233

COORDONATE ALE EVOLUŢIEI MONDIALE, ÎNTRE SECURITATE ŞI CONFLICTUALITATE

General locotenent dr. Olimpiodor ANTONESCU

Inspectorul general al Jandarmeriei Române

La început de mileniu, lumea a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale, marcată de coexistenţa şi confruntarea unor tendinţe pozitive majore cu altele care generează riscuri, ameninţări şi pericole. Vechea ordine mondială, bazată pe o logică bipolară – caracterizată de rivalitate şi capacitatea de anihilare reciprocă a unor blocuri de state – a dispărut, iar tranziţia postbipolară s-a încheiat, în timp ce germenii construcţiei unei noi arhitecturi globale de securitate ocupă un loc tot mai important în cadrul preocupării comunităţii internaţionale.

Scena internaţională continuă să rămână, la nivel global, puternic conflictuală. Cauzele conflictelor se regăsesc atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuţie şi la pieţe, cât şi în cel al diferenţelor identitare de natură etnică, religioasă, culturală sau ideologică. Probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce conflictele regionale şi cele interne pot fi mai frecvente, iar efectul lor – direct sau cumulat – tot mai greu de controlat.

2. CULTURĂ PROFESIONALĂ

234

1. Repere ale conflictualităţii ca fenomen Conflictualitatea actuală îşi are sorgintea în

fenomenele sociale şi în manifestările antagonice, care sunt generate de diversele stadii de dezvoltare economică şi tehnologică, atinse de diferitele naţiuni componente ale societăţii umane, la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI.

Ca fenomen social, conflictul militar a evoluat în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi fizionomia lui, în strânsă legătură cu evoluţia societăţii.

În acest context, starea de conflict militar apare sau derivă dintr-un complex de condiţii, de care atârnă succesul ori insuccesul unei confruntări. Aceasta poate fi considerată produsul simultan al unor forţe materiale, morale, intelectuale, economice, politico-diplomatice, militare, psihologice şi informaţionale, reprezentând mai mult decât o simplă problemă de strategie, de logistică sau de tehnologie.

Tabloul fenomenului conflictual în lumea din perioada „post-război rece” nu este nici exhaustiv şi nici nu cuprinde totalitatea abordărilor teoretice formulate în ultimii ani. De la sfârşitul „războiului rece” au fost lansate un număr considerabil de viziuni conceptuale privitoare la fizionomia viitoarelor conflicte. În contextul actual, cea mai frecvent menţionată este teoria lui Huntington. La începutul anilor ’90, acesta a afirmat că adversitatea ideologică dintre cele două superputeri va fi treptat înlocuită, din varii motive, de o „ciocnire a civilizaţiilor“. El a apreciat că „principalele conflicte în politica globală vor avea loc între naţiuni şi grupuri aparţinând unor civilizaţii diferite“.

Argumentează astfel că Vestul utilizează instituţiile, puterea militară şi resursele economice pentru a conduce lumea pe acele căi, care asigură menţinerea dominaţiei occidentale, protejează interesele occidentale şi promovează valorile politice şi economice occidentale. Acest comportament provoacă răspunsuri din partea acelor societăţi şi state care refuză să accepte şi să-şi însuşească valorile şi credinţele occidentale, aşa cum ar fi democraţia liberală sau drepturile omului.

235

Unul din aceste răspunsuri este terorismul internaţional, fenomen care se prezintă astăzi ca o ameninţare globală, datorită asimilării unor tehnologii şi metode care l-au făcut mult mai potent, mai dinamic, amorf şi dificil de contracarat. În condiţiile asimetriei covârşitoare în raportul de forţe, el a devenit instrumentul favorit al unor grupuri care nu dispun de alte mijloace de utilizare a puterii, fiind cel mai utilizat şi atractiv mijloc de luptă pentru grupări radicale şi fundamentaliste.

