Principalele etape ale evoluției sistemului bancar românesc

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost

descoperite între anii 1786-1855, reprezentând 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de

mine aurifere. Aceste plăci datau din perioada Daciei Traiane şi conţineau detalii referitoare la

contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul

că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi.

În sensul modern al termenului, începuturile activității cu caracter bancar au fost

precedate de prezența zarafilor, care aveau ca și ocupație principală cumpărarea și vânzarea

de monede în scopul obținerii unor câștiguri, activitate foarte asemănătoare cu operațiunile de

schimb valutar în numerar din prezent.

Ulterior, ca urmare a dezvoltării relațiilor de tip capitalist care au presupus dezvoltarea

unei noi forme de finanțare de tipul creditului, zarafii au devenit cămătari, realizând pe lângă

operațiunile de speculații monetare și operațiuni de creditare. Însă aceștia practicau dobânzi

foarte ridicate pentru creditele acordate, cu valori situate între 12-24% (în ciuda plafoanelor

împuse de autoritățile publice de 10%), contribuind la creșterea discrepanțelor dintre clasele

sociale și conducând astfel pe de o parte la apariția unor tensiuni sociale, iar pe de altă parte la

concentrarea capitalurilor și creșterea investițiilor în activități comerciale și industriale, ceea

ce implica necesitatea de resurse financiare semnificative. În concluzie, era imperativ

necesară apariția și dezvoltarea unui sistem financiar bancar care să reprezinte interesele

populației și să soluționeze dificultățile finaciare existente.

Prima bancă înființată în Principatele Române a fost Banca Națională a Moldovei

(1857), cu sediul la Iași, care însă, datorită unei politici greșite în ceea ce privește

plasamentele, a dat faliment în mai puțin de un an.

Ulterior în 1864, se înființează la București Casa de Depuneri și Consemnațiuni, în

1871, institutul de Credit și Economie Albina în Transilvania, iar în 1873, Creditul Funciar

Rural tot la București. Cu toate acestea era totuși nevoie de o bancă de tip nou, „de scont și

circulațiune”.

În urma unor repetate încercări și proiecte, prin Legea din 17 aprilie 1880 se stabilesc

normele de organizare a Băncii Naționale a României, care urma să-și înceapă activitatea la 1

iulie 1880. Prin înființarea sa și prin măsurile și reglementăriele adoptate ulterior, Banca

Națională a României a contribuit la depășirea cu succes a perioadelor de criză cu care s-a

confruntat economia țării în periada respectivă.

Până în 1947, anul în care România a trecut la economia planificată centralizată,

sistemul bancar românesc a cunoscut o perioadă de dezvoltare importantă, băncile

funcționând conform uzanțelor și standardelor internaționale în materie și beneficiind de un

personal cu o înaltă calificare profesională.

După 1947, activitatea bancară a cunoscut un puternic recul, băncile oferind un număr

limitat de servicii și produse financiare, iar sistemul bancar fiind organizat după modelului

sovietic de monobancă. În centrul sistemului elaborat de statul român pentru a implementa

planul central şi a controla administrativ fluxurile de fonduri în economie s-a aflat Banca

Naţională a României (BNR), care exercita atât funcţii de bancă de emisiune, cât şi unele

funcţii de bancă comercială. Alături de BNR, sistemul cuprindea şi patru bănci specializate în

finanţarea unui sector specific de activitate economică. Astfel, Banca Română de Comerţ

Exterior (redenumită Bancorex) era specializată în finanţarea întreprinderilor de comerţ

exterior şi deţinea cea mai mare parte a rezervelor valutare ale ţării. Banca pentru Agricultură

şi Industrie Alimentară (în prezent Raiffeisen Bank) finanţa întreprinderile agricole şi

agroindustriale, în timp ce Banca de Investiţii (în prezent Banca Româna pentru Dezvoltare �

Grup Societe Generale) acorda credite pe termen lung şi era responsabilă de finanţarea

investiţiilor. Casa de Economii şi Consemnaţiuni (actuala CEC BANK) deţinea monopolul în

mobilizarea economiilor populaţiei şi aloca o parte din resursele sale sub forma

împrumuturilor pentru construcţia de locuinţe.

După anul 1989, România a fost martoră a mai multor schimbări structurale, iar

trecerea la economia de piaţă a determinat şi modificarea radicală a organizării şi funcţionării

sistemului bancar care a evoluat o dată cu dezvoltarea și diversificarea activităților

economice.

