a purtat, la început, numele
acestuia, suntem îndreptăţiţi să credem
că Ionică Brătăşanu a fost iniţiatorul
înfiinţării acestei afaceri12
.
Proprietăţile funciare ale
Betuleştilor nu îi recomandă ca fiind
mari proprietari de teren, suprafeţele
situându-se în jurul a 20 de ha, fiecare.
De pildă, la Nicolae, pe fişa matricolă
penală din 1950, la rubrica: starea
materială în trecut, erau consemnate
următoarele: 18 ha teren arabil,
inventar agricol şi o casă de locuit13
. În
aceeaşi situaţie se afla şi Dumitru: 20 de
ha şi o casă de locuit. Singurul care a
ajuns la 40 de ha a fost preotul Ion
Betulescu, informaţia provenind din fişa
matricolă a lui Dumitru, cea din 1952,
deci este de presupus că averea
preotului s-a împărţit copiilor şi, astfel,
a scăzut. Concluzia la care ajungem este
aceea că fraţii Betulescu s-au axat mai
mult pe partea de comerţ cu cereale, aşa cum făceau şi alţi cerealişti locali: Uţă, Trifu,
Borcescu, Predeţeanu, Udrescu etc. Fraţii Betulescu îşi construiesc sau închiriază magazii
şi depozite, acasă sau în gara Caracal. Cerealele achiziţionate erau încărcate în garnituri de
tren care porneau spre Europa Occidentală.
Fraţii Nicolae şi Dumitru Betulescu au făcut politică naţional-ţărănistă, fiind
membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, partid care l-a propus pentru funcţia de primar al
oraşului Caracal pe Nicolae, funcţie pe care a deţinut-o în două mandate: 1929 şi 1932-
193314
. În Monografia judeţului Romanaţi, Nicolae Betulescu este menţionat ca membru
ales al Camerei Agricole Romanaţi, în calitate de inginer agronom, alături de un alt inginer
agronom, Ion Trifu15
, unchiul său. A fost căsătorit de două ori; cea de-a doua soţie s-a
numit Zorica, originară din Craiova. Nu a avut copii.
Instaurarea regimului comunist a lovit şi în această familie. Nicolae Betulescu a
fost scos din casă şi adus, cu chirie, în casa fratelui său, Dumitru - naţionalizat şi el. Vila
lui Nicolae, naţionalizată, a servit drept sediu pentru Casa Pionierilor, adăpostind apoi
Secţia de artă plastică a Muzeului orăşenesc Caracal.
Fişa matricolă penală – ing. Nicolae
Betulescu http://www.iiccr.ro/resurse/fisele-
matricole-penale/
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 17
În 1950, Nicolae a fost arestat şi condamnat la 18 luni de închisoare, internarea
începând cu data de 2 iunie 1950. Motivul arestării: membru P.N.Ţ.-Maniu (conform Fişei
matricole penale, nr. 1.204). În 1952, pedeapsa s-a majorat cu 24 de luni (conform
Deciziei nr. 329, din 1952). Va fi eliberat pe 15 ianuarie 1954. A trecut prin închisorile
Văcăreşti şi Rahova. În 1958, în vârstă de 71 de ani, Nicolae Betulescu se stingea din viaţă.
Note: 1 Criza Orientală a reprezentat criza Imperiului Otoman, începută odată cu înfrângerea turcilor - de
către o coaliţie austro-polonă, sub zidurile Vienei - în 1683 şi manifestată printr-o serie de războaie
- războaie întinse pe parcursul următoarelor secole -, între Turcia şi celelalte două competitoare
aflate în cursa pentru stăpânirea Balcanilor şi a strâmtorilor. Pentru români, începutul decăderii
Imperiului Otoman avea să ducă la schimbarea statutului lor internaţional, prin instaurarea
regimurilor politice - Habsburgic (1691 – Diploma Leopoldină, 1699 – Pacea de la Karlowitz), în
Transilvania şi Fanariot, în Moldova (1711) şi Ţara Românească(1716). 2 Ion MARIN, Gheorghe BĂNICĂ, Ctitorii ortodoxe caracalene, Editura Delta Cart Educaţional,
Piteşti, 2008, p. 149. 3 După spusele lui Constantin Predeţeanu, Dumitra era una dintre surorile preotului Radu Şapcă.
4 A se vedea Jeana Pătru, Cronici de familie: Familia Predeţeanu din Caracal, în Memoria Oltului,
An III, nr. 5 (27), Mai 2014, p. 51. 5 Biserica parohială Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi Sfântul Gheorghe reuneşte hramul a două
biserici: Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, vechea biserică, aflată între străzile Sf. Apostoli şi Rusaliilor,
fiind construită între 1824-1832 şi Sfântul Gheorghe, biserică filială, construită în anul 1817, aflată
la intersecţia străzilor Plevnei şi Gării Vechi. Ambele biserici au fost dărâmate, prima în 1922, cea
de-a doua în 1914 (Ion MARIN, Gheorghe BĂNICĂ, op. cit., pp.147-149). 6 Informaţiile despre preotul Ioan Betulescu provin din lucrarea de doctorat a preotului Mantea
Constantin. 7 M.O. Nr. 276, din 13 (25) martie 1892.
8 Şcoala de Agricultură de la Herăstrău îşi are originea în şcoala înfiinţată de Barbu Ştirbei, pe
moşia Pantelimon, în 1853, sub numele de Institutul de Agricultură de la Pantelimon. Este cea
dintâi şcoală de agricultură din Ţara Românească. Şcoala de la Pantelimon a fost înfiinţată pe moşia
Eforiei Spitalelor Civile, luată în arendă pe o perioadă de 15 ani. Şcoala urma să fie dotată cu o
fabrică de maşini şi utilaje agricole, pepinieră de pomi roditori şi grădină de legume, plus fermă
agricolă. Începând din 1867, s-a introdus în program un curs de silvicultură, iar şcoala a fost
denumită Şcoala Centrală de Agricultură şi Silvicultură. Evoluţia noului aşezământ de cultură făcea
neîncăpător localul din Panteliomon. S-a propus, de către minister, ca şcoala să fie mutată în
clădirile Mănăstirii Văcăreşti, propunere respinsă de Mitropolitul Nifon. În această situaţie, s-a ales
domeniul statului Herăstrău, în partea de nord a Bucureştilor. Piatra de temelie a fost pusă în anul
1868, de către tânărul domnitor Carol I, şcoala fiind mutată aici în decembrie 1869. Începând din
1893, această şcoală rămâne destinată numai studierii agriculturii. 9 Narcisa Maria MITU, Aspecte privind organizarea muncii salariate pe domeniul coroanei
Segarcea, în Anuarul Institutului de cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, XIII, 2012,
Craiova, Editura Aius, p. 189. 10
Ibid., p. 190. 11
Ibid., p. 193. 12
Monografia judeţului Romanaţi, ediţie facsimil, Caracal, 2011, p. 304. 13
http://www.iiccr.ro/resurse/fisele-matricole-penale/fise-matricole-penale-detinuti-politici/
(19.02.2016). 14
Dana Roxana DINCĂ, Vera GRIGORESCU, Sabin POPOVICI, Monografia Municipiului
Caracal, Editura Tiparg, Geamăna, jud. Argeş, 2007, p. 78. 15
Ştefan RICMAN ş. a., Monografia judeţului Romanţi, Ramuri, Craiova, 1928, p. 261.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 18
MEMORIA CĂRĂMIZII LA PIATRA OLT
dr. Aurelia Grosu
Monumentele istorice au o valoare - istorică, arhitecturală, artistică, memorială -
unică şi de neînlocuit.
Evoluţia şi specificul unei aşezări se sprijină în mare parte şi pe monumentele
istorice, numite de Nicolae Iorga „icoană a vremii dinspre care vine şi pe care noi nu
trebuie să cutezăm a o schimba după gustul sau lipsa de gust din zilele noastre”.
Lista Monumentelor Istorice din România înregistrează 13 monumente din
cuprinsul actualului oraş Piatra Olt: 10 situri arheologice, 1 monument de arhitectură
religioasă şi 2 monumente de arhitectură civilă.
Localitatea Piatra, atestată documentar la 14 aprilie 1529 ca loc de deces al marelui
ban Pârvu Craiovescu, unde probabil a avut case şi curţi pe moşia de aici, a fost locuită din
preistorie.
Se ştie că pentru etapele îndepărtate ale dezvoltării societăţii umane, în lipsa
izvoarelor scrise, dovezile arheologice reprezintă cea mai importantă sursă de reconstituire.
Descoperirile întâmplătoare şi cercetările arheologice pun în lumină o continuitate
de locuire din neolitic şi au adus informaţii concludente referitoare la unele aspecte mai
puţin cunoscute din istoria veche a poporului român.
Situri arheologice
Situl arheologic de la Piatra, punct „Vadul Codrii” – cod RAN 128114. 04
La jumătatea distanţei între Piatra şi Brâncoveni, la aproximativ 2 km est de satul
Piatra, terasa inferioară a Oltului formează un pinten lung de câteva sute de metri, la
capătul căruia, în punctul „Vadul
Codrii”, se află un promontoriu
mai înalt ce domină valea largă a
Oltului. Numeroasele izvoare de
apă care abundă la baza terasei,
poziţia dominantă care permitea
o supraveghere foarte bună a văii
Oltului au atras comunităţile
umane de la începutul
eneoliticului.
Aşezarea are dimensiuni
reduse – 60 x 40 m – şi prezintă
urme de locuire din eneolitic,
epoca bronzului, epoca dacică şi
epoca feudală – necropolă de
secol XVI (50 de morminte, dintre care 20 de copii) .
Stratul de locuire eneolitic, gros de cca. 0,40 m, aparţine purtătorilor culturii Boian
(prima jumătate a mileniului V a. Chr.). Din seria descoperirilor, pe lângă uneltele din silex
şi piatră, subliniem materialul ceramic, în mare parte fragmentar, provenit de la diferite
tipuri de vase şi statuete antropomorfe feminine. Ceramica Boian se remarcă prin calitatea
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 19
pastei şi a decorului geometric realizat în tehnica exciziei, prefigurând excepţionalele
realizări ale ceramicii Vădastra.
Inventarul mormintelor medievale, care au deranjat pe segmente importante
nivelul de locuire eneolitic, este sărac. Printre piesele demne de semnalat menţionăm
monedele. Ele reprezintă ortul mortului pentru plata vămilor spre lumea cealaltă, pe baza
lor stabilindu-se cronologia necropolei.
Situl arheologic Piatra, punctul „Nucet” – cod RAN 128114.02
Acest punct se află la o distanţă de cca.
300 m vest de cel de la „Vadul Codrii”, pe terasa
înaltă a Oltului. O parte din aşezare a fost distrusă
datorită prăbuşirii malului terasei. În cadrul
săpăturilor efectuate în anul 1983, au fost
identificate două niveluri de locuire aparţinând
culturii Vădastra (fazele III şi IV) şi un nivel de
locuire Boian IV.
Materialele descoperite în complexele
arheologice din cele două aşezări de la Piatra:
locuinţe de suprafaţă şi adâncite în sol (identificate
prin vetre, fragmente de chirpic, gropi menajere),
unelte de piatră, silex şi os, vase ceramice
fragmentare - ornamentate mai ales cu motive
excizate, idoli antropomorfi, au contribuit la
desluşirea mai exactă a etapelor de evoluţie şi a
relaţiilor dintre culturile Boian şi Vădastra (după
numele localităţii Vădastra, din sudul jud. Olt,
unde a fost identificată întâia oară).
Dacă în primele etape ale eneoliticului,
terasele bazinului inferior al Oltului, locuite mai întâi de purtătorii complexului cultural
Dudeşti-Vădastra I, au constituit un obiect de dispută între comunităţile Boian şi Vădastra,
în decursul ultimei lor faze de evoluţie are loc o interferenţă culturală a celor două
civilizaţii, fenomen cu
consecinţe pozitive în
formarea sintezelor
originale ale eneoliticului
dezvoltat din această
zonă.
Stratul de locuire
din sec. V-VII, susţinut
de materialele recoltate
din locuinţele
semiîngropate, pun în
lumină modul de viaţă al
unei populaţii autohtone,
puternic romanizată,
cunoscută sub numele de
cultura Ipoteşti (localitate
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 20
eponimă lângă Slatina) – Cândeşti - Ciurel. După cum s-a constatat în timpul săpăturilor,
cuptoarele de încălzit din interiorul locuinţelor au fost construite din cărămizi romane
aduse din fostul castru Acidava (Enoşeşti), situat la cca. 4 km nord de aşezare.
Habitatul medieval timpuriu, reprezentat de aspectul cultural Ipoteşti-Cândeşti-
Ciurel, conturează aşezarea de la Piatra ca un vad comercial însemnat, toponimicul „Vadul
Codrii” reprezentând un argument în acest sens.
Dezvoltarea habitatului în punctele „Vadul Codrii” şi „Nucet” este probată de
cimitirul datat în secolul al XVI-lea, care indică existenţa unei aşezări. Se poate aprecia că
vatra iniţială de locuire a satului Piatra s-a structurat în acest perimetru, de unde s-a extins
în secolele următoare către nord şi vest.
Situl arheologic de la Criva de Sus – Cod LMI OT-I-s-B-08525
Aşezarea se desfăşoară pe o lungime de aproximativ 2 km, între satul Criva de Sus
şi gara Slătioara. De-a lungul timpului, din acest perimetru, cu ocazia efectuării unor
lucrări agricole, au apărut urme de locuire din eneolitic, epoca bronzului şi geto-dacică .
Apartenenţa la aceste culturi a fost stabilită numai pe baza materialelor rezultate din
cercetări de suprafaţă sau din descoperiri întâmplătoare, ceea ce nu permite formularea
unor aprecieri asupra conţinutului locuirii şi a raporturilor dintre unele culturi, referindu-ne
la raporturile dintre culturile Glina şi Verbicioara - din epoca bronzului.
OT-s-B-525.03 Aşezare eneolitic
Fragmentele ceramice descoperite sunt decorate cu motive geometrice excizate şi
aparţin culturii eneolitice Vădastra. Materialul recoltat este similar celui descoperit în
aşezarea de la Piatra, punctele „Vadul Codrii” şi „Nucet” şi în alte aşezări din judeţul Olt,
un spaţiu de locuire intens al comunităţilor Vădastra. Aria acestei culturi se concentrează
în sud-estul Olteniei, descoperiri mai recente susţinând răspândirea ei în sud-estul
Munteniei (aşezarea de la Slatina datează din faza de început), precum şi în nord-estul
Bulgariei.
Cultura Vădastra (5500-4500 a. Chr.) a atins, în cursul evoluţiei sale, un înalt grad
de dezvoltare, evidenţiat - între altele - şi de realizările din domeniul ceramicii: vase
uzuale, de cult, plastică antropomorfă. Varietatea tipologică, decorul spiralic, meandric,
rombic, realizat în tehnica inciziei-exciziei şi a încrustaţiei cu o substanţă albă, oferă
dovezi solide ale nivelului artistic ridicat atins de purtătorii culturii Vădastra.
OT-s-B-525.02 Aşezare epoca bronzului
Analiza materialul ceramic pare să indice apartenenţa la culturile Glina - din
bronzul timpuriu şi Verbicioara - faza finală, bine reprezentată în judeţul Olt prin
descoperirile de la Slatina (cartierul Crişan II) şi Vultureşti, punctul „La Ogrăzi”.
În lipsa observaţiilor stratigrafice şi a cercetării unor complexe de locuire,
încadrarea cronologică a fragmentelor ceramice de tip Glina comportă un grad de
nesiguranţă, având în vedere că natura pastei (grosieră, amestecată cu pietricele) şi decorul
(cu striuri ori cu brâuri alveolare) se întâlnesc şi în alte culturi din epoca bronzului.
OT-I-s-B-08525 Aşezare geto-dacică
Materialul ceramic descoperit întâmplător (ceramică grosieră - modelată cu mâna
şi ceramică semifină - modelată la roată) se încadrează în faza clasică Laténe-ului geto-
dacic. Aşezarea de la Criva, alături de cea de la Bistriţa Nouă se înscriu într-o microzonă
dens locuită de geto-daci, desfăşurată de-a lungul bazinului râului Olt. În cadrul
microzonelor, aşezările deschise, cu caracter agrar, gravitau în jurul unei aşezări, fortificată
natural sau artificial (şanţ şi val de apărare), cu funcţia de centru al unei uniuni tribale. Fără
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 21
îndoială că această microzonă a fost locuită de tribul geto-dacic al aci-lor care probabil că
aveau centrul unional în aşezarea fortificată natural de la Milcov . Rezultatele cercetărilor
arheologice îndreptăţesc posibila identificare a aşezării de la Milcov cu Acidava
(dava/cetatea aci-lor), nume preluat de romani şi atribuit castrului ridicat în faţa acesteia,
dar pe malul opus al Oltului, la Enoşeşti .
Aşezarea geto-dacică de la Bistriţa Nouă, punctul „Gura Fleştenoagelor” – Cod
LMI OT-I-s-B-08524
Aşezarea a fost identificată pe terasa pârâului Gura Fleştenoagelor, la est de
cimitir, între punctele „Bechetul din Deal” şi „Luncă”. În urma unor cercetări de suprafaţă,
s-au recoltat fragmente provenite de la vase - modelate la roată - din pastă fină, de culoare
cenuşie, un lustruitor cu profil în formă de calapod pentru netezirea suprafeţei exterioare a
recipientelor modelate la roată, precum şi fragmente de vase comune, de uz gospodăresc,
modelate cu mâna. Unele dintre acestea sunt decorate cu brâuri alveolare, motiv specific
geto-dacilor.
Descoperirile se încadrează în faza clasică a Laténe-ului geto-dacic.
Castrul şi aşezarea romană Acidava (Enoşeşti) – Cod LMI OT-I-s-A-08526
Descoperirile întâmplătoare coroborate cu cercetările de teren şi săpăturile
arheologice au evidenţiat o întinsă arie de locuire în epoca romană pe platoul dominant al
terasei superioare a Oltului cuprins între biserică şi cula Caleţeanu la sud şi punctul 202+4
pe calea ferată Slatina-Piatra Olt spre nord; la vest zona este delimitată de DN 65 şi la est
de malul terasei. Castrul Acidava se afla în treimea de sud a acestei suprafeţe; în imediata
vecinătate, o vale - cu direcţia NV-SE -, ce
coboară spre terasa inferioară a Oltului
(azi, drum de pământ), separă zona
castrului de restul dinspre sud al suprafeţei
intens locuite, situată în jurul culei
Caleţeanu (monument istoric).
De-a lungul timpului, în acest areal
au apărut numeroase descoperiri. Ceramica
terra sigillata - de import, tiparele pentru
producerea locală a vaselor tip terra
sigillata şi a vaselor decorate cu figuri
aplicate în relief reţin atenţia reputatului
specialist în ceramică romană provincială,
Gh. Popilian .
Pentru a se obţine informaţii mai
concludente cu privire la castrul Acidava,
în acest perimetru s-au efectuat cercetări
arheologice restrânse - anterior anilor 1990
.
Între 1990-2007, Muzeul judeţean
Olt în colaborare cu prof. univ. dr. C. Preda
întreprind cercetări arheologice sistematice
la Acidava, eşalonate pe trei sectoare: 1)
aşezare civilă, punct Culă; 2) zona
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 22
castrului; 3) aşezare civilă, punct Moară .
Castrul Acidava OT-I-s-A 85 526.02
Zona castrului ocupă terasa Oltului din partea de nord a drumului de pământ ce
coboară din DN 65 spre Criva; zona este mărginită la est de calea ferată Bucureşti-Slatina-
Piatra Olt-Craiova, aflată sub terasă.
Din anii 1970 până în 1995, aici a funcţionat o balastieră, datorită căreia întreaga
suprafaţă a fost acoperită cu un strat gros de pietriş şi dale mari de beton. În acest
perimetru au fost deschise 12 secţiuni (orientate EV şi NS), în vederea identificării unor
elemente de fortificaţie sau a altor componente ale castrului Acidava. Într-un singur punct
din acest sector, în vecinătatea unui bazin de beton la sud-vest şi a căii ferate la est, au fost
surprinse urmele unui zid lat de 1,30 m, complet demontat, din care nu s-au păstrat decât
fragmente de cărămidă. Contextul arheologic indică urmele laturii de est a zidului de
incintă. Este posibil ca în acest punct să se fi aflat colţul de sud-est al castrului văzut de
Tocilescu la sfârşitul secolului al XIX-lea .
În urma acestor cercetări, a reieşit că amplasamentul pe care a fost ridicat castrul
Acidava a fost tăiat de lucrările de construirea căii ferate Bucureşti-Craiova (1871-1875),
iar eventualele structuri rămase aveau să fie nivelate cu ocazia amplasării balastierei.
Ştampilele unităţii militare Prima Flavia Commagenorum imprimate pe cărămizi
şi ţigle, apărute în număr mare, argumentează că fortificaţia a fost ridicată de COH I COM
care avea garnizoana aici. Descoperirile monetare, preponderenţa ceramicii terra sigilata,
produsă în Galia Meridională şi Galia Centrală, datată în intervalul Traian – Hadrian,
indică ridicarea fortificaţiei în timpul domniei împăratului Traian, imediat după
transformarea Daciei în provincie romană (106 d. Chr). Limita cronologică finală este
susţinută de o monedă de la Filip Arabul (244-249), confirmând opinia că fortificaţiile
aflate pe segmentul sudic al limes-ului alutan au încetat să existe după Filip Arabul.
Aşezarea civilă
Acidava OT-I-s-A 85 526.
01
Dacă noile cercetări
nu au furnizat mai multe
informaţii despre castru,
rezultatele obţinute în vicus-
ul militar sunt inedite şi
surprinzătoare. În timpul
existenţei fortificaţiei, s-a
întemeiat de-a lungul terasei
Oltului, pe o suprafaţă de
câteva ha, o întinsă aşezare.
Plasarea ei a fost stabilită nu numai de coordonatele strategice, ci şi de căile de
comunicaţie principale. Suprafaţa apreciabilă îndreptăţeşte concluzia că populaţia vicus-
ului militar era destul de numeroasă, fiind compusă din familiile militarilor, veterani,
colonişti şi, în mod cert, populaţie autohtonă. Prezenţa geto-dacilor în această vastă aşezare
este dovedită, pe de o parte de ceramica autohtonă, modelată cu mâna, reprezentată prin
vasele tradiţionale – vasul borcan şi căţuia –, iar pe de altă parte de consecinţele
raporturilor permanente existente între autohtoni şi militari. Se ştie că populaţia autohtonă
avea obligativitatea de a aproviziona unităţile militare romane cu produse agricole.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 23
Asocierea unor vestigii de tradiţie dacică cu vestigii romane, în acelaşi complex
arheologic, atestă persistenţa populaţiei locale în timpul provinciei romane Dacia.
Din cuprinsul zonelor cercetate, din ambele niveluri de locuire şi din complexele
închise, s-a recoltat o mare varietate de obiecte şi ustensile ce reflectă activităţile cotidiene,
ocupaţiile şi meşteşugurile practicate de locuitorii Acidavei: agricultura, creşterea
animalelor, vânătoarea, prelucrarea osului, fierului, lemnului, torsul, ţesutul şi, nu în
ultimul rând, producerea ceramicii. În lumina descoperirilor, meşteşugul cel mai bine
atestat este olăritul, fapt ce situează Acidava printre marile centre de producţie ceramică
din Dacia sud-carpatică.
În ceea ce priveşte importurile, este de subliniat cantitatea mare de ceramică de
lux, terra sigillata în primul rând, fapt ce o plasează pe locul II, imediat după Romula
(Reşca, jud. Olt), capitala provinciei Dacia Inferior, ulterior Dacia Malvensis.
Importurile evidenţiază legăturile economice şi comerciale între diferitele provincii
ale Imperiului Roman şi căile de pătrundere ale acestora. Situarea Acidavei pe drumul
strategic şi comercial care urma cursul râului Olt a facilitat importurile, Dunărea şi
afluenţii săi constituind principala cale de pătrundere.
Alte categorii de descoperiri: arme, piese de echipament militar şi de harnaşament
sunt piese specifice pentru soldaţi şi subliniază caracterul militar al obiectivului.
Cercetările arheologice de amploare întreprinse în diferite sectoare ale aşezării
extinsă în jurul castrului au reliefat complexitatea vieţii social-economice dezvoltată în
mediul rural, puternic romanizat, mediu care a supravieţuit şi după retragerea armatei şi
administraţiei romane din Dacia.
Monumente de arhitectură religioasă
Biserica Sf. Nicolae, Criva de Sus,
OT-II-m-B-0898
Catagrafiile din anii 1840 şi 1845
menţionează la Criva o biserică de lemn, cu
hramul Sf. Nicolae, construită în 1776.
Pe acelaşi loc, în 1863 a fost construită
biserica din cărămidă, în formă de cruce,
având turn clopotniţă peste pronaos. Pridvorul
este de factură neoclasică, având patru coloane
cilindrice şi fronton triunghiular. În centrul
frontonului, deasupra deschiderii de acces este
pictată icoana de hram.
În urma deteriorărilor provocate de
cutremurul din anul 1977, biserica este supusă
unui amplu program de reparaţii. Cu acest
prilej se reface pictura în frescă, de către Ilie
Căpuşe din Verneşti (Argeş).
Pisania, amplasată deasupra uşii de
intrare în pronaos, menţionează reparaţiile,
fără a face referire la ctitori şi la istoricul
locaşului:
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 24
S-a zidit acest Sfânt lăcaş cu hramul Sf. Ierarh Nicolae în anul 1863 şi în 1955 s-a
restaurat pictura veche prin contribuţia lui Florescu Ilie şi a enoriaşilor.
În urma cutremurului din 1977, i s-au făcut mari reparaţii.
Între anii 1988-1989, în timpul păstoririi P.S. Gherasim Cârstea - Episcop al
Râmnicului şi Argeşului, Biserica s-a pictat din nou în tehnica fresco, de către pictorul Ilie
Căpuşe din Verneşti - Argeş, prin stăruinţa şi îndrumarea pr. paroh Ciucă Ion, ajutat de
enoriaşii credincioşi.
Monumente de arhitectură civilă
În Lista Monumentelor Istorice sunt înscrise 25 de conace din judeţul Olt. Aceasta
este realitatea statistică. În fapt, aproape 80% dintre ele se află într-o avansată stare de
degradare ori sunt mormane de cărămizi ce amintesc vag de măreţia iniţială.
Naţionalizate în anul 1948, conacele sunt refuncţionalizate ca sedii CAP, SMA,
dispensare comunale, grădiniţe, spitale, aziluri etc. Chiar dacă au suferit unele transformări
(recompartimentări interioare, înlăturarea unor decoraţiuni, dispariţia mobilierului şi a altor
dotări), conacele au rămas în picioare.
După anul 1990, când totul părea că intră pe un făgaş normal, conacele traversează
cea mai cruntă perioadă. Vidul legislativ de la începutul anilor 1990, legislaţia târzie şi
ambiguă, procesele de retrocedare interminabile, pretenţiile unor moştenitori ori lipsa
banilor pentru restaurarea imobilelor revendicate, devastarea acestora de către săteni
pentru cărămidă, tâmplărie, fier au adus multe conace în stare de ruină.
De la locul de amplasare, anume ales pentru a exploata pitorescul împrejurimilor,
până la înfrumuseţarea interioară şi exterioară, conacele exprimă un mod de viaţă şi stilul
unei epoci, îmbogăţind valorile de patrimoniu din mediul rural.
Conacul Argeşeanu, Criva de Sus, OT-II-m-08986Conacul, aşezat la intersecţia
căii ferate Slatina – Piatra Olt şi drumul judeţean Slatina-Piatra Olt, a fost construit la
sfârşitul secolului al XIX-lea de către Constantin Marinescu din Caracal, pe moşia
stăpânită la Criva de Sus.
Fiica lui Constantin Marinescu, Ana, se căsătoreşte în anul 1910 cu Gheorghe
Argeşanu, născut la Caracal în anul 1883. Gheorghe Argeşeanu era fiul inginerului Bazil
Argeşeanu şi al Constanţei
(Constance) de Lapommeraye,
fiica medicului francez Ernest de
Lapommeraye, stabilit în Slatina
după războiul Crimeii .
Atitudinea morală,
excepţionala carieră - militară şi
politică - a generalului Gheorghe
Argeşeanu au fost curmate brutal,
fiind ucis de un comando
legionar, în noaptea de 26-27
nov. 1940, la Jilava , alături de
alte nume mari din elita
românească.
Construit la sfârşitul
secolului al XIX-lea, conacul Argeşeanu este o clădire cochetă, ridicată pe două niveluri.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 25
Intrarea principală, tratată în stil neoclasic, este prevăzută cu coloane cilindrice care susţin
terasa de la etaj, cu balustradă din cărămidă dispusă în zig-zag. Decoraţia exterioară reţine
atenţia prin efectul cromatic oferit de alternanţa dintre albul şi roşul asizelor de cărămizi
aparente ce îmbracă faţadele. Acoperişul este surmontat de patru turnuri hexagonale,
conferindu-i aspectul unui castel.
In anul 1927, Constantin Marinescu donează conacul şi 75 ha din moşia de la
Criva nepotului sau Nicolae, fiul Anei şi al lui Gheorghe Argeşeanu. Punctul 2 al actului
de donaţie se referă la conacul moşiei „aşa cum se găseşte împrejmuit, împreună cu toate
construcţiile si plantaţiile de pe dânsul, învecinat la Miază-Noapte cu calea ferată, la
Miază-Zi şi Apus cu şosele şi la Răsărit cu terenul arătat la nr. 1” (la punctul 1 se
delimitează cele 75 de ha donate). Donaţia a fost primită de col. Gheorghe Argeşeanu,
întrucât fiul său, Nicolae Gh. Argeşeanu, era minor. Nicolae Argeşeanu, căsătorit cu Sanda
Nenişor, nepoata lui Nicolae Titulescu, urmează - ca şi tatăl său - cariera militară.
In anul 1945, căpitanul Nicolae Gh. Argeşeanu, împreună cu mama sa Ana
General Gheorghe Argeşeanu, înaintează Prefecturii judeţului Romanaţi şi comitetului de
expropriere al plăşii Piatra numeroase petiţii prin care reclamă aplicarea abuzivă a unor
dispoziţii din Legea de reformă agrară. În speţă, Nicolae Gh. Argeşeanu arăta că: „deşi de
la lege am dreptul la o suprafaţă de 50 ha, Comitetul local de expropriere nu a binevoit a-
mi lăsa decât 10 ha în care intră: conacul, grădinile, anexele…”
Conacul a fost naţionalizat în anul 1948 şi a fost atribuit întreprinderii „Oltul” din
Slatina, pentru secţia de prefabricate.
În prezent, conacul este sediul unei societăţi de construcţii şi a fost cumpărat de
patronul respectivei societăţi de la urmaşii Argeşeanu.
Se impune respectarea zonei de protecţie a monumentului şi degajarea spaţiului de
utilajele şi anexele aflate în imediata vecinătate a acestuia.
Cula Caleţeanu, Enoşeşti, OT-II-m-08987
Cula Caleţeanu face parte dintre cele numai 25 de cule rămase, dintr-un fond
impresionant. Culele, locuinţe fortificate construite cu precădere în Oltenia, zonă devastată
adeseori de trupele de pazvangii (trupe turceşti neregulate), reprezintă un simbol al
patrimoniului cultural naţional, avansându-se - la un moment dat - propunerea de a fi
incluse în patrimoniul UNESCO.
Unele indicii avansează, ca dată de construire a culei, sfârşitul secolului al XVIII-
lea. În timpul cercetărilor arheologice întreprinse în situl Acidava s-au descoperit bordeie,
monede, ceramică datate în aceasta
perioadă şi care, indiscutabil, se leagă
de existenţa culei.
Nu cunoaştem, în stadiul actual
al informaţiilor, de către cine a fost
construită cula. Catagrafiile din prima
jumătate a secolului al XIX-lea
menţionează pe bogatul negustor din
Craiova, aromân de origine, Hagi Enuş
(Hagi Costa Petru, zis Enuş), ca
proprietar al moşiei Enoşeşti . Cu
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 26
siguranţă că Hagi Petru Costa a luat numele de Enuş de la moşia Enuşeşti/Enoşeşti, o
practică frecvent folosită în epocă.
Ulterior, moşia Enoşeşti trece in proprietatea lui Dimitrie Carianopol - căsătorit cu
Anghelica, fiica lui Polihronie Costa Petru, fratele lui Hagi Enuş. Crucerul Polihronie
construieşte, în 1815, biserica Sf. Ilie – aflată în aproprierea culei, scoasă cu uşurinţă din
LMI –lista monumentelor istorice, n. n.
Dimitrie Carianopol şi Anghelica au avut doi copii, Constantin si Ana, prin
căsătorie Ana Caleţeanu (uneori grafiat Caletzeanu). La sfârşitul secolului al XIX-lea, Ana
Caleţeanu era proprietara conacului şi a moşiei Enoşeşti care se învecina la nord cu moşia
Spurcaţi (Oltişor), la sud cu moşia Piatra, la est cu moşia Slătioara şi la vest cu moşia
Mirila.
Ana Caleţeanu contribuie substanţial la repararea bisericii, în anul 1864.
Sprijinirea bisericii este continuată de fiică, astfel explicându-se includerea lor în tabloul
votiv al ctitorilor.
Conacul, ridicat pe un
platoul al terasei Oltului, în
perimetrul vicus-ului militar
Acidava, domina împrejurimile -
prin masivitatea construcţiei şi
zidului împrejmuitor.
Construcţia, înălţată peste un
spaţios beci boltit din cărămidă,
se desfăşoară pe trei niveluri.
Ultimul nivel are, pe colţul nord-
estic, o terasă decorată cu
baluştri şi coloane din zidărie.
Cerdacul oferă plasticitate
faţadelor austere, având şi un rol
de supraveghere.
Cula Caleţeanu evidenţiază, din punct de vedere arhitectural, tranziţia de la culă
(locuinţă fortificată) la tipul de casă boierească propriu-zisă şi îmbogăţeşte patrimoniul
cultural al judeţului cu un obiectiv singular în această zonă.
În anii comunismului, cula a servit drept sediu fostului CAP Piatra Olt. După
1990, cula şi o parte din fosta moşie au fost revendicate de urmaşii Caleţeanu, în prezent
fiind abandonată.
Am considerat necesar să includem în „Studiul istoric de fundamentare al P.U.G.-
ului oraşului Piatra Olt” două propuneri de clasare în Lista Monumentelor Istorice: conacul
Ion Marian din Piatra şi gara Piatra Olt.
Conacul Marian, în ciuda stării de deteriorare, prezintă o mare valoare
arhitecturală (o excelentă sinteză a stilului neoromânesc) şi memorială. A fost construit în
anul 1927 de către Ionel Marian pe moşia deţinută la Piatra, unde inginerul agronom, şcolit
în Germania, înfiinţează una dintre cele mai rentabile şi moderne ferme - din România
acelor vremuri. Numirea lui Ionel Marian ca ministru al agriculturii, pentru o scurtă
perioadă de timp, în guvernul condus de mareşalul Antonescu, duce la arestarea şi
internarea în lagărul de la Caracal (1945-1948), după care este întemniţat la Aiud, unde
moare după 8 ani de detenţie .
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 27
Gara Piatra Olt a fost clădită de consorţiul Stroussberg căruia i s-au încredinţat
lucrările de construire pentru calea ferată Bucureşti-Craiova-Vârciorova (1871-1875). Este
dată în folosinţă la 1 ianuarie 1875. La scurt timp, gara Piatra Olt devine un important nod
feroviar care asigură legătura cu marile oraşe ale ţării. În acelaşi timp, gara a constituit un
factor determinant al evoluţiei localităţii - din punct de vedere economic, social,
demografic, administrativ. La sfârşitul sec. al XIX-lea, în jurul gării se dezvoltă un cătun
numit Piatra Olt, nume care va fi atribuit satului Piatra după anul 1968, ceea ce echivala cu
recunoaşterea rolului gării în istoria locului şi a împrejurimilor.
Şansa de supravieţuire a patrimoniului istoric constă în refuncţionalizarea
monumentelor istorice. Restaurate şi adaptate la cerinţele moderne, acestea îşi vor găsi o
binevenită valorificare prin integrarea în circuitul economic, cultural şi turistic.
Încheiem cu opinia extrem de actuală a istoricului Nicolae Iorga, intransigent
apărător al monumentelor istorice: „ceea ce s-a păstrat împotriva răutăţii vremurilor şi a
lipsei de înţelegere a oamenilor este de aşa mare preţ, încât rostul nostru în istoria
civilizaţiei se fixează mai mult de jumătate prin acestea”.
Note 1 Marin Nica, Ion Ciucă, Aşezările neolitice de la Piatra sat (jud. Olt), în „Arhivele
Olteniei”, 6, 1989; Marin Nica, Elena Deleanu, Câteva date despre aşezările din sec. VI şi XVI de la
Piatra sat (jud. Olt), punctele „Nucet” şi „Vadul Codrii”, în SCIVA, 1, 1994; Simona Lazăr,
Câteva consideraţii cu privire la aşezările preistorice de la Piatra Olt, jud. Olt, în „Arhivele
Olteniei”, 12, 1997.
2 Mihail Butoi, Descoperiri arheologice din judeţul Olt, Slatina, 1999, p. 21.
3 C. Preda, Geto-dacii din bazinul Oltului Inferior. Dava de la Sprâncenata, Bucureşti,
1986, p. 113-114.
4 Gh. Popilian, I. Ciucă, La céramique sigillée d´importation d´Acidava, în „Dacia”, NS, 1-
2, 1986, p. 167-172.
5 M. Butoi, op.cit., p. 21.
6 Gh. Popilian, I. Ciucă, în „Dacia”, NS, 30, 1986, p. 167-172; idem, în Dacia, NS, 32,
1988, p. 61-78; idem, în „Arhivele Olteniei”, SN, 7, 1992, p. 19-26; Gh. Popilian, Aurelia Grosu, în
„1900 ans dépuis de debut de la construction du pont de Drobeta”, Drobeta-Turnu Severin, 2003.
7 Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru, în SMMIM, 11, 1978, p. 137-142; Ioana Bogdan
Cătăniciu, Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului Roman, sec. I-III p. Chr., Alexandria, 1997,
p. 66-67.
8 Aurelia Grosu, Noi contribuţii privind activitatea economică în vicii militarii. Vicus-ul
militar Acidava, în Drobeta, XVI, 2006; idem, Cercetările arheologice efectuate în castrul şi vicus-
ul militar Acidava, în „Muzeul Oltului”, 3, 2013, p. 31-62.
9 Academia Română, Gr. Tocilescu, mss, 5139, f. 40.
10 Aurelia Grosu, Un medic francez stabilit în Slatina – Ernest de Lapommeraye, în
„Memoria Oltului”, anul I, nr. 4, 2012, p. 8-9.
11 Pentru detalii, D. Botar, Fiii Romanaţiului, Craiova, 1996, p. 19; idem, Personalităţi
Romanaţene. Gheorghe Argeşanu, în „Memoria Oltului”, anul I, nr. 4, 2012, p. 11-18; idem,
Conacele din Romanaţi, ed. Hoffman, 2015, p. 121-122.
12 Ion D. Tîlvănoiu, Ceva despre familia Caleţeanu şi moşia Enuşeşti, în „Memoria
Oltului şi Romanaţilor”, anul IV, nr. 7 (41), 2015, p. 4-8.
13 Pentru detalii, Jeana Pătru, Restituiri IV. Ferma model Ionel Marian, Piatra Olt, în
„Memoria Oltului şi Romanaţilor”, anul IV, nr. 10 (44), 2015, p. 46-54.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 28
OLTENI ÎN ARHIVELE RADIOULUI
În arhiva Societăţii Române de Radio se păstrează textele unor conferinţe citite la
microfon în perioada interbelică de numeroşi oameni de cultură dintre care şi mulţi olteni.
Aceste texte , rămase până astăzi inedite, vin să completeze imaginea acestor creatori,
dezvăluindu-ne feţe nebănuite ale personalităţii lor. Până la reunirea lor într-un volum
(,,Creatori olteni în arhivele radioului”), am ales să reproducem în revista noastră câteva
asemenea conferinţe.
Este cazul celor două texte de mai jos, unul semnat de scriitorul romanaţean
Mircea Damian (citit la radio la 15 iunie 1935; Arhiva S.R.R., Dosar nr. 10/1935) iar celălalt
aparţinând pictorului caracalean Marius Bunescu (citit la microfonul radioului la emisiunea
Universitatea Radio din 10 aprilie 1934; Arhiva S.R.R., Dosar nr7/1934).
Ion D. Tîlvănoiu, Nicu Petria, Vasile Radian
TURISMUL
Mircea Damian
Am avut întotdeauna o adevărată spaimă de cuvintele prea umflate şi prea
preţioase care spun mult şi care nu fac nimic. Sperie doar pe câte cineva şi în unele locuri
impresionează... Aşa şi cuvântul „Turism”, e un cuvânt care pe mine m’a impresionat, ca şi
acela de „Sport”. Mi s’a părut prea cuprinzător şi prea îngust - totodată, prea străin şi prea
băţos. Un cuvânt boeresc aruncat peste umăr.
De aceea, când am văzut în noul
program numele meu însemnat în dreptul
cuvântului „Turism”, am încercat sentimentul
care m-a chinuit la şcoală în ora de aritmetică şi
care mă chinuie şi azi în faţa oricărei probleme
cu cifre. Şi am cerut lămuriri: ce este acela
„Turism”, cum este interpretat cuvânul la Radio
şi dacă mi se îngăduie să-i lărgesc interesul.
Fiindcă eu prin „Turism” înţelegeam ceva cu
totul tehnic şi îl înrudeam cu cuvântul
„mecanic”, bunăoară. Ceva numai cu linii, în
sfârşit, şi cu ecuaţii, cu zăpadă ninsă estetic pe
munţi şi cu şosele asfaltate care aleargă în
spirală prin păduri de brazi (numai prin păduri
de brazi), mărginind şi uitându-se în râuri şi în
Mare, peste rampa din lemn de stejar. Din
distanţă în distanţă - câte un automobil şi, pentru
decor, un avion tip „sport”, pe scurt: ceva ca în
reclamele din trenuri şi din staţiunile
climaterice: frumos, estetic şi rece...
... Noi credem că turismul nu este nici numai geografie, nici numai reclamă, nici
numai poezie. Turism înseamnă toate astea laolaltă şi înseamnă, credem, mai întâi
haimanalâc, înseamnă ceva fără prea mult program şi, mai ales, fără tehnică, fără distanţă
şi fără altitudine şi chiar fără timp. În sfârşit, nu înseamnă deloc snobism. Să pleci în munţi
pentru un timp limitat şi cu un itinerariu fixat, cu ţoale de sărbătoare şi aprovizionat din
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 29
belşug, nu înseamnă turism, înseamnă orice; excursie, plimbare sau toană. Dar nu turism.
Pentru că, vedeţi, ilustrate cu Ceahlăul, cu Munţii Rodnei sau cu Mânăstirea Tismana poţi
să trimiţi amicilor şi din tren...
Şi încă, ceva: cuvântul „Turism” cuprinde, mi se pare, în concepţia noastră, a
tuturora, şi a turiştilor, şi a snobilor şi a antreprenorilor, exclusiv munţii. Uitaţi-vă la toate
reclamele, ascultaţi pe toţi cei care pleacă, fie iarna, fie vara: veţi vedea scris şi pozaţi, veţi
auzi vorbind numai de munţi, numai şi numai de munţi. Toate reclamele reproduc aceeaşi
munţi, prea cunoscuţi, prea bătătoriţi şi prea civilizaţi.
Ne plac, se’nţelege, munţii - pe care îi străbatem ori de câte ori avem prilejul. Dar
preferăm pe cei pe care nu i-am cunoscut şi nu avem, în general, preferinţe: umblăm pe
oriunde - şi prin munţi, şi pe câmpie, şi prin sate, şi prin oraşe, descoperim mereu noui
colţuri de poezie şi de primejdie în ţara asta care are peisagii cu atât mai poetice, cu cât nu
sunt lucrate. Nu am plecat niciodată la drum pentru atâta timp şi nu am ştiut precis unde
mergem. Ni s’a’ntâmplat să răbdăm de foame şi să ne rătăcim...
... Se înţelege că în cronicile noastre săptămânale nu vom ocoli nici munţii foarte
cunoscuţi, nici staţiunile climaterice şi balneare, dar vom căuta să informăm publicul
asupra tuturor locurilor neştiute sau aproape neştiute. Vom vorbi, de asemeni, despre
împrejurimile staţiunilor climaterice cu desăvârşire necunoscute de lumea care cercetează
aceste staţiuni de ani de zile, dar care se plimbă numai prin grădinile lor, foarte frumoase
de altminteri, dar numai grădini. Nu ne vom limita numai la munţi sau numai la Mare. Ne
vom plimba de-a lungul şi de-a latul ţării, cercetând şi scotocind.
Noi stăruim în credinţa că românul îşi cunoaşte foarte puţin ţara şi, din câte o
cunoaşte, o cunoaşte foarte greşit. Nu ne sfiim să afirmăm că sunt foarte mulţi români care
cunosc mult mai bine alte ţări - decât propria lor ţară -, ale căror peisagii le sunt atât de
întipărite în memorie, încât atunci când văd în ţară altele - infinit mai frumoase - strâmbă
din nas sau înalţă din umeri şi exclamă: Ce-am văzut eu în Elveţia!...
Dar spuneam, mai înainte, că noi înţelegem să lărgim înţelesul cuvântului
„Turism”. În cronicile care vor fi citite la microfon, nu se va vorbi numai de România
pitorească în sensul leşinat-poetic al cuvântului. Nu vom neglija, fireşte, poezia peisagiilor,
atât de românească, dar nu vom face numai poezie. Înţelegem să trecem prin faţa
microfonului cu toată ţara în braţe, cu toţi munţii, adică cu toate câmpiile, cu toate oraşele
şi cu multe sate care ar putea să fie adevărate staţiuni climaterice. Şi nu vom uita Marea,
dar nu Marea Constanţei şi a Techir-Ghiolul-ui, ci ne vom urca mai în sus, ne vom coborî
mai în jos, vom apuca apoi prin deltă şi vom lua Dunărea în răspăr, până la Orşova. Pentru
că, să ştiţi: Dunărea nu are numai Delta care merită să fie văzută, iar crap la proţap nu se
mănâncă numai la Vâlcov. Vom zăbovi apoi prin Banatul acela atât de bogat şi atât de
frumos, ne vom plimba pe câmpiile mănoase ale Bihariei şi vom urca în Sighetul
frumuseţilor şi al mizeriei. Nu vom uita Bucovina şi ţinutul Rodnei, nici şesul Basarabiei,
nici Bărăganul, nici, mai ales, valea Prahovei şi valea Oltului...
Şi vom trece mereu prin oraşe şi prin sate, de munte şi de şes, vom întârzia în
preajma unui monument, ne vom închina în faţa unei troiţe şi vom vorbi cu oameni.
Spuneam, mai înainte, că turismul nu se face cu program. Nici noi nu vom avea aci
un program. Vom vorbi despre ce ne cade la îndemână şi vom însoţi, mereu, cronicile
noastre cu observaţii şi cu îndrumări, foarte necesare tuturor.
Ni s’a’ntâmplat să vagabondăm mult în vremea noastră şi o facem şi astăzi, ca să
mai vedem locurile pe unde am răbdat şi pe unde ne-am bucurat, să ne-aducem aminte
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 30
unde am răbdat de foame în faţa unui petec de cer şi n’am mai fost ostenit la piciorul unui
munte. Ne cunoaştem ţara, îi cuoaştem toate luminişurile şi toate coclaurile, îi cunoaştem
oamenii şi cerul. Desigur, România nu are peisagiile Elveţiei, bunăoară, foarte majestoase
şi foarte dichisite, şi nici piscurile şi văile Tirolului - răsunând de chiotele specifice ale
călăuzelor. Şi nici hoteluri, şi nici case de adăpost - cu garoafe la balcoane - nu prea avem.
Iar vacile noastre sunt cam jigărite şi ciobanii noştri nu au pană la pălărie...
Dar uite, poezia ţinuturilor noastre este, parcă, mai aproape de Natură şi de
Dumnezeu, oamenii se simt la ei acasă, ca şi vacile, dealtfel ca şi florile. La noi toate se
simt acasă, pentru că toate sunt făcute, în primul rând, pentru noi. Poate că belşugul ăsta de
poezie ar trebui organizat, civilizat şi ordonat şi pentru altă lume care se orientează cu
fotografia în mână şi care caută ultimul confort într’o colibă din inima munţilor sau a
Deltei, pentru lumea aceea care vrea un răsărit de soare mereu acelaşi şi la ore fixe, care
vrea furtună la comandă - ca la cinematograf, aventuri în care să intervie ciobani cu
maniere de „lume bună” şi aşa mai departe... Aşa ceva nu avem, este adevărat. Aşa ceva se
găseşte numai în ţările care trăiesc din asta.
Poezia Ţării noastre este mai întâi poezie şi cunoaşterea ei presupune altă
înţelegere care să nu aibă trebuinţă de ghid şi de călăuze. Este o poezie oarecum primară şi
foarte românească, la noi este totul românesc, aşa cum, bunăoară, în Elveţia nu este totul
elveţian, cum în Franţa nu este totul franţuzesc, cum în Italia nu este totul italienesc. Avem
noi, se vede, pecetea noastră care este mai întâi a noastră. Munţii noştri îi poţi desluşi din o
sută de munţi că sunt ai noştri, precum poţi desluşi Marea noastră, câmpia noastră,
Dunărea noastră şi, mai ales, atmosfera noastră...
Se’nţelege că nu suntem împotriva unei organizări, ca să zicem aşa, a pitorescului
Ţării. Dar nu suntem pentru o organizare prea radicală, nu suntem pentru o civilizaţie prea
elveţiană. E bine să ne păstrăm pecetea noastră, să rămânem în atmosfera noastră şi în
mijlocul poeziei acesteia româneşti, atât de majestuoasă în sălbăticia ei, atât de duioasă şi
atât de pură...
ATHOSUL ARTISTIC
Marius Bunescu
Prin situaţia sa geografică, Muntele Athos a fost totdeauna mirajul corăbierilor
arhipelagului şi al locuitorilor coastelor
macedonene. Numele său era cunoscut
până departe, peste mări şi ţări, şi înainte
de era creştină adăpostea statui de zei
păgâni. Pe vârful muntelui, înconjurat
dimineaţa şi seara - ca şi atunci şi ca
totdeauna - de o aureolă ce se crede a fi
divină, încă din vechime se afla un
templu al lui Jupiter, care s-ar fi prăbuşit
la picioarele Maicii Domnului când, după
moartea lui Iisus, ar fi plecat - împreună
cu Sfântul Ion - pe o barcă, până în părţile Mănăstirea Vatopedi
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 31
acestea. Vârful, înalt de aproape două mii de metri şi mai tot timpul alb de zăpadă, era
considerat - şi în antichitate, şi în evul mediu - cel mai înalt vârf din lume, pentru că - în
forma lui curioasă, de piramidă ieşind brusc din mare - putea uşor să facă şi bucuria, şi
frica oamenilor - ce trăiau din poveşti şi eresuri. Se zice că, la apusul soarelui, umbra lui
ajungea până în insula Lemnos, cam la 70-80 kilometri spre est. Şi nu s-a ştiut niciodată
până unde ajungea umbra Olimpului - nu prea departe spre apus, mai înalt cu un kilometru
decât Athosul şi pe sub crestele căruia ducea, ca şi azi, drumul spre Salonic.
