Aci sosi pe vremuriIon Pillat

TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME

Ion Pillat este un poet tradiţionalist a cărui activitate literara poate fi încadrată în perioada interbelică, opera sa aflandu-se insa la confluenţa mai multor curente literare, dezvaluind elemente romantice, parnasiene, simboliste sau clasice, dar şi motive autohtone, tradiţionaliste.

Tradiționalismul este un curent literar care promovează tradiția și credințele religioase ortodoxe românești, manifestând simpatie pentru țăranul român și respingând orice influențe străine, considerate primejdioase pentru cultura națională. Poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat, publicată pentru prima dată în anul 1919, în revista „Letopiseții”, iar în anul 1923 inclusă în volumul „Pe Argeș în sus”, este reprezentativă pentru tradiționalism prin tema abordată și este considerată de către criticii literari drept o capodoperă lirică a poetului.

Tema poemului, aceea a timpului trecător, care insa nu poae altera iubirea, este comunicată încă din titlu, acesta fiind deopotrivă original și inedit, întrucât accentuează faptul că existența umană se bazează pe experiențe repetabile, reluate și retrăite de fiecare generație în parte. Propoziția „Aci sosi pe vremuri” este alcătuită din adverbul sub formă populară „aci”, verbul la perfect simplu „sosi” și locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri”, sugerând astfel apropierea dintre trecut și prezent. De asemenea, in text se contureaza si tema autocunoasterii, reliefata prin cautarea sinelui si descoperirea originilor, precum si tema ciclicitatii destinul uman, care in unicitatea sa, se repeta perpetuu.

In text se contureaza o serie de motive, printre care se remarca cel al satului, infatisat ca fiind un spatiu idilic, prielnic amintirii si iubirii, motivul clopotului, ce indeplineste atat rolul de mesager al mortii sau al nuntii, cat si cel de instrument de masura al timpului, precum si motivul casei parintesti, imagine a gloriei apuse a trecutului. De asemenea, motivul cartii (al bibliotecii) se completeaza cu cel al noptii, al bunicilor, ca intruchipari ale amintirilor, dar si cu motivul timpului ireversibil, care ofileste viata odata cu trecerea sa. In opera lui Pillat se remarca si trei motive cultural, printre care “panta rhei”, in traducere “totul curge”, sugerand ideea nestatorniciei timpului, “vanitas vanitatum”, “desertaciunea deserticiunilor”, ce ilustreaza viata efemera a materialitatii pe pamant, dar si “fugit irreparabile tempus”, care surprinde trecerea ireversibila a timpului.

In poezie se remarca două tipuri de lirism, îmbinate armonios şi original: lirismul obiectiv, utilizat în prezentarea celor două poveşti de dragoste si lirismul subiectiv, evidenţiat prin evocarea personalizată a iubirii, ridicată la rang de generalitate şi prin comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor, la persoana I, singular (“m-ai gasit zambindu-mi”).

In viziunea despre lume a lui Ion Pillat, traditia dezvaluie complexitatea originii unui popor si confera timbru autentic unei opere, promovand valoarea nationala la dimensiunea celei universale. El insusi afirma, printre altele ca “exista o traditie vie, o traditie dinamica, creatoare si comprehensiva si o traditie moarta, o traditie statica, sterila si neinteleasa.” Intr-un volum de Marturisiri (1942), Ion Pillat arata ca: “Toata poezia mea poate fi redusa, in ultima analiza, la viziunea pamantului care ramane aceeasi, la presimtirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului […] e traita sub semnul traditiei, deci ca o dimensiune sufleteasca generala, reprezentativa pentru o intreaga comunitate umana.”