Reforma sistemului bancar în România a început, de fapt, în decembrie 1990 când

autoritățile publice de la putere au propus elaborarea unei noi legislații bancare care să

favorizeze dezvoltarea unui sistem bancar modern de tip occidental. Astfel, sistemul

monobancar specific economiei cu planificare centralizată a fost înlocuit cu un sistem

organizat pe două niveluri: Banca Naţională a României şi băncile comerciale1. În noile

condiții, Banca Naţională a României a fost reorganizată, asumându-și responsabilitatea de a

conduce politica monetară şi de a exercita funcţiile specifice unei bănci centrale. Activităţile

sale comerciale au fost transferate unei bănci nou înfiinţate: Banca Comercială Română

(BCR), care la data înfiinţării îşi începea activitatea cu o parte din personalul transferat de la

B.N.R., iar pe baza protocolului încheiat, prelua un activ şi un pasiv în valoare de 273 de

miliarde de lei. De asemenea, în cadrul acestui proces de transformare a sistemului bancar

românesc, băncile specializate au fost convertite în bănci comerciale universale și totodată au

fost înființate bănci cu capital privat autohton și străin, precum și sucursale ale unor bănci

străine.

Astfel, în perioada 1991-1996 s-a înfăptuit prima etapă a reformei bancare

concretizate prin: aprobarea Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi a Legii nr.

34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale a României, care a asigurat structurarea sistemului

bancar pe două trepte, având la nivelul superior Banca Centrală, fără funcții comerciale, care

avea funcţiile de: emisiune monetară, administrarea rezervelor valutare ale țării, asigurarea

stabilității monetare, urmărirea executării balanței de plăți externe, supravegherea activităților

bancare şi pe următorul nivel băncile comerciale, constituite în societăţi pe acţiuni în baza

legislaţiei societăţilor comerciale, cu respectarea prevederilor şi rigorilor specificităţii

activităţii bancare.

1 Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară., Monitorul Oficial a României nr. 70-04, 1991

Aceste legi au stat la baza creării unui nou sistem bancar orientat spre piaţă,

corespunzător standardelor internaționale, care a contribuit la dezvoltarea durabilă a

economiei românești. Noul cadru juridic a încurajat dezvoltarea băncilor cu capital privat şi a

permis intrarea liberă pe piaţa bancară autohtonă a instituţiilor financiare străine, ceea ce a

condus pe de o parte la acoperirea într-o proporție mai mare a nevoilor de capital, iar pe de

altă parte la creșterea concurenței cu efecte benefice pentru clienți, și pentru economie în

ansamblu. Băncile au fost autorizate să opereze în calitate de bănci comerciale de tip

universal, putând efectua o gama largă de operaţiuni bancare pe întreg teritoriul ţării în

condiţiile respectării normelor prudenţiale emise de banca centrală, în calitatea sa de autoritate

de supraveghere bancară. Astfel, comparativ cu vechiul sistem bancar, noul sistem era capabil

sa ofere o gamă vastă de produse și servicii bancare, de un nivel calitativ superior, care să

reușească să satisfacă exigențele mereu crescânde ale clienților.

Momentele înființării cele mai importante bănci comerciale din cadrul sistemului

bancar românesc sunt prezentate, cu generalităţile şi specificităţile lor, în continuare.

Banca Comercială Română – Erste – a fost înfiinţată potrivit Hotărârii Guvernului nr.

1011/1990, prin preluarea de la Banca Naţională a României a operaţiunilor specifice unei

bănci comerciale. Înmatriculată în România din 1 decembrie 1990 ca societate pe acţiuni,

B.C.R. S.A. este autorizată de Banca Naţională a României să desfăşoare activităţi în

domeniul bancar. La data înfiinţării, banca îşi începea activitatea cu o parte din personalul

transferat de la B.N.R., iar pe bază de protocol, prelua activ şi pasiv de 273 de miliarde de lei.

Activele băncii erau aproape în totalitate materializate în credite bancare care însumau 269

miliarde de lei.

Banca Română pentru Dezvoltare – GSG – se înfiinţează la 1 decembrie 1990 ca

societate pe acţiuni, prin preluarea activului şi pasivului de la Banca de Investiţii care se

desfiinţează în acea perioadǎ. Înfiinţarea Băncii Române pentru Dezvoltare are loc conform

Hotărârii de Guvern nr.1178 din 2 noiembrie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr.132 din

26 noiembrie 1990. Astfel, BRD se constituie ca bancă comercială de dezvoltare - societate pe

acţiuni, organizată în conformitate cu legile în vigoare în România şi funcţionează ca

persoană juridică, potrivit prevederilor din statut.