Podişul macedonean, scăpat din cleştele golfurilor Salonic şi Orfano, înaintează
în arhipelag în forma unei peninsule-Calcidică-, terminată, în lupta-i titanică - cu marea,
prin trei limbi stâncoase printre care Egeea îşi plimbă, mândră, apele albastre, de safir.
Limba dinspre răsărit a Calcidicei poartă numele Athosului, după muntele de la
extremitatea sud-estică. Iar pământul acesta, lung de 60 kilometri şi lat de 8,5, e ca o şa
stâncoasă ce nu trece de 5-600 metri înălţime şi poartă pe creastă un drum ondulat în tot
lungul lui, din care - prin văi sălbatice, stânci abrupte şi cascade pitoreşti, printre castani şi
aluni, printre lămâi şi portocali, printre dafini şi smochini, printre măslini şi leandri ca
stejarii - curg în toate părţile, spre marea înconjurătoare, poteci ce duc la mănăstirile de pe
litoral.
Aici, în tot timpul anului este verdeaţă şi căldură, iar asceţii, ca şi păsările
cerului, îşi găsesc hrana nu prea departe de ei, necerând-o nimănui şi trăind în atmosfera de
parfumuri pe care florile şi arborii sudici le împrăştie în jurul lor. Pentru ca teritoriul
acesta, bine delimitat pe trei laturi, să aibă hotar de veci şi spre nord, acolo unde pământul
se îngustează formând un gât de vreo doi kilometri prin care se leagă de peninsulă, a fost
tăiat un şanţ larg, de la un golf la altul, şi astfel, şi în această parte dinspre lume, Sfântul
Munte a fost închis, ştiindu-se până unde locul e al Maicii Domnului – patroana - şi de
unde începe viaţa plină de păcate a oamenilor. Până la acest şanţ pot să se apropie şi
femeile, dar trecerea lui le este oprită încă de la începutul secolului al XI-lea, deşi patroana
Muntelui Athos e însăşi Sfânta Maria. După legende, tăierea aceasta a fost făcută de
Xerxes şi ar fi fost, atunci, un canal adânc - pentru trecerea flotei sale ce mergea să se lupte
cu grecii, la Salamina. Dar drumul spre Salamina era scurt şi mai sigur prin altă parte,
astfel că trebuie să ne ferim de prea frumoasele legende şi să redăm locului rostul lui
adevărat.
La început, credincioşii nu se puteau convinge uşor să trăiască în comunităţi şi
astfel s-au aciuat prin ascunzişurile stâncilor din miazăzi, sub vârful aureolat pe care - în
locul templului sfărâmat al lui Jupiter - s-a clădit capela Sfintei Fecioare. Despre primii
anahoreţi şi eremiţi creştini se ştie, aici, încă din secolul IV. Au trebuit să treacă, însă,
câteva sute de ani şi ei să se înmulţească foarte pentru ca tot dintre ei să se găsească spirite
mai luminate, energice, spre a organiza viaţa de pe Sfântul Munte. În felul acesta au luat
fiinţă, prin secolul VIII, câteva grupări de case, ermitaje transformate apoi în mănăstiri ce
nu aveau o viaţă prea lungă, până ce, pe la mijlocul secolului X, anahoretul Athanasie,
prieten bun cu Nichifor Focas - el însuşi dornic a se retrage din viaţa agitată a Bizanţului -
şi după îndemnul şi cu ajutorul acestuia, a început a clădi o mănăstire după toate regulile,
Lavra de azi, care e considerată străbunica tuturor aşezărilor mănăstireşti de mai târziu.
Sute de călugări din toate părţile au venit, încă din primele timpuri, să trăiască în
regimul mănăstiresc - atât de combătut de anahoreţi, astfel că, la puţină vreme după aceea,
s-a clădit Ivironul, apoi Vatopedi. Cum teritoriul Athosului se umpluse de călugări - ce
trăiau fie prin mănăstiri ori schituri, fie prin chilii izolate ori văgăuni, încă din secolul X a
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 32
fost ales un centru al ţinutului, cu un şef spiritual. Acest centru, aşezat cam la mijlocul
peninsulei, este azi, ca şi atunci, Kareia - către care duc drumuri şi mai grele dinspre toate
mănăstirile. Iar viaţa călugărilor s-a reglementat de Sfântul Athanasie şi de împăraţii
bizantini Nichifor Focas, Ioan Tzimiskes şi urmaşii lor care au fost ctitorii mai tuturor
mănăstirilor athonite ce dădeau un prestigiu religios atât de mare imperiului. Ei le-au dăruit
averi şi odoare sfinte în care şi azi se mai slujeşte liturghia. Catolicii, îngrijoraţi de
strălucirea Athosului, încă de timpuriu au vrut să-l năruiască.
Pe la începutul secolului al XIII-lea, papa Inocenţiu III a ridicat nu departe de
Lavra, pe versantul nordic, o mănăstire catolică din care, însă, n-a mai rămas decât ruina şi
turnul Amalfitanilor ce se mai vede şi acum. Dar oştile papale au atacat şi cu armele locul
sfânt. Apoi cruciadele şi piraţii catalani şi sarazini au transformat în ruină multe mănăstiri
de acolo. Le-a fost dată însă voievozilor noştri să reclădească şi să întreţină opt dintre cele
mai importante mănăstiri, printre care şi Lavra Sfântului Athanasie, şi să dăruiască tuturor
celorlalte, timp de patru sute de ani, multe averi, spre a le asigura viaţa ce dăinuieşte şi
până astăzi. Cnezii sârbi şi ţarii bulgari, mai apoi şi ruşii, nu s-au lăsat mai prejos. Dar ei
şi-au clădit locaşuri pentru neamul lor şi până azi sunt tot ale neamului lor. Pe când boierii
şi voievozii noştri au dat mult şi pretutindeni, fără a fi cerut, în schimb, nimic, de la
nimeni. Şi astfel prin toate mănăstirile li se găsesc portretele şi urmele acestor danii, dar
nici o piatră de pe muntele Athos nu aparţine naţiei româneşti, deşi sunt câteva sute de
călugări români, răspândiţi prin chilii şi schituri, peste tot ţinutul. Oricum, pe Sfântul
Munte se aud, ca şi cu multe veacuri în urmă, toate limbile ţărilor ortodoxe. Iar viaţa din
mănăstiri este tot cea de acum o mie de ani, şi tot ca acum o mie de ani se slujeşte în
biserici, cu pompa cunoscută Bizanţului şi în odăjdii purtate de atâtea generaţii de preoţi,
de pe vremea Comnenilor şi Paleologilor până azi. O vizită pe Sfântul Munte este, de
aceea, o vizită în lumea de acum zece veacuri, pentru că numai aici nu s-a schimbat nimic
de atunci. Şi oamenii, şi obiceiurile, şi drumurile sunt aceleaşi. Sunt, pe Muntele Athos, 20
de mănăstiri, cele mai multe greceşti, stăpâne pe tot teritoriul şi cărora le sunt aservite toate
celelalte schituri şi chilii nenumărate aflate aici, ideea de stăpân şi slugă trăind în toată
amploarea şi pe acest pământ al păcii şi
contemplaţiei. Cum toate darurile au
fost primite numai de mănăstirile
principale, este evident că micile
aşezări răzleţe sunt construite şi pictate
la întâmplare şi nu vom găsi prin ele
vreo urmă de artă. Ctitorii mănăstirilor
mari au fost însă întotdeauna preocupaţi
de înfrumuseţarea locaşurilor ctitorite,
adunându-le lucruri preţioase de artă,
podoabe rare şi îngrijindu-se de pictura
lor interioară. De obicei, o mănăstire
atonită este o cetate închisă din toate părţile de ziduri încrenelate, iar clădirile ridicate în
cursul veacurilor au câte 4-5 etaje, pe suprafeţe foarte diferite. În centrul curţii interioare se
află biserica mănăstirii, faţă în faţă cu trapeza, adică sala de mâncare, ca un simbol veşnic
al credinţei şi al vieţii. Biserica numită catolică, spre deosebire de multele biserici mai mici
şi paraclise din incinta ori din afara mănăstirii, e de obicei joasă, ascunsă privirilor, are mai
multe turle şi e vopsită de jos până sus în roşu. Mai lângă toate bisericile se află câte doi
Lavra
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 33
chiparoşi gârboviţi, sădiţi de ctitori odată cu punerea temeliei după regula Sfântului
Athanasie de la Lavra, iar zidurile groase ale cetăţii pornesc câteodată de la marginea mării
şi suie coastele muntoase, spre a împrejmui tot ce ţine de mănăstire. Chiparoşii rari -
aproape negri - ies totdeauna în relief în mijlocul verdelui de toate nuanţele al arborilor ce
umbresc ţinutul. Unele mănăstiri sunt căţărate temerar pe vârful stâncilor, de pildă Simon
Petra, Grigoriu, Dionisiu, altele se află zidite în mijlocul pădurii ca mănăstirea bulgară
Zografu, cea sârbească Chilandaru, iar cele mai multe s-au ridicat în marginea mării, pe
platourile stâncoase ori pe şes, toate având câte un port al lor - pentru pescarii mănăstirii
ori aprovizionări depărtate. Arta la Muntele Athos e veche, ca şi instituţiile din peninsulă.
În conglomeratele de clădiri s-a păstrat linia largă, cu foarte puţine spărturi pentru ferestre
şi uşi. Adesea un relief sculptat este prins în zid, dar el e, de obicei, adus din altă parte.
Chiar ferestrele sculptate în piatră ale bisericilor sunt de origine străină. La Vatopedi se
află un frumos basorelief în piatră ce reprezintă pe Ştefan cel Mare. Zeci de balconaşe se
suprapun unele peste altele, în toate culorile, pe frontonul mănăstirilor. Unele aşezăminte,
ca de pildă mănăstirea Dionisiu ce nu se bucură de o suprafaţă prea largă, fiind construită
pe vârf de stâncă, lângă mare, e în întregime un perfect muzeu de artă bizantină, prin
construcţiile interioare cu coloane şi coridoare, prin curţile cu terase deasupra mării, prin
pictura păstrată încă originală în unele locuri şi unde se vede portretul voievodului român
Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie, împreună cu multe odoare ale acestuia şi ale altor
voievozi de-ai noştri. Mănăstirea aceasta e bogată apoi printr-o mulţime de obiecte de artă,
în argint, sculpturi în lemn, chivoturi, icoane, epitafe, patrafire şi manuscrise cu miniaturi
nepreţuite. Pictura prin bisericile Athosului e din diferite epoci, câteodată reîmprospătată
fără nici o pricepere, dar orice călugăr îţi va spune că biserica lui este pictată de însuşi
Pauselinos. Meşterul acesta bizantin a ajuns un zugrav legendar, pentru că nimeni nu ştie
precis în ce epocă a trăit. Unii îl încadrează în secolul XI, alţii în secolele XIII, XIV şi
chiar XVI. Se crede despre el că a zugrăvit toate bisericile de pe Sfântul Munte şi că nu
era altul să-l întreacă nici înainte, nici mai târziu. În realitate, numai în biserica Protaton
din Kareia, refăcută de Sfântul Athanasie şi pictată în 1293 odată cu biserica
Chilandarului, sunt rămase două fresce intacte care, după puritatea stilului şi fineţea
sensibilităţii artistului, par a fi zugrăvite de Pauselinos. În nici o altă biserică din Sfântul
Munte nu se găsesc picturi asemănătoare. Iar fragmentele de o calitate superioară ce se
găsesc în biserica şi trapeza Lavrei, la Kutlumus, la Xeropotam, Dionisiu, Xenofon şi
Dochiar, în inscripţiile aflate pe zid sunt din secolul XVI. Frescele celorlalte biserici sunt
făcute mult mai târziu, până în secolul XIX, în afară de cea de la Sfântul Paul, făcută la
1423 de Andronic din Bizanţ. Dar în toate bisericile, pictorii şi restauratorii au ţinut seama
de reguli permanente, astfel în toate bisericile se poate urma firul unei tradiţii care, dacă a
fost scrisă mult mai târziu, prin secolul XVI, ca acea iconografie creştină găsită aici pe la
1840, învăţăturile ei erau cunoscute şi urmate încă dintru început şi se credeau a fi fost
chiar învăţăturile lui Pauselinos. Dacă toate frescele bisericilor au fost prea des repictate,
icoanele au rămas intacte, în toată splendoarea lor veche şi le întâlnim cu bucurie şi prin
biserici, şi prin trapezele mănăstirilor. Ele erau pictate atât la Athos, cât şi mai departe, la
şcoala lui Teofan din Creta, alt mare şi caracteristic meşter zugrav. Teofan a creat acel stil
atonit, de expresie ascetică, care se urmează încă în pictura bisericească. Frescele de la
Xenofon şi Lavra din secolul XVI, în părţile unde au rămas curate, dau o probă evidentă de
pricepere a acestui excelent artist. Unele dintre icoane, de obicei cele bătute în argint şi
care o reprezintă pe Sfânta Fecioară, se zice că au făcut miracole.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 34
Cea mai veche dintre acestea e Portaitisa şi ar fi venit în zbor de la Ierusalim -
prin secolul IX, fixându-se pe locul unde apoi s-a zidit mănăstirea Ivironului. E apoi
Madona cu trei mâini de la Chilandaru - din secolul XIV, Madona Paramithia de la
Vatopedi şi altele. De asemenea, icoana Sfântului Gheorghe de la Zograf, dăruită de Ştefan
cel Mare în urma victoriei de la Baia, şi una bătută în aur de macedoneanul Nicolae - din
secolul XVII - se află la Vatopedi. Mozaicul ce se întrebuinţase în secolul VI la Sfânta
Sofia din Constantinopol, la Sfânta Sofia din Salonic (marea cupolă de curând curăţată), la
Sfântul Vital şi Sfântul Apolinar din Ravena, apoi la San Marco din Veneţia - până în
secolul IX, la Athos n-a mai avut când să fie întrebuinţat, pentru că epoca de înflorire îi
trecuse, când lua viaţă Sfântul Munte şi când se întronase fresca. Totuşi, încercări rare s-
au mai făcut şi aici, astfel trei la Vatopedi prin secolul XIV unde se văd 10 mozaicuri
catolice din Bunavestire, la Xenofon prin secolul XIII şi la Stavrobikita prin secolul XII
(Sf. Nicolae). Se păstrează la Athos, însă, mozaicuri mici portative, făcute din bucăţele
milimetrice de argint, aur sau sticlă. Cel mai vechi dintre acestea este un Sfânt Ion din
secolul X, dăruit de Ioan Tzimiskes mănăstirii Lavra, unde se află şi azi. Apoi Sfânta Ana
de la Vatopedi, Madona de la Chilandara din secolul XIII şi Iisus binecuvântând, de la
Esfigmenu, care e o minune de răbdare şi realizare.
Unele iconostase au în locul icoanelor tot mozaicuri, atât cât se pot încadra în faţa
de sus a pupitrului. Sculptura în lemn păstrează de asemenea un rang înalt de veche nobleţe
la Athos. Uşile de la intrarea bisericilor, iconostase, catapetesme grele de reliefuri sculptate
sunt opere remarcabile din secolele XVIII-XIX, pe care le întâlnim la fiecare mănăstire. La
Xeropotam, prima cetate religioasă la care ajungem pe un drum de suiş greu şi obositor
după debarcarea la Dafui, uşile bisericii ne salută prin stemele româneşti sculptate pe ele şi
dăruite de voievozii noştri. Se află apoi reliefuri în metal preţios, cupe, sculpturi mici,
epitafuri rare, chivoturi şi bucăţi de lemn din crucea sfântă, îngrijite cu smerenie de
călugări, împreună cu fragmente de moaşte sfinte păstrate în relicvare ori lucrări artistice
de argint, cu reliefuri şi incrustaţii, ce dovedesc puterea credinţei celor ce strângeau
mădularele martirilor creştinismului.
Există la Sfântul
Munte mănăstirea Capso
Calivia, pe stâncile sudice, nu
prea departe de schitul cu
români Prodrom, în care
totdeauna a existat o şcoală
de pictură şi sculptură în lemn
şi de unde au ieşit zugravi
bisericeşti. Aici se pictează şi
azi icoane şi se sculptează
iconiţe de lemn şi cruciuliţe
de sidef ce se vând de
călugări la Ravena. Trebuie
să constatăm însă cu tot regretul că din şcoala aceasta nu ies decât lucruri mediocre, în nici
o legătură cu trecutul artistic al Muntelui Athos. Pe lângă pictură însă, Athosul posedă zeci
de mii de volume şi de manuscrise pe hârtie şi pergament, dintre care cele mai vechi sunt 8
foi de scrisori ale Sfântului Paul trimise din Salonic credincioşilor săi, apoi bule de aur de
la împăraţii bizantini şi miniaturi pictate pe evangheliare din secolele VII, VIII, IX şi mai
Mănăstirea Xeropotamu
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 35
târziu. Câteva mii de hrisoave şi alte acte numai de la voievozii români. Apoi găsim aici
manuscrisele Tratatului de botanică al lui Dioscoride, Geografia Ptolemeică, Psaltirea lui
Constantin Monomacul din 1050, Cartea de rugăciuni a lui Ion Crisostomul din 1400,
Psaltirea din 1200 cu 20 icoane-miniatură de
minunată fineţe şi sute de manuscrise de muzică
liturgică şi evangheliare din tot cursul celor zece
secole de viaţă religioasă.
Se poate spune astfel că întreg muntele
Athos e un muzeu permanent de artă bisericească
şi frumuseţe naturală şi ar trebui comitetele
internaţionale să ocrotească şi să facă cunoscut
peste tot pământul comorile ce stau ascunse prin
mănăstiri sau turnuri închise de secole cu câte 20
de lacăte. În aceeaşi vreme cu ridicarea bisericilor
de la Athos, se înfăptuiau şi la noi asemenea
lăcaşuri ale credinţei. Dar cu tot rostul acesta
vechi al Sfântului Munte, ce a strălucit zeci de
secole ca un far al ortodoxiei împlântat în
coastele arhipelagului şi cu tot fiorul de
credinţă ce încă şi azi ni-l poate da, putem
noi oare uita că o viaţă asemenea celei de
aici am avut-o şi pe plaiurile noastre?
Lăsând înapoia noastră bisericile joase,
vopsite cu roşu ce ne înfricoşează câteodată,
putem să nu ne gândim la frescele de sute de
ani mereu proaspete şi nerefăcute de nimeni,
pe dinăuntru ca şi pe dinafară, ce ne înalţă
sufletul privindu-le, la mănăstirile
bucovinene, veritabile muzee de artă
bisericească, ca şi cele de la Horez ori
Curtea de Argeş? Sufletul românesc a legat totdeauna
credinţa sa de artă şi a creat în felul acesta
opere preţioase şi nepieritoare. Ele sunt
aproape de noi. Trebuie să le vedem mereu.
Icoana Sf. Pavel (Xeropotamu)
Marius Bunescu
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 36
ROMANAŢI - HOTAR DE SUFLET
Gheorghe BĂNICĂ
„ Mărire celor ce păzesc datinile naţionale.
Prin dânşii nu va pieri dintre noi sentimentul
de evlavie, de pietate, de dreptate şi de unire,
ce sunt baza puternică pe care se razimă fiinţa
şi fericirea unei naţii.”
Gheorghe Asachi
Judeţul Romanaţi, din nefericire desfiinţat odată cu reforma administrativă din 6
septembrie 1950, a fost una dintre cele 32 de unităţi administrative ale Regatului României
şi singurul dintre cele cinci judeţe ale Olteniei care, aşa cum afirma academicianul Răzvan
Theodorescu în conferinţa ţinută pe
scena Teatrului Naţional din Caracal în
23 noiembrie 2014, evocă latinitatea
poporului român. În sprijinul acestei
afirmaţii vine şi „Dicţionarul geografic
al judeţului Romanaţi”, publicat în anul
1889, unde se arată: „cuvântul derivă
din vorbele: Romana-natio ori Roma-
nati, de unde prin contopire ar fi ieşit
Romanaţi, şi de aicea, iacă termeni ce
arată că suntem originari din Italia, ba
chiar născuţi la Roma şi aduşi în
câmpiile Daciei de Împăratul Traian”.
Situat în partea de sud-est a
Olteniei, cu o suprafaţă de 3560 kmp,
mărginit de malul drept al Oltului pe o
lungime de 94 de km şi mângâiat în
partea de sud de apele prietenoase ale
Dunării de-a lungul a 59 de km,
învecinat cu Doljul la vest şi Vâlcea la
nord, judeţul Romanaţi, după cum se
arată în „Documenta Roumaniae Historica”, vol. I [1], este menţionat documentar pentru
prima dată la 1 august 1496.
Existenţa, evoluţia şi trecutul judeţului Romanaţi au scris pagini memorabile în
istoria naţională a românilor. De aceea, a fi romanaţean este foarte important şi orice trăitor
în hotarele fostului judeţ Romanaţi trebuie să conştientizeze acest lucru. Romanaţiul
trebuie să fie perceput drept un loc ce are o substanţă spirituală de sine stătătoare care dă
celor care-şi duc aici traiul de zi cu zi o anume individualitate şi o personalitate ce-şi trag
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 37
esenţa din vocaţia istorică a acestui hotar ca o mică patrie care în marea patrie, România,
îşi are un loc cu totul special.
Aici, pe pământ romanaţean, s-au păstrat tradiţiile bizantine şi balcanice, tradiţiile
celei de-a doua Rome, aici s-a păstrat o identitate de stâncă neclintită de-a lungul celor
1 000 de ani de năvăliri barbare. Întreaga viaţă social-economică şi culturală, alături de
tumultoasa lui istorie cu lumini şi umbre, îi conferă acestui areal vocaţia de vatră de ţară şi
de hotar de suflet.
Hotar de suflet deoarece pământul judeţului Romanaţi musteşte de dovezi
materiale incontestabile care atestă existenţa şi identitatea celor care sălăşuiau pe aceste
meleaguri încă din vremuri preistorice. Cercetătorul Nicolae Densuşianu arată că aici a
fost „prima patrie adoptivă pentru masele mari de păstori cari veneau cu căpeteniile, cu
triburile, cu zeii şi cu turmele lor din Asia spre Dunăre” [2]. Aici s-a dezvoltat una dintre
cele mai puternice culturi neolitice, piesele de ceramică, cu o vechime de peste şase mii de
ani, descoperite în şantierele arheologice deschise în judeţ fiind dovezi de necontestat. La
acestea se adaugă, pe teritoriul „celui mai bogat judeţ în vechi denumiri romane”, urmele
cetăţilor Antina, Romula, Celei, Castra Nova, Islaz, Slăveni şi Vădastra [3]. Fiind situat pe
valea Oltului, teritoriul judeţului s-a aflat în inima Daciei Traiane, în drumul legiunilor
romane către Apulum. Faptul că prezenţa romană a fost aici foarte intensă o dovedesc
descoperirile arheologice de la Romula, Reşca de astăzi, unde se pare că a fost capitala
Daciei Inferioare. După ce Dacia a fost părăsită de către legiunile romane, sub Aurelian, în
Sucidava, Celeiul de azi, au rămas totuşi importante formaţiuni militare, ca santinele
înaintate ale imperiului.
Hotar de suflet - pentru că judeţul Romanaţi nu a dat numai muncitori harnici ai
ogoarelor, crescători de animale ori negustori de cereale, ci şi o întreagă pleiadă de oameni
importanţi ai acelor vremuri: fraţii Buzeşti din Călui, viteji căpitani ai lui Mihai Viteazul,
Popa Stoica din Fărcaşele, erou de baladă din oastea aceluiaşi Viteaz, domnitorul luminat
Matei Basarab, ctitor de biserici şi protector al culturii, pandurii lui Tudor Vladimirescu,
haiduci luptători pentru dreptate ca Iancu Jianu şi Mereanu, Popa Şapcă din Celei,
revoluţionarul de la 1848, cel care ridică aici stindardul
libertăţii şi drepturilor celor obidiţi şi mulţi alţii.
Hotar de suflet - fiindcă istoria judeţului ne aduce
dovezi remarcabile de continuitate şi particularitate care-i
scot în evidenţă atât condiţiile favorabile dezvoltării
economice, cât şi existenţa unei vieţi sociale şi culturale
deosebite. Locuitorii judeţului au fost participanţi activi la
toate marile evenimente ale devenirii şi afirmării
naţionale: mişcarea revoluţionară condusă de Tudor
Vladimirescu, Revoluţia de la 1848 care a început chiar pe
teritoriul judeţului prin Proclamaţia de la Islaz,
evenimentele premergătoare Unirii Principatelor,
caracalenii alegând chiar un deputat pentru Divanul Ad-
hoc, Războiul de Independenţă.
Romanaţenii s-au înrolat cu entuziasm în unităţile
luptătoare care au scris pagini de eroism în cele două
războaie mondiale, precum şarja de la Robăneşti, unde pe
pământ romanaţean s-au jertfit până la unul vitejii care-şi
Figurină din Cultura
Vădastra
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 38
doreau să vadă steagurile româneşti victorioase pe culmile Carpaţilor.
Hotar de suflet - pentru că romanaţenii îşi păstrează tradiţiile, obiceiurile,
cântecele, dansurile şi sărbătorile în care îşi arată bucuria, speranţa şi iubirea, hotărârea de
a nu se lăsa înfrânţi de necazuri şi neajunsuri. Căluşul, dansul cu origini precreştine care
reuneşte pe aceeaşi scenă trei generaţii de dansatori ai luminii, hora ca la Romanaţi jucată
în portul popular romanaţean, redescoperirea modului în care se plămădea ceramica de
Vădastra, primul sărut lângă ulciorul plin cu apă vie, căsătoria însoţită de căratul apelor
miresei, obiceiurile de Dragobete, Rusalii ori Sânziene sunt comori vindecătoare de suflete
pe care nu ni le poate lua nimeni. Acestea sunt păstrate de către romanaţeni într-un colţ de
suflet, într-o cămară a inimii lor şi atunci când apare pericolul ca aceste comori să fie date
uitării fac tot ceea ce este posibil pentru a le readuce la suprafaţă şi a le da o nouă viaţă.
Capitala judeţului Romanaţi a fost oraşul Caracal. Acesta a fost la început o zare
de câmpie bătută de Crivăţul de la nord-est şi locuită de triburile de pelasgi care au
transmis posterităţii amintiri despre existenţa şi faptele lor sub forma unei diversităţi de
obiecte scumpe şi arme îngropate odată cu gloria celor decedaţi.
A fost apoi o palmă de pământ dintr-o câmpie mănoasă care, odată cu Zefirul de
sud, i-a atras pe cuceritorii romani. Împăratul Traian a adus aici legiuni şi colonişti chiar
dintre cei născuţi la Roma. Aceştia au ridicat în vecinătate cetatea Antina, locuită de
străjerii drumurilor spre capitala Daciei. Aici vine în anul 215 Antoninus Caracalla pentru
a-i goni pe goţi şi pentru a da, probabil, un nume aşezării care va prospera apoi odată cu
ridicarea cetăţilor de apărare şi apariţia drumurilor care se intersectau în apropiere.
A fost mai apoi un sat care şi-a păstrat identitatea de-a lungul năvălirilor şi
potrivniciilor vremurilor de demult, în care viaţa socială şi istoria ne apar precum negurile
din basmele copilăriei. Istoria lui se luminează la 17 noiembrie 1538, când domnitorul
Radu Vodă Paisie îşi miluieşte un boier credincios cu două moşii cumpărate de la „jupâniţa
Marga din Caracal cu 30.000 aspri”. La hotarele aceluiaşi sat îi bate Mihai Voievod pe
turcii năvălitori, în anul 1597. Tot aici, Viteazul îşi durează o curte şi o biserică - în a cărei
pisanie citim astăzi: „Cu ajutorul Tatălui, cu binecuvântarea Fiului şi cu puterea Duhului
Sfânt, ziditu-s-a din temelii acest Sfânt Lăcaş cu hramul «Intrarea în Biserică a Maicii
Domnului», de către Drept Credinciosul Voievod martir al neamului românesc Mihai
Viteazul, în jurul anului 1597, construind în preajma ei o curte domnească, în târgul
Caracal. Matei Vodă Basarab şi Drept Credinciosul Sfânt Constantin Vodă Brâncoveanu
au extins şi consolidat Sfânta
Biserică…” Aici Viteazul se
opreşte periodic, pentru a-şi pune pe
hârtie visele de unire în documente
care aveau formula de încheiere
„dat la curtea mea domnească din
Caracal” [4].
A fost loc, de curaj şi
răzvrătire, al Jianului care şi-a
sacrificat confortul vieţii de
boiernaş pentru ca, împreună cu
tovarăşii săi, să facă dreptate,
ridicându-se împotriva fanarioţilor,
lacomi şi nemiloşi.
Peretele vestic al Bisericii Domneşti, cu pisania
şi ctitorii
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 39
A fost loc de sărbătoare, la 11 iunie 1848. Atunci, clopotele bisericilor i-au chemat
pe locuitorii îmbrăcaţi de sărbătoare, cu cocarde tricolore în piept şi săbii la cingătoare, să-i
întâmpine pe revoluţionari şi guvernul lor provizoriu. Mulţimea „înfierbântată de intrigă şi
neastâmpăr” [5], adunată în Târgul de săptămână, asistă la arderea „Regulamentului
organic”, în vreme ce un teasc de tipar aşezat într-un car tipărea „Proclamaţia guvernului
provizoriu” şi „Proiectul de constituţie”, documente aprobate în entuziasmul general al
celor prezenţi.
A fost un ţinut al credinţei şi facerilor de bine prin care boierul Constantin
Filipescu, în mai 1797, şi-a dăruit moşia „orăşenilor dela Caracal şi Biserica de acolo,
unde să se ţie şcoală de învăţătură copiilor, purtând grija cu a lor cheltuială pentru toate
orânduielile, atât ale bisericii trebuinţe cât şi ale şcoalei... în toată vremea” [6]. I-au urmat
exemplul, donând din avutul lor instituţiilor de binefacere sau celor publice, Constantin
Poroineanu, N. R. Locusteanu, I. Hagiescu-Mirişte, C. Prejbeanu, Elisa Roman şi Ion
Zaman.
A fost oraşul capitală de judeţ în care proprietarii de moşii au avut ştiinţa de a
folosi spre mai binele lor bogăţia naturală a pământului roditor de câmpie. Băltăreţul de la
est, încărcat deseori de ploi binefăcătoare, făcea ca recoltele de cereale să aducă venituri
frumoase negustorilor de frunte. Aşa au devenit amintire bieţii lampagii care cutreierau
străzile în prag de seară cu feştila aprinsă pentru a da foc felinarelor. Aşa au răsărit în locul
bordeielor case trainice şi impunătoare puse în operă de arhitecţi străini, au apărut băncile,
teatrul, societăţile comerciale, iluminatul electric, magazinele cu marfă de la Paris, pavajul
şi trotuarele, cazinouri, restaurante, librării şi cafenele.
A fost apoi un oraş al transformărilor dictate de războaie, regimuri şi conducători,
cu sistematizări şi demolări, cu industrie, armată şi un Cerc Militar monumental, cu şcoli,
licee şi un spital, cu o evoluţie având lumini şi umbre, oraş în care cea mai mare parte a a
locuitorilor lui a stat sub vremuri.
Este acum un municipiu care se întinde pe o suprafaţă de 72 kmp, în câmpia care-i
poartă numele, cu patru cartiere de locuinţe şi peste 5000 de case, cu un teatru ca un
giuvaer repus în valoare şi o sală polivalentă modernă, cu un parc monument al naturii şi
sute de clădiri de patrimoniu şi monumente legate de evenimente, eroi şi oameni de seamă
care au fost legaţi, într-un fel sau altul, de această bornă a sufletului lor.
Este acum locul în care o plimbare prin Parcul Constantin Poroineanu şi pe străzile
încărcate de amintiri înseamnă o călătorie prin istoria, cultura şi viaţa unor oameni ai
locului sau nu, dar care au ştiut că au trecut prin viaţă cu un anumit scop. Ei sunt cei care
au realizat la timp că răul şi urâtul triumfă atunci când oamenii buni şi dăruiţi stau
deoparte: Mihai Viteazul, Constantin Poroineanu, Haralamb G. Lecca, Mihail Bibian,
Mihai Eminescu, Tudor Vladimirescu, Toma Ruşcă, Constantin Daniel Rosenthal, George
Enescu, Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru.
Este acum laboratorul în care se nasc energii prin care se redescoperă strălucirea şi,
în acelaşi timp, modestia unor spirite care s-au născut aici, ducând apoi în lumea largă
rodul muncii lor de o viaţă: Marius Bunescu, Virgil Carianopol, Nicolae Paul Mihail, Neda
Marinescu, Radu Şerban, Mihai Uţă, Gheorghe Teodorescu-Romanaţi, Ştefan Braborescu,
Vasile Maciu, Cristea Mateescu.
Este acum o scenă minune unde, prin implicarea caracaleanului Marius Tucă, vin
de câţiva ani cele mai mari teatre din ţară, cu actori uriaşi, care înnobilează spiritul
spectatorilor, făcând - în cinstea lor - roluri memorabile: Radu Beligan, Victor Rebenciuc,
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 40
Mariana Mihuţ, Florin Piersic, Horaţiu Mălăele, Ion Dichiseanu, George Mihăiţă, Tudor
Gheorghe. Pe acceaşi scenă minune au conferenţiat, prin strădania profesorului universitar
doctor George Dincă, preşedintele de onoare al Asociaţiei „Fiii şi Prietenii Caracalului”,
academicienii Răzvan Theodorescu, Eugen Simion şi Solomon Marcus.
Este acum o simeză sentimentală, cu armonii de suflet şi metafore vizuale, unde
expun acasă artişti caracaleni de talent şi cu o operă unanim recunoscută: Sorin Chirimbu,
Vintilă Mihăescu, Virgiliu Dan Dimulescu.
Este acum o catedră universitară universală, transformată într-un pupitru magic de
la care omul de spirit, care a stat alături şi a discutat cu marii matematicieni Grigore
Moisil, Nicolae Teodorescu şi Caius Iacob, caracaleanul George Dincă, îşi pune sufletul în
palmele celor care-l ascultă cu inima deschisă.
Este acum atât turnul de fildeş din care coboară printre caracaleni membrii ai
Uniunii Scriitorilor Aurelian Titu Dumitrescu, Paul Aretzu, Corneliu Vasile şi Ion Catrina,
cât şi vitrina plină cu nenumărate trofee şi titluri de campioni naţionali obţinute de sportivii
caracaleni, îndeosebi de handbalistele junioare - susţinute financiar de către părintele lor,
domnul Marian Doldurea. Acelaşi om cu un suflet uriaş de romanaţean şi caracalean
veritabil este şi un neobosit mecena a ceea ce se face pentru aducerea la lumină a valorilor
din trecutul cultural, istoric şi arhitectural al acestor locuri.
Va fi atât un oraş conectat la proiectele de modernizare şi sistematizare care să ţină
seama de unicitatea caselor de patrimoniu şi grija pentru protejarea mediului, cât şi un oraş
al faptelor care zidesc, al aspiraţiilor spre lumină şi al amintirilor despre sărbătorile
spiritului.
Caracalul vine din istoria de început a Ţării Româneşti şi a fost capitala judeţului
Romanaţi. Astăzi, prin valoarea elitelor lui, este recunoscut drept capitala culturală a
judeţului Olt şi va fi un alt hotar de suflet al celor care, deşi plecaţi pe alte meleaguri, îl
păstrează permanent în fiinţa lor.
Închei cu una dintre concluziile conferinţei academicianului Răzvan Theodorescu,
despre care aminteam la început: nu trebuie să uităm că acest hotar al fostului judeţ
Romanaţi este „un concentrat de Românie care vorbeşte despre lucrul cel mai important,
alături de statalitatea românească, şi anume despre latinitatea românească” [8].
De aceea, trebuie să facem şi imposibilul pentru ca tot ceea ce înseamnă Romanaţi
şi romanaţean să fie păstrat, prin toate mijloacele, în conştiinţa tuturor şi să fie dus mai
departe, în viitorime.
A fost, este şi va fi… ROMANAŢI!
A fost, este şi va fi... CARACAL!
Note
1. Ion Zăuleanu, „Judeţul Romanaţi în izvoare documentare”, revista „Memoria Oltului şi
Romanaţilor”, nr. 11(45)/2015
2. Monografia Judeţului Romanaţi, editura Ramuri S.A., Craiova, 1928
3. A.D. Xenopol, „Istoria Românilor din Dacia Romană”, vol I
4. Monografia Judeţului Romanaţi
5. Ibid.
6. Ibid.
7. Ibid.
8. Revista „Vitralii romanaţene” nr. 1-2(26-27)/2015
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 41
ÎNSEMNĂRILE UNUI PICTOR (IV)
Marius Bunescu
Când mă gândeam că voi pleca în Italia, aveam certitudinea că, în puţină vreme,
am să învăţ limba ţării unde urma să-mi fac studiile. În Germania nu puteam avea aceeaşi
siguranţă. Pentru început mă înarmasem, e adevărat, cu o broşură cuprinzând cuvinte şi
dialoguri uzuale în asemenea împrejurări, dar vai, câtă diferenţă între cuvântul scris şi cel
vorbit, mai cu seamă într-o ţară cu atâtea dialecte! Îmi procurasem un plan al oraşului şi
astfel, ajungând la München, m-am descurcat uşor. În orice caz, hamalul m-a înţeles şi
mi-a depus bagajul la ghişeul respectiv. Sigur de mine, m-am îndreptat apoi spre Academia
de Arte Frumoase, parcurgând centrul oraşului, adică partea lui istorică.
Academia era situată într-un cartier mai nou, spre nord, nu departe de Universitate.
La ora aceea matinală, tineretul studenţesc inunda străzile înconjurătoare. Acolo trebuia să
întâlnesc pe cei doi colegi: Nicolae Mantu şi George Russu, cărora mă recomandase
Hîrlescu.
Dar oricât de iute de picior fusesem, nu i-am mai găsit în oraş; plecaseră cu şcoala
la cursurile de vară, astfel încât a trebuit să mă descurc singur. Conducându-mă după
micile afişe ce anunţau camere ,,de închiriat”, am vrut să mă asigur în primul rând de
locuinţă. Am închiriat o cameră nu prea departe de Academie, la etajul III al unei clădiri,
unde, după vreun ceas, îmi aduceam şi bagajul de la gară. Partea cea mai grea se rezolvase,
iar de rest nu mai aveam teamă.
Mantu plecase la München în
1905. Înainte fusese desenatorul ziarului
,,Dimineaţa”, astfel că îmi era bine
cunoscut. La München a făcut studii
strălucite cu prof[esorul] Heinrich Zügel,
pictor animalier, pregătindu-se pentru
unele compoziţii cu bătălii şi cai. Cât
priveşte pe Russu, originar de prin
Năsăud, a lucrat cu prof[esorul] Wilhelm
Dietz, pregătindu-se mai mult pentru
pictura bisericească; mai târziu, în ţară a
executat asemenea lucrări.
Hazlie a fost întâlnirea acolo cu
Mützner. Mă dusesem să-i caut pe cei doi,
după recomandaţia lui Hîrlescu; la
secretariat mi s-a indicat numărul
atelierului. De la un student ce mi-a
deschis, am aflat că Russu nu lucrează
acolo, iar Mantu era plecat din oraş.
Revenind la secretariat, mi s-a comunicat
că totuşi ,,rusu” e acolo; mă duc din nou la
atelier, dar studentul, acelaşi, m-a asigurat
de contrariul. Necăjit, am scăpat atunci o
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 42
înjurătură românească, la care studentul mi-a răspuns înveselit:
-Apoi, de ce nu vorbeşti aşa, domnule?...
Era Mützner!
La universităţile germane cursurile erau grupate pe semestre; un student putea face
un semestru într-un oraş şi următorul într-altul, după profesorul şi materia ce-l interesa.
Academia de Arte Frumoase, una dintre cele mai înalte şcoli ale Münchenului, avea acelaşi
regim. Deşi cu rang de universitate, nu cerea la admitere bacalaureatul, ci numai un riguros
concurs de specialitate. Se ţineau anual două concursuri, la fiecare început de semestru.
Studiile de atelier se făceau chiar de la început după modelul viu, şi-am fost foarte
intimidat în faţa omului gol după care trebuia să fac primul studiu de nud, piatra de
încercare pentru un candidat.
La şcolile de artă müncheneze veneau studenţi din toată lumea şi chiar artişti
formaţi cărora le plăcea să trăiască şi să lucreze în atmosfera aceea artistică. Pentru
pregătirea concursului, m-am înscris la o şcoală particulară, deschisă şi în timpul vacanţei
de vară.
Printre studenţii români de la München se afla în timpul acela şi Lascăr Vorel, din
Piatra Neamţ. Era copios dotat cu o bursă de la familie şi îşi alesese o reşedinţă artistică
din cele mai frumoase, de unde, poate, n-ar mai fi plecat niciodată. Destui artişti străini
aşezaţi acolo, se simţeau în capitala Bavariei ca în vechea Athena, ori în Florenţa
Renaşterii. Vorel trecuse pe la Academia müncheneză, unde lucrase în atelierul lui Franz v.
Stuck. Găsindu-şi mijloace de expresie personale, căuta, rupând podurile oficiale în urma
sa, să intre în viaţa artistică locală prin lucrări ce apăreau în revistele timpului.
Era pe vremea lui Kandinski şi a altor doi - trei pictori de acelaşi crez care
înfiinţaseră societatea artistică ,,Der blau Reiter” (Călăreţul albastru); făceau expoziţii şi
scriau teorii ce negau orice legături dintre artă şi natură, arta trebuind, după spusa lor, să
exprime forţele cosmice ce depăşesc omul!
Vorel se întâlnise cu Kandinski în atelierul lui Franz v. Stuck, unde lucraseră
amândoi, dar nu se antrenase în mişcarea acestuia. În căutările sale, adoptase totuşi un stil
personal care l-ar fi dus poate mai departe, dar războiul îl prinsese încă la München şi i-a
scurtat viaţa într-un lagăr de concentrare.
Deşi singur, nu m-am simţit prea străin la München în vara aceea. Oamenii erau
comunicativi şi binevoitori. Minunate locuri de excursii, împrejurimile bogat împădurite
ale oraşului care trebuie să fi fost un centru important în antichitate, mai păstrau încă
intacte multe drumuri, valuri şi ruine din epoca romană, bine determinate pe hărţile locale.
Pe lângă lucrul în atelier, cercetam cu aviditate muzeele şi expoziţiile care
însemnau pentru mine o a doua şcoală. La copii după maeştri nu mă îndemnam. Mai
folositor mi se părea a citi opera lor. O copie, oricât de bună, rămâne artificială.
Prin muzee, auzeam câteodată vorbindu-se româneşte; acolo, printre străini, limba
noastră mi se părea şi mai frumoasă. Adesea m-apropiam de cei ce o vorbeau, ca s-o aud
mai bine, dar din teama de a nu fi inoportun, arar deschideam vreo discuţie cu aceşti
călători estivali.
Adusesem cu mine vioara şi în timpul singurătăţii de peste vară îmi vărsam pe
coardele ei aleanul. Către toamnă au început însă a se înapoia studenţii, şi astfel viaţa şi-a
reluat cursul normal. M-am împrietenit atunci cu Aurel Vlaicu, student al Polotehnicii; el
mi-a ales şi o bicicletă ieftină de la vechituri care a fost însă atât de rezistentă încât m-a
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 43
purtat peste patru ani pe toate drumurile bavareze şi tiroleze, în afară de timpul când
aştepta s-o scot de la ,,muntele de pietate”. La sfârşit am vândut-o, chiar cu beneficiu…
Aurel Vlaicu fusese cucerit de ideea zborului şi încă de pe băncile şcolii rămânea
cu ochii aţintiţi asupra evoluărilor aeriene ale păsărilor. Ar fi vrut şi el să zboare, dar cum?
Spiritul de iniţiativă şi agerimea minţii l-au luminat să-şi facă primul planor, apropiindu-se
astfel de înfăptuirea invenţiei sale. După terminarea liceului, Vlaicu s-a oprit mai întâi la
Politehnica din Budapesta, dar negăsind acolo condiţii favorabile, a plecat la München,
unde şi-a lămurit definitiv viziunea, dar unde, totuşi, nu îşi putea realiza avionul. Acolo
l-am întâlnit şi am fost martor zilnic al străduinţelor sale. Lucra la o maşină ce n-avea
nimic asemănător cu altele, iar camera lui de student părea mai mult un atelier mecanic.
După un timp, sperând să intereseze pentru invenţia sa nişte industriaşi, s-a angajat
ca inginer la o fabrică de automobile de lângă Frankfurt, dar nici fabricanţii aceştia nu i-au
arătat înţelegerea necesară. Cutezător din fire, Vlaicu nu s-a descurajat însă niciodată.
Reuşind la examen, am devenit student, mai întâi la clasa de desen a profesorului
Gabriel von Hackl, apoi în clasele de desen şi pictură ale profesorului Hermann Groeber.
Lucrările teoretice: anatomia, perspectiva, istoria artelor, istoria universală, arhitectura etc.
se făceau la facultăţile respective ale Universităţii şi Politehnicii, împreună cu ceilalţi
studenţi.
În oraşul acesta, universitar prin excelenţă, un tânăr iubitor de cultură găsea largi
posibilităţi de informaţie, iar eu, fireşte, căutam a trage cât mai multe foloase.
Eram antrenat în munca de student, când, în primăvara lui 1907, izbucnind
răscoalele ţărăneşti la noi, am fost chemat telegrafic la mobilizare. Îndurerat, după o aprigă
judecată, m-am hotărât să nu plec, evaluând în acelaşi timp toate consecinţele acestei
hotărâri. Ca atare, am fost nesupus la mobilizare. Om bătrân, veteran de la 1877, cu pieptul
plin de decoraţii, tata s-a dus la regiment să dea unele explicaţii. A fost însă insultat de
comandantul unităţii. Totodată mi s-a tăiat bursa de judeţ. Nu împlinisem astfel un an de
studii şi începeau greutăţile.
Oricât îi ţineam în frâu, banii cu care venisem la München se cam topeau, iar alţii
nu se vedeau venind din nici o parte; socotelile de acasă erau departe de a se potrivi cu cele
din străinătate. Eram deci în pericol de a rămâne fără subsidii; bicicleta, ceasul şi vioara, pe
care le-aş fi putut vinde, nu însemnau decât un paliativ.
Am scris atunci direcţiei portului constănţean, cerând de lucru pentru lunile din
vacanţa mare apropiată. Speram să pot face iarăşi economii. Răspunsul inginerului Ion
Pâslă, noul director, a fost foarte încurajator: îmi propunea să termin în primul rând trei
panouri începute de mine înainte de plecare (nu găsise continuator), rămânând să-mi caute
după aceea şi alte lucrări, mai substanţial plătite.
Astfel, la încheierea semestrului de vară, după ce câştigasem prima menţiune a
Academiei, am plecat cu vaporul spre ţară, îmbarcându-mă la Pasau, pe Dunăre, în
apropierea frontierei austriece. Drumul era mai lung în felul acesta, dar mai ieftin şi cu o
reducere pentru studenţi; ineditul şi frumuseţea peisajului compensau din plin oboseala.
De la Viena îmi continuam drumul cu un vapor mai mare, până la noi în ţară. La
escale mai lungi am vizitat muzeele, atât la Viena cât şi la Budapesta, însă cam pe fugă din
cauza împrejurărilor; studiile mai sistematice le-am lăsat pentru mai târziu.
La Belgrad vaporul ajungea noaptea, dar ridica ancora abia în dimineaţa zilei
următoare, pentru ca trecerea pe la cazane să se facă ziua. Oraşul bine luminat mă invita
parcă să-i fac o vizită. Am pornit astfel spre partea lui mai agitată, bătându-i străzile până
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 44
spre ziuă. Când am ajuns în port, marinarii tocmai ridicau puntea. Se obişnuiseră însă cu
mine şi-au lăsat-o iarăşi; mă găseau poate într-o ureche, căci le mai făcusem câteva pozne.
Îmi petreceam vremea mai mult la prora vasului, în bătaia vântului şi mă
înnegrisem de parc-aş fi fost pus la afumat… Bucuria mi-era însă fără margini, căci pentru
prima oară veneam în atingere cu lume atât de diferită, pe vapor şi prin zecile de porturi
dunărene, de la Pasau şi până-n ţară. Am parcurs o distanţă de peste 1 500 de mile, mai tot
timpul printre munţi, făcând cunoştinţă cu cetăţile puternice în faţa cărora, pe vremuri,
tremurau popoarele.
Dorinţa mea ar fi fost să merg până la sfârşitul Dunării, dar a trebuit să mă opresc
la Corabia, de unde, cu trenul, urma să ajung la Caracal, pentru a face rost de bani de drum
până la Constanţa. Dar nici până la Caracal nu mai puteam ajunge, pentru că de vreo două
zile nu mai dispuneam de nici un gologan, nici măcar pentru hrană. Şeful gării s-a arătat
foarte înţelegător; mi-a dat biletul pe datorie.
Aflat din nou la Constanţa, am fost întâmpinat cu multă bunăvoinţă. Cum se
apropia inaugurarea portului, am lucrat cu spor cele trei panouri începute încă înainte de
plecarea la studii. Munca din vara aceea mi-a adus banii necesari unui alt an de studii la
München.
Pe Hîrlescu nu l-am găsit în oraş; se mutase între timp la Tecuci, de unde trimitea
lucrări la expoziţiile bucureştene.
Intrând la Academie, nu întrerupsesem relaţiile cu şcoala particulară a profesorului
Groeber unde-mi făcusem pregătirile pentru concurs şi unde începeam a avea unele
avantaje. Făceam progrese şi profesorul ţinea să lucrez mai departe şi în atelierul său, unde
veneau studenţi şi de la alte şcoli. Un coleg de atelier, om matur, american din cei cu
resurse, mi-a cumpărat unele studii.
La München mai era şi o altă clientelă amatoare de picturi originale, fie ele chiar
ale elevilor; negustorii de culori şi rame veneau la sfârşitul săptămânii prin ateliere şi
alegeau din studiile noastre pe acelea ce li se păreau mai potrivite, le înrămau şi le vindeau
apoi muncitorilor şi ţăranilor din localităţile apropiate.
Pe de altă parte, bucurându-mă de simpatia colegilor şi a profesorului căruia i se
cerea să renunţe la şcoala sa particulară, întrucât avea catedră la Academie, el mi-a
încredinţat conducerea şcolii, consolidându-mi în felul acesta situaţia. După trei ani la
München, începeam aşadar să umblu pe picioarele proprii.