Poemul „Aci sosi pe vremuri” este compus din 19 distihuri și un monovers final, cu rolul de laitmotiv, care poate fi interpretat ca o concluzie a discursului liric. Strofele de câte două versuri sunt structurate în mai multe secvențe poetice, ceea ce sugereaza dimensiunea epica a

poemului, care capata astfel aspect baladesc: prologul, in care se dezvaluie coordonatele spatiale si temporale, o secventa lirica ce prezintă iubirea de odinioară a bunicilor, urmează apoi o meditație pe tema timpului trecător și a condiției umane, după care este conturată iubirea din prezent, iar în final epilogul, ce surprinde esenta poeziei, ilustrata prin ideea ciclicitatii destinului uman si imposibilitatea opunerii trecerii neobosite a timpului.

Incipitul, reprezentat de primele 2 distihuri, fixeaza, printr-o formulare metaforică - ,,casa amintirii” – spatiul rememorarii nostalgice a trecutului. Metafora dobandeste semnificatia unui spatiu mitic, fie locuinta a stramosilor, fie „loc al sacrei perechi, unde dintotdeauna, de pe vremuri, ca si acum, sosesc cuplurile de indragostiti pentru a da curs recunoscutei initieri de misterul nuntii” (V. Enache). Poetul reţine în memoria afectivă câteva repere semnificative: ,,obloane”, ,,pridvor”, ,,poartă”, ,,zăvor”, ,,hornul”, cu ajutorul carora imaginea casei bătrâneşti capătă un caracter idealizat, devenind emblemă a unui timp paradiziac, evocat cu nostalgie. Se remarcă degradarea, starea de părăsire a locuinţei strămoşilor, devenită un spaţiu închis, privilegiat, accesibil numai urmaşului poet, singurul care poate reînvia trecutul în amintire. („Paianjeni zabrelira si poarta si zavor). Trecutul capata o aura legendara, devine un timp mitic, al luptei haiducilor pentru dreptate: „Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De cand luptara-n codru si poteri si haiduc”.

Secvenţa a doua (distihurile 3 – 9) dezvoltă planul trecutului, cu evocarea iubirii bunicilor. Întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un anumit ceremonial, repetat apoi de nepoţi. Bunicul şi bunica, protagoniştii poveştii de dragoste de odinioară, devin peste timp simboluri ale epocii lor demult apuse, reînviate de urmaşul poet. Bunica, fiinta hieratica, se transformă într-o emblemă a timpului său prin detalii vestimentare şi accesorii (e îmbrăcată cu ,,crinolină”, vine la casa bunicului cu ,,berlina”), iar bunicul este exponent al aceleeaşi epoci prin preferinţele de lectură (îi recită bunicii Le lac, de Lamartine, şi Sburătorul, ,,de-un tânăr Eliad”). Apoi numele bunicii, Calyopi, ce tradeaza influente moderniste, este şi el semnificativ; plecând de la ecourile sale mitologice (în mitologia greacă Calyopi este simbol al artistului, muză a artei, a poeziei), putem deduce caracterul de artă poetică al textului, caracter sustinut si de aspectul ”copiei”, a oglindirii de „acum” a povestii de iubire de „ieri”. Poetul, prin afirmarea acestei descendenţe nobile din punct de vedere cultural, are misiunea de a recupera prin artă un timp paradiziac, considerat altfel iremediabil pierdut.

Referinţele livreşti din poezie (Lamartine, Heliade-Rădulescu, Francis Jammes şi Horia Furtună) asociază viaţa cu literatura si trimit la motivul bibliotecii, frecvent în poezia pillatiană şi indică epoca, numind preferinţele în moda literară a vremurilor respective.

În această a doua secvenţă apar elemente romantice (natura, cadrul selenar, iubirea); romantică este şi atmosfera în care evoluează povestea de iubire a bunicilor : ,,Şi totul, ce romantic, ca-n basme, se urzea!”, comparaţia din acest vers individualizand şi proiectand iubirea celor doi într-un cadru feeric, ideal, utopic. Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, insoteste protector cuplul de indragostiti: „Si cum sedeau…departe, un clopot a sunat,/ De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat.”