Raiffeisen Bank: 1862 – Friedrich Wilhelm Raiffeisen (1818-1888), primar al mai

multor oraşe germane, a întemeiat o uniune de credit în Anhäusen, Germania; 1886 – apare

prima uniune bancară Raiffeisen în Mühldorf, Austria; 1927 – a fost fondată RZB – Austria

(Raiffeisen Zentralbank Österreich AG), acţionarul principal al reţelei de bănci din Europa

Centrală şi de Est, pentru a coordona activităţile şi politicile financiare ale întregului grup

bancar Raiffeisen şi este responsabilă cu tranzacţiile şi operaţiunile efectuate în numele

grupului la nivel naţional şi internaţional. 1994 – Raiffeisen Zentralbank Osterreich (RZB-

Austria) deschide o reprezentanţă în România şi devine una din primele băncile străine din

sectorul bancar românesc; iunie 1998 – şi-a început activitatea Raiffeisen Bank (România),

cea de-a noua bancă a RZB – Austria în Europa Centrală şi de Est.

Banca Comercială „Ion Ţiriac” funcţionează în baza autorizaţiei nr. 427/14.03.1991,

emisă de B.N.R. şi a reautorizării la 11.12.1992, în baza articolului 5 din Legea 31/1991. În

anul 1990 omul de afaceri Ion Ţiriac, împreună cu partenerii săi au avut iniţiativa înfiinţării

primei bănci cu capital privat din România, în dorinţa de a contribui la succesul tranziţiei la

economia de piaţă. Banca Ţiriac reprezintă cea mai mare bancă cu capital privat din România,

înfiinţată după 1989. Capitalul social iniţial a fost majorat succesiv, atingând în prezent

aproximativ 186.981.931,20 lei. La 16 iunie 2005, Banca Ţiriac a semnat un contract de

fuziune cu Bank Austria Creditanstalt (BA-CA) la Bucureşti. La finalul lunii august 2005,

Bank Austria Creditanstalt (BA-CA) şi Ion Ţiriac au finalizat tranzacţia care va duce la

fuziunea dintre HVB Bank România şi Banca Ţiriac. Fuziunea s-a încheiat la data de 1

septembrie 2006, numele noii entităţi fiind Banca Comercială HVB Ţiriac S.A. Pe parcursul

acestui proces, cele două bănci au funcţionat în paralel.

Având active totale de aproximativ 3miliarde EURO, 132 de unităţi, peste 800.000 de

clienţi şi o cotă de piaţă de aproape 8%, HVB Bank România şi Banca Ţiriac s-au situat

împreună pe locul 4 în sistemul bancar din România.

La momentul actual HVB Ţiriac Bank a trecut cu bine printr-un proces de fuziune cu

Unicredit Bank. Fuziunea prin absorbţie a fost definitivată în luna martie 2007.

BancPost a fost înfiinţată la 26.11.1991, prin Hotărâre de Guvern, ca societate pe

acţiuni cu capital de stat, prin preluarea unei părţi din activele companiei publice „Rom Post

Telecom”, fiind autorizată de BNR să funcţioneze ca o bancă de tip universal, comercial şi de

economii. BancPost derulează operaţiuni bancare din ianuarie 1992. Activitatea „BancPost” a

demarat cu un capital de numai 226 milioane lei, o reţea de 20 de calculatoare, prima

sucursală fiind deschisă în Bucureşti. „BancPost” a obţinut profit încă din primul an,

înfiinţându-se în scurt timp sucursale în fiecare reşedinţă de judeţ.

Banca Transilvania a fost înfiinţată în 1993 la iniţiativa unor oameni de afaceri din

Cluj, cu capital social de 2 miliarde lei, din care 79% capital român şi 21 % străin, a căror

dorinţă era aceea de a crea o bancă locală, un brand de Cluj, cu activităţi dedicate distinct

clienţilor Corporativi, clienţilor IMM şi clienţilor Retail Banking. Banca a devenit

operaţională în 16 februarie 1994, prin deschiderea sucursalei din Cluj-Napoca unde s-au

stabilit primele relaţii de corespondenţă bancară şi s-au pus bazele sistemului informatic şi de

comunicaţii, având loc conectarea la sistemele REUTERS şi SWIFT.

