Impozitul - noţiuni generale, conţinut, trăsături

Cuvântul „impozit” derivă din latinescul „imponere” care, în acest caz, semnifică faptul că statul, în calitatea sa de autoritate publică, impune supuşilor săi obligaţia de a contribui la acoperirea cheltuielilor sale, plătindu-i anumite sume de bani, denumite impozite.

Impozitele în bani au fost primele elemente de finanţe, da în vreme îndelungată ele au fost folosite alături de dările în natură şi prestaţiile obligatorii în muncă, toate acestea fiind datorat nu numai regelui, a cărui cămară se confunda cu visteria statului, si şi stăpânului feudal sau clerului. Tocmai de aceea, noţiunea de impozite avea o semnificaţie mult mai largă, cuprinzând toate aceste contribuţii obligatorii, atât sub formă bănească, cât şi în natură, atât în favoarea statului (domnitorului), cât şi în favoarea stăpânului şi bisericii.

Abia în capitalism, când visteria statului se separă de aceea a domnitorului, încercându-se a se face ordine în administrarea banului public, impozitele îmbracă exclusiv sau prioritar forma bănească şi se varsă la bugetul statului pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Impozitul este definit de către finanţistul francez Gaston Jees ca o contribuţie bănească fără contraprestaţie şi definitivă la care sunt obligaţi supuşii statului pentru diferite servicii pe care le face statul. Profesorul Constantin Tulai, defineşte impozitul ca fiind o „obligaţie pecuniară definitivă şi silită nerambursabilă şi fără contraprestaţie datorată statului”.

Pentru a funcţiona, statul are nevoie de bani, iar pentru a-i procura pretinde impozite. De aceea prima şi cea mai însemnată funcţie a impozitelor a fost şi continuă să rămână funcţia lor de mobilizare de venituri pentru stat. Aceasta este şi funcţia lor tradiţională. Cu timpul, la baza impozitelor sunt aşezate raţiuni noi, de ordin economic şi social, astfel că impozitele dobândesc şi funcţii noi. Ele sunt activizate ca pârghii fiscale, statul utilizându-le, prin diferenţierea tratamentului fiscal, în raport cu anumite interese economice şi sociale, pentru stimularea activităţilor dezirabile sau pentru inhibarea celor nedorite. Tocmai de aceea, în lucrări mai vechi sau de dată mai recentă, se subliniază transformarea impozitului într-o pârghie fiscală, iar definiţiile sunt adaptate pentru a surprinde şi noile sale funcţii.

Definiţiile date impozitelor de-a lungul timpului poartă însă pecetea principalelor curente de gândire ale vremii la care s-au racordat reprezentanţii de seamă ai şcolii clasice sau moderne de finanţe. Este vorba, în principal, de teoriile cu privire la stat şi despre cele referitoare la criteriile pe care ar trebui să le utilizeze acesta pentru dimensionarea sarcinilor fiscale. Acestea sunt în număr de trei şi anume: teoria echivalenţei, teoria siguranţei şi teoria sacrificiului.

Teoria echivalenţei consideră că impozitele ar trebui stabilite în funcţie de costul serviciilor oferite de către stat sau în raport cu mărimea avantajelor de care beneficiază

fiecare individ de pe urma activităţii statului. Suportul teoretic al acestei teorii este ideea formulată încă de către întemeietorii economiei politice clasice Adam Smith şi David Ricardo care prezentau impozitele drept o plată pe care cetăţenii o suportă în schimbul serviciilor aduse acestora de către stat.

În virtutea teoriei siguranţei impozitele reprezintă un fel de primă de asigurare pe care cetăţenii le datorează statului drept plată pentru că acesta, prin legile sale, şi prin cei chemaţi să vegheze la respectarea lor, crează un climat de siguranţă şi de securitate pentru persoane, pentru bunurile lor şi pentru afaceri.