Tot acum au mai intervenit şi alte schimbări în viaţa mea. Studenţii români de la
cele trei universităţi müncheneze înfiinţaseră mai demult o societate a lor- numită ,,Patria”.
În 1909, număra vreo 60 de membri. De obicei, preşedintele societăţii provenea dintre
studenţii de la Politehnică sau de la Universitate, dar de data aceasta, umblând a fi reales
un nou comitet, se hotărâse a fi unul de la Academie, dându-mi-se întâietate.
… Între timp ajunsesem a vorbi destul de bine limba lui Goethe, întrucât localnicii
nu credeau c-aş fi străin. Doream să cunosc mai de aproape viaţa studenţilor germani şi
colegii mi-au înlesnit intrarea în societatea lor. Datorită situaţiei mele de la ,,Patria”, am
fost încadrat de-a dreptul ca ,,Fuchsmaior”, echivalent cu vicepreşedintele.
Oraş de munte, dăruit cu un climat proaspăt şi întăritor, Münchenul nu te lăsa să
trăieşti în amorţire. Locul mi se potrivea de minune; dacă mai înainte nu cunoscusem decât
înotul, ajunsesem acum să practic mai toate sporturile, printre care şi cel cu spada,
tradiţional printre studenţi.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 45
După răsunătoarele lui succese de zbor, Aurel Vlaicu şi-a construit un nou aparat,
iar în iarna lui 1911 a plecat la Paris, să-şi comande un nou motor. Cu prilejul acesta, s-a
oprit la München pentru a-şi revedea prietenii. S-a interesat ce se realizase acolo între
timp, în materie de zbor. Ne-am stâns împreună la câmpul de aviaţie unde avea loc un
miting. Zbura Lindpaintner, fiu vitreg al pictorului von Stuck. Eu însumi am avut prilejul
să-l scot de sub sfărâmăturile aparatului. Observasem sau intuisem, nu mai ştiu cum,
oscilaţiile nesigure ale avionului. Fără a ţine seama de somaţiile poliţiştilor şi de strigătele
mulţimii, am pornit-o la fugă în direcţia zborului. Peste câteva clipe, avionul cădea
vertiginos la pământ. Până să vină şi ceilalţi, i-am dat ajutor aviatorului să iasă dintre
sârmele rupte. Eram cu deosebire emoţionat când a apărut Aurel Vlaicu, alb la faţă, el care
era oacheş, şi m-a întrebat cum de mi-am dat seama de cele ce aveau să se întâmple? Cât
priveşte pe ceilalţi, s-au repezit ca termitele asupra sfărâmăturilor, rupând tot ce se putea
rupe, pentru a-şi face amulete!... Sârme, elice, pânză, totul a fost distrus. Am avut noroc în
ziua aceea, pentru că n-a explodat benzina din rezervorul aflat, ca şi la Vlaicu, deasupra
aparatului.
În ziua următoare, împreună cu alţi prieteni, ne-am dus la o pistă de bob spre
munte, la Ebenhausen. Avându-l pe Vlaicu între noi, i-am oferit volanul. Dar el n-a primit
invitaţia, de teama eventualelor prăpastii; aşa cum se vede din fotografia făcută de unul din
colegi, s-a aşezat al cincilea, la coda bobului. Mai întâi a încercat însă de câteva ori să vadă
cum se poate să-şi dea drumul pe zăpadă, la repezeală, în cazul unui accident. Era mai
sigur pe avionul lui, în aer, decât pe pârtia bobului…
Mergând pe drumul artei, n-am cerut vieţii decât un singur lucru: să-mi ajute să fiu
pictor. Nici un fel de alte preocupări nu-şi găseau loc în mintea şi inima mea. Eram omul
unei singure idei, unei singure dorinţe; mă încălzea jocul culorilor şi nu mă interesa altceva
decât strălucirea lor. Am avut greutăţi, căci a trebuit să-mi câştig singur, prin muncă, cele
necesare vieţii şi studiului.
După cinci ani de studii la München, eram încă departe de a mă gândi la o ieşire în
lume. Simţeam nevoia unei întregiri de altă natură a studiilor mele. Prin 1911, începusem
chiar a-mi exterioriza în scris gândurile despre artă într-o revistă din Bucureşti, pe al cărei
director îl cunoscusem la München.
În timpul acela a sosit acolo pentru perfecţionare o proaspăt diplomată a şcolii
noastre de belle-arte, care cunoştea situaţia artistică din capitală. Fata aceasta, rudă cu
Zaharia Bîrsan, din cercul prietenilor lui Aurel Vlaicu, văzându-mi picturile, m-a convins
să trimit cinci lucrări la Salonul oficial din Bucureşti. Picturile acestea reprezentau studii
de muncitori şi muncitoare, fără să fie văzute însă în maniera şcolară. Apăream astfel
pentru prima oară ca pictor; tocmai împlineam 30 de ani.
Lucrările trimise au fost bine primite şi s-au vândut toate. M-am ales şi cu un
frumos premiu de 500 lei, sumă importantă pe atunci, aşa că am fost obligat să viu în ţară
pentru încasarea unor bani cu totul neaşteptaţi. Un asemenea rezultat, la prima apariţie, îmi
întărea încrederea în mine.
Cu prilejul acela am cunoscut pe mulţi dintre pictorii generaţiei mele, a căror
activitate artistică începuse de vreo zece ani.
Se organizau în vremea aceea două mari expoziţii anuale, amândouă în acelaşi
timp, primăvara. Nu ca o întrecere între ele, pentru că mulţi artişti expuneau şi la una şi la
cealaltă, dar atunci îşi deschidea statul băierile pungii (cu destulă parcimonie, de altfel) şi
pentru niţică artă.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 46
,,Salonul oficial”, pentru că era patronat de stat, ocupa geografic primul loc din
,,centrul artistic al capitalei”, sub cupola Ateneului, a cărui construcţie fusese
fundamentată la început pentru un circ, de unde şi forma rotundă a edificiului. Mai înainte
fusese deci circul, şi după aceea Ateneul…
Cealaltă expoziţie, a societăţii ,,Tinerimea arttistică”, se organiza la ,,Panorama
Griviţa” din strada Colţei, nu prea departe de actuala sală Dalles, astfel că, timp de vreo
două luni, promenada artistică, destul de vie şi agitată, se făcea între aceste două expoziţii.
Având pe acoperiş un excellent luminator sideral, baraca fusese amenajată ca sală de
expoziţii de către ,,Tinerimea artistică”. Fiind construită din lemn, clădirea nu putea avea o
durată prea lungă. Aşa cum era, localul acesta a adus totuşi zile de glorie societăţii, până
când, după primul război mondial, ruinându-se, a fost dărâmat.
Seara, după închiderea expoziţiilor, artiştii se răspândeau prin mulţimea de
cafenele şi berării din jurul Ateneului, mai cu seamă la ,,Imperial”, sediul lor de
predilecţie, unde discuţiile se prelungeau până târziu. Admis de la început în cercul
colegilor de vârstă şi chiar printre cei mai bătrâni, participam la toate frământările lor
artistice. Prieteniile închegate atunci nu s-au dezminţit niciodată.
Nu demult se stinsese la Câmpina, în mijlocul colinelor lui dragi, Nicolae
Grigorescu, şi atmosfera artistică a capitalei era încă stăpânită de farmecul cromaticii lui.
Grigorescu se născuse cu vreo treizeci de ani înaintea lui Luchian, dar şi-au încheiat viaţa
nu prea distanţaţi unul de celălalt. Amândoi înţeleseseră sufletul poporului care-i născuse ;
pe când însă unul îi pictase poezia, celălalt îi cântase bucuriile cromatice ; născut între ei,
dar terminându-şi viaţa-i scurtă cu mult înaintea lor, Andreescu îi zugrăvise durerile. Nu
era nimeni care să vorbească despre Andreescu altfel decât din auzite. Dacă ar mai fi trăit
Grigorescu, contemporan de o clipă, el ar fi putut să spună câte ceva despre timiditatea,
despre stângăcia, despre probitatea acestui mare artist pe care-l pictase pe vremea întâlnirii
lor de la Barbizon.
Din acest splendid trio mai era în viaţă doar Luchian. O ducea foarte greu, bolnav
fiind şi silit adesea să-şi împartă tablourile în dreapta şi în stânga, mai pe nimic. La o mare
nevoie, oferise unui mecena de pe malul Dâmboviţei, ce se socotea protector al artelor,
zece dintre picturile lui cele mai frumoase, pentru o sumă derizorie, dar nu fusese onorat
cu vreun răspuns favorabil !...
Neîndrăznind a-i trece pragul, promoţie nouă, însă doritor a-i vedea chipul, m-am
dus într-o duminică la curse, unde ştiam că-l voi găsi. Se afla cu câţiva prieteni pe peluza
din faţa tribunei. Purta o îmbrăcăminte gri de circumstanţă, cu jachetă şi melon, şi respira
atâta bunătate în vorbă, în privire, încât de mai multe ori m-am apropiat de el cu gândul de
a-l saluta, de a-i vorbi. Până la urmă m-am mulţumit doar cu bucuria de a-l fi văzut atât de
aproape.
Mă înapoiasem la München cu gândul spre Paris, gând cu care profesorul meu nu
era însă câtuşi de puţin de acord. Făcuse recent o călătorie într-acolo şi se înapoiase
îngrozit… de noua artă a Parisului !
În ultimii ani condusesem singur şcoala lui particulară, încât profesorul plănuia să
treacă asupra mea întreaga răspundere. În condiţiile acestea, plecarea i se părea cu totul
nepotrivită. Nici cu întoarcerea definitivă în ţară nu se împăca.
- Dar ce ai să faci la Bucureşti ?- mă întreba. La noi ai început să fii cunoscut, iar
acolo îţi va trebui mult timp până să câştigi ceea ce pierzi aici.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 47
-Voi lua-o de-a capo- îi răspundeam râzând. De altfel am şi început şi mi-e sufletul
plin de speranţe în privinţa asta.
În iarna aceea reuşisem, din banii aduşi de la Bucureşti, să închiriez un atelier nu
departe de Academie, unde voiam să mă pregătesc în linişte pentru ,,Salonul” bucureştean
din 1912, la care acum mă simţeam obligat să trimit lucrări şi mai bine realizate. Curând
însă atelierul ajunsese ,,al nostru”, pentru că şi Mantu şi Stoica veneau să lucrăm împreună,
plătind modelul în asociaţie. Hîrlescu a mai venit atunci încă o dată la München, pentru
ultima oară, şi am avut bucuria să-l găzduiesc în atelier, lucrând în patru vreo câteva luni,
până la înapoierea lui în ţară.
Pe lângă picturi asemănătoare ca temă, ne-au mai rămas amintire din timpul acela
şi unele fotografii, aflate astăzi cine ştie pe unde, căci ale mele au dispărut toate în 1916, la
Constanţa.
Primeam adesea la societatea noastră ,,Patria” vizita unora dintre românii în trecere
prin München, dar vizita cea mai scumpă nouă a fost aceea a lui Caragiale. Venise însoţit
de soţia şi fiica sa, împreună cu Cella Delavrancea. Aflată într-un turneu prin oraşele
germane, aceasta urma să concerteze şi în faţa publicului münchenez, atât de priceput în
ale muzicii. Noi, studenţii români, avusesem ideea ca, în loc să cerem gratuităţi la intrare,
să ne cumpărăm cu toţii bilete.
În ziua concertului, formam un grup compact în sală, pregătiţi să manifestăm la
sfârşit cu mici drapele tricolore. Adulmecându-ne înainte de a prinde noi de veste,
Caragiale a venit în mijlocul nostru. Ne-a vorbit direct, prieteneşte, după care ne-a
întrebat : ,,Dar, vreo floare, ceva, aţi adus pentru fata asta ? Fără flori nu merge”…
Cu toată fâstâceala, ne-am întors buzunarele pe dos şi, în câteva minute, am adus
un frumos buchet de trandafiri. Aflat aproape de scenă, maestrul ne făcea semne, plin de
satisfacţie. Concertul a avut un deosebit succes, spre mulţumirea noastră, a studenţilor
români.
După concert, Caragiale s-a despărţit de doamne pentru a merge cu noi. Îl
însoţeam spre hotel, când s-a oprit deodată în loc şi le-a spus: ,,Băieţii ăştia mă învită la o
bere şi nu-i pot refuza. Voi treceţi în restaurant, luaţi masa, şi apoi vă retrageţi.”
Timiditatea noastră era în felul acesta salvată. Doamna Caragiale a zâmbit cu
multă înţelegere prietenească. Ne-a apucat apoi dimineaţa împreună cu scriitorul de care
nu ne înduram să ne despărţim.
Ne-am întâlnit din nou cu el în aceeaşi zi. Studenţii români de la cele trei şcoli
müncheneze au venit să-l salute. Scriitorul român autoexilat îi cunoştea bine pe studenţii
conaţionali de la Lipsca, Drezda, Berlin, mai apropiaţi de reşedinţa sa.
Münchenul fiind însă mai departe, încă nu făcuse drumul până la noi. Acum ne
avea în mână, cum s-ar spune, şi voia să fie informat asupra situaţiei şi preocupărilor
noastre. Intervenea cu sfatul lui călduros, acolo unde credea că ar fi nevoie.
Şi pentru că rotunjise de curând cele şase decenii, întâlnirea noastră a însemnat o nouă
sărbătorire a sa, fără iz oficial, şi deci cu atât mai plăcută. A fost o zi întreagă de voioşie
din partea tuturor, cu discursuri uneori stângace, cu glume şi poveşti pline de haz, o
întâlnire de neuitat.
Se înţelege că promotorul bunei dispoziţii era însuşi Caragiale. Ne-a vorbit mai tot
timpul, dovedind o tinereţe prin nimic contrariată, motiv pentru care nici noi nu-l prea
lăsam să tacă. Era suficientă o întrebare, oricât de simplă, pentru a-i da prilej să dezvolte
,,o causerie” minunată. Vorba lui caldă, sfătoasă, ne mergea la inimă.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 48
Cu toate astea, privindu-l mai adânc în suflet, Caragiale părea trist. Am văzut
oameni tari, departe de ţară, plângând de dorul ei. Nici maestrul nostru nu se simţea, cred,
prea fericit în ermitajul său de la Berlin. Avea în privinţa asta destule reticenţe, şi mi se
pare că întâlnirile lui cu studenţii români însemnau în realitate întâlniri cu ţara cea
adevărată, atât de îndepărtată, de care sufleteşte nu s-a despărţit niciodată.
Aflând că expusesem la Salonul oficial din Bucureşti, mi-a spus textual : ,,Mă,
băiete, când vei face prima expoziţie personală, să ştii că eu am să-ţi scriu primul articol.
Iar până atunci, să faci bine să vii să mă vezi la Berlin.”
A treia zi l-am revăzut în gară, seara, la plecarea trenului. Unii colegi veniseră cu
chitara sau mandolina, alţii aduseseră flori, aşa că despărţirea a devenit zgomotoasă, dar nu
neobişnuită în acel oraş
studenţesc. N-a trecut
mult după aceea şi am
primit, cu un frumos
autograf, volumul său
Momente. Plecam
tocmai atunci spre
Bucureşti şi
proiectasem ca la
reîntoarcerea la
München să trec prin
Berlin. Mă aflam încă
în ţară când a căzut, ca
un trăznet, dureroasa
veste a încetării lui din
viaţă.
Pentru Salonul
din 1912, pe lângă
unele studii, mai trimisesem şi o compoziţie cu trei ţărani bavarezi stând de vorbă, veseli,
după muncă. Lucrarea a fost achiziţionată pentru Pinacoteca Statului, celelalte patru picturi
fiind cumpărate de particulari. Am obţinut şi de data aceasta un premiu, dublu faţă de cel
din anul precedent, încât încrederea în talentul meu începea să capete îndreptăţire.
Din cauza târziei apariţii în lumea artistică, eram considerat printre cei mai tineri
pictori. Pe lângă bătrânii în vogă, care expuneau când la una din expoziţii, când la
amândouă, şi pe lângă cei patru de la München, adică Hîrlescu, Mantu, Stoica şi cu mine,
erau prezenţi pe panouri, în anul acela: Ressu, Tonitza, Şirato, Mützner, Teodorescu-Sion,
Dărăscu, Şt. Dimitrescu, Cornescu ş.a. Dintre sculptori, se ridica năvalnic Paciurea - care
dăltuise ,,Gigantul” din parcul Libertăţii, alături de care mai tinerii Jalea, Medrea, Han
făceau figură frumoasă şi puternică.
Pinacoteca Statului, aciuată în cele două săli de sus ale Atheneului, nu prea semăna
a muzeu. Era mai curând un depozit. Opere vechi şi noi stăteau îngrămădite de-a valma,
fără nici un criteriu. În felul acesta, tablourile lui Grigorescu, Andreescu, Luchian nu
puteau fi valorificate, ci lâncezeau prin locuri vitrege, la colecţionari sau la negustorii de
artă.
Aveam în ţară un patrimoniu artistic de proporţii nebănuite, pentru care ar fi trebuit
construite muzee decente, dar statul burghez nu găsea mijloacele necesare pentru
Rampa din 23 noiembrie 1912 anunţă moartea lui Caragiale.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 49
asigurarea în bune condiţiuni a acestui patrimoniu. Lucrările de la Atheneu nu se aflau nici
măcar în casa lor, ci într-o casă de împrumut de unde, când le-a venit bine proprietarilor,
au scos pinacoteca, trimiţând-o să-şi caute alt local.
De patru ani nu mai văzusem marea şi mi-era dor de orizontul ei, larg şi depărtat.
Niciodată n-a încetat dragostea mea pentru elementul acesta atât de dinamic şi pentru
cromatica lui atât de variată. Când eram mic, mă impresionau lacurile din apropierea
oraşului, imensităţi feerice în care se reflectau norii, arborii şi casele de pe margini.
Oricum, apa a rămas una din pasiunile mele cele mai adevărate. Am cunoscut-o prin
călătorii adesea foarte lungi şi am încercat să-i fac portretul în multe din aspectele ei.
În vara aceea, m-am dus s-o revăd. Tocmai se organiza atunci o excursie la Istambul şi am
plecat şi eu. Timp de o săptămână, am cunoscut oraşul şi împrejurimile.
La data aceea nu se începuse încă spălarea splendidelor mozaicuri bizantine de la
Sf. Sofia care fuseseră mai demult acoperite cu o zugrăveală de humă şi nici cele de la
Kariyedjami nu erau toate vizibile. Şi cum de muzee de pictură nu putea fi vorba, am
cercetat mai mult muzeul de arheologie, foarte bogat şi valoros, cuprinzând numeroase
sculpturi ale antichităţii din toate polisurile greceşti, precum şi sarcofagul împodobit cu
reliefuri de mare valoare al lui Alexandru Macedon.
Punctul cel mai înalt din Istambul e turnul din Galata, de unde se deschide
privitorului o minunată privelişte spre Bosfor şi spre Marmara, spre insulele Prinkipo,
Scutari etc. Oraşul, cu variatele lui niveluri de civilizaţie, de aspecte pitoreşti şi de culoare,
era interesant şi din punct de vedere pictural. Dar n-am lucrat nimic acolo. Abia dacă am
avut timp să văd locurile mai caracteristice şi pe cele unde i s-a scris, în decurs de milenii,
istoria.
În toamna aceea, la München, mi-au trebuit două luni până să mă pot despărţi de
nişte prieteni care, timp de şase ani, fuseseră binevoitori şi devotaţi. Mă avântam spre noi
orizonturi; învăţat să-mi aprind singur focul, nu mă speriau greutăţile. Oricât de mari, ele
nu mi-ar fi putut epuiza entuziasmul; credinţa mea în artă rămânea mereu întreagă.
(va urma)
CENTENARUL ŞARJEI DE LA ROBĂNEŞTI
Col. r. Dumitru MATEI
Despre şarja de la Robăneşti s-a scris mult în secolul care a trecut de la data când
căpitanul Alexandru Filitti raporta superiorului său că escadronul pe care îl comanda „este
gata” să şarjeze.
Au scris despre şarjă militari de carieră, istorici de renume, memorialişti,
supravieţuitori şi cercetători ai istoriei militare, astfel că astăzi sunt cunoscute multe
circumstanţe ale evenimentului, fără, însă, a fi epuizate toate detaliile.
Între lucrările de marcă în care este evocată celebra şarjă se află, la loc de cinste,
„ISTORIA RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA ROMÂNIEI”- ed. 1922, reeditată în 1989, a lui
Constantin Chiriţescu, ofiţer şi istoric militar, „ROMÂNIA ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI
MONDIAL”, publicată de un colectiv de autori, în 1987, la Ed. Militară, „ISTORIA MILITARĂ
A POPORULUI ROMÂN”, vol. V, editată, de alt colectiv de autori, la Ed. Militară, în 1985. A
scris cu modestie despre eveniment însuşi comandantul escadronului, rămas între puţinii
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 50
supravieţuitori, deşi rănit şi ajuns prizonier. Articole scrise cu competenţă despre şarjă au
fost publicate în presa militară şi în presa din judeţele Dolj şi Olt. Informaţii ample despre
şarjă a publicat Td. Radu - în Revista Cavaleriei nr. 2/1932, Mircea Radina - în „ŞARJA
NEMURITOARE. VOLUNTARUL GHEORGHE DONICI”, Ed. Militară, 1978 şi prof. Dumitru
Botar - în cartea „ATUNCI, LA ROBĂNEŞTI”, ed. 1992.
Ce se mai poate spune, astăzi, despre Şarja nemuritoare?
Ca fost militar şi om al locului însângerat de ostaşii armatelor aflate în crâncenă
înfruntare, cunoscător al câmpului de bătaie şi al unei importante bibliografii referitoare la
evenimentele de acum un veac, ofer cititorilor revistei MEMORIA OLTULUI ŞI
ROMANAŢILOR o imagine a celor petrecute atunci, la Robăneşti.
România a intrat în război la 15 august 1916, ca urmare a ultimatului Aliaţilor care cereau
românilor să se unească cu noi acum ori niciodată şi se întrebau cine ar putea să ameninţe
pe români în Dobrogea?
După intrarea victorioasă în Transilvania, prin trecătorile Carpaţilor Orientali şi
Meridionali, armata română - lipsită de ajutorul promis de Aliaţi şi atacată din sud de
puternice forţe austro-germane şi turco-bulgare, contra cărora a trebuit să lupte singură - şi-
a retras forţele din Ardeal, ca urmare a presiunii puternice exercitate asupra frontului
nostru de către forţele aduse de inamic de pe frontul cu Aliaţii.
Cu toată rezistenţa eroică a ostaşilor români în luptele din trecătorile Carpaţilor,
inamicul - care dispunea de o mare superioritate tehnică şi numerică, precum şi de
experienţă de luptă - a pătruns în Oltenia, prin valea Cernei şi valea Jiului, şi a ocupat
Craiova - la 9 noiembrie 1916, după ce zdrobise în luptă Divizia 1 Infanterie şi Divizia 17
Infanterie - care a fost surprinsă în marş pe calea ferată, spre câmpul de bătaie. Resturile
acestor două mari unităţi au format Divizia 1/17 Infanterie (cu circa 2000 de oameni, din
efectivul iniţial de peste 25.000) care se retrăgea, pe valea Tesluiului, pentru a ieşi în
comunicaţia Craiova-Balş-Slatina.
Elevii şcolii din Robăneşti cinstesc memoria eroului sergent Gheorghe Donici,
veteran de la 1877, căzut aici în 1916
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 51
În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1916, Divizia 1/17 Infanterie se afla în marş pe
comunicaţie, cu mici subunităţi în ariergardă, pe pantele din stânga Tesluiului. În sprijinul
acestora, a fost instalată în poziţie - în apropierea gării Spineni - o baterie de artilerie
călăreaţă, cu misiunea de a interzice marşul de apropiere al inamicului, pe şoseaua
Craiova-Balş.
Pentru a asigura flancul stâng al Diviziei
noastre, a fost trimisă Brigada II Roşiori, cu
Regimentele 4 şi 9 Roşiori, pe comunicaţia
Caracal-Robăneşti. De la Popânzăleşti,
Regimentul 9 Roşiori s-a deplasat la nord de
localităţile Golfin şi Lăcriţa, iar Regimentul 4
Roşiori a continuat marşul, prin Bojoiu-
Robăneştii de Jos.
În dimineaţa aceleiaşi zile, trupele germane
pornesc în marş pe şoseaua Craiova-Balş-Slatina
şi, întâlnind obstacolul neprevăzut pe pantele de
vest ale râului Teslui, trimit o subunitate - cu
misiunea de a ieşi, prin Robăneşti-Bojoiu-
Popânzăleşti, în spatele dispozitivului de
apărare, pentru neutralizarea acestuia şi
facilitarea înaintării grosului forţelor germane.
În aceste condiţii, la vest de Bojoiu are
loc o puternică ciocnire între subunitatea
germană şi ostaşii Regimentului 4 Roşiori care
luptau pe jos, ca infanterişti. Lupta îndârjită a
roşiorilor, din rândul cărora au căzut eroic 30 de
luptători, între care căpitanul Dinu C.,
locotenentul Văcăreanu şi sublocotenentul
Bălteanu Rene, nu a permis trupelor germane să-
şi atingă scopul propus.
În acelaşi timp, bateria de artilerie de la
Spineni executa foc intens pe comunicaţie, în zona gării Pieleşti, producând dezordine şi
panică în rândul inamicului. Inamicul instalează, în apropierea şoselei, o baterie de tunuri,
din Regimentul 227 Artilerie, care execută trageri pentru neutralizarea artileriei noastre. A
apărut, astfel, pericolul ca ariergarda Diviziei 1/17 Infanterie, rămasă fără sprijin, să nu
reziste presiunii inamicului şi, în aceste condiţii, comandantul Brigăzii 2 Roşiori hotărăşte
ca un escadron din Regimentul 9 Roşiori să şarjeze bateria de artilerie inamică, aflată la
vest de pădurea Pârşani.
Căpitanul Filitti, comandantul escadronului al III-lea din Regimentul 9 Roşiori, se oferă
voluntar să şarjeze. I se alătură locotenenţii Emil Mora - care făcuse recunoaşterea, Iuliu
Roşca - adjutantul regimentului şi sergentul voluntar din războiul de independenţă,
Gheorghe Donici, în vârstă de 67 ani.
În materialele publicate de diferiţii autori sunt descrise momentele înălţătoare de
dinaintea începerii şarjei în care bravii roşiori pornesc cu hotărâre să atace, cu sabia şi cu
lancea, un inamic înzestrat cu ucigătoare arme de foc. Escadronul iese din firul de vale
format de pârâul Vlaşca, se desfăşoară în linie de plutoane cu centrul său pe drumul care
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 52
leagă localitatea Lăcriţa Mică cu şoseaua Craiova-Balş şi porneşte în galop spre bateria de
tunuri germane şi trupele aflate pe şosea. Bravul sergent veteran Gheorghe Donici, venit de
pe meleaguri moldovene să lupte ca
voluntar contra vrăjmaşului
invadator, şarjează lângă
comandantul escadronului.
La vederea roşiorilor,
artileriştii intraţi în panică îşi
părăsesc poziţia, iar mitralierele care
făceau siguranţa apropiată a bateriei,
neidentificate de cercetarea noastră,
intră în acţiune, secerând rândurile
roşiorilor. Primele lor rafale, ca şi
focurile trase de inamicul adăpostit
în şanţul de pe marginea şoselei, nu
au avut efect deosebit, dar pe măsură
ce şarja se apropia, focul lor lovea
din flanc şi efectul a fost nimicitor:
în câteva minute, din falnicul
escadron de 110 roşiori porniţi în
iureş năvalnic, 92 au căzut seceraţi
de gloanţe.
Între primii, a căzut sergentul
veteran Gheorghe Donici şi calul său
Cobilac, loviţi de un snop de gloanţe
de mitralieră. Căpitanul Filitti este rănit la
picior, dar continuă galopul până aproape de
şosea, când o grenadă explodează sub calul
său. Este rănit grav locotenentul Emil Mora
şi moare după câteva zile, în spitalul din
Craiova.
Câmpul de la vestul pădurii Pârşani este
împănat cu trupurile vitejilor roşiori şi ale
cailor lor. Comandantul escadronului este
cules de brancardierii germani, urcat într-o
căruţă şi dus la comandantul german –
generalul Victor von Kühne – aflat la
adăpost în apropiere, sub un podeţ de cale
ferată. Un proiectil tras de tunurile noastre
explodează pe şosea şi omoară caii, însă
prizonierul scapă şi este dus la comandantul
german care, impresionat de bravura
roşiorilor şi a viteazului lor comandant,
oferă automobilul său pentru a trimite
Monumentul şarjei de la Robăneşti
Crucea sergentului veteran Gheorghe
Donici ridicată pe locul unde acesta a
căzut la 10 noiembrie 1916
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 53
prizonierul la un spital din Craiova.
În liniştea ce se lasă pe câmpul de luptă, ostaşii inamicului vin să vadă chipurile
neînfricaţilor roşiori care se avântau vitejeşte cu sabia în mână, înfruntând gloanţele
mitralierelor şi puştilor germane. Între aceşti curioşi, se află şi locotenentul de rezervă
Ernest Lane, de la bateria de artilerie scoasă din poziţie de vitejii roşiori. În marginea
drumului, vede căzut un cal, cu călăreţ încă în şa. Impresionat de ceea ce vede, aşează
lancea rezemată de burta calului şi face o fotografie .
Cei căzuţi în luptele de la vest de satul Bojoiu şi în şarjă au fost aduşi de germani
şi înmormântaţi într-o margine a Cimitirului din nordul oraşului Caracal, unde odihnesc în
eternă înfrăţire eroi ai neamurilor învrăjbite care şi-au făcut datoria către patrie, după cum
este scris
pe placa de
pe frumosul
monument,
operă a
sculptorului
Schmidt
Faur.
Cimitirul,
construit de
germani,
avea gropi
individuale
şi cruci
pentru 115
eroi, dintre
care 86
pentru
români, 17 germani, 10 unguri, un turc şi un evreu, până în 1928, când Societatea
Veteranilor Mărăşti-Mărăşeşti grade inferioare a construit cruci din piatră - pe care sunt
scrise şi nume ale altor eroi căzuţi în timpul războiului – şi, la intrarea în Cimitirul eroilor,
un impunător portal.
În timp, s-au emis păreri contradictorii cu privire la necesitatea sacrificiului
roşiorilor care au şarjat la Robăneşti şi unii, plecând de la aprecierea generalului german
von Kühne că „astăzi nu se mai şarjează”, au calificat şarja ca fiind „un anacronism”, alţii
au apreciat valoarea tactică şi morală a acesteia, pe baza opiniei viteazului căpitan Filitti
care i-a răspuns cu demnitate generalului: „Am executat un ordin şi apoi mi-am îndeplinit
misiunea, deoarece tunurile dvs. nu se mai află în poziţie”.
Într-adevăr, şarja a avut efectul scontat: bateria germană nu a mai tras, trupele
germane nu şi-au continuat marşul şi Divizia 1/17 Infanterie s-a consolidat pe malul stâng
al Oltului, a distrus podurile şi a oprit orice încercare a Diviziilor 41 şi 11 Infanterie
germană de a forţa râul pe bărci sau prin vad, cu focul violent al artileriei, mitralierelor şi
armelor ostaşilor săi.
Artileria germană a bombardat cu furie oraşul, timp de două zile, ucigând, fără
milă, un mare număr de civili de toate vârstele, ostaşi ai Diviziei 1/17 Infanterie şi,
desigur, ostaşi de la Regimentul 53 Infanterie, format din Partea Sedentară a Regimentului
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 54
3 Olt, a cărui cazarmă era pe malul Oltului, precum şi ostaşi de la Partea Sedentară a
Regimentului de Artilerie, aflaţi în cazarma din apropierea gării Slatina.
Victimele din rândul populaţiei civile au
ajuns în cimitirele oraşului prin grija familiilor şi
autorităţilor, iar militarii căzuţi în urma
teribilului bombardament au fost înhumaţi în
cimitirul improvizat în incinta Regimentului de
Artilerie din Slatina.
Sub ameninţarea încercuirii de către cavaleria
generalului Eberhard von Schmettow - care a
trecut Oltul pe podul de la Stoeneşti, avariat
numai în mică măsură de armata noastră -,
Divizia 1/17 Infanterie s-a retras şi numai astfel
inamicul a putut intra în Slatina.
Ca un omagiu adus tuturor acelora care
nu au ezitat să-şi sacrifice viaţa pentru libertatea
urmaşilor lor, în marginea drumului spre Lăcriţa
Mică străjuieşte o mare cruce care aminteşte
trecătorilor că „a căzut aici boierul moldovan
Gheorghe Donici năvălind vitejeşte asupra
tunurilor duşmane”, iar monumentul din
Robăneşti păstrează imaginea în bronz a
roşiorului avântat în şarjă şi pe plăci de
marmură nume de eroi din Regimentele 4 şi 9
Roşiori. Pe şoseaua de intrare dinspre Olt în
Slatina, de pe un soclu falnic, Eroina de la Jiu
îndeamnă ostaşii săi din Regimentul 53
Infanterie la atac împotriva inamicului
invadator, dar pe laturile soclului abia se mai
pot citi numele oltenilor care au înscris acte de
eroism în cartea de istorie a neamului .
La anumite date aniversare, la aceste
monumente au fost organizate ceremonii cu
participarea autorităţile militare şi civile, a gărzii de onoare, a unor veterani - cavaleri ai
Ordinului Mihai Viteazul - din Asociaţia „Tradiţia cavaleriei” şi a unui numeros public din
localităţile învecinate - în care am remarcat mulţi elevi ai şcolilor din comunele Robăneşti
şi Pieleşti.
Sergentul voluntar Gheorghe Donici,
veteran din războiul de independenţă,
căzut în timpul şarjei de la Robăneşti
Căpitanul Alexandru Filitti, comandantul
Escadronului 3 din Regimentul 9 Roşiori,
a comandat şarja de la Robăneşti la
10/23 noiembrie 1916
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 55
ALEGĂTORII DIN ROMANAŢI ŞI OLT ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI CUZA
Prof. Dr. Ştefan GRIGORESCU
Convenţia de la Paris, impusă de cele şapte mari puteri europene pentru
organizarea modernă a Principatelor Române, a prevăzut, începând cu anul 1858, şi
condiţiile pentru desfăşurarea alegerilor legislative la români. Anexele Convenţiei,
adoptate în ziua de 19 august 1858, precizau la art. 2 că alegătorii se împărţeau în două
categorii, primari şi direcţi. Art. 3 preciza că ,,este alegător primar, în districte, cel care
justifică un venit funciar de 100 galbeni cel puţin”, iar art. 4 preciza că ,,este alegător
direct: în districte, cel care justifică un venit funciar de 1000 galbeni cel puţin; în oraşe, cel
care justifică un capital funciar, industrial sau comercial de 6000 galbeni cel puţin,
aparţinând lui sau ca dotă”. Alte articole din Anexe precizau că alegătorii trebuiau să aibă
cel puţin vârsta de 25 de ani şi să fie născuţi în Principatele Române sau împământeniţi,
precum şi faptul că listele cu alegători erau întocmite de către autorităţile judeţene anual
şi publicate în prima duminică din ianuarie. Art.10-12 precizau modalităţile de alegere a
deputaţilor, respectiv faptul că alegătorii primari (evident dezavantajaţi, după avere) se
reuneau la nivel de plasă şi desemnau câte trei alegători, după care reprezentanţii plăşilor,
reuniţi în capitala judeţului, alegeau un deputat din partea lor. Alegătorii direcţi desemnau
doi deputaţi, iar alegătorii oraşului reşedinţă de judeţ (în cazul Romanaţilor, Caracal, iar în
cazul Oltului, Slatina), desemnau un deputat.
Lista de alegători primari din judeţul Romanaţi, având un venit funciar de cel puţin
100 galbeni, cuprindea, cu totul, 109 persoane, împărţite astfel:
Plasa Ocolu- 22 alegători, anume: Mihalache Prejbeanu-36 de ani, 120 galbeni
venit anual; Dimitrie Ghierţoiu-50 de ani, 400 galbeni; Iancu Murgăşeanu-30 de ani, 100
galbeni; Dimitrie Rusu Lăcusteanu-39 de ani, 100 galbeni; Costache Dobroneanu-32 de
ani, 100 galbeni; Bănică Diculescu- 52 de ani, 400 galbeni; Radu Niţă-50 de ani, 100
galbeni; Andrei Mazilu-50 de ani, 100 galbeni; Nae Berindei-36 de ani, 421 galbeni;
Grigore Berindei-40 de ani, 421 galbeni; Nae Dobroneanu- 30 de ani, 100 galbeni; Petre
Neagu-36 de ani, 100 galbeni; Nicolae Popescu-40 de ani, 100 galbeni; Dincă Ilie-30 de
ani, 100 galbeni; Bâlă Stancu-29 de ani, 100 galbeni; Smarandache Stan-30 de ani, 100
galbeni; Iordache Voiculescu-30 de ani, 104 galbeni; Neacşu Voiculescu-35 de ani, 108
galbeni; Costache Ilie Văsiică-45 de ani, 108 galbeni; Răducanu Burdeanu-38 de ani, 100
galbeni; Iordache Bălăcescu-35 de ani, 200 galbeni; Marin Iliescu-50 de ani, 100 galbeni.
Plasa Oltul de Jos-2 alegători, anume: Mihalache Dimitrie Zaman-40 de ani, 650
galbeni şi Ioan Bunescu-38 de ani, 100 galbeni.
Plasa Oltul de Sus-12 alegători, anume: Radu Golescu- 44 de ani, 500 galbeni;
Grigore Matraca-55 de ani, 460 galbeni; Gheorghe Opran-73 de ani, 500 galbeni; Ioan Gh.
Brătăşanu-34 de ani, 100 galbeni; Ioan Toma Brătăşanu-29 de ani, 250 galbeni; Ştefan
Dobroneanu-35 de ani, 118 galbeni; Pavlache (Pavel) Brătăşanu-36 de ani, 100 galbeni;
Ioan Bârzanu-60 de ani, 100 galbeni; Ioan Cepăreanu-38 de ani, 103 galbeni; Toma
Mărgăritescu-60 de ani, 101 galbeni; Dimitrie Călinescu- 40 de ani, 500 galbeni; Barbu
Brătăşanu-25 de ani, 150 galbeni.
Plasa Olteţul-25 alegători, anume: Nae Măldărescu-36 de ani, 180 galbeni;
Constantin Dimitrescu-43 de ani, 161 galbeni; Alecu Măldărescu-33 de ani, 180 galbeni;
Nicolae Socolescu-43 de ani, 161 galbeni; Nicolae Bonciu-39 de ani, 175 galbeni; Eliodor
Perieţeanu-35 de ani, 240 galbeni; Ioan Antonescu-62 de ani, 217 galbeni; Ghiţă
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 56
Urdăreanu-42 de ani, 110 galbeni; Dimitrie Lăzărescu-38 de ani, 180 galbeni; Iorgu
Băbeanu-40 de ani, 110 galbeni; Ştefan Obogeanu-34 de ani, 150 galbeni; Ştefan Malciu-
27 de ani, 846 galbeni; Dimitrie Paţa-31 de ani, 250 galbeni; Lilea Donovici-61 de ani, 116
galbeni; Marin Socolu-38 de ani, 103 galbeni; Florea Preoteasa-39 de ani, 100 galbeni;
Preotul Constandin-36 de ani, 100 galbeni; Preotul Ioan-37 de ani, 100 galbeni; Preotul
Marin-39 de ani, 100 galbeni; Florea Tudor-40 de ani, 100 galbeni; Ştefan Vasile-33 de
ani, 100 galbeni; Barbu Varlam-35 de ani, 100 galbeni; Smarandache Mâinescu-35 de ani,
100 galbeni; Sterie Butoi-50 de ani, 100 galbeni; Dumitru Duma-35 de ani, 100 galbeni.
Plasa Balta-48 alegători, anume: Ioan Turcea-38 de ani, 100 galbeni; Gheorghe
Popa Ghiţă-47 de ani, 130 galbeni; Ioan diaconu Nica-47 de ani, 170 galbeni; Greşiţă
diaconu Nica-47 de ani, 132 galbeni; Paraschiv Tudoran-50 de ani, 114 galbeni; Gheorghe
Tudoran-47 de ani, 114 galbeni; Oprea Nica-52 de ani, 110 galbeni; Badea Tudoran-42 de
ani, 114 galbeni; Mitrache Tudoran-38 de ani, 108 galbeni; Guţă Gâscănescu- 47 de ani,
118 galbeni; Mitrică Moanţă-51 de ani, 118 galbeni; Ilie Moanţă-56 de ani, 110 galbeni;
Florea Moanţă-49 de ani, 110 galbeni; Radu diaconu Radu-51 de ani, 104 galbeni; Marin
diaconu Ioan-52 de ani, 112 galbeni; Raicu Basmangiu-41 de ani, 118 galbeni; Florea
Popescu-27 de ani, 118 galbeni; Tudorache Dobrotescu-37 de ani, 210 galbeni; Oprea popa
Dragomir-42 de ani, 125 galbeni; Staicu diaconu Drăghici-52 de ani, 102 galbeni; Marcu
Cojocaru-39 de ani, 108 galbeni; Filip popa Vasile-53 de ani, 118 galbeni; Badea
Prejbeanu-59 de ani, 118 galbeni; Trifon Balosache-34 de ani, 207 galbeni; Oprea diaconu
Dicu-48 de ani, 112 galbeni; Dincă Iancu Cernea-54 de ani, 180 galbeni; Nicolae diaconu
Radu-44 de ani, 120 galbeni; Iancu Mihai diaconu Pătru-43 de ani, 124 galbeni; Gavrilă
diaconu Pătru-50 de ani, 130 galbeni; Stan Ioan Răduţă-33 de ani, 126 galbeni; Niţă
Constandin-47 de ani, 102 galbeni; Dincă popa Ciucă-49 de ani, 101 galbeni; Dincă
diaconu Stoica-51 de ani, 101 galbeni; Niţu Dinu-52 de ani, 100 galbeni; Radu diaconu
Nica-51 de ani, 100 galbeni; Radu Neacşu-56 de ani, 104 galbeni; Marin diaconu Stan-51
de ani, 103 galbeni; Dincă Târnoveanu-51 de ani, 100 galbeni; Marin popa Mihaiu-57 de
ani, 134 galbeni; Ilie Grigore-28 de ani, 101 galbeni; Ioan Jianu-57 de ani, 101 galbeni;
Ştefan Mihaiu-38 de ani, 101 galbeni; Ioan Dumitru Amărăscu-36 de ani, 133 galbeni;
Bogdan Dumitru-45 de ani, 100 galbeni; Nicolae Marin-36 de ani, 118 galbeni; Staicu
Diaconescu-35 de ani, 100 galbeni; Crăciun Sorcanu-35 de ani, 100 galbeni; Ciucă Iacov
Ghizdăvescu-35 de ani, 100 galbeni.
Lista de alegători direcţi, având un venit de cel puţin 1000 de galbeni anual,
cuprindea 20 de alegători, anume: Stănuţă Cesianu-38 de ani, 1000 galbeni; Alecu C.
Golescu-41 de ani, 1000 galbeni, Grigore Fărcăşanu-33 de ani, 1000 galbeni; Haralambie
Fundăţeanu-44 de ani, 1000 galbeni; Dimitrie Jianu-71 de ani, 2000 galbeni; Achil
Teoharie-40 de ani, 1000 galbeni; Prinţul Bibescu Basarab-Brâncoveanu-32 de ani, 3000
galbeni; Prinţul Gheorghe B. Ştirbei-33 de ani, 1000 galbeni; Col. Barbu Vlădăianu-50 de
ani, 1000 galbeni; Petre Hagiopolu-44 de ani, 1700 galbeni; Costache Vlădăianu-41 de ani,
1200 galbeni; Apostol Jianu-39 de ani, 1050 galbeni; Costache Slătineanu-59 de ani, 1000
galbeni; Niculin Jianu-55 de ani, 1000 galbeni; Cănuţu Jianu-55 de ani, 1000 galbeni;
Drăghiceanu Fărcăşanu-50 de ani, 1000 galbeni; Ştefan Jianu-51 de ani, 1050 galbeni;
Dimitrie Leoveanu-52 de ani, 1000 galbeni; Christodor Marghiloman-50 de ani, 1000
galbeni; Nicolae Strâmbeanu-55 de ani, 1400 galbeni.
Lista alegătorilor direcţi ai oraşului Caracal, având un capital de cel puţin 6000
galbeni, cuprindea 26 de persoane, anume: Andrei Prejbeanu-51 de ani, valoare capital
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 57
7267 galbeni, venit 473 galbeni; Niculin Ioan Dimitriu-36 de ani, valoare 8500 galbeni,
venit 200 galbeni; Nicolae Guran-36 de ani, valoare 6000 galbeni, venit 250 galbeni;
Dumitrache Guran-33 de ani, 6000 galbeni; Mihalache Ioan-46 de ani, 6000 galbeni;
Gheorghe Ioan-36 de ani, 6000 galbeni; Ghiţă Băluţă-37 de ani, 6000 galbeni; Pandele
Teodoru-42 de ani, 6000 galbeni; Marin Dulgherescu-67 de ani, 6000 galbeni; Bancu
Ganovu-48 de ani, 6000 galbeni; Ghiţă Mănăstireanu-49 de ani, 6000 galbeni; Ioan
Puricescu-42 de ani, 6000 galbeni; Ilie Suditu-52 de ani, 6000 galbeni; Grigore Bălăcescu-
41 de ani, 6000 galbeni; Ioan Truţescu-51 de ani, 6000 galbeni; Anton Puricescu-41 de ani,
6000 galbeni; Grigore Jianu-41 de ani, 6000 galbeni; Şerban Jianu-39 de ani, 6000 galbeni;
Tache Becu- 34 de ani, 6000 galbeni; Nae Varlam-30 de ani, 6000 galbeni; Ştefan
Musceleanu-39 de ani, 6000 galbeni; Petre Ţenovici-42 de ani, 6000 galbeni; Scarlat
Murgăşanu-61 de ani, valoare capital 6000 galbeni, 400 galbeni venit; Ioan Rădulescu-32
de ani, 6000 galbeni; Florea Ilie Majai-35 de ani, 6000 galbeni; Costache Popescu-33 de
ani, 6000 galbeni.
După afişarea listelor oficiale, autorităţile au mai operat unele modificări. Astfel,
Stan Popescu, Nicolae Mihail, Mihai Marin şi Dincă Popescu, fiecare cu un capital de
6000 galbeni în case şi prăvălii aflate în Caracal, au fost incluşi în lista alegătorilor din
oraş. De asemenea, Zaharia Protopopescu şi Grigore Protopopescu, proprietari în Comanca
şi Dobroteşti, având şi vie şi cârciumă, precum şi două mori pe apa Vădastrei, au fost
trecuţi pe lista alegătorilor primari din plasa Balta. Totodată, au fost scoşi din lista
alegătorilor primari din plasa Olteţul trei persoane, anume: Nicolae Socolescu, Constantin
Dumitrescu şi Ghiţă Urdăreanu.
În judeţul Olt, lista alegătorilor cuprindea 128 persoane, dintre care 81 alegători
primari, 17 alegători direcţi şi 30 alegători din oraşul Slatina. Lista alegătorilor primari din
judeţul Olt cuprindea următoarele persoane:
Plasa Olt- 16 alegători, anume: Stan Bădescu-34 de ani, 100 galbeni; Iordache
Căpitănescu-38 de ani, 103 galbeni; Constantin Petrescu-34 de ani, 500 galbeni; Dumitru
N. Dumba-35 de ani, 500 galbeni; Grigore Lăcusteanu-32 de ani, 150 galbeni; Gheorghe
Veţeleanu-39 de ani, 120 galbeni; Nicolae Popescu-53 de ani, 150 galbeni; Gheorghe
Deaconu-35 de ani, 100 galbeni; Pătru popa Zamfir-33 de ani, 100 galbeni; Zaharia
Gheorghiu-35 de ani, 102 galbeni; Radu popa Zamfir-40 de ani, 101 galbeni; Dumitrache
Gheorghiu-50 de ani, 100 galbeni; Dumitru Lăcusteanu-38 de ani, 100 galbeni; Petcu Ioan-
40 de ani, 100 galbeni; Dumitru Dinculescu-33 de ani, 100 galbeni; Ioan Oprescu-54 de
ani, 100 galbeni.
Plasa Mijlocului -17 alegători, anume: Ioniţă Perieţeanu-51 de ani, 102 galbeni;
Alecu Milcoveanu-63 de ani, 112 galbeni; Constantin Dimitriu-37 de ani, 140 galbeni;
Marin Sinescu-40 de ani, 101 galbeni; Nae Dimitrescu-34 de ani, 350 galbeni; Constantin
Cumpănăşescu-51 de ani, 107 galbeni; Dumitru Bălşanu-26 de ani, 102 galbeni; Preotul
Ion Moşneanu-45 de ani, 105 galbeni; Deaconu Alecsandru-50 de ani, 104 galbeni; Anghel
Ciuciu-48 de ani, 100 galbeni; Doctor George Polizu-45 de ani, 350 galbeni; Vasile
Milcoveanu-50 de ani, 100 galbeni; Marin Prioteasa Licsandra-30 de ani, 100 galbeni;
Marin Ciuciu-50 de ani,120 galbeni; Iancu Milcoveanu-30 de ani, 100 galbeni; Constandin
Gheorghiu-28 de ani, 100 galbeni; Constantin Găbunea-27 de ani, 100 galbeni.
