Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de Litere şi Arte

„Dana Dumitriu – monografie critică”

Rezumat

al tezei de doctorat în Ştiinţe umaniste

Coordonator ştiinţific: Doctorand:

Prof. Univ. Dr. Mircea V.Tomuş Nicoleta-Janeta Socol

Sibiu

- 2011 -

2

Cuprins

Argument / 4

Cap.I Două decenii în lumea foiletonisticii literare

I.1. Critica şi ideologia feminină/feministă (delimitări teoretice pe baza unui scurt istoric) / 6

I.2. Munca – foiletonistica începuturilor / 7

I.3. Publicistica maturităţii / 8

I.3.1.Preliminarii / 8

I.3.2.Secţia „corespondenţă” / 8

I.3.3.Critica sau „dragostea cu discernământ” / 8

I.3.4.Opinii teoretice despre genurile literare – lirică, dramaturgie, proză / 9

I.3.5.Cronică de poezie / 9

I.3.6.Cronică de proză / 10

I.3.7.Cronici ale unor volume de critică, teorie literară, eseistică, monografii, antologii, studii

culturale / 10

I.3.8.Articole comemorative şi sinteze literare / 11

I.3.9.Cronică teatrală şi de film / 11

Cap.II Poetica romanului şi realismul psihologic

II.1. Definirea romanului ca gen literar / 11

II.1.1.Proteismul unui gen literar / 11

II.1.2.De la ritmicitatea romanului la realismul psihologic / 12

II.2. Ambasadorii sau despre realismul psihologic / 12

II.2.1.Prolegomene teoretice / 12

II.2.2.„Le plus moi-même que moi” / 13

II.2.3.Portret de ambasador literar / 13

II.2.4.Conştiinţa surprinsă „între acte” / 14

II.2.5.„Trupul sufletesc” certificându-şi realitatea / 14

II.2.6.Fascinaţia poliedrului / 14

Cap.III Un „personaj” în realitate sau C.A Rosetti şi bovarismul masculin

III.1. Introducere în opera lui C.A Rosetti / 14

III.1.1.Introducere / 15

III.1.2.În neliniştea ceasurilor de mulţumire / 15

III.1.3.Jurnalul şi corespondenţa / 15

III.1.4.Printre paginile ziarelor revoluţionare / 16

III.1.5.Un personaj în realitatea istoriei / 16

III.1.6.Reiterarea unei concluzii – automistificarea / 16

3

Cap.IV Proza psihologică

IV.1. Proza feminină – note definitorii / 16

IV.1.1.Universul feminin / 16

IV.1.2.L`écriture feminine / 17

IV.1.3.Literatura feminină - o posibilă enclavă în literatura română / 17

a.viziunea criticii masculine / 17

b.opţiunea femeilor / 17

c.Dana Dumitriu despre literatura feminină / 17

IV.2. Proze în periodice / 17

IV.2.1.Un loc în istoria literaturii române / 17

IV.2.2.Proze în periodice, publicate anterior romanelor / 18

IV.2.3.Fragmente dintr-un roman nepublicat / 18

IV.2.4.Despre un text postum sau un „amuzament literar” / 19

IV.3. Migraţii – un volum despre evadare în interioritate / 19

IV.4. Masa zarafului – romanul eşecurilor depline / 20

IV.5. Duminica mironosiţelor – un policier psihologic / 21

IV.6. Întoarcerea lui Pascal - povestea unei reveniri ratate / 23

IV.7. Sărbătorile răbdării sau vocaţia resemnării / 24

Cap.V Romanul istoric

V.1. Naşterea unui roman / 25

V.2. Prinţul Ghica - o meditaţie asupra istoriei / 25

V.3. Misterul iubirii fără iubire / 26

V.4. Istoria prinsă în jocurile naraţiunii / 27

V.5. Capodoperă sau roman de popularizare? / 28

Cap.VI De la „inteligenţa centrală” la personalitatea scriitoarei

VI.1. Origini modeste / 28

VI.2. Activitatea literară şi conştiinţa scriitoricească / 28

VI.3. Migraţiile unei conştiinţe: iubirea, prietenia, sinele / 28

VI.4. Poliedrismul realităţii – mărturii ale cunoscuţilor / 28

VI.5. Scriitoarea lăsând din mână cartea vieţii / 29

Concluzii / 29

Bibliografie / 34

4

Argument

Lucrarea de faţă s-a dorit o recuperare, printr-un studiu monografic, a operei Danei Dumitriu, una

dintre prozatoarele noastre extrem de bine cotate în anii `70-`80, apreciată pentru romanele ei analitice,

pătrunzând adânc în intimitatea fiinţei umane în general şi a trupului sufletesc feminin în particular, autoare a

unei trilogii istorice remarcabile, diferite de clişeele dogmatic naţionaliste şi didacticist patriotice susţinute

de regimul perioadei, eseistă talentată, dornică să impună în peisajul românesc formula narativă a realismului

psihologic, teoretician şi analist rafinat al fenomenului literar, cronicar de marcă, prezent cu regularitate în

paginile unor foarte importante ziare şi reviste culturale ale epocii. Deşi a părăsit scena literaturii noastre la

doar 44 de ani, scriitoarea a reuşit, în cele aproximativ două decenii de febrilă activitate, să impresioneze

critica prin întreaga ei creaţie, numele ei figurând şi azi în canonul oral al multor confraţi din lumea literelor,

dar fiind aproape total absent din canonul scris al criticilor literari.

După mai bine de zece ani de la decesul prozatoarei, în anul 2000, la Editura Paralela 45, Liana

Cozea publica o primă monografie Dana Dumitriu, intitulată, după numele unui foarte cunoscut roman

jamesian, Portretul unei doamne. Lucrarea oferă un tablou de ansamblu al operei scriitoarei, dar nu şi al

vieţii acesteia, aşa cum greşit s-ar fi putut bănui dacă s-ar avea în vedere titlul exegezei, existând multe

aspecte remarcabile ale lucrării, dar şi destule puncte vulnerabile, cum ar fi absenţa unei bibliografii primare,

care să cuprindă atât cărţile prozatoarei, cât şi o listă a celor peste 500 de cronici, recenzii, articole teoretice

şi eseistice, interviuri sau fragmente de jurnal apărute în periodicele vremii, precizări cu privire la jurnalul

încă nepublicat al romancierei şi, mai exact, informaţii legate de perioada în care a fost scris acesta sau cine

ar putea decide publicarea lui integrală.

Fără a avea pretenţia unei lucrări care dă răspunsuri categorice, definitive şi incontestabile la toate

aceste întrebări, sau la altele care sunt ridicate de opera Danei Dumitriu, lucrarea de faţă se doreşte un studiu

monografic, care acoperă atât creaţia artistică a scriitoarei, cât şi activitatea de critic şi teoretician literar,

problema jurnalului şi implicit a personalităţii prozatoarei fiind atinse în lumina unor informaţii noi, cu

certitudine incomplete, dar suficiente pentru a clarifica anumite zone întunecate ale vieţii şi carierei autoarei.

Cele şase capitole ale lucrării abordează, într-o ordine pe care am considerat-o concludentă pentru

evoluţia operei şi formarea ideologică a scriitoarei, activitatea de publicist, prezentată fiind nu doar

foiletonistica din perioada maturităţii, ci şi articolele de tinereţe, care au marcat începuturile criticii Danei

Dumitriu, acestora urmându-le lucrările teoretice şi eseistice, care au delimitat clar arealul literaturii spre

care tindea prozatoarea, fie că era vorba despre nuvelistică sau mari romane. Este analizată apoi proza

artistică, apărută atât în volum, cât şi în periodice, finalul fiind rezervat conturării unui sumar portret al

scriitoarei, al personalităţii acesteia, în lumina mărturiilor cunoscuţilor şi documentelor vremii, dar şi a

confesiunilor directe desprinse din interviuri, respectiv a celor trunchiate din fragmentele de jurnal care au

fost oferite cu multă, dar justificată parcimonie tiparului.

Fiind vorba despre o prozatoare în ale cărei texte, mai ales artistice, pulsează din plin seva

feminităţii şi a sensibilităţii unui temperament introvertit, refuzând ideea alterităţii sau a complementarităţii

greşit şi reducţionist înţelese, un prim subcapitol al lucrării are în vedere amplasarea autoarei în contextul

5

internaţional al mişcărilor de emancipare, mai exact, este analizată relaţia publicisticii ei cu ceea ce s-a numit

gynocriticism sau criticism feminist, accentul căzând asupra particularităţilor pe care le îmbracă de regulă

textul critic al unui lector profesionist femeie. În aceeaşi idee, monografia cuprinde, ca secvenţă introductivă

a capitolului rezervat prozei de analiză psihologică, o prezentare succintă a unor elemente definitorii pentru

ceea ce se consideră a fi specific universului feminităţii, respectiv literaturii feminine.

Cum Dana Dumitriu nu şi-a adunat în volum cele peste 500 de articole risipite în mai bine de 17

ziare şi reviste culturale româneşti, prima ei operă teoretică şi critică de anvergură fiind eseul din 1976,

Ambasadorii sau despre realismul psihologic, bibliografia lucrării de faţă oferă o listă (sperăm completă) a

acestui bogat material, de la debutul publicistic în ziarul Munca, din 21 august 1966, până la ultima cronică,

consacrată cărţii scrise de Irina Eliade, Ziduri, ferestre, grădini, publicată în România literară, nr.37, din 10

septembrie 1987. Atâta timp cât monografia Lianei Cozea s-a oprit, într-un succint capitol final, mai mult

asupra cronicilor publicate în revista România literară, s-a omis o parte importantă a activităţii scriitoarei,

publicistica tinereţii interesând atât ca aspect bibliografic, cât şi pentru că, în acest segment de creaţie, se

întrevăd germenii viitoarei serii de articole critice, modalităţile de abordare şi de interpretare a operei

confraţilor ei literari, precum şi tipare, tehnici narative sau de construcţie a personajelor, prezente în

romanele de mai târziu, evidenţiate preponderent în reportajele şi anchetele autoarei.

Deşi nu este partea cea mai valoroasă a operei Danei Dumitriu, foiletonistica ilustrează atât

formarea prozatoarei ca inteligent şi rafinat comentator al fenomenului literar românesc, cât şi evoluţia unora

dintre scriitorii contemporani ei, pentru că, dacă s-ar aduna într-un volum, ar fi împărţite pe genuri şi s-ar

respecta o minimă cronologie, cronicile ar putea alcătui o microistorie a literaturii române, din perioada celor

două decenii când a activat autoarea.

Anterior volumului Ambasadorii sau despre realismul psihologic, respectiv monografiei din 1984,

Introducere în opera lui C.A.Rosetti, scriitoarea a publicat articole şi succinte studii eseistice, care astăzi par

nu doar anticipări, ci şi completări, detalieri sau aprofundări ale problematicii din amplele exegeze ulterioare,

abordate fiind opera Hortensiei Papadat-Bengescu sau a lui Henry James, conceptul de realism psihologic,

pe care scriitoarea dorea să îl impună în literatura română, sau aspecte legate de roman ca gen prin excelenţă

proteic.

În mod similar lucrărilor teoretice, nuvelisticii şi prozei publicate în volum (Migraţii, 1971, Masa

zarafului, 1972, Duminica mironosiţelor, 1977, Întoarcerea lui Pascal, 1979, Sărbătorile răbdării, 1979,

trilogia istorică Prinţul Ghica, 1982, 1984, 1986, reeditată într-un singur volum în 1997) le premerg în

periodicele vremii scurte, dar atent construite bucăţi de proză, care sunt cel mai adesea omise astăzi, deşi nu

au trecut neobservate în momentul apariţiei: Între Scila şi Caribda, 1967, în suplimentul Povestea vorbii al

revistei Ramuri, o schiţă ce marchează autenticul debut literar al scriitoarei, Ultimul spectacol, din Familia,

1968, sau Casa pictorului, în România literară, 1970.

Întreruptă prea devreme, opera prozatoarei probabil că ar fi continuat cu un roman mai apropiat

formulei narative postmoderne, având un titlu greu descifrabil în manuscris, Fereastra aburită sau Ferestre

aburite, din care s-au publicat în Secolul 20 capitolul 16, „Prima lectură a scenariului”, respectiv

6

fragmentul Pisica n-a înţeles nimic, în Viaţa Românească, 1987, existând în România literară din 18

oct.1990 şi o proză care ne pare mai aproape de glumă sau de un elegant amuzament literar, relatând

evenimente desprinse din viaţa reală a scriitoarei, Întâmplări cu pisicul Red.

Cum în presa de specialitate fiecare nou volum publicat se bucura de atenţia criticilor timpului, la

vremea respectivă curgând suficientă cerneală pentru redactarea recenziilor, cronicilor sau chiar articolelor

comemorative consacrate prozatoarei, monografia de faţă nu s-a putut limita la simpla analiză a creaţiei

artistice, consemnate fiind, în paralel cu interpretarea propriu-zisă a textului, şi câteva dintre opiniile

literaţilor de atunci, în ideea că doar astfel se desprinde un portret complet al scriitoarei, cuprinzând şi modul

în care opera Danei Dumitriu a fost receptată de contemporani sau mărturii ale acestora cu privire la

personalitatea artistei.

Din nefericire, la ora actuală, nu putem oferi prea multe informaţii cu privire la diaristica

romancierei, la acel jurnal care, în zilele noastre, s-ar dovedi mai mult decât incitant, interesant şi atractiv,

pentru că, spre deosebire de alte texte diaristice, nu a beneficiat de intervenţii sau rafistolări operate în

vederea publicării antume, motivele fiind variate, atât de ordin obiectiv, cât şi subiectiv, respectiv moral. Ca

prietenă a Danei Dumitriu, Tia Şerbănescu a publicat fragmente din cele patru caiete pe care le deţine, în

ideea că merită cunoscut talentul remarcabil al prozatoarei, vizibil şi în paginile nedestinate tiparului, dar sub

rezerva că nu se poate publica încă totul, pentru că multe dintre „personajele” menţionate în text sunt în

viaţă, există un moştenitor al drepturilor de autor şi, cel mai probabil, nici diarista nu ar fi dorit dezvăluirea

integrală a paginilor jurnalului.

Aruncând lumină asupra unor aspecte neelucidate încă din viaţa şi opera prozatoarei, pătrunzând în

universul artistic şi teoretic al scriitoarei cu acribia cercetătorului obiectiv, dar şi cu o oarecare doză de

subiectivism, născut dintr-un inevitabil hedonism estetic, această monografie consacrată Danei Dumitriu se

doreşte un tablou complex al creaţiei uneia dintre distinsele şi misterioasele doamne ale literaturii române,

prin forţa împrejurărilor şi indiferenţa sorţii, astăzi uitată de unii şi necunoscută de cei mai mulţi.

Capitolul I - Două decenii în lumea foiletonisticii literare

I.1. Critica şi ideologia feminină/feministă (delimitări teoretice pe baza unui scurt istoric)

Sintagma „literatură feminină” rămâne şi astăzi pentru mulţi încărcată de conotaţii negative sau

măcar uşor peiorativă, aşa că orice monografie dedicată operei unei scriitoare poate că ar trebui să înceapă cu

o cât de succintă incursiune în evoluţia literaturii scrise de femei, o definire a ceea ce semnifică acest

„concept”, din perspectiva criticii literare în general şi a teoriilor feministe în particular.

Mihaela Miroiu a propus segmentarea evoluţiei feminismului mondial în trei mari valuri succesive,

vizibile şi în societatea românească. În România, pentru feminismul valului întâi, caracterizat printr-o

incipientă mişcare de emancipare a femeilor, este de remarcat relativa sincronizare cu ceea ce se întâmpla pe

plan mondial, cu observaţia că ponderea mare a populaţiei rurale a generat existenţa unui feminism al elitei.

La nivel mondial, feminismul valului doi s-a aflat sub genericul diferenţă şi eliberare, nume importante fiind

Kate Millett, Juliet Mitchell, Elaine Showalter, Luce Irigaray şi Hélène Cixous, urmaşe ale ideilor lui Simone

7

de Beauvoir. În această etapă atenţia criticii feministe s-a îndreptat spre literatură, în anii `60-`70 mai ales,

reanalizându-se literatura scrisă de bărbaţi, încercându-se respingerea acelei he-man language, cu toate

implicaţiile patriarhale ale unui permanent el, aparent neutru, dar care face ca, în majoritatea limbilor şi mai

ales a celor în care diferenţierea prin gen există, termenii folosiţi pentru feminin să se încarce de conotaţii

negative. Elaine Showalter inventează termenul gynocritics – studiul femeii ca scriitor, situând-o într-un

context sociocultural, iar Alice Jardine lansează termenul gynesis, prin care denumeşte operaţiunea de

rechestionare şi destructurare a literaturii şi culturii, punând problema prezenţei femeii în discurs.

Efervescenţa transformărilor înregistrate de al doilea val feminist nu a afectat vizibil societatea română,

motivele fiind multiple: mentalitatea comună, dezinteresul elitelor intelectuale, comunismul care a îngrădit

dezvoltarea concomitentă cu mişcarea apuseană. A treia etapă, începând la noi după `89, reuneşte

postfeminismul şi feminismul valului trei, interesând lucrarea de faţă doar în măsura în care manifestările

culturale anterioare au fost supuse unui proces de reconsiderare.