Cea de-a treia teorie prezintă impozitele drept sacrificii pe care plătitorii lor trebuie să le accepte pentru ca statul să poată funcţiona. Impozitul este astfel perceput ca un rău necesar. Dacă un astfel de sacrificiu ar trebui făcut, atunci fiecare ar trebui să contribuie la susţinerea activităţii statului în raport cu posibilităţile sale de plată. De aceea, teoria sacrificiului oferă drept criteriu pentru dimensionarea impozitelor, capacitatea contributivă a plătitorilor. Ea este dată de mărimea veniturilor, de mărimea averii sau de mărimea cheltuielilor, dar este influenţată şi de situaţia personală a plătitorului, în principal, de numărul persoanelor aflate în întreţinerea sa. Privind impozitele în ansamblul lor, volumul acestora ar trebui să fie stabilit indiferent de volumul cheltuielilor publice, ţinându-se seama doar de posibilităţile reale de procurare a acestora. De aici, ruptura apărută între veniturile şi cheltuielile statului, apariţia şi acceptarea deficitului bugetar şi apelul la venituri extraordinare pentru acoperirea acestuia. În funcţie de racordarea la una sau alta dintre aceste teorii şi în raport cu criteriul de dimensionare agreat, definiţiile date impozitelor se deosebesc între ele.

Sintetizând, se poate că „impozitele reprezintă în zilele noastre obligaţii pecuniare, pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoane fizice şi juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate la bugetul statului în mod silit şi fără contraprestaţie imediată şi folosite de către acesta ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice şi ca instrumente de influenţare a comportamentului plătitorului, astfel încât interesele acestora să fie armonizate cu interesul public.

Din definiţie se pot desprinde următoarele trăsături ce caracterizează impozitele1. obligativitatea plăţii impozitelor2. impozitul este o prelevare fără contraprestaţie imediată3. fundamentul şi măsura impozitelor este capacitatea

contributivă a fiecărui plătitor4. dubla calitate a impozitelor: resurse pentru acoperirea

cheltuielilor publice şi pârghii fiscale utilizate de către stat

Prima şi cea mai însemnată trăsătură ce caracterizează impozitele este obligativitatea acestora. Ea trebuie explicată în strânsă legătură cu suveranitatea fiscală a statului, cu legitimitatea şi legalitatea impozitelor. Suveranitatea fiscală a statului dă dreptul autorităţii publice de a institui impozite prin lege şi de a pretinde contribuabililor să-şi onoreze la termenele legale obligaţiile fiscale. În virtutea suveranităţii sale fiscale statul stabileşte în mod unilateral obligaţiile fiscale ale plătitorilor şi exercită constrângerea împotriva celor care nu-şi plătesc impozitele la timp. Legitimitatea impozitelor este legată în primul rând de considerente financiare care îl aşează pe primul loc în cadrul resurselor destinate binelui public în raport cu împrumuturile sau veniturile din exploatarea patrimoniului public. Fiscalitatea este o problemă extrem de complexă,

de contradictorie şi de controversată astfel că legitimitatea impozitelor trebuie abordată nu numai din punct de vedere financiar ci şi sociologic, economic, politic şi juridic. Din cercetarea originii economice a impozitului şi a statului răzbate ideea că dezvoltarea economică a dus la apariţia statului şi a impozitului ca suport financiar al acestuia. Din încercarea de a explica legitimitatea impozitului au apărut cele două teorii fundamentale privind consimţământul la impozite: schimbul (compensaţia) şi solidaritatea (sacrificiul). Teoria fiscală liberală este teoria impozitului conceput drept compensaţie, schimb sau echivalent pentru serviciile oferite de către stat contribuabilului. Teoria fiscală comunitaristă este teoria ce prezintă impozitul drept sacrificiu acceptat în virtutea solidarităţii. Mijlocul intermediar între impozitul compensaţie şi impozitul sacrificiu este impozitul negativ, acesta constituind un mijloc de redistribuire a veniturilor spre cei mai săraci, un gen de alocare regresivă a veniturilor, menită să asigure celor defavorizaţi un venit minim garantat care să le permită să supravieţuiască, dar care să nu-i incite totuşi să se complacă în trândăvie, mulţumindu-se cu statutul celui exclus de pe piaţa muncii. Legitimitatea politică a impozitului este legată de consimţământul reprezentanţilor contribuabililor, deci de decizia Parlamentului, singurul îndreptăţit să instituie impozite. Legitimitatea juridică a impozitelor presupune promovarea unor principii cu valoare constituţională precum şi a unor principii fără valoare constituţională.

