Alchimia, între filosofie ocultă şi protoştiinţă

Autor: Irina-Maria Manea | 884 vizualizări

Tot ceea ce ţine de alchimie implică multe, multe întrebări.

Unde şi când a apărut? Se voia a fi o ştiintă veritabilă sau era

doar un paravan pentru practici frauduloase? Transformarea

metalelor în aur era un deziderat real sau mai mult o metaforă

pentru transformarea spiritului? Ce semnificaţie aveau

complexele simboluri folosite de aceasta? A învăţat ceva

chimia de la predecesoarea ei magică? Vom încerca să

prezentăm, foarte sintetic, un scurt istoric al preocupărilor

alchimice, pentru a ne face o idee despre însemnătatea

fascinantului subiect, atât de opac şi seducător, poate mai mult

din pricina tematicii sale filosofice decât operaţiile concrete

prin care alchimiştii doreau să obţină aurul.

Surprinzător, principiile alchimiei postulează unitatea şi

simplitatea ultimă a ansamblului cunoaşterii, deloc departe de

concluziile fizicii particulelor. Toate obiectele, de la aştri la

părţile corpului, sunt prinse într-o reţea de corespondenţe. Dar

pentru alchimişti, cei puţin pentru cei antici, este vorba de

metafizică, de o poezie a universului, nu despre o încercare

explicativă fundamentată ştiinţific, prin metodă şi experiment. În

evul mediu însă alchimiştii sunt cei care vor predica ferm

necesitatea recursului la experienţă, fiind de altfel primii care se

folosesc de laboratoare, situate mai întâi în mănăstiri.

Alchimiştii vor descoperi tehnici de purificare a alcoolului,

aplicându-le în extragerea esenţelor din plante, utilizate ulterior

în scopuri medicinale.Când începe să se dezvolte chimia,

alchimia nu dispare brusc, ci coexistă cu ea, după cum sugerează

şi lucrările secrete ale lui Newton, care vede în ea o posibilitate

de a identifica intenţiile Creatorului.

Anticii intre materie si spirit

Dar reîntorcându-ne în antichitate, să schiţăm câteva dintre

gândurile oamenilor care au fost pasionaţi de această formă de

cunoaştere. Chinezii concep universul ca pe un imens organism,

în care obiectele naturale sunt legate prin simpatii. Cu alte

cuvinte, nechezatul unui cal atrage nechezatul altui cal, sau nota

pe o lăută atrage note pe alte instrumente. S-au scris în secolul al

II-lea a.Hr. liste întregi de simpatii, dar şi antipatii, pe baza

cărora se elaborau varii reţete: amulete care să influenţeze

soarta, remedii pentru boli, elixiruri de viaţă lungă, etc. Câteva

tratate de mineralogie fac o clasificare a metalelor în încercarea

de a urmări caracterul lor Yin sau Yang.

Mutându-ne în altă arie culturală, în Egipt, aici vom descoperi că

avem o literatură care se referă la vopsirea şi manipularea

metalelor, pentru a le aurifica. Bolon din Mendes, alchimist din

secolul al II-lea a.Hr., împărtăşeşte opiniile colegilor săi chinezi

despre simpatii şi antipatii. Meşteşugarii care prelucrau aurul se

subordonau unor preoţi ai zeului Ptah din Memphis. Egiptenii

ştiau să placheze aurul sau să aurească în foiţe. Papirusurile de la

Leyda şi Stockholm ne transmit mai multe reţete, printre care şi

de scădere a titlului unui aliaj sau de afinare a metalelor pentru a

le modifica proprietăţile. Pentru vopsirea aurului se cerea un

amestec de compozit de fier şi sulf, sare şi oţet de purificare, în

care se scufunda aurul şi se încălzea pe cărbuni. Reţetele acestea

nu prea i-au convenit lui Diocleţian, care dă ordin să se ardă

multe manuscrise, de teamă ca egiptenii să nu adune bogăţii.

