ACTUALITAT

ACTUALITAT

În ziua de 24 aprilie 1915, 250 de intelectuali armeni erau arestaţi şi întemniţati la Istanbul. Niciunul dintre ei nu avea sa supravieţuiască. O lună mai târziu, Tripla Antantă protesta împotriva acestui gest catalogându-l ca o crimă împo-triva umanităţii şi a civilizaţiei şi avertizând oficialii Imperiului Otoman de faptul că se fac direct răspunzători de masacrarea arme-nilor din Istanbul. Era doar primul act al unei tragedii care avea sa lovească armenii locuitori ai Im-periului Otoman. Ceea ce avea sa urmeze, depăşea cu mult lucrurile pe care lumea le cunoscuse şi le catalogase drept masacre. Au ur-mat incendierile a zeci de mii de armeni in Bitlis, Mus şi Sasun, mii de femei şi copii de origine armea-na căraţi cu vapoarele în largul Mării Negre şi înecaţi la Trabzon. Unadintre cele mai cutremurătoare pagini din timpul procesului in-tentat organizatorilor genocidului la Trabzon în 1919, vorbeşte de implicarea medicilor din serviciile publice şi armată în exterminarea copiilor armeni prin injectarea de supradoze de morfină, utilizarea de gaze toxice sau utilizarea de sânge infestat cu febră tifoidă pacienţilor armeni.Ceea ce avea să fie însă catalogat mai târziu ca genocid este uriaşă deportare acompaniată de masa-cre a armenilor începută în 29 mai 1915, prin Legea deportării tempo-rare urmată de Legea exproprierii

şi confiscării temporare promulgată de Parlamentul Otoman la 13 sep-tembrie 1915. Marşurile forţate către oraşul Sirian Deir ez-Zor au făcut ca tot ceea ce părea a fi tem-porar în acele legi să devină defini-tiv, iar deportarea temporară să se transforme în moarte permanentă pentru în jur de un milion de arme-ni. Preşedintele american Theodore Roosevelt avea să caracterizeze aceste evenimente drept “cea mai mare crimă a războiului”.În anul 1919, sultanul Mehmet al V-lea a ordonat înfiinţarea unei curţi marţiale care să judece mem-bri Comitetului Uniunii şi Progre-sului pentru implicarea Imperiului Otoman în Primul Război Mondial şi crimele săvârşite din ordinul membrilor comitetului. Procesul a avut loc între 1919 şi 1920. Geno-cidul împotriva armenilor din Im-periu a fost unul dintre subiectele centrale ale procesului şi acesta s-a încheiat cu condamnarea la moarte a conducătorilor cabinetului Oto-man din perioada războiului.Cu toate acestea, genocidul îm-potriva armenilor din timpul primului Război Mondial, din Imperiul Otoman, nu se bucură încă de recunoaşterea unanimă a comunităţii internaţionale. Până în prezent el este recunoscut şi cata-logat ca atare de către: Argentina, Armenia, Belgia, Canada, Chile, Cipru, Elveţia, Franţa, Grecia, Ita-lia, Lituania, Liban, Olanda, Polo-nia, Rusia, Slovacia, Suedia, Uru-

guai, Vatican şi Venezuela. Lor li se adauga 43 de state Americane şi 9 parlamente regionale din Aus-tralia, Brazilia, Canada, Spania şi Ucraina.Comunitatea armeana din Româ-nia este, în mare parte, formată din urmaşii supravieţuitorilor genocid-ului îndreptat împotriva armenilor în Imperiul Otoman la începutul secolului XX. Fiecare familie îşi are propria sa poveste, fiecare are printre înaintaşi martori ai ororilor de atunci şi fiecare îşi are poves-tea drumului său către primul stat din lume care şi-a deschis porţile refugiaţilor care au supravieţuit masacrelor, România. Este foarte greu să ne exprimăm prin cuvinte recunoştinţa pentru felul în care am supravieţuit masacrelor şi am primit adăpost în acest loc binecu-vântat de Dumnezeu. O facem prin gesturile noaste de zi cu zi. Ceea ce a fost pentru strămoşii noştri un tărâm al speranţei este pentru noi, armenii trăitori azi în România un tărâm faţă de care avem o îndato-rire mai înaltă decât cea a simplei noaste naşteri aici. O îndatorire pe care o transmitem din generaţie în generaţie, cea de a fi deopotrivă armeni şi români, oameni care nu uită că trăiesc pentru că acest loc numit România există.

Declaraţie politică citită în Camera Deputaţilor pe

24 aprilie 2012

Mesajul Deputatului Varujan Pambuccian cu ocazia Zilei de 24 Aprilie

a

4

Comemorarea Zilei de 24 aprilie la BuCureştiA

AA

R RT

Comemorarea Zilei de 24 Aprilie la BucureştiTeroarea generalizată contra armenilor este un fapt împlinit. Aceasta este în foarte mare parte rezultatul politicii pacifiste, pe care s-a sprijinit acest popor în ultimii ani…măcelul ar-menilor este cea mai mare crimă a acestui război, şi dacă noi nu vom reuşi să ne manifestăm contra Turciei înseamnă că noi o vom încuraja prin toleranţa noastră.

Theodor RooseveltPreşedintele

SUA (1901-1919)

a

AA

AR R

T7 - 8 / 2012

ACTUALITATE

Marţi 24 aprilie Comunitatea armeană din Bucureşti s-a mobili-zat pentru a comemora 97 de ani de la declanşarea Genocidului săvîrşit împotriva armenilor în Imperiul Otoman.La ora 13 în Catedrala Armeană s-a oficiat un Te Deum în memo-ria celor 1,5 milioane de martiri armeni, victime nevinovate ale Genocidului.Slujba a fost oficiată de IPS Epis-cop Datev Hagopian, PC Preot paroh Bogdan Eszras, Preot Krikor Radu Holca.Apoi au vorbit IPS Episcop Datev Hagopian şi Excelenţa Sa Hamlet Gasparian, ambasador al Repu-blicii Armenia în România (vezi mesajul )Au fost depuse coroane de flori la Monumentul Genocidului din Curtea Catedralei Armene.La ora 14 în Piaţa Roma din cen-trul capitalei a avut loc un Miting organizat de tinerii comunităţii din Bucureşti pentru a atrage atenţia asupra acestei tragedii.Pe panouri se puteau citi me-saje ca Never Again 1915 april 24, Genocidul armean 1915, 97 ani de negare, Genocidul Armean 1.500.000 de victime, citate ale unor personalităţi despre Genocid. Tinerii au mărşăluit şi au oferit pli-ante şi materiale documentare de-spre Genocid trecătorilor. Acţiunea a durat două ore.

6

AA

AR R

T

6

meSaJul amBaSadorului armeNiei, Hamlet GaSpariaN, Cu oCaZia Zilei ComemorĂrii ViCtimelor GeNoCidului armeaN BuCureşti, 24 aprilie 2012

Dragi compatrioţi şi prieteni,

24 aprilie nu este numai ziua comemorării milioanelor de mar-tiri ai noştri, datoria noastră faţă de compatrioţii supuşi la cazne inu-mane şi ucişi cu o cruzime ieşită din comun, compatrioţi care, cu mic cu mare, au fost arşi de vii în biserici, bătuţi cu brutalitate şi spînzuraţi în pieţele publice, prăvăliţi şi zdrobiţi în prăpăstii în timp ce străbăteau cărări de munte pe drumul exilu-lui, devenind hrană pentru fiarele sălbatice, compatrioţi care şi-au găsit mormîntul în apele Eufratului şi în deşerturile arabe sau au pierit înfometaţi şi bolnavi în lagăre de concentrare, fără cruce, fără nume şi fără amintire.24 aprilie este şi ziua luptei îm-potriva uitării, ziua revendicării dreptăţii.De ce au avut armenii o aseme-nea soartă, ce vină aveau? Şi oare se poate ca un popor să fi comis o asemenea faptă a cărei pedeapsă să fie exterminarea totală? Planul guvernului Junilor Turci era pe cît de cumplit, pe atît de simplu: să lipsească poporul armean, ce trăia de mii de ani în patria sa, de posibilitatea de a-şi avea propriul stat. Ceea ce obţinuseră popoarele balcanice, ce pînă atunci făcuseră parte din Imperiul Otoman, lucru pe care prin împrejurările istorice şi politice viitoare îl putea obţine şi armenii, a fost eradicat dintr-o dată. Tocmai în acest scop, deportărilor şi masacrelor le-a urmat confisca-rea bunurilor armenilor, lipsirea

supravieţuitorilor de dreptul de a se întoarce şi distrugerea sistematică a urmelor civilizaţiei armeneşti în chiar leagănul poporului armean. Şi tot în acest scop, în anii 1918-1920, Turcia a dezlănţuit o agre-siune asupra părţii orientale a Ar-meniei, intenţionînd să şteargă de pe faţa pămîntului şi ultimul cămin al armenilor, agresiune în urma căruia Republica Armenia, slăbită, a pierdut, la rîndul său, importante teritorii şi populaţie.Astfel, armenii au devenit poporul care a suferit cea mai mare pierd-ere în urma primului război mondi-al ale cărui grele urmări apasă pînă astăzi pe umerii poporului şi ţării noastre. Ulterior, în Turcia kemalistă s-a rescris istoria pro-priei ţări din care au fost scoase în întregime paginile negre ale cri-mei comise împotriva poporului armean. Ba mai mult, prin relatar-ea răsturnată a evenimentelor, prin falsificarea istoriei, armenii au fost prezentaţi ca duşmani şi trădători ai imperiului. Ani la rînd s-a ins-taurat un tabu în jurul acestui su-biect, în societatea turcă avînd loc o spălare a creierelor. Dacă în anii 1918-1920 alianţa turco-bolşevică a slăbit extrem de mult Republica Armenia, lipsind-o de posibilitatea de a apăra drepturile poporului armean, perioada războiului rece a ajutat Turcia să muşamalizeze şi să ascundă timp de decenii crima pe care a comis-o.După cel de-al doilea război mondial şi după ororile nazismu-lui, mai ales în ultimele decenii ale

secolului XX, atenţia comunităţii internaţionale s-a concentrat din nou asupra Genocidului Armean, efectuîndu-se cercetări istorice aprofundate şi aducîndu-se la lumină noi dovezi de netăgăduit în legătură cu această crimă împo-triva umanităţii, iar o serie de pres-tigioase instituţii internaţionale şi o seamă de ţări au recunoscut şi condamnat Genocidul Armean. De la dobîndirea independenţei Armeniei încoace numărul aces-tora creşte din ce în ce mai mult. Iar Turcia contemporană, rămînînd fidelă tradiţiilor Junilor Turci şi kemaliste, continuă să nege eveni-mentele istorice şi să respingă realitatea Genocidului Armean. Mai mult, considerînd că cea mai bună apărare este atacul, Turcia a declanşat la nivel internaţional o campanie antiarmenească, iar îm-potriva Republicii Armenia aplică deja de două decenii o politică de presiuni economice, de izolare şi discriminare.În ultima perioadă Turcia a înhămat propagandei sale şi comunităţile turce din Europa, pe care le instigă împotriva armenilor. Nu există nici o motivaţie raţională pentru a ex-plica de ce aceste grupuri sociale şi etnice diferite sînt atrase, în ţări străine, într-o problemă care nu le priveşte: că doar armenii se ridică nu împotriva lor sau a poporului turc, ci cer dreptate de la guver-nul turc, ca succsor de drept al Turciei Junilor Turci şi kemaliste, pentru crima comisă la începu-tul secolului trecut şi rămasă pînă

