UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA CONSTANŢASPECIALIZAREA: DREPTDISCIPLINA: PSIHOLOGIE JUDICIARAANUL I ZI, FR, IDConducătorul disciplinei: Conf. univ. dr. VOICU ADELA Tel/Fax: 0241/545015 şi E-MAIL:ushcta@spiruharet.ro

PSIHOLOGIE JUDICIARA

- SINTEZE -

Conf.Univ. Dr. VOICU ADELA

OBIECTUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE

Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor, funcţiilor şi particularităţilor psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate (Dicţionarul explicativ al limbii române).

Psihologia juridică este o disciplină distinctă a psihologiei generale care studiază geneza delincvenţei, prevenirea ei, caracteristicile comportamentului deviant şi a grupelor delictuale, problematica actului justiţiar implicând detecţia delincvenţei, mărturia, ancheta, demonstrarea vinovăţiei sau disculparea, reeducarea delincventului, relaţiile dintre inculpat şi justiţiar, cu scopul de a înarma magistratul în statul de drept cu informaţiile care să-i permită aplicarea corectă a legii, în litera şi spiritul ei.

Psihologia juridică se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale cărei hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii. În acest sens:

a. psihologia juridică ajută magistratul în înţelegerea mecanismelor psihice ale persoanei implicate în drama judiciară indiferent de statutul său (autor, victimă, martor) şi sprijină magistratul în exersarea autocontrolului pentru evitarea propriilor limite psihologice ce ţin de caracterul, atitudinile şi aptitudinile sale ca magistrat şi îi oferă acestuia stategiile şi mijloacele concrete prin care aceste limite pot şi trebuie a fi depăşite.

b. psihologia juridică sprijină magistratul în înţelegerea cauzalităţii comportamentului uman, conformist sau deviant din perspectiva teoriei sistemelor, aplicarea legităţilor cauzalităţii mecanice, respectiv cauză-efect fiind o eroare, în cazul conduitelor umane.

c. magistratul are de judecat omul, care poate acţiona raţional, automat sau iraţional. În acest context, rolul justiţiei este de a îngrădi din ce în ce mai mult potenţialul de iraţionalitate criminogenă al fiinţei umane.

d. psihologia juridică facilitează şi cunoaşterea de către magistrat a următoarelor elemente:– limitele individuale în procesul de învăţare, de interiorizare şi conformare a normei

juridice, limite diferite de la individ la individ;– presiunile diferite, calitativ şi cantitativ, exercitate de mediul social de provenienţă al

individului şi care influenţează nevoile şi motivaţiile sale, în mod specific;

2

– rezistenţa opusă de individ tentaţiilor existente în societate, care cel puţin în parte, pot fi incriminate drept cauză a comportamentului individual;

– strategiile de realizare a reversibilităţii atitudinilor antisociale (la omul normal mental atitudinile antisociale sunt reversibile) şi ca urmare adaptarea metodelor extrapunitive şi terapeutice de intervenţie;

– procesele senzorio-perceptive, reprezentările memoriei, trăirile afective şi emoţionale care facilitează cunoaşterea personalităţii umane şi evită apariţia erorilor în interpretarea faptelor.

Magistratul va putea aprecia corect necesitatea expertizării psihologice şi psihiatrice a celor implicaţi în comiterea faptelor infracţionale cunoscând interdependenţa între comportamentul persoanei şi elementele constitutive ale personalităţii acesteia.

Poate mai mult decât în oricare alte domenii, juristul trebuie să posede serioase cunoştinţe de psihologie, în general, şi în legătură cu voinţa, în special, pentru că unul din elementele de bază a raporturilor de drept este voinţa.

Dintotdeauna, actele juridice au fost rezultatul voinţei juridice (înţelegerii sau hotărârii) agenţilor de drept, în calitatea lor de persoane fizice sau juridice. Fenomenul voliţional aparţine categoriei particularităţilor psihice ale persoanei, densitatea conţinutului voinţei şi gradul de dezvoltare al acesteia răsfrângându-se asupra întregii activităţi a omului, şi ceea ce interesează din punct de vedere juridic, asupra întregului său comportament.

Individul cu o astfel de voinţă se caracterizează prin perseverenţă, iniţiativă, independenţă, stăpânire de sine, tărie sufletească, calităţi care intră în structura şi dau conţinutul caracterului; pe de altă parte, voinţa se manifestă şi se realizează în acţiunea voluntară a omului, în activitatea sa, ca proces, ca o formă specifică de organizare psihică a întregii activităţi, în cadrul sistemului psihic uman voinţa fiind un subsistem.

În acest context, sfera caracterului complex de interdependenţă al voinţei este completată şi de o altă conexiune: fenomenul voliţional se structurează pe o serie de factori care ţin de posibilitatea de a înţelege şi cunoaşte realităţile înconjurătoare, factori deci de natură cognitivă ca de pildă gândirea, reprezentarea, memoria, învăţarea, limbajul şi capacitatea de folosire a lui, factori afectivi şi motivaţionali.

Diferenţa specifică între voinţă, privită ca proces psihic, ca formă de organizare psihică a întregii activităţi, ca fenomen voliţional şi celelalte procese şi fenomene psihice care dau structura şi conţinutul sistemului mai general căruia li se subsumează-sistemul psihic uman- se concretizează în preponderenţa structurilor pe care se clădeşte, a sistemului de funcţii şi procese care îi dau conţinutul, dar şi în unii factori ce ţin de posibilitatea de a înţelege şi cunoaşte realităţile înconjurătoare (factori cognitivi), acestea formând dominanta în raport cu structurile aparţinând preponderent altor procese şi fenomene psihice cu care se completează într-un context sau altul.

Voinţa este un proces psihic care se manifestă prin acţiuni conştiente îndreptate spre realizarea unor scopuri stabilite. Paul Popescu-Neveanu (1978) consideră că voinţa este o capacitate a omului de a-şi propune scopuri şi de a-şi realiza aceste scopuri pe calea unor activităţi care implică învingerea unor anumite obstacole (durere, oboseală, primejdii etc.) prin punerea în funcţiune a resurselor sale psihice şi morale. Voinţa este capacitatea omului de a-şi

3

planifica , de a-şi organiza, de a efectua şi de a-şi controla activitatea în vederea realizării scopurilor sale.

Sintetizând, putem concluziona că:– voinţa este o categorie psihologică ale cărei premise se află în potenţialul psihic

specific uman, rezultat al dezvoltării bio-psiho-sociale a speciei umane;– voinţa este o capacitate a omului şi numai a lui, capacitate ce nu se întâlneşte la alte

specii;– voinţa implică stabilirea unor scopuri către împlinirea cărora omul tinde.

ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL

Problemă socială acută a sec.XX, criminalitatea a polarizat atenţia unui număr din ce în ce mai mare de jurişti, psihologi, sociologi, criminologi etc. cu atât mai mult cu cât fenomenul a depăşit de mult graniţele frontaliere, generalizându-se pe plan mondial şi multiplicându-şi formele de manifestare.

În lupta cu fenomenul criminalităţii, se impune cu necesitate cunoaşterea obiectivă a cauzelor care îl generează, întrucât numai acţiunea concertată asupra acestora poate determina scăderea eficientă a efectelor nocive social, atât pe termen scurt dar mai ales pe termen mediu şi lung.

Această orientare a apărut iniţial în Marea Britanie la sfârşitul sec. al XIX-lea datorită contribuţiei unor teoreticieni şi specialişti în dreptul penal care au pledat pentru aplicarea şi utilizarea raţionalistă a dreptului şi pedepselor penale, oferind o serie de garanţii juridice individului supus procesului penal.

Din punct de vedere al etiologiei actului infracţional orientarea clasică punea accentul pe cauzalitatea naturală, considerând crima şi delictul ca fiind entităţi juridice abstracte. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai acestui curent este R. Saleilles, (1905) care, preocupat de aspectele specifice ale individualizării pedepsei, a acordat o atenţie deosebită raportului dintre sistemul pedepselor şi cauzalitatea naturală a actului infracţional.

Plecând de la teoria psihologică a hedonismului, majoritatea adepţilor teoriei menţionate au apreciat că fenomenul infracţional îşi are cauzele în actul de voinţă individuală a individului, care are libertatea absolută de a alege, în mod liber, între plăcerea ce decurge din încălcarea legii penale şi durerea de a suporta sancţiunea pentru fapta comisă.

Deşi a acordat un rol excesiv naturii juridice a delictului şi sancţiunilor penale, această orientare a ignorat geneza psiho-socială a actului infracţional. Cu toate aceste limite, contribuţiile sale practice sunt de necontestat mai ales în ceea ce priveşte perfecţionarea mecanismului legii şi regimului penitenciar.