În lumea elenistică îl vom întâlni pe Zosim din Panopohis, care

şi-a redactat opera în jurul anului 300. Scrierile sale contopesc

dimensiunea materială cu cea spirituală a alchimiei, propunând o

clasificare a elementelor bazată pe afinitate reciprocă

(cosangvinitate), cum ar fi cea dintre magnetit şi fier. Textele

revelatorii cuprin scene onirice în care i se amestecă oasele cu

carnea şi arde în foc pentru a proba că sufletul se naşte odată cu

trupul.

Unul dintre textele cele mai

importante ale alchimiei este Tabla de smarald, cu cel mai vechi

exemplar în papirului de la Leyda, şi o scriere paleo-ebraică. În

el regăsim idei din metafizica iudaică, kabbalistică[1], precum

cea a Arborelui Vieţii, Sefiroth, copacul invers care poartă

lumina divină din cer spre pământ. Textul tablei ne indică iarăşi

o predilecţie pentru corespondeţele care în cele din urmă se

unifică, dar limbajul extrem de ermetic nu ne permite să

deducem exact ce înseamnă fiecare pasaj: “Ceea ce se află sus

este la fel cu ceea ce se află jos, iar ceea ce este jos este la fel cu

ceea ce este sus. Toate lucrurile provin dintr-o esentă, cea mai

secretă dintre toate lucrurile secrete, prin orânduirea acestei

fiinţe unice. Tatăl acestei atât de secrete esente este Soarele, iar

mama sa este Luna, şi vântul a purtat-o spre aripile sale, iar

hrana sa este pământ spiritual. Separaţi pământul spiritual de

corpul dens printr-o dulce căldură”.

Ori sunt texte sacre destul de inabordabile, ori sunt doar un

paravan pentru practici frauduloase. Căci printre textele

alchimice găsim şi reţete pentru a denatura metalele de o

manieră imperceptibilă, aşa incât metalul slăbit să reproducă

aspectul metalului nobil. Din acelaşi papirus avem de pildă o

metodă de scădere a titlului argintului: “Luaţi cupru de Cipru,

înlăturaţi-i rugina şi puneţi deasupra în părţi egale: patru drahme

de sare de Ammon, patru de alaun, adăugaţi o cantitate egală de

argint şi amestecaţi”.

Vedem deci că încă de la începuturi alchimia a stat sub semnul

suspiciunii. Dincolo de spiritualitatea pe care o invocă, a fost o

metodă de contrafacere cu finalitate mercantilă. Avem un

dualism substanţă naturală – produs artificial. Şi totuşi, dacă ne

uităm la complexele tabele de corespondenţe, nu putem să nu

vedem şi o cuprinzătoare metafizică în care universul este un

Tot, impregnat de legăturile magice dintre diversele registre ale

cunoaşterii. Corespondenţele au în comun cifra şapte: vocale

greceşti, planete ale lui Ptolemeu, culori primare, tonuri ale

octavei, metale din vechime şi organe. Unii alchimişti vor

construi diagrame. Tabelele erau sisteme deschise, la care se pot

raporta şi alte registre: zei, numere magice, ziele, procedee

divinatorii, etc. Era un fel de organizare a cunoaşterii din acele

timpuri, cu funcţie mnemotehnică.

Gândirea pe-ştiinţifică considera că metalele germinează în

mine, datorită Terrei hrănitoare. Pământul era insărcinat cu

metalele sale. Prin suflul vaporos şi umed al pământului se

creează mineralele[2]. Alchimia elenistică punea metalele în

relaţi şi cu celelalte planete, nefiind altceva decât emanaţii ale

acestora. Pentru a da naştere metalului, nu era nevoie decât de

embrion, sol fertil, timp şi o temperatură propice, focul blând şi

constant. Concepţia a persistat până în secolul al XVII-lea.

Medievalii in cautarea Marii Opere

În Evul Mediu, alchimia arabă ocupă un loc extrem de

important, pentru că asimilează cunoştinţe atât chineze, cât şi

grecesti, pentru a le transmite apoi şi europenilor, dar şi pentru

că se preocupă constant de o farmacopee eficientă. Să luăm

exemplul lui Geber (Jabir Ibn-Hayyan), care a trăit in secolul al

VIII-lea, alchimist la curtea lui Harun al-Raşid, deţinător al unui

laborator propriu. În mediul intelectual propice, Geber

elaborează o teorie cosmologică ce cuprinde patru naturi (uscat,

umed, clad şi frig), care provin din combinarea dintre sulf şi

mercur.