Plasa Şerbăneşti-25 alegători, anume: Nae Milcoveanu-46 de ani, 100 galbeni;
Nae I. Milcoveanu- 37 de ani, 100 galbeni; Constantin Vizulea-57 de ani, 106 galbeni;
Ioan Estiotu-32 de ani, 100 galbeni; Iamandache Berindei-27 de ani, 100 galbeni;
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 58
Gheorghe Popescu-41 de ani, 130 galbeni; Radu Ioan-41 de ani, 120 galbeni; Manolache
Vulturescu-39 de ani, 100 galbeni; Constantin Alimănescu-31 de ani, 101 galbeni;
Dumitru Creţescu-36 de ani, 100 galbeni; Atanasie Slăvescu-45 de ani, 100 galbeni;
Zamfir Burcă-42 de ani, 106 galbeni; Chera Diaconescu-40 de ani, 100 galbeni; Crăciun
Catană-42 de ani, 100 galbeni; Gheorghe Vizulea-27 de ani, 106 galbeni; Ilie
Constantinescu-28 de ani, 100 galbeni; Constantin Urianu-30 de ani, 100 galbeni;
Constantin Ungurelu-28 de ani, 114 galbeni; Anghelache Ungurelu-32 de ani, 114 galbeni;
Zamfir Ungurelu-26 de ani, 114 galbeni; Neacşu Preda-32 de ani, 100 galbeni; Preotul
Ioniţă-38 de ani, 100 galbeni; Ioan Alimănescu-45 de ani, 100 galbeni; Preotul Radu-40 de
ani, 100 galbeni; Dosin Chera-42 de ani, 100 galbeni. Plasa Vedea- 23 alegători, anume:
Andrei Creţeanu-43 de ani, 100 galbeni; Matache Urianu-41 de ani, 100 galbeni; Nae
Păucescu-72 de ani, 102 galbeni; Stan Teodosiu-51 de ani, 102 galbeni; Şerban Vlădoianu-
43 de ani, 105 galbeni; Iancu Ghimba-32 de ani, 101 galbeni; Marin Scărlătescu-37 de ani,
101 galbeni; Răducanu Martinescu-44 de ani, 140 galbeni; Ioan Slăvitescu-46 de ani, 400
galbeni; Vasile Urianu-37 de ani, 100 galbeni; Costache Pantazi-48 de ani, 102 galbeni;
Iancu Ştefănescu-38 de ani, 103 galbeni; Constantin Canciu-38 de ani, 104 galbeni;
Gheorghe Mihai-40 de ani, 110 galbeni; Dinu Borţescu-46 de ani, 103 galbeni; Dumitru
Iota-45 de ani, 104 galbeni; Petrache Negulescu-45 de ani, 106 galbeni; Grigore
Diculescu-45 de ani, 100 galbeni; Scarlat Ionescu-42 de ani, 100 galbeni; Ioan Tătăranu-39
de ani, 100 galbeni; Stan Diaconescu-37 de ani, 100 galbeni; Ştefan Protopopescu-45 de
ani, 110 galbeni; Nicolae Deleanu-37 de ani, 100 galbeni. Alegătorii direcţi, având un
venit de cel puţin 1000 galbeni, erau următorii: Gheorghe Văleanu-46 de ani, 1880
galbeni; Costea Mărgăritescu-50 de ani,
1000 galbeni; Costea Deleanu-43 de ani,
1000 galbeni; Costea Văleanu-48 de ani,
2000 galbeni; Lazăr Calinderolu-65 de
ani, 2000 galbeni; Petrache Manolescu-46
de ani, 1030 galbeni; Nicolae Greceanu-
54 de ani, 1117 galbeni; Nicolae Isvoranu-
57 de ani, 1400 galbeni; Dimitrie
Bumbescu-27 de ani, 1003 galbeni; Mihai
Isvoranu-41 de ani, 1000 galbeni;
Costache Isvoranu-61 de ani, 1000
galbeni; T. Notara-46 de ani, 1000
galbeni; Maior Ion Munteanu-47 de ani,
1000 galbeni; Costache Plopeanu-31 de
ani, 1000 galbeni; Protopopul Nae
Iconomu-68 de ani, 1000 galbeni; Vasile
Jurju-46 de ani, 1000 galbeni; Nicolae
Opran-50 de ani, 1000 galbeni.
Alegătorii direcţi ai oraşului Slatina erau:
Dimitrie Găbunea-52 de ani, 9069
galbeni; Ioan Polihron-33 de ani, 9230
galbeni; Ioan Varipate-35 de ani, 10500
galbeni; Toma Gigârtu-31 de ani, 6000
galbeni; Ioan D. Poenaru-31 de ani, 6000
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 59
galbeni; Mihail I. Deleanu-31 de ani, 6000 galbeni; Cpt. Ioan Isvoranu-59 de ani, 6000
galbeni; Vasile Perieţeanu-27 de ani, 6000 galbeni; Ioan Alecsie-26 de ani, 6000 galbeni;
Iorgu Cămărăşescu-41 de ani, 6000 galbeni; Mihail Alimănescu-52 de ani, 6000 galbeni;
Ioan Căpitănescu-41 de ani, 6000 galbeni; Ioan Popescu-49 de ani, 6000 galbeni; Niţă Ilie
Perieţeanu-41 de ani, 6000 galbeni; Achim Capcea-37 de ani, 6000 galbeni; Ilie Mihail-39
de ani, 6000 galbeni; Petre Nicolau-53 de ani, 6000 galbeni; Hagi N. Popu-51 de ani, 6000
galbeni; Hagi N. Perieţeanu-49 de ani, 6000 galbeni; Ioan Viişoreanu- 37 de ani, 19900
galbeni; Andrei Berindei-32 de ani, 9600 galbeni; Ioan Ispirescu-39 de ani, 6000 galbeni;
Niţă Constantin-33 de ani, 6000 galbeni; Ioan Ghiocheanu-35 de ani, 6000 galbeni;
Drăghicean Ghiocheanu-29 de ani, 6000 galbeni; Alecu Polihron-25 de ani, 6000 galbeni;
M. I. Milcoveanu-26 de ani, 8300 galbeni; Dumitrache Gioroceanu-49 de ani, 6450
galbeni; Mihai Tonescu-47 de ani, 6000 galbeni; Teodor Gazan-27 de ani, 6000 galbeni.
În perioada următoare, prefectul judeţului Olt a comunicat unele modificări, după
cum urmează: Preda Belu şi Badea Lupescu au fost înscrişi pe lista alegătorilor primari din
plasa Vedea, Scarlat Teodor şi Grigore Scărlătescu au fost înscrişi la plasa Mijlocului, iar
Constantin Canciu şi Grigore Diaconu (pe listă, trecut Diculescu) au fost excluşi din lista
alegătorilor plăşii Vedea.
Analiza listei locuitorilor cu drept de vot în timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza arată, în primul rând, că Romanaţii şi Oltul erau unele dintre cele mai bogate judeţe
din sudul ţării, prin numărul mare de alegători, comparativ cu alte judeţe de câmpie ale
vremii. Veniturile oamenilor cu drept de vot arătau, de fapt, bogăţia ţinutului. Pe de altă
parte, se observă că în Romanaţi, Balta şi Olteţul erau plăşile cu mai mulţi ţărani înstăriţi,
în vreme ce Oltul de Jos avea doar doi alegători primari. Caracalul era un oraş înstărit,
pentru mărimea sa, după cum reieşea din numărul celor care aveau un capital de cel puţin
6 000 de galbeni. De asemenea, lista alegătorilor arată că între familiile de seamă din
Romanaţi se numărau cele princiare (domneşti) Bibescu Basarab-Brâncoveanu şi Ştirbei,
apoi cele vechi boiereşti, precum Jianu, Cesianu, Golescu, Fărcăşanu, Slătineanu ş.a.
Pentru judeţul Olt, cele mai bogate plăşi, după veniturile alegătorilor, erau
Şerbăneşti şi Vedea, iar Slatina era un oraş destul de înstărit, cu doi alegători având
venituri în jurul a 10 000 galbeni. Dintre familiile de seamă ale judeţului Olt, lista
alegătorilor le arată şi pe cele vechi boiereşti, precum Isvoranu, Viişoreanu, Gigârtu,
Mihail ş.a.
Statutul dezvoltător al lui Cuza (1864), apoi prima Constituţie modernă
românească - 1866 au păstrat sistemul votului cenzitar, cu alegători împărţiţi în colegii şi
cu drept de vot în funcţie de venitul anual. Astfel se face că, cei menţionaţi în listele
oficiale din primii ani ai domniei lui Cuza aveau să rămână alegătorii judeţelor Romanaţi şi
Olt şi în anii care au urmat, până când alte generaţii le-au luat locul şi puterea de decizie.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 60
Restabilirea adevărului
PODUL ROMAN DE LA GROJDIBODU CONSTRUIT DE DOMIŢIAN ŞI FUSCUS, ÎN
ANII 86-87 e.n.
Nicu Vintila-Sigibida
Prin încercările repetate de a cuceri Dacia, romanii au fost nevoiţi, de fiecare dată,
să înfrunte un duşman natural greu de depăşit şi anume fluviul Dunărea.
Traversarea Dunării de către trupele pedestre şi de către cavalerie, cu tehnica de
luptă existentă în acea epocă, era greoaie şi plină de pericole deoarece codrii deşi de
stejari existenţi pe teritoriul Daciei ascundeau capcane întinse de băştinaşi care duceau la
victoria acestora din urmă.
Prin victoriile repurtate de Decebal asupra lui Domiţian s-a stabilit o pace efemeră
prin care romanii erau obligaţi să plătească acestuia un tribut anual (stipendii).
În anul 86, Domiţian se hotărăşte să construiască un pod de vase peste Dunăre
pentru a putea ca trupele romane să pătrundă în Dacia şi s-o cucerească, astfel punând
capăt deselor atacuri ale geto-dacilor contra cetăţilor romane de pe malul drept al Dunării
şi a teritoriilor lor. Menţiunea acestui eveniment istoric o face Iordanes în lucrarea sa
„Getica“ unde arată că „după îndelungate lupte între romani şi locuitorii din nordul Dunării
şi a tratatelor de pace încheiate de fiecare dată, după un interval de timp îndelungat sub
domnia împăratului Domiţian, goţii (mulţi autori au confundat goţii cu neamurile geto-
dace care erau multe la număr şi se deosebeau între ele prin nume dar în rest erau în toate
la fel - cf. Procopius - ,,Despre războaie”) de teama zgârceniei sale, desfăcură tratatul ce-l
încheiaseră odinioară cu alţi împăraţi şi începură să devasteze, împreună cu şefii lor,
malurile Dunării care erau de mult în stăpânirea Imperiului roman, distrugându-le armatele
împreună cu comandanţii lor.
În fruntea acestor provincii se găsea atunci ca guvernator, după Agrippa, Oppius
Sabinus, iar la goţi conducerea o avea Durpaneus.
Dându-se lupta, romanii au fost învinşi, iar lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul şi
goţii, năvălind asupra mai multor castele şi cetăţi, au prădat regiunile care ţineau de
imperiu.
Din cauza nenorocirii alor săi, Domiţian a plecat cu toate forţele sale în Illyria şi
încredinţând conducerea aproape întregii armate generalului său Fuscus şi câtorva bărbaţi
aleşi, i-a obligat să treacă peste Dunăre împotriva armatei lui Durpaneus, pe un pod din
corăbii legate între ele. (Jordanes - Getica - XIII - 77; „Qua necessitate suorum
Domitianus cum omni virtute sua Illyricum properavit et totius pene rei publicae militibus
ductore Fuscus praelato cum lectissinis viris amnem Danubii consertis navibus ad instar
pontis Fransmeare coegit super exercitum Dorpanei“).
Atunci goţii (dacii), acum conduşi de Decebal, care n-au fost luaţi pe neaşteptate,
au pus mâna pe arme şi i-au atras pe Olt în sus până la Câineni unde i-au învins pe romani,
omorând şi pe comandantul acestora generalul Fuscus şi au jefuit bogăţiile din lagărul
soldaţilor (Fontes, Historiae Daco-Romanae, Ed. Academiei 1970, vol. II, pag. 419-421).
Numeroasele forţe militare de care dispunea Fuscus au justificat ordinul imperial
pentru construirea unui pod de vase, ca trecerea Dunării cu mari efective de luptă, maşini
de război şi bagaje, să se facă rapid şi lesnicios, într-un loc cu apărare naturală, cum erau
bălţile din stânga fluviului din acea zonă.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 61
Sub comanda generalului Cornelius Fuscus se găseau 5-6 legiuni, o parte din
cohortele pretoriene şi numeroase trupe auxiliare, forţe care obţin la început unele succese.
De aceea dacii au oferit pace romanilor, iar în cele din urmă, în faţa primejdiei,
Dura-Durpaneus cedează tronul lui Decebal, considerat omul salvării. (cf. Petr. Patricius -
Fragmenta historicanem graecorum, IV, 185, Fr. 4 şi Dio Cassius, LXVII, 6, 1).
Conform acestor izvoare istorice, trecerea Dunării de către Fuscus are loc în vara
anului 87 e.n.
În ceea ce priveşte localizarea acestui pod de vase construit peste Dunăre s-au
creat numeroase controverse între cercetători datorită lipsei de documente scrise,
informaţiile orale dispărând odată cu generaţiile care le deţineau.
Dio Cassius afirmă că după dezastrul lui C. Oppius Sabinus, Domiţian îşi
instalează cartierul general într-un oraş al Moesiei propus de unii a fi identificat cu Naissus
(D. V. Premerstein - N. Vulic, în Jahreshefte des Osterreichte, Archeologique Instituts, VI,
1903).
Din mai multe surse istorice şi literare se trage concluzia că armata operativă a lui
Fuscus a fost concentrată pe teritoriul Moesiei inferioare cu scopul de a alunga de acolo pe
dacii ce prădau această regiune, rămasă la discreţia lor după omorârea guvernatorului
Oppius Sabinus, deoarece numai partea răsăriteană a Moesiei a fost obiectul lor de
incursiune şi jaf, constituind cea mai bogată şi uşor de prădat prin surprindere şi prin
atacuri organizate pe Valea Oltului, apoi peste Dunăre.
Din însemnările lui Jordanes în ,,Getica“, XIII, 76 şi Eusebius în Chronica sa, II, p.
160 şi urm., rezultă că iniţial Fuscus a reuşit să-i izgonească pe daci din aceste teritorii şi a
hotărât să treacă Dunărea pentru a se lupta cu dacii la ei acasă. C. Patsch în Der Kampf von
den Donauraum unter Domitian und Traian, Wien-Leipzig, 1937, - Butr. Z. Volkerkunde
Sudost, Europa, V, a şi Zum Dakerknege de Cornelius Fuscus în J.O.A.I., VII, 1904, p. 70-
72, a afirmat iniţial că punctul de trecere al oştilor lui Fuscus a existat la Drobeta.
W. Kubitschek, în Drobeta în Dacien, în Klio, X, 1910, p. 253-256, spulberă
această afirmaţie deoarece se bazează pe lectura greşită a unei inscripţii descoperită în acea
zonă.
Alţi istorici au crezut că acest pod a fost construit în regiunea bănăţeană a Dunării,
mergând apoi, în continuare, pe Valea Caraşului, undeva între Tapae şi Sarmisegetusa,
unde s-ar fi produs dezastrul romanilor.
Această ipoteză a fost lansată de St. Gsell în „Essai sur le regne de l’empereur
Domitien“, 1894, Paris, p. 214 şi urm., îmbrăţişată ulterior şi de L. Homo, în „Le Haut
Empire“ în Glotz, Histoaire ancienne, tomul III, Paris, 1933, p. 395.
Aprecierea că traseul urmat de Fuscus în Dacia a fost prin partea bănăţeană a
Daciei a fost influenţată de faptul că s-a pretins, prin ipoteză teoretică, faptul că Domiţian
şi-ar fi stabilit cartierul general la Naissus (Niş) şi că ulterior Tettius Iulianus şi apoi Traian
ar fi făcut unele expediţii tot prin Banat împotriva dacilor.
Toate aceste ipoteze au fost înlăturate pe baza descoperirilor ulterioare care au
stabilit că regiunea de invazie a lui Fuscus cu armatele sale a fost în zona Oltului, iar
înfrângerea romană a avut loc înspre Pasul Turnu Roşu pe Olt, dincolo de Vâlcea, spre
Sibiu (pentru exemplificare a se vedea B. Filow şi separat Brandes în Realencyklopädie
der classichen Altertum Swissenschaft - Pauly - Wissowa).
Ulterior Vasile Pârvan tranşează definitiv controversa prin argumente serioase,
stabilind punctul de plecare al expediţiei lui Cornelius Fuscus de pe malul drept al Dunării,
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 62
pe drumul Oltului, înspre Carpaţi. Pârvan a arătat clar că pe acolo unde se întâmplaseră
atacurile dacilor tot pe acolo trebuiau luate măsuri de eliminare a acestora şi de aceea
Domiţian şi Fuscus au ales această zonă, pornind din Moesia Inferioară.
Această afirmaţie o face în „Getica“, p. 113 şi urm., reluată ulterior în Istoria
României, Ed. Academiei, vol. I, 1960, p. 298.
Cu toate aceste informaţii, nu s-a reuşit a se descoperi urme de construcţii
referitoare la existenţa acestui pod construit peste Dunăre.
Meritul incontestabil al descoperirii ruinelor podului lui Cornelius Fuscus îi revine
lui Fr. Marsigli care întâmplător le găseşte în anul 1691 pe malul drept al Dunării în
dreptul localităţii Dolni Vadin din Bulgaria, localitate aşezată vis-à-vis de localitatea
Grojdibodu din România.
Învăţatul italian, contele Luigi Ferdinando Marsigli, născut la Bologna în 10 iulie
1658 şi mort în acelaşi oraş la 1 noiembrie 1730, prin formaţie şi instruire un mare umanist
al epocii sale, îşi formează o temeinică cultură istorică, arheologică, filozofică,
inginerească, geografică etc., neexistând un domeniu al ştiinţelor în care să nu fie iniţiat.
Eruditul italian din Bologna, a fost însă şi un mare călător-aventurier, curios, un
diplomat şi spion la austrieci, prizonier şi ostatic la turci în două rânduri. Marile lui talente
şi le-a pus în evidenţă în calitate de ofiţer angajat cu gradul de colonel în armata
împăratului Leopold I al Austriei, unde a funcţionat cu întreruperi de la 1681-1704.
Armatele austriece erau comandate în acea perioadă de celebrul general Eugeniu
de Savoia, iar Marsigli care se afla în subordinea sa, a contribuit la construirea a
numeroase drumuri strategice, fortificaţii şi poduri.
Între anii 1689 şi 1691, armatele austriece au repurtat victorii însemnate asupra
turcilor, obligându-i să se retragă spre Bosfor, lăsând la îndemâna învingătorilor o bună
parte din nordul Serbiei cu oraşele Niş până la Vidinul Bulgăresc.
În această perioadă, Marsigli, şi-a completat informaţiile istorice cu multe
descoperiri făcute în zona Orşova şi Drobeta, localizând definitiv podul de piatră al lui
Traian construit între anii 103-105 peste Dunăre.
Pe baza unor informaţii extrase de el din istoricii antici şi din unele date
numismatice, Marsigli aflase despre existenţa altui pod construit de romani peste Dunăre
cu trei secole mai târziu, decât cel al lui Traian un pod din lemn construit de Constantin cel
Mare „cam în aceeaşi regiune“ dar nedescoperit încă.
Posibilităţile lui de cercetare a malurilor Dunării erau limitate până la Vidin unde
se terminau teritoriile la care avea acces nestingherit şi unde putea folosi efective militare
în cercetările sale, dar până aici nu s-au putut descoperi urmele enigmaticului pod.
Datorită priceperii sale în arta diplomaţiei, împăratul Austriei, îi încredinţează în
anul 1691 misiunea de a merge la Rusciuc (Ruse) pe Valea Dunării, pentru unele tratative
de pace cu turcii prin intermediul paşei din Rusciuc (Rostzig/ Ruse). Pe acest traseu,
Marsigli a fost însoţit permanent de un ceauş al Porţii pentru a nu-i permite acestuia acţiuni
de spionaj în folosul Austriei.
Marsigli a profitat din plin de această ocazie nesperată şi a notat toate ruinele
romane întâlnite pe acest traseu dar preocuparea lui principală era să descopere urmele
podului lui Constantin cel Mare pe care l-a descoperit în sfârşit, dar nu a ştiut niciodată că
de fapt descoperise alt pod necunoscut de istorici.
Aceste ruine ale podului le-a descoperit în localitatea Dolni Vadin din Bulgaria
fără să ştie vreodată ce localitate exista pe malul stâng al Dunării în Dacia.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 63
Cariera militară a lui Marsigli s-a încheiat cu un proces de trădare care i-a adus
alungarea din Austria la Bologna (1703-1704).
Retras în oraşul său natal, Bologna, Marsigli a redactat şi publicat o serie de lucrări
importante prin care a prezentat, descris şi interpretat bogatul material ştiinţific cules din
peregrinările danubiene.
Opera sa de bază, apărută în latineşte în şapte tomuri mari, la Haga, în 1726, se
intitulează: ,,Danubius - Pannonico - Mysicus observationibus, geographicis, astronomicis,
hydrohgraphicis, historicis”, retipărită postum într-o ediţie în limba franceză în aceeaşi
paginaţie şi figuri, în acelaşi oraş olandez în anul 1744 sub titlul ,,Description du Danube
depuis la montagne de Kalemberg en Autriche, jusqu’au confluent de la riviere de l’autre
dans la Bulgarie, contenant des observations geographiques, hydrographiques, historiques
et psihiques”, Haga, 1744.
Pentru problema antichităţilor şi a podurilor romane, interesează pe cercetătorii de
azi tomul al II-lea al acestei vaste monografii.
Paginile 25-39 (cu figurile respective) conţin valoroasele cercetări ale lui Marsigli
făcute asupra podurilor lui Traian şi Constantin cel Mare, de fapt al lui Domiţian.
După publicarea operei lui Marsigli, timp de un secol şi jumătate nu s-au mai făcut
studii topografice asupra celor două poduri. De abia în 1858, iarna, din cauza unei secete
neobişnuite Dunărea a scăzut atât de mult încât la 15 ianuarie, au apărut la suprafaţă
ruinele picioarelor podului lui Traian la Drobeta Turnu-Severin, ocazie cu care se
dovedeşte definitiv că adevăratul pod al lui Apollodor a existat aici şi nu în altă parte, cum
greşit afirmaseră anterior câţiva învăţaţi germani.
Până în prezent au fost identificate şi localizate opt poduri construite de romani
peste Dunăre între secolele I-IV e.n., astfel:
1) podul de vase al lui Cornelius Fuscus - Domiţian de la Vadin - Grojdibodu în anul
86-87 e.n.
2, 3) două poduri de vase construite de Traian în anul 101 e.n. la Lederata şi Dierna
(Orşova)
4) podul lui M. Laberius Maximus sub comanda lui Traian în anul 102 e.n. de la gura
Oltului - (loc incert, dar se presupune a fi fost la Islaz)
5) podul de piatră al lui Traian în anul 103-105 de la Drobeta Turnu-Severin
6) podul de lemn al lui Constantin cel Mare de la Oeseus - Sucidava în anul 328 e.n.
7) podul de vase construit de împăratul Valens la Constantiniana Daphne în anul 367
(Olteniţa)
8) podul de vase construit de Valens la Noviodunum în anul 369 e.n. (Isaccea).
De amintit că pe întregul curs al Dunării lung de 2850 km, în perioada Imperiului
roman s-au ridicat numeroase poduri din lemnărie sau zidărie, unele cu o existenţă mai
îndelungată, altele destinate unor expediţii militare efemere. Prezenţa celor opt poduri
ridicate la Dunărea de Jos dovedeşte că în sec. I-IV e.n. Dacia reprezenta o importanţă
economică şi militară faţă de Imperiul roman, cu toate regiunile ei răsăritene.
Dintre acestea, doar trei poduri au o importanţă deosebită pentru cercetarea noastră
fiind şi mai bine cunoscute prin resturile arheologice descoperite în epocă, şi anume podul
lui Traian de la Drobeta, podul lui Fucus de la Vadin - Grojdibodu şi podul lui Constantin
cel Mare de la Oescus – Sucidava (Celeiu).
Prin monumentalitatea lor au lăsat însemnate urme, vizibile pe teren până în zilele
noastre, toate trei găsindu-se construite în faţa Olteniei de azi, care a reprezentat o
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 64
importantă regiune de legătură directă a Moesiei cu Podişul Transilvaniei, adică cu citadela
dacilor, iar mai târziu cu a neamurilor în migraţie de la Dunărea de Jos.
Pe cursul Jiului şi al Oltului existau, din vremuri străvechi câte o „via gentium“,
drumuri directe şi naturale pentru armate, migratori şi negustori, căi de pătrundere la nord
şi la sud de Dunăre.
Lumea ştiinţifică din cele mai vechi timpuri şi până azi a acordat o atenţie specială
podurilor din piatră construite în apele adânci şi repezi ale Dunării şi nici până în prezent
nu s-a găsit explicaţia tehnică a fondării picioarelor de piatră sau de lemn în albia fluviului,
numai unele cercetări subacvatice ar putea lămuri aceste enigme şi ar da la iveală
picioarele de piatră sau de lemn masiv de stejar existente încă şi de care au fost ancorate
vasele lui Fuscus, Traian sau Valens.
Dintre aceste poduri, cel mai ignorat a fost cel de la Dolni - Vadin - Grojdibodu
deoarece malul stâng al Dunării a fost colmatat de-a lungul mileniilor de aluviunile cărate
de fluviu şi au acoperit orice urmă de zidărie.
De precizat că de la malul Dunării până la malul pe care sunt aşezate satele Potelu,
Hotaru, Grojdibodu, Gura Padinei, Orlea şi Celei este o distanţă de aproape 7 km şi în
această zonă a existat o porţiune de 2 km teren inundabil cu păduri şi fosta baltă Potelu
lungă de 34 de km şi lată de 6 km iar din unele hărţi austriece din sec. 18 întocmite de
Specht şi Schwantz se observă că balta avea o lungime de peste 40 km.
În perioadele de dezgheţ şi ploi de primăvară apele fluviului creşteau foarte mult şi
Dunărea se revărsa peste malul românesc care are o înălţime foarte mică în comparaţie cu
cel bulgăresc şi inunda zona până în curţile satelor formând o pânză de apă uniformă cu o
lăţime de 10-12 km. În malul bulgăresc al Dunării începând de la Oreahovo până la Oescus (Ghighenul
de azi) au existat numeroase cetăţi, câte una în fiecare din satele existente astfel: Oreahovo
- Augustes, Selanovţi - Silauna, Lescoveţ - Varinia, Ostrov - Pedoniana, Gorni - Vadin
Latina veche, Dolni Vadin - Valeriana, Ghighen - Oescus etc.
De altfel în aval şi amonte de această zonă, Imperiul roman a fondat peste 50 de
cetăţi ale căror urme există şi acum.
Ca o replică a acestor cetăţi şi pe malul stâng al Dunării, pe teritoriul Daciei au fost
construite cetăţi şi întărituri din piatră şi pământ (denumite Monopyrgia - cu un singur
turn) unele descoperite şi unele care aşteaptă să fie descoperite cum ar fi cazul celor de la
Desa, Bistreţ, Zăval, Celei care se găsesc în porţiunea de teren dintre Dunăre şi bălţi, acolo
unde ar trebui căutate şi cele de la Potelu, Grojdibodu, Gura Padinei şi Orlea ci nu pe
teritoriul actualelor sate unde în trecut existau păduri seculare de nepătruns.
Existenţa pe teritoriul adiacent comunei Grojdibodu a peste 100 de măguri
(tumuli) aşezate pe patru şiruri, din care trei şiruri în nordul localităţii şi un şir între fosta
baltă şi Dunăre, dovedeşte că aceste teritorii au fost populate din cele mai vechi timpuri iar
construcţia tumulilor a avut un scop de apărare militară.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 65
Resturile de ceramică din epoca neolitică a bronzului, a fierului şi romană
existente încă în zona dintre bălţi şi Dunăre pe grindurile unde au fost primele sate din care
ulterior s-a dezvoltat unul singur - Grojdibodu - dovedeşte existenţa enigmaticei cetăţi
Sigibida amintită de Procopius din Cezareea şi care a fost restaurată de împăratul Iustinian
în sec. VI. Procopius din Cezareea, în lucrarea sa ,,De Aedificia”, vorbeşte de o fortăreaţă
care se afla pe malul stâng al fluviului, veche, numită a hunilor, de care Iustinian a avut
grijă deosebită mai ales
asupra zidului
înconjurător. Această
localitate se presupune că
ar fi fost în faţa lacului
Potelu, la Grojdibodu
adăugăm noi.
Aşa cum
aminteam, în anul 1691,
Louigi Ferdinando de
Marsigli, ofiţer în armata
austriacă descoperă la
Dolni-Vadin în Bulgaria
două cetăţi, una la est de
sat (Valeriana) şi alta la
vest de sat nenumită încă precum şi urmele capătului de pod de la sud de Dunăre, urme
existente şi azi. Dornic să descopere podul lui Constantin cel Mare şi convins că la Vadin a fost
construit celebrul pod de lemn al împăratului roman din anul 328, Marsigli nu a mai fost
interesat să mai facă alte cercetări în aval de Dunăre până la Ruse pentru că ar fi putut
descoperi la Oescus rămăşiţele acestui pod (care au fost descoperite mult mai târziu de Gr.
G. Tocilescu şi Polonic), deoarece erau destul de vizibile şi în epoca aceea, lăsând sumare
note despre ruinele de la Oescus şi Sucidava.
În schimb, Marsigli, rezervă un interesant capitol monografic în opera sa referitor
la podul de la Vadin considerat de el a fi al lui Constantin cel Mare care în realitate aşa
cum am arătat se afla la 16 km mai jos de Vadin între Oescus (satul Ghighen din Bulgaria)
şi Sucidava (satul Celei din România) şi a fost bine precizat de cercetările ulterioare.
Portalul lui nordic a fost descoperit de Gr. G. Tocilescu la sfârşitul veacului 19 şi
mai apoi de alţi istorici printre care şi Dumitru Tudor care l-a cercetat aproape 40 de ani
împreună cu toată Oltenia.
Trei dintre picioarele acestui pod de la Oescus au fost identificate şi măsurate în
1933 cu ajutorul Serviciului Hidraulic Român.
Au existat mai târziu unii autori care au crezut că Marsigli a descoperit şi el podul
de la Oescus dar a făcut o confuzie între ruinele de la Vadin cu cele de la Oescus.
Cercetând atent opera eruditului italian observăm că a descris şi ilustrat prin
desene clare tot ceea ce a văzut atât la Vadin cât şi la Oescus.
Vedere dinspre vest a piciorului de pod de la Dolni-Vadin
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 66
Opinia lui Marsigli a fost respectată de mulţi cercetători ulteriori care nu au mai
întreprins anchete pe teren pentru a identifica şi podul de la Oescus până la Tocilescu, în
realitate Marsigli identificând un pod roman necunoscut situat lângă Dolni Vadin
rămânându-i necunoscute ruinele adevăratului pod al lui Constantin cel Mare, dintre
Oescus şi Sucidava. Vom prezenta,
sumar, cercetările şi
comunicările făcute de
Marsigli în celebra sa
operă, printr-o largă
descriere şi schiţe
desenate de el.
În figura
XXXVIII ce însoţeşte
descrierea, referitoare la
Vadin, Marsigli, afirmă
că „acest loc, numit
astfel de către localnici,
este situat ca şi cel
precedent dincoace de
Dunăre la trei mile mai jos de „Silauna“ (azi satul Selanovţi din zona Oreahovo, în
Bulgaria) se văd aici lângă fluviu numeroase şi foarte însemnate resturi de zidărie dintre
care cel mai mare bloc (a) pătrunde câţiva paşi în apă şi are aspectul unui pavaj lucrat din
pietre cioplite regulat şi de o însemnată mărime.
Restul zidăriei este din cărămidă.
Atunci când apele scad foarte mult se pot vedea în acest punct al fluviului - după
informaţiile localnicilor - urmele unui pod de lemn, despre care voi vorbi mai jos“.
În continuare (pag. 38) Marsigli arată şi împrejurările care l-au condus la
depistarea acestui pod identificat eronat de el cu podul de lemn al lui Constantin cel Mare:
„Pe când mă găseam lângă podul lui Traian, - scrie el - aşa cum am arătat mai sus,
am făcut tot ce am putut pentru a afla dacă prin aceste împrejurimi sau într-un alt loc situat
mai în jos, nu s-a păstrat cumva amintirea unui pod din lemn ce ar fi existat cândva pe
acolo, dar toate cercetările mele au rămas infructuoase din cauza profundei ignoranţe a
localnicilor, de la care n-am putut afla nimic.
Dar printr-o fericită întâmplare, petrecută în cursul anului 1691, când fiind delegat
cu unele tratative de pace şi scoborând pe Dunăre până la Rostzig, adică oraşul bulgar de
azi Russe (Rusciuc) la confluenţa Iantrei, am debarcat în împrejurimile satului Silauna
(Selanovţi) unde se văd numeroase urme din antichitate.
S-a întâmplat ca acolo, în urma unor numeroase anchete, mai mult ca cincizeci de
persoane, fie turci fie creştini, să-mi confirme unanim, că în luna septembrie a anului când
Cameniţa a fost cucerită de către Sultan (cetatea Cameniţa a fost cucerită de turci la 26
august 1672 conform lui M. Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei, vol. II, p. 8, Iaşi 1845),
apele Dunării au scăzut aşa de mult, încât se puteau vedea numeroşi stâlpi înfipţi în albia
fluviului care constituiau picioare de lemn de o mărime prodigioasă şi dispuşi aproximativ
în felul în care au fost reprezentaţi în planşa din figura XXXVIII, în faţa satului.
A doua ruină a piciorului de pod de la Dolni-Vadin
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 67
Ajutat de aceste informaţii şi întovărăşit de ceauşul, pe care mi-l dăduse marele
vizir ca să mă însoţească, m-am transportat eu însumi cu ajutorul bărcilor, în acel loc, ca să
pot verifica cât mai bine informaţiile care doresc să le comunic public…“.
„Acest pod se afla la 70-80 mile italiene mai la vale de podul lui Traian, ceva mai
sus de vărsarea Oltului în Dunăre şi destul de aproape de zona gurii Jiului, într-un loc, care
faţă de Constantinopol, era cel mai propice şi comod în comparaţie cu primul (Drobeta),
pentru a pătrunde în Dacia, în special în Transilvania de azi, pe atunci ocupată de goţi, pe
care sarmaţii, vecinii lor, îi susţineau cu toate forţele. Dacă n-aş fi
avut în mână moneda
lui Constantin
reprezentând acest
pod, căruia îi
aparţineau probabil
picioarele de lemn ce
s-au văzut în
momentul când apele
fluviului erau
excepţional de
scăzute, mi-aş fi
închipuit că Traian,
după ce cucereşte pe
daci, l-ar fi construit
din mărinimia sa
cunoscută, cu scopul de a înlesni legătura Daciei cu Bizanţul, şi de acolo peste strâmtoarea
Bosfor, cu inima Asiei Mici“.
Pe desenul lăsat de Marsigli sunt schiţate în primul rând, ruinele văzute de el în
1691, pe malul Dunării la Vadin.
Dintre acestea atrage atenţia o platformă de zidărie (notată cu litera a) întinsă în
apă şi pavată cu mari blocuri de piatră cioplite regulat.
Ea constituia capătul sudic al podului de lemn despre care îl informează localnicii
şi pe care el personal a studiat-o.
În continuare pe desenul lui Marsigli se pot observa 7 perechi de picioare de lemn
notate cu litera „b“ în ordinea arătată de localnici, picioare din lemn masiv de stejar care
serviseră la timpul respectiv pentru legarea corăbiilor pe puntea cărora se aşternuse o
podea continuă formată din bârne puternice.
În acel loc, Dunărea, are o lăţime de 1000 -1100 m iar vasele au fost legate de
aceşti stâlpi atât la proră cât şi la pupă din modul paralel de aşezare a lor.
Acest pod ar fi rămas ignorat definitiv după descoperirea celui de la Oescus -
Sucidava dacă academicianul Dumitru Tudor care a studiat toate aşezările din Oltenia dar
cu precădere cele din zona Celei (Sucidava) nu ar fi descoperit întâmplător în luna mai a
anului 1959 într-o deplasare a sa pe malul drept al Dunării pentru a studia urmele
arheologice din această zonă cu sprijinul Institutului de Arheologie al Academiei Bulgare.
Dumitru Tudor arată că la fel ca în urmă cu 268 de ani, când a fost acolo Marsigli,
pescarii din Dolni Vadin l-au condus la ruinele cetăţii romane şi la urmele podului situate
la est de sat unde i-au confirmat că în faţa acestor ruine, Dunărea formează multe vârtejuri,
A treia ruină a piciorului de pod de la Dolni-Vadin
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 68
iar pe fundul ei se găsesc numeroase obstacole de care li se agaţă uneltele de pescuit, de
aceea se feresc de acel loc.
Aceste obstacole nu puteau fi decât picioarele de lemn ale podului pe care l-a
desenat Marsigli şi de care aminteau localnicii că le-au văzut când fluviul a secat în 1672.
Dacă Marsigli nu a avut nici o informaţie despre localităţile de pe malul stâng al
Dunării, din Dacia, şi nu a putut preciza localitatea care era unită prin podul de la Vadin, în
schimb Dumitru Tudor cunoştea bine zona deoarece făcuse unele săpături şi cercetări în
toate satele respective şi ar fi trebuit să ştie sau să întrebe localnicii despre numele satului
care se află perpendicular pe satul Vadin, care era Grojdibodul.
Nu ştim dacă din eroare de orientare sau a definitivat în birou, acasă, aceste
descoperiri, regretabil însă este faptul că a făcut mai multe comunicări şi a publicat în anul
1970, după 11 ani de la descoperire, cartea Podurile romane de la Dunăre în jos, în care
arată că localitatea ce este vis-à-vis de Dolni Vadin este Orlea în loc de Grojdibodu.
Cunoscând probitatea savantului, nimeni, nici măcar localnicii nu au verificat dacă
este posibil să se construiască un pod în diagonală de 10 km între Dolni Vadin şi Orlea sau
de un km între Dolni
Vadin şi Grojdibodu. Şi autorul
acestor rânduri a luat
de bună informaţia că a
existat un pod de vase
la Orlea şi a făcut o
comunicare în
materialul publicat în
Analele Academiei din
anul 2001 referitor la
Diploma Honestae
missionis emisă de
împăratul Hadrianus în
anul 129 prin care a
împroprietărit la
Grojdibodu pe unii veterani din armata romană care efectuaseră un stagiu de peste 25 de
ani în războaie.
Adunând materiale şi informaţii de peste doi ani de zile pentru alcătuirea unei
monografii a localităţii Grojdibodu atestată documentar din anul 1545 şi care dintr-un
festivism politic prost aplicat de primarul social-democrat din localitate care a serbat în
anul 2000 împlinirea a 440 de ani de la prima atestare a localităţii fără a se obosi să
verifice şi să întrebe sau să invite fiii satului care prin studii aprofundate sunt stabiliţi în
localităţi din ţară şi care l-ar fi informat că o asemenea manifestare nu se face în timpul
campaniei electorale pentru strângerea de voturi ci se face în mod riguros, ştiinţific şi că
atestarea documentară este cu 15 ani mai înainte, am reuşit să descopăr multe lucruri
interesante.
Pentru a completa capitolele referitoare la demografie şi migrări ale populaţiilor de
pe un mal pe altul al Dunării de-a lungul mileniilor, în luna iulie 2002 am efectuat o
deplasare în toate satele de pe malul bulgăresc al Dunării de la Oreahovo până la Ghighen
Urme din zidurile Cetăţii Valeriana de la Dolni-Vadin
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 69
(Oreahovo, Lescoveţ, Selanovţi, Ostrov, Gorni Vadin, Dolni Vadin, Baikal (Besli),
Ghighen).
Într-o discuţie cu primarul şi mai mulţi cetăţeni de origine română, o femeie pe
nume Spaska Staneva Petkova (nume bulgarizat din Stan Petcu, de origine din Grojdibodu)
ne-a relatat că în urmă cu 40 de ani când era elevă a venit la ei în sat un profesor de la
Bucureşti şi le-a spus la şcoală că în Dolni Vadin sunt urmele unui pod peste Dunăre.
Acest profesor era Dumitru Tudor.
Eu cunoscând din cărţile lui Dumitru Tudor că au fost două poduri în zonă, unul la
Oescus (Ghighen) şi unul la Orlea, de vase, am contrazis-o spunându-i că podul respectiv
trebuie să fie mai la est cu vreo 10 km în dreptul satului Orlea.
Ea nu a acceptat ideea şi mi-a relatat că la 200 m de Primărie pe malul Dunării pot
să merg şi să vizitez capetele de pod din piatră.
Am preferat să urc pe dealul bulgăresc care este foarte înalt, şi fiind timp frumos
am vrut să fotografiez satul Grojdibodu şi toată lunca, până în sat, care avea un aspect
fascinant şi după aceea să merg la Dunăre pentru a vedea ruinele podului.
La întoarcerea de pe deal, delegaţia bulgară formată din directorul muzeului din
Oreahovo şi reprezentanţi ai Primăriei din Oreahovo, m-au rugat să mergem în celelalte
sate deoarece au fost anunţate oficialităţile despre venirea noastră şi suntem aşteptaţi de
mai multe ore şi s-au plictisit.
În această situaţie, cu părere de rău, am renunţat să mai merg să văd ruinele
podului, care de fapt la acea vreme le consideram ca o eroare a persoanei respective.
După 2-3 săptămâni de la revenirea acasă din Bulgaria, m-a obsedat gândul că
poate acea femeie ştia ceva ce a scăpat multora şi că ar putea fi şi la Grojdibodu un pod
construit de romani peste Dunăre, convins de importanţa strategică a Grojdibodului, de
vechimea sa de peste 5-7 mii de ani şi de existenţa unei cetăţi încă nedescoperite, doar din
comoditatea istoricilor şi arheologilor noştri, care-şi fac vechimea în birou şi biblioteci
preluând de la înaintaşi informaţii şi prelucrându-le sau ocupându-se de perioade mai
recente.
Am căutat în
cartea lui Dumitru
Tudor şi am citit
capitolul referitor la
podul de la Vadin şi
Orlea şi surpriza a fost
imensă când am
constatat eroarea
profesorului faţă de
localitatea ce este
aşezată perpendicular
pe satul Dolni Vadin,
care este Grojdibodul şi
nicidecum Orlea care se
află la 10 km mai la est
şi în dreptul căreia pe Dunăre există trei ostroave iar vis-à-vis de Orlea nu este nici o
aşezare bulgărească decât la vreo 2 km de sat, satul Baikal (Beşli) şi unde nu sunt vestigii
istorice.
Vadin-Grojdibodu, ruinele cetăţii şi urmele podului roman
(după Marsigli, 1691).
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 70
Am consultat imediat o hartă topografică cu scara de 1:50.000 unde sunt
poziţionate toate satele de pe malul românesc şi cel bulgăresc al Dunării şi am observat că
vis-à-vis de Dolni Vadin există satul Grojdibodul şi cel puţin 4 grinduri (înălţimi) pe care
se găsesc urme ceramice şi unde s-au descoperit mai înainte vase, vase de incineraţie,
monezi şi alte urme din neolitic până în epoca medievală, ceea ce denotă că aici a existat
podul care după demolarea lui, s-a păstrat în obişnuinţa locuitorilor un vad de trecere cu
vitele în Bulgaria şi care a dat numele satului Grojdibodu, care în traducere slavonă
înseamnă vadul (de la brod) vitelor (de la Grăvojdi) sau vadul (tot de la brod) strugurilor
(de la Grojdi) şi de asemenea localitatea Vadin tot de la vadul de trecere care reprezintă
toponimicul acestui sat bulgăresc (Vad - Vadin).
Informaţiile lui Marsigli şi ale lui Dumitru Tudor că Oescus se află la 16 km spre
est de Vadin sunt reale deoarece aceasta este distanţa reală, iar între Orlea şi Oescus sunt
doar 6 km.
Am mers imediat pe malul românesc al Dunării la Grojdibodu şi am observat cu
ochiul liber şi cu binoclul urmele podului şi ale zidurilor cetăţii de la Vadin.
În luna august, imediat după această descoperire, am mers din nou în satul Vadin
însoţit de directoarea muzeului din Oreahovo domnişoara Evghenia Naidenova care îşi
susţine doctoratul în istorie la Universitatea din Bucureşti şi am cercetat personal urmele
podului şi ale cetăţii făcând mai multe fotografii.
Am verificat zidurile masive ale cetăţii şi ale capătului de pod care acum se află
solitar pe malul Dunării datorită faptului că în timp apa a erodat din malul bulgăresc
descoperindu-l din sol şi pentru că a săpat sub el în partea dinspre apă s-a înclinat puţin
spre nord.
Piciorul de pod este construit din bolovani de piatră calcaroasă legaţi între ei cu
var prin metoda turnării varului nestins în cofraje peste care se turna apă şi produceau
stingerea varului în care se aruncau bolovanii de piatră astfel păstrându-se un liant între
pietre care a rezistat aproape 2000 de ani. Acelaşi procedeu de construcţie este folosit şi la
zidurile foarte groase ale cetăţii de 2,4 m.
Dimensiunile actuale ale capului de pod sunt mult mai reduse decât pe vremea lui
Marsigli şi chiar după cea a lui D. Tudor dar sunt totuşi mari ceea ce denotă că nu poate fi
vorba de un zid de cetate având lungimea de 4,20 ml, lăţimea de 3,50 ml şi înălţimea de
2,4 ml.
În dreptul piciorului de pod la cca. 30 ml în apa Dunării la 5-7 ml de la margine
există o zidărie de piatră pe care am verificat-o prin tatonare cu o prăjină din barcă, zidărie
găsită şi desenată de Marsigli şi pe care primarul satului domnul Ivan Rusinov Spasov, tot
de origine română, a cărui familie a provenit din Gura Padinii, ne-a relatat că a observat-o
de multe ori când a scăzut apa Dunării, vara pe timp de secetă.
Din discuţiile purtate cu localnicii am aflat că aceştia au avut şi au legături strânse
de rudenie cu familii din Grojdibodu, Gura Padinii , Potelu sau Hotaru dar nu cu cei din
satul Orlea care este situat departe de ei.
Anterior acestei descoperiri şi în urma lecturii comunicărilor lui Dumitru Tudor
am întrebat la Orlea pe primarul Gil Păsculescu un împătimit cercetător al istoriei satului
Orlea şi autorul a două ediţii ale monografiei satului şi pe fostul director al muzeului local
dacă ştiu de existenţa vreunui pod peste Dunăre la Orlea şi mi-au răspuns că n-au auzit
niciodată de acest pod şi nici nu citiseră din opera lui Dumitru Tudor referiri la acest pod.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 71
Asemenea erori au fost comise de mulţi istorici prin poziţionarea inexactă a unor
zone sau localităţi ceea ce este de crezut şi în cazul lui D. Tudor care nu a studiat malul
românesc să vadă aşezarea de la capătul nordic al podului şi aşa a fost comunicată Orlea în
loc de Grojdibodu cum este corect.
Ceea ce încercăm acum să demonstrăm este de fapt realitatea unui adevăr existent
şi care nu lasă loc la alte ipoteze, supoziţii sau interpretări subiective.
Eroarea lui Dumitru Tudor este doar în legătură cu localitatea de la capătul de nord
al podului, dar în ceea ce priveşte existenţa acestui pod nu lasă nici o urmă de îndoială
apreciind că piciorul de pod existent pe plaja Dunării la Vadin nu poate fi considerat în nici
un caz ca un fragment rupt din ruinele cetăţii, fiindcă are o grosime mult mai mare decât a
acelora, este paralel cu cursul Dunării şi nu perpendicular pe ea, ca latura vestică a cetăţii
(singura păstrată).
Tehnica de zidărie a acestui cap de pod este din piatră spartă cu var curat fără
cărămidă pisată în mortar folosind tehnica romană opus incertum.
Localnicii au scos de-a lungul timpului toate lespezile de piatră ce constituiau un
pavaj pe partea superioară a lui.
Silueta acestei ruine şi structura sa constructivă prezintă asemănări cu picioarele
principale (pilele culee) ale podului lui Traian de la Drobeta şi ale podului lui Constantin
cel Mare de la Celei.
Pe acelaşi aliniament cu piciorul de pod din piatră mai există încă două blocuri de
dimensiuni mai mici care fac legătura cu zidurile cetăţii şi pe lângă ea se observă urmele
unui drum antic, probabil cel care lega provincia de pod.
La o distanţă de aproximativ 300 ml spre est, la capătul estic al cetăţii, există de
asemenea un bloc masiv zidit din piatră spartă cu dimensiuni apropiate de cele ale zidului
cetăţii dar relativ mare în raport cu resturile de zidărie, bloc izolat pe plaja Dunării. Piatra a
fost adusă din carierele numeroase existente pe malul bulgăresc care ascund depozite
însemnate de calcar. De altfel, gardurile curţilor şi fundaţiile caselor din Dolni Vadin sunt
toate construite din blocuri mari de piatră cioplită de formă dreptunghiulară sau pătrată,
ceea ce denotă existenţa acestui material de construcţie în cantităţi foarte mari în zonă
chiar unele uliţe ale satului sunt pavate cu piatră cubică cioplită din aceste cariere.
Pe planşa făcută de Marsigli în 1691 observăm schiţate urmele a doar două
construcţii din zidărie de piatră chiar pe malul apei care pot fi culeele din apă găsite şi
acum în albia Dunării sau ale portalurilor cetăţii. Cert este că în cei peste 300 de ani de la
descoperirea făcută de Marsigli apele Dunării au modificat foarte mult relieful în zonă prin
coroziunile provocate de viituri şi gheţuri.
Cetatea existentă în partea de est a satului Vadin este identificată cu cetatea
romană Valeriana, după nume, o cetate din epoca tetrarhiei. Urmele arheologice culese din
ruinele ei sunt şi mai vechi, ea fiind probabil zidită pe locul unei aşezări civile romane din
sec. I-III e.n. cu ziduri groase de 2,40 ml.
Cetatea Valeriana apare înregistrată pentru prima dată în Itinerarium Antonini
(220, 5, ed. Cuntz, p. 32) apoi la Procopius în opera sa de mare însemnătate „De aedificia“,
IV, 6 (despre construcţii) când augustul său stăpân, împăratul Iustinian o restaurează
împreună cu alte peste 50 de cetăţi romane de pe malul Dunării. În ambele izvoare este
menţionată între Oescus şi Varinia (între Ghighen şi Lescoveţ).
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 72
Itinerariul Antonini o situează la 12 mii paşi romani (aproximativ 17-18 km) spre
vest de Oescus, depărtare ce corespunde cu distanţele actuale dintre ruinele de la Ghighen
(Oescus) şi Dolni Vadin (Valeriana).
La Vadin sunt menţionate de Marsigli două cetăţi una la est şi una la vest de sat.
Despre existenţa a două cetăţi la Dolni Vadin vorbeşte în afară de Marsigli şi
Pamfil Polonic, inginerul topo care l-a însoţit permanent pe Gr. Tocilescu în cercetările
sale, într-un carnet manuscris de notiţe arheologice numind pe cea de la 3 km spre est de
sat, Latina Mare iar pe cea de la 4 km vest de sat, Latina Mică. Mai vorbeşte Polonic şi de
o altă cetate mare romană aşezată la est de Vadin pe o colină, separat, numită Măgura
Hoţilor.
Dumitru Tudor face aprecierea că în epoca dintre Domiţian şi Constantin cel Mare,
între Dolni Vadin şi malul românesc (Orlea cum greşit credea el) funcţiona un important
vad de trecere a Dunării păzit de garnizoana din cetatea Valeriana . Această apreciere o
face pe baza studiilor personale şi corespunde întru-totul cu realitatea, deoarece până în
urmă cu 50-100 de ani, în acele locuri se trecea prin vadul Dunării cu animalele la păşunat
pe platourile bulgare sau erau duse în Asia Mică pentru a fi vândute cunoscând că
locuitorii de acolo nu consumau carnea de porc ci numai de vite mari sau oi..