MESAJUL AMBASADORULUI ARMENIEI, EXCELENŢA SA DL. HAMLET GASPARIAN,

CU OCAZIA ZILEI COMEMORĂRII VICTIMELOR GENOCIDULUI ARMEAN

Bucureşti, 24 aprilie 2012

7 - 8 / 2012A

AA

R RT

ACTUALITATE

meSaJul amBaSadorului armeNiei, Hamlet GaSpariaN, Cu oCaZia Zilei ComemorĂrii ViCtimelor GeNoCidului armeaN BuCureşti, 24 aprilie 2012

astăzi nepedepsită. Revendicarea dreptăţii este dreptul legal şi moral al urmaşilor celor ce au avut de suferit de pe urma genocidului, aşadar se pune întrebarea: al cui drept îl apără comunităţile turce din Europa? Apără oare deciziile guvernului Junilor Turci luate cu un secol în urmă? Ce legătură au ele cu acele decizii? Că doar arme-nii nu le identifică cu Junii Turci şi cu bandiţii recrutaţi de aceştia. Aceasta este o absurditate, din toate punctele de vedere. Este evident că ele susţin negaţionismul adoptat de guvernul turc contemporan, fără să înţeleagă esenţa chestiunii. În fapt, aceste mase au devenit o jucărie în mîna cercurilor guvernamen-tale turce şi creează un precedent periculos de înfruntări pe terito-riul Europei. O masă agresivă este împinsă împotriva proceselor pu-blic-politice internaţionale menite să recunoasă Genocidul Armean şi să condamne negarea acestuia. Gu-vernul turc aplică din nou metode de forţă şi recurge la mijloace de şantaj. Este eliberat din nou spec-trul armenofobiei, ale cărui recente manifestări sînt demonstraţiile antiarmeneşti din februarie dela Istanbul.Acestea sînt evoluţii foarte pericu-loase şi îngrijorătoare, care dove-desc că, în realitate, Turcia continuă să privească poporul armean şi Ar-menia ca pe o ameninţare, cu toate urmările ce decurg din aceasta.În Turcia contemporană, ce bate la porţile Europei, sînt omagiaţi monştri sîngeroşi ca Talaat şi En-ver. Vă închipuiţi ce ar fi fost dacă în Germania contemporană străzi şi pieţe publice ar fi primit nume de nazişti şi s-ar fi înălţat un mau-soleu pentru Hitler?În timp ce supravieţuitorii geno-cidului, urmaşii acestora şi întregul popor armean nu-şi pot recăpăta calmul şi echilibrul sufletesc în urma traumatismului profund, psi-hic şi moral provocat de genocid.

În timp ce identitatea şi integri-tatea poporul armean, deportat din patria sa şi nimicit, a primit o grea lovitură, de pe teritoriile civilizaţiei armene au fost pe veci lichidate cultura, obiceiurile, meşteşugurile, modul de viaţă armenesc, iar vechea şi bogata limbă armeană occidentală, cu care au fost create valori literare universale, se află în pragul dispariţiei.În timp ce mica Armenie, salvată ca printr-un miracol, înfruntă ameninţările ce încă planează asupra ei: să ne gîndim doar la graniţele închise, la obstacolele economice, la politica de izolare a ţării noastre în plan internaţional, la chemările belicoase.Aşadar, afirmaţiile şi îndemnurile unora, cum că aceasta este istorie şi chestiunea trebuie lăsată în sea-ma istoricilor, dacă nu este simplă ignoranţă, atunci este conformism politic şi pură demagogie. Aseme-nea atitudine nu numai că nu con-tribuie la normalizarea relaţiilor armeano-turce, ba dimpotrivă, încurajează în realitate politica negaţionistă turcă, aducînd, aşadar, o lungă amînare a doritei reconcili-eri şi viitorului paşnic în regiunea noastră.

Dragi prieteni,

Desigur că întotdeauna, vorbind despre această tragedie umană, trebuie să avem cuvinte de laudă şi să ne amintim de acele familii turce şi kurde care, asumîndu-şi pericolul – întrucît autorităţile dăduseră instrucţiuni severe ca nu cumva să fie ascunşi armenii –, s-au încumetat să-i ascundă pe armeni salvînd astfel viaţa mul-tor oameni, mai ales a orfanilor,

dintre care o parte au fost apoi predaţi organizaţiilor umanitare şi instituţiilor armeneşti de bine-facere. Noi sîntem recunoscători poporului arab care a acordat primul adăpost şi s-a îngrijit de cei salvaţi din lagărele morţii. Ne exprimăm adînca recunoştinţă Americii şi acelor ţări şi popoare europene, printre care României şi poporului român, care şi-au de-schis porţile şi au dat un acoperiş supravieţuitorilor genocidului din 1915.

Le mulţumim tuturor acelor gu-verne şi parlamente care au re-cunoscut Genocidul Armean şi care continuă să lupte împotriva oricăror manifestări xenofobe şi rasiste. În acelaşi timp, salutăm acele cercuri politice şi publice ale comunităţii internaţionale, pe acei istorici, cercetători, scriitori, jurnalişti şi artişti care, conştienţi de gravitatea şi importanţa acestei chestiuni, îşi fac auzit protestul şi cer dreptate.Salut în special acele apeluri ce se fac auzite din ce în ce mai tare în societatea turcă, apeluri care cer revizuirea în mod cinstit a istoriei propriei ţări şi întoarcerea aceastei pagini negre.Noi considerăm că aceasta este sîngura cale spre reconciliere, şi nu politica minciunii, a falsului şi crearea blocurilor propagandis-tice antiarmeneşti, a cărei singură consecinţă poate fi adîncirea prăpastiei dintre popoarele armean şi turc şi punerea în pericol a vii-torului regiunii noastre extrem de sensibile.

-

8

BaZarul armeNeSC de la GHerla a foSt uN SuCCeS. SpeCialitĂţile CuliNare S-au topit îN CîteVa Clipe!

Sfîrşitul de săptămînă a adus un eveniment deosebit de interesant, cu specific

tradiţional, organizat de tinerii armeni din Gherla. Este vorba de prima ediţie a unui bazar, cu produse de artizanat şi specialităţi culinare. Alături de armenii gher-leni au sosit în oraş prietenii lor din Bucureşti, Iaşi, Botoşani sau Piatra Neamţ, care au adus pentru eveni-ment produse realizate chiar de ei sau de rudele lor.

Cu cea mai mare priza la public au fost, aşa cum era de aşteptat, salatele şi frigăruile, preparate dupa reţete tradiţionale, dar şi dul-ciurile, care au atras cei mai mulţi cumpărători. La loc de cinste a fost şi hurut-ul, folosit la prepara-rea celebrei ciorbe de urechiuşe, din care s-au vîndut cîteva zeci de borcane. Pe tarabe s-au aflat şi carţi şi reviste de cultură şi istorie armeană, produse de artizanat, de la mărgele, lănţişoare, cutiuţe, la pietre pictate, bijuterii, ţesături etc.

În cadrul evenimentului fost

Bazarul armenesc de la Gherla a fost un succes. Specialităţile culinare s-au topit în cîteva clipe!

-

7 - 8 / 2012A

AA

R RTBaZarul armeNeSC de la GHerla a foSt uN SuCCeS. SpeCialitĂţile CuliNare S-au topit îN CîteVa Clipe!

C A L E N D A RumBre pe pîNZa Vremii

S-a născut în casa armeanului Arakel, în oraşul Adabazar din Im-periul Otoman. Urmează liceul armean „Ghet-ronagan” şi apoi va studia dreptul finalizat în 1914 la Constanti-nopole. În paralel studiază istoria şi literatura ca autodidact. În urma articolelor sale publicate în ziarul „Azadamard” este remarcat de po-etul martir Daniel Varujan, care îl va coopta pentru publicarea Alma-nahului de Literatură şi Artă „Nav-asard”. În timpul Genocidului, în 1915 este arestat de autorităţile turce. Reuşeşte cumva să evadeze şi va trăi ascuns patru ani. Făcea parte din Partidul Naţionalist Armean Daşnak. După război, până în 1921 a fost Secretar General al Casei Culturale Armene din Istan-bul. În urma unei vizite în Româ-nia se întâlneşte cu marele istoric Nicolae Iorga, care fascinat de per-sonalitatea lui Siruni îl convînge să se mute aici defînitiv. La Bucureşti ani la rând Siruni a avut o activi-tatea prolifică dedicându-se studi-ilor de armenologie. A fost Secre-tar General al Eparhiei Armene, a lucrat la Arhivele Statului, a predat „Cultură şi Civilizaţie Islamică” ca lector la Institutul de Studii Sud-Est Europene. A scris sute de articole şi studii de specialitate, de la arta covoarelor armeneşti sau tradiţii şi obiceiuri până la paleografie sau istorie a economiei. A editat şi con-dus revista „Navasard”, „Araz”,

a editat anu-arele de cultură armeană „ANI”, a tradus poeziile lui Eminescu în limba armeană. În decembrie 1944 este ar-estat de către ruşi şi deportat împreună cu un

grup de intelectuali armeni în Si-beria, învinuiţi fiind că au colabo-rat cu naziştii împotriva URSS în timpul războiului. A fost o pagină neagră şi controversată în istoria comunităţii armene din Româ-nia. Abia în 1955 se reîntoarce în România, bolnav, dar deloc descurajat. Studiază documente, inscripţii, scrie enorm despre ar-meni şi români, descifrează izvoare armeneşti, turceşti sau occidentale despre români sau despre istoria, cultura şi civilizaţia armenilor. În ultimii ani de viaţă, deşi foarte bolnav şi aproape orb contribuie la redactarea anuarului „Studia et Acta Orientalia” al Societăţii de Orientalistică din România al cărei fondator şi preşedinte de onoare a fost.Se stinge din viaţă la o vârstă înaintată, când faima sa depăşise demult graniţele tării. Fără a ex-agera putem afirma că H. Dj. Siru-ni a fost un erudit, un savant şi una dintre cele mai mari personalităţi ale Diasporei Armene, care a lăsat în urma sa o adevărată moştenire, un mic patrimoniu cultural arme-nesc.

