Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

Ana-Maria Nistor Cele mai frumoase 100 piese de teatru povestite pe scurt

„Marile opere… acele ființe tainice a căror viață fără sfârșit o însoțește pe a noastră atât de trecătoare” R. M. Rilke

... Didascalie

A alcătui un asemenea „compendiu˝, atât de la modă azi, pare ceva chiar prea ușor. Ce mare lucru, să povestești niște piese?! Drept este, n-am intenționat să scriu un Faust, nici să călătoresc pe terenul, mult mai familiar, al teoriei, ci am încercat, ca un ghid cuminte, să indic ceea ce e de vizitat prin țara teatrului. Cu toată modestia, fără să hrănesc autorul din mine, am vrut să fiu un anonim îndumător.

De ce și cum? Uite-așa. Fiecare generație de spectatori duce cu sine imaginea personajului x sau y lipită de

fruntea unor anume actori. Acum o sută de ani – unii, secolul viitor – alții, personajele – aceleași. Textele rămân: hrană pentru scenă, visare pentru sală. Dramaturgia, cred, e busolă și termometru pentru publicuri din orice timp. Personajele sunt stâlpi, pietre de hotar, didaskalos. Laurence Olivier sau Al Pacino rămân în memoria noastră pentru că au jucat un Hamlet sau un Richard al III-lea și, totodată, eroii persistă în aerul epocii pentru că au fost jucați de aceștia. Dar, înainte au fost și alți alpiniști ai scenei care au cățărat personajele pe peretele alunecos al istoriei, deasupra hăului uitării, până la publicul lor – limba de pământ stabil pentru oricare spectacol. Grație acestui trecut privim noi în față, înspre scena de azi.

Și cum să nu mă-ntreb dacă oare nu e bine să și citim piese de tea tru, nu doa r să vedem spectacole? Măcar și pentru a fi deschiși vechiului și „nouă-s toate˝… Uite de aceea am vrut o ordine cronologică, simplă și cinstită, pentru că m-a interesat forfota operelor prin istorie, felul în care se așează, magic și aparent fără legătură, una lângă alta. Am preferat data lor de născare, iar nu alte categorisiri, în funcție de întreaga operă a unui autor, de gen sau țară. Mi-a plăcut să văd cum timp de atâtea veacuri curentele artistice respiră domol, cu politețe și pe rând, iar mai apoi, la întretăierea și îmbulzeala modelor din ultimul secol, stilurile nu fac decât să ofere, o dată în plus, o imagine a efervescenței spiritului, dar și a degringoladei și dorinței de afirmare cu orice preț.

283

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

Cartea de față e, până la urmă o rediografie, suficient de obiectivă, suficient de subiectivă, având în vedere că am ales să pun în valoare un text și nu altul.

Am încercat să ofer spațiu tipografic și respirație cât de cât egală fiecărei piese, din respect curat, fără ipocrizie, chiar dacă știu că Alecsandri sau Dario Fo, de pildă, nu-i pot face de aproape cu mâna lui Shakespeare.

Nu am avut în vedere un singur criteriu de selecție, ci o încrengătură care, sper, să fi devenit o urzeală numai bună de așezat lectura pe ea. Nu am urmărit numai valoarea intrinsecă, ci și aura operei, nu doar ce a reprezentat o piesă, ci și ecourile sale. Am încercat să împac axiologia cu marketingul, lucru care mi se pare și mie o nebunească îndrăzneală. Am eliminat cu bună știință acele texte care la vremea lor au făcut săli pline, precum Cyrano de Bergerac sau Școala bârfelilor, altele care se studiază doar la facultate, unele nume din perioada elisabethană, teatrul medieval ș.a.m.d. Cine vrea să mă acuze ori vine la școală, ori se face autodidact. Această carte nu e o istorie a dramaturgiei, chiar dacă pare într-un fel; am scris-o cu gândul la câțiva copii dragi care sper că se vor duce de la ea mai departe. Acolo s-ar putea să descopere că cel puțin teatrul european se brodează pe câteva teme și mituri și croșetează pe marginea unei urzeli de motive și subiecte. Iubiri neîmplinite și nepermise, crime sângeroase, păcate strigatoare la cer, lupte pentru tron, propensiunea către cunoaștere, ratarea, familia, idealul, libertatea… Și totuși, stilul face muzica teatrului.

