Etapele de constituire a UEConvenţional, istoria construcţiei Uniunii Europene întruneşte cîteva etape.

Prima etapă (1951 – mijlocul anilor ’70), considerată şi „veacul de aur al Comunităţii”. Perioada s-a manifestat prin constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, constituirea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, formarea Uniunii Vamale, formarea relativ reuşită a  Pieţei Agrare Unice, aderarea la CEE a trei noi membri: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda. Formarea pieţei comune a condus la transformarea monopolurilor naţionale în transnaţionale şi la trecerea ţărilor membre de la economia de tip închis la cea de tip deschis.

18 aprilie 1951. La Paris, reprezentanţii Franţei, Italiei, RFG, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului au semnat Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a expirat la 23 iulie 2002, fiind încheiat pe o perioadă de 50 ani. CECO avea drept obiectiv crearea unei pieţe unice sectoriale.

20-23 octombrie 1954.  În baza acordurilor de la Paris, la Conferinţa de la Londra, au fost precizate modalităţile de extindere a Pactului de la Bruxelles, transformat în Uniunea Europei Occidentale ( UEO).

25 martie 1957. La Roma au fost semnate Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA/ EURATOM). Misiunea CEE a constat în promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în comunitate şi crearea temeliei unei uniuni, asigurarea unui înalt nivel de angajare a forţei de muncă şi protecţie socială, creşterea nivelului de trai etc. Mecanisme de realizare: Piaţa comună, Uniunea Vamală. Instituţii: Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Comunităţii Europene, Curtea de Justiţie.

4 ianuarie 1960. A fost semnată Convenţia de la Stockholm, care a pus bazele Asociaţiei europene a liberului schimb (AELS).

30 iulie 1962. A intrat în vigoare  Politica Agricolă Comună ( PAC). 1 iulie 1968. A fost constituită cu succes Uniunea Vamală. 22 aprilie 1970. A fost semnat Tratatul de la Luxemburg, care a permis lărgirea competenţelor

Parlamentului European. 9-10 decembrie 1974. Şi-a desfăşurat lucrările Summit-ul de la Paris. În cadrul lui s-a luat

decizia cu privire la reuniunile sistematice ale Consiliului European şi s-a propus alegerea Adunării Europene (Parlamentului) prin sufragiu universal. S-a decis lansarea Fondului European de dezvoltare regională  (FEDER).

22 iulie 1975.  A fost semnat Tratatul privind consolidarea puterilor bugetare ale Adunării Europene şi crearea Curţii Europene de Auditori. Documentul a intrat în vigoare la 1 iunie 1977.A doua etapă (mijlocul anilor ’70 – începutul  anilor ’90), caracterizată prin adoptarea programului de colaborare valutară şi constituirea unui mecanism eficient de consultări. În această perioadă, a fost atestată criza cunoscută sub numele „scleroza europeană”, care s-a caracterizat printr-un nivel diferenţiat de dezvoltare a ţărilor CEE şi a statelor   recent  aderate. În această perioadă a fost adoptat Actul Unic European şi au continuat eforturile de formare a Uniunii Europene.

6-7 iulie 1978. S-a desfăşurat Summit-ul de la Breme, la care s-a propus relansarea cooperării monetare prin crearea unui sistem monetar european (SME).

13 martie 1979. A fost lansat SME. 17-28 februarie 1986. La Luxemburg şi la Haga a fost semnat Actul Unic European (intrat în

vigoare la 1 iulie 1987), care a adaptat tratatele de constituire a CEE. 29 mai 1990. Au fost semnate acordurile de instituire a Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare ( BERD). 19 iunie 1990. Au fost semnate acordurile Schengen.

9-10 decembrie 1991. La Consiliul European de la Maastricht a fost decisă crearea Uniunii Europene în baza Comunităţii Europene.

A treia etapă (1992 - 2004), caracterizată prin constituirea şi evoluţia în continuare a Uniunii Europene. A fost semnat Tratatul Uniunii Europene, s-a constituit Uniunea Economică şi Monetară, trecîndu-se la valuta unică euro.

7 februarie 1992. Miniştrii de externe şi miniştrii de finanţe au semnat Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993). Denumirea corectă a documentului este “Tratatul Uniunii Europene”. Tratatul prevede formarea Uniunii Europene cu piaţă internă, politici comune, uniune economică şi monetară, politică externă şi de securitate comună, cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

2 mai 1992. A fost semnat Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE). 26 martie 1995. A intrat în vigoare Convenţia Shengen. 13 -14 decembrie 1996. S-a convocat Summit-ul de la Dublin. A fost adoptat un Pact de

stabilitate, care prevedea aplicarea de către statele membre ale zonei euro a programului de stabilitate şi aplicarea sancţiunilor financiare. Consiliul European a aprobat noul mecanism al ratei de schimb  şi crearea Institutului European Monetar.

