Adelade Garabet Ibrăileanu

Apariţie şi surse biograficeOpera literară „Adela”, unica operă de ficţiune pe care a scris-o criticul român Garabet

Ibrăileanu, a fost publicată în luna mai a anului 1933. Se numără printre puţinele romane de dragoste din literatura română.

Acest roman a fost aşteptat cu nerăbdare de unii critici, pentru care opera trebuia să fie dovada clară a faptului că un critic nu poate scrie un roman. Această opinie absurdă este însă înlăturată după apariţia romanului, care chiar reuşeşte să câştige Premiul Naţional pentru Proză din acel an.

Scriitorul îşi priveşte propria scriere ca pe o operă de observaţie stiinţifică, încercănd şă descopere esenţialul atăt în lumea din afară, cât şi introspectiv.

Încadrarea în specieSubtitlul romanului, „Fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu”, sugerează clar că opera este

un roman-jurnal, adică literatură subiectivă. Garabet Ibrăileanu trece în ficţiune sentimentul iubirii platonice. George Călinescu afirma că opera „este primul cu adevărat roman românesc de analiză, după cum este, neîndoios, cel dintâi roman al dragostei platonice”.

Romantismul, atmosfera uşor învechită a romanului ţin de perspectiva în care autorul priveşte personajele şi epoca. Atrăgănd atenţia asupra acestui aer de la sfărşitul secolului al XIX-lea, Garabet Ibrăileanu a afirmat că „titlul romanului, care e şi numele eroinei, este înadins ales uşor deşuet, sau demodat...”

„Adela” este, în acelaşi timp, o operă sugestivă asupra psihologiei şi a dispoziţiilor intelectuale, o reflectare a sensibilităţii şi o indicaţie precisă asupra repercusiunilor lecturilor din opera eminescianismului.

Structura romanului şi instanţele narativeRomanul este împărrţit in 15 capitole, prezentănd o singură faţă mai proeminentă a lui Emil

Codrescu: reacţia lui la iubire, complicând atitudinea temperată a personajului cu drama virilităţii în declin.

Opera este scrisă la persoana I de un narator care este şi personaj. Fiind analizat în detaliu pe tot parcursul romanului, stările sale sufleteşti sunt prezentate în mod microscopic, punăndu-se accent pe tot ceea ce acesta simte sau gândeşte. Emil insuşi încearcă să îsi înţeleagă propriile sentimente, să descopere ceea ce înseamnă de fapt iubirea: „Amorul nu este entuziasm estetic şi moral. Sublimităţile astea clorotice n-ar putea explica tirania şi demenţa lui. El este cu totul altceva. Este faptul fundamental al existenţei, voinţa de a trăi, sau, mai bine, de a nu muri”. Este uluitor felul în care el percepe diferenţa dintre cele două noţiuni, despre perspectiva pe care o are asupra faptului că iubirea poate aduce suferinţă, dar totuşi speranţa că aceasta se va împlini nu moare niciodată. O altă idee remarcabilă este aceea că: „dacă iubeşti pentru un motiv anume, eşti frumos, deştept, bun, iubirea devine comercială”. Vrea să sugereze că există iubiri care nu sunt bazate pe calităţi; omul nu are nevoie de niciun motiv pentru a iubi.

SubiectulDe la primele pagini ale cărţii, numite modest „fragment de jurnal”, opera se conturează

puternic. În această carte, abstractă în sensul condiţiei sociale a personajelor, trăiesc nu oameni, ci probleme sufleteşti ale acestora.

Revederea Adelei după trei ani îl izbeşte pe Emil. Descoperă căt de frumoasă este, cu părul ei blond şi ochii albaştrii, înaltă, cu trupul mlădios. Rememorează clipele petrecute alături de aceasta în

trecut; o ştia pe Adela de cand era o copiliţă, care se juca învărtind ceasornicul lui, şi îl antrrena pe el, student la medicină, în îngrijirea păpuşilor. Explicaţia faptului că erau prieteni este simplă: lui îi lipsea afecţiunea familială, pe care o pierduse la moartea mamei sale, iar ei îi făcea plăcere faptul că el se cobora la mintea ei.

La cinsprezece ani, Adela îl considera pe Emil un mentor, un exemplu demn de urmat. Acum se întălnesc din nou, iar noua condiţie sociala a tinerei îl complexează puţin pe Emil: „Întotdeauna mi-a venit greu să schimb apelativul ‚domnişoară’ în ‚doamnă’. Mi se pare o mixtitudine în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate la fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească”. Aceasta poate fi numit o gelozie mărginală, primul semn al iubirii intense care îl va cuprinde pe Emil. Deşi fusese îndrăgostit de mai multe ori până acum, această dragoste este una neaşteptată, surprinzătoare. Emil o consideră chiar necuviinciosă, diferenţa de vârstă dintre cei doi fiind pentru el o barieră de netrecut. Totuşi, această iubire creşte până într-acolo încât este gelos pe orice fiinţă la care Adela ţinea, chiar şi pe fata de patru ani a bucătăresei.