Metalele sunt

alcătuite din aceste patru naturi, două la nucleu, două la învelis.

Combinarea sfârşeşte într- stare de echilibru, fixată prin

proporţii numerice, idee unde vedem ceva din legea proporţiilor

definite a chimiei moderne. În toată teoria numerologică a

geberistilor, aurul reprezintă echilibrul perfect dintre sulf şi

mercur, Yin şi Yang alchimici, acidul şi baza moderne.

Complementaritatea există şi în alchimie, şi în chimie. Şi la

Geber lucrurile nu au rămas doar la nivel teoretic. Observaţiile şi

experimentele sale au dus la descoperirea albului de plumb, sau

acidului nitric. Jabirienii au folosit şi substanţe animale ca

ingrediente, o iniţiativă inspirată căci mineralele sufereau de pe

urma impurităţilor şi nu produceau rezultate. Filtrul vegetal sau

animal devine o procedură comună în laborator.

În lumea latină Robert de Chester va traduce primul manuscris

arab în 1144, o introducere în scrierile atribuite lui Hermes

Trismegistos. Neoplatonismul medieval vedea în natură oglinda

divină, o concepţie care concilia religia cu spiritul ştiinţific. În

mănăstire, călugării practică şi alchimia materială, şi pe cea

spirituală, prima pentru a investiga mutaţiile din natură, a doua

pentru a-l purifica pe cel iniţiat. Alchimiştii au avut ideea

năstruşnică şi foarte valoroasă cum că pentru a studia natura

trebuie să te îndepărtezi de ea şi să o recreezi în laborator.

Componenta filosofică a practicii alchimice nu lipseşte. Roger

Bacon, în secolul al XIII-lea, îi atribuie un rol speculativ major,

căci aduce o reflecţie asupra lucrurilor şi le poate raţionaliza prin

experimentare.

Ce ştiau medievalii? Printre altele găsim în scrierile atribuite lui

Raymond Lulle de Majorca procedura de distilare şi purificare a

alcoolului. Distilarea vinului care punea la dispoziţie o apă

arzătoare care a început să fie utilizată în scopuri medicale.

Distilările aveau însă un scop mai înalt, şi anume extragerea

chintesenţei. Alchimia lulliană descoperă că alcoolul este

capabil să extragă din plante tot felul de substanţe aromatice

volatile, pentru asta fiind suficient ca apa vieţii să atingă un grad

mare de puritate. Manuscrisele din secolele XIII-XIV ne oferă

liste lungi de medicamente potrivite pentru toate felurile de

patologii şi obţinute prin distilare pornind de la flori, seminţe

sau mirodenii. Cea mai veche licoare cunoscută a fost inventată

în 1510 de Bernardo Vincelli.

Ce mai caută alchimiştii? Elixirul universal, piatra filosofală.

Metalele ordinare sunt avataruri imperfecte ale aurului, iar

chrysopeea le poate vindeca. Iar aurul este metalul nemuririi,

cine şi-l alătură ajunge magic la longevitate. Medicamentul este

descris în enciclopedia lui Johann Alsted drept “spiritul lumii,

care atunci când intră în principiul unei lăptuci, devine lăptucă,

într-un trandafir devine trandafir, când intră în sare, sulf, aur,

copac, animal, devine sulf etc.” Alchimiştii au tot recurs la

diverse panacee, unele mai toxice ca altele. Basile Valentin

vedea în stibiu soluţia ideală…Teoretic, opera alchimică

cuprindea trei stadii: opera de negru, alb şi roşu, care prin mai

multe operaţiuni (calcinare, dizolvare, coagulare, sublimare,

putrefacţie, revenirea culorilor, congelare) se terminau cu

adăugarea pietrei roşii în mercurul încins, care o transformă în

aur.