16-17 iunie 1997. S-a convocat Consiliul European de la Amsterdam. A fost adoptat documentul intrat în istorie sub denumirea Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999).

1-3 mai 1998. S-a aprobat decizia privind etapa finală a UEM. 1 ianuarie 1999. În etapa finală a UEM intră 11 ţări, care adoptă EURO. 26 februarie 2001. A fost semnat Tratatul de la Nisa care a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. 1 ianuarie 2002. În cele 12 ţări participante la zona euro a intrat în circulaţie moneda unică. 23 iulie 2002. A expirat Tratatul ce instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,

încheiat pe o perioadă de 50 de ani.A patra etapă (2004 – 2007) - contemporană. În această perioadă a fost elaborată Constituţia Europeană şi propus spre aprobare Tratatul de la Lisabona.

29 octombrie 2004. La Roma a fost semnată Constituţia Europeană, ratificată de Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania. Constituţia, care trebuia să intre în  vigoare la 1 noiembrie 2006, a fost respinsă în cadrul referendumurilor din Franţa şi Olanda. Pentru a ieşi din impas, Comisia Europeana a propus să fie modificat Tratatul privind Uniunea Europeană, în vigoare la etapa actuală, textul respectiv căpătînd denumirea de Tratatul de la Lisabona.

13 decembrie 2007. A fost semnat noul tratat al Uniunii Europene – Tratatul de la Lisabona care, conform prevederilor sale, trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009. Noul Tratat are drept scop consolidarea capacităţii de funcţionare a UE prin sporirea eficienţei instituţiilor comunitare. De asemenea, Tratatul prevede ameliorarea caracterului democratic al UE prin extinderea competenţelor Parlamentului European şi introducerea Cărţii Drepturilor Fundamentale în sistemul juridic comunitar. Pînă în prezent nu au fost definitivate procedurile naţionale de aplicare a Tratatului de Republica Cehă, Polonia şi Germania, iar Irlanda este unica ţară care încă nu a ratificat Tratatul de la Lisabona.

Tratatul de la Paris (1951)

Tratatul de la Paris (1951), semnat în 18 aprilie 1951 între Belgia, Franța, Germania de

Vest, Italia, Luxembourg și Olanda a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (European Coal

and Steel Community sau ECSC), care a devenit ulterior parte a Uniunii Europene. Tratatul a expirat în 23

iulie 2002 la exact 50 de ani, după ce intrase în uz.

Tratatul a fost considerat ca fundația aducerii Europei la pace după cel de-al doilea război mondial. Unele

dintre fostele națiuni dușmane au ajuns să folosească în comun producția de cărbune și oțel, care fuseseră în

timpul conflagrației resursele cel mai solicitate.

Istoria, structura și tratatele Uniunii Europene

1952 1958 1967     1993 1999 2003  ?  

 

Comunitățile Europene:

CECO, CEE,

Euratom

  Uniunea Europeană (UE)

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)  

  

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Comunitatea Europeană (CE)

 

   

Justiție și afaceri interne(JAI)

 

Cooperarea polițienească și

judiciară în materie penală(CPJMP)

Politica externă și de securitate comună (PESC)

Tratatul de laParis

Tratatele de laRoma

Tratatul defuziune

   

Tratatul de laMaastricht

Tratatul de laAmsterdam

Tratatul de laNisa

Tratatul de laLisabona

 

"TREI PILONI" - Comunitățile Europene (CE, Euratom), Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), Justiție și Afaceri Interne

Tratatul de la RomaTratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) și a fost semnat de Franța, Germania de Vest,Olanda, Italia, Belgia și Luxemburg la 25 martie 1957. Inițial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunității Economice Europene. Totuși,Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunității cât și al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunității Europene sau Tratatul CE.

În aceași zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom) : cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât și Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Tratatul inițial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a încercat să consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secțiune de sine stătătoare în cadrul acestuia.

Deși intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou pas in direcția integrării europene, luarea majorității deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislației comunitare.

Tratatul a fost semnat de către următorii:

Paul-Henri Spaak și J. Ch. Snoy et d'Oppuers din partea Belgiei.

Konrad Adenauer și Walter Hallstein din partea Germaniei.

Christian Pineau și Maurice Faure din partea Franței.

Antonio Segni și Gaetano Martino din partea Italiei.

Joseph Bech și Lambert Schaus din partea Luxemburgului.

Joseph Luns și J. Linthorst Homan din partea Olandei.