Printre întemeietorii acestui curent se numără A. Quetelet (1835) şi A. Guerry (1834) care au pus bazele clasificării delictelor şi crimelor în funcţie de o serie de indicatori statistici (volum, intensitate, frecvenţă, gravitate, arie de manifestare, rată de criminalitate etc.).

4

Analizând distribuţia statistică a crimelor pe o anumită perioadă de timp, A. Quetelet ajunge la concluzia că există o regularitate în reproducerea acestora iar A. Guerry observă că în fiecare an se reproduc acelaşi număr de crime, în aceeaşi ordine şi în aceleaşi regiuni; fiecare categorie de crimă îşi are distribuţia sa particulară şi invariabilă în raport cu sexul, vârsta şi anotimpul; toate sunt însoţite de proporţii similare de fapte complementare, indiferente în aparenţă şi a căror esenţă nu poate explica încă permanenţa acestei repetări.

Concluzia celor doi reprezentanţi ai şcolii geografice este că infracţiunile împotriva persoanelor predomină în regiunile sudice şi în timpul sezonului cald, iar infracţiunile patrimoniale predomină în regiunile nordice şi în timpul sezonului rece, aceasta constituind aşa-numita “lege termică a criminalităţii”.

Promotorul acestei orientări este C. Lombroso (1878) care, plecând de la teoria regresiunii atavice a infractorului, formulează celebra teză a criminalului “înnăscut”. Conform teoriei sale, personalitatea delincventului reprezintă o entitate distinctă şi specifică denumită personalitate criminală, datorată anumitor structuri anatomofiziologice şi biologice, transmise ereditar şi care determină predispoziţia spre crimă şi violenţă a anumitor indivizi. Efectuând o serie de investigaţii ştiinţifice asupra unor loturi de criminali, Lombroso a scos în evidenţă existenţa la aceştia a anumitor anomalii şi deficienţe anatomo-fiziologice: asimetrie craniană, maxilare proeminente, frunte şi bărbie pronunţate, conformaţie specifică a degetelor, sensibilitate scăzută la durere etc. vizibile pe corpul şi faciesul delincventului.

Un individ care posedă 5-6 asemenea trăsături specifice, reprezintă în concepţia autorului menţionat, tipul criminal perfect, cel care prezintă între 3-5 asemenea stigmate, este tipul criminal imperfect, iar cel care posedă mai puţin de trei asemenea stigmate nu este obligatoriu un tip criminal.

Aceste anomalii anatomo-fiziologice nu sunt prin ele însele, generatoare de criminalitate, dar favorizează trecerea la înfăptuirea actului criminal, permiţând identificarea temperamentelor umane predispuse spre violenţă şi agresivitate.

Spre susţinerea tezei sale Lombrozo afirmă că germenii crimei se găsesc în mod normal la copii. Aceştia sunt apreciaţi a fi criminali înnăscuţi, fiind lipsiţi de simţ moral. Drept probă autorul menţionează analogia dintre caracterul criminal şi cel infantil: furia, răzbunarea, minciuna, cruzimea, puterea imitaţiei etc. Lombrozo recunoaşte însă că, deşi aceste caracteristici sunt generale, totuşi nu toţi copiii devin criminali şi că acest lucru se datoreşte influenţei mediului social exercitat prin educaţie.

Stigmatele, însuşiri colective a căror frecvenţă şi regularitate constituie pentru criminal un fel de act de stare civilă, de marcă originală şi specifică pot fi de trei tipuri:

– stigmatele anatomice care constau în asimetria craniului şi a feţei, capacitate craniană foarte mică sau foarte mare, emisfera dreaptă fiind mult mai grea ca cea stângă; polidactilia, proeminenţa sinusurilor frontale, proeminenţa maxilarelor (prognatism), urechile depărtate şi voluminoase, strabism, daltonism, nas diform, pilozitate neconformă (spân), disproporţia între trup şi mâini sau picioare etc.

– stigmatele fiziologice care constau în analgezie (lipsa durerii motivând tatuarea), ambidextrie şi stângăcie, reflexe mai slabe, efeminarea, masculinitatea, infantilismul şi senilitatea precoce;

– stigmatele psihologice, incluzând mai multe categorii:a. anomalii afective: lipsa milei, a iubirii, lipsa sau diminuarea instinctului de

conservare, indiferenţă faţă de moarte, sinucidere, cruzime, ura, răzbunarea şi vanitatea;

5

b. stigmate intelectuale: inteligenţă redusă, tendinţă exagerată spre lenevie, lipsa de prevedere, înclinaţia spre cinism, inadaptare, minciună, pasiune pentru băutură, jocuri de noroc, obscenitate.

C.Lombroso, bazându-se pe studiile proprii axate asupra componentei psihice a criminalilor şi pe cercetările unor psihiatri renumiţi în epocă, apreciază că între nebunul moral şi criminalul născut există o analogie directă, sub aspectul simţului moral.

Criminalii, precizează autorul menţionat, folosesc un jargon aparte şi un mod hieroglific de a comunica în scris. Tendinţa lor de a se grupa în bande este încă o dovadă a asemănării criminalilor cu primitivii şi cu sălbaticii.

VICTIMA ŞI VICTIMOLOGIA

Odată cu dezvoltarea societăţii omeneşti s-a impus şi necesitatea ca acţiunile indivizilor care o alcătuiesc să se armonizeze cu interesele comunităţii. Când acţiunile indivizilor contravin intereselor comunităţii apar incidente şi conflicte. În scopul evitării acestora societatea a impus anumite reguli de comportament în raporturile dintre membrii ei, numite norme şi care cuprind drepturi şi obligaţii ale individului în societate. Încălcarea acestor norme este sancţionată prin măsuri punitive, în funcţie de gravitatea şi impactul social al faptei.

Marea majoritate a lucrărilor de criminologie şi psihologie judiciară se preocupă de aspectele fenomenului criminal, de crimă şi infractor şi mai puţin de cel de-al doilea vector al diadei infracţionale, respectiv de victimă.

B.Mendelsohn în lucrarea “Victimologia”dezvoltă ideea că şi victimologia este o ştiinţă, ca şi criminologia, având ca obiectiv central studiul victimei.

H.Von Henting realizează o amplă clasificare a victimelor în lucrarea “Criminalul şi victima” şi menţionează că prin victimă înţelegem un element al al mediului infractorului.

În ţara noastră T.Bogdan şi I.Sântea analizează rolul victimei în procesul judiciar în lucrarea “Analiza psiho-socială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”(1988).

Problematica psihologică a victimei este în centrul preocupărilor lui I.Tănăsescu şi B.Flacescu în lucrarea “Victima şi agresorul“, (1994).

I.Oancea reia în lucrarea “Probleme de criminologie”(1998) ideea că şi victima este factor criminogen . Susţine de asemenea necesitatea operaţionalizării conceptului de victimă în condiţiile în care drepturile victimei sunt de cele mai multe ori subapreciate.

Reglementările legale în vigoare în ţara noastră privind rolul şi statutul victimei în procesul penal sunt precizate în Codul de procedură penală:

– art.24: persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată. Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă.;

– art.75: declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi părţii civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză;

– art.77: ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.

Importanţa acţiunilor victimei sunt menţionate în Codul penal:

6

– art.131: în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Retragerea plângerii prealabile, înlătură de asemenea, răspunderea penală. Fapta care a adus vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele. În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.

În contextul social actual au sporit interesul şi preocupările faţă de problematica victimei, impactul pe termen scurt şi lung pe care actul infracţional îl are asupra acesteia.

Delimitarea victimologiei de criminologie ca ştiinţă de sine stătătoare, cu obiect de studiu specific, funcţii, metode şi tehnici de analiză adecvate facilitează definirea acesteia ca fiind ştiinţa despre activitatea şi comportamentul specific prin care este relevată trăirea victimei în cadrul raportului cu agresorul, respectiv ştiinţa despre etapele procesului agresional, pornind de la geneza, structura şi finalitatea acestuia. Victimologia studiază victima înainte, în timpul şi după consumarea actului agresional, în vederea prevenirii fenomenului criminal.

Dicţionarul explicativ al limbii române (1996) defineşte victima ca fiind persoana care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societăţii sau din cauza propriilor greşeli. Ea poate fi persoana care suferă de pe urma unei întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă, etc).