Localnicii mai în vârstă povesteau în anul 2002 că-şi aduc aminte când se trecea de
pe malul românesc pe cel bulgăresc şi invers cu turme de 200-300 de animale mari prin
apa Dunării pentru păşunat sau pentru a fi vândute în Orientul Apropiat, ceea ce denotă o
continuitate a drumului ce lega Dacia de Imperiul roman prin podul construit de Fuscus din
ordinul lui Domiţian.
Acest pod era construit pe picioare puternice de lemn masiv înfipte pe două
rânduri în albia fluviului, probabil după acelaşi sistem ingenios de batere aplicat de Cezar
la construirea podurilor pe Rinul german, informaţie preluată de Cohausen, Cäsars
Rheinbrucken , philologisch, militärisch unde technich untersucht, Leipzig, 1867.
Cezar a construit un pod asemănător lângă Koln şi unde Rinul are o lăţime de 400
ml şi un etiaj de 3 ml, dar curentul apei este mult mai puternic decât la Vadin unde lăţimea
Dunării este de 1000-1100 ml şi are un etiaj de 6-7 ml.
Profitând probabil de o scădere a nivelului apei în cursul verii, folosindu-se şi de
corăbii, romanii au putut bate aceşti piloni în albia Dunării, cu berbeci puternici fixaţi pe
vase şi mânuiţi cu ajutorul scripeţilor.
Prezenţa unor platforme de zidire la capetele lui era impusă, ca şi azi, pentru o bună
legătură cu ţărmul. Capătul nordic al podului nu era străjuit de o întăritură apropiată,
urmele unei asemenea întărituri sau aşezări fiind la aproximativ 1-1,5 km spre nord pe cel
mai înalt grind al zonei numit Grindul Creţii, neinundat vreodată şi în apropierea altor
grinduri cum ar fi: Piatra, Cujmiţa, Băcila, Lăstuni, Grădiştea etc., locuri pline de urme
ceramice şi care au constituit primele aşezări începând cu comuna primitivă şi care s-au
desfiinţat prin stabilirea locuitorilor la nord de bălţi pe dealul defrişat de pădurile seculare
formând actualul sat Grojdibodu.
Dumitru Berciu în lucrarea sa Arheologia preistorică a Daciei publicată în
Arhivele Olteniei nr. 100-102 şi 104-108 din anul 1939 face publice multe descoperiri de
vase şi materiale arheologice, din neolitic până în epoca medievală, găsite în aceste
grinduri - aşezări din zona dintre baltă şi Dunăre unde a existat o civilizaţie permanentă ce
justifică existenţa acestui pod în zona respectivă.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 73
Alte informaţii şi mai complete aflăm tot de la Dumitru Berciu în lucrarea sa
„Colecţia de Antichităţi Gh. Georgescu din Corabia’’ publicată în 1937 la Caracal, despre
urmele arheologice descoperite la Grojdibodu în locurile din zona imediată a capului
nordic al podului de la Vadin la Grojdibodu.
Podul se deschidea pe malul dacic al Dunării într-o regiune de bălţi care-l protejau
natural şi permiteau regruparea armatelor romane pentru a porni în expediţiile de cucerire a
dacilor.
Existenţa podului a fost de scurtă durată fiind construit pentru o folosinţă imediată,
pentru o expediţie militară de scurtă durată într-un loc ce oferea posibilităţi avantajoase
pentru o construcţie rapidă şi în timp de vară. În acelaşi timp putea fi apărat de
numeroasele efective militare cantonate în cetatea Valeriana prin care trecea drumul roman
care continua prin porţile acesteia pe pod.
Podul era astfel protejat de cetate încât accesul din partea sudică peste el nu era
posibil decât prin curtea cetăţii iar eventualele atacuri dinspre nord s-ar fi oprit la porţile
cetăţii, neavând altă cale de comunicaţie posibilă prin părţile laterale. Strategic a fost bine
gândit şi amplasat.
Înfrângerea armatei lui Fuscus a condus la desfiinţarea acestui pod pentru a-l
împiedica pe Decebal să pătrundă în Moesia folosind podul.
Şi constructiv, podul nu putea fi folosit mult timp deoarece era construit la o
înălţime mică şi putea fi lesne inundat de viiturile fluviului iar iarna putea fi rupt de
sloiurile mari de gheaţă care curg şi primăvara pe Dunăre. În acelaşi timp ştrangula fluviul
împiedicând circulaţia pe Dunăre a vaselor romane sau autohtone.
Pilonii acestui pod au fost bătuţi vertical în albia fluviului, deci nu oblic şi doi câte
doi în tehnica specifică podurilor de lemn de sine-stătătoare.
Dacă ar exista un interes naţional legat de acest pod, s-ar putea aloca fonduri
pentru cercetarea subacvatică a picioarelor lui cât şi a zidăriei de la capete, probabil resturi
de la alte picioare de pod din piatră construite cu uşurinţă la malul apei restul fiind
construit din trunchiuri de stejari înalţi care existau din abundenţă până în secolul 19-20 în
acea zonă.
Oricum este certă existenţa podului de vase construit de Domiţian şi Fuscus în anii
86-87 e.n. care a legat localităţile Dolni Vadin de Grojdibodu dacic, sau cum s-o fi numit
atunci, probabil Sigibida.
Reprezentarea acestui pod de vase se găseşte pe Columna lui Traian de la Roma în
scenele III-IV unde în punctul de legătură al acestor scene, şi la capătul din stânga al unui
pod de vase aruncat peste fluviu, apare bustul nud ieşind din apă al zeului Danubius, redat
în cunoscuta alegorie a acestor genuri de reprezentări fluviale. Divinitatea poartă pletele şi
barba în şuviţe bogate şi umede, răsfirate pe umeri şi spate, iar pe cap îl încununează o
coroniţă, împletită din trestie. Danubius întinde mâna dreaptă pe sub undele fluviului ca să
sprijine trecerea armatelor romane pe un pod de vase (Conrad Cichonus - Trajan Ssauk, II,
p. 24).
Un alt element topografic important care trebuie să ne reţină atenţia la această
scenă este arcul de zidărie din stânga ei, pe sub care trec soldaţii pentru a păşi direct pe pod
ceea ce demonstrează existenţa portalurilor podului construite din zidărie din care se
păstrează ruinele de la Dolni Vadin.
O descriere amănunţită a acestui pod a făcut-o arheologul Dorel Bondoc de la
Muzeul de Istorie al Olteniei de la Craiova care menţionează că principalele
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 74
informaţii,fotografii şi chiar deplasarea în Bulgaria le are de la subsemnatul, comunicând şi
susţinând existenţa acestui pod între Grojdibodu şi Dolni Vadin.
Reproduc unele desene, hărţi şi fotografii ale urmelor acestui pod, unele provenind
de la Marsigli efectuate în anul 1691, altele de la Dumitru Tudor în 1959 şi altele recente
efectuate de subsemnatul.
LA O CAFEA PRIN CARACALUL DE IERI SI DE AZI
Dumitru Botar
Oraş de provincie şi reşedinţă de judeţ, Caracalul era - la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, dar şi în perioada interbelică - o puternică forţă
economică din punct de vedere agricol, cu multe firme de cereale (Borcescu, Betulescu,
Uţă, Vlădescu, Stamatopol etc.), cunoscute şi la nivel naţional.
Pentru încheierea unor contracte, veneau la Caracal comis-voiajorii diferitelor
firme, dialogul cu aceştia se realiza nu doar în vestitele restaurante ale epocii: Făget,
Buţănescu, Ploeşteanu, Marinescu sau Oane, dar şi la o cafea, în special până la ora
prânzului, unde era prezentă şi boema caracaleană, desigur din alte motive. Erau
funcţionale şi unele cazinouri, celebre pe atunci, cum era cel al lui DULGHERESCU - în
centrul oraşului, lângă Banca Romanaţi, azi Poşta oraşului, sau altul - ţinut de SAVU
TEODORU, în casele Bibian (dispărute), peste drum de Hotelul Minerva (astazi, Palatul
copiilor şi elevilor).
Caracalenii ştiau ce înseamnă o cafea bună, ai cărei aburi le producea o stare
excelentă, de bucurie şi poftă de viaţă, alături de o ţigară, discuţiile închegându-se rapid şi
plăcut, mai ales că aceste cafenele aveau un parfum deosebit, prin curaţenia şi serviciul
ireproşabile, dar în mod special prin calitatea cafelei. Prin anul 1880, SAVU TEODORU
renunţă la club şi deschide o cafenea în centru, în casele lui Mihalache Voiculescu, unde
prin 1928 era un magazin de fierărie, iar astăzi este Sucursala BRD Caracal. Peste drum
era şi o plăcintărie, a lui Alexe, simigiul, boierii - cum veneau dimineaţa, la cafenea- îi
băteau în geam, strigându-i : cu ,,c,” sau cu ,,b,” Alexe ducându-le porţia de plăcintă, după
comanda fiecăruia, cu
carne sau cu brânză.
După ce serveau aceste
bunătăţi, boierii plecau
spre casă, însă, dacă te
întâlneai cu ei şi îi
salutai, nu atingeau
pălăria, salutau doar cu
un deget pe care se mai
vedeau urme de ulei de
la plăcintă, protejând
astfel pălăria.
Prin 1890, se
deschide CAFENEAUA
CENTRALĂ, tot în
centru, în localul Băncii Cafeneaua GATO NOBLE Caracal, str. Parângului, nr.18
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 75
Caracal, proprietatea lui TEODOR BORCESCU. Aici venea numai lume bună -
intelectuali, gazetari, se discutau politică, afaceri sau despre viaţa mondenă a urbei. Cu
puţin înainte de primul război, în localul acestei cafenele - care se desfiinţează - se
deschide un restaurant, patron Iancu Bohm. După primul război mondial (1925), în casele lui Toma Ploeşteanu a funcţionat un
club-cafenea numit FRĂŢIA, la etaj, cunoscut mai mult sub denumirea de La piraţi, situat
tot central, aproape de piaţă.
Începând cu anul 1900, putem vorbi despre o tradiţie în domeniul cafelei, ne spune
un cafegiu armean ANTON CARABELAIAN, fiul lui Avedis Carabelaian care, prin 1913-
1914, vine în Bucureşti la tatăl lui - ce avea acolo o prăvălie de cafea şi alte bunătăţi,
numită La cămila. În anul 1929, dorind să se însoare, află că la Caracal există o familie
Artinian, cu o fată de 18 ani, situaţie în care pleacă la familia din Caracal. Deşi nu se
cunoşteau şi nu se văzuseră niciodată, cei doi s-au plăcut, s-au căsătorit şi, astfel, Avedis
Carabelaian şi Virginica
Artinian au devenit soţ şi
soţie, adică părinţii lui
Anton Carabelaian.
Bunicul acestuia,
Artinian, avea în Caracal
o cafenea care a
funcţionat până în anul
1931, când o închide şi
pleacă la Bucureşti, dar
nu ştim unde a fost
plasată. Oricum, armenii
ştiau toate tainele cafelei
(ca si astăzi), o ceaşcă de
cafea de la ei fiind un
deliciu pentru cafegii
împătimiţi. Tot în perioada
interbelică, era cunoscut şi vizitat clubul-cafenea al lui TOMIŢĂ ALEXANDRESCU, zis
Prinţul pentru eleganţa sa vestimentară, situat lângă restaurantul Buţănescu, unde în zilele
noastre funcţiona Grădina de vară JIUL, în centru. Acest club-cafenea avea o solemnitate
aparte, prin prestaţia şi eleganţa Prinţului, prieten cu marii negustori din Caracalul acelui
timp - între care Făget sau cu cei din familiile Stamatopol şi Leontopol. Se juca poker până
la ziuă, iar Prinţul, chiar dacă pierdea, tot în câştig era, pentru că le percepea caniotă,
desigur toată noaptea, nu se bea numai cafea, dar discuţiile erau aprinse, cu păreri contrare,
în funcţie de simpatiile politice sau de modul cum le mergeau afacerile. Prinţul îi asculta,
nu comenta, dar nota, consemna cu plăcere aceste răbufniri ale unor oameni de frunte ai
oraşului care dialogau în clubul lui.
Dintre cafenelele interbelice, se detaşează aceea a lui JEAN PETRESCU, din anul
1937, care funcţiona în Cadrilater, în clădirea unde a fost magazinul GOSTAT, lângă CEC.
Era deschisă zi şi noapte, se juca billiard, fiind vizitată în special de agenţii diferitelor
firme care soseau la Caracal pentru încheierea de contracte cu firmele fraţilor Borcescu sau
Betulescu, cunoscuţi negustori de cereale. În faţa cafenelei era şi staţia de trăsuri, circa 30,
Membri ai Asociaţiei Fiii şi Prietenii Caracalului după o
şedinţă la Cafeneaua GATO NOBLE
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 76
remarcându-se Marin Cocoşatul, tartorele birjarilor ce se duceau la gară după clienţi,
fiecare comis voiajor avea birjarul lui, aceştia erau foarte discreţi, odată ce ajungeau la
cafenea, serveau cafeaua respectivă, discutau puţin între ei, apoi fiecare pleca unde avea de
rezolvat problemele pentru care venise. Bagajele rămâneau sub masă, după ce încheiau
afacerile respective reveneau, consumau încă o cafea şi plecau la gară. Proprietarul Jean
Petrescu era din Cioroi. Pentru atragerea clienţilor, Jean Petrescu făcea cunoscut, în ziarul
ROMANAŢIUL / 1937, că stă la dispoziţia onoratei clientele, cu ceaiuri, cafele, billiard,
table etc. Nu mă ocoliţi – spunea patronul – stau la dispoziţia oricăror persoane, în special
a d-lor voiajori.
De mai mică importanţă era şi cafeneaua lui MITICĂ VATAU, în apropiere de
piaţă, aici veneau oameni cu posibilităţi financiare mai modeste, cizmari şi croitori, se
discutau fel şi fel de probleme privind oraşul, primăria şi sportul, în special fotbalul. Un alt
negustor, LEO DORICĂ, deschisese şi el o cafenea, tot prin zona pieţei, puţin frecventată,
cu excepţia zilelor de luni - când era ceva mai mult căutată, de tot felul de oameni care
apăreau, ocazional, prin Caracal.
Prin 1945, avea o cafenea şi NIŢĂ BOTEANU, în centru, pe lângă locul unde
astăzi este Cercul Militar, veneau aici intelectualii oraşului, oameni care ştiau ce este o
cafea si cum să se bucure de aburii şi parfumul ei. Era curată, serviciul ireproşabil, se putea
citi şi ziarul, fiecare masă avea un dispozitiv pentru păstrarea şi citirea lui, la nevoie se
putea solicita şi un ceai sau un rom care, pus în cafea, dădea un gust mai special (cafea
Marghiloman).
Vorbind despre cafenelele caracalene, nu putem să-l omitem pe vestitul CITA
CRISTESCU, un om deosebit care făcuse din prepararea şi vânzarea cafelei un adevărat
ritual. De fapt, el avea - pe lânga Uzina electrică - un fel de băcănie, cafeaua o măcina în
faţa clientului, iar pentru prietenii lui (prin anii 1960-1965) prepara pe loc o ceaşcă
aburindă, după o reţetă proprie. De multe ori avea sentimentul că, prin ceea ce face, este
păgubit, convingându-te să bei acolo licoarea respectivă, să-i rămână şi lui măcar aburul ei.
Făcea acest lucru cu prietenii lui de suflet, Radu Ricman, Seba Nuţă, Puiu Tomescu şi,
câteodată, eu, deşi nu sunt consumator de cafea, dar eram prezent pentru discuţiile purtate,
CITA fiind un excelent arhivar al multor fapte şi evenimente din Caracalul tinereţii lui, era
un adevărat Caracal - cu bucuriile şi necazurile lui, un causeur de marcă, personaj pitoresc,
de care astăzi mulţi au uitat.
De reţinut că, prin 1940, în Caracal exista o fabrică de cafea surogat, ţinută de
cunoscutul negustor ION C. UŢĂ, iar din reclama publicată în ziarul ROMANAŢIUL / 24.
XI.1940, aflăm că acest produs se vindea în magazinul de coloniale de pe strada Regele
Ferdinand (era în centru). Se spunea, în continuare, că această cafea surogat este de primă
calitate şi bine lucrată, fiind fabricată din produse aprobate de Onor ministerul sănătăţii cu
certificatul nr.767/1.X.1940. Cafeaua surogat se recomanda a se da, în loc de ceai,
dimineaţa la copii, fiind mai hrănitoare şi ajutând la dezvoltarea corpului. Fabrica lui Ion
C. Uţă, care producea acest elixir, era, de fapt, prima fabrică românească de cafea surogat.
Prin anul 1889, când prefect de Romanaţi era Constantin Chintescu, tatăl lui Mişu
Chintescu, Şerban Jianu- mare proprietar şi conservator, fiind la cuţite cu acesta, umbla
prin toate cafenelele de atunci, declamând, în faţa tuturor celor care-l ascultau cu atenţie,
un pamflet - scris chiar de el - prin care atrăgea atenţia asupra activităţii corupte a
prefectului:
Chintescu, când vorbeşte din gură, Vorbeşte tot de prefectură,
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 77
Prefectura de Romanaţi -
Unde sunt oameni bogaţi.
Chintescu, cu tâlharii,
A dat mâna cu grecii şi bulgarii,
Judeţul să-l jefuiască,
Satele să le pârjolească.
De altfel, cafenelele, spre deosebire de restaurante, ofereau un spaţiu mai restrâns,
clienţii putând comunica între ei destul de uşor, iar atunci când cineva vorbea, pentru toţi
se auzea foarte bine, între ei putând avea loc chiar dialoguri, precum acela de prin 1945-
1946, de la cafeneaua lui NIŢĂ BOTEANU. Un distins judecător i se adresează, peste
mese, unui boem caracalean şi comis voiajor - Roman Bălănescu, rugându-l să-i aducă şi
lui, de la Bucureşti, nişte râie, dacă se mai duce prin capitală. Răspunsul acestuia a fost
oportun şi de efect, cei prezenţi aplaudând: Cu plăcere, d-le judecător, dar dacă nu vă
găsesc acasă, pot să i-o dau soţiei ?
Astăzi, în Caracal, o cafea adevărată, cu parfum armenesc, se mai poate bea la
Cafeneaua GATO NOBLE, înfiinţată la 24.12.2010, fiind plasată în zona vechiului târg,
lângă Liceul Mihai Viteazul. Patronul este DANIEL PISICĂ, oferind oraşului cea mai
luxoasă cafenea din ultimii 50 de ani, o adevărată Capşa caracaleană, punct de reper
spiritual pentru intelectualii din urbe, dar şi pentru elevii liceului de peste drum. Aici au
loc evenimente deosebite, lansări de carte, expoziţii, aniversări şi, nu în ultimul rând, se
pun la cale unele afaceri. Curăţenia şi servitul cafelei sunt exemplare, cafeaua te învăluie
cu aerul ei ademenitor şi te îndeamnă să revii cu plăcere. Este adusă de la Bucuresti, de la
Gheorghe Florescu, cafegiu celebru, fost ucenic al marelui cafegiu Avedis Carabelaian, de
aici si denumirea cafelei AVEDIS care se serveşte în această splendidă cafenea. Cei care
se ocupă de ea sunt tatăl patronului, Minel Pisică, si soţia sa Artemiza, oameni deosebiţi,
primitori, calzi şi receptivi la toate evenimentele cu caracter cultural ce se derulează în
oraşul nostru. Numai aici, la o ceaşcă de cafea cu aburi care te învălui precum braţele unei
nimfe, poţi să-ţi întâlneşti prietenii şi să rechemi amintirile, risipite prin anii ce s-au dus.
Deci şi astăzi se poate bea o cafea bună, iar cei care ştiu ce înseamnă acest lucru, alături de
o ţigară, se simt mai
bine, mai bucuroşi, cu
poftă de viaţă.
Tot umblând
printre amintiri, stând
de vorbă cu cafegii de
odinioară, am cam
obosit şi mă retrag la
GATO NOBLE, unde
vă aştept la una
armenească. Fac eu
cinste, deşi nu sunt
băutor de cafea, dar
sunt prezent aici pentru
a mă întâlni cu prietenii
spirituali din oraş, atras
şi de atmosfera boemă
ce se degajă permanent,
cât şi de modul în care familia Pisică a conceput aranjamentul acesteia, realizând un
interior de basm, fermecător.
Aniversare la Cafeneaua GATO NOBLE Caracal
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 78
Sărbătorile Pascale în filatelie
Ing. Ion MARIN
Preşedintele Societăţii Filatelice „Romanaţi“
Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului constituie cea mai importantă
sărbătoare creştină dintre toate sărbătorile de peste an şi al doilea praznic împărătesc cu
dată schimbătoare, primul fiind Duminica Floriilor. Întregul ciclu de sărbători dintr-un an
bisericesc depinde de Sfintele Paşti. Sărbătoarea Paştilor este precedată de o lungă
perioadă de post în care se comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului.
Ultima săptămână din Postul Mare, numită Săptămâna Patimilor, începe în Duminica
Floriilor - când se sărbătoreşte intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim - şi se sfârşeşte în
Sâmbăta Mare. Este săptămâna în care sunt comemorate patimile lui Iisus, răstignirea şi
moartea Sa din Vinerea Mare.
Cuvântul Paşti este de origine evreiască (de la cuvântul Pesah = trecere, moştenit
de evrei de la egipteni, dar în limba română provine din forma bizantino-latină Pasthae).
Pentru evrei este o sărbătoare anuală în amintirea ieşirii lor din robia egipteană, sub
conducerea lui Moise. Termenul de Paşti a trecut şi în vocabularul creştin pentru că
evenimentele petrecute – patimile, moartea şi învierea Domnului – au coincis cu Paştile
evreilor din anul 33, dar obiectul Paştilor creştine este cu totul diferit de cel al Paştilor
evreilor, singura legătură dintre ele fiind numele, dat creştinilor de coincidenţa
cronologică.
În biserica veche au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi
modul sărbătoririi. Cei mai mulţi creştini sărbătoreau Paştile în aceeaşi zi din săptămână în
care a murit Domnul – Vinerea, numind-o Paştile Crucii, iar Învierea în Duminica
următoare. Diferenţele cu privire la data serbării Paştilor au dat naştere la serioase discuţii
şi controverse între partizanii diferitelor practici, discuţii care erau să meargă, uneori, până
la adevărate schisme - sau rupturi - între unele Biserici, mai ales în cursul secolului
al II -lea. O uniformizare a datei serbării Paştilor a încercat să introducă, în toată lumea
creştină - din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare -, Sinodul I ecumenic de la Niceea,
din anul 325. Părinţii acestui sinod au adoptat practica cvasi-generală, bazată pe calculul
datei Paştilor obişnuit la Alexandria, calcul care se reducea la următoarele norme: Paştile
se vor serba totdeauna duminica şi această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline
de după echinocţiul de primăvară. În cazul când Paştile creştin coicide cu Paştile iudaic,
acesta se va sărbători în duminica următoare. Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data
Paştilor din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria (unde
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 79
ştiinţa astronomiei era în floare), iar aceasta o va comunica la timp şi celorlalte Biserici
creştine.
Deci, data Paştilor depinde de două fenomene naturale: unul cu dată fixă, legat de
mişcarea soarelui pe bolta cerească – echinocţiul de primăvară (21 martie) – şi unul cu dată
schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului – luna plină de după
acest echinocţiu, numită şi luna plină pascală. Aceasta din urmă face ca data Paştilor să
varieze în fiecare an.
Din cauza imperfecţiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar
iulian, nici până astăzi nu există uniformitate în ceea ce priveşte data sărbătorii Paştilor
între Apusul şi Răsăritul creştin, fiindcă nu toţi se servesc de acelaşi calendar. Astfel, în
Apus Paştile se serbează între 22 martie şi 25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate
cu calendarul gregorian. Din anul 1924, creştinătatea ortodoxă s-a împărţit în două, în ceea
ce priveşte data sărbătoririi Paştilor. Bisericile rămase la calendarul iulian au continuat să
serbeze Paştile dupa Pascalia veche, pe când bisericile care au adoptat calendarul gregorian
au sărbătorit câţiva ani (1924-1927) Paştile pe stilul nou (la aceleaşi date cu apusenii). Ca
să se înlăture, însă, dezacordul dintre diferitele biserici ortodoxe şi pentru a se stabili
uniformitate în toată ortodoxia, cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători
creştine, bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul pe stil nou au stabilit, prin consens
general, ca din anul 1927 Paştile să fie serbat în toată creştinătatea ortodoxă după Pascalia
stilului vechi, adică odată cu bisericile rămase la calendarul iulian. Această hotărâre a fost
întărită şi de Consfătuirea inter-ortodoxă de la Moscova, din iulie 1948.
Deşi toţi ortodocşii sărbătoresc Paştile în aceeaşi duminică, ea este numerotată
diferit în cele două calendare, din cauza celor 13 zile cu care calendarul iulian este rămas
în urmă faţă de cel gregorian. Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică
(între care şi cea română) serbează Paştile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) şi 8 mai
(data cea mai târzie), iar cele de stil vechi între 23 martie şi 25 aprilie. Tot de aici provine
şi marea diferenţă din unii ani între data Paştilor ortodox şi a celui catolic.
Primii creştini înţelegeau prin Paşti nu numai sărbătoarea Învierii, ci şi pe aceea a
Cinei şi a Patimilor Domnului, iar uneori numai pe cea din urmă. Cu timpul însă, înţelesul
cuvântului Paşti s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii.
Cu o săptămână înainte de Sfintele Paşti sărbătorim Floriile, adică intrarea în
Ierusalim a Domnului Iisus Hristos. Este, în fapt, ultima intrare a Mântuitorului în sfânta
cetate, înainte de patimi. Cu mare bucurie, Mântuitorul a fost aclamat ca „Împărat al lui
Israel" şi „fiu al lui David“. Domnul intra acum în Ierusalim cu vestea minunilor şi
învierilor Sale (învierea lui Lazăr), ce înconjurase lumea şi poporul evreu recunoştea pe
Iisus Hristos ca fiind Mesia.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 80
În ziua de joi, în semn de mare smerenie slujitoare, Iisus a spălat picioarele
ucenicilor săi. În aceeaşi zi, şi-a adunat ucenicii la Cina cea de Taină, pentru a celebra
Paştile evreiesc. La această cină de taină, unul dintre ucenici, Iuda - fiul lui Simon
Iscarioteanul, îl va vinde marilor preoţi, pentru treizeci de arginţi. După plecarea acestuia,
Iisus le spuse ucenicilor că, în aceeaşi noapte, îl vor părăsi cu toţii (Ioan 13, 4-38).
După cină, Iisus - împreună cu unsprezece ucenici - părăsi Ierusalimul. Trecând pe
lângă grădina Ghetsimani, le spuse ucenicilor Săi: „Aşteptaţi-Mă aici, Eu Mă duc să Mă
rog.“ Când se întoarse, îi găsi pe ucenici dormind şi-i trezi, spunându-le: „Oare n-aţi putut
veghea un ceas împreună cu mine? Fiţi treji, vegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită“
(Matei 26, 33-44). Şi, depărtându-Se de ei, a început să Se roage iarăşi Tatălui ceresc, în
grădina Ghetsimani, iar în toiul nopţii a primit sărutul lui Iuda, vânzătorul.
Întorcându-se la ucenici, El le zise: „Tot mai dormiţi încă şi vă odihniţi? Iată că a
venit ceasul: Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă şi să mergem, căci se
apropie vânzătorul“ (Matei 26, 45-57). Şi, deodată, apăru Iuda - însoţit de o mulţime de
soldaţi şi oameni de-ai fariseilor şi marilor preoţi, trimişi să-L prindă pe Iisus. Atunci, toţi
ucenicii Îl părăsiră şi fugiră de lângă El. Soldaţii L-au dus pe Iisus la marele preot Caiafa.
Acelaşi popor care-L primise ca împărat, care-I înălţase osanale, incitat de farisei -
în ziua de vineri - L-a scos afară din Ierusalim, răstignindu-L pe lemnul Crucii.
Guvernatorul roman Pilat a încercat să-L scape pe Iisus de la moarte, din pricina
neînţelegerilor cu evreii şi datorită unui vis al soţiei sale. După cum era obiceiul, de Paşti
era eliberat un întemniţat. Pusă să aleagă între Hristos şi Baraba, mulţimea cere eliberarea
tâlharului şi răstignirea lui Iisus, strigând: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor
noştri!“
Soldaţii au împletit o coroană de spini, I-au pus-o pe cap lui Iisus care, purtându-Şi
crucea, a mers spre Golgota, unde a fost răstignit - împreună cu doi răufăcători. Pe cruce,
Iisus se ruga pentru călăii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!“ (Luca 23, 27-34). Înainte
de a muri, Iisus a rostit: „S-a sfârşit“, apoi a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale
încredinţez duhul Meu!“ Şi plecându-şi capul, la ceasul al noulea Îşi dădu duhul (Luca 23,
46). Trupul Lui este luat de către Iosif şi Nicodim, îmbălsămat, înfăşurat într-un giulgiu
nou, de in, şi aşezat într-un mormânt săpat în stâncă. Mormântul a fost astupat cu o piatră
mare şi pus sub pază, „ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure, spunând poporului că
S-a sculat din morţi.“ Sfânta zi de Vineri (Vinerea neagră) este ziua în care Iisus a fost
adus la judecată, batjocorit, schingiuit, răstignit, omorât şi îngropat.
În noaptea de sâmbătă a avut loc un puternic cutremur de pământ, căci un înger al
Domnului a coborât din cer, răsturnând piatra de la intrare şi Domnul Iisus Hristos a înviat
şi S-a ridicat din mormânt (Matei 28, 1-8).
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 81
Vestea învierii lui Hristos s-a răspândit rapid, cu toate că preoţii cei mari au căutat
să spună că trupul lui Hristos a fost furat de ucenicii Lui. După învierea din morţi, timp de
patruzeci de zile Iisus Hristos a mai stat pe pământ. Trecând prin uşile încuiate, a intrat în
casa unde ucenicii Săi stăteau timoraţi şi înspăimântaţi de frica iudeilor. Atunci,
Mântuitorul le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.
Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele,
le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 21-23).
În zilele următoare, El s-a arătat ucenicilor, spunându-le: „Aşa trebuia să
pătimească Iisus după Scripturi, să moară şi a treia zi să învie din morţi, şi în Numele
Lui să se predice pocăinţa spre iertarea păcatelor tuturor popoarelor, începând cu
Ierusalimul. Voi sunteţi martorii împlinirii acestor profeţii. Eu voi trimite asupra voastră
Duhul Sfânt, după făgăduinţa Tatălui Meu“ (Luca 24, 33-49).
În repetate rânduri s-a arătat ucenicilor Săi, vorbindu-le despre împărăţia lui
Dumnezeu. Apoi, adunându-i pe toţi laolaltă, le-a spus: „…Mergeţi în toată lumea şi
predicaţi tuturor Evanghelia. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit. Iar cine nu va
crede, va fi osândit…“ Şi zicând aşa, Iisus Hristos se înălţă la cer, chiar în faţa ucenicilor
Săi (Marcu 16, 15-19).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere, s-a suit la ceruri şi şade de-a
dreapta Tatălui. Creştinii se salută, de la Paşti şi până la Înălţare, cu „Hristos a înviat!“, la
care răspunsul este „Adevărat a înviat!“
Majoritatea administraţiilor poştale din întreaga lume emit anual mărci poştale şi
realizează obliterări dedicate acestei mari sărbători a creştinătăţii. Până la evenimentele din
decembrie 1989, Poşta română nu a emis nici-o marcă poştală cu tematică religioasă.
Prima marcă poştală românească cu această tematică este emisă în anul 1991, fiind
dedicată Sfintelor Paşti. Marca reproduce o icoană pe lemn, datată 1680, cu „Răstignirea
Domnului Iisus Hristos“, iar plicul Prima zi a emisiunii redă, în semiilustraţie, imaginea
unei alte icoane din aceeaşi perioadă, cu „Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului“.
În anii următori, a continuat emiterea de mărci poştale dedicate atât Naşterii Domnului –
Crăciunul –, cât şi Învierii lui Hristos – Sfintelor Paşti.
Odată cu apariţia a tot mai multe timbre, ştampile, plicuri şi ilustrate maxime ce
ilustrează naşterea, copilăria, botezul, moartea, învierea şi înălţarea la ceruri a Domnului,
au apărut şi primele exponate filatelice româneşti - având ca subiect viaţa lui Iisus Hristos.
Cu acestea au fost organizate expoziţii, în mai multe centre filatelice din ţară.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 82
Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor - Aprilie
- 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt.
- 14 apr.1529, prima atestare documentară a satului Piatra .
- 30 apr. 1597, Mihai Viteazul dă un hrisov de la Cepturoaia-Romanaţi .
- 15 apr. 1612, prima atestare documentară a satului Izvor, jud. Romanaţi
- 9/19 apr. 1654, moare domnitorul Matei Basarab (fiul lui Danciu din Brâncoveni).
- apr. 1730, m. Bălaşa fiica lui Constantin Brâncoveanu (înmormântată la M-rea Hurezu).
- 24 apr. 1811, m. la Braşov Manolache Brâncoveanu, strănepotul domnitorului .
- 10 apr. 1817, Ioan Caragea dă a doua carte de iertare pentru haiducul Iancu Jianu.
- 30 apr. 1832, m. marele ban Grigore Brâncoveanu, fiul lui Manolache Brâncoveanu.
- 17 apr. 1851, m. Iancu Arcescu, ocârmuitor de Romanaţi la 1848 (înmormântat la
Arceşti).
- 22 apr. 1857, Gh. Chiţu (n. Oboga) scoate la Craiova ziarul ,,Glasul Oltului”.
- 22 apr.1867, n. Sarmiza Bilcesu-Alimăneştianu, prima femeie dr. în drept din lume .
- 11 apr. 1868, m. Episcopul Calinic, ctitorul m-rii Frăsinei-Vâlcea. Restaurase şi schitul
Popânzăleşti- R-ţi.
- 2/14 apr. 1869, m. la Nisa Barbu D. Ştirbei, ultimul domn al Munteniei. Înmormântat la
Buftea.
- 22 martie 1872 , se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi.
- 21 apr.1876, se aprinde de la un fulger biserica din Brâncoveni-Romanaţi.
- 24 apr.1880 n. la Slatina Sava Zamfirescu, profesor, gazetar, autor de manuale şcolare.
- 6 apr. 1881, Carol promulgă legea prin care Corabia devine comună urbană.
- 1 apr. 1887, se inaugurează calea ferată Piatra-Olt-Caracal-Corabia.
- 25 apr. 1889, D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi, devine director general al poştelor.
- 3 apr. 1893, n. la Dobrotinet scriitorul Damian Stănoiu.
- 15 apr. 1894, dr. Badea Cireşanu (n. Spineni) scoate la Bucureşti ziarul ecleziastic
,,Vocea Bisericii”.
- 23 apr.1894, n. la Drăgăşani scriitorul Gib Mihăescu (1907-1908 elev la Gimnaziul
,,Radu Greceanu”).
- 25 apr. 1895, m. Alexe Marin, profesor universitar de fizică-chimie.
- 27 apr. 1897, Ion Minulescu debutează în ,,Povestea Vorbei” cu o poezie semnată
Nirvan.
- 29 apr. 1904, regele Carol I vizitează oraşul Corabia.
- 10 apr. 1905, apare la Slatina ziarul ,,Ecoul Oltului”.
- 12 apr. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Voinţa Romanaţilor”.
- apr. 1908, apare ziarul ,,Tovărăşia”, organul Uniunii Cooperatorilor din Romanaţi.
- 12 apr. 1908, n. la Seaca prof. univ.dr. Ilie T. Riga.
- 26 apr. 1912, n. la Davideşti poetul şi publicistul V. Oprescu-Spineni.
- 5 apr. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Glasul Oltului”.
- 27 apr.1915, m. C-tin Pavlovici, fondatorul Băncii Agrare Slatina.
- apr. 1916, apare la Slatina revista ,,Zori de zi”.
-1 apr. 1921, s-a înfiinţat Sfatul Negustoresc din Caracal.
- 30 apr. 1922, este inaugurat Monumentul Eroilor din Pleşoiu, Romanaţi.
- apr. 1923, apar la Slatina ziarele ,,Naţionalul Oltului” şi ,,Cuvinte tinereşti”- organ
P.N.Ţ.Olt .
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 83
- 1 apr. 1925, scriitorul Mircea Damian (C. D. Delavarona) scoate revista ,,Zări Senine” la
Bistriţa.
- 10 apr. 1927, apare la Caracal revista ,,Sinceritatea”.
- 25 apr. 1930, n. la Osica gazetarul Ion Mitran .
- 5 apr. 1931, apare la Caracal ziarul ,,Dezrobirea”.
- 10 apr. 1932, m. profesorul Gh. Popescu Bragadiru, autorul muzicii vechiului Imn al
Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina.
- 10 apr. 1932, apare la Caracal ziarul „Liberalul”, organul P.N.L.Romanaţi.
- 1 apr. 1933, apare la Caracal revista ,,Speranţa”.
- 26 apr. 1934, m. g-ral Linaru (înmormântat la Scorniceşti-Olt).
- 7 apr. 1935, g-ralul N. M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români
(înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi 1939).
- 1 apr. 1937, apare la Caracal ziarul „Vremea noastră”.
- 1 apr. 1938, satul Dioşti-Romanaţi este mistuit de un puternic incendiu.
- 25 apr. 1938, dezvelirea monumentului eroilor de la Obârşia-Romanaţi
- 11 apr.1942, n. la Corabia poetul Virgil Mazilescu.
- apr. 1943, cu sprijinul Î.P.S. Mitropolit Nifon Criveanu apare „Revista de istorie
bisericească”.
- 11 apr. 1944, m. la Bucureşti poetul Ion Minulescu.
- 4 apr. 1949, m. g-ral Emanoil Ionescu (n.17 martie 1893 ,Tâmpeni).
- 18 apr. 1974, m. la Bucureşti Nicolae Buicliu, compozitor (n. 6 sept. 1906, Corabia).
- 15 apr. 1988, m. Modest Morariu, poet,traducător şi eseist. Face studiile liceale la Slatina. - 26 apr. 2006, m. la Slatina istoricul Gh. Mihai.
Pinacoteca Marius Bunescu
GHERGHE Maria, elevă, clasa a IX-a F,
Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal
Eforturi pentru înfiinţarea unui muzeu de artă în Caracal
Noua elită socio-economică, apărută la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, a
marcat, în istoria noastră locală şi naţională, ceea ce, cu
un secol în urmă, realizaseră bonjuriştii: schimbarea
mentalităţilor - prin ridicarea culturală, economică şi
politică a unor mase tot mai mari de oameni. Mari
cerealişti, comercianţi - angrosişti, în special de cereale,
funcţionari, diferiţi proprietari, magistraţi etc. au susţinut
cultura caracaleană, prin contribuţii băneşti sau prin
donaţii - în bani, natură sau pământ -, au ctitorit sau
întreţinut şcoli, spitale, biserici, au sprijinit tinerii
sărmani să meargă la studii, oferindu-le burse, au dat
zestre fetelor sărace, la căsătorie. Numele acestor
filantropi au rămas neşterse, faptele lor întâmpinându-ne
Apelul de constituire a
Pinacotecii Marius Bunescu
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 84
la tot pasul: Constantin Filipescu1, Nică Barbu Locusteanu
2, Constantin Poroineanu
3,
Constantin Prejbeanu4, Ion Hagiescu-Mirişte
5,
Crăciun Pătru, Marius Bunescu, Ilie Constantinescu
etc.
Unii dintre donatori au fost adoptaţi de oraşul şi
judeţul în care s-au aşezat; s-au căsătorit cu fete din
partea locului, devenind, şi mai ales dovedind că
sunt, mai romanaţeni decât mulţi alţii, născuţi şi
crescuţi aici.
Unul dintre fiii adoptivi ai Romanaţiului a
fost Ion
Hagiescu-
Mirişte.
Acesta a
studiat
dreptul la
Bucureşti
şi la Paris,
profesând,
apoi, în capitala României şi în Buzău; în 1895,
s-a stabilit în Caracal, reşedinţa judeţului
Romanaţi. A fost prim-preşedinte al Tribunalului
Romanaţi6. Din 1914, îl găsim numit consilier la
Curtea de Apel din Constanţa. A fost căsătorit cu
Catina Stamatopol, fiica unui mare proprietar
funciar din zonă - cu proprietăţi în Caracal şi
Deveselu. Nu au avut copii, dar au dorit să
sprijine financiar pe tinerii săraci dotaţi
intelectual, însă fără posibilităţi materiale.
1 “Mihai vodă Şuţu dărui moşia oraşului Caracal boierului Filipescu ca un lucru slobod ce era”. Acesta va dona,
în anul 1793, moşia lui, de 14.000 de pogoane, bisericii domneşti şi şcolii oraşului, cu condiţia “...să o stăpânească orăşenii şi
purtând grija, cu a lor cheltuială, pentru toate orânduielile, atât ale bisericii trebuinţe cât şi ale şcolii, a se întemeia cu dascăl vrednic şi pururea, în toată vremea” (Dana Roxana DINCĂ, Vera GRIGORESCU, Sabin POPOVICI, Monografia
Municipiului Caracal, Editura Tiparg, 2007, p. 47 apud V. A. URECHIA, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1891, p. 38). 2 „Din veniturile obţinute, 1.200 lei anual erau folosiţi pentru şcoala din satul natal, iar restul, cam 8.500 lei anual,
pentru bursele studenţilor săraci, dar merituoşi, din Romanaţi. Biblioteca sa, formată dintr-un număr mare de volume, în jur de 1.600 de cărţi, a fost donată gimnaziului «Ioniţă Asan» din Caracal, pentru folosirea elevilor, profesorilor şi a publicului”
(Dumitru BOTAR, Fiii Romanaţiului, Editura Lotus-Co, Craiova, 1996, p.155). 3 „În fiecare an, cu prilejul a diverse sărbători, oferea ţăranilor sau copiilor săraci ajutoare băneşti sau în natură.
Elevilor cu rezultate bune la învăţătură, de la gimnaziul «Ioniţă Asan», le-a dăruit cărţi şi haine, iar de la Paris a adus, pentru această unitate de învăţământ, planşe de anatomie şi istorie naturală. Spitalului din Caracal i-a dăruit 12.000 lei, iar Societăţii
Geografice Române i-a oferit 500 de lei - pentru cea mai bună hartă geografică a judeţului Romanaţi” (Dumitru BOTAR, op.
cit., p. 236). 4 Prin testament, a lasat judetului Romanati mosia de 120 de pogoane din comuna Preajba, cu obligatia - ca din
venitul ei - să se întreţină două paturi la spitalul din Caracal, iar pe ele să figureze câte o tăbliţă cu numele lui şi al sotiei,
Eugenia Prejbeanu (Ştefan RICMAN, Monografia judeţului Romanaţi, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2011, p. 165) 5 Fost prim-preşedinte al Tribunalului Romanaţi, a lăsat judeţului casa sa din Caracal, precum şi o bogată colecţie
de obiecte de artă, pentru a servi ca muzeu (Ştefan RICMAN, op.cit., p. 165). 6 Dumitru BOTAR, op. cit., p. 176.
Actul de fundaţie
Constantin Poroineanu (bust aflat în
Pinacoteca Marius Bunescu)
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 85
Sensibil la frumos, Ion Hagiescu-Mirişte a vizitat muzee, expoziţii de artă - din ţară şi
în Europa; a achiziţionat opere de mare valoare, devenind unul dintre cei mai mari
colecţionari din Romanaţi. Sensibilitatea sa a fost dublată de un puternic simţ al datoriei
morale faţă de judeţul care îl adoptase. Visul său a fost să dăruiască urbei caracalene şi,
mai ales, oamenilor săi un muzeu al artei, unde să expună impresionanta colecţie pe care o
deţinea. În acest spirit, a cumpărat, în 1900, casa lui Teodor Cazan7(sau Gazan, n.n.).
Departe de a fi casa pe care şi-a dorit-o, magistratul a început o muncă titanică – investind
timp şi bani -, amenajând-o după standardele cele mai înalte - pentru acea vreme. A fost
angajat unul dintre cei mai cunoscuţi peisagişti, francezul Redont; sarcina acestuia era să
extindă frumosul interior şi dincolo de zidurile casei, prin amenajarea unui parc. Un
concurs de mai mulţi factori – mutarea magistratului la Constanţa, izbucnirea primului
război mondial - la care s-au adăugat indiferenţa şi reaua voinţă a conducătorilor oraşului –
au împiedicat realizarea acestui vis. În 1922, marele filantrop care, încă din 1904, trecuse
în testament donarea întregii sale averi către judeţ, cu scopul înfiinţării, aici, a unui muzeu
de artă, s-a stins din viaţă - fără a-şi vedea visul împlinit. Dragostea pentru arta plastică nu
a avut aceeaşi rezonanţă în inimile şi sufletele urmaşilor. Casa, amenajată cu atâta grijă
pentru nobila sarcină pe care magistratul urma să i-o dea, nu a ajuns niciodată muzeu.
Numărul obiectelor de artă, şi în special al tablourilor, trebuie să fi fost mare8 dar,
probabil, unele dintre acestea au fost înstrăinate, atât după moartea colecţionarului - de
către soţia lui, cât şi după încetarea
din viaţă a acesteia - de către
moştenitorii averii. Se ştie, astfel,
că, în anul 1936, Catina Hagiescu-
Mirişte, fostă Stamatopol, a dăruit
unui ofiţer, din Caracal –
colonelului Rădulescu -, un tablou
de Steriade9.
Soarta colecţiei de artă
Hagiescu-Mirişte a fost una crudă:
ajunsă pe mâna moştenitorilor –
Julieta şi Calliopi Stamatopol,
colecţia a fost depozitată în condiţii
improprii. Un incendiu - care a
distrus casa - le-a determinat pe
moştenitoare să depoziteze obiectele de artă în subsolul unei case din apropiere – casa
Chintescu. Mai târziu, când s-a deschis Muzeul Romanaţiului, numărul tablourilor găsite în
casa Chintescu era de 27, tablouri semnate de pictori consacraţi: N. Dărăscu, C.D. Stahi,
O. Obedeanu, N. Grimani, N. Furduiescu, Umberto Boccioni, Dupont, Ambrosini etc. Din
întreaga colecţie, în muzeu nu a intrat decât o treime. În prezent, obiectele din colecţia
Hagiescu-Mirişte continuă să fie depozitate în subsolul Muzeului Romanaţilor.
7 Ibidem.
8 Potrivit inventarului, întocmit la 26 octombrie 1943 de către organele judiciare, în casă erau 78 de tablouri -
pictură şi grafică - şi 40 de lucrări de sculptură - busturi şi statuete -, de bronz şi gips: în total, 118 piese. 9 Crăciun PĂTRU, Pinacoteca Marius Bunescu a Liceului nr. 1 din Caracal, 1968, p. 6.
Interior din Pinacoteca Marius Bunescu
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 86
Pinacoteca Marius Bunescu
Ideea înfiinţării unui muzeu de arheologie în oraşul Caracal este mai veche decât aceea
a muzeului de artă. Ea a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când vestigiile
romane de la Romula au intrat în circuitul preocupărilor unor arheologi de seamă ai vremii.
Aceştia doreau să se organizeze un muzeu, la Caracal, care să cuprindă materiale ce se
descopereau în număr mare la Romula, ca şi pe întreg cuprinsul fostului judeţ Romanaţi.
Dar muzeul nu s-a înfiinţat, pentru că împrejurările nu erau prielnice unei
asemenea înfăptuiri.
În toamna anului 1944, mai mulţi elevi şi profesori de la Liceul „Ioniţă Asan”, toţi
animaţi de sentimente înalte - de dragoste pentru
frumos, au preluat de la înaintaşi ideea înfiinţării
unui muzeu. Tinerii entuziaşti s-au constituit într-o
societate culturală, cu numele de „Haralamb Lecca”.
În actul constitutiv al societăţii, votat în şedinţa de la
1 noiembrie 1944, se arăta că scopul principal era
„înfiinţarea unui muzeu arhelogic pentru care se vor
strânge, treptat, fondurile necesare; achiziţionarea
pieselor şi colecţiilor de muzeu...”. S-au tipărit două
anuare – 1944-1945 şi 1945-1946 - din paginile
cărora se poate desprinde munca entuziastă a acelor
tineri, profesori şi elevi, depusă în vederea scopului
urmărit.
În primăvara anului 1947, considerându-se
că, încă, nu existau condiţii favorabile pentru a se
trece la organizarea muzeului arheologic, deşi se
realizaseră însemnate sume de bani, conducerea societăţii a hotărât să se înfiinţeze o
galerie de artă - în cadrul liceului - care să cuprindă lucrări reprezentative ale pictorilor
născuţi în Caracal, deoarece aici îşi aveau locul de baştină o serie de pictori cu renume:
Mihail Lapaty, Marius Bunescu, Ion Musceleanu, Gh. Teodorescu-Romanaţi.
Pe 17 aprilie 1947, conducerea liceului
trimitea un apel către pictorii născuţi în Caracal,
solicitându-le să-şi dea concursul la organizarea
galeriei de artă:
Oraşul în care v-aţi născut – se spunea în
apel – respectuos vă roagă, prin noi, de a-l ajuta la
îndeplinirea unui frumos plan artistic pe care-l
nutreşte de mai multă vreme: înfiinţarea unei
pinacoteci.
Ne-am gândit, în primul rând, să cerem
preţiosul concurs la maeştrii care s-au născut în
Caracal sau au o legătură oarecare cu oraşul. Pe
Domnia Voastră vă socotim cel dintâiu’ şi vă rugăm,
cu tot respectul, să dăruiţi pinacotecii noastre unul
sau câte tablouri binevoiţi. Vă mai rugăm să fiţi interpretul dorinţei şi
planului nostru pe lângă alţi pictori şi a-i ruga să ne
Prof. emerit Pătru Crăciun
Actul de donaţie semnat de
pictoriţa Hortensia Popescu
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 87
doneze ceea ce vor crede.
Liceul are o sală spaţioasă – în formă ovală – special construită, unde va fi
adăpostită pinacoteca, şi cum la 1 iunie 1947, promoţia 1927 a Liceului va sărbători
douăzeci de ani de la terminarea studiilor, dorim să o inaugurăm atunci.
În aşteptarea binevoitorului şi
încurajatorului Domniei Voastre răspuns, vă
exprimăm cele mai sincere urări de bine şi de
sănătate.
Apelul purta semnătura directorului
Liceului Ioniţă Asan, profesor Crăciun Pătru;
primul apel a fost adresat maestrului Marius
Bunescu de la care se aştepta un sprijin mai
mare în realizarea acestui vis.
Pictorul caracalean nu a întârziat să
răspundă şi să pună umărul la un aşa proiect:
Pentru preocuparea dumneavoastră atât de rară
şi pentru iniţiativa curajoasă ce vă face cinste,
am primit cu multă bucurie apelul ce mi-aţi
adresat, spre a vă da concursul meu la
întemeierea unei pinacoteci în oraşul nostru... În
următoarea scrisoare, Marius Bunescu cerea mai
multe lămuriri: ...posedaţi tablouri sau alte
obiecte de artă şi de arheologie? Dacă aveţi
tablouri sau sculpturi cunoascute, de cine sunt?