Eduard ANTONIAN

HAGOP DjOlOlIAN SIRUNI (6 APRIlIE 1890 - 7 APRIlIE 1973)

prezentat şi filmul “Armenopolis”, realizat de Riti Marta, cu imagini din oraş. Cu prilejul bazarului, la Gherla au sosit cîteva autocare de la Cluj cu tineri, care, pe lîngă expoziţia de la sediul UAR au putut vizita şi cî-teva obiective din oraş şi din zonă, reprezentative pentru comunitatea armeană şi pentru vechiul Arme-nopolis.

gherlainfo.ro

23-24 / 2010A

AA

R RT23-24 / 2010

AA

AR R

T23-24 / 2010A

AA

R RT„uN SpeCtaCol repreZiNtĂ uN aCt de CulturĂ” iNterViu Cu reGiZoarea aNCa taBaCaru-HoGea

10

Pentru iubitorii de operă numele Andei Tabacaru-Hogea a devenit o certitu-

dine. Regizoarea a prezentat pub-licului câteva producţii importante care au plasat-o printre artiştii cultivaţi, preocupaţi de găsirea unor semne teatrale interesante, capabile să recitească partitura original, păstrând însă spiritul şi mesajele acesteia. SIMON BOC-CANEGRA de Giuseppe Verdi, MANON LESCAUT de Giacomo Puccini, MEFISTOFELE de Ar-rigo Boito, HäNSEL ŞI GRE-TEL de Engelbert Humperdinck, OEDIPE de George Enescu, sunt

doar câteva titluri bucureştene ale producţiilor sale.

Anda Tabacaru-Hogea îşi dezvăluie cu respect şi mândrie originea sa armeană prin tatăl ei, reputatul maestru şi regizor Dimitrie Ta-bacaru, pe care l-a iubit şi venerat. În interviul de faţă ea ne dezvăluie câteva amintiri de familie şi viaţă, împărtăşindu-ne opiniile estetice despre actul de creaţie şi produsele sale.

Mihai Alexandru Canciovici: Dragă Anda, după câte ştiu, tu eşti prin tatăl tău, maestrul Tabacaru,

de origine armeană. Ce poţi să-mi povesteşti despre familia ta, despre amintirile copilăriei tale şi în spe-cial, ce-ţi evocă ţie anumite obi-ceiuri armeneşti pe care le-ai trăit în casa părintească?

Anca Tabacaru-Hogea: Sunt ex-trem de legată de familia mea pen-tru că mi-a dat posibilitatea să mă formez atât profesional cât şi uman şi am foarte multe amintiri de la bunicii din partea tatălui meu. Bu-nicii sunt din Bucovina, Cernăuţi, Suceava. În timpul războiului ei au lăsat Cernăuţiul şi au venit la Bucureşti. Bunicul era medicul şef al oraşului, doctor oftalmolog. Foarte multe despre familie îmi povesteşte unchiul meu Ionel Ta-bacaru, fratele tatei, care păstrează obiceiurile armene. El îmi poves-tea despre istoria armenilor, despre familia noastră. Familia noastră a fost extrem de legată de muzică, bunicul meu, Grigore Tabacaru cânta la violoncel, bunica făcea parte din două societăţi importante muzicale: „Armonia” din Cernăuţi, iar la Suceava din societatea „Cip-rian Porumbescu”. Ei făceau seri de muzică în casă, tata îmi po-vestea cât de frumoase erau acele

„Un spectacol reprezintă un act de cultură” INTERVIU CU REGIZOAREA

ANCA TABACARU-HOGEA

23-24 / 2010A

AA

R RT23-24 / 2010

AA

AR R

T23-24 / 2010A

AA

R RT

AA

AR R

T7 - 8 / 2012

P O R T R E Tseri. Şi tatăl meu a studiat pianul. Deci, am avut norocul să mă nasc într-o familie cu tradiţie culturală şi intelectuală.

M. A. C.: Ştiu că pe vremea comuniştilor cei care erau armeni trebuiau să-şi ascundă originea?

A. T.-H.: Nu avea o explicaţie acest fapt. Prea puţini au ştiut că eu sunt armeancă. Străbunicii mei vorbeau în casă germana şi armeana. Erau mai multe familii: familia Manuc, familia Vartan, familia Chircorian, erau familii armeneşti. Străbunica mea vorbea în casă şi armeneşte şi nemţeşte.

M. A. C.: Aţi păstrat obiceiurile armeneşti?

A. T.-H.: Noi, la Iaşi, sărbătoream Crăciunul pe 25 decembrie, dar unchiul meu, aici, la Bucureşti, sărbătoreşte pe 6 ianuarie şi merge curent la biserica armenească. Tatăl meu a murit la 56 de ani, când eu aveam 23 de ani. Am învăţat de la tata că familia trebuie să fie unită, toate familiile armene sunt unite. Eu am două mătuşi la Galaţi din familia Vartan, verişoare cu tatăl meu pe care le vizitez adesea. Mai am încă o mătuşă de 93 de ani, Viorica Găină, pe care o văd, îmi povesteşte despre obiceiurile armeneşti. Eu cu tata mergeam adesea la mănăstirea Hagigadar, de Sfânta Maria organizator fiind un-chiul său, avocatul Grigore Găină, preşedintele Comunităţii Armene din Suceava.

M. A. C.: De la cine ai preluat tu pasiunea pentru muzică? Şi te rog să-mi vorbeşti despre studiile tale.

A. T.-H.: Eu mă consider o norocoasă că m-am născut într-o

familie de artişti. Mama, soprana Gina Tripa Tabacaru a studiat la Conservator la Bucureşti pi-anul. În anul II marea pedagogă Lydia Lipkcovska a descoperit că are voce şi i-a vorbit maestru-lui Petre Ştefănescu Goangă de-spre ea. Mama s-a transferat apoi la secţia Canto, clasa maestrului Goangă. A fost în generaţie cu Dan

Iordăchescu, Constanţa Câmpeanu, Elena Dima-Toroiman. Tata, absol-vent al secţiei regie operă, când a aflat că s-a înfiinţat Opera din Iaşi în1956 a hotărât să devină regizor la Iaşi, a luat-o şi pe mama, au plecat acolo unde şi-au desăvâşit cariera. Mama era solistă ca soprană lirică lejeră şi apoi coloratură dramatică. Eu mă duceam la repetiţii, dar ceea

Bunicul dr. Grigore Tabacaru şi tata, Dimitrie Tabacaru

12

ce mă impresiona foarte tare era faptul că tata lucra cu scenogra-ful acasă, se sfătuiau, se făceau machete minuţioase de decoruri. Jucăriile mele erau aceste machete. Eu am hotărât să urmez studiile la Conservator, făcusem pianul de la şase ani. Mama mi-a încercat vo-cea, dar n-aveam calităţi vocale. La 16 ani am început să vorbesc cu tata despre regie. El m-a învăţat să descopăr teatrul. În 1980 am dat la regie de teatru, dar concurenţa era acerbă. Tata mi-a sugerat să dau la muzicologie la Iaşi şi să vin să particip la lecţiile lui de la clasa de operă. Muzicologia m-a ordonat, m-a învăţat să analizez şi să sistematizez. După termina-rea Conservatorului am plecat trei ani la Galaţi, iar în 1990 maestrul Corneliu Calistru m-a invitat să mă-ntorc acasă,la Iaşi, ca regizor. În 1990 maestrul Anghel Ionescu Arbore m-a sunat şi mi-a spus să

vin la Bucureşti la secţia de

regie de teatru muzical care tocmai se înfiinţase. Am făcut, astfel, o a doua facultate, de regie de operă, am deci două licenţe, iar în 2008 mi-am dat şi doctoratul în drama-turgie muzicală, Teza având titlul “Dramaturgia muzicală în opera romantică şi importanţa sa în arta spectacolului liric.”

M. A. C.: Vorbeşte-mi, te rog, de-spre cariera ta, ce preferinţe pentru anumite partituri ai avut?

A. T.-H.: Maestrul Arbore, pro-fesorul meu de regie, mi-a spus: „Anda, de câte ori te vei apropia de o lucrare, pe aceea trebuie să o iubeşti cel mai mult”. Tatăl meu m-a învăţat să mă documentez se-rios pentru fiecare operă pe care o puneam în scenă.

M. A. C.: Eşti un regizor intelec-tual, încerci să te pui la punct cu o literatură, cum o faci?

A. T.-H.: Mi-am făcut întotdeauna documentarea, mă pregătesc şi vin la repetiţii cu lecţia învăţată, ştiu ce am de făcut în acea zi. Astăzi se poate face orice în spirit modern, dar trebuie urmărită motivaţia, nu poţi să schimbi total sensul lucrării. Mă impresionează mai mult o lu-crare montată clasic, dar în care relaţiile dintre personaje sunt umane şi actuale, transmiţându-se publicului stări profunde şi adevăr artistic.

Eu am câteva repere de regi-zori mari, de la care se poate învăţa mereu: Franco Zeffirelli, Jean Pierre-Ponnelle, Margarita Wallmann, Otto Schenk, Patrice Chereau, Götz Friedrich.

M. A. C.: Ai amintiri despre producţiile tale de la Iaşi?

A. T.-H.: Sunt legată de primul spectacol pe care l-am făcut aco-

MANON lESCAUT de Giacomo Puccîni

„uN SpeCtaCol repreZiNtĂ uN aCt de CulturĂ” iNterViu Cu reGiZoarea aNCa taBaCaru-HoGea

7 - 8 / 2012A

AA

R RT

P O R T R E Tlo, LA TRAVIATA de Giuseppe Verdi, pentru că a fost şi primul spectacol regizat de tata şi inter-pretat de mama, iar bunicul meu, tatăl mamei, baritonul Traian Tripa a cântat rolul Giorgio Germont la Timişoara.

Am o mare durere că tata n-a văzut nimic din producţiile mele, că nu m-a văzut niciodată la o repetiţie şi a murit cu îndoiala că eu nu pot fi în stare să mă perfecţionez în această profesie. Toate producţiile le dedic tatălui meu.La Galaţi nu eram mulţumită de finalul din CARMEN de Bizet şi m-am rugat tatei să mă ajute. Ei bine, află, te rog, că am visat finalul.

POVESTIRILE LUI HOFFMANN de Offenbach este un alt specta-col de care m-am legat, l-am avut acolo scenograf pe Cătălin Arbore, cu care am copilărit: asistam la discuţiile şi repetiţiile părinţilor noştri şi ne jucam înterpretând du-etul fînal din CARMEN de Bizet. La 27 de ani, când am montat CARMEN la Galaţi, l-am sunat, rugându-l să-mi facă scenografia acestui spectacol. Astfel, joaca a devenit realitate.

M. A. C.: Cu ce cântăreţi ai lucrat la Iaşi?

A. T.-H.: În primul rând, am în minte pe colegii mamei de la Op-era ieşeană, adevărate modele artistice: Aneta Pavalache, Ion Prisăcaru, Gheorghe Bădulescu, Ileana Cojocaru, Victor Popovici, iar ca dirijori pe Radu Botez, Tra-ian Mihăilescu, Cornelia Voinea. Ca regizor la Opera Română din Iaşi am colaborat în mod deose-bit cu dirijorii Corneliu Calistru, Leonard Dumitriu, scenografele Hristofenia Cazacu, Rodica Ar-ghir, Marfa Axenti, soliştii Mioara Cortez, Filimon Siminic, Camelia Sotrin Pascu, Evredica Filipovici

iar apoi, fireşte, cu soliştii noii generaţii, care în marea lor majori-tate mi-au fost studenţi la Universi-tatea de muzică „George Enescu”, din Iaşi, unde din anul 1992 până în anul 2008 am predat ca profesor asociat la clasa de operă.