Dicţionarul Oxford (1998) defineşte victima ca fiind:– o fiinţă vie sacrificată unei zeităţi în cadrul unui ritual religios;– o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a satisfacerii unei pasiuni;– o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanţe, boli sau accident.Pe măsura creşterii preocupărilor pe plan internaţional faţă de problematica victimei, se

organizează diferite manifestări ştiinţifice având ca obiect această sferă de interes. În 1973 se organizează primul congres de victimologie la Ierusalim, unde sunt precizate obiectul şi scopul victimologiei ca ştiinţă iar începând cu anul 1976 apare în S.U.A. “Jurnalul internaţional de victimologie” în paginile căruia sunt prezentate aspecte diverse privind: condiţia şi motivaţia vieţii cotidiene a victimei, metodele de cercetare în victimologie, tratamentul psiho-juridic aplicat victimei, preocupările vizând reintegrarea socială a victimei etc.

Victimologia studiază trăirile actului agresional de către victimă, consecinţele acestui act asupra psihicului şi fizicului victimei, modificările comportamentale care pot surveni urmare agresiunii asupra sa. Se analizează totodată relaţia existentă între agresor şi victimă, metodele utilizate de agresor, efectele agresiunii.

Ceea ce defineşte statutul de victimă este efectul agresiunii. Acest efect poate fi un prejudiciu moral sau material, incluzând accidentele de muncă, de circulaţie, accidentele nucleare şi poluarea atmosferică. Victima poate fi o persoană dar şi grupuri de persoane, organizaţii, asociaţii.

Fiecare victimă poartă asupra sa un anumit grad de risc victimal. Riscul victimal este o atitudine, un comportament, un gest care se constituie în “ocazia” oferită de multe ori pe neaşteptate infractorului, de a trece la comiterea actului agresional. În acest context, actul agresional este reprezentat de totalitatea activităţilor desfăşurate de agresor în dauna victimei. El presupune:

– acte preparatorii de organizare a agresiunii;

7

– acte executorii;– acte post-executorii, de finalizare a actului agresional.Victimologia studiază victima atât înainte de comiterea actului agresional, în timpul

comiterii cât şi ulterior acestuia, studiind efectele agersiunii asupra victimei. Obiectivele propuse sunt atinse prin exercitarea funcţiei teoretico-explicative şi practic-aplicative a ştiinţei victimologiei urmărindu-se:

– investigarea fenomenului victimologic, a raportului victimă –agresor.

MĂRTURIA JUDICIARĂ. MARTORUL ÎN PROCESUL JUDICIAR

Acţiunea judiciară are ca scop reconstituirea în mod obiectiv a faptelor infracţionale pentru ca sentinţa dată de instanţă să reflecte cunoaşterea adevărului. Conform art.200 din Codul de procedură penală urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se putea constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Reconstituirea faptelor este sarcina comună a organelor de cercetare penală şi a instanţelor de judecată, care, în îndeplinirea acestui scop interoghează inculpatul şi administrează diverse probe directe şi indirecte.

Între probele - zise directe - în cauză, un loc de frunte ocupă depoziţiile sau relatările martorilor. Aceste depoziţii constituie cele mai frecvente probe şi în majoritatea cazurilor (în special în cauzele penale) depoziţiile martorilor reprezintă principala probă, dacă nu chiar cea exclusivă. Coform art.78 din Codul de procedură penală martorul este persoana care are cunoştinţă despre comiterea vreunei fapte penale sau despre vreo împrejurare aptă să contribuie la aflarea adevărului. În procesul penal, poate fi chemată să fie martor orice persoană majoră care are cunoştinţă despre faptele menţionate.

Încă din antichitate, legislatorii au manifestat faţă de proba cu martori un anumit scepticism, limitând creditul acordat depoziţiilor acestora.. Legea indiană a lui Manu exclude din capul locului orice mărturie a indivizilor cu rea reputaţie, exclud de la mărturie pe cei care sunt lacomi după bani, pe prietenii şi servitorii inculpaţilor, pe cei cuprinşi de dragoste faţă de cel inculpat. Legislaţia veche ebraică nu recunoaşte ca valabilă decât acea mărturie care depusă fiind de doi indivizi (fără relaţie de rudenie cu inculpatul) a fost făcută în cea mai perfectă concordanţă. În dreptul roman şi apoi cel canonic martorii se ierarhizau, cei mai bogaţi fiind preferaţi celor săraci, martorii “de visu” având preferinţă faţă de cei “de auditu”. Restricţii de acest gen păstrează şi unele coduri mai moderne tot aşa cum se mai păstrează şi întărirea depoziţiilor prin jurământ.

Cu toate aceste limite, martorul este un auxiliar preţios al justiţiei prin faptul că relatările sale furnizează elemente importante pentru stabilirea adevărului. Coform art.78, Codul de procedură penală, martorul este “persoana care are cunoştinţe despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal”.

Încă de la începuturile ei, psihologia judiciară a acordat importanţa cuvenită problematicii psihologiei martorului şi mărturiei. Experimente ştiinţifice remarcabile au fost realizate de

8

numeroşi psihologi, medici, jurişti între care: A. Binet, W. Stern, E. Altavilla, A. Roşca, T.Bogdan care au contribuit prin întreaga lor activitate la conturarea unei importante ramuri a psihologiei judiciare, respectiv psihologia mărturiei.

Efectuând o serie de experimente psihologice, A. Binet (1897), considerat părintele psihologiei mărturiei, a observat că în cazul când interogatoriul cuprindea întrebări foarte precise, răspunsurile erau cele dorite de experimentator. Concluzia sa a fost că influenţa sugestivă a întrebării este în raport cu precizia ei, fapt constatat frecvent în practica judiciară.

Ex. la un proces, preşedintele completului de judecată vrând să stabilească prin martor dacă în afară de cei doi funcţionari între care s-a săvârşit o tranzacţie ilicită cu o mare sumă de bani, a mai fost sau nu şi altcineva în birou în momentul când martorul intrase, are următoarele posibilităţi de a pune întrebarea:

– 1. În momentul când ai intrat în birou ai găsit acolo pe cineva?– 2. În momentul când ai intrat în birou, pe cine ai găsit acolo?– 3. În momentul când ai intrat în birou, pe cine ai găsit acolo în afara celor doi

funcţionari?– 4. În momentul când ai intrat în birou, nu-i aşa că erau prezenţi şi ceilalţi funcţionari, nu

numai cei doi?Analizând întrebările menţionate, se poate constata că toate sunt clare, însă nu sunt la fel de

precise, ci ele cresc în precizie succesiv odată cu forţa sugestivă. Utilizând metode similare celei expuse, A. Binet a reuşit să determine subiecţii

experimentului psihologic să reproducă cu precizie prin desen detalii care nici nu existau între obiectele prezentate lor.

Concluzionând, A. Binet formulează o legitate aparent paradoxală arătând că: “o amintire poate fi precisă şi totodată completamente falsă; exactitatea unei amintiri nu este proporţională cu forţa ei de a reveni.”

Continuatorul ideilor lui A. Binet privind problematica psihologică a mărturiei este W. Stern (1904) care apreciază că subiectele mărturiei pot fi toate obiectele şi fenomenele lumii exterioare, capabile de a stimula facultăţile noastre senzoriale şi intelectuale. W. Stern consideră că premisele procesului mărturiei nu se apreciază numai prin capacitatea general senzorială a martorului ci în egală măsură se bazează pe capacitatea lui de a reţine, reproduce şi recunoaşte obiectele mărturiei.

Dintre factorii care influenţează evenimentul testimonial, W. Stern menţionează: – atenţia martorului (legat în timp de interesele lui);– starea emotiv-afectivă a martorului (teama, ura, poziţia “partinică”faţă de subiect;– sugestia (obiectului mărturiei şi sugestibilitatea martorului);– cunoaşterea depoziţiilor altor martori în proces;– timpul scurs de la trăirea evenimentului şi până la momentul depoziţiei.Factorii menţionaţi influenţează momentul perceptiv şi pe cel reproductiv al mărturiei.

Evenimentul testimonial depinde însă şi de alţi factori cum sunt:– vârsta martorului;– sexul martorului;– nivelul cultural al martorului;– starea de spirit generală a martorului.

9

Analizând tipurile de întrebări care pot fi puse martorului pentru elucidarea stării de fapt, W. Stern estimează că există şapte posibilităţi de a pune o întrebare:

– 1. Întrebare determinativă (ex. Ce culoare avea haina agresorului?) - forma cea mai puţin sugestivă a unei întrebări;

– 2. Întrebare complet disjunctivă (ex. Avea agresorul haina pe el sau nu?) - întrebare care limitează posibilităţile de răspuns la două alternative opuse;

– 3. Întrebare incomplet disjunctivă (ex. Haina agresorului a fost neagră sau albastră?) - întrebare puternic sugestivă.

PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A ANCHETEI JUDICIARE

Ancheta penală este acea fază de urmărire penală sau cercetare judecătorească, constituită dintr-un ansamblu de activităţi stipulate cu exactitate în prevederile procesual penale, dintre care cea mai importantă este ascultarea învinuitului-inculpatului de către anchetator, fie el ofiţer de poliţie judiciară, procuror sau judecător.

Ancheta judiciară este realizată de reprezentanţii autorităţilor judiciare respectiv:– ofiţerii de poliţie investiţi cu asemenea competenţe;– procurorii din cadrul parchetelor.

Ancheta judecătorească este realizată de magistraţii instanţelor judecătoreşti indiferent de gradul lor: judecători, curţi de apel, tribunale sau secţiile Curţii Supreme de Justiţie.

Şedinţa de judecată este locul confruntării între adevăr şi minciună, aşa-numitul duel judiciar dintre acuzatorul public şi apărător.

În acest duel judiciar, procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, este parte activă, el utilizând rechizitoriul ca activitate de sesizare a instanţei şi de trimitere în judecată. În fapt, rechizitoriul este punerea în dezbatere a proiectului unei decizii de drept, asupra căreia au loc analize contradictorii asupra probelor. Probaţiunea poate include:

– actul de sesizare (reclamaţie, telefon etc.);– procesele verbale (PVC);– procesele verbale la faţa locului (PFL);– expertize;– rapoarte ştiinţifice;– declaraţiile date de martori;– procesele verbale de confruntare;– procesele verbale de percheziţie;– procesele verbale de ridicare de corpuri delicte;– declaraţii ale victimelor; etc.

Şi procurorul şi avocatul cunosc aceste probe dar le folosesc pentru a argumenta instanţei în funcţie de scopul lor diferit: procurorul pentru a-l acuza pe suspect iar avocatul pentru a-l apăra. Astfel, acuzatorul public va susţine că rechizitoriul este bine întocmit, îl va susţine cu demonstraţii şi îl va propune în fapt şi drept pentru decizia judecătorului.

10

Respectarea demnităţii umane a persoanei care a intrat în impact cu legea penală şi a devenit subiect al unei anchete penale este obiect de preocupare în legislaţia organismelor statale din timpuri străvechi.

Prezumţia de nevinovăţie este stipulată încă din 1789 în “Declaraţia universală a drepturilor omului şi cetăţeanului” astfel: “orice persoană, până la condamnarea definitivă de către o instanţă judecătorească este considerată nevinovată”.

Adunarea Generală a O.N.U. adoptă la 10 decembrie 1948 “Declaraţia universală a drepturilor omului” în care la art.11 se arăta în mod expres: “Orice persoană învinuită a fi săvârşit o infracţiune este prezumată a fi nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea operaţiilor necesare apărării”.

În ţara noastră, prevederile legale în materie au fost completate prin Legea nr.32/1990, privind modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Codului de Procedură Penală. Dintre acestea menţionăm:

– Art.5/1. “Respectarea demnităţii umane”: orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.

– Art.6. “Garantarea dreptului de apărare”: dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.

Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuiţi sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.

Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare.

Pregătirea în vederea ascultării impune organului de urmărire penală respectarea anumitor criterii:

– studierea minuţioasă a materialului cauzei;– strângerea datelor despre persoana care urmează a fi ascultată;– elaborarea unui plan de ascultare.

Studierea materialului cauzei presupune examinarea de către organul de urmărire penală a probelor existente la dosarul cauzei: plângerea ori denunţul părţii vătămate, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, procesul-verbal de percheziţie domiciliară, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, actele medico-legale, examinarea corpurilor delicte.

Încă din acest moment organul de urmărire penală începe să-şi prefigureze pe plan mental modul şi împrejurările în care s-a săvârşit fapta, conduita victimei şi a agresorului, scopul şi mobilul comiterii faptei, gradul de participare al făptuitorului, posibilitatea de a comite singur sau cu ajutorul altor participanţi la fapte. Pe plan psihic, organul de urmărire penală se substituie în aceste momente atât victimei cât şi agresorului, încercând să intuiască modul de manifestare al acestora în momentul consumării faptei, reacţiile unuia şi ale celuilalt.

Cunoscând trăsăturile psihice ale persoanei care urmează a fi ascultată (coleric, sangvinic, melancolic, flegmatic, sincer, sociabil, sau nesincer, crud, egoist etc.), evoluţia somato-psihică şi

11

socială, gradul de pregătire profesională şi intelectuală, antecedentele penale ale acesteia, organul de urmărire penală îşi va putea pregăti modul de abordare a persoanei care urmează a fi ascultată în cauză.

În cazul infracţiunilor comise printr-un act de violenţă, organul de urmărire penală trebuie să-şi pună problema tipologiei persoanei agresorului, al comportamentului acestuia atât în momentul comiterii agresiunii, cât şi înainte de acest moment.

Înainte de contactul direct cu autorul unei infracţiuni de violenţă, se vor stabili datele generale cu privire la persoana autorului faptei.

PSIHOLOGIA JUDECĂŢII

Reglementările legale privind activitatea puterii judecătoreşti în România sunt Constituţia României şi Legea nr.92/1992 privind organizarea judecătorească.

După 1989, în condiţiile existenţei statului de drept în România, aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat duce la existenţa unor atribuţii proprii pentru puterea judecătorească, chemată să aplice justiţia, în numele legii (Constituţia României, art.1., alin.3: “România este un stat de drept, democratic şi social”).

Legea supremă a ţării înscrie în cadrul aceloraşi dispoziţii constituţionale garantarea valorilor primordiale ale statului de drept, respectiv dreptatea, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Pentru a se înfăptui această dreptate este necesar accesul liber la justiţie, garantat în art.21 al Constituţiei: “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”

Atribuţiile instanţelor judecătoreşti sunt precizate în Legea 92/1992. Astfel, în art.2, se precizează: “instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii. Instanţele judecă toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.” Totodată, în art.3 se prevede independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, în condiţiile existenţei art.4: “nimeni nu este mai presus de lege”.

Judecătorul, ca reprezentant al puterii de stat şi garant al aplicării justiţiei, este un om care aplică legile ţării în condiţiile în care activitatea sa interferează cu activitatea altor oameni. Ca individ, judecătorul are personalitate proprie, temperament şi trăsături de caracter, calităţi profesionale, morale, etice etc. El trebuie să fie atât un bun profesionist, să cunoască în profunzime actele normative, dar în acelaşi timp să cunoască unele elemente de psihologie general umană şi judiciară, având în vedere că lucrează cu oameni, fiecare cu propria personalitate, temperament şi caracter, cu trebuinţele, motivaţia şi aspiraţiile sale. În aceste condiţii este evidentă necesitatea studierii psihologiei de către viitorii magistraţi.

Conform art.24 din Constituţia României “în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. În art.6 din Codul de procedură penală se

12

menţionează că în exercitarea profesiunii sale, “avocatul se bucură de drepturile profesionale şi este obligat să respecte îndatoririle profesiunii”.

În exercitatea profesiunii sale, avocatul va căuta permanent acele elemente de fapt şi de drept, de circumstanţiere şi individualizare (când există totuşi culpabilitate) care să-i permită susţinerea unui punct de vedere atenuant în raport cu concluziile procurorului.

Psihologia avocatului, competenţa şi capacitatea sa profesională, se vor pune în valoare pe parcursul desfăşurării procesului în funcţie şi de ipostazele procesuale respective: apărător al inculpatului, apărător al victimei sau apărător al părţii civile responsabile.

Apărătorul inculpatului va urmări:– să înţeleagă şi să explice comportamentul inculpatului pe care îl asistă dacă el este

culpabil în mod real;– să înţeleagă mecanismele care l-au adus pe clientul său în faţa justiţiei; să le demonteze

pe parcursul cercetării judecătoreşti şi să pledeze pentru achitare în pledoaria sa finală, dacă clientul său este nevinovat.