Autorii români, așa cum sunt ei dintr-o cultură minoră, am preferat să-i includ în cronologia firească a pieselor, pentru că eu cred că până nu ne vom valoriza noi înșine nu ne va aștepta nimeni cu flori la aeroportul culturii europene. Nu e aroganță, e un gest firesc atunci când cineva merită. Și veți vedea cum românii stau alături foarte bine de alți autori bine vânduți. Dacă nu mă credeți, citiți comparativ textele.

Am decis să nu fie prezenți în această carte minunați dramaturgi performeri, show men, nume premiate și aplaudate în ultimii zece, douăzeci de ani. Vorba cuiva: „nu au trecut decât vreo 200 de ani de la Revoluția Franceză, nu pot încă să-mi dau cu părerea˝. În plus, textele multora dintre ei sunt canavale pentru spectacol, așa că, încercând să le rupi din contextul lor scenic, doar le deposedezi de semnificații. Dacă vor rezista aceste crochiuri de piese, atunci să-mi fie cu iertare lipsa de viziune.

Până la urmă, cartea mea se adresează publicului obișnuit care vrea să afle ceva în plus și, cine știe?, poate viitorilor spectatori care, îndrăgostindu-se de o poveste sau alta, vor dori să o vadă pe viu. Căci împlinirea piesei se face numai prin montare, iar ceea ce există în aceste pagini e doar o antecameră. Iar dacă ați cumpărat volumul sperând că veți găsi istorii ale unor reprezentații, v-ați înșelat. Spectacolele sunt efemere și practic imposibil de cuprins în totalitatea lor istorică și geografică, din epoci, țări și teatre, pe când textul rezistă. Sper ca

284

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

dezamăgirea celor care au confundat piesa cu o anume viziune scenică a ei să fie compensată întrucâtva. Dacă nu, faceți cadou cartea.

În fine, cele o sută de titluri nu sunt gândite ca un top, ca un clasament, chiar dacă unii așteptau asta trepidând de emoția discuțiilor pe lângă. Nu poți amesteca perele cu morcovii, sensibilitatea unui veac pentru un gen anume cu preferința unui spațiu pentru altceva. Există numeroase resorturi care au făcut ca aceste texte să apară și să vieze peste timp. Iar cititorul nu are decât să se documenteze de ce și cum, există o puzderie de material istoric și teoretic în jurul nostru, pe internet sau în biblioteci. Tocmai pentru că e greu să-ți faci cărare prin desișul de păreri, eu sunt dintre aceia care invită la întoarcerea la surse, la operă. Iar dacă paginile ce urmează vă vor fi fost îndrumar pe potecile splendid și diferit luminate ale teatrului, înseamnă că mi-am atins scopul.

Oricum, într-o epocă a briefurilor, a sinopsisurilor, a encicopediilor de buzunar și a părerilor despre, a face o selecție a fost un lucru mai dificil decât credeți. Se poartă aleatoriul și subiectivul, oricine poate să devină instanță critică, nu mai e important backgroundul, ci azi și future.

Eu am cumpănit pe o arșiță cumplită de București (care nu se mai sfârșea niciodată) și am ales să nu împac verze și capre, nici să nu bombardez cititorul cu informații prețios complicate ori inutil savante. În ceea ce-i privește pe strâmbătorii din nas - da, știu, ei puteau să facă totul mult mai bine!... Ceea ce am făcut eu poate fi discutat și disputat. Nu-mi pasă. Știu că, dincolo de gusturi și opinii, am îndreptat privirea spectatorului către câteva borne kilometrice. Grecii vechi le numeau didaskalos, adică indicații de drum. Drumul care se așterne în fața cititorului și care e străjuit de repere. Restul e teatru.

lect. univ. dr. Ana-Maria NISTOR

Mă bazez pe cultura, morala, flerul şi eleganţa frazei Anei Maria Nistor atunci când spun cu siguranţă că în selecţia ce ne-o oferă domnia sa din dramaturgia universală vom descoperi personaje ce se opun uitării, dar şi oameni ce sunt, de fapt, nişte animale ratate. Fără geniul teatrului omenirea ar fi arătat altfel decât cum se prezintă azi. Eu am încredere în Cuvântul dramaturgilor şi nu mă oripilează montările în care croncănitul câinilor vagabonzi se armonizează cu falnicul râs al curcilor şi cu tandrul căscat al ciorilor vopsite şi başoldite, teatrul rămânând, pentru mine, în fond, doar o mireasmă a trecerii noastre prin istorii şi a sensului profund al existenţei.