În Iaşi am avut două direcţii: să fac spectacolele mele şi pe de altă parte

să reiau şi să păstrez spectacolele dragi tatălui meu: NABUCCO de Giuseppe Verdi, NUNTA LUI FI-GARO şi FLAUTUL FERMECAT de W.A. Mozart, SAMSON ŞI DALILA de Camille Saint-Saëns.

Am avut în acest timp o frumoasă şi fertilă experienţă prin colabora-rea cu Hiroshima Opera Ensemble,

Eliza Tabacaru ( bunica) în opera comică “Noaptea Sfântu-lui Gheorghe” de Tudos Flondor. Spectacol realizat la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Regia Emil Bobescu, dirijor Mircea Hoînic.

14

unde am montat din creaţia lui Gi-acomo Puccini, în 2000 TOSCA, în 2002 BOEMA şi în 2004 CAR-MEN de Bizet.

M. A. C.: Când ai revenit la Bucureşti şi în ce condiţii?

A. T.-H.: Legătura mea cu Bucureştiul a început în 2004 când maestrul Ludovic Spiess, care a văzut MEFISTOFELE de Arrigo Boito, în regia mea, mi-a propus să aduc producţia la Bucureşti.

Mi-a cerut, apoi, să montez ŞiMON BOCCANEGRA de Verdi la Bucureşti, iar Cătălin Ionescu-Arbore mi-a propus, când a de-venit director, să montez MANON LESCAUT de Puccini În Bucureşti am venit în 2008. Am mai montat HäNSEL ŞI GRETEL de E. Humperdinck şi OEDIPE

de George Enescu, în cadrul

Festivalului Internaţional „George Enescu”. Din anul 2008 coordonez Studioul Experimental de Operă şi Balet „Ludovic Spiess”, această activitate aducându-mi multe satisfacţii: promovarea tinerilor regizori, scenografi, interpreţi de operă, educarea prin muzică a copi-ilor, prin spectacole dedicate lor. Cea mai mare bucurie a fost aceea de a susţine prin Studio-ul Experi-mental un recital cu tinerii artişti lirici ai Operei Naţionale Bucureşti în Foaierul „Arturo Toscanini” al Teatrului Scala din Milano.

M. A. C.: Cum vezi tu spectacolul de operă modern şi ce înseamnă inovaţia în teatrul liric?

A. T.-H.: Eu consider că fiecare spectacol trebuie să fie un act de cultură. Un regizor astăzi trebuie să descopere sensul partiturii, să ajungă la teatralitatea muzicii.

Orice compozitor are o gândire scenică şi este, în acelaşi timp, un om de teatru. Când vom descoperi cât mai mult această teatralitate, vom putea scoate în evidenţă sen-surile profunde şi adevărate ale par-titurii. După opinia mea, un regizor de operă trebuie să aibă un puter-nic simţ muzical şi teatral, intuiţie muzicală şi, mai ales, să aibă ca-pacitatea să analizeze dramaturgia muzicală creată de compozitor şi libretist deopotrivă. El trebuie să respecte partitura cu religiozitate şi să n-o trădeze şi mai ales să nu se îndepărteze de libret. De foarte multe ori adaptările libretului pot deveni hilare şi total nepotrivite cu întenţia şi mesajele lucrării. Mo-dernitatea adevărată şi cu valoare artistică poate fi transpusă scenic pornind de la aceste aspecte.

M. A. C.: Ai avut vreodată prejudecăţi de regizor când ai

HäNSEl ŞI GRETEl de E. Humperdinck

„uN SpeCtaCol repreZiNtĂ uN aCt de CulturĂ” iNterViu Cu reGiZoarea aNCa taBaCaru-HoGea

AA

AR R

T7 - 8 / 2012

P O R T R E Ta s i s t a t ca spectator la o reprezentaţie de operă în vreun t e a t r u din lume?

A. T.-H.: Maestrul Arbore ne-a învăţat că atunci când vedem un spectacol de operă să ne comportăm ca nişte simpli spectatori, fără su-biectivisme de realizatori de operă şi să vedem ce impresie ne creează acel spectacol.

Am văzut unele spectacole de operă reci ca gheaţa care nu mi-au transmis nimic.

M. A. C.: Cum vezi tu relaţia regi-zor-spectator şi ce se întâmplă cu unele semne teatrale folosite de creator în momentul când ele au ajuns la public?

A. T.-H.: Eu cred că aceste sim-boluri şi metafore teatrale trebuie să fie decodate de spectator. Spec-tacolul de operă este greu de re-

ceptat: sunt oameni care urmăresc cu partitura, care reprezintă o ca-tegorie superioară de receptare, există un public iubitor de operă, dar şi un public pe care trebuie să-l câştigi. Dacă publicul iubitor de operă nu înţelege ce ai vrut tu să spui ca regizor, spectacolul rămâne atunci steril şi rolul său de a trans-mite mesaje artistice şi emoţionale nu se mai îndeplineşte.

interviu realizat deMihai Alexandru CANCIOVICI

Mama, soprana Gina Tripa Tăbăcaru

OEDIPE de George Enescu

-

De fapt, formularea “Genocidul Armean din 1915”, vehiculată cvasigeneral, este pe cît de convenţională, pe atît de eronată şi derutantă. La întîlnirea acestei neinspirate sintagme, cei străini de subiect ar putea crede – pe bună dreptate – că singurul an în care armenii au fost victime ale exterminării în masă a fost faimosul 1915. Mai lipseşte doar alăturarea ideii – iarăşi prea des vehiculată şi, culmea ignoranţei, chiar de susţinători ai Cauzei Armene – cum că Genocidul a frînt dintr-o dată armonioasa convieţuire paşnică de sute de ani între armeni şi turci pentru ca dis-torsionarea (poate neintenţionată) a adevărului şi realităţii istorice să fie bine ancorată în opinia publică nearmenească.O privire atentă – şi la îndemî-na oricui – asupra istoriei ne dezvăluie un tablou cu totul diferit. Pustiirea Armeniei şi extermina-rea populaţiei sale a început odată cu invazia selgiucidă şi cucerirea capitalei Ani (1064; mare parte

dintre armenii

stabiliţi în principatul Moldovei şi mai apoi în Transilvania sînt urmaşii celor ce au luat drumul exilului din “oraşul celor 1001 de biserici”), culminînd, în perioada medievală, cu măcelurile din tim-pul invaziei hoardelor mongole ale lui Timur Lenk şi a războaielor turco-persane şi cu marea depor-tare ordonată de şahul Abbas I al Persiei (1604-1605). Împărţirea Ar-meniei între otomani şi perşi a de-finitivat decăderea naţiunii armene. Împilarea, persecuţiile, însoţite de implantări de populaţie turcică şi convertiri forţate la islam, au redus dramatic numărul armenilor în propria lor ţară. Astfel încît, în momentul cuceririi ruse a Armeniei persane (la începutul secolului 19), armenii mai constituiau doar circa o cincime din populaţia Cîmpiei Ara-ratului, leagănul nu numai biblic, dar şi istoriceşte real al armenilor şi nucleu al Armeniei contempo-rane renăscute. Pe lîngă toate neno-rocirile istoriei Armeniei, cucerirea rusă a fost marele noroc istor-ic care a refăcut şi apoi asigu-rat con-t i nu i -

tatea unei majorităţi demografice armeneşti pe măcar şi o zecime din teritoriul Armeniei istorice.Privind în conştiinţa colectivă armenească de astăzi, aflăm că fără victoria de la Sartarapat din 1918 Armenia nu ar mai fi existat. Dar, din aceeaşi conştiinţă, lipseşte evidenţa istorică a premisei victo-riei populare de la Sartarapat, şi anume cucerirea rusă şi repopula-rea Cîmpiei Araratului cu armeni ce doreau să scape de oprimarea persană şi otomană. Din aceeaşi conştiinţă lipsesc multe alte evidenţe istorice: gradul catastrofal de degradare a condiţiei naţionale armeneşti sub ocupaţie otomană, în care demografic şi cultural ar-menii se aflau pe calea extincţiei încă înainte de masacrele hamidi-ene. Însăşi limba armeană a fost salvată, in extremis, de mişcarea intelectuală de la începutul secolu-lui 19, cînd limba se turcizase la un nivel catastrofal sau fusese pur

O AlTFEl DE PRIVIRE24 aprilie 1915 – 24 aprilie 2015 : o sută de ani de la data simbolică a declanşării primului genocid din secolul 20; centenarul comemorării Genocidului Armean, reper simbolic, naţional şi politic pentru armenii din întreaga lume, dar şi reper moral pentru lumea civilizată.

-

COMENTARIUşi simplu abandonată de o parte a populaţiei armeneşti, în special de cea care trăia diseminată în grupuri mici în majoritatea turcă, în Cili-cia şi extremitatea occidentală a Armeniei. În provinciile armeneşti ale Imperiului Otoman, adică în Armenia istorică, populaţia armeană se situa în cel mai bun caz în poziţia de majoritate relativă, adică cel mai mare grup etnic, dar minoritar în raport cu musul-manii, turci, kurzi şi circazieni la un loc. Rezultatul a sute de ani de erodare demografică şi culturală, această situaţie i-a adus pe armeni la bunul plac al tiraniei sultanului Abdul Hamid II şi, mai apoi, la cheremul planului genocidar al Ju-nilor Turci. “Succesul” masacrelor hamidiene din 1894-1896 (200-300.000 de morţi) şi al masacrului de la Adana din 1909 (circa 30.000 de victime) ne arată cît de lipsiţi de apărare şi cît de expuşi erau armenii în faţa oricăror capricii sîngeroase ale guvernanţilor turci. Capricii la îndeplinirea cărora, pe lîngă armata regulată, participa din plin şi mulţimea musulmană fanatizată. Genocidul declanşat în data de 24 aprilie 1915 şi care a durat, cu amploare variabilă, pînă în 1922 (ba a mai avut şi o ultimă zvîcnire criminală în 1937-1938, odată cu masacrul din Dersim – provincia Tunceli de astăzi –, cînd se presupune că au fost ucişi numeroşi armeni salvaţi din Geno-cid prin convertire la islam), a fost doar lovitura finală dată Armeniei şi armenilor, nu numai celor