La Messina, în 1955, miniștrii de externe au convenit asupra concentrării atenției spre integrarea economică și conștientizarea faptului că scăderea tarifelor vamale între cei 6 le va stimula relațiile comerciale și dezvoltarea economică.

Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune, crearea unei piețe comune, instituirea celor "4 libertăți", excluderea oricărei discriminări naționale. Pentru a funcționa însă, avea nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări legislative, astfel, rolul Curții Europene de Justiție se arăta extrem de important.

Implicații teoretice ale acestui tratat: odată cu piața comună se naște societatea civilă europeană. Statul nu mai este subiectul suveran pe propriul teritoriu întrucât piața comună trebuie să funcționeze pe dimensiunea supranațională, doar așa poate fi eficientă. Astfel iese în evidență primatul dreptului comunitar asupra dreptului național. Totodată spectrul CEE este mai larg decât CECO, care avea în centru ideea de pace între Franța și Germania. În același timp, Marea Britanie refuza intrarea în CEE, avea mereu ideea de putere maritimă, nevrând să cedeze porțiuni de putere în mod gradual instituțiilor comunitare. A vrut să-și creeze propria piață comună și astfel a luat ființă EFTA în 1959, concepută drept rivală pentru CEE.

Tratatul de fuziune(Tratatul de la Bruxelles) Tratatul de la Bruxelles sau Tratatul de fuziune, semnat la 8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică aComunităților Europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiectiv înființarea unor structuri unice pentru cele 3 Comunități Europene: Consiliul de miniștri (organ de decizie) și Comisia Europeană(organ executiv).

Tratatul de la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.

Introducere

După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepție de neconstituționalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.

Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE și a Tratatului EURATOM acest document este și actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituții definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.

Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități Europene, ci le reunește sub un numitor comun, acela al unei noi “politici și forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunitățile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

Comunitățile Europene

Colaborarea în politica externă și de securitate (PESC),

Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP).

Uniunea Europeană

 Primul pilon

(supranațional-federație)

  Al doilea pilon (interguvernamental-

confederație)

 Al treilea pilon (interguvernamental-

confederație)

 

Comunitățile Europene (CE)

Politica externă și de securitate

comună (PESC)

Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (JAI)

Politica agricolă comună

Uniune vamală și Piața internă

Politica în domeniul conncurenței , Subvenții de stat

Politică structurală

Politică comercială

Uniunea Economică și Monetară

Cetățenia europeană

 Politica externă:

Cooperare

Menținerea păcii

Observatorii electorali și Trupele comune de intervenție

Drepturile omului

Democrație

Asistența acordată statelor terțe

Trafic de droguri și Trafic de arme

Trafic de carne vie

Terorismul

Infracțiuni împotriva minorilor

Crimă organizată

Corupție, coruptibilitate și înșelăciune

Educație și Cultură

Cercetare și Mediul înconjurător

Rețele transeuropene

Sănătate

Protecția consumatorului

Politică socială

Politica comună de imigrație

Politica în domeniul azilului

Protecția frontierelor

 Politica de securitate:

Politica europeană de securitate și apărare

Dezarmarea

Aspectele economice ale dezarmării

Sistemul european de securitate

 

Conținutul tratatului

Uniunea monetară și economică

Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o țară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergență), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% și gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referință 1997.

Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mișcare un automatism, conform căruia țările care îndeplinesc criteriile de convergență în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniștri pot participa și la uniunea monetară. Numai Marea Britanie și Danemarca și-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.

Politica externă și de securitate comună

Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica Externă și de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în unanimitate.

Cetățenia europeană

Nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Cetățenia europeană o deține orice persoană care are cetățenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul de ședere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv și activ la alegerile locale precum și dreptul de a alege deputații din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.

Procesul de democratizare

O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta Parlamentul European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și Consiliul de Miniștri. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.

Colaborarea în domeniul politicii interne și juridice

În tratat s-a hotărât îmbunătățirea colaborării în domeniul juridic și al afacerilor interne. Pentru o mai bună coordonare a colaborării polițienești a fost înființat Oficiul European de Poliție Europol, cu sediul la Haga.

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17 iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui inițial a fost de a asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est. Reformarea profundă a UE a eșuat însă, făcând necesare alte măsuri (vezi Tratatul de la Nisa și Constituția Europeană).

Procesul de democratizare

Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la procesul decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de la Maastricht, aducând parlamentul la același nivel cu Consiliul de Miniștri. Prin Tratatul de la Amsterdam dreptul parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care Consiliul de Miniștri hotărăște cu o majoritate calificată. Excepție face de la această regulă politica agrară – domeniul cel mai costisitor al UE.

Drepturile Parlamentului European au fost extinse și în procesul de desemnare a membrilor Comisiei Europene: Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cu numirea membrilor acesteia, ci și cu numirea președintelui comisiei.