„Dar pe o femeie pe care aş înjosi-o şi care s-ar înjosi n-aş mai putea s-o preţuiesc. ”; acesta e principul după care se conduce Emil. El nu poate să se apropie de Adela mai mult decât se cuvine, considerând că i-ar pângări inocenţa, cu toate că aceasta îi oferă diferite indicii a dragostei pe care i-o poartă. Cănd îi arată o fotografie făcută acum douăzeci de ani, Acela îi spune că îl place mai mult acum , vrând să îl încurajeje să-şi mărtuisească dragostea. Reţinerea lui Emil continuă însă. În excursia la Văratic, cei doi sunt nevoiţi să folosească acelaşi pahar cu apă, iar el clăteşte paharul dupa ce a băut Adela, parcă pentru a o îndepărta de el însuşi.

Înainte să plece pentru totdeauna, Adela, deşi mai tânără, ia iniţiativa şi = îl întreabă direct pe Emil ce sentimente are pentru ea. Acesta ezită din nou, răspunzând în cele din urmă că simte pentru ea „o nesfârşită prietenie pasionată”. Dezamăgită, Adela îi lasă mânuşa ei, aceasta fiind simbolul despărţirii lor. Emil rămâne cu un gol în suflet, şi cu regretul a ceea ce ar fi putut fi.

DragosteaPrincipala temă a romanului este a ezitării, drama nehotârării personajului de a-și stabili în

mod clar destinul. Drama lui Emil Codrescu este de a se lasă copleșit de tulburele sentiment al îmbătrânirii fizice, de a nu se elibera de presiunea timpului, fapt ce declanșează o întreagă tragedie interioară.

Imaginile mamei lui Emil de-a lungul timpului, de mamă, soră şi apoi fiică, se repetă în cazul Adelei. El o cunoştea de cănd avea 4 ani, simţind o dragoste filială pentru ea. La cincisprezece ani, aceasta îi devine o soră, căreia îi este mentor. Într-un final, tânăra ajunge să aibă grijă de el: îi ia ţigările şi i le dă cu număr; îi dă sfaturi despre cum ar putea să-şi aranjeje odaia pentru a avea mai mult confort.

Atracția dintre Adela și Codrescu, extrem de spiritualizată, se compune dintr-o obsesie a unuia pentru celălalt, o conjugare a simțurilor superioare celor fizice, plutind într-un mediu abstract. Manifestările dragostei sunt aproape adolescentine, iar personajul este cuprins de o rușine putin explicabilă, pentru că și o diferență de numai zece ani între el și tânăra ar fi fost inconveniența.

Pentru bărbatul înfrânt psihic dinainte, iubirea venind din partea femeii tinere este un lucru puțin probabil. De aceea, identificarea sentimentelor între cei doi urmează însă același traseu al dezbaterilor: întrebat de Adela ce simte pentru ea, bărbatul răspunde că "un sentiment foarte curios", "bun de pus la muzeu", un fel de "vis în vis", multiplicat la infinit. Sentimentul cu care se despart cei doi este de durere si de fericire în același timp, iar favoarea cerută de bărbat este de a o striga pe nume, "Adelina!".

Însă această dramă este învăluită de misterul femeii care asigură şi farmecul romanului. Pudoarea este oarecum necesară, deoarece acţiunea se petrece în jurul anului 1900 când orice sărutare pe pielea unei femei era de o încărcătură emoţională apocaliptică. În acest sens, romanul lui Garabet

Ibrăileanu este unic, nicăieri nu vei mai regăsi o reprezentare mai veritabilă a misterului femeii care copleşeşte prin farmec scenele intime din alte romane.

Modalităţi narativeIzbiditoare, în ciuda stilului şi a cadrului somptuos, este gravitatea docummentării. În acest

roman nu se găseşte niciun cuvănt de prisos, după cum afirmă şi Călinescu, „nicio alunecare pe neaua purei străluciri”. Criticul literar îl compară pe Ibrăileanu cu „un matematician care se exprimă prin minimm de semne, astfel încăt orice detaliu să fie esenţial şi cu neputinţă de înlăturat” Autorul aduce în fiecare cuvânt o nouă viziune microscopică, fără de care imaginea generală ar ieşi diminuată.

Opera este scrisă cu modestie, fiind proprie cu modul liric în care îşi defineşte eroii. „Adela” este o alterare de reflecţii abstracte şi de evocări plastice. Într-o expresie soibră, se analizează intoxicaţia amoroasă a lui Emil Codrescu, cu naivele sale sentimente,cu extazele şi gelozia imaginară, cu ridicolul lui plin de suspiciuni.

Biografie

Garabet Ibrăileanu - „Adela” (editura Cartex, anul 2008) George Călinescu – „Opere. Publicistică, II” (editura Fundaţiei Culturale pentrru Stiinţă şi

Artă, anul 2006, pagina 235) George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediţia a doua,

editura Minerva, anul 1985, pagina 667) George Călinescu în „Adevărul literar şi artistic” (nr 652, 4 iunie 1933) Pompiliu Constantinescu – „Scrieri” (editura pentru Literatură, anul 1969, vol III, paginile

198-199) Constantin Ciopraga – „Privind viaţa. Amintiri din copilărie şi adolescenţa” (editura pentru

Literatură, anul 1969, paginile XI-XII)