Prin natura activităţii şi a rolului său, apărătorul se află într-un permanent duel judiciar cu procurorul. Astfel, apărătorul urmăreşte:

– identificarea fisurilor existente în constructul de formă şi fond al rechizitoriului;– slăbiciunea coroborării probelor; – aspectele contradictorii şi nesiguranţa declaraţiilor martorilor;– lipsa de relevanţă a concluziilor unor expertize; – nerespectarea normelor procedurale obligatorii în reconstituiri, experimente, ridicarea de

obiecte de la locul faptei etc.Identificarea elementelor menţionate contribuie la fundamentarea discordiului şi pledoariei

apărătorului care au menirea de a demola punct cu punct constructul acuzatorial al procurorului.Din punct de vedere tactic, situaţiile în care poate acţiona apărătorul sunt determinate de

clientul său, care poate fi:– subiect inocent, situaţie în care avocatul întreprinde cercetarea martorilor propuşi;

expertizarea înscrisurilor; contraexpertiza (nona expertiza) la cea realizată deja la cererea procurorului etc. pentru ca în final să solicite achitarea clientului său;

– subiect care refuză apărarea, situaţie în care, conform art.24 din Constituţia României avocatul va fi numit din oficiu şi în pofida refuzului său de a fi apărat, i se garantează apărarea, avocatul procedând ca în situaţia menţionată anterior;

– subiect culpabil, când avocatul înţelege şi explică instanţei judecătoreşti fapta clientului său în desfăşurarea unei circumstanţieri favorabile sau atenuante, cerând schimbarea încadrării juridice, individualizarea pedepsei şi accentuând rolul provocator sau neglijenţa victimei în comiterea faptei;

– subiect nesincer, când avocatul exploatează în special posibilităţile oferite de probele de la dosar; culege informaţii din partea martorilor, rudelor sau colegilor clientului său şi, identificând slăbiciunea probelor sau neconcordanţa lor, dubiul sub raport ştiinţific al expertizelor etc. îşi susţine pledoaria de apărare a clientului său.

Precizăm că indiferent de situaţiile în care avocatul se află raportat la clientul său, el nu se identifică cu acesta ci îi apără interesele.

13

Pentru a-şi putea exercita cu succes profesia, avocatul trebuie să aibă acele calităţi care însoţesc spiritul ştiinţific, respectiv profunzimea cugetării, rigoarea şi precizia gândirii, voinţa de a pătrunde şi cunoaşte în detaliu o situaţie dată dar mai ales inteligenţă, sub toate aspectele ei: verbală, tehnică şi socială, apreciază un reputat avocat al perioadei interbelice, M. Manolescu (1945).

Avocatul are nevoie de o inteligenţă verbală: mai întâi ca om de ştiinţă, fiindcă ştiinţa înseamnă o limbă bine alcătuită, iar ştiinţa dreptului este în bună măsură, o ştiinţă de concepte şi de abstracţiuni.Inteligenţa tehnică şi inteligenţa socială sunt, de asemenea, necesare avocatului, dar se deplasează către celelalte ipostaze ale avocatului, respectiv artist şi artizan.

COMPORTAMENTUL SIMULAT

Comportamentul este expresia unei relaţii a organismului cu mediul înconjurător, apariţia unui anumit comportament fiind determinată de necesitatea unui răspuns la o incitare endogenă sau exogenă sau de ambele tipuri.

Comportamentul porneşte întotdeauna de la anumite motive care impun cu necesitate un sens căutării, îndreptării către obiectele sau situaţiile susceptibile de a reduce o tensiune sau a satisface o trebuinţă.

Prezenţa unui scop declarat sau inconştient care trebuie atins şi care urmează unei stimulări impune considerarea reacţiilor comportamentale ca o acţionare unitară, într-un ansamblu organizat, sistematizat. Altfel spus, comportamentul este maniera specifică prin care organismul uman sau animal este determinat să răspundă, printr-un ansamblu de reacţii la solicitările mediului extern şi intern, căutând ca prin aceasta să se adapteze la necesităţile nou intervenite.

Dacă la începuturile psihologiei ca ştiinţă studiul comportamentului implica numai aspectele direct observabile, incluzând activitatea motorie, secretorie sau cea a nervilor, astăzi se recunoaşte că şi componenta psihologică este cuprinsă în această activitate de răspuns.

Comportamentul manifestat prin reacţiile exteriorizate ale organismului, care pot fi înregistrate şi măsurate, constatate obiectiv, a fost denumit de Skinner “comportamentul aparent”. În această categorie putem include: limbajul vorbit, limbajul gestual, activitatea de mişcare a membrelor sau a corpului, expresivitatea feţei etc. Toate aceste forme constituie diverse tipuri de comportament sub forma lui aparentă: comportament verbal, emoţional, de agresivitate, de apărare, de locomoţie, atenţional, alimentar etc.

Alte modificări interne, legate de procesele gândirii, emoţiei, limbajului, neobservabile direct reprezintă modalitatea inaparentă a comportamentului sau comportament interior cum mai este denumit de Harlow şi Stagner. Ca exemple putem menţiona: micromişcările laringelui în limbajul intern, activitatea ideomotorie, activitatea ritmului cardiac modificat ca răspuns la o incitare, modificările volumetrice ale vaselor sangvine etc.

De menţionat că unui comportament aparent studiat îi corespund obligatoriu şi forme inaparente, deoarece comportamentul aparent se bazează pe o structură funcţională

14

organică,nervoasă, cu numeroase componente comporta-mentale inaparente. În contrast, nu oricăror manifestări de comportament inaparent le corespund şi manifestări extern-observabile, cum se întâmplă în limbajul intern în emoţiile bine controlate în care expresivitatea este cenzurată.

I.Ciofu, ( 1974) apreciază că cele două modalităţi comportamentale se pot manifesta în următoarele perspective succesoriale:

– existenţa simultană a celor două modalităţi de comportament;– modalitatea inaparentă poate preceda, prin orientarea şi pregătirea anticipativă,

modalitatea aparentă;– comportamentul inaparent poate succeda unei activităţi efectuate şi terminate, fără a mai

fi dublat şi de o expresie exterioară vizibilă.Nu orice eveniment intern al organismului constituie un comportament inaparent, după

cum nu orice comportament inaparent poate fi simultan sau nu cu desfăşurarea lui, observat şi măsurat.

Pentru estimarea corectă a comportamentului simulat, este necesară urmărirea mai multor aspecte cum ar fi:

– existenţa unei tensiuni musculare generalizate sau local periferice;– modificări de ritm cardiac observabile prin EKG;– existenţa unui tonus cerebral observabil prin EEG;– existenţa emoţiei.Dintre indicatorii comportamentului inaparent cei prezenţi în stările emotive tind către o

anumită permanenţă. Acţiunile individului îi pot fi agreabile sau dezagreabile, întregul său comportament putând fi influenţat de astfel de efecte.

După Lindsley, emoţia reprezintă un continuum care cuprinde întregul comportament şi nu o stare specială, calitativă.

Orientarea comportamentului către o acţiune sau alta oferă emoţiei însoţitoare un cadru care nu mai poate fi stereotip, structurile funcţionale devenind astfel diferenţiabile.

Unii autori (Graham) definesc emoţia ca fiind o atitudine însoţită de modificări fiziologice: mobilitatea muşchilor faciali, coloritul deosebit al feţei (paloarea sau roşeaţa apărute brusc), exaltarea, nuanţarea vocii, tensiunea corporală crescută favorabilă activităţii gestuale, pantomimicii, modificările de moment în unele deprinderi cum ar fi scrisul, care toate pot fi integrate în patru structuri externe emoţionale (patternuri specifice):

– distructive (agresive);– de apropiere;– de evitare;– de frânare a răspunsului.

O emoţie cum ar fi teama, anxietatea pentru ceva, are repercusiuni activatorii generale; se produc modificări cardiovasculare în special accelerarea ritmului cardiac, schimbarea temperaturii ţesutului înconjurător vaselor sangvine, creşterea tensiunii arteriale, creşterea activităţii glandulare (exces de adrenalină, serotonină), modificări electrice în piele, intensificarea activităţii glandelor sudoripare (transpiraţia palmară), deplasări oculare rapide, creşterea tensiunii muşchilor striaţi etc.

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realităţi de fond psihosomatice; individul, dintr-un motiv sau altul, într-o anumită situaţie

15

stimulativă dă un răspuns verbal străin faţă de cel pe care-l gândeşte, exteriorizând sau camuflând o expresie care nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea, sau cu sentimentul autentic încercat.

Una dintre formele de simulare, o constituie, atunci când este comunicată prin limbaj, minciuna.

J.J.Rouseau definea minciuna astfel: ”a minţi înseamnă a ascunde un adevăr ce trebuie dat în vileag; trecerea sub tăcere a acelor adevăruri pe care nu ai obligaţia de a le face cunoscute nu înseamnă a minţi”.

DELINCVENŢA JUVENILĂ

Delincvenţa juvenilă este o formă de devianţă comportamentală alcătuită din ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma juridică ale minorilor până la 18 ani. Etimologia cuvântului delincvenţă juvenilă este în limba latină: delinguere juvenis.