supuşi otomani: agresiunea Tur-ciei kemaliste împotriva primei Republici a Armeniei s-a soldat, pe lîngă pierderea de teritorii, cu ma-sacrarea altor mii de civili armeni, de această dată pe teritoriul fostei Armenii ruseşti.Putea fi oprit sau măcar încetinit planul genocidar al Junilor Turci, aşa zisul “Genocid din 1915”? Greu de răspuns. Mai ales că iniţiaţii se vor grăbi să ne atenţioneze că “is-toria nu se face cu dacă”. Şi totuşi, mă voi încumeta să spun că numai eventualitatea unei cuceriri ruse cvasicomplete a Armeniei, aşa cum se prefigura în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878 (cunoscut de publicul românesc, prin impli-carea României, drept Războiul de Independenţă), ar fi putut evita genocidul şi asigura restabilirea ulterioară a unui stat armenesc via-bil. Bineînţeles, nu s-a întîmplat aşa: Armenia a rămas sub jugul otoman, în timp ce popoarele bal-canice s-au eliberat, cu ajutor în special rusesc, după cinci sute de ani de stăpînire turcească. Drept consecinţă, naţionaliştii turci, temîndu-se că, după pierderea Balcanilor, scenariul se va repeta şi în est şi vor pierde şi Armenia, profită de declanşarea primului război mondial şi de complicitatea germană şi decid uciderea arme-nilor pînă la unul. Aici îmi voi permite să recurg la încă un dacă şi să lansez întrebarea: oare ce s-ar fi întîmplat dacă prima conflagraţie mondială nu s-ar fi produs şi nici Genocidul Armenilor “din 1915” nu ar fi fost comis? Situaţia şi

evoluţia situaţiei armenilor

-Ţ

18

o altfel de priVire

supuşi otomani mă fac să cred că nici această eventualitate nu ar fi adus nimic bun pentru armeni. Cu siguranţă că victimele elimi-ante fizic ar fi fost incomparabil mai puţine, însă fiinţa naţională armenească pe teritoriul fostului Imperiu Otoman, dacă şi-ar fi con-tinuat cursul pe care se înscrisese de sute de ani, probabil că s-ar fi aflat oricum în pragul extincţiei. Această scurtă expunere istorică o consider necesară pentru a înţelege măsura în care şi noi, armenii, ne cunoaştem istoria în forma unor clişee simplificate. Departe de a fi un mijloc de popularizare a istoriei, clişeul “Genocidul din 1915”, con-stituie mai degrabă o distorsionare istorică şi, mai grav de atît, o ating-ere adusă fundamentului identităţii armeneşti, mai ales în comunităţile din Diasporă. Întrucît reperele fixe, punctuale, ce marchează evenimente de mare intensitate, lasă impresia unei normalităţi a perioadelor dintre ele. Este vari-anta comodă, oarecum fatalistă, care pune orice dezastru naţional înregistrat în istorie pe seama exclusiv a unui factor extern cu manifestare subită, ce fereşte ast-fel conştiinţa de stigmatul propriei responsabilităţi neîmplinite de-a lungul unor întregi perioade is-torice. Impresia lăsată astăzi că o mare parte din Diaspora armeană îşi clădeşte conştiinţa identitară aproape exclusiv pe subiectul recunoaşterii internaţionale a Gen-ocidului este, din păcate, pe cît de acută, pe atît de apropiată de reali-tate. În ipoteza unei recunoaşteri internaţionale bruşte şi unanime a Genocidului Armean şi în lipsa oricărui alt fundament identitar, ce s-ar întîmpla cu Diaspora? Şi-ar continua, probabil, declinul numeric pe care îl cunoaşte în ul-timii zeci de ani, fapt ce ar duce la dispariţia unor întregi comunităţi. De altfel, dovada evidentă a aces-tei evoluţii este situaţia catastrofală

a limbii armene occidentale, limbă fără teritoriu, a cărei dispariţie cvasitotală nu este decît o chest-iune de timp. Am putea spune că asimilarea, prin pierderea limbii şi mentalităţii naţionale, este faza finală a Genocidului Armean, fază în plină desfăşurare, căreia cu toţii îi sîntem martori şi autori deopotrivă. Da, peste un milion şi jumătate de armeni – printre care cu toţii ne găsim cel puţin un strămoş direct – au pierit în ul-tima fază a genocidului sîngeros, însă alţi sute de mii – printre care urmaşii noştri direcţi – sînt pe cale să dispară ca armeni în cel mult două-trei generaţii de acum în-colo. Lucru pentru care vina apasă pe umerii noştri. De această dată noi înşine sîntem – deloc meta-foric spus – călăii propriei noaste fiinţe naţionale. Fapt ce ne face, că ne dăm seama sau nu, complici ai planului genocidar pus în aplicare începînd cu masacrele hemidiene. Dar chiar şi aşa ne găsim scuze: de vină pentru asimilare este mediul naţional ospitalier, globalizarea, interculturalitatea, etc., etc.Combăteam mai sus sintagma “Genocidul Armean din 1915” în încercarea de a spune că această crimă fără precedent la acea dată în istoria lumii a fost rezultatul nu numai al cruzimii nemaiîntîln-ite a unui guvern criminal, ci şi al condiţiilor istorice care l-au făcut posibil. Planul genocidar al Junilor Turci din 1915 nu a fost altceva decît punctul culminant al unui lung proces istoric al cărui teren propice a fost pregătit timp de sute de ani, inclusiv cu complici-tatea caracterului armenesc. Opera literară a marelui Raffi abundă în remarci critice în acest sens, deşi acesta a murit în 1888 şi nu a apu-cat să vadă nici măcar masacrele din 1894-1896!1915-2015: încă trei ani pînă la comemorarea simbolică a 100 de ani de la declanşarea exterminării

armenilor din Armenia occidentală şi din restul Imperiului Otoman. O dată rotundă a cărei apropiere trezeşte conştiinţele şi mobilizează forţele. Dar ce reprezintă această recunoaştere internaţională a Geno-cidului pe care o revendicăm de trei generaţii deja? Să nu ne ascundem după clişee şi exaltări naive şi să privim realitatea în faţă: reprezintă expresia disproporţiei de forţe dintre armeni şi turci; reprezintă expresia slăbiciunii noastre în faţa uriaşei forţe a statului turc negaţionist cu care nu putem dis-cuta de pe picior de egalitate, ci doar prin intermediari, prin apeluri către parlamentele ţărilor străine de la care cerem să recunoască o evidenţă istorică simplă; reprezintă expresia neputinţei noastre în faţa succesorilor de drept ai celor ce au comis genocidul, cărora nu le putem impune direct recunoaşterea faptei, ci sîntem nevoiţi să apelăm la bunăvoinţa altora, a europenilor şi americanilor, de la care practic cerşim recunoaşterea publică a unui lucru mai mult decît notoriu de a cărui responsabilitate morală chiar ei, europeni şi americani, s-au scuturat cît au putut imediat după încheierea marelui război. Sîntem puşi – trebuie să o recunoaştem – într-o situaţie umilitoare, de in-ferioritate, atunci cînd bătem la porţile Europei şi Americii pîrîn-du-i pe turci şi cerîndu-le mai mar-ilor lumii civilizate să-i mustre şi să-i oblige să-şi recunoască fapta. Şi nu o dată am primit ca răspuns atitudini şi gesturi compătimitoare, dar incomplete şi formale, care ne-au arătat adevărata valoare a reparaţiei morale în faţa interesului pragmatic imediat.Şi totuşi, cui îi trebuie recunoaşterea internaţională a Genocidului Armean? Întăreşte ea conştiinţa armenească a Diasporei? Cu siguranţă că nu. Reface ea forţa demografică a armenilor? Nu.

-Ţ

7 - 8 / 2012A

AA

R RT

COMENTARIUÎncetineşte ea procesul asimilării ce erodează numeric Diaspora? Nu. Va rearmeniza ea Armenia occidentală? Himeră mai mare nu-şi pot închipui nici cei mai visători şi naivi. Şi atunci?Dacă lăsăm deoparte sentimental-ismele de orice fel, dacă privim dincolo de reparaţia morală sau de “odihna sufletelor” celor morţi, vedem că recunoaşterea Geno-cidului nu ne trebuie nouă, celor din Diasporă, nici din perspectivă individuală, nici comunitară. Ca cetăţeni români, francezi sau ruşi, recunoaşterea formală a Genocidu-lui de către parlamentele ţărilor în care trăim nu ne afectează viaţa în nici un fel, nici în bine şi nici în rău. Ba dimpotrivă, în mod para-doxal, aş putea crede că ar aduce o relaxare, un soi de sentiment al mi-siunii îndeplinite şi lipsa obiectului muncii. Pentru ce să mai milităm, ce să mai cerem? În realitate, nu trebuie să cerem nimic, ci să facem. Trebuie să facem ceea ce ne obligă calitatea noastră de armeni: să ne opunem asimilării prin conserva-rea (sau chiar recuperarea) limbii naţionale, prin educaţia armenească sau măcar insuflarea unui spirit armenesc generaţiilor tinere, prin alungarea din conştiinţa şi men-talitatea noastră a statutului de oameni fără de ţară, prin ştergerea barierelor mult prea evidente şi dureroase dintre romanahay, irana-hay, fransahay sau hayastanţi şi prin apariţia unei reale solidarităţi naţionale armeneşti, pe cît se poate eliberată de rivalităţile meschine ce sfîşie mai toate comunităţile din Diasporă (iar cea din România nu face nici ea excepţie, din păcate).Recunoaşterea Genocidului nu ne trebuie nouă, armenilor, ca indi-vizi, ci Armeniei ca ţară. Dincolo de caracterul ei simbolic, reparaţia morală pe care o reprezintă recunoaşterea internaţională a Genocidului, chiar şi doar a celui “din 1915”, constituie o pe cît de

puternică, pe atît de necesară armă diplomatică în mîna Armeniei inde-pendente. Puţini credeau înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice în viabilitatea unei Armenii inde-pendente, prinsă în cleşte între Tur-cia, Iran şi Azerbaidjan. Şi totuşi, globalizarea accelerată din politica internaţională şi interdependenţa adusă de aceasta a fost un factor pe cît de neaşteptat, pe atît de salutar pentru cea de a treia Republică a Armeniei. Turcia a ezitat în 1993 să facă în Armenia ceea ce şi-a permis cu mare uşurinţă în 1974 în Cipru. Însă ameninţarea unei agre-siuni turceşti împotriva Armeniei rămîne reală, ea crescînd dramat-ic în eventualitatea reizbucnirii războiului din Karabagh. Pe lîngă parteneriatul militar cu Rusia şi alte măsuri concrete pe teren, cealaltă armă a Armeniei de descurajare a unei intervenţii turceşti este opinia publică internaţională, ce are recunoaşterea Genocidu-lui drept principală componentă diplomatică. E bine ştiut că, odată cu înlăturarea de la putere a preşedintelui Levon Ter-Petro-sian, recunoaşterea internaţională a Genocidului a devenit una din priorităţile politicii externe a gu-vernului de la Erevan. Scopul este mai mult decît evident: lipsirea An-karei de posibilitatea invocării pre-textului moral pentru planurile sale de intervenţie împotriva Armeniei. Iar calitatea noastră de armeni ne obligă să susţinem Armenia cum putem mai bine, inclusiv în prob-lema recunoaşterii Genocidului, care ar trebui să devină o întreprin-dere comună a Armeniei şi exilului armenesc. Din păcate, deocamdată se observă doar o slabă coordonare între organizaţiile din Disaporă şi

Erevan pentru susţinerea acestei cauze şi politici comune.Centenarul comemorării Geno-cidului este un moment de bilanţ la care sîntem datori să analizăm toate faţetele armenităţii noastre. Sîntem, în continuare, un popor de pribegi, un popor fără de ţară? Autosuficienţa statutului mărunt de romanahay, hunahay, kiprahay sau alte subdiviziuni de spyrkahay a produs şi continuă să producă o erodare şi o degenerare profundă a identităţii noastre. Această mental-itatea a fărîmiţării identitare ne-a adus în faţa dezastrului, şi nu de ieri de azi! Realitatea contemporană ne somează să ne schimbăm radi-cal modul în care ne definim ca naţiune: conştiinţa apartenenţei (chiar dacă nu fizice) la Armenia şi datoria faţă de aceasta ar fi trebuit să devină, după 1991, principalul fundament al identităţii noastre armeneşti.Recunoaşterea internaţională a Genocidului nu trebuie nicide-cum să fie un element central a armenităţii noastre. Aceasta trebuie privită ca un mijloc al luptei politice şi nu ca scop în sine sau alinare sufletească. Cu atît mai puţin ca fundament identitar. Sîntem datori, în primul rînd pen-tru a susţine Armenia, să milităm pentru recunoaşterea Genocidului din partea societăţilor în mijlocul cărora trăim. Dar, dacă vom ignora principala noastră datorie, şi anume aceea de a ne opune din răsputeri asimilării şi scăderii numerice, va trebuie să ne recunoaştem propria vină – comunitară şi individuală – în desăvîrşirea crimei a cărei condamnare o reclamăm.