Secvenţa a treia (distihurile 10 – 11) reprezintă nucleul tematic al întregii poezii: eternizarea fiintei umane este posibila doar prin iubire: „Dar ei, in clipa asta simteau ca-o sa ramana…”. Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmata, in versul urmator, de revenirea brutala la realitatea timpului necrutator – „De mult e mort bunicul, bunica e batrana…”. Se descrie intr-o tonalitate meditativă şi elegiacă ideea efectelor devastatoare ale trecerii timpului implacabil asupra destinului uman : ,,Ce straniu lucru, vremea! Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete.// Te recunosti in ele, dar nu si-n fata ta/ Caci trupul tau te uita, dar tu

nu-l poti uita…” Se observă, asadar, trecerea la persoana a II-a singular, fapt ce generalizează afirmaţiile poetice şi le conferă caracter aforistic, de adevăruri general-valabile.

Secvenţa a patra (distihurile 12 -18) evocă planul prezentului, expus în paralel cu trecutul. Pentru ca paralela trecut – prezent să fie cât mai evidentă, poetul apelează la antiteza adverbelor de timp ,,(ca) ieri”/,,acum”, la repetiţia adjectivului pronominal demonstrativ de identitate ,,acelaşi” (drum, clopot), dar si la comparaţia ,,ca dânsa”, procedee stilistico-gramaticale prin care se susţine ideea repetabilităţii destinului uman. Ca intr-un ritual, nepotii repeta gesturile bunicilor peste timp. Diferentele tin de moda vremii: iubita coboara din „trasura”, iar indragostitul ii recita poeme simboliste, „Balada lunei” de Horia Furtuna si poeme de Francis Jammes. Din portretul fizic la iubitei se retine doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea”, acum „ochi de ametist”.

Un alt element comun celor două secvente poetice, construite pe opozitia prezent - trecut este şi simbolul berzei, pe care Dicţionarul de simboluri (J. Chevalier , A. Gheerbrant) o consideră ,,pasăre de bun augur, simbol de pietate filială”, simbol al fidelităţii, al devoţiunii.

Secvenţa a cincea, dată de versul final (,,De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat…” – cu referire la sunetul clopotului), reprezintă epilogul poeziei, laitmotiv ce accentuează trecerea iremediabilă a timpului si repetabilitatea existentei umane, si sustine, prin simbolismul clopotului, asociat ritualurilor de trecere, tema poeziei.

Muzicalitatea usor desueta e conferită atât de elementele prozodiei clasice – rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe, cât si denumele cu sonoritate din secolul al XIX-lea (Calyopi, Eliad, Le lac, Sburătorul) şi modern, de la începutul secolului al XX-lea (Francis Jammes, Horia Furtună).

La nivel morfo-sintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezentevocate în poezie. Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii”, „calci”, “tragic”), fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi”, „te recunoşti”, “uita”, “nu poti”).Verbele la perfectul simplu („sosi”, „sări”, „spuse”) au rolul de a reda rapiditatea gesturilor, iar verbele la alte timpuri trecute sustin narativitatea iubirii. O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor arhaice şi regionale în evocarea trecutului: „haiduc”, „poteră”, „berlină”, „crinolină”, “aievea”, “pridvor”.

Din punct de vedere stilistic, la nivel structural se utilizează paralelismul, simetria, antiteza, iar dintre figurile de stil se foloseşte cu precădere metafora: „casa amintirii”, „ochi de peruzea”, „ochi de ametist” şi comparaţia care susţine ideea ciclicităţii destinului uman: „Ca ieri sosi bunica ...şi vii acuma tu”.

In opinia mea, poet tradiţionalist, Ion Pillat îşi asumă principiile orientării culturale (tradiţionalismul), înţelegând că raportarea la tradiţie şi la valorile acesteia, dintr-o perspectivă a prezentului, trebuie să însemne mai mult decât simpla abordare în maniera elogioasă a valorilor trecutului şi ale universului rural. Astfel, poezia sa devine o formă de manifestare a unui stil personal, care nu presupune simpla preluare de modele, ci rafinarea lor prin prisma sensibilităţii personale, a unei conştiinţe moderne.