De-a lungul vieţii, omul trece prin mai multe etape de dezvoltare fizică şi psihică, numite în literatura de specialitate cicluri ale vieţii şi care cuprind la rândul lor mai multe stadii de dezvoltare. Primul dintre ciclurile vieţii este ciclul de creştere şi dezvoltare şi el cuprinde subiectul uman de la naştere până la adolescenţă inclusiv (0-18/20 ani). În cadrul acestui ciclu de dezvoltare sunt incluse mai multe stadii de dezvoltare, respectiv:

– primul an de viaţă;– perioada antepreşcolară (prima copilărie): 1-3 ani;– perioada preşcolară (a doua copilărie): 3-6/7 ani;– perioada şcolară mică (a treia copilărie): 6/7-10/11 ani;– pubertatea: 10-14 ani;– adolescenţa: 14-18/20 ani.Indiferent de perioada de vârstă, până la 18 ani, care este vârsta majoratului în România,

persoana nu are vârsta legală a persoanei adulte care presupune responsabilitatea penală a faptelor sale. Responsabilitatea penală este una din condiţiile generale pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii, este starea normală a omului matur, capacitatea psiho-fizică a acestuia de a înţelege caracterul faptelor sale, da a-şi da seama de valoarea şi urmările acţiunilor pe care le săvârşeşte, precum şi de a-şi determina şi dirija în mod liber voinţa în raport cu scopurile urmărite. Altfel spus, în starea de responsabilitate penală, raţiunea şi voinţa persoanei nu sunt afectate în nici un fel, responsabilitatea fiind o premisă a vinovăţiei, infracţiunii şi răspunderii penale a individului.

Faţă de ciclul adult de dezvoltare, ciclul de creştere şi dezvoltare are câteva caracteristici specifice manifeste la indivizii aflaţi în cuprinsul său:

a.tipul fundamental de activitate la copii este jocul în timp ce la adulţi este munca;b.acţiunile copiilor sunt influenţate mai mult de trăirile afective şi de iraţionalitate în timp

ce la adulţi predomină raţiunea şi responsabilitatea;c.copiii nu au viaţă sexuală sau există doar forme cu totul întâmplătoare (abuz, incest

etc.) in timp ce adulţii au o viaţă sexuală regulată;d.copiii sunt dependenţi material şi afectiv de familie, de părinţi în timp ce adulţii sunt

independenţi.

16

Adolescenţii şi tinerii alcătuiesc o categorie socială supusă diferitelor determinări biopsihice şi socioculturale dar care se individualizează printr-o serie de trasături de vârstă, gândire, aptitudini, mentalităţi şi comportamente. Adolescenţii şi tinerii au un sistem de valori, scopuri, interese şi aspiraţii diferite de cele ale adulţilor. Unele dintre acestea sunt pozitive altele sunt negative sau nonconformiste, ale căror sens şi esenţă nu sunt sesizate întotdeauna de adult, alteori fiind chiar ignorate sau catalogate drept ilegitime şi indezirabile. Menţionăm de asemenea că oportunităţile oferite de societate nu sunt egale pentru toţi tinerii, existând o serie de criterii de diferenţiere care ţin de clasa socială, puterea financiară a familiei de provenienţă, sex etc.

În acest context, nu toţi adolescenţii şi tinerii reuşesc să surmonteze exigenţele impuse de normele sociale, deviind uneori de la ele şi încercând să-şi suplinească frustrările prin mijloace nelegitime. Dacă luăm în considerare paradigma conform căreia în cadrul societăţii trebuie să existe un grad cât mai ridicat de consens între modelul normativ, rolurile prescrise de norme şi aşteptările individului, lipsa acestui consens poate conduce la apariţia unor fenomene de inadaptare, înstrăinare, nonconformism, marginalizare şi devianţă. Pe măsura creşterii constrângerilor sociale care încalcă aşteptările adolescenţilor şi tinerilor, creşte posibilitatea migrării acestor membrii ai societăţii către zonele ei marginale.

Comportamentele deviante ale celor mai tineri membrii ai societăţii trebuie evaluate ţinând seama de particularităţile lor psihointelectuale şi psihosociale. Datorită acestui fapt, elementele caracteristice ale personalităţii acestor membrii ai societăţii: impulsivitatea, evaziunea, agresivitatea, labilitatea şi egocentrismul, trebuie evaluate ca forme de manifestare a originalităţii şi de emancipare de sub tutela şi dependenţa adultului.

În prezent, se încearcă rezolvarea devierilor comportamentale ale adolescenţilor şi tinerilor prin accentuarea mecanismelor de integrare şi control social, substituind explicaţia reală a multora dintre dificultăţile şi problemele tineretului cu evaluarea după normele adultului a modelelor de conduită ale tinerilor şi perpetuând ideea superiorităţii vârstei mature faţă de cea tânără. Se încearcă totodată, realizarea unei conformări mecanice a tinerilor la scopuri exterioare lor, pentru menţinerea stabilităţii şi imobilităţii sistemului social. Menţinerea şi accentuarea acestor tendinţe ca şi încercările de limitare a accesului tinerilor la un status social dezirabil, inclusiv suprimarea autonomiei lor morale conduc la creşterea riscului criminalităţii juvenile.

Existenţa disonanţei între modurile de comportament ale tinerilor şi acceptarea şi evaluarea lor de către adulţi este o realitate de necontestat şi ea impune necesitatea de a se multiplica contactele sociale dintre generaţii, comunicarea şi raporturile interpersonale, pentru a putea fi evitate atât conflictele şi tensiunile intergeneraţii cât şi pentru a elimina obstacolele sociale dintre lumea tinerilor şi cea a adulţilor.

Analiza etiologică a delincvenţei juvenile implică studiul detaliat al caracteristicilor personalităţii în formare a adolescentului, respectiv al motivaţiilor, nevoilor, aspiraţiilor sale, al raporturilor cu adultul şi cu mediul social extern.

În prezent, în planul analizei etiologice, se remarcă două orientări principale, orientarea psihologică şi orientarea sociologică.

1. Orientarea psihologică se concretizează într-o abordare individuală a comportamentului şi particularităţilor psihice ale tânărului delincvent. Această orientare explică devianţa juvenilă ca rezultat al unor tulburări de comportament şi personalitate datorate incapacităţii de adaptare la exigenţele normative ale societăţii. Orientarea sociologică explică devianţa juvenilă prin condiţiile şi proprietăţile mediului social şi cultural, considerând

17

fenomenul delincvenţei juvenile ca un efect al conflictelor şi contradicţiilor existenţe în cadrul sistemului social.

În cadrul orientării psihologice de abordare a fenomenului delincvenţei juvenile se remarcă mai multe direcţii. Dintre acestea menţionăm: abordarea psihanalitică şi abordarea psihopedagogică.

PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A PRIVĂRII DE LIBERTATE

Prin Legea de organizare judecătorească nr.92/1992, penitenciarele au fost scoase din jurisdicţia Ministerului de Interne şi subordonate Ministerului de Justiţie. Ca urmare, cel puţin o parte din magistraţi îşi vor putea desfăşura activitatea în aceste instituţii, unde diversitatea problematicii curente poate oferi subiecte interesante de cercetare pentru cei interesaţi de problematica detenţiei penitenciare.

După cum se cunoaşte, pedeapsa este una din instituţiile fundamentale ale dreptului penal, fiind o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a celui condamnat, având deci atât un caracter coercitiv cât şi unul curativ. Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Legea penală prevede categoriile de pedepse, limitele acestora şi regimul general al executării lor.

Detenţia penitenciară face parte din categoria pedepselor principale pe care instanţa le poate aplica singure şi este prevăzută de art.53 Cod penal, partea generală.

Detenţia penitenciară constă în privarea de libertate a condamnatului şi executarea unui regim impus de lege în locuri speciale numite închisori sau penitenciare. Pedeapsa închisorii este prevăzută aproape pentru toate infracţiunile. Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt cuprinse între 15 zile şi 30 de ani.

Pentru unele infracţiuni cu un pericol social mai redus, cu sancţiuni pănă la 2-3 ani, aplicate infractorilor primari, pentru fapte de culpă, sunt prevăzute reglementări în acord cu legislaţia europeană, respectiv executarea fără privare de libertate, prin activităţi în folosul comunităţii, în sistem de libertate supravegheată.

În legătură cu privarea de libertate, Congresul Naţiunilor Unite constata că închisoarea a fost pusă la contribuţie în mod excesiv în prevenirea crimelor şi la tratamentul delincvenţilor; mai mult, închisoarea tinde să accentueze tendinţele criminale ale delincventului condamnat, fiind costisitoare, o adevărată risipă de resurse umane şi sociale, în condiţiile în care recurgerea la alte pedepse decât închisoarea ating ţelul de îndreptare al delincventului într-un mod mai puţin costisitor şi la fel de eficace.