Vartan MARTAIAN

17 / 2011A

AA

R RT17 / 2011

AA

AR R

T

-

AA

AR R

T

20

SateNiC

O surpriză de proporţii ne pro-duce Madi Kehaian-Hovnanian. O veche prietenă, părinţii noştri fiind foarte apropiaţi şi nu de puţine ori întîlnirile familiale fiind adevărate momente de bucurie.Am crescut împreună, anii au trecut, răsucelile vieţii au făcut ca vieţile noastre să graviteze pe orbite diferite. Madi a ajuns în Statele Unite, şi-a în-temeiat propria ei familie, are o fată care deja e mare, viaţa merge înainte. Oricum. Cu bune şi rele. Ne-am revăzut la NYC, apoi iar nu ne-am mai văzut/auzit ani în şir. Şi deodată dau peste o carte, îngrijită şi postfaţă de Madi Kehaian-Hov-nanian – soţul fiind unul dintre fraţii gemeni, îngineri amîndoi, care făceau şi ei parte din vechea armenime, să-i zicem bucureşteană – care este o lucrare pe ce se numeşte în limbaj de specialitate, istorie orală. Despre ce este vorba? Dr.Ared Kochoumian rudă cu Madi depune mărturie despre bunica ei. Povestea unei femei armence, cu tot ce poate ea cuprinde din drumul ei de la Costantinopol care nu-i mai vrea pe armeni într-o Românie care devine noua patrie. “Satenic” ( Editura Nouă, 2011 reeditat ca Supliment al Revistei Ararat) este mult mai mult decît o mărturie de-spre o femeie admirabilă. Este o secvenţă vie a istoriei armenilor în secolul XX. Un om, o familie, un popor. Satenic Momgian este mătuşa autorului. Dr.Kochoumian. Dar este mult mai mult decît atît. Este expresia vie a unei generaţii care azi, în mare parte, a dispărut. Cea legată direct de 1915. Care a parcurs acei ani tragici, cea pentru care istoria nu a fost parcursă la pas, ci trăită. Cu sînge, cu moarte,

cu disperare de viaţă. Cînd

Satenic

eram copil nu am auzit în casă vorbindu-se de Genocid. Se pome-nea de ceart-măcel şi axor-de-portare. Îmi aduc perfect aminte cum unii dintre bătrînii care au scăpat din acea tragedie refuzau să vorbească. Nu e chiar simplu, e de înţeles. Şi astfel de subiecte erau atinse tangenţial, fără mari dispute sau poziţionări etice grave. La ce bun să ştie copiii aceste nenoro-ciri? Generaţia lui Madi şi a mea a trebuit să realizeze dimensiu-nile cataclismului mult mai tîrziu. Cîteva cărţi ne-au deschis ochii. În primul rînd Cele 40 de zile de pe Mussa Dagh-ul lui Franz Werfel. Gravitatea faptelor şi a evenimen-telor s-a conturat încet. Iar apoi cîţiva istorici şi cercetători au avut o contribuţie esenţială. Pomenesc aici şi acum de Dr. Vahakn Dadri-an, care cu al său “The Armenian Genocide” a stabilit definitiv isto-ricul faptelor şi responsabilităţile adiacente. Deja s-a fixat baza documentară şi analitică a Geno-cidului. Sigur că acum există o întreagă bibliotecă de documente legate de Genocidul Armean. Am adunat şi eu cîteva rafturi de cărţi într-o vreme cînd nu exista inter-net şi accesul la surse era mult mai anevoios. Adevărul nu poate fi ascuns multă vreme, chiar dacă el poate fi ignorat sau mistificat.

Sigur că de-a lungul deceniilor ce au urmat acelui sîngeros 1915 s-au adunat mii de mărturii, zeci de mii de documente care să ateste trage-dia armenilor din Imperiul Oto-man. Încă mai sunt documente care abia acum ies la iveală. Anul trecut pentru prima dată Vaticanul a per-mis publicarea unor documente. Altele, extrem de importante, zac în arhivele turceşti, care nu sunt accesibile cercetătorilor. Dar şi aşa masa critică pentru demon-strarea crimei a fost atinsă. Res-tul a devenit o problemă politică, cu conotaţii militare şi strategice în jocurile din Orientul Apropiat. Drama armenilor pusă în jocul in-tereselor strategice. Povestea lui Satenic Kehaian este tulburătoare şi vine să se adauge altor poveşti-mărturii-istorii reale ale armenilor. Dr.Ared Kochoumian, naratorul întîmplărilor este un bun povesti-tor. Nu încriminează, nu face glose istorice parazite şi nu deschide paranteze unde să comenteze faptele. El relatează tot ce-şi mai aduce aminte despre familia lui. Cîteva trimiteri la Ambasadorii Maximov sau cel american Henry Morgenthau sunt binevenite. Pen-tru că alături de Johannes Lepsius, Morgenthau a fost unul dintre primii care au depus – nu doar mărturie, şi-au pus chiar pielea şi prestigiul la bătaie să-i ajute pe ar-meni – mărturie despre o crimă care se petrecea sub ochii lor. Faptul că peste decenii faptele se vor răsucite din realitatea lor devine o simplă manipulare propagandistică. Autorităţile turce, după ce ani în şir au negat genocidul, acum duc o propagandă asiduuă de a-i scoate vinovaţi pe armeni. Armenii au fost criminali şi trădători, arme-nii sunt vinovaţi de cele întîm-plate. Ultimii ani arată cum o propagandă extrem de agresivă ar vrea să mistifice adevărul istoric. Sigur că nu se poate trăi în eterni-tate cu acestă traumă, care nu este

17 / 2011A

AA

R RT17 / 2011

AA

AR R

T

-

7 - 8 / 2012A

AA

R RT

R E C E N Z I Idoar a poporul armean. Şi turcii la rîndul lor vor fi obligaţi să rezolve cumva – asumînd întreg adevărul istoric – această pagină ruşinoasă din trecutul lor. Tragedia cu asas-inarea lui Hrandt Dink spune totul. Atitudinea unor intelectuali turci, de la Pamuk şi Eli Shafak – despre ale căror cărţi am scris cu reală preţuire – pînă la Taner Akcam poate fi de bun augur. O soluţie de asumare a adevărului va trebui găsită. Să vedem cînd şi cum. Nu intrăm în exemplificări şi detalii istorice. Apreciem în grad înalt ceea ce au făcut Ared Kochou-mian şi Madi Kehaian. Dacă astfel de mărturii erau adunate acum 50 de ani, cînd încă mai trăiau mulţi dintre supravieţuitorii genocidu-lui din 1915, banca de date era mult mai cuprinzătoare. Am vrea să credem că la Institutul Zorian există adunate TOATE mărturiile lega-te de 1915 din toată lumea. 1915 i-a împrăştiat pe armeni în toate colţurile lumii. Dar asta nu i-a împiedicat să rămînă ei înşişi şi să-şi păstreze, cum necum identi-titatea. Acel “We are few, but We are armenians” al lui Baruir Se-vak – am înţeles că formula nu-i aparţine, ci este mult mai veche…- este o propoziţie care ar trebui să ne-o asumăm. Dincolo de cuvinte, dincoace de traumele istoriei. Să-i mulţuimim lui Madi Hovnanian pentru demersul editorial. “Satenic “se adaugă acelui preconizat şi mult amînat Dosar 1915 pe care l-am iniţiat în anii 90 şi pe care nu am reuşit încă să-l ducem pînă la capăt într-o formă de carte. Au şi cărţile, ca şi oamenii, destinul lor.Cum 2015 se apropie cu paşi vertiginoşi am vrea să credem că bunul Dumnezeu se va îndura să fim capabili să realizăm acest proi-ect mult amînat. Dar absolut nece-sar încă.

Bedros HORASANGIAN

„A pleca înseamnă a muri puţin” se spune, dar ce se întâmplă cu cei care mor de-a binelea sau cu cei care pătimesc mult înainte să moară? Ce senti-mente te încearcă în clipa când Moartea îţi dă târ-coale, dar trebuie să te rogi de ea ca să vină să te ia pentru a te izbăvi de chinuri? Sunt întrebări oarecum fireşti, dar al căror răspuns nu este deloc la îndemână. Totuşi aceste răspunsuri le-am găsit într-o carte tradusă şi apărută la noi la editura Nemira mai demult în 1995. Ro-manul „Amurgul bărbaţilor” este scris în 1990 de Vincent Gabarra, un francez. Orice încercare de a afla mai multe despre autor a fost sortită eşecului (atotştiutorul Google nu ne-a dezvăluit despre autor decât că a primit Premiul „Jean d’Heurs ” pentru Romanul Istoric cu acest volum). Cartea se înscrie perfect în linia romanelor antirăzboi trasată de E. M. Remarque şi E. Hemin-gway. Sunt 300 de pagini de lupte, suferinţă, degradare fizică şi morală, dar mai ales despre onoare, despre disperare şi adevăruri spune

fără patos în cu-vinte simple la fel de zgomotoase ca şenilele tancurilor „Panzer” care însoţesc acţiunea. Drama invaziei Armatei Ger-mane în URSS, operaţiunea Bar-barossa din 1941 şi finalul apoca-liptic de la Stalin-grad (1942-1943) ne este dezvăluit cu toată cruzimea, fără menajamente sau ocolişuri.