În perioada când a activat Dana Dumitriu, cultura română a înregistrat doar timide manifestări

underground şi o practică intuitivă a criticii feministe, în lucrările teoretice şi cronicile prozatoarei

distingându-se câteva astfel de abordări. Fără a fi o adeptă declarată a feminismului, Dana Dumitriu a

practicat o critică, involuntar poate, aflată în vecinătatea criticismului feminist. Nu doar că a refuzat să se

oprească la o unică autoritate pentru interpretarea operelor, adunând informaţii din mai multe surse de

gândire (psihologie, sociologie, antropologie, structuralism, psihanaliză, istorie sau deconstructivism), dar

s-a aplecat preponderent asupra intimităţii creaţiei, dorind să afle resorturile interioare, trăirile psihice sau

experienţele sufleteşti care au generat un univers artistic şi o anume expresie literară.

I.2. Munca – foiletonistica începuturilor

Având o valoare mai curând documentară, de bibliografie informativă asupra începuturilor critice

ale Danei Dumitriu, articolele din ziarul Munca reunesc in nuce tipare ale viitoarelor cronici literare,

eseurilor şi articolelor sintetice din perioada maturităţii, ele circumscriind sfera formatoare, dovedind

familiarizarea autoarei cu stilul publicistic, exersarea şi perfecţionarea unor tehnici de redactare specifice

acestui gen de text, iar nu în ultimul rând, confruntarea cu literatura contemporană.

În nr. 5842, din 21 august 1966, ziarul publică primul reportaj al scriitoarei, Fragment de istorie

contemporană, unul dintre foarte puţinele articole în care Dana Dumitriu se conformează recomandărilor

epocii, în marea lor majoritate, articolele, reportajele şi interviurile ei având ca subiect cultura, importanţa

educaţiei generale, a formării bunului gust şi simţului estetic, activitatea cercurilor literare. A criticat practica

de a nu se face publicitate unei cărţi nou apărute, precum şi „odiseea” achiziţionărilor aberante de lucrări

pentru biblioteci, celebrele în epocă „pachete” de cărţi, sancţionând vehement editurile pentru concesiile

făcute mediocrităţii.

Foiletonisticii viitoare de la România literară i-a premers rubrica Note de lector din ziarul Munca,

unde Dana Dumitriu publica recenzii sau scurte cronici, părând mai curând interesată de proză decât de

poezie. În cazul paginilor critice dedicate liricii, se întrevăd tiparele viitoarelor sale articole: de regulă,

autoarea începe cu un succint portret al poetului, sau cu o succintă înregistrare a evoluţiei operei acestuia,

8

pentru ca, după crearea unei atmosfere propice receptării operei, să analizeze volumul nou apărut. Devansând

numeric recenziile volumelor de poezie, articolele despre proză beneficiază de o altă structură: mai rar

criticul face referire la creaţiile anterioare sau apelează la portretul sintetic, interesul fiindu-i reţinut de

structura operei, rezumarea subiectului şi prezentarea unor scene memorabile, tehnica narativă fiind lăsată în

plan secund. În această etapă, în atenţia tinerei publiciste intră poeţi ca Geo Dumitrescu, Radu Stanca,

Gheorghe Tomozei sau Marin Sorescu, iar dintre prozatori Vasile Voiculescu, Ştefan Bănulescu, Laurenţiu

Fulga, Nicolae Breban, Al.Ivasiuc sau Marin Preda. Purtând amprenta primelor apariţii ale Danei Dumitriu

pe firmamentul criticii literare, articolele din ziarul Munca sunt, aşa cum le defineşte şi titlul rubricii, mai

curând „note de lectură”, subiective şi fără o tehnică bine definită de abordare a textului literar, respectiv de

construcţie a metatextului. Evitând supraevaluarea lor, le apreciem ca o etapă de ucenicie pentru critica de

maturitate, o etapă absolut necesară deprinderii unor procedee de analiză şi interpretare, care vor fi cizelate

abia în perioada următoare.

I.3. Publicistica maturităţii

I.3.1.Preliminarii

Îmbinând stilul rece şi reţinut al discursului interpretativ cu o doză considerabilă de subiectivism,

distanţarea sobră de text cu atitudinea ironică, Dana Dumitriu a practicat, în perioada maturităţii publicistice,

o critică unilaterală, de tip subiectiv, sub forma cronicii, recenziei sau eseului literar, o critică impresionistă,

narcisistă, de tip lovinescian, preferând autorii compatibili cu ea, încercând să diferenţieze nuanţa valorică,

să manifeste înţelegere acolo unde se întrezăreau speranţe, dar să sancţioneze ironic nonvaloarea. Exerciţiul

critic constant, neajustat unui anume program, a prilejuit familiarizarea cu peisajul literaturii contemporane,

cu tematica, tehnicile şi procedeele narative moderne.

Practicând o lectură eterogenă, în sensul pozitiv al termenului, publicistica Danei Dumitriu acoperă

o tipologie extrem de vastă, autoarea trecând cu dezinvoltură de la articole teoretice, privind critica literară,

tipurile de lectură posibile, studiul poeziei, prozei sau dramaturgiei, cu vădit interes faţă de literatura

feminină, romanul istoric şi opera unor reprezentanţi ai realismului psihologic, la cronici şi recenzii realizate

pentru volume de poezie şi proză, lucrări de critică sau studii monografice, pentru culegeri de eseuri sau

antologii, pentru volume memorialistice, jurnale de călătorie, cărţi SF sau pentru copii, nelăsând de o parte

sintezele şi articolele comemorative, cronica de spectacol sau film.

I.3.2.Secţia „corespondenţă”

Sub forma unor foarte succinte texte informative, la rubrica Ochiul magic sau Carte străină din

revista Romȃnia literarǎ, semnând cel mai adesea D.D. şi mai rar Dana D., între 1969-1973, tânăra jurnalistă

semnala noile reviste apărute în peisajul cultural românesc sau numere mai deosebite ale acestora, lansări de

carte, spectacole sau expoziţii, toate recomandate publicului larg.

I.3.3.Critica sau „dragostea cu discernământ”

Într-un articol din 1981 (Critica literară sau dragoste cu discernământ, în România literară, XIV,

nr.1/1981), respingând ideea primatului „intenţiilor bune” ale autorului în aprecierea unei opere şi preluând o

sintagmă a protagonistului trilogiei sale, Dana Dumitriu a definit actul critic ca „dragoste cu discernământ”,

9

problema criticii contemporane fiind echilibrarea raportului între critica de orientare şi critica de evaluare,

momentul echilibrului implicând intercondiţionarea celor două, critica activă fiind critica literară practicată

în imediata vecinătate şi în dependenţă de producţia literară. Scriitoarea afirma că, într-un peisaj eterogen, cu

lucrări, volume teoretice şi studii literare variate, este posibilă, practicând o critică a criticii, identificarea

unor grupări teoretice în funcţie de atitudinea analistului faţă de textul literar, tipologia oferită de ea în 1971

reunind critica orientativă, critica cu finalitate teoretică, critica analitică, respectiv critica interpretativă, de

creaţie. Publicista s-a afiliat deschis la ceea ce ea numeşte critică „foarte aplicată”, în sensul că, spre a se

putea face decantările valorice necesare, trebuie să se aibă în vedere activitatea contemporanilor.

I.3.4.Opinii teoretice despre genurile literare – lirică, dramaturgie, proză

Seria foiletonistică, acoperind multe numere din România literară sau Argeş, a fost precedată de

articole teoretice şi studii eseistice, referitoare la problematica genurilor literare. Scriitoarea s-a oprit asupra

liricii ironice, despre care afirma că ar fi specifică epocilor de mare luciditate şi scepticism, a definit

specificul poeziei cetăţeneşti şi patriotice, citându-i pe Nicolae Labiş, Nichita Stănescu (în mod paradoxal cu

volumul Sensul iubirii), a identificat pentru arta dramatică marile mutaţii ale anilor `70, când dispar

caracterele teatrului clasic sau opoziţiile clare ale romanticilor, în text făcându-şi loc tot mai insistent

viziunea regizorală.

Diferenţiind proza scurtă, ca povestire şi schiţă, de roman sau nuvelă, crede că cea dintâi este mai

sensibilă la schimbările din epocă şi la implozia epicului, starea psihică şi morală a actantului câştigând teren

în faţa evenimentelor. Cu privire la condiţia romanului, prozatoarea observa că în epică se impune cu acută

stăruinţă un anumit tip de personaj, un ins intens reflexiv şi lucid, cu o accentuată pasivitate, care primeşte

ceva din structura psihică a creatorului său, cititorul ajungând să materializeze vocea personajului în

persoana autorului, sau, invers, să extindă asupra persoanelor reale psihologia imaginară a personajelor de

roman, literatura hrănindu-se în acest mod din propria-i fiinţă.

I.3.5.Cronică de poezie

Chiar dacă nu a publicat poezie, în „anii liricii” de la România literară (1973-1976), Dana

Dumitriu a demonstrat că are o sensibilitate poetică profundă, critica ei, analitică şi speculativă în acelaşi

timp, aflându-se la jumătatea drumului între foiletonistică şi eseistică. Bazându-se mai mult pe bunul-simţ şi

gustul estetic, decât pe un sistem foarte riguros de analiză, scriitoarea s-a apropiat de lirică printr-o critică

impresionistă, subiectivă.

Documentându-se serios înainte de a prezenta un scriitor, Dana Dumitriu insista să ofere o privire

de ansamblu asupra creaţiei autorului respectiv, asupra principalelor sale volume şi a evoluţiei acestuia în

timp. A comentat cu egală pasiune lirica unor poeţi cunoscuţi şi a celor mai puţin familiari publicului larg,

analiza ansamblului operei facilitând depistarea de posibile filiaţii cu scriitori români sau personalităţi ale

literaturii universale. I-a avut în vedere pe majoritatea poeţilor importanţi ai momentului, de la Nichita

Stănescu şi Marin Sorescu, la Mircea Dinescu sau Adrian Păunescu, Dan Laurenţiu, Aurel Rău, Dan Deşliu,

Petre Stoica, Nicolae Ioana, Gheorghe Tomozei, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Dan Laurenţiu, Emil

Brumaru, Miron Radu Paraschivescu şi mulţi alţii, poetul de suflet rămânând Cezar Ivănescu. Dana Dumitriu

10

nu practica o critică laudativă şi sancţiona frecvent aspectele nereuşite, elementele străine simţirii poetice,

viziunile forţat construite sau expresia neadecvată unei imagini artistice, aşa cum observa la Ion Rahoveanu,

Petru Jaleş sau Ioanid Romanescu. Fără a fi adepta unei segregaţii a literaturii în funcţie de biologia

autorului, Dana Dumitriu identifică aspectele ce individualizează lirica femeilor, semnalând inovaţiile

formale sau tematice ale acestora, elogiind cultura unora dintre ele sau rafinamentul expresiv al altora. Este

sensibilă la poezia Etei Boeriu sau a Doinei Uricariu, îi place poezia nelivrescă a unei estete ca Irina

Mavrodin, discreţia Anei Mureşanu, maturitatea Mariei Banuş, etica sobră, lipsită de frivolitate, a Ilenei

Mălăncioiu.

I.3.6.Cronică de proză

Pentru aproximativ patru ani (1969-1973), aproape în fiecare număr al revistei Argeş (iar excepţiile

sunt rare), cronici semnate Dana Dumitriu se puteau citi la rubrica Carte de proză, unde, de regulă, aducea în

atenţia publicului câte trei opere, în egală măsură romane sau volume de proză scurtă. Ulterior, la România

literară, a schimbat unghiul de abordare a fenomenului literar, oprindu-se deopotrivă asupra liricii şi epicii,

dramaturgiei şi eseisticii, în lupta dintre sfera emoţională şi cea raţională dobândind ȋntâietate luciditatea şi

imparţialitatea hermeneutului, cu toate că afinităţile ei merg în direcţia prozei de analiză şi a realismului

psihologic.

Afiliindu-se unora dintre opiniile confraţilor ei din lumea criticii literare, dar contestând afirmaţiile

altora, scriitoarea a păstrat o distanţă politicos obiectivă faţă de opera contemporanilor, neezitând să îşi

recunoască contribuţia la descoperirea şi lansarea unor scriitori valoroşi. A scris despre majoritatea

prozatorilor momentului, şi, similar cronicilor de poezie, a surprins o imagine de ansamblu a operei

autorului, fie oferind, în deschiderea articolului, un portret-sinteză, fie urmărind evoluţia scriitorului. S-a

aplecat asupra creaţiei lui Al.Ivasiuc, Bujor Nedelcovici, Dumitru Ţepeneag, Mircea Ciobanu, D.R.Popescu,

Mircea Horia Simionescu, Fănuş Neagu, Radu Petrescu, declarându-l pe Radu Cosaşu prozatorul de suflet,

căruia îi aprecia activitatea de publicist. Particularităţile, inovaţiile, reuşitele sau eşecurile înregistrate de

proza feminină modernă şi contemporană au fost atent studiate şi consemnate de romanciera-critic, de o

atenţie deosebită bucurându-se Alice Botez, dar şi Lucia Demetrius, Monica Săvulescu, Alexandra Tîrziu,

Daniela Crăsnaru, Irina Grigorescu sau Ileana Vulpescu. Seria de articole intitulate Un roman istoric,

începută în România literară în 1976, demonstrează interesul autoarei Prinţului Ghica pentru reconstituirea

atmosferei şi evenimentelor secolului al XIX-lea, manifestat nu doar sub forma documentării în Biblioteca

Academiei, ci şi prin cunoaşterea literaturii de inspiraţie istorică din perioada contemporană ei.

I.3.7.Cronici ale unor volume de critică, teorie literară, eseistică, monografii,

antologii, studii culturale

Chiar dacă foiletonistica Danei Dumitriu s-a canalizat preponderent înspre poezie şi proză, nu sunt

de neglijat articolele în care abordează lucrări de critică şi teorie literară, eseistică, monografii sau antologii.

În Şerban Cioculescu vede un clasic al criticii noastre, la Romul Munteanu remarcă transformarea care se

produce în trecerea de la eul empiric la eul creator, lui Perpessicius îi admiră „stilul cu <stil>”, la Valeriu

Cristea remarcă echilibrul şi suspiciunea constructivă, iar dualitatea personalităţii lui Mircea Zaciu îi pare că

11

pune în balanţă didacticismul universitarului cu volubilitatea foiletonistului. Din panorama studiilor teoretice

sau eseistice asupra cărora a reflectat, nu lipsesc lucrările Ioanei Em.Petrescu, Hertei Perez, Doinei Horea,

Irinei Mavrodin, Doinei Curticăpeanu sau Doinei Ciurea.

I.3.8.Articole comemorative şi sinteze literare

Critic al realităţilor literare contemporane, Dana Dumitriu a sesizat pericolul îndepărtării de

modelele clasice, de marile capodopere sau marii creatori. Şi-a exercitat spiritul critic asupra operei

eminesciene, lui Marin Preda îi urmăreşte „drumul biografic” prin prisma operelor scrise, se opreşte la proza

psihologică a lui Liviu Rebreanu, îi conturează lui G.Călinescu un portret de suflet, semnând totodată

articole comemorative care evocă imaginea lui Nichita Stănescu, Anton Pann, Silvian Iosifescu sau a Alicei

Botez.

Trecerea dincolo de scriitură s-a materializat la Dana Dumitriu prin insistenta căutare a

mecanismului intern al creaţiei, prin depistarea structurii psihologice a artistului, a tiparului care a generat un

anumit univers artistic şi o anume variantă expresivă. În Macedonski a intuit atât „complexul expulzării”,

care a evoluat în complexul nobleţii spirituale, cât şi „conştiinţa vocaţiei magnifice”, care l-a făcut adeseori

ridicol în ochii contemporanilor sau ai posterităţii, ambele complexe determinându-l să lupte pentru un ideal

intangibil, să-şi dedice viaţa menirii de a fi poet, iar la Hortensia Papadat-Bengescu a identificat obsesiva

manifestare a senzaţiei.

I.3.9.Cronică teatrală şi de film

Recunoscându-se profană în conceperea unei cronici teatrale, de spectacol sau de film, Dana

Dumitriu scrie totuşi pentru România literară câteva astfel de texte, pasiunea pentru arta dramatică suplinind

noviciatul inerent.

Capitolul II - Poetica romanului şi realismul psihologic

II.1. Definirea unui gen fără definiţie

II.1.1.Proteismul unui gen literar

În conformitate cu teoriile modelului său literar, Henry James, Dana Dumitriu a perceput actul

critic ca experienţă absolut necesară romancierului, fără a uita să adauge activităţii de interpretare a operei

literare pe aceea de conceptualizare a unor noţiuni teoretice. A înclinat de la începuturile creaţiei în favoarea

realismul psihologic, prin eseul din 1976, Ambasadorii sau despre realismul psihologic, sau articolele

anterioare acestuia, dorind să impună în literatura română acest concept, alături de dramatizare, teoria

reflectorilor ca ambasadori ai autorului şi inteligenţă centrală.

