SECOLUL XX - INTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE IN ROMÂNIA ŞI IN EUROPA

a. IDEOLOGII DEMOCRATICE ŞI TOTALITARE ÎN EUROPA

In secolul al XX-lea are loc o confruntare intre regimurile democratice si cele totalitare. In timpul primului razboi mondial principiile democratiei liberale au avut de suferit datorita interventiei puternice a statului pentru obtinerea victoriei. Mai mult, dupa incheierea acestuia statul cauta să mentina controlul pentru solutionarea maarilor probleme cu caracter economic sau social.

In cele mai importante state democratice - Marea Britanie, Franţa, S.U.A. - pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntau după război, electoratul a adus la putere partidele de dreapta: Partidul Conservator in Anglia, Blocul Naţional in Franţa, Partidul Republican in S.U.A. Acestea au promovat o politica economica de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la înmulţirea acţiunilor revendicative. Mai mult, in S.U.A. republicanii promovează o politica izolaţionistă in plan extern, protecţionistă (pe plan economic) si puritană cu accente xenofobe pe plan intern). Aceste partide au dominat scena politică până la marea criză economică din 1929-1933.

In Europa centrală si rasariteana prabusirea marilor imperii: german, austro-ungar si rus a fost urmata de aparitia unor state cu regimuri politice liberal – democratice. Consolidarea sistemului democratic depindea in aceste state de rezolvarea a două probleme cheie: cea agrara si cea constitutională. Noile state introduc, intre 1919-1921, legi care, cu mici diferente, prevăd desfiintarea marii proprietăţi in schimbul despagubirilor si redistribuirea pămantului catre tărani. In acelasi timp guvernele elaborează constitutii democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambitiile conducătorilor si lipsa de experienta a electoratului, au dus la deterioarea mecanismelor constitutionale şi la concentrarea puterii in mainile executivului. In aceste conditii viitorul democratiei este tot mai mult legat de personalitatea sefului statului: daca acesta respectă regulile constitutionale, regimul respectiv evoluează in sens democratic, cum a fost in Cehoslovacia. In schimb in alte state, ca de exemplu Polonia, solutia a fost spre autoritarism.

Marea criză din 1929-1933 pune in dificultate democratiile liberale, care se confruntă cu grave probleme economice si sociale. In timp ce in state precum Marea Britanie, Franta, Olanda, Belgia, Elvetia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau in Cehoslovacia, unde regimurile democratice supravietuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instalează regimuri autoritare.

Idei si regimuri totalitare. Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reacţiile faţă de modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări extremiste ţi la instaurarea, în multe state europene a unor regimuri dictatoriale. In context îşi fac apariţia ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă.

Fascismul a apărut în Italia şi a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor corporaţiilor, noua organizare urmând, în concepţia iniţiatorilor ei, să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism si pe promisiunile de restaurare a "onoarei naţionale". Ei considerau ca statul naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-1 compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini. Deceptionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, zguduită de ample mişcări sociale, provocate si susţinute de stânga socialistă, care ameninţa cu instaurarea dictaturii proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării. In faţa acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.

Fasciştii organizează „marşul asupra Romei”, determinându-l pe regele Victor Emanuel al III-lea, care se temea de tulburări sociale, să demită guvernul si sa accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputaţilor devine majoritar fascistă, asigurându-i lui

7

Mussolini toate pârghiile puterii.Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a

fost redusa la tăcere, libertarea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost interzisă. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste "Ovra" si rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925, care stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici.

Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere "statul corporatist" care asigura prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Pentru atragerea maselor „Il Duce” a impus adoptarea unor masuri si programe care s-au bucurat de susţinere populară: a încercat sa controleze marele capital, sa stăvilească abuzurile si corupţia, a luat masuri împotriva Mafiei. Printr-o propagandă abila fasciştii au urmărit să redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei.

Antrenarea Italiei in agresiuni externe si in al doilea razboi mondial a determinat scaderea popularităţii lui Mussolini si retragerea sprijinului popular. A fost înlaturat de la putere in iulie 1943.

Nazismul ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler in lucrarea “Mein Kampf”. La baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul.