De asemenea, vă rog a-mi spune cum e luminată
sala şi dacă este pusă la punct în urma deteriorărilor suferite. Ce culoare are zugrăveala?
Cum este încălzită sala? Dimensiunile. Intrarea este directă ori din interiorul liceului?
Aveţi măsuri de pază asigurate? Mai este altceva în această sală? Maestrul îşi asuma
sarcina de a lua legătura şi cu alţi pictori, pentru a
aduna material - pe care să-l ţină depozitat până la
transportarea lui la Caracal.
Zestrea de început era mică, aşa după cum
reiese din scrisoarea directorului liceului, Crăciun
Pătru: un tablou de Teodorescu-Romanaţi (32x42);
un tablou de C. Costescu (45x65); şase tablouri de
Relu Popa, un tânăr şi talentat pictor local, elev al
D-lui E. Stoenescu (43x57); patru tablouri de Hort.
Popescu; un în cărbune de Hort. Popescu (30x40). În
total 14 tablouri-pictură pe pânză. În privinţa sălii, acelaşi inimos profesor îi scria
pictorului Marius Bunescu: sala are trei ferestre mari
şi e luminată dinspre Sud-Est şi Sud-Vest. E ovală.
tablou de un necunoscut (50x70); un tablou
Dimensiunile: aproximativ 12m x 8m. Nu am
jugrăvit-o încă. E încălzită cu sobă de teracotă.
Intrarea - din interiorul liceului. Sala e la parter. A
Corespondenţă între pictorul Marius
Bunescu şi profesorul Pătru Crăciun
Pagină din catalogul primei
expoziţii – 21 septembrie 1947
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 88
fost folosită pentru educaţie-fizică, până acum. E parchetată. Dacă ne facem sală specială
de ed.–fizică – este proiectată pentru anul acesta –, atunci, sala rămâne definitiv a
pinacotecii. Contrar, iarna, când elevii fac programul în sală, tablourile se ridică şi se
depozitează. În sală nu mai este nimic altceva.
Între iniţiatorii proiectului şi pictorul Marius Bunescu s-a legat o corespondenţă
intensă. Pictorul, cu o vastă experienţă în organizarea şi, mai ales, în gestionarea unui
asemenea proiect – fusese director al Muzeului Simu, mai mulţi ani -, a îndrumat, de la
distanţă, înfiinţarea pinacotecii, oferind informaţii legate de spaţiu şi de depozitarea
picturilor. Proiectul s-a bucurat şi de sprijinul academicianului Ştefan Nicolau, deputat de
Romanaţi, acesta donând - la inaugurarea pinacotecii - două tablouri de Dumitru Ghiaţă şi
o colecţie de 18 stampe japoneze.
Achiziţionarea de tablouri s-a început imediat după luarea iniţiativei. Astfel, din
fondurile societăţii culturale „Haralamb Lecca”, s-au cumpărat şase tablouri - de la
pictoriţa Hortensia Popescu, din Caracal. Tablourile cuprindeau o tematică vastă, inspirată
de specificul oraşului Caracal: aspecte de la periferii, chipuri de oameni necăjiţi,
monumente istorice. Cu fondurile comitetului şcolar al liceului, s-au mai cumpărat alte
şase tablouri - de la tânărul pictor caracalean Popa Jean Tudor – Relu Popa. Iniţial, cele
şase tablouri ale acestui pictor fuseseră comandate pentru cancelaria profesorilor.
Caracterul local dat, iniţial, pinacotecii a fost depăşit pe data de 30 august 1947,
când Ministerul Artelor a donat pinacotecii un număr de 5 lucrări: Pescari la mal (65/947)
- Gh. Sârbu-, Peisaj de iarnă (79/947) – Petre Molovăţu-, Peisaj urban (68/947) – Dragoş
Morărescu-, Peisaj (71/947) – Catul Bogdan-, Stradă în Mangalia (60/947) – Const.
Bacalu. Cele 5 tablouri au fost ridicate de la Muzeul Simu de către Teodor Voinea,
Directorul General al Contabilităţii Publice din Ministerul Educaţiei Naţionale, fost elev al
liceului.
În ziua de 1 septembrie 1947, s-a început organizarea pinacotecii. Tablourile au
fost expuse într-o sală a liceului, lungă de 18 m şi lată de 9 m, care fusese amenajată după
toate regulile muzeistice. În aceeaşi zi, era trimisă o circulară către toate instituţiile din
oraş, cu următorul conţinut:
Avem onoarea de a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
Pe ziua de 1 septembrie 1947 a fost înfiinţată Pinacoteca „Marius Bunescu” a
liceului nostru. Între pictorii de seamă, reprezentaţi în colecţiile noastre, menţionăm pe
Marius Bunescu, Teodorescu-Romanaţi, Gh. Sârbu, Catul Bogdan, Const. Bacalu etc.
Pinacoteca este deschisă pentru vizitatori duminica şi sărbătorile legale – dimineaţa, între
orele 9-13, iar pentru vizitatorii străini de localitate - în orice zi; intrarea liberă.
Vă rugăm să binevoiţi a încunoştiinţa pe funcţionarii instituţiei D-tră.
Instituţiile spre care a pornit această adresă au fost: Prefectura, Primăria, BNR,
Chestura, Camera Agricolă, Camera de Comerţ, Liceul de Fete, Liceul de Comerţ, Liceul
ind. de fete, Liceul ind. de băieţi, Federeala Dacia, Inspectoratul Şcolar, Administraţia
Financiară, Tribunalul, Cercul Teritorial, Garnizoana Caracal, Crucea Roşie, Baroul
Avocaţilor.
Ziua de 1 septembrie 1947 a fost socotită ca dată a înfiinţării pinacotecii. În şedinţa
Comitetului şcolar al liceului, din 12 septembrie - acelaşi an, s-a propus ca pinacoteca să
poarte numele pictorului Marius Bunescu; de asemenea, s-a luat hotărârea ca, în data de 21
septembrie – era într-o duminică -, la ora 10 dimineaţă, să aibă loc inaugurarea.
Inaugurarea s-a făcut cu mare fast, deşi cel care sprijinise considerabil realizarea
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 89
pinacotecii – chiar Marius Bunescu- nu a putut fi prezent. Numărul operelor, donate
pinacotecii până la sfârşitul anului 1947, a crescut. La începutul anului următor, Comisia
Interimară a Primăriei, prin primarul V. Frăsineanu, dona pinacotecii 5 lucrări de artă:
bustul lui Constantin Poroineanu (marmură albă) - împreună cu soclul pe care este aşezat,
bustul Eufrosinei Poroineanu (marmură albă) - împreună cu soclul pe care este aşezat,
portretul lui Constantin Poroineanu - pictură în ulei, pânză cu ramă, portretul Eufrosinei
Poroineanu - pictură în ulei, pânză fără ramă şi portretul Eufrosinei Poroineanu - fotografie
fără ramă.
Pentru creşterea numărului de tablouri şi îmbunătăţirea fondurilor s-a desfăşurat o
susţinută muncă de propagandă: presa, radioul, apoi televiziunea au vorbit în termeni
elogioşi despre înfiinţarea acestei instituţii de artă. Prin intermediul pictorului Marius
Bunescu, achiziţiile au fost selecţionate, urmărindu-se să ajungă în colecţiile pinacotecii
lucrări cât mai variate, din toate genurile şi, mai ales, de bună calitate artistică. S-a făcut şi
un plan, către sfârşitul anului 1947, pentru achiziţionarea de tablouri din toate categoriile:
peisaj, pictură statică, portret, compoziţie.
În ultimele luni ale anului 1947, aproape săptămânal se primeau tablouri. Anul s-a
încheiat cu succes. În
inventarul pinacotecii au
fost înscrise 41 de tablouri.
În cursul anului
1948, au intrat în colecţia
pinacotecii numai tablouri
semnate de pictori
consacraţi. Printre tablourile
achiziţionate, două au
aparţinut lui Alexandru
Ţipoia: unul a fost cumpărat
chiar de la artist - de către
membrii societăţii
Haralamb Lecca, iar
celălalt - cumpărat de elevii
unei clase de liceu şi dăruit
pinacotecii10
. La sfârşitul
anului 1948, pinacoteca şi-a mărit numărul de obiecte cu încă 18 piese: 16 tablouri şi 2
busturi din marmură. Pinacoteca a început să fie vizitată de către o serie de oameni de seamă,
reprezentanţi remarcabili ai culturii româneşti. Astfel, în primăvara anului 1948, a fost
vizitată de către însuşi academicianul Ştefan Nicolau, deputat de Romanaţi. Un an mai
târziu, la 17 ianuarie 1949, Ştefan Nicolau vizita din nou pinacoteca; de data aceasta,
aducea – personal - două tablouri de Dumitru Ghiaţă şi 18 stampe japoneze colorate,
precum şi două frumoase Kakemono-uri japoneze. Era cea mai mare donaţie de artă -
10 Ibidem, p. 16.
Interior din Pinacoteca Marius Bunescu
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 90
primită până la această dată. Stampele erau opere ale unor artişti renumiţi din secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea, ca Utamaro Kitagawa, Kunisada Utagawa, Hirosige Itchiyusai11
.
În anul 1957, artistul poporului Marius Bunescu a donat un important set de
tablouri, în număr de 17, lucrări care figuraseră în expoziţia retrospectivă din 1956,
organizată la Bucureşti cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani. Erau tablouri care
înfăţişau, cu sobrietatea caracteristică artistului, minutate peisaje - din diferite regiuni ale
ţării: Dobrogea - cu litoralul Mării Negre, Oltenia, Transilvania şi Moldova.
În anul 1963, patrimoniul artistic s-a îmbogăţit cu un nou şi însemnat lot de
tablouri. Elena Dona din Bucureşti, născută în oraşul Caracal, deţinătoarea vestitei colecţii
de artă „Dr. Dona”, a dăruit 12 tablouri, semnate de pictori de seamă: Artur Verona, Ştefan
Dimitrescu, Theodorescu-Sion, Iosif Iser, Constantin Bacalu şi alţii.
În Cartea de aur a Pinacotecii au semnat nume sonore ale ştiinţei şi culturii
româneşti: Magda Stavinski, academicienii Răzvan Teodorescu, Solomon Marcus, Eugen
Simion, profesorii universitari Gheorghe Stratan, George Dincă ş.a.
Pinacoteca
Marius Bunescu, prin
obiectele de mare
valoare pe care le
deţine – tablouri,
stampe, sculpturi -,
prin expoziţiile
temporare, ca şi prin
întreaga muncă
desfăşurată în cadrul
ei, a contribuit - din
plin - la depistarea
talentelor, la
dezvoltarea lor. Este
semnificativ faptul că
un număr de cinci
dintre absolvenţii
liceului au urmat
Institutul de artă plastică Nicolae Grigorescu, şi anume Teodor Catană, Ion Popescu
Udrişte, Ion Truică, Vintilă Mihăescu şi Jean Tudor Popa.
Note:
Citatele folosite în acest material provin din notiţele lăsate de profesorul emerit
Pătru Crăciun, notiţe organizate într-o adevărată arhivă personală - donată Liceului Ioniţă
Asan, căruia i-a fost profesor şi director.
Fotografiile din acest material au fost făcute, în Pinacoteca Marius Bunescu a
Colegiului Naţional Ioniţă Asan, Caracal, de către elevii implicaţi în proiectul şcolar
„Pinacoteca Marius Bunescu” – Cotulbea Emilian (clasa a XI-a F) şi Burcea Roxana (clasa
a IX-a H), proiect coordonat de profesoara Pătru Jeana.
11 Ibidem, p. 17.
Stampe japoneze expuse în Pinacoteca Marius Bunescu
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 91
Principele Mihai-Constantin Basarab-Brâncoveanu, promotor al agriculturii moderne în
România
Prof. Sabina-Elena VASILESCU
Începutul secolului XX a însemnat şi o nouă abordare a problematicii cultivării
pământului în România, trecându-se de la faza practicării unei agriculturi de subzistenţă,
(chiar şi pentru marii proprietari – păstrând proporţiile), cu producţii de grâu, bunăoară, de
sub 1.000 kg. la hectar, mult scăzute în anii cu condiţii climatice deficitare, la una
modernă.
Rezultatul era determinat de tehnologiile rudimentare privind lucrarea pământului,
gama redusă de soiuri şi hibrizi şi necorelarea cu specificul solului şi al zonei, inexistenţa
maşinilor şi utilajelor pentru întreţinerea şi recoltarea culturilor, lipsa ştiinţei agricole, a
seminţei selecţionate ş.a.
Revoluţionarea sectorului agricol a fost impusă, indirect, de mai mulţi factori,
printre care: modernizarea agriculturii în statele occidentale şi cunoaşterea acestei realităţi
de fiii marilor moşieri aflaţi la studii ori specializare în străinătate; reducerea suprafeţelor
arabile moşiereşti prin aplicarea legilor agrare ale lui Cuza şi necesitatea recuperării
diferenţei prin producţii şi rezultate; noile condiţii de viaţă, eleganţă şi arhitectură specifice
exploziei culturale de după 1890 şi susţinerea materială a acestora; diminuarea forţei de
muncă pe marile proprietăţi prin împroprietăririle succesive ale sătenilor şi crearea, astfel,
şi a unei competiţii de rentabilizare a muncii şi, nu
în ultimul rând, dezvoltarea ştiinţei agricole prin
instituţii de profil.
În acest context, preceptele vremii au fost
riguros conştientizate de prinţul Mihai-Constantin
Basarab-Brâncoveanu, personalitate emblematică a
epocii sale. Descendent din Basarabi şi Brâncoveni,
prin cultură şi educaţie a fost racordat la cerinţele şi
virtuţile lumii moderne; a fost cel mai mare
latifundiar al României şi omul politic care a a făcut
declaraţii fulminante în parlament prin care a
susţinut împroprietărirea ţăranilor, fapt ce l-a
impresionat chiar şi pe pe primul ministru I.G.
Duca, determinându-l să noteze în scrierile sale
politice: “Brâncoveanu nu a ţinut un discurs
propriu zis, a făcut mai mult o declaraţie, dar o
declaraţie care era profund impresionantă. El era la
acea epocă cel mai mare latifundiar din ţară,
stăpânea 80.000 de pogoane arabile, şi ce pământ,
cele mai frumoase, cele mai rodnice moşii din valea
Dunării, proprietăţi care-i veneau în linie directă de
la Constantin Vodă Brâncoveanu. Când a declarat
că face cu inimă uşoară sacrificiul acestor imense
averi, în interesul ţărănimii care constituie temelia acestei ţări, şi care-i apără atât de
vitejeşte hotarele, mărturisesc că Brâncoveanu m-a mişcat şi că l-am găsit mai elocvent
Principele Constantin Basarab
Brâncoveanu (n. 1 nov. 1875,
Amphion, Franţa- m. 22 august
1967, Bucureşti).
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 92
decât toţi retorii cu declamaţiunile lor meşteşugite şi toţi marii oratori proprietari de
idei”.
*
Moşiile prinţului au fost răspândite pe o arie largă, de la Rast şi Bistreţul Doljului
la Săruleşti, Ştefăneşti şi Obileşti în Ilfov, la Breaza de Prahova şi în Letea Veche în
Vlaşca, noi însă vom reliefa preocupările legate de moşiile de la Brâncoveni, Coteana-
Ipoteşti şi Momiceni aflate în arealul Romanaţilor şi Oltului cu care, acesta, avea o relaţie
sentimentală aparte şi despre care menţiona că ,,... au fost lucrate totdeauna în regie,
constituiesc laolaltă un grup de moşii învecinate şi au o strânsă legătură între ele, au un
program comun de cultură şi sunt puse sub aceeaşi administraţie centrală cu sediul la
Brâncoveni condusă de un personal specialist”.
Interesat de poziţia privilegiată a Momicenilor, Constantin Brâncoveanu – viitorul
domn, adaugă domeniilor străbune de la Brâncoveni şi Coteana, moşia Momiceni de
aproape 2.000 ha. pe care o cumpără la 1688 de la Tudor Greceanu, mare boier,
descendent în linie dreaptă din jupan Badea (mare demnitar şi postelnic ce apare în
hrisoave, între 1592 şi 1619 ca proprietar al moşiilor Greci, Priseaca şi Liseni).
Grecii şi Momicenii erau, de fapt, două trupuri ale aceleaşi moşii, care se întindeau
pe lungimea de peste 12.000 metri de-a lungul Drumului Bucureştiului; Momicenii se
aflau în partea de est şi constituiau extremitatea răsăriteană a domeniilor deţinute de Tudor
Greceanu, de acum continuând proprietăţile lui Brâncoveanu de la Şerbăneşti până la
Floru.
Constantin Brâncoveanu îşi extinde astfel suprafaţa stăpânită, pe care niciodată nu
o va micşora prin vânzare, ci numai prin danii şi zestre, ceea ce însemna constituirea altor
moşii şi domenii, indirect, tot sub pecetea Brâncoveanului. Aşa, de pildă, dă ,,această
moşie împreună cu satul Şerbăneşti şi rumânii” ca zestre, fiicei sale, domniţa Safta, la anul
1700, atunci când ea se căsătorea cu Iordache Kretzulescu, iar Stanca Brâncoveanu (sora
cea mai mare a Saftei şi fiica lui Constantin Brâncoveanu) adaugă la delniţa acestei moşii,
tot ca zestre, o altă fâşie cumpărată cu zapis de la biv vel logofăt Chircă şi de la fiul său
Diicul ,,toată partea lui de moşie din Momiceni şi o parte din Şerbăneşti, drept unghi 273,
leat 7178 (1670)”. Tot de la Chircă şi Diicul mai cumpără la 1675 o delniţă cu jumătate
parte de sat, drept unghi 200.
În anul 1803 succesoare a Stancăi Brâncoveanu era medelnicereasa Elena
Creţulescu, care, la 9 septembrie se plânge domnului de călcarea moşiilor din Olt:
Şerbăneştii Domneşti, moşia Lacul, moşia Floru, moşia „dă Vede” şi moşia „dă Câmpu” şi
cere să se facă o hotărnicie. Moşiile amintite mai sus le sprijină cu zapise şi mai afirmă că
mai are încă un zapis prin care poate face dovadă că moşnenii din Momiceni şi-au vândut
şi ei partea lor de moşie, dar nu-l are la ea.
Un sat de moşneni lângă un conac moşieresc, ne duce cu gândul la o aşezare de
posluşnici, servitori fără simbrie ai moşierului, care au trecut mai întâi printr-o fază de
clăcaşi, au strâns sumele necesare pentru răscumpărare, au devenit apoi oameni liberi şi au
reuşit să cumpere teren din moşia Momiceni, lucrând-o în devălmăşie ca moşneni până în
anul 1920 când satul a fost strămutat în comuna Şerbăneşti.
„Satul Momiceni, pendinte de comuna Şerbăneştii de Sus, plasa Şerbăneşti, situat
pe o coastă în mijlocul Boianului, la vest de comuna Şerbăneştii de Jos. Are numai câteva
case între care se ridică palatul domnului Momiceanu, care l-a costat 160,00 lei. Aici încă
se mai cunosc urmele unui puţ… Moşia e proprietatea principelui Brâncoveanu, cu o
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 93
întindere de 1.000 de ha. arabile şi 500 de ha. pădure. Ei posedă 20 de boi, 15 vaci, 6 cai,
850 de oi şi 25 porci” – Anuarul jud. Olt, 1924.
*
Mihai-Constantin Basarab - Brâncoveanu a moştenit această avere, împreună cu
alte bunuri funciare, aşezăminte şi reşedinţe princiare, după încetarea din viaţă a
principelui Basaraba - Brâncovan şi a soţiei acestuia principesa Zoe Basaraba - Brâncovan
(la 5 mai 1892), revenindu-i în totalitate, alături de alte impresionante domenii, în
proporţie de o treime, după dezbaterea succesiunii alături de surorile sale: Ana Elisabeta
de Noailles şi Ecaterina Elena de Caraman – Chimai (născută Basaraba - Brâncovan).
A fost o remarcabilă personalitate a vieţii politice din ţară şi din judeţul Romanaţi,
iar cunoscuţii au fost impresionaţi de intensitatea şi sinceritatea sentimentului său naţional.
Deşi crescut în străinătate, glasul conştiinţei l-a chemat în ţara sa din pământul căreia s-a
născut, pentru a se hrăni şi înnoi sufleteşte. Era descendent din Basarabi şi Brâncoveni,
sincer, democrat şi iubit cu adevărat de ţărănime şi în mod special de localnicii din
Brâncoveni, clăcaşi ai moşiei şi proprietăţii sale funciare.
Fiind vorba de cel mai mare latifundiar al ţării, de o personalitate implicată în
reformarea României rurale, vom stărui asupra evoluţiei proprietăţii şi zbaterilor marilor
moşieri în contextul mişcărilor ţărăneşti şi al transformărilor sociale fără precedent din
viaţa satului.
Considerăm
că vom înţelege şi
reflecta mai veridic
perioada
interbelică,
noţiunea de moşie
cu toate avatarurile
şi implicaţiile
sentimentale şi
materiale, inserând
paşii unei
transformări cu
ajutorul
documentelor
autentice din
Arhivele Naţionale.
*
Chiar până în anul 1920, primul pas decisiv făcut de prinţul Brâncoveanu l-a
constituit cooptarea în anturajul său a inginerului Dumitru (Dimitrie) Caciona, tânăr
absolvent al Şcolii Superioare de Agricultură de la Herăstrău, promoţia 1910, pe care l-a
însărcinat cu administrarea domeniilor sale pe principii ştiinţifice şi a realiza ferme model.
Dumitru Caciona, aromân născut în satul Avdela din Macedonia Otomană, absolvent al
Liceului românesc de la Bitolia, personalitate asupra căreia vom stărui într-un număr
viitor, a devenit specialist agronom de certă valoare şi recunoaştere naţională, cu rezultate
remarcabile în domeniul culturilor agricole, pomiculturii, viticulturii şi floriculturii, al
Principele Basarab Brâncoveanu împreună cu Dumitru Caciona (n.
24 dec. 1885, Avdela, Macedonia- m.25 febr. 1971, Bucureşti) în faţa
conacului-azi dispărut- de la Momiceni (Arhiva C. Vasilescu)
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 94
creşterii animalelor, dar şi al irigaţiilor, selecţionării seminţelor şi multe alte domenii. Cu
prilejul împroprietăririi, prin lege a primit un lot de 20 de hectare pentru a realiza o fermă
model la Momiceni, până la urmă, destinul său întrepătrunzându-se cu cel al moşiei
Momiceni.
Iată parcursul moşiilor prinţului Brâncoveanu odată cu împroprietărirea din anul
1921. Din documentele epocii şi corespondenţa sa cu instituţiile statului rezultă
preocupările şi stăruinţa pentru propăşirea sectorului agricol, investiţiile în maşini
performante din Franţa şi Germania, material semincer, rase valoroase de porci şi cai din
Transilvania, instalaţii de irigat, staţiune de decuscutat, câmpuri experimentale, dovedind o
reală implicare şi o sinceră dorinţă de revoluţionare a sectorului agricol românesc, din
păcate, neînţeles în amplitudinea intenţiilor şi proiectelor sale oneste.
*
Din moşia Momicenii de Jos, proprietatea Mihai - Constantin Basarab -
Brâncoveanu au fost expropriate 1.704 ha. şi 18 ari, iar suprafaţa respectivă a fost
reapartizată astfel:
- 129 ha. locuitorilor din comuna Şerbăneşti;
- 1.574 ha locuitorilor din comuna Bărcăneşti, jud. Olt.
Conform Fişei provizorie de expropriere a moşiei Momiceni - proprietatea C. Basarab -
Brâncoveanu, suprafaţa totală măsurată a fost de 2.037 ha. şi 2.263 m.p.
- Suprafaţa moşiei era de 2.036 ha. şi 2.263 m.p.
- Lacul lui Cremenea avea o suprafaţă de 0 ha. şi 2.418 m.p.
- Eleşteul – 8 ha. şi 1.983m.p.
Total, 8 ha. şi 4.401 m.p.
- Total inexpropriabil, 8 ha. şi 4.401 m.p.
-Suprafaţa la care se calculează cota – 2.028 ha. şi 7.862 m.p.
- Conf. scărei de expropriere din I.D.L. 3697/918 – 324 ha. şi 6.000 m.p.
Suprafaţa expropriată – 1.704 ha. şi 1.862 m.p.
*
Prin adresa nr. 10.235/1925 principele Mihai - Constantin Basarab - Brâncoveanu
solicită în temeiul art. 28 din Legea de reformă agrară şi a art. 74 din Regulament, să i se
vândă: 50 ha. în moşia Brâncoveni, pentru a asigura producerea a o parte din sămânţa de
lucernă necesară staţiunii de decuscutarea lucernei, ce funcţionează la această moşie; 200
ha. în moşia Coteana şi 200 ha. în moşia Momiceni pentru culturi de seminţe selecţionate
şi pentru a contribui prin culturile de lucernă rezultate din asolamente la o bună
funcţionare a staţiunii de decuscutat de la Brâncoveni şi 100 ha. din terenul moşiei
Obileşti pentru a asigura funcţionarea fabricii de scrobeală.
*
Potrivit datelor aflate la Comitetul agrar şi pe baza hotărârilor Comisiunilor
judeţene respective, s-au rezervat d.lui C. Basarab Brâncoveanu, în urma aplicării
decretului lege şi a legii de reformă agrară, mai multe suprafeţe, între care la Momiceni =
274 ha. cotă teren arabil şi 50 ha. teren păşune.
*
Moşia Momiceni, pendinte de comuna Şerbăneşti, jud. Olt, este situată la circa 38
km. de oraşul Slatina, la 8 km de moşia Coteana şi la 20 km. de moşia Brâncoveni, făcând
grup de exploatare cu aceste moşii.
Aplicarea legilor de expropriere:
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 95
Prin aplicarea Decretului Lege s-au expropriat pe acestă moşie 1.704 ha şi 18 ari,
rămânând proprietarului o cotă de teren arabil de 324, 60 ha, deosebit de 171 ha.
neexpropriabil netrecut în Fişa provizorie şi care se descompune astfel: pădurea Momiceni
– 134 ha; eleşteul Momiceni – 7 ha; armanul – 20 ha; conacul 10 ha.
Prin aplicarea Legii agrare, după cum subliniază Hotărârea Comisiunii judeţene,
aceste 324 ha. sunt lăsate în întregime proprietarului, întrucât i se admit 50 ha. pentru
vitele sale (22 + 28 ha.) precum şi o cotă de 300 ha. care faţă de suprafaţa de mai sus se
reduce la 274 ha. Suprafaţa de 274 ha. intră în lucrările de coordonare ale Comitetului
agrar şi întrucât domnul C. Basarab - Brâncoveanu nu şi-a reţinut cota, urmează a fi
expropriată. Dl. C. Basarab - Brâncoveanu solicită a i se vinde şi din această suprafaţă o
întindere de 200 ha., în care caz Comitetul agrar ar urma să mai exproprieze numai 74 ha.
şi care sunt în continuarea terenului expropriat conf. Decretului Lege.
*
Situaţia exploatării moşiei înainte şi după expropriere
Moşia Momiceni a fost lucrată totdeauna în regie. După cum se arată în alăturatele
date culese din registrele moşiei, situaţia exploatării moşiei Momiceni se prezintă după
cum urmează:
Înainte de expropriere moşia avea o întindere totală de 2.189 ha. şi 78 ari, din care,
în 1915/16, la un inventar de 4.967.062 lei s-au cultivat în total 1.484 ha. şi 50 ari pentru
care s-au cheltuit 170.677 lei aur şi care au dat o producţiune în valoare totală de 542.971
lei aur, ceea ce reprezintă un beneficiu de aprox. 215%;
În perioada 1916 – 1919 moşia a fost sub ocupaţie germană.
Prin aplicarea D.L. s-au expropriat din moşia Momiceni 1.704,18 ha., rămânând
proprietarului o întindere de 485,60 ha.
În cursul anului 1919/20, s-au cultivat împreună cu sămănăturile de pe terenurile
expropriate – 667 ha., pentru care s-au cheltuit 152.804 lei şi care au dat o producţiune în
valoare totală de 307.164 lei, ceea ce reprezintă un beneficiu de aprox. 100%;
Pe anul agricol 1920/21, la un inventar de lei 5.191.430 lei, s-au cultivat 95 de ha.,
pentru care s-au cheltuit 34.031 lei şi care au dat o producţiune în valoare totală de 61.241
lei, ceea ce reprezintă un beneficiu de aprox 86%;
Pe anul agricol 1921/22, la un inventar de 5.194.625 lei, s-au cultivat 281 ha.
pentru care s-au cheltuit 216.449 lei şi care au dat o producţiune totală de 616.139 lei, ceea
ce reprezintă un beneficiu de aprox. 190%;
Pe anul agricol 1922/23, la un inventar de 5.423.677 lei, s-au cultivat 296 ha.
pentru care s-au cheltuit 275.672 lei, care au dat o producţiune totală în valoare de 806.402
lei, ceea ce reprez un beneficiu de 190%;
În anul agricol 1923/24, la acelaşi inventar s-au cultivat 251 ha. pentru care s-au
cheltuit 343.037 lei, obţinându-se o recoltă în valoare totală de 515.019 lei, ceea ce
reprezintă un beneficiu de aprox. 50%.
Pe anul agricol 1924/25, la acelaşi inventar, s-au cultivat 295 ha. pentru care s-au
cheltuit 433.188 lei şi care au dat o producţiune totală în valoare de lei 1. 502.349, ceea ce
reprezintă un beneficiu de aprox. 248%.
* * *
Situaţia investirilor pe moşia Momiceni
Moşia are următoarele instalaţiuni:
Ca locuinţe:
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 96
- Cancelaria moşiei şi locuinţa administratorului;
- Instalaţii în scop industrial sau pentru depozitat;
- Atelierul de fierărie şi lemnărie şi remiza de unelte;
- Magazia de cereale;
- Magazie cu pătul şi pod;
- Pătulul de porumb, adică în total patru instalaţiuni.
Instalaţii pentru animale:
- Grajdul boilor, grajd transformat în porcărie modernă industrială;
(După cum se arată în alăturatul inventar, valoarea tuturor acestor instalaţiuni se
ridică la lei 3.891.393 lei şi ele sunt înzestrate cu mobilier în valoare de lei 40.251).
În afară de acestea, moşia mai are maşini agricole în valoare de 1.263.426 lei şi
animale de muncă şi de prăsilă, în valoare de lei 228.605 lei.
*
Exploatarea este condusă de: un administrator, un ajutor contabil, doi logofeţi, trei
isprăvnicei, doi pădurari, un mecanic, un fierar, patru porcari, trei ciobani şi şase argaţi
de vite.
*
La moşia Momiceni, total teren neexpropriabil – 171 ha. format din: păşune 50
ha., pădure 134 ha., bălţi şi eleştee 7 ha., conace şi armane 30 ha.
Total arabil neexpropriabil – 221 ha.
Moşiile Brâncoveni, Coteana şi Momiceni lucrate totdeauna în regie
constituiesc laolaltă un grup de moşii învecinate care au o strânsă legătură între ele, au
un program comun de cultură şi sunt puse sub aceeaşi administraţie centrală cu sediul
în Brâncoveni şi condusă de un personal specialist şi sunt menite deci şi pe viitor să-şi
păstreze o strânsă unitate şi în ce priveşte conducerea şi în ce priveşte exploatarea şi
felul de exploatare.
Toate aceste trei moşii, împreună cu moşia Obileşti care a fost şi este şi astăzi
arendată, au investiri de capital importante care se rezumă astfel:
La moşia Momiceni instalaţiuni de locuinţă, industriale, pentru depozitat şi pentru
vite în valoare de 3.891.393 lei, mobilier în valoare de 40.258 lei, materiale în valoare de
1.263.426 lei şi vite în valoare de 228.605 lei, adică în total 5.423.675 lei.
* *
Din Nota Inspectorului General Central nr. 13628/11 aprilie 1925 către
Ministrul Agriculturii reţinem:
“În comuna Momiceni (n.a. !!!) jud. Olt rezultă 679 ha. teren arabil, din care
pentru acoperirea nevoilor împroprietăririi, aşa cum e propus de d.l consilier agricol
urmează a se da 354,22 ha. şi deci mai rămâne indisponibil pe seama statului de 324,50
ha., din care d.l C. Basarab - Brâncoveanu solicită să i se vândă 200 hectare”.
* * *
Printr-un Proiect de Jurnal,
ministrul agriculturii propune Comisiunii Consiliului de Miniştri:
Prin cererea nr. D.l C. Basarab - Brâncoveanu solicită a i se vinde sau arenda pe
termen îndelungat din terenurile expropriate în suszisele moşii suprafaţa de 200 ha. la
Momiceni, întindere care împreună cu cea de la moşia Coteana pentru care solicită tot
200 ha., le cere în vederea înfiinţării unei staţiuni pentru selecţionarea mecanică a
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 97
seminţelor şi decuscutarea lucernei, iar pe cea din moşia Obileşti pentru înfiinţarea unei
fabrici de extragerea amidonului.
La moşia Momiceni avem disponibilă suprafaţa de 324 ha. Moşiile Coteana şi
Momiceni sunt situate în regiuni cu cereri de împroprietărire satisfăcute în sensul art 74
din Regulamentul Legii agrare.
Se constată că d.l C. Basarab - Brâncoveanu dispune de instalaţiunile necesare în
vederea scopului urmărit, adică selecţionarea cerealelor.
Având în vedere necesitatea din ce în ce mai simţită pentru producerea seminţelor
selecţionate în interesul general al agriculturii cât şi garanţiile ce prezintă d.l
Brâncoveanu că va fi următor scopurilor ce urmăreşte şi condiţiunilor ce i se vor pune,
ministrul agriculturii şi domeniilor este de părere a se aproba ca din pământul expropriat
şi aflat astăzi disponibil pe moşia Coteana – Olt să se arendeze pe termen de 10 ani d.lui
C. Basarab - Brîncoveanu suprafaţa de 200 ha. Drept arendă urmează să plătească anual
ministerului de fiecare hectar arendat câte 120 kg. boabe grâu de sămânţă.
* * *
Consiliul de Miniştri aprobă arendarea a 200 ha din moşia Coteana pe termen
de 10 ani conform motivării secretarului de stat din ministerul agriculturii.
*
Într-un Memoriu către Alexandru Constantinescu – Ministrul Domeniilor şi
Preşedinte al Comitetului Agrar, din partea Administraţiunii Domeniilor Basarab -
Brâncoveanu – Administraţia Centrală din Bucureşti, Calea Victoriei no. 135, fost 156,
adresă telegrafică: „NUVANCO” tel. 40/14 din 16 februarie 1925, d.l Constantin
Basarab - Brâncoveanu detaliază:
“… pentru a da putinţă unei gospodării agricole a trăi şi a aduce servicii reale şi
necesare agriculturii ţării, ţin Domnule Ministru să vă probez cât de curate sunt
intenţiunile mele, arătându-vă chiar de acum care sunt acele din cerinţele cuprinse în
memoriul meu la care sunt hotărât să renunţ şi menţinând numai pe acele care într’adevăr
constituiesc o necesitate, ca unele din moşiile mele înzestrate cu ecarete frumoase şi
însemnate corespunzând cu marile exploatări dinainte de război, să mai poată contribui la
propăşirea agriculturii noastre, ceea ce va fi cu neputinţă, dacă ele vor rămâne fără un
petic de pământ de cultură.
Într-adevăr, nu se poate concepe o exploatare agricolă înzestrată cu însemnate
clădiri, cum este cazul moşiilor mele, clădiri care ar putea să fie întrebuinţate la crearea
unor folositoare industrii agricole, şi care ar fi cu totul lipsită de pământ de cultură. Ar
însemna a renunţa la importante mijloace, de a crea pe aceste domenii ferme model cu
întreprinderi rodnice, susceptibile de a constitui pentru sătenii din împrejurimi pilde
folositoare, şi în acelaşi timp, a suprima un debuşeu foarte bine venit pentru sătenii lipsiţi
de pământ, şi care ar putea găsi o întrebuinţare a braţelor lor la aceste ferme.
... la moşia Momiceni, judeţul Olt, am cerut pentru această moşie tot pe aceleaşi texte de
lege şi regulament a mi se arenda pe termen lung 300 de hectare pentru creştere de vite.
În loc de arendare pe termen lung în scopul arătat mai sus, aş preferi vânzarea, dar pe
întinderi mai mici, însă cu destinaţiunea de a fi cultivate cu seminţe selecţionate, ceea ce
cred că ar fi de un mai mare interes.
Rog deci că la această moşie unde am investiri importante în inventar şi clădiri,
să mi se aprobe vânzarea suprafeţei de 200 de hectare.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 98
Vânzându-mi-se suprafeţele cerute la moşiile Momiceni şi Coteana, mi se oferă
în acelaşi timp posibilitatea de a rezolva problema procurărei materiei prime necesară
pentru o normală funcţionare a staţiunei de decuscutat pe moşia Brâncoveni.
Întradevăr, dat fiind că din punct de vedere al conducerii tehnicei superioare moşiile
Momiceni şi Coteana fac parte din aceeaşi administraţie cu sediul la moşia Brâncoveni,
sistemul de cultură al acestor moşii se află într-o interdependenţă strânsă, fapt care a
permis până acum ca să extind la fiecare din ele cultura lucernei pe maximum
suprafeţelor găzduit de un chibzuit asolament, aşa încât mi se asigură materia primă
strict necesară decuscutării.
Rezultă că aici, în ipoteza respingerii cererii mele, această întreprindere atât de
importantă pentru care am făcut sacrificii însemnate spre a o înzestra cu toate aparatele
moderne similare acelora ce funcţionează în Franţa, în loc să funcţioneze îndeplinindu-şi
menirea în vederea căreia a fost creată, va fi nevoită să ducă o existenţă precară, să
stânjenească şi apoi să înceteze de a mai funcţiona mai ales astăzi când peste tot se
desemnează hotărârea de a se cultiva cele 40% din întinderea islazurilor comunale cu
plante furajere, special cu lucernă, ar fi o mare pierdere pentru economia generală a ţării
ca unică întreprindere din ţara noastră de acest gen organizată pe bază la nivelul
străinătăţii şi să nu poată îndeplini rolul tehnic...”.
*
Prin Memoriul din 27 decembrie 1922, adresat Preşedintelui Comitetului
agrar, şi în cel din iulie 1924, principele C. Basarab Brâncoveanu persistă pentru
vindere sau arendare, ,,…astfel că unii din marii proprietari au dispărut sau vor dispare
repede prin vânzarea la ţărani a resturilor lor de moşie care nu le vor mai păstra
considerându-le prea mici faţă de întinderile lor primitive şi nu va mai rămâne decât o
minoritate foarte redusă, prea redusă chiar, faţă de rolul important ce-l vor avea de jucat.
Dându-mi seama că exploatarea raţională a terenurilor care le posedăm era
incompatibilă cu arendarea acestor terenuri, m-am decis să le cultiv în regie începând
din anul 1899 cu moşia Breaza, judeţul Prahova şi urmând cu moşia Momiceni, jud Olt, [....] astfel că războiul mondial a găsit aceste moşii înregistrate cu ecareturi spaţioase şi
îndestulătoare, cu... (n.a. cuvânt ilizibil) important, material foarte numeros şi variat,
aceste domenii fiind deci în plină productivitate.
Pe lângă uneltele care se găsesc în mod mai obişnuit, în exploatările bine
conduse, ca pluguri pentru arături adânci, secerători legători, sămănători în rânduri
etc, s-au înzestrat aceste moşii cu o garnitură de plug cu aburi “Fowler” şi cu un
autotractor Big, din cele dintâi intrate în ţară. Am făcut sacrificii importante pentru
dezvoltarea părţei ştiinţifice, efectuând numeroase experienţe ca: experienţe cu
îngrăşăminte chimice, cu diferite varietăţi de porumb, grâu, cu dry farming, etc. Un
câmp de experienţă a fost înfiinţat cu scopul de a cerceta diferite chestiuni ca:
selecţionarea grâului prin cultură pedigree, şi prin încrucişare cu varietăţi străine,
selecţiune pentru densitate; influienţa distanţei între rânduri la sămănat, etc.; o staţiune
specială de selecţiune mecanică cu utilizarea trioarelor ,,Marot”, conduse de un motor.
În august 1916 am moştenit de la vărul meu Al. I. Filipescu patru moşii care erau
toate arendate. De îndată ce întoarcerea în Bucureşti mi-a fost posibilă, am intrat în
tratative cu arendaşii acestor moşii de a rezilia contractele de arendă, reuşind numai cu
moşia Ştefăneşti, jud Ilfov, am luat-o de îndată în primire, cultivând-o în regie din luna
august 1920.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 99
În vederea cultivării moşiilor mele în regie am cumpărat în Franţa, în 1919, cu
mult înainte de votarea legii pentru încurajarea culturei, 6 (şase) autotractoare
“Tourand –Latil” cu plugurile lor complectând totodată stocul de vite prin cumpărări
importante de boi, vaci şi iepe de prăsilă din Transilvania.
Toate moşiile mele sunt deci înzestrate cu imobile, material, vite, tractoare etc. şi
capabile de a juca un rol foarte important în propăşirea agriculturii din regiunile unde
sunt situate, mai ales fiind dat şi dorinţa care o am de a perfecţiona din ce în ce mai mult
exploatarea acestor moşii, încorporând la ele tot capitalul trebuincios, de îndată ce
exproprierea va fi terminată şi voi şti exact întinderile care îmi vor rămâne definitiv.
Înainte de război posedam pe moşiile mele mai multe grădini de zarzavat irigate
fie în mod natural cu canaluri de deviaţie, fie în mod artificial prin utilizarea unor roate
speciale.
Mai multe din aceste grădini, fie din cauza războiului care a făcut să dispară pentru o
anumită perioadă oarecare specialişti, care conduceau aceste grădini, fie din cauza
preţurilor maximale fixate pentru zarzavaturi, şi-au văzut destinaţia modificată şi
terenurile lor au fost întrebuinţate pentru cultura cerealelor.
De la sfârşitul războiului până astăzi am redat mai multor din aceste grădini destinaţia lor
primitivă, instalând pompe centrifugale conduse de motoare sau locomobile.
.... posed la moşia Brâncoveni, jud Romanaţi o crescătorie de cai compusă, pe
lângă iepele deja existente, şi din cele zece iepe obţinute din vitele aduse din Germania.
Tot pe această moşie înfiinţez o mare pepinieră de pomi fructiferi care vor satisface
multiplele cereri care se fac în această privinţă. Tot aici, instalez acum, în magaziile
existente instalaţiuni de decuscutare model, instalaţiuni pentru care sunt deja comandate
şi expediate maşinile din Franţa şi în vederea cărora am introdus la ministerul de interne
o cerere destinată să mă folosesc de lege pentru încurajarea industriei.
... Spre a împlini un mare gol şi a satisface cereri care se vor înmulţi din ce în ce, voi
înfiinţa pe moşia Coteana culturi speciale de seminţe selecţionate. Acelea care trebuesc
irigate vor fi produse în grădina de la Ipoteşti (Coteana) unde funcţionează deja o pompă
centrifugală.
... Solicit a mi se arenda pe termen lung suprafeţele următoare: Obileşti – 300 hectare;
Momiceni – 300 hectare, pentru înfiinţarea şi întreţinerea unor crescătorii de vite conform
programului stabilit de Onor Direcţiunea Agriculturei, aceste moşii fiind în regiuni cu
cereri de împroprietăriri satisfăcute sau de colonizare.
... Dacă diferitele organe îmi vor lăsa un maxim de 500 ha. pământ cultivabil, voi
fi deci silit să repartizez această suprafaţă la toate moşiile mele, făcând astfel din ele
unităţi heterogene, disproporţionate în părţile lor diferite, dezechilibrate şi incapabile de a
supravieţui unei astfel de reduceri sau va trebui să opresc această suprafaţă la cel mult
două moşii, abandonând celelalte la exproprierea totală în dauna tutulor.
Din fericire, legislatorul [ …] prevede posibilitatea de a deroga de la acest
principiu al maximului spre […] art. 74 al Regulamentului legei agrare: “Statul are
dreptul să rezerve din oricare din proprietăţile sale şi din oricare din cele expropriate pe
baza acestei legi sau pe baza Decretului lege 3697/918 suprafeţele de pământ care au
astăzi, sau care pot avea în viitor, o destinaţiune specială pentru împlinirea unui scop
social, economic, cultural, general, militar, educaţiune fizică, industrie, etc.”
Retrocedarea sau arendarea pe termen lung a terenurilor care fac obiectul
prezentei cereri ar reduce în foarte mică măsură suprafeţele totale destinate să fie
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 100
împărţite sătenilor şi ar avea în schimb avantagiu foarte însemnat de a procura
locuitorilor din aceste regiuni un debuşeu foarte important pentru mâna de lucru, care ar
trage îndoitul profit de aşi mări veniturile şi de a învăţa o meserie în relaţiune directă cu
agricultura. Lupta care va fi nevoie să se ducă în curând în contra depopulărei satelor în
folosul oraşelor chemate să ia o dezvoltare foarte mare, va avea ca armă puternică, aceste
industrii agricole înfiinţate în comune rurale în urma exproprierii.
Adaug la cele de mai sus că chiar în urma aprobării cererii de faţă locuitorii din
comunele unde am avut moşiile vor fi mai favorizaţi decât dacă fiecare din aceste moşii ar
fi aparţinut unor proprietari deosebiţi sau mai ales dacă ele ar fi fost în indiviziune.
Deasemenea rog a se ţine seama că din totalul proprietăţiunilor mele am
contribuit la împroprietărire cu o întindere totală de 27.000 ha, iar eu nu cer decât 800
de hectare să mi se retrocedeze şi 600 de hectare să mi se arendeze.
Primiţi vă rog Domnule Preşedinte asigurarea înaltei mele consideraţiuni”.
*
La data de 27 octombrie 1926 intervine Contractul de Arendare între subscrişii:
Ministerul de Agricultură şi Domenii cu sediul în Bucureşti, b.dul Carol, no. 3 reprezentat
prin D.l avocat al Statului Arthur Goesky în baza delegaţiunei no. 15243 din 16.4.1926 de
o parte ca arendator şi d.l C. Basarab Brâncoveanu, domiciliat în Bucureşti, Calea Victoriei
no. 135 prin procurator ing. Constantin Sassu în baza procurei autentificate de Tribunaluil
Ilfov – notariat la nr. 8867/1926 pe de altă parte ca arendaş:
,,Ministerul Agriculturii arendează d.lui C. Basarab Brîncoveanu 200 ha din
moşia Coteana punctul Teiş, pe durata de 10 ani, iar d.l C. Basarab Brâncoveanu se
obligă a preda statului o arendă care constă în predarea a 120 kg/ha boabe grâu de
sămânţă selecţionată, sau în total 24.000 kg. boabe grâu de sămânţă selecţionată, la data
de 15 august la Consilieratul agricol Olt.
* Inventarul instalaţiunilor, mobilierului, materialului şi animalelor de pe moşia
Momiceni jud Olt.
Imobile: 1 grajd, 1 pătul mare, 1 pătul mic, 1 magazie cereale, 1 şopron pentru
garnituri treerat, 1 şopron pentru unelte şi maşini, 1 grajd pentru boi amenajat pentru porci,
conacul, 1 coteţ pentru păsări, staulul oilor, casă spălătorie şi ... (n.a. ilizibil), 1 şopron
pentru automobil, 1 puţ la Crac (21.580), 1 puţ la Momiceni (21.820), 1 puţ la Vârtop
(92.300); Împrejmuirile conacului; Cântarul de la Izvoranca.
Mobilier în valoare de lei 42.519.
Material: 1 Locomobilă „Klayton” 12 HP (valoare în lei = 20.000); 1
Locomobilă „CFU” 12 HP (20.000); 1 Treerătoare „Klaiton” 12 HP (20.000); 1
Treerătoare „Ruston” 12 HP (20.000); 4 Cultivatoare „Wensky” (20.000); 6 estirpatoare
“Siton” (6.000); 4 scarificatoare (7.000); 7 sămănători în rânduri (2.000); 4 sămănători
împrăştietoare (10.000); 1 sămănătoare reformată (2.000); 1 greblă mecanică (1.000); 3
secerători legători “Cornik” (27.000); 3 secerători legători “Klayton” (27.000); 1
secerătoare simplă (2.000); 8 trioare „Marat” (2.000); 2 cositori (3.000); 1 vânturătoare
uzată (1.700); 3 pompe incendiu (3.000); 9 pluguri “Universal” (8.500); 14 pluguri cu trei
brazde (6.000); 17 pluguri cu o brazdă ”Brabant” (6.000); 1 plug BVRH1 (750); 1 plug
BVRH 10 (800), 3 grape de fier cu trei foi (1.000); 3 grape fier cu două foi (1.200); 1
trăsură cu coş piele (12.000); 4 furgoane (40.000); 2 perechi hamuri (1.000).
1 autotractor „Tourand Latil” (573.036); Diferite scule, materiale (402.040).
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 101
Animale: 24 boi (48.286); 7 iepe (14.433); 2 cârlani (6.000); 5 cârlane (7.500); 1
mânz + 1 mânză (200); 172 oi; 7 berbeci (14.145); 7 noatine; 46 noatini; 48 miei; 41 miele
(28.400); 76 scroafe (75.840); 3 vieri; 6 groştei; 12 groşteice; 43 purcei; 55 purcele
(19.300); 20 găini; 20 gâşte; 5 curci; 12 pui găină; 3 vaci; 1 taur; 1 junică; 4 mânzaţi
(1.400).
Valoarea totală a animalelor şi păsărilor - 228.605 lei.
Văzut, Inspector agronon – Constantin Meloiu
Reprezentantul Domeniilor Basarab Brâncoveanu – D. Caciona”.
*
Prin Procesul verbal din 9 octombrie 1930, se reziliază contractul de arendă pe
timp de 10 ani a 200 ha. arabil în localitatea Coteana între statul român şi d.l C. Basarab
Brâncoveanu, contract semnat în calitate de reprezentant al Domeniilor Basarab
Brâncoveanu de d.l Ing. Dumitru Caciona.
*
Respingerea solicitării d.lui Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu de a i se
arenda suprafaţa de 300 hectare pe termen lung, modificată, ulterior, în sensul de a i se
vinde 200 de hectare, suprafaţă necesară pentru creşterea vitelor, cât şi rezilierea
contractului de arendare a 200 de hectare la moşia Coteana, jud. Olt, a năruit o parte din
proiectele sale, fiind decepţionat de mersul agriculturii româneşti căreia i s-a dedicat prin
susţinerea exproprierii şi împroprietărirea ,,ţărănimii care constituie temelia acestei ţări”.