Totuşi, de ce doar una sută de piese? De ce nu o sută şi una de piese? D. R. POPESCU

285

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

Scurtă recenzie a titlului

Este limpede ca lumina zilei că această carte a fost scrisă, în primul rând, din dragoste pentru tinerii aspiranți la obținerea “bășicuței de săpun” a gloriei teatrale. Pentru Ana Maria Nistor, studenții sunt (deocamdată) ca niște frați și surori mai mici. Asemenea dragostei fraterne, care oferă afecțiune nelimitată și necondiționată, cartea care face obiectul rândurilor de față își explică încă din titlu intenția de ajutor întru desăvârșirea educației spirituale a membrilor familiei unatc-iste și nu numai. Va să zică : “Cele mai frumoase 100 piese de teatru povestite pe scurt”… Ia să vedem ce înțeles ascuns se află în spatele acestui titlu demn de o enciclopedie pentru adolescenți întârziați. Cu același umor cu care povestește piesele de teatru alese, Ana Maria Nistor se adresează inocenței și curiozității celor care vor cuteza să răsfoiască paginile seducătoarei lucrări. Probabil ca să se lămurească lucrurile din capul locului, ni se promite că vom intra în contact cu “…cele mai frumoase…” Evident, sunt cele mai frumoase din perspectiva selecționerei. Dar, de această dată, spre deosebire de majoritatea evenimentelor teatrale când selecționerii demonstrează gusturi și criterii îndoielnice, Ana Maria Nistor demonstrează o sănătate robustă a sistemului de valori. Apoi, ne liniștește asigurându-ne că, deși numărul pare impresionant (…100 piese de teatru…) , ele ne vor fi …povestite… Deci, nu vom face efortul de a descoperi singuri subiectul, el ne va fi

oferit asemeni posmagilor muieți din celebra povestire – simbol național – a lui Creangă. Și, ca să elimine orice formă de opoziție funciară, “Sora cea Mare” ne asigură că ele ne vor fi oferite …pe scurt… Așadar, niciun efort suplimentar sau de lungă durată! În fața acestei extraordinare oferte, demnă de Luna Cadourilor, ar trebui să nu rămânem insensibili la chemarea de sirenă a titlului de pe copertă, pe care autoarea o lansează în eter, deopotrivă pentru viitorii oameni de teatru și spectatori. Cu o singură condiție: să ne legăm de catarg!

prof. univ. dr. Gelu COLCEAG

286

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

Iniţiativa Anei Maria Nistor de a scrie această carte - 100 din cele mai bune piese, ar putea părea unora nu numai hazardată, dar şi nocivă. Ca şi când acea ediţie a pieselor lui Shakespeare povestite pe scurt ar putea ţine locul lecturii operei dramaturgului.

Mă opun categoric criticilor acestei lucrări, fără a mai încerca să demontez motivele opoziţiei lor, aducând în schimb câteva argumente în favoarea iniţiativei.

Se spune ca adevărata cultură se cântăreşte prin cele rămase după ce ai uitat ce ai învăţat... Aş contrazice puţin dictonul spunând că adevărata cultură provine din modificările apărute la cel care se cultivă.

De-a lungul vieţii sale, un om de cultură parcurge zeci de mii de pagini, fişează o parte din ele, contribuind permanent la „devenirea sa întru fiinţă”. Ana Maria Nistor ambiţionează nu numai să fişeze în locul nostru o mare parte din bogăţia dramaturgică a lumii, dar face şi o pertinentă selecţie de calitate, proprie profesorului.

Iniţiativa domniei-sale nu serveşte doar la reamintire, ci, iată, şi la o trimitere adresată celor care pot rătăci în noianul maculaturii. Îi doresc deci putere de muncă, pentru a putea continua ceea ce a început cu primul volum...

prof. univ. dr. Florin ZAMFIRESCU

Nu voi scrie despre contextualitatea istorico-literară a fiecărei piese comparată cu contextualitatea fiecăreia în cartea Anei Maria. Nu voi scrie nici despre relaţia dintre compoziţia pieselor şi comentariile Anei Maria. Şi, cu atât mai puţin voi scrie despre viziunea temporală a autoarei pentru că timpul nici nu există, iar dacă există sigur că deschidem cartea la anul 1895, Pescăruşul, de Anton Pavlovici Cehov, şi pac! şirul întîmplărilor năvălesc, apare scena cu doi tineri, spectacolul, conacul, departe de Moscova, iubiri triste, pescăruşul, ce pasăre ciudată!