Să facem acum o mică trecere în revistă a Renaşterii, epocă în

care Marsilio Ficino descoperă manuscrise vechi şi le face

cunoscute la Florenţa. Atât pentru el, cât şi pentru Pico della

Mirandola, Hermes Trismegistos constituia punctul de atracţie.

Pentru ei, alchimia este o întelepciune antică regasită, care

permite omului să participe la Spiritul Divin. Imitarea creaţiei şi

creatorului devine ţinta principală. Se îmbină în timpul renaşterii

gândirea arabă impregnată de platonism cu un misticism ocult în

care este esenţială stăpânirea limbii, a cuvintelor. O noţiune

centrală a doctrinei platonice este credinta în echivalenta magică

dintre cuvinte şi lucruri, controlabile prin manevrarea potrivită a

limbii.

Revenind la Hermes, el este în renaştere purtătorul ştiinţei

oculte. Rezultat în secolele III-II a.Hr. din asimilarea sincretică a

zeului egiptean Toth cu zeul grec Hermes, zeul va fi identificat

ulterior şi cu Moise. Trismegistos înseamnă tricefalul, cel care

domneşte peste trei lumi, celestă, terestră şi infraterestră. Este

aşadar şi preot-filosof, şi rege, şi profet-magician. Numeroasele

aluzii la Hermes denotă interesul pentru cunoaşterea ocultă,

cunoaştere care se îmbină însă cu matematica şi observaţiile

astronomice pentru a releva armonia cosmică. La Rabelais,

Pantagruel contemplă infinita şi intelectuala sferă, cu centrul

pretutindeni şi circumferinţa nicăieri, precizând că este vorba

despre Dumnezeul lui Hermes Trismegistos.

Dintre alchimiştii

faimoşi ai Renaşterii merită să-I amintim pe: Cornelius Agrippa,

Guillaume Postel, Paracelsus, Arthur Dee, Jean Beguin, Michael

Maier, Basile Valentin. Ceea ce îi unea pe aceştia era viaţa lor

rătăcitoare, în căutare de manuscrise şi ingrediente. O problemă

era şi dificultatea economică, ei având nevoie adesea de un

mecena. Unii autori, chiar din propria tagmă, iau în derâdere

decăderea lor socială, dar respectă cuceririle disciplinei. Ca de

pildă procedeele din sticlărie, producerea culorilor, elaborarea

de aliaje, contribuţiile la farmaceutică şi artilerie.

Probabil cel mai cunoscut personaj este Paracelsus,

Theophrastus von Hohenheim (1493-1541), un adevărat rebel

pentru că respinge orice formă de autoritate în afara Bibliei.

Paracelsus marchează o ruptură majoră de ceea ce însemna

alchimia. De ce? Pentru că prioritar pentru el nu mai e leacul

pentru metale, ci cel pentru oameni, panaceul, elixirul suprem.

Omul este pentru medicul elveţian un microcosm, care s-a

născut într-un cosmos structurat, apoi după alungarea din

paradis suferă din pricina separării de esenta divină şi accede

apoi constant la această sferă.

Lui paracelsus îi datorăm introducerea în alchimie a

matematicilor, geometriei şi proporţiilor numerice. Pentru

Paracelsus, cele patru elemente ale lui Aristotel sunt

manifestările a trei elemente chimice omniprezente: sulful,

mercurul şi sarea, provenind la rândul lor dintr-o esenţă

primordială, Marele Mister. Focul este foarte important, pentru

că el revelează principiile, le generează. Prin foc alchimistul

recreează natura. Altă noţiune centrală a filosofiei paracelsiene

este asimilarea pietrei filosofale cu Iisus Hristos. Ameliorarea

metalului este imposibilă fără ameliorarea adeptului, care se

transformă prin influenţa divină.

Paracelsus este totodată şi inventatorul medicinei psihosomatice.

Vindecarea înseamnă echilibrarea forţelor naturale care se

confruntă în bolnav. Prin logoterapie, vindecarea prin cuvinte,

Paracelsus încearcă să creeze în bolnav o ordine. Totul porneste

de la spirit, care trebuie mai întâi curăţat de rele. Alchimia

spirituală subsumează un ansamblu ordonat, gradual, de exerciţii

spirituale, combinate cu etapele Operei pentru a ajunge la

perfecţionarea interioară.