După anul 1935 se retrage de la moşia Momiceni, o parte din suprafeţe şi mijloace
fiind preluate de administratorului moşiei – inginerul Dumitru Caciona – care continuă
susţinerea unei ferme model şi o bună cooperare cu locuitorii comunelor Şerbăneşti şi
Bărcăneşti.
*
Ca un paradox al istoriei, finalul vieţii celor doi corifei ai agriculturii a fost
cutremurător. După exproprierea totală din anul 1948 prinţului Mihai-Constantin Basarab-
Brâncoveanu i s-a rezervat o singură cameră la subsolul unui imobil de pe strada
Frumoasa, nr. 6, în Bucureşti, iar inginerului Dumitru Caciona i s-a fixat domiciliu forţat în
comuna Răcăciuni, judeţul Bacău.
* * *
Judeţul Romanaţi în izvoarele documentare (V)
Ion Zăuleanu
Motto: ”... după închinarea la Turci, birul în bani, şi pe oricine, s-a impus. El a dus
în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, la nevoia pentru ţeran de a-şi vinde pământul
boierului, care a făcut imposibilul să-l reţie, prin bani sau zile, pe fosta lui moşie.”
N. Iorga
Începând cu a doua jumătate a sec. al XVI-lea, după două secole de dezvoltare
independentă, societatea tradiţională românească intră într-o nouă paradigmă economică şi
socială. Sub povara, care sporeşte ,,rapid şi înăbuşitor”, a dominaţiei turceşti, organismele
rurale libere şi autonome, care alcătuiseră osatura societăţii, ,,produsul voinţei lor
deliberate”, intră într-un proces de dezagregare treptată şi ireversibilă. Creşterea economiei
în bani, a economiei mărfurilor, a găsit cea mai mare parte a membrilor acestor organisme
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 102
nepregătită şi dezarmată faţă de asaltul fiscal al statului, silit să satisfacă exigenţele
otomane: ,,ţăranului nu i-a mai rămas decât o resursă: să-şi vândă vitele, turmele şi chiar
părţi din pământul său celor care puteau să furnizeze bani, graţie comerţului pe care îl
făceau peste hotare: principelui şi boierilor. Aşadar, în această vreme au trebuit să înceapă
vânzările de pământ de către ţărani, şi aceasta, evident, în condiţii dezastruoase pentru ei.
Câteva zeci de ani au ajuns pentru ca unii boieri, ca Buzeştii din Oltenia, să aibă la
dispoziţia lor mai mult de 300 de sate. Ţăranii liberi au continuat deci să locuiască în
condiţii inferioare pe un pământ care de fapt nu le mai aparţinea şi unde singura lor raţiune
de a fi era munca prestată, în condiţiile vechilor colonii, stăpânilor.”(1) Expansiunea
explozivă a stăpânirii feudalilor laici şi ecleziastici a subminat, se înţelege, baza însăşi a
vechii organizări sociale şi a manifestărilor ei felurite. (2)
Sub apăsarea noilor forţe, societatea tradiţională românească şi formele ei
străvechi de organizare ,,au fost strivite”, nu însă fără a lăsa urme puternice până în plină
contemporaneitate, care au conservat, cum sublinia Nicolae Iorga, ,,sub împrumuturi
neasimilate, atâtea din trecutul propriu”. Din îmbinarea acestor realităţi ancestrale, lăsate
să subziste de o evoluţie incompletă spre formele statului necentralizat, cu noile structuri
social – politice dezvoltate din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, a rezultat o formă de
,,regim vechi”, care se prelungeşte până în epoca ,,filosofică” a sec. al XVIII-lea, lăsând să
se menţină în sec. al XIX-lea aspecte esenţiale ale societăţii româneşti tradiţionale. (3)
Judeţul Romanaţi se înscrie în acest proces general, actele emise din cancelaria
Ţării Româneşti în perioada 1566 – 1600 ilustrând şi aici transferul de avuţie din mâinile
ţărănimii în cele ale feudalilor laici şi ecleziastici, precum şi schimbările profunde de
putere în societatea românească.
1. 1566 (7074) aprile 3. Petru cel Tânăr voievod întăreşte ,,... lui Neagomir ... ca să-i fie
ocină în Bonteni, jumătate dintr-o funie, iar cealaltă să o ţină Neagoe, pentru că îi este
veche şi dreaptă ocină şi dedină.” (4)
2. 1567 (7075) aprilie 3, Bucureşti. Petru cel Tânăr voievod „... întăreşte Mihului şi lui
Maican, Stan, Dumitru...., pentru că au dat moşiile în Cioroi 2 funii de peste tot hotar,
partea Goiei toată şi partea Oancei toată..., oricât ţine în Cioroi ... pentru că au cumpărat
aceste mai sus părţi de moşie... însă să ţină Buzoianii două funii şi Deveselenii o funie.”
(5)
3. 1567 (7075) mai 23. Petru cel Tânăr voievod întăreşte „.... lui Bădilă şi fraţilor săi, lui
Vlad şi lui Stroe .... ca să le fie ocină la obârşia Trestiatului... pentru că au cumpărat-o... de
la Visa preoteasa pentru 1100 aspri şi au cumpărat-o şi partea Păunească pentru 800 aspri
gata... Şi semnele să se ştie: din susul ocinei până la capul Piscul Gorunetului şi până la o
piatră pe care a pus-o Stoica mai jos de satul lui Bădilă şi în susul ocinei” (6)
4. 1568 (7076) mai 23, Bucureşti. Petru cel Tânăr voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa „....ca
să-i fie metoh o dumnezeiască biserică din locul care se cheamă Crucişoara, care este
aproape lângă satul cu numele Potel” (7)
5. 1568 – 1577 iunie 17. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ .... jupânesii Calei
din Brâncoveni ca să-i fie satul ei Brâncoveni în pace să nu intre banii nici slugile
domnului celui mare să-i judece sau să-i pradă nici nimic să-i bântuiască...” (8)
6. 1568 – 1569 iulie 9. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... lui Miroslav
logofăt şi lui Gheorghe şi lui Neculai ... să ţie partea lui Fârtat ... şi de la Izlaz şi Cioroi...”
(9)
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 103
7. 1568 (7077) septembrie 9. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa
„ ...să-i fie satul anume Vădastra Mare toată cu tot hotarul, pentru că îi este veche şi
dreaptă ocină şi dedină.” (10)
8. 1568 (7077) octombrie 9. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa
„ ... ca să-i fie ocină la Miriliţa, toată partea lui Dan toată şi partea lui Stan butariul toată şi
partea lui Oancea toată, oricât se vor alege părţile lor la Miriliţa pentru că le-a cumpărat
părintele egumen Mihail ... pentru 5000 aspri gata...” (11)
9. 1568 (7077) octombrie 28. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... slugii
domniei mele Radul postelnic, fiul lui Mateiu din Caracal şi fiilor fratelui lui, Vîlsan, ca să
le fie satele Comoşteni şi Marmurele şi Măceşul şi Măceşul Mare şi cu bălţile câte se vor
alege pe ocina lor...” (12)
10. 1569 (7077) ianuarie 7, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii
Bistriţa „ ... ca să-i fie satul Celei jumătate cu balta şi cu gârla şi cu tot hotarul, cât a ţinut
dinainte vreme.” (13)
11. 1569 (7077) ianuarie 8. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa
„... ca să-i fie satul şi ocina Gândenii, toţi cu tot hotarul, pentru că este veche şi dreaptă
ocină şi dedină şi cumpărată în zilele bunicului domniei mele, Mihnea voievod, de la
bunicii lui Mitrea comis şi ai lui Drăguşin ban din Hotărani, pentru 15 000 aspri gata.” (14)
12. 1569 (7077) după martie 25 – august 31, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod
întăreşte „...cinstitului dregător..., jupan Mitrea comis ... ca să-i fie satul Găvojdibodul, tot
cu tot hotarul şi cu bălţile, anume Găvăstiţa şi Cuşmiţa şi cu toate gârlele, pentru că îi este
veche şi dreaptă ocină.” (15)
13. 1569 după martie 25 – 1574 august 7. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte ,,...
cinstitului dregător al domniei mele, jupan Mitrea mare comis, ca să-i fie satul
Găvojdibodul, tot cu tot hotarul şi cu bălţile, anume Găvăstiţa şi Cuşmiţa şi cu toate gîrlele,
pentru că sunt vechi şi drepte averi, dedine.” (16)
14. 1569 (7077) martie 29, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ...
jupâniţei Calea a răposatului Detco mare armaş şi cu fiica ei jupâniţa Maria ... ca să le fie
satul Recica, tot, cu tot hotarul şi cu bălţile şi cu gârlele şi cu iezerele, oricâte sunt în
stăpânire şi ocina Recicăi, pentru că acest mai sus zis sat a fost moştenire a lui Stoica şi a
lui Voineag din Marotin... iar ei au vândut acest mai sus-zis sat, Recica, jupanului Detco
armaş, pentru 15 000 aspri gata...” (17)
15. 1569 (7078) decembrie 17, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... lui
Neagomir din Plăviceni ca sa-i fie ocină în Pietroşani, din partea socrului său Drăghici, a
treia parte, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină, dedină. Iar apoi a venit Dumitru, fiul lui
Barbu din Doba şi jupâniţa lui Vlădaia, fiica lui Neagomir, înaintea domniei mele cu Mihai
ban ... de s-au înfrăţit şi au schimbat dedină pe dedină, de a dat Dumitru şi jupâniţa lui
Vlădaie, lui Mihai ban partea lor din Pietroşani ... iar Mihai ban şi jupâniţa lui Gilca, ei au
dat partea lor de ocină din Gostavăţ...” (18)
16. 1570 ianuarie 19. Alexandru al II-lea Mircea voievod judecă pricina dintre mănăstirea
Bistriţa şi Aldea din Bîrlui „... pentru că a fost Aldea sluga sfintei mănăstiri şi vecini ... şi
să fie volnici egumenul şi călugării de la sfânta mănăstire să ia de la Aldea dajdea ce este
după legea veche...”(19)
17. 1570 (7078) mai 19, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... lui
Goideanu cu fiiI săi ... ca să-i fie ocină în Frăsinetul de Cîmp ... a treia parte de
pretutindeni, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi dedină ... pentru că a cumpărat-o
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 104
această ocină de la Ştefan şi de la fratele său Radu ... pentru ei cu miei şi 250 aspri ... şi
iarăşi a cumpărat Dragomir Mehedinţeanul ocină în Struzeşti, din partea popei Stan
jumătate ..., pentru 500 aspri gata.”(20)
18. 1570 septembrie 12. Dobromir mare ban, porunceşte lui Pătru ban să întoarcă lui Vlad din
Cartiu un hatam luat pe nedrept, deoarece „ ... când a venit banul Neagul, el a cercetat după
dreptate şi lege, iar această slugă a domniei mele ... anume Vladul din Cartiu ... nu a fost
vinovat să dea un hatam, deci i-a întors banul Neagul 9 vaci. Iar sluga banului Neagul,
anume Vladislav din Deoşti, el i-a cheltuit 4 boi; deci a stat faţă înaintea mea, încă
[n.n. de] când am fost la Craiova.” (21)
19. 1570 după octombrie 8 – 1571 august 31 (7079). Alexandru al II-lea Mircea voievod
întăreşte „... jupanului Stepan ce a fost mare clucer ... ca să-i fie satul Perişorul, tot hotarul,
pentru că jumătate de sat din Perişorul l-au cumpărat ... de la jupîneasa lui Matei din
Caracalu, anume Stanca, drept 8000 aspri de argint ... cealaltă jumătate au dat şi au miluit
jupâneasa lui Vâlsan anume Maria şi cu fecioru ei pe jupan Stepan clucer ... , pentru ce
le-au slujit lor.” (22)
20. 1570 (7079) noiembrie 7, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte
„ ... mănăstirii Bistriţa, ca să-i fie ocină în Vădastra, oricât se va alege, pentru că îi este
veche şi dreaptă ocină şi de moştenire. Iar după aceea, călugării de la sfânta mănăstire, ei
au avut pâră şi cotropire de la Stinta din Obârşie. Iar domnia mea am cercetat şi judecat ...
şi am dat domnia mea 12 boieri şi pe sluga domniei mele Oprea postelnic ... ca să-i
întocmească şi să-i hotărnicească... şi ei bine au adeverit că nu are Stinta nici un amestec în
ocina sfintei mănăstiri ... şi au dat aceşti 12 boieri cu sufletul lor să se ştie ca să ţină sfânta
mănăstire ... după vechile hotare, anume: la Măgura Stâlpul până la teiul din sus de
Obîrşie şi până la Măgura Stoinei, apoi de aici până la Măgurice şi până la Drumul
lemnelor, la hotarul Mariei şi până unde se împreună hotarul Urzicii cu hotarul
Vădăstriţei.” ( 23)
21. 1570 (7079) noiembrie 27. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... jupânesei
Calei din Brâncoveni cu fiii ei ... să le fie satul Brâncoveni, balta Brâncoveni, până unde
ară cu plugurile.” (24)
22. 1570 (7079) decembrie 12, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte
,, ... jupânesei Calei din Brâncoveni cu feciorii ei ... ca să-i fie satul Brâncoveni tot, cu tot
hotarul, pentru că îi acte a ei bătrână şi dreaptă moşie de baştină.”(25)
23. 1570 decembrie 16. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „... jupâniţei Calea şi cu
fiii ... ca să-i fie ocină satul Răculţa toată şi tot hotarul, pentru că îi este a ei veche şi
dreaptă ocină de moştenire.” (26)
24. 1571 – 1574 ianuarie 6. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii Bistriţa
„ ... gârla de la Celei jumătate, cu tot hotarul, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină şi de
moştenire.”(27)
25. 1571 – 1572 ianuarie 7. Alexandru al II-lea Mircea voievod voiniceşte pe Lupu sluga
mănăstirii Bistriţa „ să ia nişte ţigani ai sfintei mănăstiri ... de la Mihnea din Hurezi.” (28)
26. 1571 (7079) aprilie 20, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte mănăstirii
Cozia „ ... ca să-i fie ocină Orlea toată, cu tot hotarul, cât a fost cotropită de nişte megiaşi,
pentru că a fost veche şi dreaptă ocină şi dedină a sfintei mănăstiri şi dată de răposatul
Mircea cel Bătrân.” (29)
27. 1571 – 1574 mai 8, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte
„ ... preacinstitului dregător şi prim sfetnic şi încă din casa domniei mele, jupan Dobromir
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 105
mare ban al Craiovei... să-i fie satul Izlazul de lângă Dunăre, de peste Olt, cu tot hotarul şi
din câmp şi din pădure şi din apă şi din vie şi cu vecinii şi cu tot venitul de pretutindeni
pentru că a cumpărat de la Badea din Tătîrligi...” (30)
28. 1571 (7079) iulie 21, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... slugii
domniei mele, Cârste cu fiii săi ... ocină în Devesel, din ocina lui Vâlsan 6 ogoare, pentru
că a cumpărat-o Cârstea de la Stănciuca fiul lui Vâlsan ... şi iar să fie lui Cârstea ... ocină în
Comanca o selişte... pentru că a cumpărat-o de la fiii lui Raicul .... şi au vândut-o aceştia
mai sus-zişi oameni aceste mai sus-zise ocine, de a lor bunăvoie, cu ştirea tuturor
megieşilor din sus şi din jos dinaintea domniei mele.” (31)
29. 1571 septembrie 1 – 1572 august 31 (7080), Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea
voievod întăreşte „ ... sfintei mănăstiri ce se zice Boanta ..., ca să-i fie ocină în Boanta şi în
Groşani şi în Ustav ... şi cu vie în Câmpul Radomiru ... părţi adaos ... parte cumpărată de
Dorothei egumen mănăstirii Boanta...” (32)
30. 1571 (7080) septembrie 6, Târgovişte. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte
„ ... slugii domniei mele, Drăgan cu fratele său, Jitea şi cu fiii lor ... să le fie ocină în
Drăghiceni ... pentru că a cumpărat-o ... de la Stoica şi de la fraţii săi ... pentru 300 aspri
gata... şi iar a cumpărat Neagul cu fiii săi ocină de la Bonteni ... şi iar să fie lui Neagul
...ocină în Soare pentru că a cumpărat-o ... pentru 300 aspri gata de argint ... şi iar a
cumpărat popa Drăgan din Lihăceni ocină în sat ... şi ocină la Chisănaie.” (33)
31. 1572 (7080) aprilie 7, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea vievod întăreşte
„ ... cinstiţilor dregători ... jupan Ivaşco mare logofăt şi jupan Albul mare clucer ... ca să le
fie seliştea ce se cheamă Bistriţa, însă din balta ce se cheamă Bistreţul a treia parte şi
poiana Urâţilor jumătate ... pentru că le sânt vechi şi drepte ocine însă cumpăraturi. Pentru
că această mai sus-zisă ocină a fost de moştenire a jupâniţei Marga din Caracal.” (34)
32. 1572 (7080) aprilir 15, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui
Stroe vătaf ... să-i fie ocina în Svinţeşti partea lui Chirea toată ... pentru că a cumpărat-o
pentru 3000 aspri turceşti... şi iarăşi să fie un călaş de ţigani ... pentru că l-a cumpărat de la
fiica lui Stan din Hotărani pentru 3500 aspri.” (35)
33. 1572 (7080) iunie 7, Târgovişte. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... sfintei
mănăstiri Bistriţa ... ca să-i fie satul Potelu tot şi cu tot hotarul şi Balta Albă ... pentru că îi
sunt vechi şi drepte ocine şi de moştenire sfintei mănăstiri.” (36)
34. 1572 (7080) iulie 28. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Lupul vătaf ...
ca să-i fie o ţigancă, anume Angelica, pentru că a cumpărat-o de la Neicul grămatic din
Apele Vii, pentru 400 aspri gata.” (37)
35. 1572 (7081) octombrie 9, Târgovişte. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui
jupan Ivaşco mare logofăt şi lui jupan Albul mare checer ... ca să le fie satul anume Urâţii
tot, cu tot hotarul şi jumătate din balta ce se cheamă Bistreţul ... foste de moştenire ale
jupâniţei Marga din Caracal.”.(38)
36. 1573 (7081) mai 9. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... jupâniţei Calea ca
să-i fie satul Piscul tot, cu tot hotarul pentru că îi este de moştenire.” (39)
37. 1573 (7081) mai 13, Bucureşti. Alexandru al II-le Mircea voievod întăreşte „ ...lui Mareş
cu fiii săi şi lui Neagoe cu fraţii săi şi lui Drăgoi cu fiii săi şi lui Bratei cu fiii săi ... ca să le
fie ocină şi satul anume Seliştioara toată, peste tot hotarul.
Şi hotarul să se ştie:la apus până la hotarul Celeiului şi către răsărit la hotarul Izbicenilor
şi până la hotarul Gâscovului şi partea dinspre miazănoapte, de la malul Dunării, până la
hotarul Vişinei ... această mai sus-zisă ocină şi satul Seliştioara a fost veche şi dreaptă
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 106
ocină şi de moştenire de la Staico vornic ... iar aceşti mai sus-zişi oameni, ei au cumpărat-o
de la fiicele lui Staico vornic, anume Măriuca şi Neacşa, pentru 18 000 aspri gata.” (40)
38. 1573 (7081) mai 22. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Pacetea şi
fratelui său, Lazăr şi lui Oprea şi lui Oana şi vărului lor primar, Dan ... ca să le fie ocină în
Robăneşti, din partea lui Balea jumătate şi din apă şi din uscat şi din pădure şi din câmp şi
de peste tot, pentu că aceştia au cumpărat-o... de la Constandin, fiul lui Balea, pentru 700
aspri gata, încă din zilele răposatului Mircea voievod.” (41)
39. 1573 (7081) iunie 25. Jupâneasa Maria din Caracal şi cu fiii săi dăruiesc „ ... lui jupan
Stepan biv vel clucer şi feciorilor lui ... ca să le fie moşie în Perişoru, jumătate din sat, ...
pentru slujbele care ne-au slujit nouă şi părinţilor noştri mai dinainte anume şi prin ţări
streine.” (42)
40. 1573 (7081) august 20. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Drăgan şi cu
fratele său, Jitea ... ca să le fie ocină în Drăghiceni, partea de ocină a lui Stoica ... pentru că
au cumpărat-o pentru 300 aspri gata ... lui Neag ... ocină în sat ... pentru că a cumpărat-o de
la preoteasa Prodana din Lihăceni ... pentru 100 aspri ... şi ocină în Boteni, 40 paşi ...
cumpărată de la Stan Mustea, din Tezlui ... pentru 50 aspri ... ocină lui Soare din partea lui
Stoicănească ..., 30 paşi ... pentru 300 aspri de argint ... lui Drăgan ocină în Chisăroaie, o
funie întreagă, de la Ivan din sat ... pentru 600 aspri gata ... şi au vîndut aceşti mai sus-zişi
oameni, de a lor bunăvoie.” (43)
41. 1574 – 1576 octombrie 6, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui
Stanciul cu fraţii săi şi lui Tatomir cu fraţii săi şi lui Ivan cu fraţii săi şi lui Simion cu fraţii
săi ..., ca să le fie ocină în Marliu şi Pîrscu cu jumătate, pentru că le este veche şi dreaptă
ocină şi dedină.” (44)
42. 1574 octombrie 13. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... jupâniţei Calea din
Brâncoveni, ca să-i fie satul Piseul tot, cu tot hotarul, pentru că îi este veche şi dreaptă
ocină şi dedină.” (45)
43. 1575 (7083) ianuarie 12, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui
Plop vătaf din Dobrunul ... ca să-i fie o ţigancă, anume Visanca şi cu fiica sa , anume Sora,
pentru că le-a cumpărat Plop de la Tatul din Apele Vii, pentru 700 aspri turceşti.” (46)
44. 1575 (7083) martie 2, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui
jupan Dobromir, mare ban ... ca să-i fie jumătate din satul ce se cheamă Izlazul ... toată
partea jupâniţei Anca şi a Radei, fiicele jupâniţei Cristina, sora răposatului Radul voievod
Călugărul ... această mai sus-zisă jumătate din Izlaz a fost de moştenire jupâniţei Marga
din Caracal ... cumpărată de Radul voievod Călugărul, pentru 40 000 aspri de argint ... şi
odată zestre mai sus-zisei jupâniţei Cristina...” (47)
45. 1575 (7083) iunie 8, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Neag
şi cu fiii săi ... ca să-i fie ocină din Scărişoara pentru că a cumpărat-o de la Aldea 6 ogoare,
3 ogoare din câmpul de sus şi 3 ogoare din câmpul de jos, pentru 400 aspri ... şi iar a
cumpărat din Studiniţa lui Jitian ... 15 paşi ... cu 700 aspri şi în Selişte 7 paşi, cu 800
aspri.” (48)
46. 1575 (7083) iunie 8. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Stoica ... ca să-i
fie ocină Frăsinet din partea lui Stănilă ... pentru că a cumpărat-o ... pentru 215 aspri ... şi
iar a cumpărat Stoica ocină la Studina de la Aldimir .... pentru 145 aspri ... şi de la Bîrta şi
de la Stanca ... 2 paşi pentru 50 aspri ... şi iar a cumpărat popa Radul ocină la Stuzeşti de la
Stăvimir, 20 paşi la câmpul de sus, de la Tufe până la Cozarul Obârşiei, pentru 7600 aspri
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 107
... şi ocină la Studina de la Aldimir, partea lui de branişte ... de la Şiliştea satului până la
hotarul cu Cruşovul, pentru 300 aspri.” (49)
47. 1575 (7083) iunie 8, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircelăduţ şi cu toţi fiii săi ... ca să-i
fie ocină la Studina Sturzei, toată, oricât se va alege, pentru că îi este veche şi dreaptă
ocină şi dedină... iar fiii lui Vlăduţ, Tudor şi Tezlui, peste ocină ... la Grămătici, jumătate.”
(50)
48. 1576 (7084) aprilie 24, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte
„ ... jupâniţei Calea, jupâniţa lui Detco armaşul şi fiicei sale, jupâniţa Maria, şi cu fiii lor ...
ca să le fie satul Recica.” (51)
49. 1577 (7085) aprilie 10, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte
„ ... jupâniţei Calea şi fiicei ei, jupâniţa Maria şi cu fiii ei ... ca să le fie tot satul anume
Recica lui Dabul, de peste tot hotarul, din vecini şi din câmp şi din baltă şi din gârle şi de
pretutindeni, pentru ce le este veche şi dreaptă ocină ...” (52)
50. 1577 (7085) aprilie 12, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte
„ ... jupâniţei Calea şi fiicei ei, jupâniţa Maria şi cu fiii ei ... ca să-i fie ocină în Recica lui
Dabul partea lui Stoica şi partea lui Voineag toată, oricât se va alege de peste tot, pentru că
le este veche şi dreaptă ocină şi de moştenire...” (53)
51. 1577 (7085) mai 8, Bucureşti. Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte „ ... lui Stan
logofătul ca să-i fie ... şi un ţigan anume Radul al Paraschivei, cu fiii ei, pentru că l-a
cumpărat de la Badea din Comanca ...” ( 54)
52. 1578 septembrie 1 – 1579 august 31 (7087). Alexandru al II-lea Mircea voievod întăreşte
„ ... lui Badea vătaful cu fiii săi ... ca să-i fie ocină în Tăstreni, funia lui Măriuca şi a lui
Stoica, oricât se va alege din câmp şi din apă şi din pădure şi de peste tot locul ... pentru că
au cumpărat-o pentru 800 aspri de argint gata.” (55)
53. 1578 (7087) septembrie . Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... jupanului Dragomir
logofătul şi jupâniţei lui, Vana şi lui Slanislav, fratele Ivanei şi jupanului Badea paharnicul
şi jupâniţei lui, Stana, şi fiilor lor ... ca să le fie satul Grădiştea de lângă Olt, tot satul cu tot
hotarul ... şi să se ştie vechile hotare ... până în apa Oltului de către Băbiceni şi de către
Scărişoreni...” (56)
54. 1578 (7087) decembrie 13, Târgovişte. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... lui jupan
Pîrvul, vtori clucer ... ca să-i fie şi un sălaş de ţigani, anume Drăgan cu ţiganca lui şi cu
copiii lui, pentru că i-au cumpărat tatăl boierului domniei mele, jupan Stepan biv vel
clucer, de la Marcia din Comanca, drept 4000 de aspri.” (57)
55. 1579 (7087) iunie 8, Bucureşti. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... lui Pană şi cu toţi
feciorii săi ... ca să-i fie moşie în Ghimpeni, partea lui toată ... pentru că îi este bătrână şi
dreaptă lui moşie de la strămoşi ... şi iarăşi a cumpărat Vlad moşie în Ghimpeni ... drept
1000 aspri de argint ... şi iarăşi a cumpărat Sărban moşie în Ghimpeni ... drept 1200 aspri
de argint ... şi au cumpărat Neagoe, Mura şi Dragomir de la popa Stoica ... un loc, care
le-au fost cumpărat Neagoe cu fraţii lui cu ocină din Roşiani ... drept 640 aspri.” ( 58)
56. 1579(7087) august 3, Târgovişte. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... fiicelor lui Fârtat
vornicul, anume Stana şi Buica şi Vlădaica şi cu fiii lor ... ca să le fie satul Izlazul
jumătate, de peste tot hotarul, pentru că le este veche şi dreaptă ocină şi dedină.” (59)
57. 1579 septembrie 1 – 1580 august 31(7088). Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... Badei
vel vătaf şi feciorilor lui ... ca să le fie a lui moşie lângă Dobrosloveni, din hotarul
Dobroslovenilor, până la hotarul Frăsinetului lui Goga ... pentru că au cumpărat-o ... drept
1000 aspri de argint ... şi iar au cumpărat Badea vătaful moşie la Tăistreni ... o funie, drept
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 108
1000 aspri ... şi iar să fie al Badei vătaf un ţigan anume Jitea ... căci a fost căzut Stoica
hotnogul din Dobrun...” (60)
58. 1579 (7088) decembrie 4, Bucureşti. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... jupanului
Pârvul marele clucer şi feciorilor lui ... ca să le fie moşii, satul Perişorul, cu tot hotarul ...
sat fost de moştenire a lui Matei, fratele lui Vîlsan din Caracal ...” (61)
59. 1580 (7088) ianuarie 6, Bucureşti. Mihnea Turcitul voevod întăreşte „ ... sfintei mănăstiri
numite Bonta ... ca să-i fie toată ocina de la Boanta şi cu tot hotarul şi tot Stăvarul şi cu tot
hotarul, pentru că această ocină a fost moştenire veche şi dreaptă ocină a sfintei mănăstiri
cu toată pâra înaintea domniei mele cu satul numit Rumîni şi cu satul Breajva ... „ ( 62)
60. 1580 (7088) februrie 6, Bucureşti. Mihnea Turcitul voievod întăreşte „ ... jupanului
Dragomir, fost mare vornic şi jupâniţei lui , Maria ... ca să le fie satul Fălcoi ... pentru că
acest sus-zis sat, Fălcoii, a fost cumpărat de răposatul Radu voievod de la jupâniţa Marga
din Caracal, în zilele domniei lui, pentru 35 000 aspri ... iar apoi a fost cumpărat de sus-
zisul dregător al domniei mele, Dragomir vornicul ... pentru 25 000 aspri gata...” ( 63)
61. 1594 (7102) iunie 8, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Radul cu fiii săi şi
anume… şi o ţigancă, Maria cu fiica ei ... cumpărată de la Barbul şi de la fiul lui, anume
Radul din Vlădila, pentru 800 aspri... ” (64)
62. 1594 (7102) iulie 22, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... anume lui David
spătar şi cu fiii lui ... ca să aibă ocină în satul Urzica, pentru că a cumpărat această ocină
mai sus-zisă de la Lupul şi cu ceata lui ... pentru 17 400 aspri gata.” (65)
63. 1594 (7102) august 17, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui jupan Sîrbul
mare stolnic şi cu fratele său popa Stan din Cerneţi ... ca să fie ocină satul Bistriţa ... partea
lui Badea ... care a fost moştenire ... deci l-a vândut Badea, pentru 700 aspri, pentru o
datorie de la un evreu ... iar Mitrea, fratele lui Badea, a vândut şi el jumătatea sa din satul
Bistriţa lui jupan Stan, pentru a-şi răscumpăra capul cu 700 aspri, dintr-înşii a dat Mitrea în
mâna lui Pătru logofătul din Fălcoi şi în mâna lui Dragomir din Curtişoara... ” (66)
64. 1594 (7102) august 29, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... dumnezeieştii
mănăstiri numite Glavaciog ... ca să-i fie toate părţile jupâniţei Marga, fiica lui Mathei
banul, oricât se vor alege din sat şi din ţigani şi din mori şi din vii, însă din partea tatălui
său Mathei banul jumătate, anume din Caracal a 4-a parte ... date sfintei mănăstiri
Glavaciog, încă din zilele lui Mihnea voievod, până a fost în viaţă jupâniţa Marga.” (67)
65. 1594 octombrie 24. Mihai Viteazul voievod împuterniceşte pe săteni „ ... să lepede nişte
bani, însă 12 000 pentru moşia lor de la jegălie, ce va fi partea lor lui Nedelco de la Argeş,
şi de acum înainte să fie pace şi slobozi de către Nedelco...” (68)
66. 1595 (7103) mai 26, Bucureşti. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Dragomir şi cu
fiii lui ... ca să le fie ocină în Rusineşti ... pentru că Dragomir a cumpărat de la Drăgan şi
de la Stoica, fiul lui Cernica din Comanca, pentru 950 aspri ... şi iarăşi a cumpărat
Dragomir ocină, patru ogoare la Mărgăriteşti, de la Ducul ... pentru 390 aspri ... şi un ogor
de la Sulea din Branete pentru 80 aspri ... şi două ogoare la Rusineşti de la Oprea pentru
110 aspri....” ( 69)
67. 1595 (7103) iunie 5. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Radul cel clucer ca să-i fie
moşie în Răbegi şi tot satul cu tot hotarul ... pentru el au cumpărat aceste sate ... şi înaintea
domniei mele ... au venit şi au dat şi au miluit aceste sate Răbegi la sfânta mănăstire
Cepturoaia...” (70)
68. 1596 mai 7. Jupan Pătru mare spătar vinde „ ... acestor boieri Vlădişanu şi Pătru şi Drăgoi
... ca să le fie parte de moşie din Osica toată cu viile şi cu vad de moară pentru că am
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 109
vândut eu însumi de a mea bunăvoie, cu ştirea tuturor megieşilor dimprejurul locului, drept
17 000 aspri...” (71)
69. 1596 (7104) mai 31, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Vladislav
logofătul Fălcoi, ca să-i fie moşie în Osica parte Albului toată ... pentru că am cumpărat-o
... drept 750 aspri gata... partea de la feciorii Neacşului ... drept 1150 aspri gata ... de la
feciorii lui Crăciun ale lor părţi de moşie toate ... drept 1180 aspri ... şi iarăşi a cumpărat
Vladislav logofătul moşii ... anume şi în Popeşti de la popa Radul drept 1200 aspri gata ...
anume moşie şi în Fălcoi de la Stoican ... drept 3500 aspri gata ... şi de la Dan ... drept
1000 aspri gata...” (72)
70. 1596 (7104) iunie 3, Gherghiţa. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui jupan Radu mare
clucer şi jupan Preda mare postelnic şi lui Stroe mare stolnic ... ca să le fie satul Bontenii
tot, cu tot hotarul, din câmp şi din pădure şi din apă şi din vie ... pentru că au venit Boju cu
toată ceata lui ... de şi-au vândut toate părţile lor de ocină... pentru 16 700 aspri gata ... şi
iarăşi să fie cinstiţilor dregători ... ocină în Gropşani, toată parte lui Stoica ... pentru 4100
aspri gata ... şi ocină în Corbeni, însă jumătate de sat ... de la Stancul ... pentru 7000 aspri
gata...” (73)
71. 1596 iunie 3. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... Lupului cu fraţii lui, anume Radul şi
Radea ... ca să le fie moşie în Bîrlui ... pentru că au cumpărat-o de la Stoica ... drept 1000
aspri gata ... şi de la Pătru ... iar drept 1000 aspri gata .” (74)
72. 1596 (7105) septembrie 28, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui David
postelnicul şi jupâniţei lui Maria şi cu fiii lor ... ca să le fie satul anume Recica Dabului tot
... pentru că le-a fost veche şi dreaptă ocină.” (75)
73. 1597 (7105) iunie 15. Badea paharnic împreună cu boierii Nedelea, Panait şi Vladislav
logofăt au scris un răvaş voievodului Mihai Viteazul prin care „ ... au aşezat pe David
postelnic şi pe jupâniţa lui Stanca de Brâncoveni peste toată datoria, câtă are David
postelnic 70 000 aspri jupânesei Stanca pentru această datorie...” (76)
74. 1597 (7106) septembrie 27, Târgovişte. Mihai viteazul voievod întăreşte „ ... preacinstitei
mame a domniei mele Teodora, ca să-i fie satele anume Studina lui Mesteacă toată ... şi
Studina lui Bărbulea toată ... şi Cruşovul tot ... şi Frăsinetul de Câmpie tot ... şi Studiniţa
lui Hameiu toată ... aceste sate le-am cumpărat domnia mea când am fost ban al
Craiovei.”.( 77)
75. 1598 (7106) ianuarie 18, Caracal. Mihai Viteazul voievod întăreşte „ ... lui Ghinea cu fiii
săi ... ca să le fie ocină în Voinigeşti, pentru că a cumpărat-o Ghinea de la Albul pentru 750
aspri gata... ” (78)
76. 1598 (7106) februarie 12. Jupâniţa Stanca vorniceasa şi jupan Calotă banul „ ... au miluit
pe sluga noastră, anume Alexie, cu jumătate de ocină la Hârvăţeşti ... pentru sluga lui
credincioasă... ” (79)
77. 1598 februarie 24, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte lui Radu Buzescu marele
clucer şi fraţilor săi, Preda marele postelnic şi Stroe marele stolnic 19 sate, din Romanaţi
„ ... anume Greci cu tot hotarul ... 15500 bani ... satul Grăpşorii cu tot hotarul ... pentru
5000 bani ... Bistreni cu tot hotarul ... pentru 6000 bani gata ... Gropşani de la Stoica,
partea toată pentru 4100 bani... Corbeni, de la Giurea ... pentru 13 000 bani gata...” (80)
78. 1958 (7106) mai 23, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte „... lui Alexie din
Vlădila şi cu fiii lui... ca să-i fie jumătate de ocină în Hărvăteşti pentru că Danciu vornicul
şi jupîniţa lui Stanca ... au dat şi au miluit cu această ocină ... pe Alexie pentru slujba ce a
slujit prin ţări străine...” (81).
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 110
79. 1958 (706) septembrie 6, Târgovişte. Mihai Viteazul voievod îşi întăreşte stăpînirea peste
23 de sate din judeţul Romanaţi „... anume: satul Fărcaşul tot şi cu tot hotarul ... pentru că
am cumpărat domnia mea de la megieşi din sat ... pentru 9000 aspri ... Slăvenii toţi şi cu tot
hotarul ... Gostavăţul tot cu tot hotarul ... pentru 70.000 aspri ... Băbiciul tot cu tot hotarul
... pentru 90.000 aspri... Scărişoara toată şi cu tot hotarul... pentru 80.000 aspri... Rusineşti
toţi cu tot hotarul ... pentru 67.000 aspri... siliştea Crăceştilor lui Danciul toată... pentru
15.000 aspri... Celianii toţi şi cu tot hotarul pentru 70.000 aspri... Tiha, toată şi cu tot
hotarul... pentru 35.000 aspri... Izbicenii toţi şi cu tot hotarul... pentru 90.000 aspri...
Plăvicenii toţi,,, Seliştioara toată... Vişina toată şi cu tot hotarul... pentru 65.000 aspri...
Cruşovul tot şi cu tot hotarul... pentru 80.000 aspri... Studina de Jos şi cu tot hotarul...
pentru 50.000 aspri... Studina Mare şi cu tot hotarul ... Studiniţa toată... pentru 17.000
aspri... Frăsinetul de Jos şi cu tot hotarul... pentru 60.000 aspri... Frăsinetul de Sus şi cu tot
hotarul... pentru 60.000 aspri... Vlădila toată cu tot hotarul pentru 110.000 aspri...
Deveselul tot... pentru 80.000 aspri... Redea toată... pentru 80.000 aspri... Comanca toată...
pentru 53.000 aspri...” (82)
80. 1598 (7107) septembrie 9, Caracal. Mihai Viteazul voievod întăreşte „lui Bălan şi
feciorilor lui... ca să-i fie lui moşie în Rădineşti... părţile lui Cristianu... pentru 4 000 bani...
partea lui Dumitru 1000 bani... partea lui Stănilă 400 bani... partea lui Drăgomir... şi de la
popa Stan şi de la Gosea drept 500 bani... partea lui Dobrotă 500 bani... şi au vîndut aceşti
oameni ale lor părţi de a lor bunăvoie şi cu ştirea tuturor megieşilor...” (83)
81. 1599 (7107) aprilie 16, Tîrgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte mănăstirii Cepturoaia
15 sate, dăruite de Radu Buzescu mare clucer, cu fraţii săi „... anume şi Căluiul de Sus şi
Căluiul de Jos... Cioroiu a 6-a parte... Balşa Cocăi... ca să fie de milă sfintei mănăstiri şi
locuitorilor din sfînta mănăstire de ohabă”. (84)
82. 1599 (7107) iulie 15, Tîrgovişte. Mihai Viteazul voievod întăreşte „... mănăstirii numite
Ostrov... ca să-i fie satul Tăisteni lîngă Olteţ... cu tot hotarul cum se arată hotarul cu...
piatra la Fălcoi... în hotarul Dobroslovenilor... la drum de acolo la Răcoasele...” (85)
83. 1599 (7108) septembrie 22. Mihai Viteazul întăreşte „... lui Neagul Logofătul şi lui Badea
postelnicul... ocină la Zănoaga... pentru că a cumpărat-o... pentru 3600 aspri...” (86)
84. 1600 (7108) mai 4. Nicolae Pătraşcu voievod întăreştre „lui Preda şi Andreiu şi lui Ianoş şi
Sârban şi lui Stanislav şi Tudor şi Ghiia şi Petrică şi Daia şi Prudel şi Bogdan... ca să le fie
satul Jegălia, 6 funii de moşie, pentru că le iaşte bătrînă şi dreaptă moşie şi baştină a lor”.
(87)
85. 1600 (7108) iunie 17, Tîrgovşte. Nicolae Pătraşcu voievod întăreşte „lui Dima
postelnicul... şi lui Giurgiu postelnicii din Tomeni... ca să le fie satul şi ţigani şi averi
dedină şi ohabă...”. (88)
86. 1600 (7108) iunie 25, Tîrgovişte. Nicolae Pătraşcu voievod întăreşte „... jupânului Radu
fost mare clucer... ca să-i fie toate satele şi ţiganii jupîniţei lui, jupîniţa Stanca, oricît se va
alege, însă partea ei din Strejeşti...” (89).
Analiza izvoarelor documentare din a doua jumătate a secolului al XVI-lea ne
permite să facem următoarele sublinieri:
- menţionarea în arealul romanaţean a unui număr de 85 de sate, din care 62 semnalate
pentru prima oară, ceea ce ridică numărul satelor romanaţene din întreg intervalul analizat
la 144;
- identificarea şi localizarea acestor aşezări ne îngăduie să conchidem că judeţul Romanaţi
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 111
făcea parte din categoria vechilor unităţi administrative cu un grad relativ ridicat de
populare;
- parcurgerea informaţiilor duce la constatarea că în această perioadă, sub povara fiscalităţii
şi a altor obligaţii, se accentuează în Romanaţi procesul degradării obştilor săteşti,
suprafeţe întinse din teritoriul acestora fiind încorporate în marile domenii domneşti,
boiereşti şi mânăstireşti;
- dezvoltarea în special a aparatului administrativ fiscal, a categoriilor dregătorilor
organizaţi în cete slujitoreşti, afirmarea totodată a unor logofeţi, cluceri, paharnici etc., a
avut un puternic impact asupra structurilor devălmăşiilor din Romanaţi;
- marii feudali, laici sau ecleziastici, ajung să-şi dubleze, tripleze şi unii chiar să-şi
înzecească moşiile folosindu-se de „legea” care le dădea dreptul să cotropească satele ce
nu-şi plăteau birul un anumit număr de ani (de obicei, trei), achitând visteriei suma impusă,
în locul birurilor;
- din cele 82 de acte emise din cancelaria Ţării Româneşti pentru sate din Romanaţi, 40 sunt
acte de vânzare de ocine şi părţi de ocine, fenomen care arată amploarea tranzacţiilor în
număr şi volum, lucru nemaiîntâlnit în secolele anterioare;
- rezultatele acestui fenomen au fost: (a) constituirea averilor în bani ale boierilor, (b)
zălogirea moşiilor în bani, (c) creşterea valorii satelor şi moşiilor atât ca urmare a
tranzacţiilor bani – marfă cât şi ca efect al creşterii populaţiei;
- formula din documente „din cîmp şi din apă şi din vecini şi de peste tot hotarul”, care nu
apare niciodată în secolele anterioare, ne arată că de la o vreme privilegiile încep să
distingă pe vecini, de câmp şi de vii, singurul sens posibil al acestei inovaţii fiind că
vechea stăpânire a obştii nu se mai întindea pe toate părţile moşiei;
- în acelaşi timp, subliniem că, până în ultimul deceniu al sec. al XVI-lea, oricâte îngrădiri
treptate s-ar fi ivit la dreptul de strămutare, el continuă să existe ca principiu de libertate a
ţăranilor, aceştia fiind slobozi să se strămute înainte de Mihai Viteazul.
În concluzie, se poate afirma că în doua jumătate a sec. al XVI-lea în Romanaţi
asistăm la reducerea ponderii proprietăţii obştilor săteşti, pe de o parte prin aservirea
obştilor săteşti libere de către feudalii laici sau ecleziastici, prin uzurparea drepturilor
devălmaşe ale satelor romanaţene, iar pe de altă parte prin autoconsimţirea satelor libere,
constând în actul de vânzare de către obşte a bunurilor sale funciare – parţial sau în
întregime. În felul acesta, aşa cum spunea N. Iorga, „Evul Mediu se mântuie cu dispariţia
principiului care l-a determinat şi îl menţinuse: capacitatea de creaţiune a maselor
populare”. (90)
Note
1. Iorga, N., Developpement de la question rurale en Roumanie. Une contribution,
Jassy, 1914, p. 21-22
2. Ca urmare a expansiunii explozive a stăpânirii feudalilor, încetează acum „caracterul
organic al asocierii oamenilor, specific societăţii medievale, iar solidaritatea acesteia lasă
loc antagonismelor sociale, pe care jocul liber al vieţii nu le poate armoniza”. Cf.
Papacostea, Ş., Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Editura
Corint, Bucureşti, 2001, p. 359 – 360
3. Apud, Papacostea, Ş., op. cit., p. 360
4. Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. 6 (1566 – 1570, doc. 6, p.
10)
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 112
5. Ibidem, doc. 24, p. 34
6. Ibidem, doc. 29, p. 111
7. Ibidem, doc. 66, p. 89
8. Ibidem, doc. 77, p. 98
9. Ibidem, doc. 80, p. 101
10. Ibidem, doc. 108, p. 137
11. Ibidem, doc. 115, p. 145
12. Ibidem, doc. 120, p. 152
13. Ibidem, doc. 124, p. 156
14. Ibidem, doc. 127, p. 159
15. Ibidem, doc. 138, p. 173
16. Ibidem, doc. 139, p. 174
17. Ibidem, doc. 140, p. 175 – 176
18. Ibidem, doc. 174, p. 215
19. Ibidem, doc. 176, p. 218
20. Ibidem, doc. 203, p. 2
21. Ibidem, doc. 227, p. 280
22. Ibidem, doc. 236, p. 293
23. Ibidem, doc. 248, p. 303
24. Ibidem, doc. 252, p. 309
25. Ibidem, doc. 253, p. 310
26. Ibidem, doc. 255, p. 312
27. DRH, B, vol.7 (1571 – 1575), doc. 2, p. 3
28. Ibidem, doc. 3, p. 3
29. Ibidem, doc. 17, 9. 26
30. Ibidem, doc. 24, p. 35
31. Ibidem, doc. 54, p. 70 – 71
32. Ibidem, doc. 62, p. 82
33. Ibidem, doc. 68, p. 89 – 90
34. Ibidem, doc. 91, p. 119
35. Ibidem, doc. 93, p. 123
36. Ibidem, doc. 104, p. 137
37. Ibidem, doc. 114, p. 151
38. Ibidem, doc. 121, p. 160
39. Ibidem, doc. 132, p. 174
40. Ibidem, doc. 135, p. 179
41. Ibidem, doc. 139, p. 183 – 184
42. Ibidem, doc. 144, p. 191
43. Ibidem, doc. 149, p. 199 – 200
44. Ibidem, doc. 188, p. 249
45. Ibidem, doc. 191, p. 253
46. Ibidem, doc. 198, p. 263
47. Ibidem, doc. 214, p. 288 – 289
48. Ibidem, doc. 227, p. 304
49. Ibidem, doc. 228, p. 305 – 306
50. Ibidem, doc. 229, p. 307
51. DRH, B, vol. 8 (1576 – 1580), doc. 12, p.
19
52. Ibidem, doc. 53, p. 88
53. Ibidem, doc. 55, p. 91
54. Ibidem, doc. 69, p. 116
55. Ibidem, doc. 154, p. 236
56. Ibidem, doc. 161, p. 250 – 251
57. Ibidem, doc. 175, p. 271 – 272
58. Ibidem, doc. 213, p. 335
59. Ibidem, doc. 239, p. 380 – 381
60. Ibidem, doc. 245, p. 388 – 389
61. Ibidem, doc. 266, p. 422
62. Ibidem, doc. 275, p. 444 – 445
63. Ibidem, doc. 282, p. 460
64. DRH, B, vol. 11, (1596 – 1600), doc. 62,
p. 85
65. Ibidem, doc. 77, p. 104 – 105
66. Ibidem, doc. 83, p. 112 – 113
67. Ibidem, doc. 86, p. 117
68. Ibidem, doc. 100, p. 135
69. Ibidem, doc. 119, p. 158 – 159
70. Ibidem, doc. 121, p. 160 – 161
71. Ibidem, doc. 166, p. 167
72. Ibidem, doc. 172, p. 220 – 221
73. Ibidem, doc. 173, p. 223 – 224
74. Ibidem, doc. 174, p. 225 – 226
75. Ibidem, doc. 207, p. 276
76. Ibidem, doc. 236, p. 314
77. Ibidem, doc. 263, p. 354
78. Ibidem, doc. 271, p. 360
79. Ibidem, doc. 273, p. 362
80. Ibidem, doc. 274, p. 363 – 364
81. Ibidem, doc. 289, p. 387
82. Ibidem, doc. 314, p. 426 – 428
83. Ibidem, doc. 316, p. 430
84. Ibidem, doc. 327, p. 447 – 449
85. Ibidem, doc. 335, p. 461 – 462
86. Ibidem, doc. 344, p. 489
87. Ibidem, doc. 374, p. 519
88. Ibidem, doc. 396, p. 546
89. Ibidem, doc. 400, p. 552
90. Iorga, N., Probleme de istorie universală şi românească, Vălenii de Munte, 1929, p. 48
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 113
ÎNTRU PĂSTRAREA MEMORIEI... PROF. ILIE CORCOVEANU
(18 iulie 1949-26 martie 2009)
Prof. Alina-Elena MARIN
Sute de careuri de rebus şi de integrame şi o activitate didactică de excepţie au
vorbit, de-a lungul vremii, şi au rămas mărturie, pentru eternitate, despre prof. ILIE
CORCOVEANU. Prin fiecare dintre ele, a rămas în sufletul celor care l-au cunoscut.
Pe 26 martie 2016, zeci de prieteni, rude şi cunoscuţi s-au reunit sub semnul
aducerii-aminte întru frumos la mormântul domnului profesor pentru a-i cinsti memoria, la
7 ani de la trecerea în lumina veşniciei. Tot cu acest prilej a fost lansat volumul O viaţă
plină de dăruire, coordonat de prof. Marieta Corcoveanu.
Energia sufletească şi cea a memoriei soţiei Marieta sunt cele care străbat cu
emoţie paginile cărţii. O viaţă plină de
dăruire, apărută la Editura Hoffman, este
depozitara unui ”patrimoniu” de aproape
250 de pagini, editate în condiţii grafice
excelente, în care se regăsesc: I. Diplome,
trofee şi distincţii, II. Careuri de rebus; III.
Integrame; IV. Publicistică; V. Oameni.
Sentimente. Amintiri. O carte de specialitate,
dar şi de suflet. Sipetul sensibilităţii a fost
deschis... Fiecare pagină are taina ei, care se
cere descifrată.