Aş vrea să scriu despre fiinţa tainică a Anei Maria picurată în cele în cele 100 de piese cu o dăruire rară, despre frumuseţea gîndirii ei mergând până-n pânzele albe în inventarul făcut acestor opere, despre pasiunea unui profesor precis, cu umor, glas limpede, mega informat, subtil în impresie, cu complexă semnătură ritmică, jazz-rock, smooth, ba chiar şi fusion – veţi descoperi citind cartea câte instrumente stăpîneşte Ana Maria!

M-aş lăsa în voia alegerilor făcute de Ana Maria nu numai în dramaturgie, aş ruga-o să facă şi alte inventare, în orice altă specie a literaturii, că oricum ne apropiem de lichidare, cum zicea şi colegul ei, Frédéric Beigbeder. Purtătorii de frumuseţe sunt pe cale de dispariţie, rar mai are chef cineva să-şi piardă timpul cu zădărniciile. Poate doar stăruinţa unei fiinţe tainice ca Ana Maria să mai schimbe p-ici pi-colea lumea asta iritată şi fără răbdare.

A alege e unul dintre cele mai dure exerciţii. Şi Anei Maria i-a trecut prin cap să ştie CUM.

Valeria SITARU

287

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

Cartea Anei Maria Nistor combină elementele-cheie ale teoriei teatrale şi analiza

teatrologică cu rezumate excelente surprinzând aspectele cele mai importante ale celor 100 de piese din istoria teatrului universal şi românesc – şi „cele mai frumoase” şi „cele mai celebre”. Recomandăm această carte, scrisă într-un limbaj accesibil şi foarte condensată ca informaţie, tuturor aspiranţilor şi iubitorilor de teatru ca ghid de lectură. Pentru profesori este un instrument căci, s-o recunoaştem, memoria se apără! Pentru profesorii din mediul preuniversitar, pentru elevii lor şi pentru studenţi este un manual. Structurarea cronologică, altfel decât suntem obişnuiţi – pe curente – ne oferă un tablou mai precis asupra apariţiei istorice a acestor opere şi ne dă ocazia să facem astfel asociaţii noi. Aşteptăm de la talentata autoare „Alte 100 de piese…”!

lect. univ. dr. Mihaela BEŢIU

Profesoara Ana-Maria Nistor a construit un instrument excelent mult folositor nu numai pentru studenţi şi lumea teatrului în genere ci şi pentru cei atraşi şi interesaţi de fenomenul teatral. Acesta este prezentat sub forma unei cărţi ale cărei texte sunt marcate de inteligibilitate şi sensibilitate faţă de valorile exprimate în textul scris sau în textul audiovizual. Cartea este o selecţie de piese de teatru dintr-o mulţime nenumarabilă ceea ce indică posesia etalonului axiologic estetic şi corelativ cu el gustul estetic rafinat. Talentul şi iscusinţa de a transpune artisticul dramaturgic în termenii limbajului logico-verbal sunt caracteristici ale autoarei. Astfel ea ne prezintă fişe portretistice cu densitatea şi claritatea reprezentării omului, operei şi epocii sale. Deci, aflăm

aici două tipuri de fişe: al dramaturgului şi corelativ cu cel de-al doilea în care se descriu naraţiuni ce conţin evenimente şi conflicte care le dau savoare estetică şi stimulează imaginaţia. Este lesne de presupus amploarea şi frecvenţa materialelor de referinţă exercitate de către autoare, a textelor pieselor aşa încât discursul întreg are funcţia de a fi o cale a înţelegerii lor de către cititor dar şi un imbold pentru a le citi cât şi pentru a participa ca spectator la montarea lor scenică. Altfel spus avem în faţa o sută de repovestiri concludente ale celor o sută de povestiri articulate şi cu nuanţa literalităţii.