Opţiunea declarată a autoarei pentru proza de analiză şi realismul psihologic nu a însemnat

limitarea la sfera de interes a acestora. În Ritmicitatea romanului, primul său articol din România literară

(I, nr.4/1968), a schiţat o mini-poetică a romanului ca gen literar, insistând asupra necesităţii, pentru textul

epic, a unui „minimum de construcţie” sau ritmicitate narativă, oferind şi un tablou de ansamblu al

romanului românesc contemporan. Considerând literatura o expresie a realităţii şi implicit a societăţii, a

afirmat că orice romancier trece de la cunoaşterea empirică sau experimentală spre o cunoaştere abstractă,

12

socială, traseul încheindu-se cu apariţia actului creator şi operei, a cărei valoare nu trebuie să rezide

ostentativ în verosimilitatea realităţii expuse (Realitatea din punct de vedere literar, în România literară,

IV, nr.32/1971). Artistul modern nu se mai poate limita la un nucleu epic, acesta rămânând esenţial pentru

organizarea structurii operei, dar cedând tot mai mult teren analizei, în sensul că faptele nu mai interesează

pentru veridicitatea lor, ci pentru ceea ce declanşează în psihic, narativul apropiindu-se tot mai mult de

poezie, de melos, de ideea de ritm, romancierul împrumutând masiv din tehnica unui compozitor.

II.1.2.De la ritmicitatea romanului la realismul psihologic

Într-o etapă premergătoare eseului Ambasadorii..., Dana Dumitriu a publicat articolele

Proustianismul Hortensiei Papadat-Bengescu (în Luceafărul, XVII, nr.39(648)/1974) şi O aventură

primejdioasă; un eseu despre Henry James (în România literară, VI, nr.11/1973), regăsite în cea mai mare

parte în studiul amintit.

II.2. Ambasadorii sau despre realismul psihologic

II.2.1.Prolegomene teoretice

Trecând de la critică foiletonistică la un debut editorial adevărat, Dana Dumitriu a demonstrat că, în

tot ceea ce a scris - cronică, ficţiune, studiu sau eseu - a fost consecventă cu propria gândire teoretică,

romanele dovedindu-se cea mai bună exemplificare a ideilor concentrate în Ambasadorii sau despre

realismul psihologic (1976). Riguros structurat, îmbinând actul interpretativ cu fabulaţia, studiul se deschide

cu o fixare a dimensiunilor teoretice, sub titlul Autoritatea personajului, autoarea dezvăluind originea şi

principalele trăsături ale realismului psihologic. Capitolele următoare, ca o exemplificare a demonstraţiei

iniţiale, prezintă, sub titluri metaforice, opera lui Marcel Proust – Acest străin eram eu însumi, Henry James

–„Un locuitor resemnat şi binevoitor al infernului”, Virginia Woolf – Melodia neîntreruptă a vieţii

interioare, Hortensia Papadat-Bengescu – O călătorie naivă pe ape şi în adâncul lor, eseul încheindu-se cu

quartetul lui Lawrence Durrell în Cuvintele – oglinzile nemulţumirii.

Eseista constată că, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, romanul de analiză psihologică intră

într-un proces de înnoire şi revizuire structurală şi se conturează o nouă modalitate epică, care este denumită

realism psihologic. Avantajul acestei sintagme ar consta pe de o parte în desemnarea originilor noii specii

romaneşti – realismul obiectiv, respectiv proza psihologică, iar pe de altă parte, în circumscrierea

principalelor caracteristici ale noului tip de roman. Fără a fi foarte clar ce înţelege autoarea prin conceptul

pe care vrea să îl impună, câteva aspecte definitorii ale realismului psihologic, subliniate şi prin titlurile

subcapitolelor părţii teoretice, se pot identifica: psihologia ca act temporal, obiectivitatea naraţiunii,

respectiv prezenţa unei inteligenţe centrale.

Dana Dumitriu expune succint o evoluţie a prozei psihologice, începând cu secolul al XVIII-lea,

trecând prin romantism, realism, naturalism, spre a ajunge la realismul psihologic. După declarată moarte a

autorului, personajul devine ambasadorul acestuia, constituindu-se nu doar ca un element oarecare al

materiei romaneşti, ci şi ca o oglindă ce absoarbe, filtrează şi apoi reflectă lumea, el însuşi fiind o realitate

psihologică bine definită. Spre deosebire de romanul de analiză, unde protagonistul „nu evoluează din punct

13

de vedere psihic, ci doar în cunoaşterea de către autor sau de către sine însuşi a structurii sale sufleteşti”,

pentru realismul psihologic, personajul trăieşte evenimente interioare ce nu se mai pot explica strict cauzal.

Punându-se în centru eul, se ajunge la necesitatea desemnării unui principiu al unităţii structurale a

romanului, care va fi unitatea de perspectivă. Faptul va favoriza apariţia acelui personaj care se descoperă pe

sine cu fiecare eveniment, un personaj diferit de cel al romanului de analiză psihologică, pentru care totul se

limita la analiza a ceea ce deja se ştia şi doar se exemplifica cu noile experienţe. Se naşte o diversitate de

optică, un pluriperspectivism, pentru simplul fapt că scriitorul e tentat să surprindă cât mai exact un

eveniment şi ca urmare împrumută punctul de vedere al cât mai multor personaje. Multiplicarea punctelor de

vedere complică schema narativă, obiectivitatea obţinându-se tocmai prin respectarea subiectivităţii

personajului, scriitorul dramatizând masiv epicul prin dialogul. Personajul realismului psihologic se

constituie mai mult ca o privire, ca un mod de a percepe lumea interioară şi exterioară, de unde şi senzaţia că

autorul îşi lasă personajele să evolueze liber. Relativizarea punctului de vedere şi evoluţia liberă a eroilor

nasc o stare de incertitudine şi enigmatic, romanele dând impresia de ambiguitate, din pricina finalurilor

deschise, realismul psihologic dovedindu-se „o specie de proză neconcluzivă”.

Dacă pentru romancier, „ambasadorii” sunt personajele, acele inteligenţe centrale, desemnate dintr-

o multitudine de potenţialităţi, dotate cu scrisorile de acreditare pentru o lume virtuală, care se conturează în

şi prin conştiinţa lor, pentru teoreticianul care vrea să îşi exemplifice ideile, „ambasadorii”, selectaţi de data

aceasta din istoria literaturii, sunt scriitorii.

II.2.2.„Le plus moi-même que moi”

Ciclul proustian În căutarea timpului pierdut ar fi, în viziunea eseistei, o dramă a creatorului

însuşi pentru că autorul îşi include eroul şi arată cum s-a ajuns la operă. Opera proustiană exemplifică

realismul psihologic prin subiectivitatea obiectivată şi statutul ambiguu al eroului-narator, pentru a cărui

construire s-a folosit tehnica punctului de vedere jamesian. Romanul nu mai apare ca o amplă confesiune, ci

drept o consemnare a tuturor etapelor care au dus la formarea unui scriitor, adică o recuperare a timpului

pierdut, timpul fiind adevăratul personaj al romanului, care impune un traseu invers: de la erou, prin narator,

se ajunge la scriitor.

II.2.3.Portret de ambasador literar

Similar cronicilor din periodice, eseista deschide capitolul consacrat lui Henry James cu un portret

al scriitorului, cel care s-a impus în literatura lumii ca teoretician al romanului, lansând conceptele realism

psihologic, punct de vedere/ the point of view sau dramatizare a prozei, dar şi ca romancier, impresionând

critica şi publicul cititor prin „marile teme internaţionale”, prin desfăşurarea de umanitate dramatică marcată

de înstrăinare, obsesie sau alienare, dar şi prin intuiţiile de psihanalist. O analiză detaliată a romanului care a

dat şi titlul eseului îi oferă scriitoarei ocazia de a trece de la persoana de hârtie din roman la scriitorul din

secolul la XIX-lea, trăitor al aceloraşi drame. Având o experienţă de viaţă redusă, romancierul a abordat

tema internaţională, cea a artistului, respectiv a iniţierii unui intrus, într-un personaj cum este Lambert

Strether portretizându-se în fapt pe sine însuşi, cu problemele lui de om şi scriitor adoptat de o ţară străină.

14

II.2.4.Conştiinţa surprinsă „între acte”

În literatura Virginiei Woolf, Dana Dumitriu observă limitarea realităţii la zona psihologiei, lumea

exterioară devenind „spaţiul interiorităţii senzoriale şi reflexive”, romanciera britanică refuzând programatic

să explice acţiunile, stările şi caracterul personajelor, sau să interpreteze evenimentele romaneşti, interesul

fiindu-i reţinut doar de cufundarea în conştiinţă. Cum importanţă primeşte numai ceea ce se întâmplă „între

acte”, în momentele de iluminare interioară, dispare continuitatea cronologică în beneficiul celei psihologice,

o secvenţă de timp sau o zi obişnuită putând încastra totalitatea lumii sau întregul destin al personajului.

Evitarea tiraniei naratorului se realizează prin multiplicarea punctelor de vedere, prin cele „cincizeci de

perechi de ochi”, protagoniştii asumându-şi deopotrivă „rolul de a fi şi de a reflecta existenţa” celorlalţi.

II.2.5.„Trupul sufletesc” certificându-şi materialitatea

Exegeza asupra operei Hortensiei Papadat-Bengescu este o salutară încercare a Danei Dumitriu de

a realiza apropierea între literatura română şi marile nume ale culturii universale. Prezintă evoluţia

romancierei interbelice, distingând, în acord cu modelul lovinescian, etapa „lirismului pur” şi a

autoanalizei, respectiv faza prozei obiective, amintind faza de tranziţie, în care efortul de obiectivare şi

epicul primesc o pondere tot mai mare, în dauna dezvăluirii psihicului. Eseista identifică paradoxul creaţiei

în faptul că trecând de la subiectivism la obiectivism, prozatoarea a evoluat „de la o literatură a generalului

spre una a particularului”, în sensul că prin introspecţie a descoperit esenţa universală a interiorităţii feminine

iar prin analizarea societăţii a aflat acele elemente şi structuri individuale care compun lumea socială. Dacă

personajul feminin al primei etape nu se distinge ca individualitate, ci doar ilustrează eul feminin general şi

etern, protagonistele celei de a doua perioade beneficiază de o individualitate precisă şi distinctă, dezvăluind

ceea ce s-ar numi corpul spiritual sau trupul sufletesc. Analizând asocierile care s-au făcut între prozatoarea

noastră şi Marcel Proust, Dana Dumitriu afirmă că apropierea se datorează unei tendinţe generalizate în

epocă - constituirea realismului psihologic, manifestat la Hortensia prin existenţa unei inteligenţe centrale, a

tehnicii colportajului, care „dramatizează” epicul şi materializează un caleidoscop al perspectivelor.

II.2.6.Fascinaţia poliedrului

Lawrence Durrell, cu al său Cvartet al Alexandriei, este încadrat seriei autorilor reprezentativi ai

formulei realismului psihologic datorită „jocului de oglinzi” care domină lumea lui romanescă, transmisă

cititorului prin reflectare şi pluriperspectivism. Dincolo de realitatea psihologică a unui univers dominat de

imaginaţia şi plăcerea hermeneuticii fabulatorii, eseista intuieşte existenţa unui al doilea strat deformator,

concretizat în imposibilitatea cuvintelor de a exprima tensiunile interioare, cu alte cuvinte, a crizei

limbajului, o caracteristică a modernităţii.

Capitolul III – Un „personaj” în realitate sau C.A.Rosetti şi bovarismul masculin

III.1. Introducere în opera lui C.A.Rosetti

Publicarea în 1984 a scurtei exegeze Introducere în opera lui C.A.Rosetti nu a fost un fenomen

singular în epocă, dar monografia Danei Dumitriu poartă amprenta coroborării între obiectivitatea

biografului şi imparţialitatea criticului, în ideea reabilitării personalităţii şi operei revoluţionarului paşoptist.

15

III.1.1.Introducere

Echilibrat structurată, monografia se deschide cu o introducere care accentuează registrului minor

al operei lui C.A.Rosetti, valoarea ei reducându-se la aceea a unui document psihologic, ilustrativ pentru

structura interioară a omului romantic şi a revoluţionarului din epoca începuturilor modernizării României.

Situat printre întemeietorii poeziei moderne, C.A.Rosetti este încadrat seriei precursorilor care au influenţat

profund posteritatea, în sensul că au creat modele, clişee imagistice şi expresive comode, fără de care

literatura modernă nu ar fi existat şi nici nu ar putea fi pe deplin înţeleasă, în aceeaşi măsură, activitatea

jurnalistului dând naştere unui stil publicistic gustat în secolul al XIX-lea, dar parodiat în perioadele

ulterioare.

III.1.2.În neliniştea ceasurilor de mulţumire

Ca poet, autorul Ceasurilor de mulţumire a râvnit sincronizarea cu marea cultură occidentală, lirica

lui ilustrând majoritatea temelor perioadei: erotismul ardent, parabola eticistă, satira socială, lamentaţiile pe

tema destinului omului de excepţie, mesianismul şi profetismul, evocarea istorică, o propensiune violentă

spre universul cosmic, contrabalansat de un imaginar balcanic pitoresc. C.A.Rosetti este aşezat în galeria

autorilor de romanţe culte, Văcăreştii, Conachi, chiar Alecsandri, Bolintineanu şi Eminescu, particularitatea

lui constând în oferirea unui anume model de poezie sentimentală (ipostaza iertătoare şi uşor ironică a

bărbatului în faţa infidelităţii femeii). Dana Dumitriu încearcă o abordare dintr-o dublă perspectivă, oferind

atât o lectură în funcţie de codul literaturii perioadei, cât şi pârghiile necesare stabilirii unei relaţii trecut-

prezent. Expune o posibilă evoluţie a liricii sentimentale: de la coborârea poeziei de salon în stradă, crâşmă,

cafenea sau alte locuri accesibile populaţiei sărace, cu transformarea ei în cântec de lume sau lăutăresc, la

înnobilarea acestuia cu şansoneta franceză, din joncţiunea celor două rezultând romanţa, linia deschisă fiind

adusă până la poezia sentimentală a lui Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Emil Botta sau Leonid Dimov.

Autoarea completează expunerea teoretică cu analiza detaliată a câtorva poezii erotice, respectiv satire

sociale.

III.1.3.Jurnalul şi corespondenţa

Capitolul rezervat intimităţii revoluţionarului subliniază de la primele pagini valoarea scrierii

diaristice rosettiene, Dana Dumitriu observând că jurnalul (1844-1857) se dezvoltă pe două coordonate

diametral opuse: este intim prin specificul mărturisirilor, uneori chiar impudice, făcute în paralel cu

sugerarea unei posibile lecturi ulterioare, şi totodată trădează intenţia autorului de a-şi publica „opera”, textul

îmbinând sinceritatea şi poza romantică, spontaneitatea şi artificialitatea. Intenţia Danei Dumitriu nu pare a fi

limitarea demersului la jurnal, operă sau o personalitate istorică reprezentativă pentru secolul al XIX-lea, ci

transformarea lui C.A.Rosetti într-un adevărat personaj. Scriitoarea intuieşte bovarismul lui social, generat

de ardenta dorinţă de a trăi o viaţa ca în cărţi. Îmbinând acurateţea documentului istoric cu intuiţiile de

romancier, acribia cercetătorului cu sensibilitatea feminină şi artistică, Dana Dumitriu reface cazuistica

dezvoltată de diarist, jurnalul rosettian fiind prezentat ca o potenţială operă literară, acesta reunind, într-o

identitate de spirit cu poezia, trei microromane: romanul iubirii filiale, cel erotic şi matrimonial, respectiv cel

al revoluţionarului. În paralel cu textul diaristic, pentru completarea portretului interior al omului, sunt

16

comentate şi scrisorile lui C.A.Rosetti, autoarea fiind convinsă că, la modul general, corespondenţa epocii

paşoptiste, în ciuda inegalităţilor şi diferenţelor de valoare, are nu doar valoare documentară, ci şi estetică,

constituind o anticipare a prozei moderne române, pentru că armonia trăirilor şi mişcărilor sufleteşti este

secondată de căutările febrile pentru obţinerea muzicalităţii expresiei.

III.1.4.Printre paginile ziarelor revoluţionare

Histrionismul afişat mereu de C.A.Rosetti se va manifesta deschis odată cu trecerea de la registrul

confesiv al jurnalului la cel oratoric, specific activităţii revoluţionarului, abandonarea jurnalului făcându-se

pentru o scenă mult mai largă, cea a presei ca tribună politică. Director a două dintre cele mai importante

ziare ale secolului al XIX-lea, Pruncul român şi Românul, C.A.Rosetti a intrat în conştiinţa publicului mai

mult ca politician şi ziarist exaltat, prea patetic şi contestatar pentru a nu fi ridiculizat şi blamat, prea idealist

şi inflexibil pentru a nu fi considerat desuet şi megaloman în perioada postrevoluţionară. Angajată într-o

aventură aproape la fel de donquijotescă precum „eroul” ei, Dana Dumitriu intenţionează nu doar

recuperarea operei, ci şi reabilitarea ziaristului, reconsiderarea meritelor şi reuşitelor acestuia fiind

contrabalansată de evidenţierea greşelilor şi neajunsurilor generate de bovarismul genetic al omului,

întreţinut şi amplificat de idealismul generalizat în epocă.

III.1.5.Un personaj în realitatea istoriei

Colaborarea între critic şi prozator, bifuncţionalismul discursului, critic şi epic în acelaşi timp,

conferă subiectului uman capacitatea de iradiere a acelui omenesc spre care tinde o reconstituire istorică.