Întemniţarea delincventului urmăreşte:– să protejeze societatea, izolând delincvenţii care constituie o ameninţare gravă pentru

viaţa şi securitatea personală a membrilor colectivităţii;

18

– să condamne o purtare reprobabilă care constituie o gravă violare a valorilor fundamentale;

– să ia măsuri ferme de pedepsire a delincvenţilor recalcitranţi la tratamentul penal în libertate şi care nu se supun altor sancţiuni.

Executarea pedepsei privative de libertate se realizează în penitenciare, care trebuie să asigure ordinea internă şi o siguranţă externă eficace, în condiţiile în care condamnaţii reprezintă o populaţie eterogenă, ai cărei membrii sunt greu de condus şi stăpânit. Există la aceştia tendinţa de a evada, de a nu se supune ordinelor etc. Totodată, condamnaţii trebuie cazaţi şi supravegheaţi zi şi noapte, ei trebuie să muncească, să se odihnească, să fie instruiţi şi educaţi.

Orice penitenciar are în structura sa mai multe sectoare componente:1. un spaţiu administrativ;2. spaţii pentru ateliere de muncă;3. spaţii pentru serviciile penitenciarului (sală de mese, infirmerie, club, etc);4. celule individuale sau comune, pentru condamnaţi.

Conducerea locală a penitenciarului se subordonează Direcţiei Generale a Penitenciarelor care aparţine Ministerului de Justiţie.

În organizarea unui penitenciar, 60-65 % din celule sunt destinate condamnaţilor cu infracţiuni uşoare, 20-25 % cu infracţiuni mijlocii şi aproximativ 8-10 % celor cu infracţiuni grave.

În ţara noastră, aproape toate judeţele ţării au penitenciare regionale, pentru a se evita astfel transporturile lungi şi depărtarea prea mare de familie. Există de asemenea penitenciare pentru condamnaţi la închisoare de lungă durată, penitenciare speciale pentru femei, pentru condamnaţii bolnavi, bătrâni şi alţii în situaţii asemănătoare.

Modelul de organizare a vieţii condamnaţilor în penitenciar reprezintă regimul penitenciar. Acesta cuprinde:

– modul de detenţie propriu-zis;– modul de cazare;– modul de alimentare;– programul de activităţi zilnice;– disciplina în penitenciar.

Executarea pedepsei trebuie să contribuie la prevenirea de noi infracţiuni, asigurând îndrumarea, corijarea condamnaţilor, pentru ca după executare, ei să se poată integra în munca şi rosturile vieţii sociale.

Modul de deţinere în penitenciar a condamnaţilor a cunoscut mai multe forme, de-a lungul timpului:

1. deţinerea în comun: mai mulţi condamnaţi într-o încăpere, unde stau ziua şi dorm noaptea; prezintă:

a. avantaje: – este un sistem mai puţin costisitor;– păstrează o formă de viaţă socială;– regimul este mai suportabil de către deţinuţi, fiind în comun.

b. dezavantaje:-infractorii primari sunt influenţaţi în rău de infractorii recidivişti.2. Regimul celular (Italia, Franţa, S.U.A.): fiecare deţinut are celula sa; prezintă:

a. avantaje: – elimină promiscuitatea deţinuţilor;

19

– elimină interinfluenţele negative dintre deţinuţi. b. dezavantaje: -este foarte costisitor;

– poate determina apariţia anxietăţii sau chiar a tentativelor de suicid.3. Regimul mixt: ziua condamnaţii stau în comun la muncă, la masă, în recreaţie etc. iar

noaptea dorm singuri în celule. Este un regim costisitor, care nu stimulează buna conduită sau corijarea condamnaţilor.

4. Sistemul progresiv este aplicat din ce în ce mai mult în ultimii ani; în primele 3-6 luni de detenţie se foloseşte sistemul celular apoi se trece la sistemul în comun, pentru ca în final, după luni sau ani, să se treacă la liberarea condiţionată şi apoi la eliberarea definitivă.

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE JUDICIARĂ

Adaptarea constituie un fenomen universal în natură şi societate, condiţionând supravieţuirea fiinţelor vii. Sub aspect psiho-social, adaptarea constă în reflectarea corectă şi comportarea adecvată cerinţelor mediului social, fiind mijlocită de procesele şi funcţiile psihice. Astfel, percepţia permite orientarea imediată în mediul înconjurător, gândirea permite anticiparea unui efect posibil pornind de la anumite cauze şi condiţii sau explicaţia unui fenomen, identificând cauza acestuia, limbajul face posibilă comunicarea interumană, memoria stochează informaţia utilă adaptării, voinţa susţine individul în atingerea scopurilor propuse, caracterul îi pune în acord conduita cu cerinţele şi normele culturale ale colectivităţii etc.

Psihicul apare deci ca principal instrument al adaptării omului la mediu. Dacă însă unele din structurile sale componente vor suferi modificări cantitative sau calitative, capacitatea de adaptare psiho-socială a individului se va reduce sau chiar anula. Starea de sănătate mentală, respectiv gradul de dezvoltare şi integritate funcţională a mecanismelor interne ale psihicului este prima condiţie în procesul anevoios şi continuu al adaptării şi integrării sociale a omului.

Afectând în grade diferite adaptarea individului la mediu, tulburarea mentală poate, în anumite circumstanţe, să-l aducă pe individ în conflict cu legea, cu semenii şi autorităţile. Bolnavii mintal ca şi infractorii sănătoşi din punct de vedere psihic, pot comite acte antisociale îndreptate împotriva proprietăţii, a statului sau a moravurilor sociale.

Percepţia este imaginea subiectivă complexă şi unitară ce se delimitează în conştiinţă ca noţiune ideo-afectivă, prin reflectarea caracteristicilor obiectelor şi fenomeneleor naturii ce acţionează nemijlocit asupra organelor de simţ, determinând senzaţii analizate şi sintetizate reflex-condiţionat de scoarţa cerebrală pe baza experienţei anterioare.

Percepţia are strânse corelaţii cu afectivitatea şi ideaţia şi stă la baza intuirii subiective a spaţiului, timpului, mişcării şi stării propriului organism.

Reflectarea clară a lumii materiale în conştiinţă este în funcţie de pragul optimal de excitare a receptorilor specifici pe care o provoacă obiectele şi fenomenele lumii reale şi integritatea morfofuncţională a fiecărui analizator în parte şi a scoarţei cerebrale în totalitatea sa.

Dacă pragul de excitare specifică a analizatorilor nu este optimal pentru diferenţierea excitaţiilor, sau fondul de activitate corticală nu este corespunzător analizei şi sintezei reflex-

20

condiţionate respective, percepţia nu se produce, este neclară sau deformată sub formă de iluzii. Oboseala şi dominantele emoţionale pot determina sau perturba procesele de percepţie până la blocare momentană sau deformare sub formă de iluzii. În condiţii normale, percepţiile denaturate ale lumii reale (iluziile) se corectează prin stimularea optimală a analizatorilor şi prin experienţă. În cazul îmbolnăvirilor psihice, iluziile pot avea un caracter stagnant, ca o consecinţă a perturbării morfo-funcţionale cerebrale sau ca o consecinţă a sugestibilităţii crescute.

Percepţia ia naştere prin participarea văzului, auzului, pipăitului, gustului şi mirosului, permiţând individului orientarea imediată în mediul ambiant. Percepţia este trepta întâia de cunoaştere, care oferă concretul lumii, factualitatea, materia obiectuală, şi dă soliditate cunoaşterii. Cu toate acestea, doi oameni nu percep identic aceeaşi realitate. Capacitatea individuală de descriere a trăirilor perceptive nu este egală, semnificaţia dată realităţii nu este identică, realizându-se în funcţie de personalitatea individului. Materialul conceptual constituie baza adevărului gândirii şi de aceea probele în justiţie implică ceea ce se numeşte corp delict, iar întinderea şi gravitatea unei leziuni corporale este stabilită prin certificatele medico-legale.

Tulburările percepţiei por fi cantitative: hiperestezia şi hipostezia sau calitative: iluziile, halucinaţiile şi cenestopatiile.

a.hiperestezia este starea, situaţia în care individul percepe acut şi este vizibil deranjat de stimulii cotidieni, stimuli externi obişnuiţi, care altădată nu-l deranjau şi pe care nici nu îi conştientiza (translaţia liftului, scurgerea robinetului, zgomotul de paşi, etc). Conştientizarea acestor stimuli reflectă o stare de instabilitate crescută a scoarţei cerebrale, frecvent întâlnită în nevroze.

b.hipoestezia este starea în care individul acordă atenţie şi reacţionează numai la stimuli de intensitate crescută. Se întâlneşte consecutiv epuizării neuro-energetice a organismului (starea de convalescenţă) sau în stările de obnubilare generate de chimioterapie sau beţie alcoolică.