288

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

Remarcăm de asemenea titlurile foarte inspirate ale povestirilor. De exemplu: Cristalul cu o mie de feţe pentru piesa Hamlet, Un Faust bufon pentru Peer Gynt, Numărul şase de-a-ndoaselea pentru O noapte furtunoasă, Ce înseamnă să fii dandy pentru Ce înseamnă să fii onest, Pescăruşul, ce pasăre ciudată pentru Pescăruşul, Cerşetorii cerşesc, hoţii fură, curvele curvesc pentru Opera de trei parale, Melodramă sau fascinaţia absolutului pentru Jocul ielelor, Sinucidere la modul superior pentru Caligula, Despre nimic concret pentru Asteptându-l pe Godot. Mai mult decât atât autoarea dovedeşte un orizont larg de cultură în care încadrează piesele prezentate. Citatele excerptate din piese sunt replici-cheie şi instrumente de pătrundere şi aprofundare a sensurilor învăluite de coduri. Numai numele proprii ale personajelor dacă le-am considera ne-am da seama de volumul de informaţii, de bogăţia de sensuri şi totodată de vocaţia pentru didactică a autoarei. Este impresionant tabloul imaginilor artistic-dramaturgice pe care ni-l oferă autoarea cât şi bogăţia de temperamente şi caractere. Prin felul cum este prezentat imensul material şi materialul însuşi în această carte se restituie cu pasiune, pricepere şi claritate construcţii dramaturgice a căror totalitate poate fi considerată un „muzeu imaginar” (Andre Malraux) de care este mare nevoie astăzi dar care şi stimulează nevoia pentru el.

Atât materialul cât şi modul cum este prezentat ni se livrează conţinute în cartea de faţă, funcţionează şi ca instrument şi călăuză în special pentru studenţii de la facultăţile de teatru dar şi pentru publicul orientat spre cultura teatrală. Portretele de autori la care făceam trimitere cât şi povestirile indică o autentică intelectualitate. Se înţelege de la sine cât de mult timp şi efort trebuie să fi fost consumate pentru a selecta cele o sută de feţe ale spiritului artistic dramaturgic care îi exprimă exemplaritatea şi de presupus câte piese au fost lăsate deoparte în actul de selecţie. Zicând selecţie mă gândesc la noţiunea de canon adică formele dramaturgice în şi prin care spiritul teatralităţii şi-a dat măsură şi şi-a exprimat exemplaritatea. Să reţinem şi faptul că autoarea pune în oglindă textele pieselor şi montările acestora pe scene, ilustrate şi cu reproduceri fotografice. Exprimandu-ne altfel am spune că rataşate unele altora portretele de dramaturgi şi povestirile sunt şi o dovadă a unităţii genetice a celor doi termeni. Povestirile „pe scurt” deşi sunt făcute cu scopul clarificării acţiunilor dramaturgice cu funcţie de introducere la acestea au şi valoare în sine şi pot fi cititte şi regresiv ca nişte proiecte pentru piese şi/sau caiete de regie.

Cartea în ansamblul ei dacă o gândim prin scop şi finalitate nu aş zice că este utilă ci mai mult decât atât folositoare, folositoare ca o propedeotică pentru intrarea în lumea mirifică şi seducătoare a teatrului. Ana-Maria Nistor cu cele o sută de piese de teatru povestite pe scurt ne aduce aminte de vorbele lui Arghezi: Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”

prof. univ. dr. Gheorghe CEAUŞU

289

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

100 de feluri de a iubi teatrul... Da, mă declar vinovată! Sunt subiectivă şi mă puteţi condamna. Dar numai aceia

dintre voi care deţineţi aura neştirbită a obiectivităţii pure în faţa artei. Cei care aţi descoperit unitatea de măsură pentru talent, care aţi inventat instrumente care pot cântări geniul sau care pot transcrie în formulă matematică emoţia. Altfel, vă declar eu pe voi vinovaţi, egalii mei, fraţi aşadar prin „păcatul” de a fi oameni.

Obiectivându-mi cât mai optim subiectivitatea, ca un pariu cu mine însămi, aleg riscant să vorbesc despre profesorul de la care ştiu o bună parte din ceea ce ştiu, de la care am învăţat să ştiu că nu ştiu şi unde să caut când vreau să ştiu. Mie îmi place să mă joc periculos de-a frumosul, să mă descopăr prin îndrăzneli şi să mă pun în ipostaze ciudate. Acum, de exemplu, combin din ochi calitatea de student recunoscător, cu cea de critic în devenire, iubitor de teatru, lector in fabula, copil neastâmpărat care probează hainele oamenilor mari.