Capacitatea de a întreprinde acţiuni violente a crescut considerabil, datorită noilor arme şi, în special, a accesului la explozivi foarte puternici şi dispozitive de detonare sofisticate. Ceea ce îi satisface cel mai mult pe terorişti este posibilitatea de a fi în centrul atenţiei opiniei publice, de a-şi realiza dorinţa, aproape patologică, de a fi în prim planul atenţiei mass-media.

Un alt gen de conflicte, care se manifestă cu putere începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea şi continuă cu virulenţă, este cel interetnic. Acesta a apărut ca urmare a manifestării unui proces cu dublă dinamică în societatea post război rece: fragmentarea politică şi integrarea regională.

Revitalizarea etnicităţii şi a căutării identităţii de sine au fost considerate, de unii autori ca fiind pozitive, însă, atunci când au fost afectate drepturile altor comunităţi, acestea au degenerat şi au produs efecte negative. Ideea conform căreia conflictul identitar este expresia unei stări de primitivism politic şi este specific doar lumii subdezvoltate nu mai este de actualitate. Realitatea arată că asemenea manifestări apar şi în regiuni şi state considerate dezvoltate şi cu un standard înalt de civilizaţie.

2. Mediul de securitate internaţional,

în raport cu originile şi tendinţele conflictualităţii

Mediul de securitate internaţional se află într-o rapidă schimbare. Unele schimbări sunt lineare şi previzibile, fie că decurg dintr-o evoluţie obiectivă a mediului de securitate, fie

236

că reprezintă rezultatul unor strategii şi programe. Altele au caracter surprinzător, seismic sau de discontinuitate strategică şi sunt însoţite de o doză de incertitudine semnificativă ca natură, amploare şi durată.

În această lume complexă, dinamică şi conflictuală, confruntarea principală se poartă între valori fundamental diferite, între democraţie şi totalitarism şi este determinată de agresiunea majoră a terorismului internaţional de sorginte extremist-religioasă, structurat în reţele transfrontaliere, împotriva statelor democratice şi a forţelor politice raţionale din statele angajate în procesul democratizării. Tendinţele majore ce guvernează evoluţiile globale în epoca postbipolară creează îngrijorări justificate, generează noi provocări, oferă oportunităţi şi prezintă riscuri la adresa valorilor şi intereselor naţionale.

Globalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, creând atât oportunităţi, cât şi noi riscuri şi ameninţări. Securitatea internaţională tinde tot mai mult să-şi manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internaţională este tot mai conştientă de răspunderile ce îi revin.

În contextul acestei configuraţii complexe a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stări de instabilitate şi conflict, de sărăcie şi frustrare care generează sau favorizează proliferarea noilor riscuri şi ameninţări. Dintre acestea, unele pot avea un impact major asupra securităţii României. La nivel regional, în Europa centrală, de est şi sud-est, persistă sau sporesc în intensitate stări de tensiune determinate de vechi dispute de natură etnică sau religioasă, teritoriale sau separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum şi de criminalitatea transfrontalieră.

Disensiunile apărute între SUA şi Marea Britanie şi aliaţii lor, pe de o parte, şi Franţa, Germania, Rusia şi China, pe de altă parte, cu privire la modalitatea de soluţionare a crizei irakiene, au repus în discuţie nu numai rolul şi locul

237

principalelor organisme internaţionale cu vocaţie de securitate (ONU, N.A.T.O. şi U.E. ) în soluţionarea problemelor majore ale omenirii, dar şi necesitatea redefinirii ordinii mondiale rezultată după sfârşitul războiului rece.

Sub impactul crizei irakiene, cele două structuri ale stabilităţii euroatlantice din ultimii 50 de ani, N.A.T.O. şi U.E., s-au aflat în postura de a pune în discuţie soliditatea şi calitatea relaţiilor membrilor săi.

Atitudinile au fost, cu puţine excepţii, rezultatul deciziilor la nivel naţional şi numai accidental au fost adoptate la nivelul forurilor decizionale ale structurilor de securitate colectivă ONU, N.A.T.O. şi U.E..