Personalitatea lui C.A.Rosetti este redată prin alternarea evocării unor evenimente din viaţa publică şi a

dezvăluirii unor trăsături de caracter care definesc viaţa intimă, concluzia fiind că, în tot ceea ce a făcut, el a

acţionat în virtutea unui rol, „a fost cel care a vrut să fie, personajul pe care l-a imaginat şi l-a jucat clipă de

clipă, sacrificându-şi adesea fiinţa reală.”

III.1.6.Reiterarea unei concluzii - automistificarea

Concluzia monografiei din 1984 este reluată un an mai târziu, în finalul articolului C.A.Rosetti –

poetul şi omul politic, publicat în revista Limba şi literatura română (XIV, nr.2/1985).

Capitolul IV – Proza psihologică

IV.1. Proza feminină – note definitorii

IV.1.1.Universul feminin

În privinţa existenţei unui specific al universului feminin, cultura universală înregistrează o serie

largă de mituri şi clişee existenţiale: femeia ca iubită sau mamă, legătura ei cu natura prin faptul procreerii,

femeia ca muză sau mediatoare între lumea aceasta şi cea de dincolo, pythie, vrăjitoare, graţie sau stea

călăuzitoare, insecta-călugăriţă sau femeia-vampir, cel mai ancorat în subconştientul bărbaţilor şi mai des

exploatat de femei rămânând misterul feminin, care îşi potenţează valenţele mai ales în cuplu. Având în

vedere iubirea, ca temă inseparabil legată de sexualitate, epifaniile principiului feminin s-ar putea reduce la

două mari categorii: tipul demetric sau femeia ca mamă, grijulie şi miloasă, fecunditatea aflându-se pe

primul plan, şi tipul afroditic, femeia ca iubită, ca fecioară sau amazoană, refuzând subordonarea conjugală.

17

Imaginarul feminin poate fi ilustrat prin câteva patternuri, care, dacă nu sunt universale, se regăsesc frecvent

în experienţa femeilor, direct sau indirect, toate scriitoarele punând problema funcţiei creativităţii lor,

interesându-se de acele aspecte periferice preocupărilor masculine: viaţa domestică, maternitatea, realizările

artistice, evoluţia şi prezentarea sinelui.

IV.1.2.L’écriture feminine

Conceperea unei zone misterioase şi sălbatice, wild zone, aparţinând doar femeilor, a unui teritoriu

în şi despre care se scrie cu „cerneală albă” sau „lapte”, a ridicat problema specificului scrisului femeilor, a

ceea ce s-a numit l’écriture feminine, opiniile alunecând de la negarea vehementă a existenţei unei astfel de

scriituri, până la dorinţa unor feministe de a inventa o limbă doar a femeilor.

IV.1.3.Literatura feminină - o posibilă enclavă în literatura română

a). viziunea criticii masculine

Opinii variate au fost formulate şi în literatura română, critica masculină susţinând sau respingând

pe criterii estetice literatura scrisă de femei. G.Călinescu, după modelul lui Otto Weininger, aprecia fiinţa

umană ca o proporţie variabilă între femina şi vir, atributele feminine părându-i pozitive pentru poezie, dar

negative în proză, în vreme ce Lovinescu a schiţat un tipar al literaturii scrise de femei, concretizat în câteva

trăsături: instinctualitatea, pudoarea, misterul feminin, sentimentalismul, subiectivitatea şi lirismul, iar nu în

ultimul rând feminismul, care ar fi putut conduce la dispariţia farmecului fragilităţii.

b). opţiunea femeilor

Analizând opiniile scriitoarelor, este de remarcat ambiguitatea care domină în anchete, interviuri

sau articole, invariabil, unicul punct de convergenţă dovedindu-se criteriul estetic, ca o eternă reiterare a

opiniei lui Lovinescu că arta şi în particular literatura nu cunoaşte sex, vârstă, regiune sau naţionalitate, ci

doar axiologia valorii estetice.

c). Dana Dumitriu despre literatura feminină

În articolul O tendinţă a prozei feminine – autodizolvarea (Orizont, XXI, nr.3(191)/1970),

analizând producţia literară contemporană ei, Dana Dumitriu constată tendinţa de autodizolvare a prozei

feminine, respectiv arborarea unei atitudini masculine în faţa creaţiei literare, propunând eliminarea

conceptului de feminin literar şi păstrarea celui de literatură feminină, care presupune înclinaţia spre latura

emotivă a conflictelor, rafinarea senzuală, interesul declarat pentru expresivitatea personajului sau

amplificarea analizei.

IV.2. Proze în periodice

IV.2.1.Un loc în istoria literaturii române

Încadrată în cele mai multe istorii literare în zona romanului de analiză, Dana Dumitriu a urmat

tradiţia romanului psihologic. În întreaga sa operă, scriitoarea a încercat să pătrundă viaţa ascunsă, autentică

şi complexă a omului, să surprindă discrepanţa dintre conştiinţa de sine a personajului şi biografia exterioară,

tonalitatea generală a prozei sugerând nepotrivirea între exterior şi interior, care conduce la migraţia spre

sine, fie sub forma proiecţiilor compensatorii în imaginar şi iluzoriu (Migraţii şi Masa zarafului), fie în

varianta confruntării cu accidentalul şi iraţionalul (Duminica mironosiţelor, Întoarcerea lui Pascal,

18

Sărbătorile răbdării). Până şi în trilogia istorică Prinţul Ghica rămâne esenţial raportul între lume, ca date

biografice sau istorie, şi sinele sau existenţa individuală, pendularea între interior şi exterior devenind o

adevărată matrice spirituală a personajelor.

IV.2.2.Proze în periodice, publicate anterior romanelor

Debutul autoarei s-a realizat în noiembrie 1967, suplimentul Povestea vorbii al revistei Ramuri

publicându-i schiţa Între Scila şi Caribda, o proză cu aparenţă de autobiografie, dovadă a faptului că în

prima perioadă a creaţiei sale, scriitoarea şi-a literaturizat frecvent viaţă. Pendularea între Thanatos şi

spectacolul lumii domină epicul în schiţa Ultimul spectacol, publicată în revista Familia, în 1968, un text

care materializează tehnici şi particularităţi ale realismului psihologic şi aduce în prim-plan aceeaşi obsesie a

neantului şi a imposibilităţii evitării sfârşitului altfel decât prin ironie şi cabotinism.

Lumea cămătarilor de suflete şi cea a Zaneţilor din romanele de mai târziu, Masa zarafului,

respectiv Întoarcerea lui Pascal, se configurează în prozele de tinereţe, în 1970, în România literară, fiind

publicată nuvela Casa pictorului, o prefigurare a universului sumbru din casa amiralului sau din locuinţa lui

Zanet. Povestite la persoana I, din perspectiva naratoarei care pătrunde în operă, mărturisind că i-a cunoscut

personal pe unii protagonişti, evenimentele urmează fluxul memoriei voluntare, din flashbackuri sau evocări

conştiente ale trecutului conturându-se în cele din urmă istoria unei tentative eşuate a naratoarei de a-şi

răzbuna mama, respectiv de a pedepsi indiferenţa tânărului ei iubit.

Anticipând subiecte şi tehnici valorificate în romanele de mai târziu, fără a depăşi nivelul unor

exerciţii de formare şi de perfecţionare a scriiturii artistice, aceste prime creaţii ale Danei Dumitriu sugerează

plăcerea scriitoarei de a-şi literaturiza existenţa, fascinaţia nedisimulată pentru relaţiile nefireşti dintre

membrii unei familii, pasiunea pentru morbiditatea atmosferei şi istoriile încărcate de macabru, grotesc şi

suferinţă, o oarecare înclinaţie spre narativul de sorginte gotică, dar aflat sub emblema analizei psihologice.

IV.2.3.Fragmente dintr-un roman nepublicat

Relaţia actorului cu realitatea şi cufundarea artistului într-o lume a iluziilor deveniseră, conform

articolului Bălcescu şi generaţia paşoptistă, publicat de Nicolae Manolescu în revista Secolul 20, temele

principale ale romanului la care lucra prozatoarea.Cu un titlu nedefinitivat, Fereastra aburită sau Ferestre

aburite părând variantele între care oscila autoarea, romanul evoca evenimentele conspiraţiei nereuşite din

1840, din perspectiva unui actor amator, care fusese ales pentru rolul protagonistului unui film.

Aventurându-se timid pe terenul postmodernismului, se pare că Dana Dumitriu intenţiona să prezinte, nu atât

cronica lucrului la peliculă, cât un roman al scrierii unui roman sau o metaficţiune, pentru că există acele

capitole intitulate Intermezzo, care vorbesc despre autorul şi naratorului romanului ca despre o persoană

reală, în mod cert o femeie, care îşi dezvăluie clipe ale existenţei cotidiene şi reflectează la felul în care

trebuie concepută opera ei.

Un fragment din acelaşi roman neterminat îi trimite prozatoarea Florenţei Albu, în vara lui 1987, cu

titlul Pisica n-a înţeles nimic, textul fiind publicat postum, în Viaţa Românească, în noiembrie 1987.

Fragmentul ilustrează câteva dintre temele majore ale romanului, cum ar fi artele, artistul şi raportul acestuia

cu lumea înconjurătoare, evocarea trecutului istoric, respectiv discrepanţa uriaşă între femeia-artist şi femeia-

19

casnică. Din perspectiva unui narator extradiegetic şi obiectiv, optând pentru dramatizare, în varianta

alternării dialogului cu înregistrarea comportamentului protagoniştilor, fragmentul prezintă scene din viaţa

scenaristei Ana-Maria şi a actorului Angelescu, cel care urmează să joace rolul lui Bălcescu în filmul

regizorului Manoliu.

Chiar fără a cunoaşte în mod direct totalitatea universului artistic al romanului Fereastra aburită,

refacerea întregului din puţinele şi disparatele fragmente publicate în presa vremii fiind imposibilă, este

evident că, prin această operă, creaţia Danei Dumitriu ar fi trecut într-o altă etapă evolutivă. După

subiectivismul romanelor de analiză din tinereţe şi trilogia istorică Prinţul Ghica, autoarea părea a pătrunde

în lumea metaficţionalului, a romanului ce vorbeşte despre scrierea textului care tocmai se citeşte.

IV.2.4.Despre un text postum sau un „amuzament literar”

La trei ani după decesul autoarei, în nr.42/ 1990 al revistei România literară, este publicat un text

inedit, cu un titlu concludent pentru ceea ce s-ar numi „un amuzament literar” – Întâmplări cu pisicul Red,

care, estetic vorbind, este inferior celor pe care însăşi scriitoarea, după repetate retuşuri, le-a oferit tiparului.

IV.3. Migraţii – un volum despre evadare în interioritate

Concepute conform notei de final prin 1969, cele patru nuvele, publicate în 1971 sub titlul

Migraţii, dezvăluie ecouri venite dinspre noul roman, datorită problematizării intense, ruperii perspectivei,

descriptivismului infinitezimal sau abundenţei detaliului revelator, textele valorificând surse de natură

biografică şi înscriindu-se în seria prozei eseistice, care mizează pe scurte comentarii, pe aprecieri de factură

teoretică şi filozofie existenţialistă. Cuprinzând cam toate temele principale ale prozei scriitoarei, volumul

sugerează, în varianta confesiunii unui personaj feminin, surprins în etape diferite ale existenţei, un gen de

jurnal intim, căruia îi lipseşte lirismul specific diaristicii feminine, dar care amplifică ideea imposibilităţii

unei confesiuni totale. Pentru că biografia fiinţei nu este întotdeauna cea dorită, apare dorinţa şi apoi nevoia

fantazării, a retragerii în intimitate, a migraţiei spre interior, spre spaţiul esenţialităţii.

În cele patru nuvele cuprinse în volum, Madrigal, Migraţii, Împotriva migraţiilor şi Firesc, prea

firesc, sunt ilustrate complexul urâţeniei unei pubere, urmat de revelaţia propriei identităţi şi implicit de

naşterea unor complexe ale femeii tinere, relaţiile tensionate părinţi-copii şi revolta împotriva adulţilor,

conştientizarea duplicităţii limbajului, care nu permite comunicarea reală. Apare bărbatul fascinant, beat sau

poate nebun, dar invariabil o variantă a seducătorului, inevitabila moarte a unui bătrân şi, ca supratemă a

operei Danei Dumitriu, ratarea sau eşecul, consecinţă firească a discrepanţei între viaţa interioară şi

evenimentul exterior.

Echilibrat structurată, prima nuvelă, Madrigal, oferă o viziune morbidă asupra trupului sufletesc,

ilustrând sentimentul zădărniciei, eşecului şi ratării şansei, precum şi vocaţia izolării în suferinţă. Aflată pe

patul de spital, dorind să trecă peste durerea care naşte dramatice mutaţii în conştiinţă, protagonista vrea să

compenseze solitudinea printr-o confesiune imaginară, adresată medicului ei, inventându-şi o biografie

interesantă. Deşi povestitoarea nu este scriitor sau artist, în momentul în care, la final, îşi deconspiră

„minciuna” şi neagă realitatea creată pentru a scăpa de durere, dar şi pentru a compensa o existenţă comună

şi nespectaculoasă, ea intră în zona esteticului, a fabulaţiei de dragul fabulaţiei, a transfigurării artistice a

20

existenţei, ca o primă etapă a formării scriitorului. O dramă a incomunicării, grefată pe o analiză a

incertitudinilor şi aspiraţiilor femeii, surprinde nuvela care dă şi titlul volumului, Migraţii, de o parte

aflându-se atracţia feminină spre mister, spre o cunoaştere prin intuiţie a lumii, de cealaltă, opacitatea unei

raportări simplificatoare a bărbatului la ceea ce oferă universul. Dacă migraţia este echivalentă cu o fugă din

faţa concretului existenţial, sintagma împotriva migraţiilor din titlul următoarei nuvele s-ar spune că trebuie

interpretată ca revers, ca acceptare a realităţii, ceea ce se constituie ca iluzie, pentru că, agreând pasivitatea

ca stare de graţie ce favorizează înţelegerea lumii, protagonista cade la final în inerţie totală, în

imposibilitatea de a face o alegere sau de a lupta. Ultima nuvelă, Firesc, prea firesc, este o proză

intelectualizată, care surprinde dezacordul între conştiinţa de sine şi viaţa faptică exterioară, amestecul de

sentimentalism şi detaşare obiectivă a femeii căsătorite, care, nemulţumită de mariajul ei, îşi trăieşte fericită

micile evadări, semne ale unor viitoare sărbători ale răbdării.

IV.4. Masa zarafului – romanul eşecurilor depline

După un debut nuvelistic surprinzător, romanul din 1972, Masa zarafului, confirmă şi clarifică

formula narativă iniţiată de Dana Dumitriu în proza scurtă. Dincolo de factologie şi personajele memorabile,

romanul impune fondul abstract al operei autoarei, vag identificat în volumul anterior, dar puternic conturat

în acest roman-parabolă cu un minim epic şi o galerie de portrete morale. Deşi mizează pe construcţia unei

atmosfere halucinante şi motivul mefistofelic al comerţului cu sufletele celor slabi, autoarea nu scrie o proză

de factură gotică, preferinţa ei mergând în direcţia analiticului explicativ şi a introspecţiei detaşate.

Abordând tema eşecului şi ratării, opera reia „bestiarul” constituit în nuvela Împotriva migraţiilor,

surprinzând un clan restrâns, alcătuit din tânăra Marta, soţia alcoolicului Alexandru, prietenul acestuia,

medicul Tudor, căsătorit cu asistenta Caterina, şi Tamara, sora lui Alexandru. Familia trăieşte drama

claustrării, a pierderii iluziilor şi a eşecului revoltei, unitatea ei fiind menţinută de bătrânul amiral. Există o

adevărată obsesie a plecării, secondată de ideea eternei aşteptări a ceva nedefinit, protagoniştii exprimându-

şi dorinţa eliberării din spaţiul sufocant, dar aspiraţia lor rămâne pură virtualitate. Romanul insistă asupra

bătrâneţii urâte şi acaparatoare, iar casa amiralului devine o metaforă a recluziunii orgolioase, a izolării

voluntare a membriilor clanului şi prietenilor lor, a fiinţelor care nu reuşesc să se adapteze noilor realităţii

socio-istorice, acoperindu-şi laşitatea, incapacitatea de acţiune, plăcerea trândăviei şi ipocrizia, cu masca

satisfacţiei burgheze. Într-o altă cheie de lectură, opera ar putea fi citită ca o amplă şi mascată confesiune a

unei conştiinţe neliniştite (cea a Danei Dumitriu), aflate în căutarea sinelui profund, personajele,

evenimentele şi întregul arsenal de gânduri şi sentimente atribuite eroilor fiind în fapt trucate reproduceri ale

trăirilor şi aventurilor spirituale ale autoarei.