Eroii cărţii fac parte dintr-o com-panie de tanchişti a Wermacht-ului german. Niciunul nu a împlinit încă 23 de ani. Unii s-au înrolat voluntar, revoltaţi de mediocritatea mediului în care trăiau, într-o Ger-manie aflată în pragul schimbării. Toţi sunt adolescenţi întârziaţi care brusc vor deveni bărbaţi şi tot atât de brusc vor muri. Aceşti băieţi bărbaţi sunt conduşi cu mână forte de Căpitanul ’’Hauptmann’’ Klaus de 25 de ani, pe care numai tradiţia ofiţerească din familie îl adusese până aici. Un ofiţer german, dur dar uman, care suferă alături de soldaţii săi, neglijându-se personal şi încercând să-şi facă datoria faţă de ţară, urându-şi în acelaşi timp, profund şi sîncer, conducătorii şi regimul nazist. Dezastrul îl

CREPUSCUlUl UMANITĂŢII

continuare în pag. 23

-

AA

AR R

T

22

VaruJaN VoSGaNiaN:”il liBro dei SuSSurri” preZeNtatĂ la CaSa di CriStallo diN padoVa

Traducerea italiană a cărţii domnului senator Varu-jan Vosganian, Cartea

şoaptelor (Il libro dei sussurri), tradusă de către Anita Natascia Bernacchia, aparută la Editura Kellerdi Rovereto Trento a fost prezentată şi la Padova, la ”Casa di cristallo”, o asociaţie de înalt profil cultural, înfiinţată de către doam-na profesoară Antonia Arslan, a-utoarea mai multor cărţi, printre care ”La masseria delle allodole” (Ferma ciocârliilor) apărută la Editura”Ararat” şi recenzată de scriitorul Bedros Horasangian.Luna martie a fost pentru armenii şi italo-armenii din Padova o lună bogată din punct de vedere cul-tural: tot la ”Casa di Cristallo” a fost prezentată cartea profesoru-lui Aldo Ferrari: In cerca di un regno. Profezia, nobiltà e mon-archia în Armenia fra Settecento e Ottocento, Mimeşis, Milano 2011 (În căutarea unui regat. Profeţie, nobilitate şi monarhie în Armenia între veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, Mimesis, Milano) şi la Universitate a fost prezentată noua carte a doamnei Antonia Arslan ”Il libro di Mush” (Cartea lui Mush,) despre care vom reveni.Varujan Vosganian şi Antonia Ar-slan au ceva în comun: amândoi sunt armeni, amândoi se folosesc de limba ţării în care trăiesc, re-spectiv România şi Italia, amân-doi au devenit scriitori cunoscuţi şi apreciaţi scriind cu pasiune de-spre Ţara şi Neamul lor de origi-

ne dar într-o limbă care nu este cea vorbită de strămoşii lor, dar o limbă care mereu este poezie, uneori de o melanconie care te copleseşte, dar care niciodată nu te duce la disperare, şi te lasă se te scalzi în lumină.Pentru publicul italian, pe scurt, s-a amintit ac-tivitatea domnului Varu-jan Vosganian, care a fost ministru, este economist, om politic, senator, autor de cărţi de poezie şi de proze, printre care culege-rea intitulată ”Statuia Comandoru-lui” care a primit premiul Asociaţiei Scriitorilor din România.Şi-a exprimat bucuria că în sfârşit ”Cartea şoaptelor” are acum şi o traducere în limba italiană, şi s-a amintit succesul avut în Româ-nia, dovedit de premiul conferit de către revista ”România literară”, ”Cartea anului” şi despre premiul ”Mihail Sadoveanu”, premiul ci-titorilor revistei ”Observatorul cul-tural”, Premiul revistei ”Convor-biri Literare” s.a.m.d.Din păcate, autorul, care s-a întâl-nit cu doamna Antonia Arslan şi a participat la prezentarea Cărţii la Roma,la Academia României, n-a putut să fie în mijlocul nostru, aici, în oraşul Sfântului Anton.S-a amintit că această carte prezintă drama Armenilor din Anatolia o parte , ca şi rudele autorului, au găsit adăpost în România, unde

deja există o colonie armenească celebră pentru istoria şi harnicia sa.Armenii de acolo au avut aşa zi-sul ”Paşaport Nansen”. În cartea, scrisă la persoana a treia, trăiesc personaje reale. Sunt mai întâi rudele, persoanele care traiau în cartierele armeneşti, dar şi culori, mirosul şi impresiile unui copil de-venit adult.Găsim conversaţiile celor vii, la cripta cimitirului, unde cruci şi imagini, împreună cu copaci amin-teau că moartea este un aspect al vieţii.Realismul şi idealurile se găsesc în cartea aceasta, unde există viaţa patriarhală armenească care se leagă de cea românească, viaţă care se reflectă în pozele vechi, unde compar cei care nu se uită de loc şi ale căror imagini ne ajută să trăim în trecut, împreună cu ei cei care

Varujan Vosganian: ”Il libro dei sussurri” prezentată la Casa di cristallo din Padova

-

AA

AR R

T7 - 8 / 2012

marchează, îi aduce coşmaruri, vede fantome care nu sunt nici oa-menii săi căzuţi, nici soldaţi ruşi şi nici civilii ucişi. Îşi face procese de conştiinţă, emite judecăţi de valoare asupra umanităţii fără a cădea câtuşi de puţin în derizoriu. Şi coşmarurile nu-i dau pace până când nu desluşeşte totul. Brusc amintirea masacrelor armeneşti îi vine în miînte şi începe să conştientizeze adevărata dimensi-une a tragediei în care se afla:„...În lumea materială adevărul co-incide cu verificabilul, dar în cea spirituală? Nu există nici un aparat care să poată deosebi Binele de Rău. Şi atunci? Să spui că sunt acelaşi lucru? Asta înseamnă să recunoşti sistemul Nazist şi să legitimezi oro-rile comise de SS-işti. Într-o lume absurdă nu există morală, cel mult una de ordin practic. Era imposibil să elaborezi o morală bazată pe o metafizică ateistă. Dumnezeu? Dar masacrele săvârşite de conquis-tadori? Dar cele comise de noul Guvern turc împotriva armenilor? Mai mult de 1 milion de morţi cu măruntaiele scoase, cu beregata tăiată, înfometaţi... Tatăl său fus-ese timp de 5 luni ofiţer instuctor în Turcia în 1915. De acolo îi scri-sese mamei lui:De la Meskene la Deir el Zor, de-a lungul Eufratului, zeci de mii de femei, copii, bătrâni, fără hrană, fără haine, cad pradă unei armate scăpate de sub control... Dizente-ria, tifosul exantematic...Pruncii sunt aruncaţi în Eufrat, fecioarele violate, apoi spintecate sau făcute sclave... Bărbaţii sunt castraţi apoi omorâţi sau puşi să spargă piatră pentru drumuri. Am văzut copii mâncându-şi propriile excremente

de foame... Nimic întâmplător în toate astea, dimpotrivă, o voinţă deliberată bîne chibzuită, aceea de a-i extermîna pe armeni.Ce diferenţă era între turci şi nazişti? Niciuna de fapt. Atunci cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu, cu sens sau lipsit de sens, era to-tuna? Abia înregistrat un masacru la rubrica profituri sau pierderi, e pe cale următorul? Dar acceptând asta, înseamnă să accepţi o lume în care soarele să nu mai răsară, o lume destînată morţii, golită de orice înţeles. Se simţi ruşinat de asta, apoi de ruşină că-i fusese ruşine. ’’ Sigur, c o m p a r a ţ i a c ă p i t a n u l u i g e r m a n e s t e justificabilă şi realistă. Hitler deja se întrebase retoric: „Cine îşi mai aminteşte astăzi de masacrele ar-menilor?” , dar dincolo de imagini, fie ele derulate în deşert la Deir es Zor sau în zăpezile de la ruinele Stalingradului, rămâne memoria, rămâne istoria. O istorie vie trăită dra-matic, sângeros, inuman, în vre-muri de restrişte şi apoi rămân amintirile unor oameni. Bătrâni, femei, copii care devin bărbaţi şi eroi peste noapte fără voia lor şi care apoi trec către neant luptând fie să supravieţuiască, fie pentru o cauză care niciodată nu a fost a lor. Şi la sfârşit, întotdeauna implorând Moartea care să-i scape de atâta suferinţă.

Eduard ANTONIAN

R E C E N Z I Icontinuare din pag. 21

au fost parte a trecutului nostru.Cartea se referă şi la repatrierea armenilor în Ţara Mamă, în tim-pul sovieticilor prin propagandă. Armenii care s-au dus, siliţi, sau convinşi de propaganda mincinoasă a comuniştilor au parasit România, dar chiar pe drum au fost umiliţi de către sovietici. Cei plecaţi erau înţeleşi să scrie celor din România cu cerneală neagră dacă lucrurile ar fi fost bune, şi cu cerneală roşie dacă ar fi fost rele, ca să evite cen-zura comunistă. Astfel într-o scri-soare au scris: “totul merge bine, păcat că n-am găsit cerneală roşie”. O subţire ironie a celor care au fost victime ale secolului XX.Secolul al XX-lea îl găsim, îl trăim în carte, cu toate plăgile sale: tota-litarismul, genocidele, războaiele, dezrădăcinarea naţiunilor.Demnă de amintit este a doua parte în care Genocidul, acel Genocid, care nu poate fi niciodată uitat. La fel şi fantomele din deşert, in-imi dezrădăcinate de locurile unde trăiau paşnic cu ceilalţi.Volumul de faţă este imbogăţit cu note esenţiale pentru cititorul ita-lian.Romanul ne ajută şi graţie stilu-lui poetic şi evenimentelor istorice menţionate, (totodată este şi un imbold pentru italofoni) ca să aprofundăm şi să iubim cele două Naţii: Armeană şi Română, care ascund comori despre existenţa cărora, poate, nici nu ne imagi-nam.

Giuseppe MUNARINI

Padova

-R

AA

AR R

T

24

SFÂNTUL PAŞTE

„Astăzi îngerii din înălţimi

se bucură împreună cu oa-menii

cei care au coborât din ceru-ri, dau veste lumii:

astăzi bucuraţi-vă! Hristos a înviat din morţi”

(imn bisericesc)

„De ce îl căutaţi pe cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat.” (Luca 24:5-6). Iată, prin aceste cu-vînte îngerul vesteşte slăvita Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos.De secole, toţi creştinii sărbătoresc amintirea celei mai mari întâmplări a istoriei mondiale: biruitoarea Înviere a Domnului Ii-sus Hristos, care este biruinţa vieţii asupra morţii, biruinţa luminii asu-pra întunericului, a binelui asupra răului, a păcii asupra războaielor. Într-adevăr, Iisus Hristos prin sacrificarea propriei Persoane a sfărâmat groaza faţă de moarte şi a învins-o aşa cum spune cuvântul imnului bisericesc: „Cu moartea, pe moarte călcând”Prin taina luminată a Învierii, noi, ca primii dintre cei ce-L urmează pe Hristos, împreună cu tot poporul sărbătorim biruinţa Învierii, văzând în Ea nu numai Slăvirea Domnu-lui, ci şi drumul nostru secular şi

viaţa noastră precum aceea

a lui Hristos, având credinţa că acesta este o izbândă a noastră şi imboldul nostru spre un viitor lu-minos şi înalt.Bîneînţeles că slăvita zi a învierii Domnului, precum şi alte sărbători domneşti, nu pot a fi conşiderate a fi simple petreceri şi simple zile de sărbători trecătoare. Cu astfel de gânduri nu poate supravieţui un popor.De fiecare dată când primim vestea Sfântului Paşte, nu putem să nu ne amintim de acea cale dificilă pe care a păşit Domnul întru biruinţa învierii adusă ca folos mântu-irii noastre, ce ne aduce speranţă, credinţă şi înţelepciunea de a înţelege acea cale groaznică pe care au păşit înaintaşii noştri, o cale

a vieţii însuşită, adevărată, dreaptă şi bineplăcută lui Dumnezeu.De fiecare dată când lu-mina dimineţii pascale se aprinde pe cerul nostru, nu putem să nu o slăvim de-oarece ne-am făcut vredni-ci de ea ca şi creştini cum, de asemenea, nu putem să nu pomenim în rugăciunile noastre pe toţi cei eroi vrednici de rai, care şi-au vărsat sângele sfânt pen-tru Hristos şi patrie. Fie ca binecuvântarea Învierii să lumineze sufletele lor şi pe noi să ne facă vrednici a ne numi urmaşii lor.