Războiul din Irak a evidenţiat că, pentru a combate noile ameninţări de tipul ,,terorism-arme de distrugere în masă’’, relaţiile dintre statele naţionale tind să devină elemente definitorii şi nu aranjamente multinaţionale.

Evoluţia evenimentelor din perioada post-război relevă faptul că procesul de reconstrucţie şi de restabilire a ordinii se dovedeşte a fi mult mai complex şi de durată decât se preconizase iniţial, iar materializarea acestuia solicită efortul colectiv, atât al ţărilor implicate, cât şi al organismelor internaţionale.

Atitudinea ostilă a populaţiei faţă de prezenţa forţelor multinaţionale şi în special a celor americane şi engleze ia forme din ce în ce mai categorice şi mai radicale, alternând între simple manifestări spontane de antipatie şi atacuri armate bine organizate şi desfăşurate, soldate cu importante pierderi materiale şi numeroase victime din rândul militarilor.

Conflictul izbucnit în luna august 2008 între Rusia şi Georgia pare a fi un alt război pentru petrol. La summit-ul U.E., liderii europeni au decis amânarea negocierilor pentru un parteneriat consolidat cu Moscova până la retragerea trupelor ruse din Georgia.

Problematica şi conţinutul securităţii europene şi euro-atlantice, în noul context geostrategic şi politic european,

238

preocupă, în egală măsură, toate statele continentului, în condiţiile în care tendinţa general pozitivă ce se manifestă la nivel global este însoţită de o serie de procese şi fenomene ce influenţează atât securitatea naţională a statelor, cât şi ansamblul securităţii, în plan regional sau continental.

Analizele de specialitate conduc la concluzia că lumea continuă să rămână puternic conflictuală, la origine găsindu-se: accesul limitat la resurse şi la mecanismele de distribuţie a acestora, precum şi la pieţe; diferenţele de natură etnică, religioasă, culturală sau ideologică.

Referitor la conflictul dintre Rusia şi Georgia, Parlamentul European a subliniat, importanţa Georgiei pentru securitatea energetica a Europei şi a cerut Comisiei Europene să acorde acestei ţări asistenţă pentru protejarea infrastructurii energetice.

În rezoluţia dezbătută şi adoptată, membrii Parlamentului au subliniat importanta Georgiei ca alternativă la ruta rusească de tranzit al energiei. Este esenţial ca infrastructura existentă, de exemplu conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan să fie protejată corespunzător, iar parlamentarii cer Comisiei sa acorde asistenţă în acest scop.

Tot în rezoluţie, europarlamentarii solicită revizuirea politicii U.E. dată de Rusia, în cazul în care Moscova nu îşi respectă angajamentele privind retragerea trupelor.

Mediul de securitate internaţional este supus schimbărilor rapide, unele dintre ele fiind previzibile, fie că sunt rezultat al evoluţiei obiective a acestuia, fie al unor strategii şi programe. Majoritatea schimbărilor sunt însoţite de o mare doză de incertitudine din punctul de vedere al naturii, amplorii şi duratei, unele având caracter surprinzător şi de discontinuitate. Acţiunile iraţionale reprezintă mijloace de divizare a comunităţii internaţionale şi de lărgire a spectrului de riscuri neconvenţionale, diversificarea tipologiei crizelor şi conflictelor ce generează provocări multiple cărora statele trebuie să le opună reacţii atât în plan intern cât şi în plan internaţional.