Nazismul a aparut intr-o perioada dificila pentru natiunea germana. Germania care fusese învinsă in primul razboi mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Germanii considerau ca li s-a impus un "dictat". Nazistii au pus un mare accent pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler considera vinovat pentru problemele economice si sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare. Singura soluţie pe care o sustinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider providential care să supună naţiunea în numele binelui general. El urmărea crearea unui imperiu (reich) care sa-i cuprinda pe toţi germanii. Justifica expansiunea germana prin nevoia de "spaţiu vital" pentru rasa ariană, considerată superioară. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism si in special din antisemitism, o componentă esenţială a programului său. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane si de aceea naziştii susţineau eliminarea lor prin exterminare.

Preluarea puterii de către nazişti are loc in ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor alegerilor din 1932, preşedintele Hindenburg 1-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducătorul Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania. Având majoritatea in Parlament, Hitler a obţinut puteri dictatoriale, in martie 1933. Acest fapt semnifica sfârşitul republicii de la Weimar si instaurarea dictaturii naziste in Germania. Primele măsuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase in afara legii cu excepţia Partidului Naţional Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi adversarii din propriul partid. In anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat si atribuţiile acestuia proclamându-se "Fuhrer ".

De la început evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârşitul anului 1934 cei mai mulţi avocaţi, medici, profesori si funcţionari evrei si-au pierdut slujbele sau dreptul de a-si practica meseriile. Prin Legile de la Nurenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile in cadrul statului german.

Cultura a fost subordonata scopurilor regimului. Tineretul era educat in spiritul unui devotament fanatic faţă de regim si înregimentat în organizaţii precum "tineretul hitlerist".

Controlul regimului a fost instituit si asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tau - care constituiau contrariul valorilor promovate de naţional-socialişti.

Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamental teoria "luptei de clasă". El susţinea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care proletariatul va prelua pe cale revoluţionară puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi îtr-un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia.

In concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau "avangarda" proletariatului. Ideologia comunista promitea oamenilor o schimbare totala a modului de viata prin realizarea unei societati fara clase, in care

8

sa fie instaurate egalitatea si dreptatea. Teoria marxista sustinea ca in prima etapa, cea a construirii socialismului, era necesara mentinerea statului, ca instrument al “dictaturi proletariatului”, necesar reprimarii oricarei forme de rezistenta a dusmanilor clasei muncitoare.

Primul regim comunist s-a instalat in Rusia, in octombrie 1917, sub conducerea lui Lenin. Reformele adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor si băncilor, naţionalizarea pământului, proclamarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Intre anii 1918-1921 s-a desfăşurat un război civil între partizanii vechiului regim (albii) si susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai multe state europene au intervenit militar împotriva Rusiei Sovietice. Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă (CEKA) cu misiunea de a-i lichida pe toţi cei care se opuneau noului regim, a fost suprimata libertatea presei, ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta, a fost decretată munca obligatorie, a fost înfiinţată Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea interna si a fost respinsa intervenţia străină. In 1922 s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).

Totalitarismul si teroarea s-au consolidat in timpul conducerii lui Stalin. Economia URSS a inregistrat unele progrese mai ales in domeniile: energetic, metalurgic, constructiilor de masini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate unele masuri de protectie sociala. Activitatea culturala a fost insa treptat subordonata slăvirii lui Stalin, intr-un cult al personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite.

După al doilea război mondial, comunismul s-a aflat in ascensiune devenind mondial, dar in ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prăbuşit, iar statele respective au optat pentru democraţie.

b. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA

După 1918 viaţa politică românească a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică fundamentată pe introducerea votului universal în 1918 si pe adoptarea în 1923 a noii Constituţii. In articolul 5 erau prevazute drepturile si libertăţile cetăţeneşti specifice unui stat democratic.

Constituţia din 1923 la articolul 33 prevedea: "Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune si după principiile si regulile aşezate de Constituţiunea de faţă". Ea avea la baza principiul separării puterilor in stat: puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca.