Ana-Maria Nistor, profesorul meu de Istoria Teatrului Universal, a scris o carte – „Cele mai frumoase 100 piese de teatru povestite pe scurt”. De la bun început trebuie să ştiţi că nu este un clasament în urma cărora Shakespeare şi Cehov primesc diplome şi coroniţe. Busola care a păstrat cursul neabătut al acestui parcurs se numeşte „cronologie”. Începem voiajul pe apele când tulburi, când calme ale teatrului în anul 458 î.H., avându-l la cârmă pe Eschil, cu tot echipajul său de eroi tragici şi ajungem la ţărm la început de secol XXI, cu Neil LaBute şi „Forma lucrurilor” sale. Bineînţeles că lipsesc porturi importante în care vasul de croazieră al istoriei teatrului nu a acostat, că unele insule splendide au fost ocolite, că lumea întreagă nu a putut încăpea într-un sejur de 100 de piese. Dacă sunteţi oameni, aşa cum vă atrăgeam atenţia la început, vă va fi uşor să înţelegeţi de ce. Iar dacă nu, răspunsul se regăseşte în titlul cărţii. „Frumos” nu înseamnă nici important, nici monumental, nici, nici, nici...

Acest volum care adună între două coperte moi 400 de pagini despre teatru, pentru mine este ca o carte de basme. Ana-Maria Nistor a scris povestea poveştii din piesă, pe îndelete, ca un dascăl sfătos şi răbdător care îşi contaminează elevii din calsele mici de bucuria lecturii. Cartea are acea căldură pe care, eu cel puţin, o uitasem de când m-am obişnuit cu răceala luminii din ecranul calculatorului şi cu informaţia sterilă obţinută cu mouse-ul. Asemeni unui spectacol de teatru, are atmosferă şi stil. 100 de stiluri. Pentru că fiecare poveste are ritmul ei, respiră şi e lăsată să îşi arate potenţialul întreg. Înţelegi de ce fiecare în parte e într-adevăr frumoasă şi îşi merită locul în rândul basmelor vivante destinate scândurei scenei. Privite aşa, piesele capătă autonomie şi se împlinesc în pagină – poate pentru prima oară. Este bine-cunoscut faptul că o piesă nu îşi atinge finalitatea decât atunci când se materializează într-un spectacol. Atunci începe să trăiască. Aceste 100 de

290

Concept vol 6/nr 1/2013 Book Review

opere norocoase au avut şansa ca odată filtrate prin sensibilitatea teoreticianului cu talent să îşi găsească rotunjimea încă din pagină. Citeşti piesa, citeşti povestea şi vrei să vezi spectacolul – pe cel din spatele rândurilor scrise de Ana-Maria Nistor.

Cartea este fără doar şi poate un instrument util studenţilor, elevilor sau omenilor de teatru. Celor inteligenţi, aş adăuga eu; altfel, nu aş sfătui pe nimeni să se lanseze în a spune că „Prin Oltenia se amestecă vii cu morţii” sau că „Umorul e fabulos până la lugubru de parcă absurdul se învaţă la şcoala din sudul ţării”, atunci când are de discutat despre „Gaiţele” lui Kiriţescu, fără a le fi citit. Umorul Anei-Maria Nistor e într-adevăr fabulos, la fel şi licenţele sale poetice, şi dacă nu cunoşti piesa, nu o să înţelegi de ce ne mai distrăm şi noi puţin, nu-i aşa ţaţo?, că a venit Wanda în oraş. Cred, însă, că instrucţiunile de folosire ale acestei cărţi sunt de prisos. Fie că citeşti întâi „Faust”, apoi povestea pentru a îţi limpezi impresiile, fie că te contaminezi de frumos şi trebuie să citeşti cu ochii tăi ce a scris Pirandello, utilitatea „Celor mai frumoase 100 de piese povestite pe scurt” nu cred că mai are nevoie de nicio explicaţie.

M-am jucat ce m-am jucat eu cu focul şi văd că în cutia cu chibrituri mi-a mai rămas un singur bă ţ. Probabil că nu m-am ars până acum datorită sincerităţii pe care o arborez mereu ca batistă albă ori de câte ori încep să scriu. Aprind şi ultima flacără şi o las să mă ardă. De dragul jocului şi al spectatorilor tot mai avizi de senzaţional. Altfel ar fi banal, iar eu încă visez să fiu super-erou când o să cresc mare.

„Nu cunosc profesor eu. Eu nu am profesor. Eu am Prieten!” prof. asoc. drd. Alina EPÂNGEAC

291