239

În acest context, mediul de securitate internaţional este caracterizat de o posibilitate redusă de declanşare a unor conflicte militare majore, cel puţin pe termen scurt, sau chiar pe termen mediu; există riscul totuşi, de apariţie a unor noi conflicte regionale şi/sau interne cu efecte greu de controlat; accelerarea proceselor de globalizare şi de integrare regională concomitent cu tendinţele de fragmentare statală; evoluţia fenomenului globalizării care poate crea oportunităţi de dezvoltare, dar şi noi riscuri şi ameninţări, datorită faptului că unele state cu capacitate mai redusă de a exploata posibilităţile evoluţiei economice pozitive, pot rămâne în afara acestor procese globalizatoare, ceea ce va provoca ilegalităţi şi reacţii iremediabile; existenţa, în contrast cu această configuraţie globalistă, a unor regiuni întregi care sunt afectate de stări de instabilitate şi conflict, de sărăcie şi frustrare, care dau naştere la noi ameninţări şi provocări, ce duc la lărgirea spectrului riscurilor neconvenţionale şi a tipologiei crizelor şi conflictelor; amplificarea aspectelor de insecuritate la nivel global prin proliferarea riscurilor şi ameninţărilor de natură asimetrică; convergenţa eforturilor consacrate construcţiei unei noi arhitecturi de securitate care să vizeze echilibrul internaţional, capabil să asigure libertatea şi democraţia la nivel global, alterate de accentuarea tendinţelor anarhice la nivel regional şi de agresiunea majoră a terorismului de sorginte extremist-religioasă, structurată în reţele transfrontaliere, împotriva statelor democratice şi a politicilor raţionale, ceea ce creează îngrijorări justificate din partea tuturor; atacurile teroriste asupra Statelor Unite precum şi ameninţările ulterioare, materializate în acţiuni cu pierderi îngrijorătoare, reclamă tot mai acerb, nevoia de solidaritate şi de reacţie internaţională împotriva terorismului, unul dintre cele mai periculoase şi perfide fenomene ale lumii contemporane, încurajat de organizaţii fundamentaliste, care invocă starea de sărăcie şi frustrare a unor zone ale lumii pentru a frâna procesul mondial de democratizare şi modernizare în favoarea

240

totalitarismului şi a fragmentării lumii; creşterea performanţelor tehnicii militare care adânceşte disproporţionalitatea în raport cu posibilităţile de achiziţionare care are efecte negative asupra capacităţilor de apărare, persistă sau sporesc în intensitate tensiunile determinate de mai vechi dispute de natură etnică sau religioasă, separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum şi de criminalitatea transfrontalieră, multe dintre acestea putând deveni focare cu potenţial exploziv; evoluţia securităţii globale demonstrează faptul că succesul acţiunilor şi stabilitatea depind în exclusivitate de rezultatul cooperării multidimensionale, valoarea dialogului în cadrul instituţionalizat şi de refacere a rolului marilor organizaţii internaţionale în definirea stării de securitate a lumii.

3. Noua dinamică a securităţii în contextul globalizării

Depăşind lungul şir al discuţiilor contradictorii pe unele teme care mai necesită o înţelegere congruentă, globalizarea există şi se manifestă independent de voinţa noastră. Ea este rezultatul unui fenomen multidimensional, care a început să se manifeste în noile condiţii de creştere continuă a integrării economiilor lumii, datorată, în special, fluxurilor comerciale şi financiare, cu consecinţe imediate: permeabilizarea frontierelor, ca urmare a mişcărilor de capital, cunoştinţe tehnologice şi de populaţie în căutare de muncă.

În competiţia pentru stăpânirea de pieţe de desfacere şi pentru posedarea şi exploatarea materiilor prime şi a forţei de lucru ieftine, se poartă o nouă luptă în care accesul la informaţii şi deţinerea exclusivităţii lor este sursă de putere. Noul câmp deschis pentru strategiile industriale şi comerciale constituie debutul unui nou front, pentru cele politice şi militare. Este teatrul confruntărilor dintre instanţele economice şi cele statale. Istoria recentă ne oferă suficiente exemple în care entităţi economice prin politici şi strategii necorelate cu

241

autorităţile politice şi administrative au fost în stare să pună în pericol securitatea şi stabilitatea naţională sau chiar regională.