Structural, Masa zarafului este romanul cel mai apropiat de formula narativă utilizată de Lawrence

Durrell în Cvartetul din Alexandria, reunind cinci confesiuni comentate în tot atâtea capitole, intitulate în

funcţie de personajul din perspectiva căruia sunt prezentate evenimentele: Tudor, Alexandru, Marta, Tudor,

Marta. Dacă în cazul Martei şi a lui Tudor, personaje puternice, străini de clan, independenţi şi energici,

confesiunea se realizează prin reproducerea monologului interior, transcris la persoana întâi, istoria unuia

modificând radical viziunea celuilalt asupra întâmplărilor, alcoolicului Alexandru, bărbatul slab şi indecis,

21

dreptul la replică îi este oferit indirect, punctul lui de vedere fiind exprimat prin discursul auctorial, aparent

obiectiv şi imparţial. Dincolo de subiectivismul marcant al naraţiunii, există trecerea de la discurs la epică,

pentru că analizele psihologice, monologurile interioare şi introspecţiile alternează cu descrieri sau relatări de

fapte obiective, proza de tip confesiv combinându-se cu cea auctorială, de multe ori, discursul narativ

auctorial diferenţiindu-se prea puţin de cel al personajelor. Naraţiunea nu prezintă atât o desfăşurare

evenimenţială, cât un şir de întâmplări în conştiinţă, textul mizând în principal pe excesul de analiză

psihologică şi dezvăluirea evoluţiei psihologiei protagoniştilor.

Anticipând tipologii ulterioare, personajele masculine nu au voinţă şi sunt predispuse spre ratare, în

vreme ce femeile, mai puternice, par masculinizate forţat datorită voinţei de care dau dovadă în a-şi afirma

independenţa. Eroinele memorabile sunt construite în lumina unui bovarism funciar, răsfrânt uneori şi asupra

personajelor masculine. Dana Dumitriu pare că a încercat să modifice tipologia tradiţională a femeii, în

sensul că a adus în scenă atât femeia ambiţioasă, virilizată şi autoritară, cât şi făptura delicată, de o suavitate

bolnăvicioasă, patologică şi (auto)distrugătoare, o victimă sigură a brutalităţii bărbatului sau agresivităţii

realităţii, atât femeia inteligentă, cu o intensă trăire spirituală şi o bogată viaţă sufletească, cât şi femeia

senzuală la modul vulgar şi obscen, un produs al simţurilor, fără acces la experienţe intelectuale superioare,

fiinţa mai mult biologie decât spirit. Aparţinând artistocratei familii a Doamnei T., Marta este mesagerul

autoarei, este inteligenţa centrală căreia scriitoarea îi împrumută din trăirile, idealurile, speranţele şi

convingerile proprii. La antipod, soţul ei Alexandru este Marele Ratat, teoreticianul filozofiei demnităţii într-

o existenţă precară, victimă a inerţiei şi secătuirii de vlagă. Mai interesant ca narator, observator şi

comentator al acţiunilor altora decât în calitatea de personaj, doctorul Tudor Romanescu este intelectualul în

aparenţă superior, creator şi dotat, care se ratează datorită circumstanţelor. Amintit metaforic încă din titlu,

Amiralul fără nume este simbolul, metafora şi spectrul cărţii, personajul în preajma căruia voinţa tuturor este

anulată, care reuşeşte să le inducă celor din jur un gen de amnezie, de încremenire sau anihilare a voinţei şi

puterii de acţiune.

Cu reminiscenţe eseistice, explicând uneori prea mult, alteori poetizând exagerat şi favorizând

pătrunderea artificialului, romanul Masa zarafului ar putea lăsa impresia de proză romanţioasă, presărată cu

înfloriturile stilistice caracteristice poveştilor de dragoste melodramatice.

IV.5. Duminica mironosiţelor – un policier psihologic

Cu un debut ex-abrupto, Duminica mironosiţelor, apărută din 1977, se distingea în peisajul literar

al perioadei ca un policier psihologic, intenţia autoarei nefiind aceea a scrierii unui roman poliţist, ci aflarea

unui pretext pentru dezvoltarea epică. Crima asupra doctorului Alexandru Iatan, la care asistase involuntar

soţia Dora, este anchetată de un detectiv atipic, maiorul George Anghel Stănescu, care dezleagă misterul

omorului cu ajutorul surorii lui Maria, o scriitoare mizantropă, dar cunoscătoare a meandrelor sufletului

uman. Firul epic le introduce în scenă pe Nadia, mama indecisului Alexandru, şi pe bunica acestuia, energica

doamnă Sofia Antim, directoarea unui institut de cercetări.

Prin contrast cu rigida investigaţie poliţistă, este trasată miza reală a cărţii, care constă în realizarea

unor sondaje interioare. Atât Maria, cât şi fratele ei refac realitatea, reinterpretează datele exterioare

22

existenţei lor, aplică metode specifice scriitorului, unei lumi care li se oferă în date insuficiente. Se disting,

astfel, două romane, cel psihologic coexistând şi având repetate puncte de contact cu cel poliţist. Sub raport

tematic, opera prezintă spaima femeii superioare în faţa violării intimităţii, Dora Iatan ajungând la mistificare

prin omiterea amănuntelor stânjenitoare, solitudinea liber acceptată de indivizi care trăiesc după o ierarhie

valorică străină de etica general acceptată, imposibilitatea comunicării sau instaurarea unei comunicări de un

tip mai special, eşecul matrimonial, fie ca pură virtualitate, fie ca realitate concretă, relaţia tensionată

părinte-copil sau denaturarea acestei legături, tema autorului, pentru că apare scriitorul de profesie, în

persoana Mariei.

Romanul beneficiază nu doar de o desfăşurare imprevizibilă a epicii, ci şi de o mare atenţie

acordată construcţiei şi tehnicilor narative, reunind, în cele 31 de capitole, planuri narative diferite, dar cu

referire la aceleaşi realităţi şi evenimente, înregistrate din perspective variate, surprinzând relaţiile

interumane, într-un cadru familial restrâns. Dana Dumitriu jonglează cu multe dintre mijloacele caracteristice

prozei moderne, utilizând colajul, combinaţia de introspecţie, dialog, descriere obiectivă şi monolog

confesiv, amalgamând analiza psihologică cu prezentarea auctorială, rezervând patru capitole reproducerii

unor fragmente din jurnalul intim al celui ucis, personajul prezent în text doar prin aceste însemnări fictive

sau prin amintirile celorlalţi. Fiecare personaj, mai mult sau mai puţin direct, îşi exprimă punctul de vedere

asupra celorlalţi sau asupra întâmplărilor, rezultatul fiind un vertij al schimbărilor de perspectivă, cu riscul de

a se pulveriza definitiv imaginea în jocul reflectării reciproce.

Scriitoarea insistă asupra conturării tipologiilor, a individualizării unor personaje care nu sunt

neapărat portretizate de narator, ci trec prin filtrul conştiinţei unor reflectori, complexităţii analitice

adăugându-i-se puternica tensiune a relaţiilor dintre actanţi. Ca o regulă aproape generală a romanelor din

prima etapă a creaţiei autoarei, femeile domină la modul absolut universul masculin, ele definindu-se prin

putere, energie debordantă şi lipsa sensibilităţii. Prin contrast, personajele masculine par slabe, lipsite de

vitalitate şi capacitate de decizie, deşi „slăbiciunea” bărbatului se defineşte ca rezultat al complexităţii de

care e privată femeia, el deţinând o calitatea inexistentă la personajul feminin – afectivitatea. Memorabile,

personajele feminine sunt bovarice, îşi trăiesc cu voluptate suferinţa şi izolarea, deşi, mai devreme sau mai

târziu, simt nevoia confesiunii, contrabalansând astfel solitudinea pe care au ales-o cu o mărturisire sub

forma dialogului, cel mai adesea ireal. Sunt momente în care lectorul ar putea fi tentat să depisteze o mare

doză de feminism în universul artistic al acestui roman, dar nu atât pentru faptul că Dora Iatan sau Sofia

Antim reuşesc în plan social şi profesional, dominând prin simpla lor prezenţă lumea bărbaţilor (cu toată

ratarea lui, Alexandru are mai mari şanse de a fi agreat şi de a atrage cititorul), ci prin disproporţia uriaşă

între spaţiul acordat personajelor feminine în dauna celor masculine.

Disimulând un autentic roman psihologic sub masca thrillerului poliţist, Duminica mironosiţelor

este ilustrativ pentru literatura care pătrunde în intimitatea psihicului uman, abordând tema ratării şi

multiplele aspecte ale eşecului, de la neîmplinirea profesională până la insatisfacţiile vieţii sufleteşti, iar dacă

unii cititori nu vor sesiza aceste aspecte, lor le rămâne totuşi incitanta şi abila povestire poliţistă.

23

IV.6. Întoarcerea lui Pascal – povestea unei reveniri ratate

Considerată una dintre apariţiile remarcabile ale perioadei, Întoarcerea lui Pascal, sublinia

tendinţa autoarei de a-şi lărgi aria de investigaţie, pentru că, de la dramele intime şi analiza minuţioasă a

unor structuri sufleteşti complexe, romanciera trecea spre conturarea unor fresce sociale mai cuprinzătoare,

pentru evidenţierea conflictelor interioare şi a tensiunilor generate de incompatibilităţile dintre personalităţile

individuale, scriitoarea preluând ca decor de fundal clişee care au marcat literatura „obsedantului deceniu”.

Romanul prezintă destinul nefericit al câtorva intelectuali din anii `50: încarcerarea nedreaptă a inginerului

Pascal Danielescu, datorită articolului fostului elev al soţiei sale, Matei Sîrbu, regretele acestuia din urmă şi

retragerea la colector, unde trăieşte în compania fiicei condamnatului, Petra, care îi va deveni soţie, izolarea

Emei, sora Petrei, şi a lui Ştefan, fratele vitreg al acesteia, în casa fostului iubit al mamei lor, Clara

Danielescu, istoria încheindu-se cu revenirea ratată printre ai lui a inginerului Pascal.

În sfera de interes a prozatoarei, alături de vechile teme ale prozei psihologice (tema recluziunii,

contrabalansată de nevoia confesiunii, condiţia femeii tinere şi a inefabilului psihicului feminin, poveştile de

iubire oficială şi amoruri ilicite, degradarea instinctelor fireşti, mai ales a celui matern), intră politicul,

relaţiile din interiorul unei familii de intelectuali fiind studiate pe fundalul luptei între culpabilitate şi adevăr,

romanul dând impresia de frescă a „obsedantului deceniu”, regăsindu-se aici câteva dintre clişeele epocii, de

la recluziune voluntară a personajului într-un mediu propice meditaţiei şi penitenţei, până la încercarea

nereuşită a individului de a îndrepta trecutul şi a-şi regăsi liniştea sufletească. Prin cazul lui Pascal

Danielescu, Dana Dumitriu a încercat să ilustreze modul în care individul se raporta la o lume care îl dorea

anulat ca etitate de sine stătătoare. În miezul unei istorii confuze, iminenţa greşelii e o certitudine, tema

dostoievskiană a vinovăţiei-ispăşirii-milei fiind tratată în concordanţă cu o viziune modernă asupra istoriei.

Firul evenimentelor se alcătuieşte prin îmbinarea a trei microromane, care se intersectează de

câteva ori şi frecvent reiau din perspective diferite aceleaşi evenimente: un prim roman, retrospectiv şi pe

alocuri confesiv, ai cărui protagonişti sunt Petra Danielescu şi Matei Sîrbu, apoi cel epistolar, al Emei,

respectiv romanul lui Pascal.

Lectorului i se propune o împletire de tradiţionalism şi modernism, de procedee şi tehnici specifice

prozei de analiză, dar şi modalităţi de expunere caracteristice naraţiunii obiective. Dominând desfăşurarea

evenimenţială, analiza dă şi în acest roman măsura talentului epic al scriitoarei, eroii aduşi în scenă devenind

mai importanţi ca însăşi istoria care îi antrenează, esenţiale fiind fervoarea introspectivă, permanentele

deliberări interioare, relaţiile între personaje, structura lor sufletească şi răsfrângerea în afară a interiorităţii.

Textul pune în faţa cititorului multiple versiuni asupra unui fapt, naratorul, personajul sau martorul

comentând din unghiuri diferite aceleaşi evenimente, tehnica oglinzilor multiple transformând fiecare

conştiinţă într-o imagine nouă, unică şi inedită a existenţei celuilalt. Mizând pe relativizarea perspectivei, pe

nuanţă şi subtilitatea analizei detaliului, romanul dezvoltă subiectul, pe baza tehnicii rememorării. Ca

furnizor esenţial de material epic, similar textului intercalat din romanul Duminica mironosiţelor, unde o

serie de evenimente sunt prezentate din perspectiva personajului absent, capitolele intitulate Scrisorile Emei

oferă informaţiile necesare pentru reconstituirea unor etape importante din viaţa lui Zanet, a Clarei

24

Danielescu şi a soţului ei Pascal. Romanul are finalul deschis, permiţând formularea câtorva ipoteze pentru

continuarea destinului personajelor. Dacă Matei, Petra sau Zanet urmează traseul ciclicităţii riguroase,

celorlalte personaje li se deschid aparent mai multe perspective, Ema având un iubit şi optând pentru ruperea

legăturilor cu familia, în vreme ce Pascal se reîntoarce la viaţă, începând o nouă existenţă, cu o pondere a

virtualităţilor aproape egală cu cea iniţială.

Ca roman psihologic, Întoarcerea lui Pascal evită formulările radicale sau verdictele definitive,

succesiunea întâmplărilor, dezvăluirea treptată a structurii personalităţilor antrenate în jocul istoric, precum

şi desenul nuanţat al dramei fiecăruia, pulverizând prin relativizare orice sens totalizator.

IV.7. Sărbătorile răbdării sau vocaţia resemnării

Revenind la surprinderea intimităţii fiinţei, prin Sărbătorile răbdării din 1980, Dana Dumitriu

readuce în discuţie relaţia de cuplu în varianta mariajului nereuşit, inversând şi reinterpretând statusurile

partenerilor, femeii, profesoara de română Ghighi, revenindu-i rolul de contemplatoare a bucuriilor mărunte

ale vieţii, în vreme ce bărbatul, medicul Pavel Nestorescu, este indiferentul savant, carieristul fără scrupule şi

fără moralitate.

În acest roman, preferinţa scriitoarei pare că s-a îndreptat înspre naraţiunea simplă, liniară, cu

respectarea parţială a cronologiei evenimentelor, flashbackurile şi evocările trecutului punctând uneori

curgerea epică, iar firul narativ dând impresia a se derula sub supravegherea unui narator imparţial. În

maniera romanului tradiţional, o voce naratorială întâmpină cititorul cu descrierea cadrului în care îşi face

apariţia protagonista, combinaţia ulterioară de prezentare detaşată şi monolog interior sau stil indirect liber

trădând faptul că romanul este alcătuit ca o amplă confesiune la persoana a treia, un mic trucaj, ce doar

serveşte întreţinerii iluziei obiectivităţii, eroina fiind de fapt reflectorul lumii pe care o construieşte

scriitoarea, un mesager deghizat al mesajului acesteia.

Dana Dumitriu continuă în bună măsură radiografierea interiorităţii, trupul sufletesc aflându-se în

dizarmonie cu lumea exterioară, surprinderea unui moment al crizei de personalitate a individului pornind de

la un pretext banal – eterna dramă a femeii sensibile prinse într-o căsnicie nepotrivită ei. Chiar de nu este o

adeptă declarată a teoriilor feministe, Dana Dumitriu surprinde, cu o tonalitate ironică şi dispreţuitoare,

universul consacrat prin tradiţia patriarhală ca specific feminităţii, alunecând înspre satiric şi sarcasm, atât

pe parcursul derulării firului evenimentelor, cât mai ales în final, când are loc nunta ONT, o parodiere a

ritualului tradiţional al căsătoriei. Mediul şcolar este surprins prin reflectare poliedrică, romanul alăturând

perspective diferite, contradictorii şi complementare, de la punctele de vedere ale elevilor la perspectiva

cadrelor didactice sau a societăţii.

Eroii se impun prin ineditul relaţiilor stabilite între ei, deviind de la tiparul tradiţional înspre

asentimental şi subafectiv. Atât personajele masculine, cât şi cele feminine par a nu fi capabile de sentimente

adevărate, dominând tensiunea dusă până la ostilitate făţişă între partenerii unui cuplu, indiferenţa faţă de

copii, respectiv precocitatea şi revolta acestora faţă de părinţi, detestarea atingând pragul urii sau al

dezgustului, iubirea şi prietenia părând măşti convenabile pentru tăinuirea egoismului şi dispreţului.

25

Protagonista romanului este tipul clasic de femeie care vrea să îmbine două statusuri sociale,

pendulând între două medii - şcoala şi bucătăria. Descoperă devreme că viaţa îi rezervase doar funcţii banale,

în spaţiul închis al familiei jucându-şi fără succes rolul de mamă şi gospodină, în societate complăcându-se

în postura de nevastă-accesoriu de lux al soţului şi în paralel educator. Bovarismul personajului feminin se

manifestă în nevoia stringentă de a avea o dramă doar a ei, pe care să nu i-o fure partenerul de viaţă. Îşi

reclamă dreptul la libertatea de a-şi alege stăpânul, astfel titlul romanului primind o conotaţie neşteptată,

ilustrând o filozofie de viaţă feminină, care se reduce la acceptarea tacită a echivocului şi neutralizarea

antinomiilor existenţei de zi cu zi.