A. Iluziile sunt percepţii deformate ale obiectelor. Iluzii au şi oamenii normali, care pot percepe deformat un obiect, datorită distanţei prea mari până la el, luminii insuficiente, sau datorită unor stări afective speciale cum este frica în condiţii de intuneric, când umbrele sunt luate drept fiinţe ciudate, oameni sau animale agresive. Iluzia perceptivă constă din proiectarea imaginarului şi a inconştientului în actul perceptiv sau din prelucrarea eronată a imaginilor percepute.

Iluziile pot fi şi de tip fiziologic, optico-geometrice (ex. băţul introdus în apă pare frânt, două linii paralele, întretăiate într-un anumit punct de a treia , par curbe) când subiectul îşi dă seama de existenţa iluziei şi poate reface experienţa perceptivă.

Iluziile patologice se datoresc atât tulburării perceptive cât şi tulburărilor de personalitate şi se pot manifesta sub forma pareidoliei şi a falselor recunoaşteri de persoană. Subiectul nu le corijează, ci le consideră veridice, adesea percepţia falsă cu obiect fiind însoţită de interpretarea delirantă, de modificarea lucidităţii sau de superficializarea proceselor asociative, de atenţie şi memorie.

Iluziile, ca reflectare denaturată a obiectelor şi fenomenelor, se caracterizează prin obiectualitate, ele fiind generate întotdeauna de un excitant real. După modalităţile senzoriale, iluziile se împart în : exteroceptive (vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile), proprioceptive şi interoceptive (V.Predescu, 1989).

1.Iluziile vizuale sunt cele mai frecvente şi constau în impresia de deformare a obiectelor şi a spaţiului perceput. Persoana poate avea impresia că obiectele sunt mai mari (macropsie) sau

21

mai mici (micropsie), alungite sau lărgite (dismegalopsie), răsucite pe diagonală, asimetrizate etc. Nu numai dimensiunea şi forma obiectelor pot să pară modificate, ci şi distanţa, obiectele respective fiind percepute ca mai apropiate sau mai îndepărtate decât sunt în realitate. Spaţiul poate fi perceput ca fiind strâmtorat, situaţie în care obiectele apar apropiate sau dimpotrivă, lărgit, obiectele îndepărtându-se de subiect (ex. strada poate părea foarte lungă, locuinţa înclinată, înaltă etc.). Deşi de obicei statice, obiectele pot apărea uneori şi animate de mişcări.

La unele persoane interpretarea imaginativă poate oferi percepţiei patologice un mare grad de bogăţie şi vivacitate, fenomen denumit pareidolie.

TESTE DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

Ce este psihologia juridică?

Care este contribuţia psihologiei juridice în pregătirea magistratului?

Care sunt obiectivele generale şi specifice ale disciplinei psihologia juridică?

Ce este voinţa juridică?

Ce este victimologia?

Ce este victima?

Care este rolul percepţiei în formarea evenimentului testimonial?

Care este rolul recepţiei vizuale în formarea evenimentului testimonial?

Care este rolul recepţiei auditive în formarea evenimentului testimonial?

Care este rolul recepţiei cutanate în formarea evenimentului testimonial?

Ce este ancheta judiciară?

Cine poate realiza ancheta judecătorească?

• Precizaţi conţinutul reglementărilor legale privind puterea judecătorească în România.

• Care sunt atribuţiile instanţelor judecătoreşti ?

Ce este comportamentul uman?

Ce este comportamentul simulat?

22

Ce este comportamentul aparent?

Ce este comportamentul inaparent?

Ce este delincvenţa juvenilă ?

Ce este pedeapsa în sistemul penal? Care este rolul ei?

Ce este detenţia penitenciară?

Ce este adaptarea şi care este rolul psihicului uman în procesul adaptării?

Ce este percepţia?

Care sunt tipurile de tulburări ale perceptieiBIBLIOGRAFIE SELECTIVA

T.Butoi, I.T.Butoi, Psihologie judiciara-tratat universitar,Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2001

Voicu Adela, Psihologie juridica, Editura Europolis, Constanta, 2002

T.Bogdan, Psihologie judiciara, E.D.P., Bucuresti, 1975

23

UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂCATEDRA DE DREPT PRIVAT Disciplina PSIHOLOGIE JUDICIARĂConf.univ.dr. ADELA VOICUSEMESTRUL I 2006/2007

ÎNTREBĂRI TEST

PRECIZAŢI CARE /CE SUNT/ESTE…?1. Obiectivele generale şi specifice ale psihologiei judiciare.2. Proprietăţile voinţei juridice.3. Raporturile voinţei ca proces psihic cu voinţa juridică.4. Formele de manifestare ale tulburărilor voinţei.5. Raporturile voinţei reale cu voinţa declarată.6. Formele juridice ale vinovăţiei.7. Interpretarea psihanalitică privind actul infracţional.8. Contribuţiile şcolii româneşti la dezvoltarea psihologiei judiciare ca ştiinţă.9. Momentele semnificative în dezvoltarea pe plan internaţional a psihologiei

judiciare.10. Principalele teorii explicative ale actului infracţional.11. Conţinutul specific ale orientării antropologice privind actul infracţional.12. Rolul sindromului cromozomial în trecerea la actul infracţional.13. Specificul teoriilor dezvoltării cognitive în comportamentele antisociale.14. Rolul familiei în formarea comportamentelor antisociale de tip infracţional la

minori.15. Teoriile psiho-dinamice privind comportamentul antisocial.16. Factorii determinanţi ai comportamentului violent.17. Trăsăturile caracteristice ale personalităţii infractorului.18. Fazele actului infracţional.

24

19. Raporturile victimei cu agresorul.20. Rolul victimei în comiterea infracţiunii.21. Factorii favorizanţi ai victimizării.22. Categoriile de persoane cu risc victimal crescut.23. Măsurile de protecţie împotriva victimizării.24. Factorii de influenţă ai evenimentului testimonial.25. Specificul personalităţii martorului de bună-credinţă.26. Specificul personalităţii martorului de rea-credinţă.27. Raporturile martorului cu părţile în procesul penal.28. Rolul percepţiei vizuale în formarea mărturiei.29. Rolul percepţiei auditive în formarea mărturiei.30. Rolul percepţiei cutanate în formarea mărturiei.31. Rolul percepţiei olfactive în formarea mărturiei.32. Rolul percepţiei gustative în formarea mărturiei.33. Etapele formării mărturiei în raport cu memorarea informaţiilor.34. Rolul iluziilor în conţinutul evenimentului testimonial.35. Specificul reproducerii în proba cu martori.36. Reproducerea prin relatare liberă.37. Reproducerea prin interogatoriu.38. Specificul procesului psihic al recunoaşterii.39. Conţinutul specific al recunoaşterii persoanelor.40. Conţinutul specific al recunoaşterii cadavrelor.41. Conţinutul specific al recunoaşterii după fotografii.42. Criteriile aprecierii forţei probante a mărturiei.43. Raporturile martorului cu părţile în proces.44. Rolul cunoaşterii personalităţii infractorului în organizarea anchetei judiciare.45. Implicaţiile psihologice ale ascultării învinuitului în ancheta judiciară.46. Specificul comunicării verbale şi non-verbale între anchetat şi anchetator.47. Implicaţiile psihologice ale tacticilor şi strategiilor de anchetă penală.48. Specificul personalităţii anchetatorului.49. Specificul personalităţii avocatului.50. Specificul personalităţii judecătorului.51. Formele de manifestare ale comportamentului simulat.52. Indicatorii conduitei simulate.53. Etapele biodetecţiei judiciare.54. Factorii dezvoltării psihice.55. Rolul eredităţii în comportamentul delincvenţial al minorului.56. Rolul factorilor de mediu în comportamentul minorului delincvent.57. Metodele de evaluare a tendinţelor de devianţă penală a minorilor.58. Aspectele psiho-sociale ale modurilor de deţinere.59. Tipologia delincvenţială.60. Consecinţele psihologice ale detenţiei penitenciare.61. Specificul personalităţii infracţionale feminine.62. Aspecte psihologice ale reeducării şi reabilitării infractorului.63. Implicaţiile psihologice ale recidivei.64. Tulburările de percepţie în psiho-patologia judiciară.

25

65. Tulburările de atenţie în psiho-patologia judiciară.66. Tulburările gândirii în psiho-patologia judiciară.67. Locul şi rolul expertizei medico-legale psihiatrice în ancheta judiciară.68. Etiologia stării de iresponsabilitate penală.69. Impactul afecţiunilor psihice asupra discernământului.70. Rolul etilismului ca factor exogen infracţionator.

26