După eşecul teoriei echivalenţei şi repudierea impozitului compensaţie a câştigat tot mai mult teren teoria sacrificiului şi a fost acceptat impozitul ca un rău necesar, impozitul sacrificiu. Această teorie recomandă drept criteriu de dimensionare a impozitelor capacitatea contributivă a fiecărui plătitor. Măsura acesteia este dată de mărimea veniturilor realizate, de mărimea averii deţinute, sau uneori de mărimea cheltuielilor efectuate. Cu timpul, se iau în considerare la dimensionarea sarcinilor fiscale şi unele criterii de ordin social (nr. persoanelor în întreţinere, starea civilă, vârstă, etc.) sau se diferenţiază impozitele şi în raport cu unele criterii economice, activizându-le ca pârghii fiscale. Astfel a avut loc trecerea de la impozitele directe de tip real, sau obiective, la cele de tip personal sau subiective. Adam Smith a scris în „Avuţia naţiunilor” ca primă regulă fundamentală a unei bune impozitări aceea ca cetăţenii să fie impozitaţi pe cât posibil în raport cu capacităţile lor şi cu avantajele pe care le obţii. Aceasta este teza care avea să reprezinte firul director al teoriei generale despre impozite, oferind posibilitatea rezolvării multora dintre problemele spinoase ale fiscalităţii.

Definiţia dată impozitului precizează în mod expres şi condiţiile în care are loc prelevarea lui la buget. Impozitul reprezintă, potrivit definiţiei, o plată efectuată la dispoziţia statului fără echivalent sau contraprestaţie imediată. Aceasta însemnând că, în schimbul impozitului, contribuabilul nu are dreptul să-i pretindă statului un echivalent sau o contraprestaţie imediată. Aceasta nu înseamnă însă că masa totală a contribuabililor, care suportă greul impozitelor, nu este îndreptăţită să pretindă statului ca acesta să cheltuiască impozitele pentru binele public, deci şi în interesul lor. Se spune adesea că impozitul este o plată cu titlu gratuit şi nerestituibil sau cu titlu definitiv. O astfel de formulare este nepotrivită deoarece ea este în discordanţă cu realităţile practice. Contribuabilul acceptă impozitul ca pe un rău necesar, dar se consolează cu plata lui nutrind speranţa c va beneficia şi el de acţiunile pe care statul le va finanţa din impozitele încasate. Calea este aceea a apelului direct la unele servicii publice gratuite la care este îndreptăţit, în condiţiile legii, sau a însuşirii adesea în mod pasiv, a unor bunuri comune indivizibile. Intervine aici fenomenul de reîntoarcere, de revenire a impozitelor către