Banca Comerciala Carpatica a fost înfiinţată la Sibiu în data de 15 iulie 1999. În urma

cu şapte ani, la initiativa unor oameni de afaceri şi a reprezentanţilor mai multor societati

private româneşti şi străine, pe piaţa bancară din România a luat naştere un nou concept al

calităţii. Carpatica este o instituţie financiară cu capital social majoritar romanesc, ale cărei

acţiuni sunt listate la categoria I a Bursei de Valori Bucuresti. BCC promovează inteligenţa

autohtonă, capitalul uman şi financiar, dovedind transparenţa, operativitate şi flexibilitate în

rezolvarea problemelor partenerilor săi de afaceri.

Segmentul de piaţă vizat de Banca Comercială Carpatica îl constituie întreprinderile

mici şi mijlocii, precum şi persoanele fizice, cărora BCC le oferă o gamă largă de produse şi

servicii. Banca pune la dispoziţia firmelor împrumuturi provenite atât din surse proprii, cât şi

din finanţări externe, ca urmare a semnării unor acorduri de finanţare cu Fondul German

Român, Banca Mondială şi Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă. Acordul de

parteneriat cu Eximbank aduce clienţilor BCC noi posibilităţi de contractare a serviciilor şi

produselor în condiţii avantajoase.

Între anii 1997-2000 s-a derulat cea de-a doua etapă a reformei bancare care a

constat în:

- îmbunătăţirea şi completarea cadrului legislativ bancar prin aprobarea unor noi legi:

Legea privatizării băncilor (Legea nr. 83/1997); Legea bancară (Legea nr. 58/1998); Legea

falimentului bancar (Legea nr. 83/1998); Legea privind Statutul BNR (Legea nr.

101/1998);

- crearea noului cadru legislativ al funcţionării cooperativelor de credit - OUG nr.

97/2000, modificată prin OUG nr. 272/2000, modificată şi aprobată prin Legea nr. 200/2002;

- obiectivul fundamental al BNR devine stabilitatea monedei naţionale în vederea

asigurării stabilităţii preţurilor;

-instrumentarele de intervenţie au fost modernizate prin eliminarea vechilor linii de

credit direcţionat şi introducerea operaţiunilor de piaţă deschisă2.

În general, în această perioadă, cadrul legislativ care reglementează activitatea bancară

a fost substanțial modernizat și perfecţionat, prin emiterea de legi și ordonanţe de urgenţă,

pentru obţinerea unui grad cât mai ridicat de compatibilitate cu reglementările similare

europene şi cu cele mai bune practici internaţionale.

În perioada 2001-2004 a avut loc a treia etapă a reformei bancare, în care s-a

finalizat alinierea cadrului legislativ în domeniul instituţiilor de credit la prevederile

directivelor UE şi la principiile de bază ale Comitetului de la Basel privind o supraveghere

bancară eficientă. În cadrul acestei perioade s-au rezolvat aspecte referitoare la forma finală a

Legii bancare (prin aprobarea Legea nr.485/2003 pentru modificarea şi completarea Legii

bancare nr.58/1998) şi Legii privind Statutul Băncii Naționale (prin aprobarea Legii nr. 312

din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 30 iunie

2004) conform angajamentelor asumate în cadrul capitolelor de negociere cu UE (Cap. 3 şi

Cap. 11), privind procesului de transpunere în legislaţia bancară internă a prevederilor

comunitare.

2 Sistemul bancar românesc, prezent şi viitor, Banca Naţională a României, 2003, pag. 6

Din anul 2005 și până în prezent se desfășoară cea de-a patra etapă a reformei

bancare, continuând consolidarea sistemului bancar românesc și realizându-se progrese

importante privind alinierea legislației bancare românești la cerințele legislației europene. De

asemenea, tot în acest interval au fost elaborate reglementărili referitoare la emiterea şi

utilizarea instrumentelor de plată electronică şi relaţiile dintre participanţii la tranzacţiile cu

aceste instrumente (Regulamentul nr.6/2006, publicat în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.927 din 15.11.2006), limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor

fizice (Regulamentul nr.11/2008, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.617

din 22 august 2008), reglementarea instituțiilor de credit (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului

nr.99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului aprobată,

completată şi modificată prin Legea nr.227 din 4 iulie 2007, publicate Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.1027 din 27 decembrie 2006 şi respectiv nr.480 din 18 iulie 2007). Se

constată că, în ultimul timp, sistemul bancar din țara nostră a înregistrat o dinamică și o

diversificare fără precedent, generată de evoluția societății și de mediul economic adaptat la

cerințele Uniunii Europene.

Astfel, în România există în prezent un sistem bancar modern și competitiv, care

asigură circulația valorilor în economie și furnizează pe piața internă produse și servicii

bancare în conformitate cu tendințele înregistrate în sectorul bancar european.