O viaţă plină de dăruire, dar şi
Careuri şi amintiri (primul volum, apărut la
Editura de Sud, în 2010, la un an de la
dispariţia domnului profesor) sunt cărţi
apărute postum, ce oferă punţi peste timp,
care deschid culoare pe care sufletele celor
care au scris, dar şi ale cititorilor merg, spre
a regăsi frumuseţea întâlnirii cu omul bun,
care a fost Ilie Corcoveanu. Există un loc
comun al celor care l-au cunoscut, l-au
apreciat şi au dat mărturie scrisă: Ilie
Corcoveanu a fost un om deosebit, excepţional. Excepţional ca profesionist. Deosebit în
modul de a fi, de a exista, de a trăi. Domnul profesor se bucură de acea spontană, legitimă
şi rară recunoaştere unanimă, ca unul dintre autenticii profesionişti şi OAMENI.
Alături de cariera didactică s-a distins ca realizator de enigmistică, de careuri rebusiste de
definiţii sau tematice, dar şi în domeniul publicisticii şi al activităţii culturale.
Sutelor de careuri publicate li se adaugă şi prezenţa pe undele hertziene ale postului de
Radio Oltenia-Craiova, unde, 15 ediţii la rând, în cadrul emisiunii ”Univers
sonor”(realizată de Mihai Nicola), rubrica ”semnată” ILIE CORCOVEANU a adus în
casele noastre, pe lângă varietatea temelor propuse spre dezlegare şi un adevărat
caleidoscop oltean, dar şi ”curiozităţi” ale rebusului naţional.
A fost membru al Societăţii Ziariştilor din România şi Secretarul Societăţii de Ştiinţe
Filologice din România, filiala Olt, publicând în ziare din judeţele Satu Mare şi Olt, în cotidiane
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 114
centrale, în reviste şi publicaţii de cultură, divertisment şi de specialitate din Capitală şi din ţară
(Tribuna învăţământului, Limba şi Literatura Română şi altele), iar în 1979 a obţinut premiul pentru
reportaj la Concursul de publicistică iniţiat de Ziarul ”Scânteia Tineretului”.
A promovat cu asiduitate rebusismul în rândul elevilor înfiinţând cercul rebusist „Alutus-
tineret" (1988), fiind şi preşedintele Societăţii Culturale ,,Haralamb G.Lecca"(1992).
Ca membru al „Asociaţiei Rebusiştilor din România", a organizat cu participarea revistei
Rebus mai multe ediţii ale „Dialogului Rebusist” (1986,1988,1992,1994), Caracalul devenind la un
moment dat ”Capitala rebusului românesc”.
În urma participării la Concursurile Naţionale de Compunere organizate anual de revista
Rebus, a fost de opt ori campion al judeţului Olt, iar în anul 1995 a primit Premiul anual al revistei
Rebus pentru careul tematic.
Pe data de 12 martie 2011, în deschiderea campionatului Internaţional de Skandenberg, ediţia a
III-a, Caracal, ”Cupa Romanaţiului”, organizat de Asociaţia Română de Skandenberg ”Braţ de Fier”,
Bucureşti (secretar general Dragoş Cocoveanu) şi de Asociaţia C.S.”Prietenia”, Caracal (preşedinte Aurel
Baciu), i-a fost acordat post-mortem, titlul de Cetăţean de onoare al municipiului Caracal, de Consiliul
Local al Primăriei municipale. Evenimentul a fost urmat de un moment de reculegere ţinut de aproape
1000 de spectatori.
Tot cu acest prilej a fost instituit Trofeul memorial „Profesor Ilie Corcoveanu”, care a
fost obţinut de cel mai bun sportiv din competiţie, bulgarul Krasimir Kostadinov,
câştigătorului categoriei Open braţul drept.
Avea în plan şi alte acţiuni, pe care, din păcate, nu a mai putut să le finalizeze, suferinţa
răpunându-l.
Amintiri şi lacrimi, flori, multe flori pe mormântul lui, plecat mult prea devreme,
la numai 59 de ani, dintre noi, lăsându-ne să ducem povara regretelor eterne şi a unui dor
sfâşietor. Dumnezeu să-l odihnească în pace şi lumină în lumea de veci! Fie-i memoria
binecuvântată!
O amintire frumoasă omului bun, care a dăruit atât de mult şi care s-a împlinit
prin Cuvânt…
Inscripţii
NOTE DESPRE EPISTOLOGRAFUL DEMETRU IORDANA
Nicolae Scurtu
Biografia şi, mai ales, bibliografia poetului şi prozatorului Demetru Iordana (n. 20
martie 1918 – m. 15 martie 1979 ; Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 44-46/2015 ; 47-
49/2016) dobândesc noi dimensiuni prin identificarea şi adnotarea literaturii sale
epistolare, care este extrem de preţioasă sub multiple aspecte.
Biograful, cercetătorul şi istoricul literar trebuie, în chip absolut, să studieze, cu atenţie,
mărturiile, confesiunile şi informaţiile existente în aceste pagini epistolare spre a
reconstitui, cu o oarecare exactitate, profilul naratorului Demetru Iordana.
Epistolele sale se constituie, de fapt, în dramatice mărturii despre un timp şi despre
oamenii săi, în care istoria prefacerilor se simţea tot mai ameninţătoare, mai posesivă şi
mai autocrată.
Lui Perpessicius îi face destăinuiri, din cele mai interesante, privind stadiul de
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 115
elaborare al unora dintre cărţile sale, precum Predestinare, iniţial având ca titlu
Despărţirea de Tofana, În preajma morţii şi altele.
Ca orice scriitor autentic, Demetru Iordana este profund impresionat de dispariţia
timpurie a eseistului şi criticului literar Pompiliu Constantinescu, unul dintre cei mai
însemnaţi discipoli ai lui E. Lovinescu.
Epistolele lui Demetru Iordana, ce se transcriu aici, sunt necunoscute până acum, iar
cea de a doua epistolă cuprinde şi poeziile Marea, În munţi şi Cu vulturii, de asemenea
inedite.
Impresionează, în mod cu totul special, arta de a se confesa unei personalităţi de talia
lui Perpessicius, în care avea încredere şi pe care îl considera un veritabil mentor. Ceea ce
s-a şi dovedit a fi.
*
[1] Constanţa, 24 aprilie [1]946
Mult stimate domnule Perpessicius,
Când, acum mai bine de o lună de zile, chestiuni editoriale m-au dus la Bucureşti, am
trecut pe la dumneavoastră, într-o după amiază, dar nu v-am găsit acasă.
Mi s-a spus să telefonez spre seară, ca să mă interesez dacă v-aţi întors între timp. N-am
telefonat, fiindcă telefonul nu-mi inspiră simpatie, am chiar un soi de teamă de el, dar
înspre seară, am venit din nou şi nu v-am găsit nici de data aceea.
Mi-a părut foarte rău, fiindcă a doua zi, cum s-a şi întâmplat, trebuia să plec spre casă.
V-am spus aceasta pentru ca să nu vă închipuiţi cumva că tăcerea mea de până acum şi
faptul că n-am venit să vă mai văd ascund vreo dorinţă de a vă ocoli, sau, poate şi mai rău,
vreun sentiment ostil, nimic n-ar justifica în ochii mei aceasta.
Dacă, totuşi, am tăcut şi nu am trecut pe la dumneavoastră când puteam s-o fac a fost
din pricini pe care aş vrea să vi le lămuresc acum, de voi putea, în câteva cuvinte.
Mai întâi de toate, mult stimate domnule Perpessicius, de vină este situaţia mea
materială foarte precară, care mult timp nu mi-a dat liniştea necesară unei corespondenţe
pentru care am nevoie de o disciplină sufletească aparte. Nici în prezent nu stau pe roze,
cum se spune, dar cel puţin sunt mai stabil.
De vină a fost desigur faptul că nu am reuşit să mă încadrez noilor preocupări sociale,
pentru care nu am nici o afinitate, nu din pricina unor principii contrarii, ci din eterna
pricină care face din orice temperament artistic, mă sfiesc să spun „artist“, un izolat.
Fără îndoială că e pe cale să înceapă o viaţă nouă în ţara noastră, dar eu nu am nici o
chemare pentru aceasta, în ciuda aparentei mele tinereţi.
Cum sunt aproape absolut fără nici o relaţie cu oamenii care hotărăsc destinele actuale,
nu am putut obţine nici cea mai modestă slujbă, aşa că trăiesc cum pot, din mici afaceri,
oneste, vă asigur.
Acesta este unul dintre motive. Celălalt este mai greu de lămurit, căci vă priveşte pe
dumneavoastră.
A trebuit să-mi dau seama, fireşte, că odată cu încadrarea dumneavoastră în noua ordine
de lucruri, nu mai aveţi nici timpul şi poate nici dispoziţia pentru mici relaţii epistolare, de
aceea m-am abţinut.
Faptul că nu v-am găsit în cele două rânduri în care v-am căutat, acasă, este o dovadă în
plus pentru mine că în prezent sunteţi prea preocupat şi ocupat, cum e şi firesc, de lucruri
mult mai importante, impuse d[omniei] voastre de noile obligaţii şi angajări.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 116
Vă rog foarte mult să credeţi că acesta nu este un pretext, ci un motiv real al rezervei
mele. Domnia voastră aţi trezit în mine prin faptul de a mă fi acceptat în preajmă şi a mă fi
ajutat moralmente, o recunoştinţă pe care ar fi ingrat din partea mea să o întunec cu
pretexte sau cu motive imaginare.
Apoi mi-a fost teamă ca nu cumva să abuzez inconştient de bunăvoinţa ce mi-aţi arătat.
În sfârşit, vă rog să mă credeţi că am rămas în fond acelaşi şi că numai constrâns de
împrejurări am fost silit să vă dau, poate, impresia că vă ocolesc, sau, mai rău, că v-am
uitat.
Nu ştiu dacă toate acestea vă pot interesa, mult stimate domnule Perpessicius, şi nici
dacă avea vreun rost să vi le scriu; am simţit însă, deodată, nevoia imperioasă de a vi le
împărtăşi. Şi poate că nu aş fi avut curajul s-o fac dacă nu aş putea să vă anunţ în acelaşi
timp că, în ciuda „vitregiei“ împrejurărilor de viaţă, nu am abandonat o clipă preocupările
literare pentru care am căutat totdeauna să-mi fac timp.
Am putut astfel să scriu un nou roman, de proporţii mai mici, roman pe care însă sunt
sigur că nu l-am desăvârşit, aici n-am avut răgazul şi liniştea necesare pentru aceasta, un
roman scris cam în grabă şi, ca să fiu pe deplin sincer, scris pentru a aminti cititorilor mei
că mai exist, precum şi pentru a pregăti oarecum calea viitoare a romanului de proporţii
mai mari, Predestinare, pe care vi l-am prezentat mai de mult d[omniei] voastre sub titlul:
Despărţirea de Tofana. Acesta da, este un roman pus la punct, dar prea voluminos pentru
posibilităţile editoriale actuale.
Celălalt roman, care poartă titlul În preajma morţii a fost prezentat la Editura Cultura
Naţională, mai mult cu scopul de a face o încercare de a sonda terenul, cum se mai spune
de obicei. Nu ştiu care va fi soarta lui. Eu, totuşi, sper, fiindcă în situaţia în care mă găsesc,
speranţa este foarte necesară, ca şi aerul şi apa. Poate că nu voi reuşi cu acest roman. V-am
vorbit, totuşi, de el, ca să nu credeţi cumva că, deşi m-am dat la fund, am renunţat la
literatură.
Sunt multe alte lucruri la care am fost nevoit să renunţ, dar la literatură, orice ar fi, nu
vreau să renunţ decât dacă totul, absolut totul, îmi va sta împotrivă.
Dacă împrejurările mă vor mai aduce prin Capitală, atunci voi cuteza din nou să vă
vizitez, măcar pentru câteva minute.
Până atunci, vă rog să primiţi urările mele de bine şi de sănătate.
Demetru Iordana
*
[2] C[onstan]ţa, 1 iulie [1]946
Mult stimate domnule Perpessicius,
Mă grăbesc să vă răspund la scrisoarea d[umnea]v[oa]s[tră], pentru că a venit prin
surprindere şi mult mai amplă decât mă obicinuiseră misivele de mai înainte, m-a
emoţionat profund. Cât despre lămuririle pe care mi le aduc, mi-e şi ruşine să mai
pomenesc, fiindcă au fost provocate, îmi dau prea bine seama, de o păcătoasă manie a mea
de a mă pierde în scrupule de tot felul şi de a vedea neapărat lucrurile, mai complicate
decât ar putea fi ele în realitate.
Scrisoarea d[umnea]v[oa]s[tră] este simplă şi clară în această privinţă, de acea
simplitate şi claritate care, încep să-mi dau seama, sunt cuceriri ale maturităţii.
Iată de ce vă cer cu umilinţă iertare pentru tot ceea ce în scrisorile mele a fost complicat
şi confuz, provenit, cred, dintr-o tinerească nevoie de certitudine.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 117
Şi cu aceasta, mult stimate domnule Perpessicius, eu socotesc acest prea puţin plăcut
capitol, închis, rămânând ca vina s-o ispăşesc cu timpul printr-o mai corectă purtare.
Până a primi scrisoarea d[umnea]v[oa]s[tră], nu ştiam nimic de pierderea regretatului
critic P[ompiliu] Constantinescu1. Vestea aceasta mă surprinde mult, fiindcă, deşi nu l-am
cunoscut personal, ştiam că este un bărbat tânăr şi activ, la Vremea2, în care îi citeam când
şi când cronicile scrise cu conştiinciozitate şi pătrundere. După E. Lovinescu, P[ompiliu]
Constantinescu este o pierdere foarte serioasă pentru literatura şi cultura noastră, sunt
convins.
I-am citit antologia din Saint-Beuve3, în prefaţa căreia am întâmpinat competenţă şi
erudiţie şi-mi amintesc că prin filiaţiile spirituale – naturale, desigur, Pompiliu
Constantinescu trecea şi opera d[umnea]v[oa]s[tră] critică.
A trebuit să recunosc, după citirea întregii antologii, înrudirea temperamentală şi
spirituală, în chip natural, a operei saint-beuveiene cu opera d[umnea]v[oa]s[tră], şi asta a
fost una dintre descoperirile care a făcut impresie asupra mea.
Aceeaşi înţelegere pentru opera de artă şi aceeaşi reticenţă sobră în judecarea ei şi în
paginile saint-beuveiene şi în paginile Menţiunilor critice4, cu răspicate deosebiri stilistice
şi de fond, mă gândesc la lirismul, care la Saint-Beuve lipseşte.
Să nu-mi luaţi în nume de rău, mult stimate domnule Perpessicius, graba aceasta de
a-mi exprima o părere de îndată ce s-a ivit un cât de mic motiv. Am făcut-o totuşi pentru
că vă preţuiesc sincer opera şi orice aş afla în legătură cu ea nu mă poate lăsa indiferent.
Am mai citit, de Pompiliu Constantinescu, lucrarea sa, capitală, dacă nu mă înşel,
intitulată Tudor Arghezi5. Multe lucruri nu le-am înţeles, de altfel, am citit-o demult, prin
liceu. Am păstrat însă impresia unui studiu aprofundat şi serios. Fără îndoială, sunt
convins, am suferit o pierdere gravă prin plecarea sa dintre noi.
Cât priveşte situaţia mea, dacă mi-e permis să aduc iar vorba despre ea, aflaţi că
deocamdată mi-am asigurat un trai destul de modest, dar stabil, aşa încât încercarea de
a-mi găsi o slujbă cu remuneraţie asigurată ar fi inutilă, pe vremurile acestea. Pot citi şi
scrie în voie.
În prezent, lucrez la o nouă redactare, definitivă, a manuscrisului În preajma morţii,
roman pe care l-am prezentat, după cum v-am scris Editurii „Cultura Naţională“, cu titlu de
încercare, căci îl consideram o carte scrisă pentru a menţine contact cu cititorii.
Ceea ce mă făcea să cred lucrul acesta era faptul că o scrisesem cam în grabă, aşa că din
punct de vedere formal avea inevitabile scăderi.
S-a întâmplat însă că Editura l-a găsit bun, şi, în fond, este o operă pe care o aveam de
mult timp în gânduri, bine concepută, şi mi-a spus următorul lucru, pe care eu l-am luat de
bun – că anul acesta nu-l poate încadra programului de premiu pentru roman, pe care
Editura îl va ţine la o dată ce va fi anunţată la timp.
Şi astfel mi-a intrat în cap să redactez din nou romanul, într-o formă cât mai îngrijită, şi
să-l prezint la concurs. Voi face aceasta tot cu titlu de încercare, căci certitudine nu pot
avea în nici un caz, mai ales că în comisie, după câte ştiu, este şi d[omnu]l Şerban
Cioculescu, iar cu d[omnia] sa am rupt demult orice relaţii din motive meschine, a căror
mare vină este trei sferturi a mea, prin urmare, nu pot trage nădejde prea mare, pe de o
parte, iar pe de altă parte, nu ştiu sigur nici măcar dacă Editura mi-a recomandat cu
sinceritate prezentarea romanului meu la concurs s-ar putea să fie şi aici un subterfugiu,
trandafiriu, ca să uşureze respingerea romanului.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 118
Nu ştiu, nu ştiu nimic sigur şi nu mă pot dezbăra de obiceiul de a fi mereu bănuitor. Dar
voi încerca, fiindcă sunt sigur că romanul, în noua formă pe care i-o voi da, va fi, dacă nu
demn de premiere, cel puţin acceptabil pentru editare obicinuită, la Cultura Naţională, sau
la altă editură.
Nădejdea cea mare a mea rămâne însă tot romanul Predestinare (fost Despărţirea de
Tofana) pe care l-am pus la punct, după a cincea redactare, dar care este prea voluminos
pentru a ispiti vreun editor, pe vremurile acestea, să rişte editarea lui. Îl rezerv pentru anii
ce vor veni, mai plini de certitudini şi de posibilităţi.
Mă bucură mult vestea ce-mi daţi că aţi vorbit cu d[omnu]l profesor Botez. Din vina
mea, eu nu am mai avut relaţii epistolare cu d[omnia] sa de la apariţia cărţii mele de debut,
când ne-am pierdut urma.
Auzisem într-un rând că n-ar mai fi pe la Slatina de când cu schimbarea regimului şi
socotisem firesc lucrul acesta, fiindcă d[omnia] sa, şi mai înainte, activase în Bucureşti, pe
vremea Străjii Ţării. Dar acum că-mi vestiţi despre dânsul, îi voi scrie la Slatina, cât de
curând.
Şi acum, mult stimate domnule Perpessicius, mă încumet să aduc vorba despre cele trei
poeme ce vi le trimit în manuscris.
Sunt poemele pe care aş fi voit să le fi trimis la Lumea6 sau la R[evista] Fund[aţiilor]
Regale, dar am renunţat, fiindcă nu cunosc pe nimeni din redacţiile respective şi nimeni de
acolo nu mă cunoaşte şi cred că nici n-a auzit de numele meu.
Vi le trimit d[umnea]v[oa]s[tră], cu rugămintea să le citiţi şi să-mi comunicaţi, când vă
va fi la îndemână, dacă au cât de cât girul poeziei şi dacă intenţia mea de a le publica n-a
fost o simplă prezumţie.
Cu privire la poezie, sunt încă într-o îndoială confuză, deşi îmi place grozav de mult să
fac versuri. Sunt însă dificultăţi, pe care trebuie să le înfrunt.
Întâia poemă, Marea, este impresionistă, iar celelalte două sunt expresioniste, sau cel
puţin asta a fost intenţia mea când le-am scris.
D[umnea]v[oa]s[tră] veţi înţelege mai bine ce fel sunt şi dacă au vreo valoare.
Pentru această nouă sarcină, precum şi pentru lungimea neamabilă a acestei misive, vă
rog să mă iertaţi. Dar totodată, vă mai rog să primiţi cele mai cordiale urări de bine de la al
d[umnea]v[oa]s[tră],
Demetru Iordana
[Domniei sale domnului Dumitru-Panaitescu Perpessicius, Strada Romană, nr. 122,
Bucureşti; Expeditor: Dumitru Dumitrescu, Strada Speranţei, nr. 45, Constanţa, Km 5].
*
Marea
Albastru pur şi jilav precum lacrima
era pentru ochii treziţi de sub grelele pleoape
spre depărtări ancorate în vis şi în legendă,
înseninare în limpezi logodiri de ape;
era pentru inima brăzdată de patimi
suavă îmbărbătare cu azurul din valuri
şi imn spre vasta singurătate a cerului,
spre goala lui seninătate fără maluri.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 119
Adâncuri, refuzate privirilor calme,
doar bănuite sub unda felină,
învolburate spaimele care împresurau clipa
şi întunecau în noi o lumină.
Se mai zărea doar seninul ochilor mamei,
din amintiri pâlpâind ca o vâlvoare de viaţă,
tremurând cu sfială ca licărul stelelor
departe, înapoi, peste ani, prin ceaţă.
Larguri într-un cerc pe zări membranoase
ispiteau, străbătute de o îndelungă chemare,
spre ţara închipuită, visată întruna,
în care crinii îţi şoptesc despre purificare,
dincolo de marea, somnoroasă între ţărmuri
şi de orice bătaie a inimii adânc-adumbrite,
dincolo de orice pulsuri grăbite ale sângelui
dincolo de orice ritmuri trudite.
Glasuri vibrând lichide în stâncă
vorbeau din ţărm, în şoaptă zglobie,
despre un duh al morţilor care-ar pluti pe-aproape,
despre ultima şi cea mai lungă, în infinit, Călătorie... Demetru Iordana
*
În munţi
Mă întorc din munţi, unde sub paşi mi-am deschis
prăpăstioase adâncuri de spaimă şi humă.
Înfioratele linişti, le-am încremenit în stânci
şi-am croit peste vârfuri, un imperiu de vis...
Am înălţat creste de piatră, sub brumă,
mi-am desfăcut ale sufletului aripi adânci,
iar gândul din lut m-am opintit a-l desprinde
spre culmea din cer, nemişcată.
Din văi claustrale, priviri tremurânde
mi-am trimis spre poarta, de doruri tăiată,
în iureşul lor spre tărâmul de sus.
Dorinţa de-înalturi, am făcut-o fulger şi trăznet
în amuţirea de cremene şi de var suprapus.
În ale pădurilor dese zăbrele,
m-am trudit taine din verdele umbros să desfund,
iar peste poiene am destrămat în miresme
negurile ce mocneau ca instinctele grele...
Uriaşii ciclopi, la porunca mea, au tăcut
Doar ochiul din frunte, deschis,
spre alte înălţimi şi spre alte
zări îşi căuta cerul pierdut,
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 120
şi-am auzit cum imnuri, urcând din abis,
pe Omul Nou îl slăveau, nenăscut,
prin revărsata lumină din vârfuri înalte...
Demetru Iordana
*
Cu vulturii
Am fost cu vulturii prin ceruri mari, sihastre,
şi de greoiul mers târât pe lutul jos,
avântul nostru nu-şi mai amintea:
treceam maiestoşi prin risipirea de astre...
Din fâlfâiri, spre înalturi repezite,
un dor de libertate tresărea
şi se-mplânta în larguri, pieptiş, vijelios...
Pe aripile noastre, desfăcute cât zările,
nemărginirea în luceferi scânteietori se-aprindea,
iar peste pieptul nostru, lucea voios Soarele...
De loc nu-i păsa zborului înverşunat şi înalt
de-ale abisului întunecimi terestre!
Semeaţă era voinţa ce în necurmatul salt
dispreţuia cele mai ninse creste!
Era atâta linişte acolo, şi senin
cât n-ar putea să încapă în sumbrele oceane.
Am revărsat în ele al lumii greu venin
şi-n vânt am risipit pornirile ei vane...
Demetru Iordana
Note
Originalele acestor epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota
24(7 8) .MXXXVI
1. Pompiliu Constantinescu (n. 17 mai 1901 – m. 10 mai 1946), istoric şi critic literar.
2. A fost redactor şi cronicar literar la revista Vremea în perioada 1930–1938.
3. Sainte-Beuve – Pagini de critică. Alese şi traduse de Pompiliu Constantinescu.
Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“, 1940.
4. Perpessicius – Menţiuni critice. Volumele 1–5. Bucureşti, 1928–1946. Fundaţiile
Regale pentru Literatură şi Artă, 1940.
5. Pompiliu Constantinescu – Tudor Arghezi. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, 1940.
6. Lumea. Săptămânal literar, artistic, social. Bucureşti (23 septembrie 1945–16 iunie
1946). Director – G. Călinescu. Cronica literară a acestei publicaţii a fost susţinută de
Perpessicius.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 121
Memoria Oltului şi Romanaţilor la numărul 50
O INSTITUŢIE CULTURALĂ – „MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR“
În localitatea Izvoru, din ţinutul Oltului, apare, de un lustru încoace, una dintre
cele mai interesante şi preţioase publicaţii culturale – Memoria Oltului şi Romanaţilor,
care, în curând, împlineşte cincizeci de apariţii lunare.
Publicaţia aceasta descinde, fără nici o ezitare, din arhicunoscutele şi valoroasele
reviste Arhivele Olteniei, Arhivele Basarabiei şi Arhivele Romanului, care în timpul când
au apărut, au răspuns unor imperioase comandamente sociale şi istorice.
Această revistă, condusă şi coordonată cu devotament, cu pasiune şi, mai ales, cu
pricepere de profesorul Ion. D. Tîlvănoiu, care a izbutit să trezească interesul colegilor şi
prietenilor săi pentru recercetarea, reaşezarea şi rescrierea istoriei locale, sub multiple
aspecte, s-a impus dintru început atenţiei intelectualităţii din acest areal cât şi din alte
toposuri ale României.
Istoria mentalităţilor, a culturii populare, a şcolilor, a tipografiilor, a presei, a cărţii,
a bibliotecilor, a aşezămintelor sociale, a bisericilor, a satelor, precum şi a personalităţilor
care s-au născut aici şi s-au impus în spaţiul naţional şi nu numai, constituie preocupări
esenţiale ale celor ce se identifică, fie şi temporar, cu ideile şi aspiraţiile celor din corpul
redacţional.
Se detaşează, în chip special, contribuţiile ştiinţifice ale profesorilor Ion D.
Tîlvănoiu, Jeana Pătru, Dumitru Botar, Cornel Manolescu, Vasile Radian, Costel Vasilescu
şi, desigur, alţii, care, cu sagacitate şi răbdare, ştiu să decripteze sensurile unor evenimente
şi fapte demult intrate în arhiva istoriei locale şi naţionale.
Se cuvine, în finalul acestor fulguraţii critice despre revista Memoria Oltului şi
Romanaţilor, să mărturisesc că primele numere ale acestei publicaţii, cu adevărat
excepţionale, le-am citit la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române.
M-au impresionat profund prin ţinuta şi rigoarea ştiinţifică, prin materialul inedit şi
pertinent adnotat, precum şi prin iconografia foarte bogată, diversă şi elocventă.
Şi, astfel, fără nici o ezitare, am decis să colaborez şi eu cu unele materiale, note şi
precizări de istorie literară locală. Ceea ce este pentru mine o mare satisfacţie şi, totodată, o
reală onoare.
NICOLAE SCURTU
REVISTA NOASTRĂ
Revista Memoria Oltului şi Romanaţilor este o apariţie inedită în peisajul
publicisticii oltene şi romanaţene prin originalitatea articolelor publicate de-a lungul
timpului. Suntem îndreptăţiţi să spunem „de-a lungul timpului”, pentru că, iată, în această
lună revista a ajuns la numărul 50 şi bucură publicul cititor şi iubitor de istorie din judeţul
Olt şi nu numai. Este un adevăr că publicaţia Memoria Oltului şi Romanaţilor aduce ceva
nou, ocupându-se în paginile sale de evenimente şi personalităţi mai puţin cunoscute şi
aproape deloc mediatizate în alte apariţii de profil, depăşind cu modestie un „mod clasic”
de abordare a istoriei Oltului şi Romanaţiului.
Îi urăm viaţă lungă şi ne dorim să devină, cu sprijinul şi înţelegerea celor care au
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 122
susţinut-o şi până acum, un adevărat brand cultural al Oltului şi Romanaţilor.
Vasile Radian
DESPRE IUBIREA DE OAMENI ŞI DE ADEVĂR
Evocarea unui fenomen cultural şi istoric, aşa cum se dovedeşte a fi Memoria
Oltului şi Romanaţilor azi, la vremea maturităţii şi la ceas aniversar, este riscantă,
deoarece, surprinderea tuturor dimensiunilor sale materiale, spirituale şi programatice este
o utopie. Înfăţişarea prin numai trei atribute este, însă, o şansă cu doză maximă de realism:
EXCELENŢĂ, DĂRUIRE, IUBIRE.
Iubirea de oameni şi de adevăr - de adevărul istoric reflectat din documente -
reliefată în cea mai rafinată revistă de propagare a istoriei, din Oltenia; o publicaţie nu
croită şi fabricată din dorinţă, ci zămislită din necesitate. Prin acest miracol publicistic
ţinuturile Oltului şi Romanaţilor ies la limanul istoric, strălucind şi vorbind lumii printr-un
mers glorios prin vremuri, aureolat de alese şi distincte personalităţi cărora, cu strădanie,
revista le întregeşte biografiile.
Este meritul domnului Ion D. Tîlvănoiu de a fi generat acest vrednic şi remarcabil
proiect. Pariez că domnul Tîlvănoiu este mâna şi mintea care lucrează sub sceptrul
Creatorului. Dumnezeu i-a rezervat un nume cu care se identifică, <Memoria>, cum nu se
poate mai simplu, expresiv şi melodios; i-a călăuzit principiile ancorate în adevărul
documentat; i-a dat putere şi intuiţie de a cutreera şi căuta în arhive, mansarde vechi şi
minţi depozitare de informaţii, sute de mii de pagini-document stând chezăşie la baza
adevărurilor dezvăluite în paginile revistei; tot Dumnezeu i-a alăturat ilustra galerie de
colaboratori - condeieri veritabili în construirea şi galvanizarea cuvântului şi, deopotrivă,
cunoscători desăvârşiţi ai ştiinţei istorice dar şi generoşi în propovăduirea ei, laolaltă
redefinind istoria neretuşată a Oltului şi Romanaţilor.
În fine, doamna Floriana Tîlvănoiu, nu numai o soţie îngăduitoare ci, cu precădere,
o parteneră devotată, sprijin de nădejde al unui proiect cu rezonanţă naţională;
deasemenea, un om de/cu suflet, iubitor de cultură autentică şi romanaţean incurabil -
domnul Marian Doldurea - care a înţeles că a dărui spre a cultiva înţelepciune este un gest
de virtute absolută; şi, la urma-urmelor, eu, uimit şi fascinat de mersul demn al
<Memoriei...> pe claviatura timpului şi culmile veridicităţii, mă plec reverenţios celor ce
se identifică cu revista, în clipa de cugetare cu numărul 50, urând : La mulţi ani! cu apariţii
nelimitate. Cu fiecare număr, aflăm şi descoperim, mai bine, cine suntem.
Chiar şi numai pentru atâta, fiecare apariţie, nu este o minune?
Costel Vasilescu
ELOGIU CĂUTĂTORILOR DE COMORI Am admirat întotdeauna pe acei concetățeni care au militat și au găsit apoi resurse
pentru realizarea unei opere. Aceștia sunt constructorii societății, ai civilizației umane,
mereu în antiteză cu demolatorii. După cum arată societatea românească de astăzi, în
comparație cu cea de acum ceva secole în urmă, se vede că numărul și forța constructorilor
au depășit pe cele ale demolatorilor. Mă uit bine și, într-o echipă a constructorilor de azi, îl
zăresc în frunte pe învățătorul-profesor Ion Tîlvănoiu din satul Izvoru-Găneasa, cel care
face cinste ”armei” sale - dăscălimea. Iată cât de veridice sunt versurile unui cântec
popular care zice că ”la țară înfloresc pomii, de la țară ne vin domnii”. Domnia sa a reușit
să catalizeze în juru-i valori ale culturii oltene, și nu numai, și să edifice împreună acest
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 123
monument de cultură și civilizație, numit inspirat ”Memoria Oltului și a Romanaților”.
Acești scormonitori de perle de pe meleagurile noastre ne dau argumente, în
fiecare număr al revistei, că putem să ne mândrim cu trecutul nostru, că avem multe de
învățat, bune sau rele, din acest trecut și că avem datoria să împingem înainte căruța
istoriei, în ciuda frânelor puse de către demolatori. Și, deoarece pentru acest mers
ascendent nu e nevoie atât de forță fizică, ci mai ales de forță intelectuală, printre cei
înrolați alături de cel cu părul precum pana corbului (directorul revistei, dl. Tîlvănoiu), văd
că majoritatea constructorilor au părul alb precum neaua, vrând parcă să-l confirme pe
olteanul Arghezi, care zicea: ”țara noastră nu are ce face cu tineri îmbătrâniți; ei îi
trebuiesc... bătrâni tineri”.
Cu bucurie remarc și admirabila ritmicitate a apariției acestei reviste și pentru
aceasta se cuvin aplauze și celor care susțin material acest efort intelectul. Aceasta denotă
că domniile lor prețuiesc și reverberează la realizările acestor contructori, ceea ce
înseamnă că și domniile lor au valori sufletești și intelectuale, căci altfel, fără
corespondent, nu ar reverbera.
Urez revistei noastre de suflet un ”La mulți ani”, cântat pe patru voci de corul
meu, Symbol, mulțumind truditorilor că ne țin legați de glie, ne mențin meleagurile în
inimi, pentru că, așa cum zicea scriitorul-istoric Dumitru Almaș, ”cine nu are țara în inimă,
zadarnic o caută pe hartă”.
Al dvoastră, Jean Lupu,
satul Văleni, com. Brâncoveni, Olt,
bucureștean prin adopție de 41 de ani
LA MULTI ANI REVISTEI ,,MEMORIA OLTULUI SI ROMANAŢILOR”
Conform teoriei comprimării timpului expusă în lucrarea ştiinţifica de excepţie
denumită Rezonanţa Schumann, avem si noi convingerea că timpul scurs de la primul
număr de apariţie al revistei ,,Memoria Oltului şi Romanaţilor” a fost aşa de scurt şi iată
că acum sărbătorim împlinirea celui de al cincizecilea număr în peisajul literar şi istoric
din România şi din multe alte zone ale lumii locuite de români.
La asemenea evenimente primul gând care se înfiripa este să adresezi urările de
,,La mulţi ani!” şi la cât mai multe apariţii de valoare, ceea ce ne grăbim şi noi să facem cu
sinceritate si prietenie.
Cincizeci de numere nu este o vârsta care să creeze temere de îmbătrânire, dar
dacă raportăm această vârstă la o revistă literar-istorică, atunci este cu adevărat
respectabilă, cunoscând efemeritatea multor publicaţii anunţate cu trâmbiţe şi alămuri, dar
care au sucombat după câteva numere de la apariţia lor.
Memoria Oltului şi Romanaţilor a arătat de la început că este o revistă
respectabilă, o revistă care se respectă şi în acelaşi timp responsabilă, asortată cu talentul
realizatorilor care i-au făurit un nume şi un destin.
Era necesară o asemenea revistă în ţara noastră, pentru toţi cititorii indiferent de
gradul lor de instruire . Este, de asemenea, importantă şi pentru noi care buchisim la
apariţia ei, deoarece aşa putem fi părtaşi la importantul volum de informaţii cu referire la
trecutul istoric al neamului nostru milenar si statornic pe aceeaşi vatră de locuire, al
judeţelor istorice Olt şi Romanaţi, singura naţie care nu a migrat şi nu şi-a părăsit locul
natal, rezistând tuturor vitregiilor din lunga ei existenţă.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 124
Ne aflăm acum la cincizeci de numere distanţă de la apariţia primului număr al
revistei şi merită a fi relevat evenimentul, cunoscând că o existenţă de acest gen este
demnă de semnalat, o existenţă însă nu afirmată printr-o simplă înscriere de firmă sau
printr-o banală si vagă afişare de titlu sau superficială adunare de auto-admiraţie, ci prin
trăire intensă, prin participare permanentă şi apartenenţă la valorile locale, naţionale şi
internaţionale.
Am fost privilegiat prin generozitatea colectivului redacţional de a primi câte un
exemplar al revistei pe care am semnalat-o pe NET în cele patru colţuri ale planetei, dând
dovada aceluiaşi altruism pe care şi redactorii îl posedă, punând la îndemâna celor plecaţi
de acasă informaţii despre patria şi neamul lor, despre judeţele lor natale, făcându-i să se
considere în continuare acasă la ei.
Acum la ceas aniversar îmi face o deosebită plăcere să semnalez acest eveniment,
pe care îl doresc a fi repetat multe segmente de timp a câte cincizeci de numere de acum
înainte.
La mulţi ani Memoria Oltului şi Romanaţilor, te aşteptăm în fiecare lună cu
materiale de înaltă ţinută academică şi de o valoare incontestabilă.
Prof.univ.dr. Nicu Vintilă-Sigibida. ALĂTURI DE MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Am fost alături de acestă revistă de la începuturile ei, dar tot atât de aproape de
omul care a gândit-o şi a trimis-o către cititori, învăţătorul Ion D. Tîlvănoiu, un om care îşi
onorează profesiunea şi postura de cărturar. Este pentru mine o adevărată carte de istorie în
care am citit lucruri pe care nici nu bănuiam că le voi afla despre cele 2 judeţe : Olt şi
Romanaţi. Rămân alături de această revistă şi de directorul ei fondator şi sunt convins că
la numărul 100 revista noastră va arăta şi mai frumos, va fi şi mai plină de conţinut, având
şi mai mulţi cititori şi simpatizanţi.
La mulţi ani din toată inima Memoria Oltului şi Romanaţilor !
Dumitru Botar
DIN DOR DE ROMANAŢI
Am venit alături de această revistă fiind sensibilizat de prietenul meu dl. Dumitru
Botar care mi-a recomandat-o încă de la început cu multă căldură. Citind-o m-a captivat
prin tematica şi conţinutul ei iar ca romanaţean şi caracalean n-am putut să stau deoparte.
De aceea sponsorizez această publicaţie, o ,,oxigenez’’ pe cât pot şi aştept cu nerăbdare
fiecare apariţie cu articole şi studii interesante despre oraşul meu natal şi despre Romanaţi.
Dl. Ion Tîlvănoiu face împreună cu echipa sa un lucru excelent, de mare preţ
pentru noi cei de azi şi cei care vor veni după noi. Îi felicit şi îi îndemn să o ţină tot aşa
asigurându-i că vor avea în mine mereu un colaborator devotat.
Ing. Ion Marian Doldurea
NU SUNTEM SINGURI
Privesc colecţia celor 49 de numere ale Memoriei Oltului şi Romanaţilor apărute
până acum şi mă gândesc la câte lucruri frumoase pot face oamenii împreună. Sunt
bucuros că Dumnezeu mi-a scos în cale oameni minunaţi.
Poate face o singură albină ce poate face un stup? Poate un om singur ceea ce
poate un întreg popor? Dar oare noi cei în viaţă nu suntem mai puternici dacă suntem
împreună cu toţi ai noştri, cu strămoşii, cu profesorii care au crezut în noi şi trăiesc prin
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 125
noi, cu părinţii şi bunicii al căror nume îl purtăm şi nu avem dreptul să-l facem de ruşine?
Aud parcă aievea glasul marelui Heliade Rădulescu : ,,Faceţi, iar nu stricaţi !’’ Nu
cunosc părinte care să îşi înveţe copiii la rău. Trebuie doar ca noi să fim copiii cei buni şi
să-i ascultăm, pentru că mulţi dintre ai noştri au plecat prea devreme şi încă mai aveau
atâtea lucruri de spus…
Noi suntem împreună cu toţi ai noştri !
Ion Tîlvănoiu
MONUMENTUL EROILOR DIN SATUL POTLOGENI, COM. TIA MARE (II)
Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
Monumentul eroilor din satul
Potlogeni, comuna Tia Mare se află în
apropierea Grădiniţei cu program normal-
Potlogeni. Este realizat din beton.
Postamentul este alcătuit din trei trepte şi
susţine un trunchi de piramidă patrulateră
deasupra căruia a fost fixată o cruce din
marmură. Trunchiul de piramidă este placat
cu marmură albă în care au fost încrustate
numele eroilor satului Potlogeni, din primul
şi al doilea război mondial. Eroii sunt trecuţi
pe faţada monumentului, orientată spre apus.
Deasupra coloanelor cu numele eroilor din
primul război mondial este scris “Eroii căzuţi
pe câmpul de onoare al războiului pentru
întregirea neamului” şi mai jos : “Eroii căzuţi
pe câmpul de onoare în al doilea război
mondial”. Pe corpul monumentului sunt
trecuţi 147 de eroi (113 din primul război mondial şi 34 din al doilea război mondial).
1. Floriţă Florea Lt.
2. Gane Voinea Sg.
3. Crăciunescu Ion cp.
4. Bătărigă Florea
5. Bimbaşă D-tru
6. Bocai Matei
7. Brătăşanu Aristide
8. Brătăşanu Marin
9. Chesoi Ion
10. Chesoiu Ion
11. Chesoiu Marin
12. Costică Procopie
13. Costică Simion
14. Costică Stancu
15. Costică Toma
16. Croitoru Nicolae
17. Dan Ion
18. Dan Ion
19. Dăbulenu Nicolae
20. Dăbuleanu Tudor
21. Dăbuleanu Tudor
22. Dăbuleanu Tudor
23. Diaconu Antonie
24. Diaconu Florea
25. Diaconu Florea
26. Diaconu Ghe.
27. Diaconu Ion
28. Diaconu Ivan
29. Diaconu Marin
30. Dolană Petre (Cilieni)
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 126
31. Duică D-tru
32. Duică Florea
33. Duică Pantelie
34. Duică Stan
35. Duică I. Tudor
36. Floriţă C-tin
37. Floriţă Ghe.
38. Floriţă Marin
39. Floriţă Nicolae
40. Găleşanu Ilie
41. Găleşanu Ispas
42. Găleşanu Stancu
43. Gane Ion
44. Gane G. Ion
45. Gane G. Marin
46. Gane Ghe.
47. Gane Filan
48. Gâscă Ion
49. Gâtiţă Tudor
50. Gâtiţă Tudor
51. Guţă D-tru
52. Guţă Vasile
53. Ispas Florea
54. Lăcătuş Marin
55. Lia Ilie
56. Lia Marin
57. Brătăşanu Procopie
58. Buche Marin
59. Buche Stan
60. Bulercă Ion
61. Bulercă Marin
62. Bulercă Tudor
63. Chelu Tudor
64. Lia Marin
65. Lia Tudor
66. Marancea Ion (Cilieni)
67. Milică Ion
68. Milică Ion
69. Minculeasa Marin
70. Moldoveanu Stancu
71. Mulţescu Ion
72. Muşat Ion
73. Neghină Florea
74. Neghină Ilie
75. Neghină Mincu
76. Neghină Tudor
77. Niculcea Ilie
78. Niculcea Marcu
79. Nisif Anghel
80. Nisif D-tru
81. Oprean Marin
82. Opriş Iancu
83. Opriş Radu
84. Pănescu Ştefan
85. Preda Ghe.
86. Preda Stancu
87. Rădoi C-tin
88. Rădoi Haralamb.
89. Răducanu Marin
90. Sincu Nicolae
91. Sârbu Petre
92. Stanciu Florea
93. Stanciu Stan
94. Stângă Ion
95. Stoian Ghe.
96. Stoian Ion
97. Stoian Marin
98. Stoian Pantelie
99. Şerban Ilie
100. Şerban Grigore
101. Şerban Ion
102. Tăgârţă Alex.
103. Tăgârţă Ignat
104. Tărmuţă D-tru
105. Truică Marin
106. Truică Marin
107. Truică Nicolae
108. Truică Nicolae
109. Truică Stancu
110. Ţarălungă Marin
111. Văleanu Ioan
112. Zaharia D-tru
113. Zort Florea
Eroii căzuţi pe câmpul de onoare în al doilea război mondial
1. Gane Marin Sg
2. Manea Nicolae Sg.
3. Bunea C-tin Cp.
4. Costică Nicolae Cp.
5. Sârbu C-tin Cp.
6. Băluţă M. Petre Sd.
7. Costică I. Marin
8. Costică Petre
9. Crăciunescu C-tin
10. Cule Filon
11. Diaconu Tudor
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 127
12. Duică D-tru
13. Făciu Radu
14. Gane I. Nicolae
15. Diaconu Marin
16. Găleşanu D-tru
17. Găleşanu Tănase
18. Gâscă Ştefan
19. Gâtiţă Ştefan
20. Minculeasa Petre
21. Mitran Florea
22. Miu Mişu
23. Niculcea Nicolae
24. Nisif Ioan
25. Oprea Ioan
26. Preda I. Stan
27. Rece Ion
28. Sârbu D-tru
29. Stoian Marin
30. Şerban Horea
31. Tănase Stan
32. Truică D-tru
33. Tudorică Victor
34. Văleanu Toma
Notă: În primul război mondial a căzut eroic şi învăţătorul Vasile Florescu din Tia Mare.
Numele său este amintit printre cei 24 de învăţători din Romanaţi căzuţi la datorie (ziarul
Lumina Satelor, Caracal, an.1, nr.11, din 1 iunie 1919, p.2).
Monumentul eroilor din satul Tia Mare (III)
Este amplasat în apropierea Școlii Gimnaziale, într-un frumos parc. Intrarea dinspre
drumul principal spre locul unde este aşezat monumentul se face pe o alee mărginită de
ghivece ornamentale din beton. În fața monumentului se află locul de veci al eroului Ion
Rogozeanu. Placa funerară este din marmură. Aici au fost inscripționate cuvintele: „ION
ROGOZEANU căzut în luptele de la Tia Mare la 22 noiembrie 1916, apărându-și satul
natal”. Șase stâlpi de marmură, legați prin lanțuri
metalice mărginesc placa funerară. Monumentul,
așezat pe un suport în 3 trepte lângă crucea de
marmură a eroului Ion Rogozeanu, este un trunchi de
piramidă din beton placat cu gresie, având la partea
superioară o cruce. Numele și prenumele eroilor din
cele două războaie mondiale sunt scrise pe două plăci
de marmură fixate pe corpul edificiului. Pe spatele
monumentului sunt scrise numele și prenumele a 35
de eroi din Al Doilea Război Mondial sub înscrisul:
,,Glorie eternă bravilor eroi din comuna Tia Mare
căzuți în cel de-al doilea Război Mondial”, iar pe
latura din față sunt trecuți 83 de eroi din primul
război mondial sub un alt înscris: ,,Cinste și onoare
eroilor din comuna Tia Mare morți ptr. Patrie în
1916-1918”.
În anul 2010, în baza Avizului nr. 22/2010, Comisia de Atribuire de Denumiri a
județului Olt a avizat favorabil proiectul de hotărâre al Consiliului local al comunei Tia
Mare, prin care unele străzi din această comună au primit câte o denumire. În satul Tia
Mare, în semn de cinstire, una dintre străzi a primit numele Erou Rogozeanu Ion.
Eroii din Primul Război Mondial:
1. Florescu Vasile slt.
2. Puiu M. Tudor serg.
3. Băluță M. Tudor cap.
4. Tudorică I. Ghe.
5. Puiu M. Ion
6. Dăbuleanu P. Ilie
7. Dincă N. Mihai
8. Dăbuleanu D. Ion
9. Aprodu M. Antone sold.
10. Aprodu I. Marin
11. Bălașa D. Nicolae
12. Bălașa I. Joean
13. Badea T. Tudor
14. Barjan G. Marin
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 128
15. Bălteanu M. Stan 16. Ispas V. Florea
17. Bălteanu M. Ioan
18. Bălteanu P. Florea
19. Ciobanu I. Alecu
20. Ciobanu N. Alex.
21. Ciobanu I. Ilie
22. Ciobanu N. Marin
23. Ciobanu N. Ilie
24. Ciobanu N. Florea
25. Ciobanu N.
Haralamb.
26. Ciobanu S. Stan
27. Capac J. Păun
28. Dincă I. Petre
29. Dincă I. Dobre
30. Dulea N. Nicolae
31. Dincă I. Tudor
32. Dincă J. Petcu
33. Dăbuleanu D.
Tudor
34. Dinovici N. Ion
35. Dobrică F. Stan
36. Delcioiu F. Marin
37. Dașoveanu P.
Marin
38. Dincă N. Florea
39. Nuțu T. D-tru
40. Nuțu T. Alex.
41. Nițu I. Tudor
42. Nițu I. Ion
43. Mâinea I. Stancu
44. Minciună S.
Tudor
45. Medeleanu N.
Marin
46. Dâbuleanu D. C-
tin
47. Dăbuleanu I.
Stancu
48. Minciună I. Ghe.
49. Minciună M. Filip
50. Minciună N. Ispas
51. Minciună D.
Marin
52. Minciună S.
Dincă
53. Mardale I. Ghe.
54. Milea P. Ion
55. Pârvănescu C.
Toma
56. Paraschiv A.
Marin
57. Puiu I. Ion
58. Pârvulescu S.
Ghe.
59. Pârvulescu S. Ion
60. Pârvulescu Tudor
61. Rogozeanu N. Ion
62. Răceală I. Tudor
63. Rogozeanu N.
Geo.
64. Sandu F. Ion
65. Sandu F. Stancu
66. Sincu A. Tudor
67. Sincu M. C-tin
68. Șoarece Crăciun
69. Toca C. Tudor
70. Toca C. C-tin
71. Toca P. Vasile
72. Tingire P. Marin
73. Sincu D. Marin
74. Ungureanu N.
Stan
75. Ungureanu N.
Ispas
76. Ungureanu N.
Staicu
77. Veselin P. Tudor
78. Mardale S. Tudor
79. Mardale I. Tudor
80. Lia F. Iancu
81. Lia F. Nicolae
82. Mirea I. Cristea
83. Badea T. Ion
Eroii din cel de-al doilea război mondial: 1. Dașoveanu Teodor
2. Dăbuleanu Oct.
3. Babiceanu Ion
4. Birjan I. Marin
5. Capac Pascu
6. Ciobanu Alex.
7. Ciobanu Nicu
8. Dăbuleanu Niță
9. Dincă Ion
10. Dinuț Florea
11. Dulea Ștefan
12. Gane I. Nic.
13. Ghena
Haralambie
14. Ghena Victor
15. Gulie Tudor
16. Iorga D-tru
17. Iorga M. Ilie
18. Iorga M. Nic.
19. Mardale D. Marin
20. Nenu C-tin
21. Răceală C-tin
22. Răducea Iordan
23. Rece Șt. Marin
24. Sapascu Ghe.
25. Sincu St. Marin
26. Stanciu R. Ion
27. Toma Paraschiv
28. Țarălungă Ion
29. Țarălungă Miron
30. Toca Paraschiv
31. Veselin Florea
32. Ortacu Ion
33. Pârvănescu Micu
34. Pârvănescu Eften.
35. Pârvănescu Bibicu
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria
Oltului” cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.
28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”.
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru,com. Găneasa, jud. Olt, str.
Libertăţii, nr. 96. Tel. 0724219925, mail tilvanoiu.ionel@yahoo.com.
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 129
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 130
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 131
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 132
An. V, nr. 4 (50) APRILIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 133
top related