plătitori, aceştia apărând de această dată în postura de beneficiari ai cheltuielilor publice efectuate de către stat. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de reversibilitatea impozitelor. Aceasta reprezintă într-un fel, suportul teoretic al teoriei echivalenţei, care înfăţişează impozitul compensaţie sau impozitul echivalent drept plată datorată în schimbul serviciilor publice sau avantajelor de care beneficiază contribuabilii de pe urma activităţii statului. Cum însă repartizarea sarcinilor se face în raport cu capacitatea contributivă a fiecărui plătitor, iar aceea a avantajelor de care beneficiază fiecare, de pe urma activităţii statului, fără a se face vreo legătură cu calitatea de contribuabil şi cu mărimea impozitelor plătite la buget de către fiecare, fenomenul reversibilităţii nu se verifică la nivelul fiecărui contribuabil ci numai global, la nivelul masei totale a contribuabililor şi numai în măsura în care statul cheltuieşte banul public în interesul acestora. Se poate vorbi aici despre gradul de reîntoarcere a impozitelor către plătitori stabilit ca raport procentual între volumul cheltuielilor efectuate de către stat în interes public şi volumul impozitelor preluate de către acesta de la contribuabili. Ştim că raţiunea de a fi a impozitului este cea financiară şi că funcţia sa tradiţională este aceea de mobilizare de venituri pentru stat. Cu timpul însă, la baza impozitelor sau, mai exact spus, la baza politicii fiscale, sunt pus raţiuni noi, de ordin economic, impozitul fiind activizat ca pârghie fiscală sau social, acesta devenind un instrument de influenţare a structurilor sociale. Unii dau aceeaşi importanţă motivaţiilor actuale ale orientării politicii fiscale si aşează funcţiile impozitelor pe acelaşi plan în privinţa importanţei lor. Alţii, dimpotrivă, ierarhizează raţiunile care stau la baza impozitelor în zilele noastre, dând prioritate celor de ordin financiar. Fără a putea ignora şi subestima practica uzuală a activizării unor impozite ca pârghii fiscale în cele mai multe ţări se consideră că principalul scop al politicii fiscale şi cea mai însemnată funcţie a impozitelor a fost şi continuă să rămână aceea de a procura resurse financiare necesare statului pentru finanţarea cheltuielilor publice. A afirma că impozitul are drept scop esenţial acoperirea cheltuielilor publice şi a susţine primatul raţiunii sale financiare presupune a preciza explicit cel puţin patru lucruri:

1) impozitul are un scop financiar: procurarea resurselor necesare acoperirii cheltuielilor publice.

2) Impozitul serveşte şi altor scopuri, vizând şi atingerea unor obiective de ordin economic sau social.

3) Obiectivele sale pot fi contradictorii, astfel că ele se cer armonizate

4) Dintre diferitele sale obiective primatul aparţine obiectivului său financiar.

Impozitele în zilele noastre au încetat să mai fie simple plăţi amorfe la buget, absolut neutre faţă de climatul economic şi social. Ele sunt angajate de către stat, alături de alte politici şi pârghii economice, în asigurarea stabilităţii macroeconomice şi a păcii sociale. Aceste politici şi pârghii trebuie însă folosite cu discernământ astfel încât să nu intre în contradicţie cu legile pieţei, ci să creeze un climat favorabil pentru prosperitatea afacerilor şi pentru creşterea calităţii vieţii oamenilor.

Elementele impozitului sunt:a) obiectul impozitului b) subiectul impozitului – persoana fizică sau juridică care prin lege este

plătitor de impozite

c) suportatorul impozitului - persoana care suportă efectiv impozituld) sursa impozitului – arată din ce se plăteşte impozitule) unitatea de impuneref) cota impozitului :

- cote fixe - cote procentuale: proporţionale, progresive şi regresive

g) termenul impozitului, facilităţile şi constrângerile fiscale.Impozitele se clasifică după anumite categorii:

1. după materia impozabilă : impozit pe venit, impozit pe avere şi impozit pe cheltuială

2. după modul de aşezare: impozite individuale şi impozite globale

3. după scopul impozitului: impozite financiare şi de ordine4. după frecvenţa încasărilor de către stat: impozite permanente şi

impozite incidentale5. după organul care administrează impozitul: impozit federal,

guvernamental şi impozit local6. după incidenţă: impozite directe şi impozite indirecte

Bibliografie: - Morar Ioan „Introducere în studiul finanţelor publice” , Editura Universitatea din Oradea, 2004, Oradea

- Tulai Constantin „Finanţele publice şi fiscalitatea” , Editura Casa cărţii de ştiinţă, 2003, Cluj-Napoca