Prevederile Constituţiei din 1923 au constituit baza democraţiei româneşti interbelice, dar funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin aceasta s-a dovedit a fi dificilă. Lipsa de experienta a electoratului, rivalitatea dintre partide, ambitia conducatorilor, gravitatea problemelor ce urmau a fi rezolvate au dus la o deteriorare a mecanismelor constitutionale si la concentrarea puterilor in mainile executivului si ale sefului statului.

In sistemul politic din Romania interbelica partidele politice aveau un rol esential, dar Constitutia din 1923 nu continea nici un cuvant despre acestea. Totusi legea fundamentală prevedea anumite drepturi si libertati care pentru a putea fi exercitate, presupunea existenta partidelor politice.

Se înregistrează, intre anii 1918-1921, o maxima proliferare a partidelor politice "unele intitulându-se agrariene" sau "ţărăniste " cu scopul de a atrage electoratul din mediul rural, majoritar, altele naţionaliste care urmarea atragerea celor sensibili la ideea de patriotism.

Scena politica interbelica a fost dominata de doua partide: Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc care au guvernat tara in cea mai mare parte a perioadei interbelice.

Liberalismul punea in centru societatii individul, teorie care a fost sustinuta pana la primul razboi mondial. Dupa razboi au loc modificari in ideologia liberala, aparand neoliberalismul care pune accentul pe interventia statului, apreciind ca interesul general prima asupra celui individual. Aceasta conceptie a fost dezvoltata de personalitati de marca, precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante contributii la teoria si practica industrializarii, punctul esential al doctrinei neoliberale. Viitorul era, in conceptia lui St. Zeletin - cel mai de seama teoretician al neoliberalismului - in industrializare si urbanizare. Ei au accentual rolul industriei si au întrevăzut o strânsă legatura intre industrializare, modernizare si consolidarea independentei politice.

Reprezentanţii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind ,,protecţionismul”, concretizată

9

in formula "prin noi înşine" prin care se putea asigura o valorificare superioara a resurselor naţionale, in primul rând prin forţe proprii. Deviza "prin noi înşine" nu trebuie interpretată ca o atitudine exclusivistă, de înlăturare a capitalului străin, ci ca o colaborare cu acesta in condiţii mai avantajoase ca până atunci.

Pentru Ştefan Zeletin, Constituţia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de nastere a neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic si se întemeia pe separaţia puterilor in stat. El aprecia: „Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoarele puncte de vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a) intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţilor individuale ca "funcţii sociale”.

Democraţia, idee de baza a gândirii liberate de pretutindeni s-a bucurat si ea, pe plan teoretic, de atenţia ideologilor liberali, cu deosebire în perioada interbelică, in care aceasta era virulent combătută de grupările extremiste de dreapta.

Ţărănismul a fost cea de-a doua concepţie cu un impact deosebit in societatea românească. Aceasta concepţie a fost promovata de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane ş.a. Ei susţin că România - ca si celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească. Spre deosebire de poziţia pro-industrială, puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal - care considera problema agrară rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul război mondial - Partidul Ţărănesc si, apoi Partidul Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită gospodăriei ţărăneşti şi agriculturii.

Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogena si independentă, cu un rol deosebit in evolutia ulterioara a societatii romanesti. Se afirma ca prin aplicarea doctrinei taraniste si apoi a "statului ţărănesc” - ca cea mai autentica expresie a democratiei - se putea realiza gospodaria taraneasca trainica, bazata pe "proprietatea de munca". Taranistii sustineau cresterea rolului statului in economie, considerand-o chiar o necesitate. Pornind de la conceptia ca Romania trebuie sa ramana un stat preponderent agrar, reprezentantii taranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor ramuri industriale, in mod special a celor care valorificau produsele agricole si bogatiile subsolului. In schimb ei se impotriveau protectionismului vamal ridicat, sustinut de liberali.

Reprezentanţii ţărănismului apreciau ca România nu dispunea de suficient capital pentru susţinerea dezvoltării economiei si se pronunţau pentru politica "porţilor deschise" faţă de capitalul străin.

Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia in 1920 ca statul român nu poate fi decât un stat ţărănesc, pentru ca poporul român este un popor de ţărani si pentru ca munca ţărănească condiţiona toată viaţa economică şi socială. La început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut "lupta de clasă" a ţărănimii si muncitorimii împotriva "burgheziei oligarhice", apoi (după 1924), au preconizat "apărarea de clasă" împotriva agresiunii la care ţărănimea era supusă din partea burgheziei. In moţiunea adoptată in 1935 la Congresul Partidului Naţional Ţărănesc se insista pe o colaborare a tuturor forţelor sociale in cadrul statului naţional-ţărănesc pe baza unei reale democraţii.

Mecanismul democratic stabilit de Constitutia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus in aplicare. Dificultatea a fost data in primul rand de faptul ca si dupa 1918 s-a mentinut vechea practica, instituita de Carol I, ca regele sa numeasca guvernul dupa care urma dizolvarea corpurilor leguitoare si organizarea de alegeri. Astfel ca nu legislativul desemna executivul ci invers. In perioada interbelica s-a inregistrat o mare instabilitate guvernamentala; in cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la cârma ţării 30 de guverne si au avut loc 10 alegeri generale.

Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând in aplicare politica "prin noi înşine" au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării si emanciparea economiei ţării de sub dependenţa capitalului străin. A fost adoptată noua Constituţie în 1923; au fost adoptate legi privind comercializarea si controlul întreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924) legea pentru organizarea si exploatarea căilor ferate (1925) etc.

Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-ţărăniştilor si liberalilor. Taranistii au guvernat in intervalele 1928-1931 si 1932-1933 punând in practică politica economica a "portilor deschise". Reveniti la guveraare, in 1933, liberalii au promovat măsuri de

10

incurajare a industriei nationale si de creştere a rolului statului in economie. Datorită unui complex de factori interni, dar şi pe un fond internaţional caracterizat prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă, regimul democratic stabilit prin Constitutia din 1923 a început sa funcţioneze tot mai defectuos şi a eşuat in urma alegerilor parlamentare din 1937.

Extremismul. Alături de cele două concepţii - liberalismul si ţărănismul - in perioada interbelica au apărut si curente extremiste de dreapta si de stânga. Cea mai importanta grupare extremistă de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu care, in 1927, se desprinde din Liga Apărării Naţionale Creştine şi întemeiază Legiunea Arhanghelul Mihail, iar in 1930 îşi constituie o secţie politică numită Garda de Fier.

Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit sa sublinieze atât orientarea antisemită, cât si condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice acuzaţi de materialism, de lipsă de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa si apologia morţii. In viziunea lor democraţia parlamentara era condamnata la pieire, fiind socotita vinovata de scindarea natiunii prin lupta dintre partide, de slabirea autoritatii statului, saracirea populatiei, lipsa de moralitate, facilitarea acapararii avutiei tarii de catre politicieni si evrei si subordonarea Romaniei marii finanţe internationale evreieşti. In locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii sustineau teoria elitelor. In planul politicii externe mişcarea legionara a acţionat pentru alianţa României cu Germania si Italia afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „ o ţară mândră ca soarele de pe cer". Legionarii au ajuns la putere in septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial, au promovat o politica profund antidemocratica, de teroare.

Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat in 1921 care a aderat la Internaţionala a III-a comunistă. Concepţia comunista (marxist-leninistă) aprecia că orânduirea capitalistă e perimată din punct de vedere istoric si trebuia lichidată pe calea revoluţiei. Esenţa doctrinei comuniste se afla in documentele Partidului Comunist, care apreciau ca România era o "veriga slabă a lanţului imperialist" şi că de aceea trebuia pregătită revoluţia in vederea înlăturării de la putere a burgheziei si moşierimii, instaurării puterii proletariatului, naţionalizării principalelor mijloace de producţie in scopul edificării societăţii socialiste.

In anul 1923 comuniştii români au adoptat si susţinut teza cominternistă privind dreptul popoarelor la autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era considerată "stat multinaţional", creaţie a "imperialismului apusean" si trebuia dezmembrată. Orientarea antinaţională a P.C.R. a dus la scoaterea lui în afara legii, in anul 1924. In august 1944, în condiţiile înlăturării regimului antonescian, PCR participa la guvernare şi treptat reuşeşete să preia întreaga putere.

11