Au mai rămas totuși anumite deficite d.p.d.v. democratic, fiindcă parlamentul – singurul organ la UE ales direct de populație – nu are încă nici un drept inițiativ în elaborarea proiectelor de lege. Acest drept îl are în continuare numai Comisia Europeană. În plus, comisia răspunde și de aplicarea legislației europene, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului separației puterii legislative de cea executivă. Acest lucru se va schimba însă odată cu intrarea în vigoare a Constituției Europei.

Politica ocupațională

Datorită creșterii șomajului în Europa tratatele conțin pentru prima dată elemente de politică ocupațională. Chiar dacă această politică rămâne o sarcină a statelor membre, s-a stabilit totuși o mai bună coordonare a măsurilor individuale luate de acestea.

Spațiu de libertate, securitate și justiție

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituit așanumitul “Spațiu de libertate, securitate și justiție”. În acest context au fost extinse drepturile Oficiului European de Poliție (EUROPOL) și a fost integrat în actele comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie și Irlanda și-au rezervat totuși dreptul de a nu adera la Acest tratat.

Statele membre au convenit și asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor, azilului și imigrării.

Politica externă și de securitate comună (PESC)

În acest context a fost înființat postul de Înalt reprezentant al Politicii Externe și de Securitate Comune, care are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe.

Hotărârile din Consiliul de Miniștri se iau însă în continuare cu unanimitate de voturi, fiecare țară având deci un drept de veto. Majoritatea voturilor este necesară doar pentru aplicarea hotărârilor luate de consiliul cu unanimitate de voturi.

Reforma instituțiilor Uniunii Europene

Pentru ca UE să-și păstreze capacitatea de acțiune și după extindere s-a stabilit ca țările mai mari să renunțe la cel de-al doilea comisar. De asemenea, în Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit ca numărul maxim al deputaților din Parlamentul European să fie de 700 și după extinderea UE.

Tratatul de la NisaTratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităților Europene precum și anumite acte conexe.

A fost semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie 2001, în cadrul Consiliului European de la Nisa (Franța) și a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare: 1 februarie 2003.

Cele mai importante modificări:

Deciziile se iau prin întrunirea majorității calificate (se renunță la unanimitate) Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor

membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2005, însă data a fost modificată prin Tratatul de aderare 2003 pentru 1 noiembrie 2004.

Compoziția și funcționarea organelor europene a fost modificată foarte puțin din anii 1950, deși numărul de state membre a crescut de la 6 la început până la 15 și Uniunea Europeană are astăzi mai multe atribuții decât la începuturile integrării europene.

O extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără adaptarea instituțiilor acesteia ar fi trimis Uniunea în colaps.

Într-o uniune de 27, cu regulile de până atunci, Comisia Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul membrilor Parlamentului European ar fi depășit cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost astfel puternic încetinit.

După încheierea procesului de ratificare pentru noua constituție europeană, aceasta din urmă va înlocui Tratatul de la Nissa. Procesul de ratificare a fost însă blocat din cauza rezultatelor negative ale referendumurilor din Franța și Olanda.

Tratatul de la LisabonaTratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de "Tratatul de Reformă", este un tratat destinat să

înlocuiască tratatul constituțional european. Numele oficial, complet, este "Tratatul de la Lisabona de modificare

a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene".

Textul tratatului s-a finalizat în urma unui  summit   neoficial la  Lisabona   la  19 octombrie   2007 , iar la  13 decembrie   2007

tratatul a fost semnat de către reprezentanții celor 27 de state membre ale  UE . Potrivit articolului 6, intrarea în vigoare

a Tratatului era inițial programată pentru  1 ianuarie   2009 , în cazul în care toate instrumentele de ratificare vor fi fost

depuse anterior acestei date sau, în caz contrar, în prima zi a lunii următoare celei în care a fost depus ultimul

instrument de ratificare. Cum  Republica Cehă   a ratificat tratatul abia la 3 noiembrie 2009, ultima dintre cele 27 de țări

membre care a îndeplinit această procedură, el a intrat în vigoare la  1 decembrie   2009 . Este primul tratat al Uniunii

semnat de România în calitate de stat membru UE.

Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:

Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comunitatea Europeană avea); funcția de președinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Președinte al

Uniunii”, cu un mandat de 2 ani și jumătate. Drept primul președinte a fost ales belgianulHerman Van Rompuy.

va fi înființată funcția de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă și de securitate; drept prima ministru a UE a fost aleasăCatherine Ashton, Marea Britanie.

numărul de comisari va fi redus cu o treime; se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân

însă în vigoare până în 2014.