Sărbătorile răbdării sunt un bun rezultat al colaborării între critic şi romancier, alături de mânuirea

unor tehnici narative moderne, de îmbinarea tradiţionalului cu psihologismul contemporan, de ştiinţa

conturării atmosferei şi de forţa reprezentării unui tablou, situându-se capacitatea scriitoarei de a se detaşa

prin ironie de lumea pe care o construieşte.

Capitolul V – Romanul istoric

V.1. Naşterea unui roman

Dacă până la trilogia istorică Prinţul Ghica, creaţia Danei Dumitriu a rămas în sfera romanului

psihologic, volumele din 1982, 1984, respectiv 1986 au marcat pătrunderea într-o altă etapă evolutivă, cea a

evocării trecutului într-o manieră modernă. Ispita istoriei a presupus documentare minuţioasă, analiză şi

sinteză, selectare a elementului definitor pentru construirea unei realităţi fictive în lumina lucidităţii, a

suspiciunii şi examenului critic.

V.2. Prinţul Ghica - o meditaţie asupra istoriei

După 1976, aşa cum arată unele articole teoretice şi câteva dintre cronicile din România literară,

atenţia scriitoarei este reţinută tot mai mult de proza de inspiraţie istorică, de relaţia între documentul brut şi

realitatea fictivă a operei, autoarea subliniind frecvent ideea că romanul istoric nu trebuie să refacă ostentativ

documentul şi adevărul brut, ci să construiască o realitate secundă, o lume care aparţine în egală măsură

prezentului şi trecutului. Personajul va rosti replici care ar fi putut fi rostite în contextul istoric refăcut pe

principiul verosimilului, iar nu frazele pe care le-a rostit sau se bănuieşte că le-ar fi spus la un moment dat.

În acest fel, realitatea trecutului depinde de prezentul contemporan autorului, de lumea pe care acesta o

cunoaşte, urmarea fiind conceperea romanului Prinţul Ghica ca o amplă meditaţie asupra istoriei.

Trilogia prezintă evenimentele care au avut loc pe scena istoriei din iarna lui 1858, când Ion Ghica,

în calitate de bey al insulei Samos, intră în ţară, până la abdicarea lui Cuza, în 11 februarie 1866, în paralel

fiind dezvăluită viaţa interioară a protagonistului şi a soţiei sale Saşa, a polonezului Gradowicz, aclimatizat

prin căsătorie în Valahia, respectiv a domnitorului Cuza.

Miza nu este atât reconstituirea perioadei, cât oferirea unui prototip al luptelor pentru putere, al

controverselor între partidele politice, cu aluzii la dictatura personală mediocră, polemica faţă de bovarismul

din operele anterioare devenind polemică faţă de falsul eroism pentru care se opta în scrierile oficiale

contemporane. Trilogia Danei Dumitriu se constituie ca un roman total, în acelaşi timp proză istorică şi

26

politică, roman psihologic, social, de atmosferă şi de dragoste, abordând problema puterii şi a destinului

conducătorilor, a relaţiei între individ şi circumstanţe, ideea de revoluţie, de libertate şi patriotism, raportul

între curaj, prudenţă şi laşitate, între moralitate şi pragmatism, divergenţele dintre viaţa privată şi existenţa

publică, dintre trupul sufletesc şi concreteţea lumii exterioare.

Amprenta perioadei este politicianismul, viaţa socială şi intimă, lumea mondenă şi existenţa în

afara graniţelor ţării purtând stigmatul acestei molime intrate în structura intimă a psihicului naţiunii.

Prezentând Valahia ca un spaţiu al contrastelor, Dana Dumitriu a optat pentru un realism lipsit de

sentimentalisme de tip naţionalist-didacticist, demitizarea, dezeroizarea şi tonalitatea ironic-sarcastică

guvernând, cu foarte puţine excepţii (portretul Saşei Ghica şi mai ales cel al lui Nicu Bălcescu), întregul

univers romanesc. Specificul naţional este conturat din elemente antitetice, evitându-se idealizările

romantice. Dincolo de ideea unui roman esopic, cu multiple trimiteri la contemporaneitate şi perioada

comunistă, Prinţul Ghica ar putea fi interpretat ca reiterare perpetuă a istoriei.

Remarcabilă prin ineditul viziunii asupra istoriei, trilogia Danei Dumitriu se impune şi prin

personajele memorabile cărora le-a dat viaţă. Protagonistul trilogiei istorice a fost ales, conform

mărturisirilor autoarei, datorită permanentei, dar discretei lui prezenţe în secolul modernizării României, Ion

Ghica impunându-se în galeria personalităţilor epocii ca personalitate echilibrată comparativ cu Bălcescu,

Brătianu, Kogălniceanu sau Costache Negri. La fel ca la C.A.Rosetti, a cărui operă a încercat să o

recupereze, Dana Dumitriu îi conturează lui Ion Ghica un portret favorabil, dar fără ostentaţie, punând în

echilibru calităţile politicianului şi omului de cultură, cu defectele fiinţei care se lasă condusă de instincte

primare. Evoluţia lui marchează trecerea de la exaltarea revoluţionarului paşoptist, incisiv şi dornic de

schimbări majore într-un timp cât mai scurt, la moderaţia şi chiar oportunismul diplomatului, a omului care

operează din culisele istoriei.

Dana Dumitriu demitizează epoca, dar nu o aruncă în prăpastia caricaturii. Prozatoarea insistă

asupra ideii că oamenii istoriei sunt măreţi datorită circumstanţelor, lumea întreagă fiind încărcată de

scepticism, nesiguranţă şi tentaţia conspiraţiei, toate ascunse sub masca stăpânirii de sine, a eleganţei, a pozei

conjuncturale şi rafinamentului atent întreţinut. În acest sens, „domnul constituţional” care s-a dorit

Alexandru Ioan Cuza este coborât de pe soclul mitologicului popular. În economia cărţii, există un singur

personaj masculin ce refuză demitizarea, impunându-se ca erou adevărat chiar dacă e un Mare Absent,

modelul eternizat al patriotului rămânând Nicolae Bălcescu. Există în roman o justificată abundenţă a

scenelor de grup, în dauna celor de intimitate sau a parti-pris-urilor, scena politică fiind surprinsă, cel mai

adesea, în desfăşurări largi.

V.3. Misterul iubirii fără iubire

Într-o proporţie covârşitoare, romanul Danei Dumitriu este o carte cu şi despre bărbaţi, ca făuritori

de istorie, dar există şi câteva excepţii notabile, ce contrabalansează agitaţia scenei politice, incursiunile în

viaţa personală a lui Ion Ghica şi a soţiei acestuia, respectiv cea în intimitatea proaspetei familii Gradowicz,

satisfăcând apetitul scriitoarei pentru analiza psihologică.

27

Ca afacere personală, iubirea îmbracă în romanul Danei Dumitriu atât haina extravagantă a

adulterului şi pasiunii mistuitoare, cât şi vestmântul decent al căsătoriei, al relaţiei în care femeia este soţie,

mamă, gospodină, iar la nevoie, obiect de lux, monedă de schimb sau etalon al bunăstării familiei. Cu foarte

puţine excepţii, personajele feminine nu se întâlnesc mai niciodată cu acea iubire-pasiune care anulează

raţiunea şi luciditatea, aruncând fiinţa în vâltorile unei senzualităţi copleşitoare. Regula este ca protagonistele

să lase bărbatului bucuria libertăţii simţurilor, ele cunoscând plăcerea stăpânirii universului familial, izolarea

în cercul strâmt, dar protector al căminului, doar accidental şi pentru foarte scurt timp, în existenţa lor

pâlpâind lumina dragostei.

În mod similar lui Henry James, autoarea se plasează de cele mai multe ori în spatele unui actant,

ca o conştiinţă a conştiinţei. În Prinţul Ghica, Saşa este un „raisonneur modest”, dar preferat pentru

prezentarea multora dintre realităţile de dincolo de istoria scrisă şi consemnată în documente, soţia lui Ghica

rămânând un personaj de plan secund, uneori mai fascinant prin romantismul şi sentimentalismul ei.

V.4. Istoria prinsă în jocurile naraţiunii

Scriitoarea a căutat să împace specificul prozei realismului psihologic cu particularităţile şi

exigenţele romanului istoric, trecutul fiind transformat în obiect de reflecţie, iar textul îmbrăcând atât haina

parabolei, cât şi pe cea a analizei psihologice. Din proza tradiţională sunt preluate unele procedee şi mijloace

narative, care ţin în special de prezentarea evenimentelor exterioare. Din proza psihologică anterioară,

romanciera vine cu bagajul exerciţiului analitic, cu predilecţia pentru crizele morale datorate eşecului, cu

plăcerea conturării unor zone de graniţă în sufletul uman, adeseori personajul secundar ilustrând mai eficient

şi complex crizele morale sau existenţiale. Tributară principiilor psihologismului, Dana Dumitriu dezvăluie

structura sufletească a unora dintre eroii romanului ei prin îmbinarea monologului interior cu analiza

psihologică realizată de o voce narativă neutră, alternând confesiunea directă cu introspecţia. Se distinge şi în

acest roman o dublă perspectivă asupra evenimentelor: privirea exterioară, a unui creator auctorial,

concretizată prin relatarea naratorului omniscient, respectiv cea interioară, a personajului-martor. Dacă în

primul volum al trilogiei, naratorul se situează deasupra lumii construite, privind-o cu detaşare, deja din al

doilea volum apar intervenţiile unui povestitor care se află în text (spre finalul celui de al doilea volum chiar

îşi trădează identitatea feminină), dar care nu dă câştig de cauză nimănui, printr-o reţea complicată de

structuri şi tehnici narative încercând să-şi păstreze aerul de imparţialitate.

În Prinţul Ghica, funcţia martorului nu este atât cea de confesor sau de actant care provoacă

protagonistul la confesiune, cât de observator al inteligenţei centrale şi implicit de mască în spatele căreia se

ascunde autorul, raisonneurul fiind mereu prezent la evenimente şi trăind alături de personaje. Ca personaje-

oglindă sau reflectori sunt aleşi Ion Ghica, având sarcina de a introduce lectorul în majoritatea cercurilor şi

taberelor politice, Saşa pentru capitolele rezervate familiei, respectiv Cuza, mai ales în finalul romanului.

Perspectivismul se dovedeşte tehnica predilectă a constituirii portretelor personajelor, opinii diferite,

contrarii şi uneori false, fiind emise de toţi cei implicaţi în acţiune. Roman polifonic şi polimorfic, Prinţul

Ghica apelează nu doar la multiple şi variate voci sau perspective, ci şi la o gamă largă de orchestraţii,

procedee şi tehnici narative. Conversaţiile, acoperind mai bine de jumătate din text, sunt principalul mijloc

28

de petrecere a timpului. Ample pasaje ale romanului, constând aproape exclusiv din dialog, lasă impresia de

fragmente dintr-o piesă de teatru, iar descrieri ale decorului, detaliate, arborescente şi încărcate de

simboluri, punctează frecvent desfăşurarea acţiunii.

V.5. Capodoperă sau roman de popularizare?

Dana Dumitriu reuşeşte în Prinţul Ghica o sinteză, nu doar a principalelor evenimente politice şi

aspecte sociale care au marcat secolul al XIX-lea, dar şi a propriului ei univers estetic şi ideatic.

Capitolul VI – De la „inteligenţa centrală” la personalitatea scriitoarei

VI.1. Origini modeste

Născută la 9 septembrie 1943, în Bucureşti, Dana-Silvia Dumitriu a fost cel de al treilea copil al

cofetarului Ilie Dumitrescu şi al Elenei Dumitrescu, născută Ionescu. Gheorghe, cu 23 de ani mai în vârstă ca

prozatoarea, a decedat foarte tânăr, iar Sonia, sora mai mare a scriitoarei, având 18 ani la naşterea acesteia, a

murit de cancer, lăsând în urmă un fiu, Bogdan Dumitrescu, actualmente moştenitor al drepturilor de autor.

Dana Dumitriu urmează liceul „Petru Groza” din Bucureşti, îşi ia bacalaureatul în 1961, apoi se înscrie la

Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1966.

VI.2. Activitate literară şi conştiinţa scriitoricească

La sfârşitul facultăţii, Dana Dumitriu a intrat în peisajul cultural românesc ca redactor la

Radiodifuziune (1966-1967), primele ei tentative literare fiind lucrările de cerc din liceu, respectiv cele de

seminar din perioada studiilor universitare, urmând colaborarea cu articole şi reportaje la Viaţa studenţească

şi Scânteia tineretului. În noiembrie 1967, în suplimentul Povestea vorbii al revistei Ramuri, îi apare prima

schiţă - Între Scila şi Caribda. Desfăşoară o intensă activitatea de redactor la ziarul Munca (1966 –1968),

de unde e chemată la Gazeta literară (1968), publicaţie care în trei luni avea să devină România literară. A

fost redactor colaborator la recent înfiinţata Românie literară, unde a avut o rubrică bilunară, în paralel

scriind articole şi pentru Argeş, Ramuri, Familia, Luceafărul, Viaţa Românească, Orizont, Ateneu,

Convorbiri literare, Vatra, Romanian Review, Cahiers roumains, Secolul 20, Limba şi literatura română,

România liberă.

VI.3. Migraţiile unei conştiinţe: iubirea, prietenia, sinele

Literatura română nu beneficiază încă de opera completă a Danei Dumitriu, intimitatea creaţiei,

consemnată după toate aparenţele în jurnal, neputând fi deocamdată reconstituită în totalitate. Ceea ce s-a

publicat din (cel mai probabil!) masivul jurnal al autoarei sunt doar fragmente, care dezvăluie o sensibilitate

deosebită, o intimitate măcinată de nemulţumire, tristeţe şi un acut sentiment al ratării, în contrast cu

imaginea publică a femeii care reuşise în plan profesional.

VI.4. Poliedrismul realităţii – mărturii ale cunoscuţilor

Despre o scriitoare, care prin firea lucrurilor duce o viaţă dublă, cei care au cunoscut-o pot spune

multe, iar despre Dana Dumitriu au vorbit colegii de breaslă (Valeriu Cristea, Alex. Ştefănescu, Mircea

Iorgulescu, Florenţa Albu), prietenii (Tia Şerbănescu) şi nu în ultimul rând cei care i-au fost aproape şi în

viaţa publică, dar şi în intimitate (Nicolae Manolescu).

29

VI.5. Scriitoarea lăsănd din mână cartea vieţii

Dacă în tinereţe a scăpat de un cancer de piele, la 10 octombrie 1987, în jurul orei 13, în urma unei

pancreatite acute declanşate brusc, Dana Dumitriu s-a stins din viaţă.

Concluzii

În finalul acestui amplu demers interpretativ întreprins asupra operei şi vieţii Danei Dumitriu,

afirmăm că monografia care a rezultat am vrea să fie un studiu aprofundat al întregii creaţii a prozatoarei,

abordând atât scrierile cunoscute istoricilor şi criticilor literari, cât şi zonele mai puţin familiare publicului

cititor şi mai rar sau deloc intrate în atenţia hermeneuticii literare. Nu ne-am hazarda să afirmăm că este

vorba de o lucrare ce atinge nivelul perfecţiunii, căreia nu i s-ar mai putea adăuga noi elemente, comentarii,

sau informaţii inedite, care a dat verdicte definitive şi imuabile sau a formulat opinii de nezdruncinat. Având

în vedere tocmai terenul virgin pe care ne-am aventurat adeseori, riscant şi nesigur, ca orice teritoriu

insuficient sau deloc cercetat, sperăm că încercarea noastră se va dovedi o binevenită abordare a ansamblului

operei scriitoarei.

Cum activitatea romancierului Dana Dumitriu a fost indisolubil legată de cea a criticului, în

concordanţă cu modelul său literar Henry James prozatoarea considerând actul interpretativ a fi definitoriu

pentru formarea, maturizarea şi perfecţionarea unui scriitor, lucrarea de faţă s-a oprit, într-un prim capitol,

asupra publicisticii autoarei, cele peste 500 articole apărute în presa vremii fiind inventariate, analizate şi

apoi clasificate, tipologia delimitată consemnând articolele teoretice, privind rolul şi importanţa criticii în

receptarea adecvată a unei literaturi, apoi cele în care sunt formulate opinii referitoare la genurile literare,

cronicile consacrate volumelor de poezie, proză, critică şi eseistică, cele comentând antologii sau monografii

literare, articolele comemorative precum şi riguros elaboratele sinteze literare, fără a se uita secţia

„corespondenţă”, la care a activat o vreme prozatoarea, în cadrul redacţiei de la România literară, precum şi

cele câteva cronici teatrale şi de film. Demonstrând, încă din tinereţe, din perioada activităţii de reporter al

ziarului Munca, un talent înnăscut pentru surprinderea aspectelor involuntar estetice ale existenţei, un ochi

critic deosebit şi un rafinament de hermeneut cultivat, Dana Dumitriu a scris aleatoriu, dar constant, fără a

ţine la o anume secvenţă a literaturii române, dar rămânând fidelă criticii impresioniste şi subiectivismului

interpretativ de sorginte lovinesciană, comentariile ei trecând de la elogiere la contestare, de la o reţinută

condescendenţă la ironie făţişă sau sarcasm virulent.