Modernii si ultimele focuri

Alchimia îşi trăieşte ultima suflare prin secolele XVII-XVIII.

Nu putem să nu cităm aici cazul lui Isaac newton, un fin

cunoscător al literaturii alchimice, adept al posibilităţii de

descifrare a misterelor universale şi prin această metodă. Pentru

Newton, Hermes, un Hristos păgân, conduce procesele fizice

non-mecanice, este cel care animă materia, o scoate din starea sa

de vegetare. Newton imaginează metalele ca pe o pastă din care

se face pâine, o materie în care se adaugă drojdie. Izolarea

drojdiei este scopul. Newton caută ingrediente pentru magnetul

filosofic, experimentează cu sulfură de fier, amalgamuri şi

antimoniu.

Pasiunea sa pentru alchimie se întrevede şi în fizica sa,

întemeiată pe forţe de atragere şi respingere, al căror model este

furnizat de alchimie. În scrierile sale putem surprinde indicii ale

activităţii sale alchimice. De pildă, întrebându-se despre posibila

echivalentă dintre materie şi lumină, formulează astfel: “

Mercurul apare uneori sub forma unui metal dur şi casant,

câteodată sub forma unei sări transparente şi corozive, pe care o

numim sublimată, şi alteori sub forma unui pământ alb fără gust,

transparent şi volatil. Şi după toate aceste schimbări revine la

prima formă de Mercur.[…] şi printre atâtea transmutări diferite

şi stranii, natura nu ar putea să schimbe corpurile în lumină, iar

lumina în corpuri?”.

Separaţia dintre chimie şi alchimie nu va deveni clară până la

Lavoisier şi revoluţia franceză. Chimia se va debarasa de mantia

ermetică, pentru a se baza exclusiv pe observaţie şi experiment.

În 1677 apare Cursul de chimie a lui Nicolas Lemery, cu

derivări de metale grupate pe capitole. Dar alchimia nu moare

imediat. Chiar un periodic ştiinţific, Journal des Scavans, oferă

recenzii noilor lucrări de alchimie. De fapt răspândirea lor era

atât de mare, incât Francois Geoffroy publică în 1722 Memoriile

Academiei de Stiinte, un protest vehement împotriva tezelor

alchimice. Găsim o ilustrare a continuităţii, dar şi controverselor

de la finele secolului al XVIII-lea, în interesul pentru Nicolas

Flamel, un personaj real din secolul al XIV-lea, pretins

îmbogăţit prin descoperirea, după lectura unei cărţi de Abraham

Evreul, a Pietrei Filosofale…

Adevărul despre alchimie va sta mereu sub semnul enigmei. Ce

a fost mai mult, o filosofie sau o ştiinţă? Şi cât de mult a

recuperat chimia din ea? Oricum, să nu uităm că avem totuşi

contribuţii impoertante şi din acest domeniu mai…ezoteric.

Laboratorul, procedeele de purificare (distilarea, cristalizarea),

organizarea în teorie şi practică, noţiunea de catalizator, ferment,

solvent, sau extract, ideea de substantă statică şi care devine

dinamică prin transformare, dar şi nenumăratele motive literare

în frunte cu modelul savantului nebun, pe care îl vom regăsi atât

de des la Mary Shelly, Balzac, Alexandre Dumas, Jules Verne,

Nathaniel Hawthorne, R. L. Stevenson , A, Conan Doyle sau

Goethe.

Într-un fel şi noi suntem alchimişti. Nu ne lăsăm noi uneori

seduşi de un trecut grandios, unde ne închipuim că ar fi trăit

marii întelepţi, păstrători ai tainelor universale pe care noi le-am

uitat şi sperăm să le recuperăm?

Bibliografie:

Bonardel, F., Filosofia alchimiei, Iaşi, 2000.

Laszlo, P., Ce este alchimia?, Bucureşti, 1996.

Linden, S., The Alchemy Reader: from Hermes Trismegistos to

Isaac Newton, Cambridge, 2003.

Roob, A., Alchemy and Mysticism, Londra, 2003.