Iubite cititor,Plini de tainica biruinţă a

Învierii, ne rugăm la Bunul Dumnezeu ca să conducă poporul nostru pe potecile ce duc spre în-viere având în minte: ”Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câmpului! Se usucă iarba, floarea se veştejeşte, că Duhul Domnului a trecut pe deas-upra. Poporul este ca iarba. Iarba se usucă şi floarea se veştejeşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac!”(Isaia. 40:6-8)

HRISTOS A ÎNVIAT DIN MORŢI

BINECUVÂNTATĂ ESTE ÎNVIEREA LUI HRISTOS

UN PAŞTE FERICIT!

Pastorala de Paşte a Preasfinţiei Sale

Episcop Datev Hagopian

paStorala de paşte a preaSfiNţiei Sale epiSCop dateV HaGopiaN

Foto: Christian KOSTYAK

-R

AA

AR R

T

C R E D I N Ţ Ă

7 - 8 / 2012

Scăldîndu-ne chipurile în Sfînta Lumina a Învierii Sale , bucurîn-du-ne sufletele noastre frămîntate , primenindu-ne trupurile noastre os-tenite de grijile lumeşti , înalţîndu-ne inimile în pace şi iubire .

Suntem fericiţi !Cristos hareav i mereloţ ! Hristos a înviat din morţi

Hristos a înviat !

Iar noi cu credinţă şi smerenie am întîmpinat şi sărbătorit , Sfînta În-viere a Sa în Capela Cimitirului Armean din Focşani , Capela ce are hramul “ Învierea Domnului “Şi în această bisericuţă inundată de Lumina Sfînta a Învierii Domnu-lui s-au ridicat cîntări de slavă , rugi şi osanale către Cel de Sus, din toata înima , cu toată drago-stea .Am fost binecuvîntaţi prin prezenta părintelui protoiereu Avedis Mandalian care a oficiat Taina Sfintei Liturghii în această Sfîntă Sărbătoare .Am trăit cu emoţie şi cu evla-vie o Slujbă înălţătoare unde deveniserăm cu toţii o singură su-flare cu capetele plecate în pioşenie şi cu sufletele bogate în credinţă şi nădejde în Domnul.Vocea părintelui Mandalian gravă şi duioasă , cu har şi cu iubire, înalţă cîntări şi rugăciuni spre Domnul aducînd lacrimi de bucu-rie şi credinţă în inimile noastre.Vocea lui Harutiun Boranian ( Artur) coristul nostru invitat de la Constanţa , caldă , blîndă , sonoră şi convingătoare a emoţionat

însoţindu-l cu cîntece de rugăciune pe parintele nostru , protoereu Ave-dis Mandalian , în oficierea Sfintei, Slujbe.Cu sfială şi temere dar cu credinţă ne-am apropiat de Sfînta Lumină a Învierii Domnului din care am primit cîte o rază.Apoi , din aceasta rază sfîntă , am asezat o alta licărind la căpătîiul celor apropiaţi şi dragi ai noştri adormiţi , luminînd în speranţa în-vierii lor în viaţa veşnică .Cimitirul , care sub lumina soare-lui este un parc minunat , un loc de tihnită odihnă , de verdeaţă , acum în taina nopţii Sfinte se înveşmîntase în straie de sărbătoare pe care străluceau nestematele Lu-minii Sfinte a Învierii Domnului.Deşi Sfînta Slujba a Învierii se încheiase , noi nu ne grăbeam să ne întoarcem fiecare la casele noas-tre, nu ne hotăram să plecăm şi asta pentru ca redeveniserăm ma-rea familie – familia Comunităţii Armene din Focşani .Lumina Sfîntă a Învierii Domnului ne-a învăluit în căldură inimile , a topit distanţele, barierele sufleteşti dintre noi şi ca un curcubeu ,

răsarind pe cer senin după o ploaie a lacrimilor noastre , ne-a cuprins într-o largă îmbrăţişare de iertare şi împăcare.Parintele Avedis Mandalian ne-a chemat , iar noi am venit numeroşi , aproape ca bisericuţa devenise neîncăpătoare , dornici de a-l în-timpina , de a-l asculta , de a-l urma cu credinţă în Domnul .Parintele Avedis Mandalian ne-a chemat, iar noi am venit şi iată , Sfînta Slujbă a Învierii Domnului ne-a Luminat drumul – purtînd Lu-mina Sfînta a Învierii în suflete şi în candele ,împreună , cu toţii păşim mai siguri , ocrotiţi , cu nădejde şi cu credinţă în Domnul.Aducem pe acesta cale mulţumirile noastre şi recunostinţa noastră Preasfiţitului Părinte Episcop Datev Hagopian Întîistătătorul Eparhiei Armene din Romania care ne-a binecuvîntat sufletele şi ne-a bucurat inimile asigurîndu-ne oficierea Sfintei Liturghii prin prezenţa părintelui protoiereu Ave-dis Mandalian.

Suntem fericiţi ! Orhneal e harutiunan Cristosi!Binecuvîntată este Învierea lui

Hristos !Adevărat a înviat !

Elena CRICORIAN

FOCŞANI

Aprilie 2012

Suntem fericiţi ! Cristos hareav i mereloţ ! Hris-tos a înviat din morţi ! Hristos a înviat!

-

26

În perioada 6-9 aprilie la Sofia, Bulgaria s-a organizat cea de-a X-a ediţie a Jocurile Euro-pene Pan-armene. Probele de concurs au fost fotbal în sală, volei, baschet, tenis de masă, badminton, şah şi table.Din partea comunităţii armene din Romania au participat, la tenis de masă, Nazarian Ar-tur, Nazarian Tigran şi Agop Casparian. Primii doi au ocupat, la individual, locul II iar la şah, Alexandru Parseghian a ocupat locul I primind cupa şi medalia de aur a probei. Tinerii s-au simţit foarte bine la competiţia organizată de UGAB Bulgaria atmosfera fiind una, cu adevărat, armenească. Nu în ultimul rând mulţumim Uniunii Armenilor din România care a sponsorizat atât deplasarea cât şi cheltuie-lile de şedere la Sofia. Sperăm ca tinerii noştri să participe în viitor şi la alte competiţii pan-armene.

Aşa cum v-am promis am reuşit să facem un interviu cu faimoasa artistă din Armenia, Emmy (Emma Bejanyan). Cântăreaţa a acceptat să vorbească cu noi iar noi am încer-cat să aflăm mai multe despre ea şi planurile ei de viitor.

- Bună Emmy! Iţi mulţumim că ai acceptat să ne acorzi acest interviu. Spune-ne când a început pasiunea ta pentru muzică?

” Am fost atrasă de muzică încă de mică. Am intrat în lumea muzicii datorită părinţilor mei şi prietenilor de familie care mi-au fost profeso-ri şi de la care am avut multe de învaţat.”

- Ce stiluri de muzică îţi place să cânţi?

” Încă de când eram mică am stu-diat jazz-ul. Familia din partea tatălui au fost muzicieni. Bunica mea a fost profesoară de pian, iar o mătuşă a fost pianistă. Tatăl meu a fost sculptor, cânta la pian şi era mare amator de jazz. Mama mea a cântat într-o trupă de jazz dupa care şi-a înfiinţat propria ei formaţie.

Ani la rând s-a ocupat cu educaţia muzicală a copiilor.”

- Ce artişti te-au inspirat în activi-tatea ta muzicală?

” Eu nu am avut niciodată idoli, dar au fost artişti pe care ascultân-du-i am avut multe de învaţat. Am ascultat muzică de toate genurile, important este să îmi placă şi să fie de calitate.”

- Poţi să ne spui şi ceva ce nu ştim, vreun secret?

” Îmi plac mâncărurile gustoase şi sunt adepta modului de viaţă sănătos.”

- Spune-ne care sunt primele 3 me-lodii preferate ale tale.

” Dacă nu vă referiţi la repertoriul meu, atunci ele sunt:

1. Drake ft Stevie Wonder – Doing it wrong2. Foster the People – pumped up kicks3. Beyonce – Love on topDe asemenea, îmi place tot ce cântă

Armeni din România la jocurile pan-armene de la Sofia

Interviu în exclusivitate cu Emmy

-

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL

(Constanta). Tiberiu COSOVAN

(Suceava)Corespondenţi din străinătate :

Edvard JEAMGOCIAN (New York),

Anton Lanis ŞAHAZIZIAN (Toronto),

Giuseppe MUNARINI (Padova)

Cristina POPA (Karabagh)

Sergiu SELIAN(Australia)

Tehnoredactare : Ovidiu PANIGHIANŢ

Pagină web : www.araratonline.com

e-mail : redactia@araratonline.com

Adresa redacţiei: Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2

Tel. / Fax: (4021) 314.67.83I.S.S.N.1220-9678

Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T7 - 8 / 2012

REDACŢIA ARARAT

Mary J Blige şi ascult foarte mult Ceaikovski.”

- I-am intervievat şi pe DerHova şi Lazzaro, care au compus pentru tine. În ce relaţii eşti cu ei?

” Chiar acum lucrez cu DerHova

la un nou videoclip şi la noi cân-tece. Totul decurge foarte bine. Şi cu Lazzaro am relaţii foarte bune dar deocamdată în afară de melo-dia “Hi” pentru Eurovizion nu am lucrat nimic altceva împreună.”

- Ce planuri ai pentru viitorul ap-ropiat?

” Noi videoclipuri, noi melodii şi, bineînţeles, noi concerte. Sper că într-o bună zi voi cânta şi pentru voi. În acest moment lucrăm la o nouă melodie ai cărei autori sunt DerHova şi Avet Barseghyan. Me-lodia se numeşte “Hayer” şi este dedicată tuturor sportivilor arme-ni.”

- Îţi mulţumim pentru interviu. Ce ai vrea să le transmiţi citito-rilor noştri şi tuturor armenilor din România?

”Vreau ca armenii din întreaga lume să fie fericiţi şi mândri. Aş vrea să fim uniţi, pentru că numai astfel putem fi puternici. În ceea ce mă priveşte, voi cânta pentru voi toţi.”

Foto coperta I: Christian KOSTYAK