Departe de atitudinea insurgentă a feministelor declarate, Dana Dumitriu a practicat totuşi o critică

subiectivă, având puncte de tangenţă cu gynocriticism-ul/ criticismul feminist, în ideea că pentru analiza

fenomenului literar în general nu s-a oprit la o unică autoritate, modelele de abordare a textului fiind

desprinse de regulă din sistemele mai multor autorităţi sau domenii (psihologie, sociologie, antropologie,

structuralism, psihanaliză, istorie sau deconstructivism), una dintre preocupările constante ale interpretului

fiind depistarea acelor resorturi interioare ale autorului, a trăirilor psihice şi elementelor temperamentale care

ar fi putut genera universul artistic, cu alte cuvinte a mecanismului creaţiei unui scriitor.

30

Chiar dacă nu este partea cea mai valoroasă a operei Danei Dumitriu, activitatea ei de publicist şi

cronicar literar nu trebuie neglijată, respectiv pusă în umbra sau în urma celorlalte paliere ale carierei ei

literare, publicistica stând mărturie pentru modul în care a evoluat prozatoarea, pentru cultura generală şi

literară îmbogăţite constant, pentru profunda cunoaştere a peisajului literaturii române anterioare, dar şi

contemporane ei.

Pasul de la foiletonistică la un amplu studiu teoretic a fost făcut altfel decât la marea majoritate a

cronicarilor literari, scriitoarea rezistând (poate cu greu) tentaţiei de a-şi aduna articolele într-un volum, eseul

Ambasadorii sau despre realismul psihologic fiind prima lucrare de o atare factură din cariera autoarei.

Delimitând clar secvenţa teoretică iniţială de analizele aplicate operelor unor romancieri consacraţi ai

literaturii române şi universale (Marcel Proust, Henry James, Virginia Woolf, Hortensia Papadat-Bengescu şi

Lawrence Durrell), scriitoarea şi-a respectat cu lăudabilă consecvenţă modelele de gândire şi interpretare

stabilite încă din paginile revistelor unde a publicat, formula realismului psihologic, pe care Dana Dumitriu

insista să îl impună în literatura română, aflându-şi aici o detaliată, atent structurată şi bine argumentată

teoretizare, chiar dacă lipsesc bibliografia şi trimiterile prin note de subsol la sursele documentare, fapt

explicabil poate doar prin ţinuta eseistică a cărţii.

Cum eseul din 1976 este o sinteză a tot ceea ce a înţeles autoarea prin realism psihologic, iar

anterior lui au existat, risipite în presa de specialitate, destule articole anticipatoare ale problematicii

dezvoltate în Ambasadorii..., în economia monografiei de faţă, a fost rezervat un subcapitol ce urmăreşte

evoluţia concepţiei eseistei cu privire la proză în general şi la romanul psihologic în particular, de la aşa-

numita de scriitoare ritmicitate a romanului, adică un minimum de construcţie necesară oricărei naraţiuni,

până la conceperea literaturii ca expresie a realităţii, respectiv de la articolul rezervat exclusiv realismului

psihologic, până la eseurile despre Hortensia Papadat-Bengescu şi Henry James, cuprinse în structura

studiului de mai târziu.

Din raţiuni ce ţin de coerenţa demonstativă a lucrării noastre, următorul capitol se referă la

monografia consacrată, peste aproape un deceniu, operei mult blamatului, dispreţuitului şi contestatului

politician, revoluţionar, jurnalist exaltat şi patetic poet – C.A.Rosetti. Cum Dana Dumitriu nu a fost nici

singura în epocă care a publicat studii introductive în opera unui autor şi nici prima care a realizat o

monografie C.A.Rosetti, analiza noastră a insistat asupra ineditului abordării, mai exact asupra încercării

autoarei de a reabilita personalitatea atât de controversată a paşoptistului român, în care distinge un

„personaj” confecţionat artificial şi lăsat să trăiască în realitate, un individ care şi-a jucat cu ostentaţie rolul

pe care el însuşi l-a dorit, imaginat şi creat, printr-o automistificare permanentă.

Trecând în segmentul operei artistice a scriitoarei, capitolul rezervat prozei psihologice, marcată de

masivele influenţe venite dinspre formula narativă a realismului psihologic, se deschide cu o delimitare

succintă a acelei sfere a realităţii ce este identificată prin tradiţie drept caracteristică universului feminităţii.

Atenţia s-a canalizat aici înspre opiniile exprimate în cultura română cu privire la existenţa sau nu a unui

specific al literaturii feminine, dar mai ales înspre viziunea Danei Dumitriu privind literatura femeilor,

soluţia pe care romanciera o propune fiind eliminarea conceptului de feminism literar şi menţinerea aceluia

31

de literatură feminină, o atare sintagmă subliniind elemente cu adevărat valoroase la nivel estetic ale unei

anima autentice: atracţia irezistibilă spre latura emoţională a conflictelor şi exacerbarea rafinată a

senzualităţii, insistenţa asupra expresivităţii protagoniştilor şi dilatarea aproape ostentativă a analizei.

Anticipând tiparele narative din romanele de mai târziu, structurile psihologice inedite şi

universurile macabre ale unora dintre prozele ulterioare, schiţele şi nuvelele apărute în periodice (Între Scila

şi Caribda, Ultimul spectacol, Casa pictorului) dezvăluie plăcerea (sau necesitatea de ordin psihologic)

scriitoarei de a-şi construi imaginarul artistic prin literaturizarea propriei vieţii, manifestându-se în aceste

creaţii, ce i-au format mâna de romancier, atracţia pentru istoriile gotice, pentru personalităţile sumbre sau

stranii, care întreţin relaţii nefireşti şi misterioase cu cei din jur, acaparându-le gândurile şi diminuându-le

până la totala anihilare orice energie creatoare sau elan vital.

Ca fragmente dintr-un roman neterminat (posibil a se fi numit Fereastra aburită), au fost inserate

în cuprinsul lucrării două naraţiuni (Prima lectură a scenariului şi Pisica n-a înţeles nimic), care

demonstrează saltul pe care l-ar fi făcut autoarea înspre postmodernism şi metaficţiune, înspre romanul ce

prezintă chiar scrierea acelui roman, a textului care acceptă coborârea autorului în paginile lui, acordându-i

dreptul de a face parte din universul romanesc.

Dezvoltând imaginea unui sofisticat solipsism al individului, mai mult sau mai puţin de sorginte

bergsoniană, a unei eterne migraţii spre o interioritate care se conturează pe fundalul unor universuri închise

şi autodevoratoare, nuvelistica (Migraţii) şi romanele din prima etapă a creaţiei Danei Dumitriu (Masa

zarafului, Duminica mironosiţelor, Întoarcerea lui Pascal, Sărbătorile răbdării) poartă vizibil amprenta

realismului psihologic, dar şi a literaturii feminine, în accepţiunea pe care prozatoarea însăşi a dat-o acestei

sintagme. Dacă volumul de nuvele este prin excelenţă cartea despre evadare în interioritate şi un gen de

jurnal epic al unei singure femei, surprinse în perioade diferite ale vieţii ei, operele ulterioare construiesc o

lume în care eşecul şi ratarea guvernează majoritatea destinelor personajelor, încercările unora de a se elibera

rămânând pure abstracţiuni sau deziderate de neatins. Dacă, în Masa zarafului, ratarea este semnul distinctiv

al tuturor, marcându-i viaţa până şi protagonistei, deşi aceasta părea favorizată de romancieră, Întoarcerea

lui Pascal povesteşte istoria eşuării unei reveniri în mijlocul familiei, precum şi a vieţii unor tineri, care s-au

pierdut iremediabil în mediocritate. Sub masca unui roman poliţist, Duminica mironosiţelor se îndepărtează

numai aparent de tiparul romanului de analiză, construit în conformitate cu tehnicile specifice realismului

psihologic, schematismul policierului fiind repede anulat în clipa în care personajele încep să îşi dezvăluie

intimitatea, insistenţa prozatoarei asupra psihologiei, trăirilor, gândurilor şi sentimentelor eroilor marcând, în

fapt, întreaga structură şi tot universul artistic al operei. În virtutea aceluiaşi joc rafinat cu vigilenţa şi cultura

literară a lectorului, în Sărbătorile răbdării, scriitoarea dă senzaţia că vrea să renunţe la proza de analiză

pentru naraţiunea simplă şi liniară, alunecând insesizabil pe panta unui fals tradiţionalism. Dar, în cele din

urmă, romanul demonstrează că prozatoarea a ales formula amplei confesiuni la persoana a treia, un trucaj

inteligent şi subtil, ce serveşte eficient creării iluziei obiectivităţii, ironia contribuind în egală măsură la

impresia detaşării afective.

32

Fără a fi adepta emancipării ostentative a femeii, a revoltei făţişe contra alterităţii ce îi este

rezervată unei reprezentante a sexului slab, mai ales în prima etapă a creaţiei sale, Dana Dumitriu

construieşte figuri feminine memorabile, complexe, puternice şi frecvent dominând personajele masculine,

protagonistele ei definindu-se, de regulă, prin energie debordantă, o aparentă lipsă a sensibilităţii şi

senzualităţii, cu puţine excepţii, bărbaţii fiind incapabili să conducă, să ia hotărâri radicale, să depăşească

dificultăţile vieţii de zi cu zi sau ale destinului. Răsturnarea acestui tipar începe a se produce în Sărbătorile

răbdării, când femeia îşi reclamă imperios nevoia de libertate, înţeleasă ca drept de a-şi alege singură

stăpânul, filozofia de viaţă feminină ilustrată în acest roman reducându-se la acceptarea tacită a echivocului

şi la neutralizarea antinomiilor existenţei cotidiene.

Schimbarea majoră în creaţia prozatoarei se produce odată cu apariţia trilogiei sale istorice Prinţul

Ghica, o operă de largă respiraţie, care a uimit şi a impresionat plăcut critica acelor timpuri, prin sursa de

inspiraţie pe care a ales-o autoarea şi totodată prin viziunea inedidă asupra trecutului, evocarea mult

lăudatului secol al XIX-lea, a realităţilor lui sociale şi politice fiind realizată cu maximă detaşare, mizându-se

pe demitizare şi dezeroizare, departe de idealizările şi afectarea caracteristice construcţiilor monumentale şi

didacticiste tipice romanelor istorice tradiţionale. Alcătuind, în lumina lucidităţii, a suspiciunii şi a

examenului critic exigent, o realitate secundă sau o lume fictivă ce aparţine în egală măsură trecutului şi

prezentului, Dana Dumitriu a oferit publicului o amplă meditaţie asupra istoriei, contemplând realitatea şi

chestionând-o în permanenţă, polemica faţă de bovarismul din operele anterioare devenind polemică faţă de

falsul eroism din scrierile oficiale ale perioadei contemporane ei, până şi protagonistul desemnat să reflecte

epoca începuturilor modernizării României şocând lectorul, obişnuit să vadă în Ion Ghica, în spiritul

documentelor istorice, un individ incomod, cu o personalitate alunecoasă, care a trecut de la gesturile de

frondă revoluţionară la prudenţa diplomatului abil, care ştie că istoria nu înseamnă şi nu se face doar pe

scenă, ci şi în culise sau în spatele cortinei.

Cu toate că politica şi luptele pentru putere constituie principala preocupare a locuitorilor acestui

univers romanesc, există şi capitole care satisfac nevoia romancierei de a pătrunde în intimitatea fiinţei

umane şi a da contur trupului sufletesc, de a dezvălui viaţa interioară a femeii şi tensiunile inevitabile dintr-

un cuplu.

Ca adevărat aleph al creaţiei Danei Dumitriu, un text spre care converg toate punctele şi firele

operei artistice şi critice ale scriitoarei, în Prinţul Ghica se reunesc, într-o deplină armonie, particularităţile

realismului psihologic cu exigenţele romanului istoric, reflecţia asupra trecutului cu analiza intimităţii fiinţei

umane, naraţiunea liniară, cronologică şi obiectivă cu proza subiectivă şi confesivă, creatorul auctorial

aşezându-se confortabil alături de naratorul care se strecoară insidios în text sau de personajul-reflector,

martor la evenimentele petrecute pe scena istoriei romaneşti, acolo unde eroi cunoscuţi şi figuranţi

insignifianţi se mişcă în voie, fiecare spunându-şi replica sau jucându-şi rolul său bine stabilit de autoare.

Structurată atipic în comparaţie cu o monografie clasică, unde biografia autorului analizat deschide

demersul interpretativ, exegeza de faţă se încheie cu prezentarea reperelor biografice, în ideea conturării unor

posibile căi de intuire şi înţelegere a eului empiric, plecând de la conştiinţa „inteligenţei centrale” din romane

33

şi ajungând la personalitatea scriitoarei Dana Dumitriu. Fără a miza pe interpretarea psihanalitică, aşa cum

iniţial s-ar fi putut crede, lucrarea mai mult reproduce decât comentează mărturii şi opinii ale cunoscuţilor,

fie ei prieteni sau camarazi din lumea literelor, precum şi confesiunile prozatoarei, desprinse din interviurile

pe care aceasta le-a dat, sau din fragmentele de jurnal care s-au publicat.

Ca observaţie finală sau concluzie ultimă a lucrării, afirmăm că această monografie, consacrată

operei şi vieţii autoarei, s-a dorit o contribuţie la întregirea portretului de scriitor, un studiu de care să

beneficieze toţi aceia care sunt sau vor fi interesaţi de creaţia artistică şi lucrările teoretice ale prozatoarei.

Sub rezerva că timpul ar putea să scoată la lumină şi alte informaţii, realităţi, evenimente sau documente

inedite, care nouă ne-au fost deocamdată interzise sau pe care încă nu le-am descoperit, credem că exegeza

noastră ar putea fi considerată o timidă ofrandă adusă uneia dintre marile doamne ale literaturii române –

Dana Dumitriu.

34

Bibliografie

Bibliografie primară:

A.în volum

Migraţii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, pp.128

Masa zarafului, [Bucureşti], Editura Eminescu, 1972, pp.212

Ambasadorii sau despre realismul psihologic, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1976, pp.270

Duminica mironosiţelor, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, [1977], pp.320

Întoarcerea lui Pascal, [Iaşi], Editura Junimea, 1979, pp.296

Sărbătorile răbdării, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1980, pp.262

Prinţul Ghica, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, vol.I 1982, pp.272, vol.II 1984, pp.408, vol.III

1986, pp.310

Introducere în opera lui C.A.Rosetti, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, pp.216

Prinţul Ghica, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, pp.684

B.în periodice (bibliografie selectivă)

Între Scila şi Caribda, în Ramuri, suplimentul Povestea vorbii, an IV, nr.11(41), 15 nov.1967, p.13 şi p.14

Casa pictorului, în România literară, an III, nr.52, 24 dec.1970, pp.18-19

Noapte de decembrie, în Convorbiri literare, nr.11, 15 iun.1972, pp.6-7

Balul (fragment din „Prinţul Ghica”, vol.III), în Ateneu, an XXIII, nr.1(194), ian.1986, p.9

Fereastra aburită – cap.16, „Prima lectură a scenariului”, în Secolul 20, nr.304-305-306(4-5-6), 1986,

pp.82-89

Pisica n-a înţeles nimic, în Viaţa Românească, an LXXXII, nr.11, nov.1987, pp.16-25

Întâmplări cu pisicul Red, în România literară, an XXIII, nr.42, 18 oct.1990, pp.14-15

Jurnal, fragmente apărute în Litere, arte, idei, supliment cultural la Cotidianul, an V, 5 iunie 1995, p.6

Jurnal inedit din ianuarie 1985, publicat de Cosmin Ciotloş în România literară, an XXXL, nr.39, 5-11

oct.2007, pp.16-17

Articole critice şi teoretice:

Fragment de istorie contemporană, în Munca, an XXII, nr.5842, 21 aug.1966, p.1 şi p.2

Proustianismul Hortensiei Papadat-Bengescu, în Luceafărul, an XVII, nr.39(648), 28 sept.1974, p.8

Îmbătrânirea „caracterelor” dramatice, în Gazeta literară, an XV, nr.33(824), 15 aug.1968, p.6

Ritmicitatea romanului, în România literară, an I, nr.4, 31 oct.1968, p.7

Obiectivitatea literaturii realiste, în România literară, an V, nr.5, 27 ian.1972, p.8

Realismul psihologic, în România literară, an V, nr.45, 2 nov.1972, p.3

O aventură primejdioasă; un eseu despre Henry James, în România literară, an VI, nr.11, 15 mart.1973,

pp.28-29

35

Hortensia Papadat-Bengescu, 8 XII 1876 – 5 III 1955, în România literară, an IX, nr.51, 16 dec.1976,

pp.12-13

Critica literară sau dragoste cu discernământ, în România literară, an XIV, nr.1, 1 ian.1981, p.10

Fabulaţie? Imaginaţie?, în România literară, an XX, nr.37, 10 sept.1987, p.10

Un portret rembrandtian, în Viaţa Românească, an LXXXII, nr.4, apr.1987, pp.74-77

Macedonski – eseu de Dana Dumitriu, în Argeş, an VII, nr.1(68), ian.1972, pp.9-12

O tendinţă a prozei feminine – autodizolvarea, în Orizont, an XXI, nr.3(191), mart.1970, pp.40-44

De ce am scris roman istoric, în Ateneu, an XXIII, nr.10(203), oct.1986, p.3 şi p.13

Condiţia aceasta morală nu pare de invidiat, în Convorbiri literare, nr.15, 15 aug.1972, p.2

Creative Structures, în Romanian Review, an XXXIIX, nr.1, 1978, pp.137-139

Morphologie du roman européen an XIXe siècle (Morfologia romanului european în secolul al XIX-lea),

în Cahiers roumains d’études littéraires, nr.4, 1979, pp.130-131

Seninătatea ideilor, în Secolul 20, nr.292-293-294(4-5-6), apr.-mai-iun. 1985, pp.25-28

C.A.Rosetti – poetul şi omul politic, în Limba şi literatura română, an XIV, nr.2, apr.-iun.1985, pp.30-33

Temperament de clasic, în Ramuri, an XXII, nr.253, 15 iul.1985, p.6

Rapsod al spaţiului românesc, în România liberă, an XLIII, nr.12773, 27 nov.1985, p.2

Referinţe critice (bibiografie selectivă):

A.Lucrări generale: enciclopedii, dicţionare, istorii literare

***, Dicţionarul general al literaturii române. A/B; C/D, Academia Română, Bucureşti, Editura Univers

Enciclopedic, 2004

***, Dicţionarul Scriitorilor Români, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, coordonare şi revizie

ştiinţifică, (A-C) Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995; (D-L) Bucureşti, Editura

Fundaţiei Culturale, 1998; (M-Q) Bucureşti, Editura Albatros, 2001; (R-Z) Bucureşti, Editura

Albatros, 2002

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a doua, revăzută şi adăugită,

ediţie şi prefaţă de Al.Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982

Cioculescu, Şerban, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, Editura

Eminescu, 1985

Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol.I-II, Bucureşti, Editura

Universalia, 2003

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol.I-III, Bucureşti, Editura Minerva, 1981

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45,

2008

Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, vol.III Perioada contemporană. Proza, Bucureşti,

Editura Iriana, 1996

36

Negoiţescu, Ion, Scriitori tineri contemporani, ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Cluj-Napoca, Editura

Dacia, 1994

Negrici, Eugen, Literatura românǎ sub comunism, vol.I-II, București, Editura Fundației PRO, 2002-2003

Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol.I-II, București Fundaţia Luceafărul, 2001

Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol.III, 1944-1984, Bucureşti, Editura Minerva, 1987

Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol.I-IV, Bucureşti, Editura Cartea Românească,1974-1989

B.Lucrări teoretice(bibliografie selectivă):

***, Bătălia pentru roman, antologie de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, Bucureşti, Editura Atos, 1997

***, Feminist Literary Theory. A Reader, edited by Mary Eagleton, second edition, Cambridge, Blackwell

Publishers, 1995

Albérès, R.M., Istoria romanului modern, traducere de Leonid Dimov, prefaţă de Nicolae Balotă,

[Bucureşti], Editura pentru Literatură Universală, 1968

Auerbach, Erich, Mimesis.Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, traducere de I.Negoiţescu,

colecţia „Collegium. Litere”, Iaşi, Editura Polirom, 2000

Bahtin, M.M., Probleme de literatură şi estetică, traducere de Nicolae Iliescu, prefaţă de Marian Vasile,

Bucureşti, Editura Univers, 1982

Barthes, Roland, Romanul scriiturii, antologie, selecţie de texte şi traducere Adriana Babeţi şi Delia

Sepeţean-Vasiliu, Bucureşti, Editura Univers, 1987

Bloom, Harold, Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor, traducere de Diana Stanciu, postfaţă de

Mihaela Anghelescu Irimia, Bucureşti, Editura Univers, 1998

Booth, Wayne C., Retorica romanului, traducere de Alina Clej şi Ştefan Stoenescu, prefaţă de Ştefan

Stoenescu, Bucureşti, Editura Univers, 1976

Bergson, Henri, Teoria râsului, traducere de Silviu Lupaşcu, studiu introductiv de Ştefan Afloroaiei, colecţia

„Eseuri de ieri şi de azi”, Iaşi, Institutul European, 1992

Bremond, Claude, Logica povestirii, traducere de Mihaela Slăvescu, prefaţă şi note de Ioan Pânzaru,

Bucureşti, Editura Univers, 1981

Călinescu, G., Domina bona, în Principii de estetică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968

Călinescu, Matei, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, traducere din engleză de Virgil Stanciu,

colecţia „Collegium”, Bucureşti, Editura Polirom, 2003

Cixous, Hélène, Catherine Clément, The Newly Born Woman, translated by Betsy Wing, introduction by

Sandra M. Gilbert, Minneapolis and London, University of Minnesota Press, 2001

Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, ediţia a doua, Iaşi, Editura Polirom, 1998

Cosma, Anton, Romanul românesc contemporan, 1945-1985, vol.I Realismul, colecţia „Sinteze”,

Bucureşti, Editura Eminescu, 1988

Cozea, Liana, Prozatoare ale literaturii române moderne, Oradea, Editura Revistei Familia, 1994

Cristea, Valeriu, Modestie şi orgoliu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984

37

Culler, Jonathan, On Deconstruction. Theory and Criticism after Structuralism, London, Routledge, 1994

De Beauvoir, Simone, Al doilea sex, vol.I-IV, ediţia a treia, traducere şi prefaţă vol.I Delia Verdeş, traducere

vol.II-IV de Diana Crupenschi, Bucureşti, Editura Univers, 2006

Doležel, Lubomir, Poetica occidentală. Tradiţie şi progres, traducere de Adriana Ştefănescu, postfaţă de

Călin-Andrei Mihăilescu, Bucureşti, Editura Univers, 1998

Donovan, Josephin, Feminist Theory: the intelectual traditions of American feminism, new expanded

edition, New York, A Frederick Ungar Book, Continuum, 1992

Dworkin, Andrea, Războiul împotriva tăcerii, traducere de Reghina Dascăl, colecţia „Studii de gen”, Iaşi,

Editura Polirom, 2001

Eco, Umberto, Şase plimbări prin pădurea narativă, traducere de Ştefania Mincu, colecţia „Biblioteca

italiană”, Constanţa, Editura Pontica, 1997

Eliade, Mircea, Eseuri, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991

Evola, Julius, Metafizica sexului, traducere de Sorin Mărculescu, ediţia a treia, Bucureşti, Editura

Humanitas, 2006

Felski, Rita, Literature after feminism, Chicago and London, The University of Chicago Press, 2003

Forest, Philippe, Romanul, realul şi alte eseuri, traducere şi postfaţă de Ion Pop-Curşeu, Cluj-Napoca,

Editura TACT, 2008

Freud, Sigmund, Opere I, vol.1 Eseuri de psihanaliză aplicată, după vol.X Bildende Kunst und Literatur în

Sigmund Freud Studienausgabe, traducere din germană şi note introductive de Vasile Dem.

Zamfirescu, [Bucureşti], Editura Trei, 1999

Frye, Northrop, Anatomia criticii, traducere de Domnica Sterian şi Mihai Spăriosu, prefaţă de Vera Călin,

Bucureşti, Editura Univers, 1972

Genette, Gerard, Figuri, selecţie, traducere şi prefaţă de Angela Ion şi Irina Mavrodin, Bucureşti,Editura

Univers, 1978

Gilbert, Sandra M., Susan M. Gubar, The Madwoman in the Attic. The Woman Writer and the Nineteenth-

Century Literary Imagination, New Haven and London, Yale University Press, 1984

Holban, Ioan, Profiluri epice contemporane, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1987

Hristić, Jovan, Formele literaturii moderne, traducere de Voislava Stoianovici, Bucureşti, Editura Univers,

1973

Huizinga, Johan, Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, traducere din

olandeză de H.R.Radian, prefaţă şi notă biobibliografică de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura

Humanitas, 2007

Ibrăileanu, G., Spre roman (studii şi articole), antologie, postfaţă şi bibliografie de M.Ungheanu, Bucureşti,

Editura Minerva, 1972

Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Naraţiune şi dialog în proza românească. Elemente de pragmatică a textului

literar, Bucureşti, Editura Academiei Române,1991

Iorgulescu, Mircea, Scriitori tineri contemporani, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978

38

Iosifescu, Silvian, În jurul romanului, ediţia a doua revăzută şi adăugită, [Bucureşti], Editura de Stat pentru

Literatură, [1961]

Irigaray, Luce, Thinking the difference; for a peaceful revolution, translated from the French by Karin

Montin, New York, Routledge, 1994

Jankéjévitch, Vladimir, Ironia, traducere din limba franceză Florica Drăgan şi V.Fanache, postfaţă de

V.Fanache, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994

Jardine, Alice, Gynesis: Configuration of Woman and Modernity, Ithaca, N.Y., 1985

Jung, C.G., Opere complete, vol. I Arhetipurile şi inconştientul colectiv, traducere din germană de Dana

Verescu şi Vasile Dem. Zamfirescu, colecţia „Biblioteca de psihanaliză, 53”, Bucureşti, Editura Trei,

2003

Kayser, Wolfgang, Opera literară: o introducere în ştiinţa literaturii, traducere şi note de H.R.Radian,

cuvânt înainte de Mihai Pop, prefaţă de Ursula Kayser, Bucureşti, Editura Univers, 1979

Kundera, Milan, The Art of the Novel, translated from the French by Linda Asher, New York, Grove Press,

1988

Lăzărescu, Gheorghe, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Bucureşti, Editura

Minerva, 1983

Lefter, Ion Bogdan, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, ediţia a doua adăugită, [Piteşti],

Editura Paralela 45, 2002

Liiceanu, Gabriel, Despre limită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010

Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză, traducere de Angela

Martin, studiu introductive de Mircea Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1994

Lovinescu, Eugen, Aquaforte, Bucureşti, Editura Contemporană, 1941

Lovinescu, Monica, Est-etice. Unde scurte, vol. IV, colecţia „Memorii/ Jurnale”, [Bucureşti], Editura

Humanitas, [1994]

Lukács, Georg, Teoria romanului. O încercare istorico-filozofică privitoare la formele marii literaturi

epice, traducere de Viorica Nişcov, prefaţă de N.Tertulian, colecţia „Eseuri”, Bucureşti, Editura

Univers, 1977

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Bucureşti, Editura Gramar, 2007

Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, ediţie îngrijită de Mircea Mihăieş,

colecţia „Collegium”, seria „Litere”, Iaşi, Editura Polirom, 1999

Miller-Verghy, Marg., Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România, cu o prefaţă de Eugen

Lovinescu, Bucureşti, Bucovina, Institutul de arte grafice, 1935

Miroiu, Mihaela, Drumul către autonomie: teorii politice feministe, Iaşi, Editura Polirom, 2004

Moers, Ellen, Literary Women, New York, Oxford University Press, 1985

Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008

Ortega Y Gasset, Josè, Meditaţii despre Don Quijote şi Gânduri despre roman, traducere, prefaţă, note şi

tabel cronologic de Andrei Ionescu, Bucureşti, Editura Univers, 1973

39

Pasti, Vladimir, Ultima inegalitate: relaţiile de gen în România, prefaţă de Mihaela Miroiu, colecţia „Studii

de gen”, Iaşi, Editura Polirom, 2003

Pavel, Toma, Gândirea romanului, traducere din franceză de Mihaela Mancaş, Bucureşti, Editura

Humanitas, 2008

Pârvulescu, Ioana, Alfabetul doamnelor. De la doamna B. la doamna T., Bucureşti, Editura Crater, 1999

Petrescu, Liviu, Realitate şi romanesc, f.l., Editura Tineretului, 1969

Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol.I-II, București, Fundaţia Luceafărul, 2001

Prince, Gerald A., Dicţionar de naratologie, traducere de Pârvu Sorin, Bucureşti, Editura Institutul

European, 2004

Protopopescu, Al., Romanul psihologic românesc, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978

Ricardou, Jean, Noi probleme ale romanului, traducere de Liana şi Valentin Atanasiu, prefaţă de Irina

Mavrodin, Bucureşti, Editura Univers, 1988

Robert, Marthe, Romanul începuturilor şi începuturile romanului, traducere de Paula Voicu-Dohotaru,

prefaţă de Angela Ion, Bucureşti, Editura Univers, 1983

Showalter, Elaine, The New Feminist Criticism – Essays on Women, Literature and Theory, edited by

Elaine Showalter, New York, Pantheon Book, 1985

Simion, Eugen, Moartea lui Mercuţio, cuvânt înainte al autorului, [Bucureşti], Editura Nemira, 1993

Spacks, Patricia Meyer, The female imagination, New York, Avon books, 1976

Thibaudet, Albert, Reflecţii, vol.I Despre literatură. Despre roman, vol. II Critici diverse. Profiluri.Ipostaze

literare şi filozofice, traducere de Georgeta Pădureanu, texte alese, prefaţă şi note de Mircea

Pădureanu, colecţia „Biblioteca pentru toţi”, Bucureşti, Editura Minerva, 1973

Todorov, Tzvetan, Poetica. Gramatica Decameronului, traducere şi studiu introductiv de Paul Miclău,

Bucureşti, Editura Univers, 1975

Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, traducere, prefaţă şi comentarii de Leonida Teodorescu,

Bucureşti, Editura Univers, 1973

Tomuş, Mircea, Romanul romanului românesc, vol.I-II, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1999-2000

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, vol.I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Geo Şerban, colecţia

“Biblioteca pentru toţi”, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966

Wellek, René, Austin Warren, Teoria literaturii, traducere de Rodica Tiniş, studiu introductiv şi note de

Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967

Woolf, Virginia, Eseuri alese, vol.I-II, traducere, prefaţă şi note de Monica Pillat, Bucureşti, Editura RAO

International Publishing Company, 2007

Zaharia Filipaș, Elena, Studii de literaturǎ femininǎ, Bucureşti, Editura Paideia, [2004]

Zamfir, Mihai, Cealaltă faţă a prozei, colecţia „Sinteze”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988

C.Studii de critică literară(bibliografie selectivă):

Referinţe critice în volum:

40

***, Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie, sinteze bibliografice şi indice de

Aurel Sasu şi Mariana Vartic, vol. I, partea a II-a, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, pp.864-877

Condurache, Val, Spuma zilelor, în Portret al criticului în tinereţe, Bucureşti, Editura Cartea Românească,

1984, pp.150-152

Cozea, Liana, Portretul unei doamne, cu o postfaţă de Nicolae Manolescu, colecţia „Deschideri”, seria

„Universitas”, [Piteşti], Editura Paralela 45, 2000

Dimisianu, Gabriel, „Viitorul doi” al unui precursor, în Subiecte, [Bucureşti], Editura Eminescu, 1987,

pp.224-229

Georgescu, Paul, Cele trei Parce, în Volume, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1978, pp.83-87

Grigurcu, Gheorghe, Dana Dumitriu, în Critici români de azi, [Bucureşti], Editura Cartea Românească,

1981, pp.575-578

Holban, Ioan, Dana Dumitriu, în Profiluri epice contemporane, [Bucureşti], Editura Cartea Românească,

1987, pp.277-286

Iorgulescu, Mircea, Dana Dumitriu, în Scriitori tineri contemporani, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978,

pp.203-204

Manolescu, Nicolae, Viaţa şi cărţile. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Piteşti, Editura Paralela 45,

2009, pp.276-277, p.289, p.309, pp.313-315, pp.410-419

Raicu, Lucian, Incitaţia istoriei, în Fragmente de timp, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1984,

pp.376-381

Şerbănescu, Tia, Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Bucureşti, Editura Compania, 2002

Zaharia Filipaș, Elena, Doamnele şi lumea rurală, în Studii de literaturǎ femininǎ, Bucureşti, Editura

Paideia, [2004], p.144

Referinţe critice în periodice:

Balotă, Nicolae, Migraţii, în România literară, an IV, nr.16, 15 apr. 1971, pp.14-15

Călinescu, Al., Un personaj al veacului trecut, în Cronica, an XX, nr.4(991), 25 ian.1985, p.3

Chifor, Vasile, Romanul unui experiment, în Transilvania, an VIII(LXXXV), nr.10, oct.1979, p.34-35

Ciobanu, Nicolae, Masa zarafului, în Luceafărul, an XV, nr.48(552), 25 nov.1972, p.2

Condurache, Val, Tel Quel, în Convorbiri literare, an XCII, nr.10(1202), oct.1986, p.12

Cristea, Valeriu, Consecvenţă exemplară, în România literară, an XX, nr.42, 15 oct.1987, pp.14-15

Curticăpeanu, Doina, Semnul diagonalei, în Familia, seria a V-a, an 36(136), nr.9(419), sept.2000, pp.38-41

Lefter, Ion Bogdan, Trei modele creatoare, în Amfiteatru, an XIX, nr.5(233), mai 1985, p.9

Manolescu, Nicolae, Îngerul cu o carte în mână, în România literară, an XLII, nr.27, 23-29 iul.2010, p.3

Pârvulescu, Ioana, După 20 de ani, în România literară, an XXXL, nr.39, 5-11 oct.2007, p.5

Şerbănescu, Tia, Portretul unei doamne, în România literară, an XXIII, nr.48, 29 nov.1990, pp.4-5

Ştefănescu, Alex., Dana Dumitriu, în România literară, an XXV, nr. 33, 21-28 oct.1992, p.4

Ungureanu, Cornel, Portret în oglindă, în Familia, seria a V-a, an 36(136), nr.7-8(417-418), iul.-aug. 2000,

pp.151-153