Redeschiderea pieţei mondiale, reluarea unei competiţii economice susţinute, dispariţia hegemoniei exclusive a capitalismului american, falimentul alternativei socialiste, ca şi mulţi alţi factori au adus statele în situaţia de a-şi revizui serios rolul pe care se obişnuiseră să-l joace în protejarea, dirijarea şi chiar planificarea investiţiilor.

În acest context, apare paradigma dezvoltării socio-spaţiale, cu cei doi termeni opuşi: individualizarea şi globalizarea. Aceasta din urmă, în ultimii ani, a suscitat un mare interes, majoritatea discursurilor nefiind centrate asupra definirii conceptului, ci asupra abordării problematicii foarte diferite a acestui fenomen.

A crescut interesul în explicarea relaţiilor dintre unităţile teritoriale şi lumea ca întreg, discuţiile purtându-se asupra problemelor cu privire la descentralizare-centralizare, legătura micro-macro, raportul local-global şi la analize multinivel. În ciuda creşterii accentuate a interdependenţei economice şi culturale, sistemul mondial este caracterizat prin inegalităţi şi divizat într-un mozaic de grupuri, care nu au întotdeauna interese comune. Aceasta nu face decât să întârzie stabilirea şi proiectarea tuturor dimensiunilor globalizării şi punerea lor în operă. Încă nu se întrezăreşte posibilitatea constituirii unei agenţii mondiale care să poată controla eficient aceste tensiuni, să realizeze o redistribuire a prosperităţii şi să asigure pacea în lume. Până atunci, globalizarea va determina o nouă restructurare a vieţii internaţionale. Probabil va apărea o linie de demarcaţie, din ce în ce mai fermă, între statele care sunt integrate politic, economic, militar şi de altă natură şi celelalte state. Aceasta va fi determinată de decizia politică a statelor neintegrate, care, fie că nu găsesc resursele necesare îndeplinirii normelor integrării, fie că se opun unei noi ordini globale.

Mai mult, există o puternică rezistenţă la globalizare, care se manifestă pe cel puţin două paliere: afirmarea

242

puternică a identităţilor, globalizarea fiind, din această perspectivă, o integrare de identităţi; accentuarea procesului de fragmentare, care, pe de o parte, „agresează” globalizarea şi, pe de altă parte, menţine şi accentuează starea de haos.

Departe de a fi un proces liniar, cu o dezvoltare uniform accelerată, procesul de globalizare este însoţit de numeroase efecte secundare, care, nestăpânite la timp, pot destabiliza, chiar ireversibil, sistemul. Riscurile, pericole şi ameninţările la adresa procesului, care apar brodate pe vulnerabilităţi greu de intuit şi eliminat în timp oportun, generează o stare de nesiguranţă, de insecuritate, a dezvoltării lui. Astfel, globalizarea conţine şi motorul amplificării insecurităţii ei. Aceasta datorită faptului că procesul „nu numai că a transformat caracteristicile riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor deja existente, ci a creat unele noi, specifice”. Din această perspectivă, apare, ca o condiţie sine qua non a reuşitei globalizării, globalizarea securităţii procesului. Departe de a fi o simplă metaforă, globalizarea securităţii presupune un răspuns global nu numai la riscuri, pericole şi ameninţări, ci şi la cerinţele de gestionare a acestora şi de monitorizare şi reducere a vulnerabilităţilor lui.

Rezultatele acţiunilor celor două componente contradictorii ale globalizării în planul securităţii au determinat creşterea interdependenţelor dintre actorii internaţionali. Aceasta a impus cooperarea tot mai aprofundată a naţiunilor, solidaritatea lor activă, fie că este vorba de reducerea decalajelor de dezvoltare, de probleme de mediu, de funcţionarea democratică a statelor şi a comunităţii internaţionale, fie de asigurarea securităţii colective împotriva ameninţărilor terorismului internaţional şi a proliferării armelor de distrugere în masă.

Europa Unită, la 50 de ani de la înfiinţare, este o putere cu impact consistent asupra dezvoltării evenimentelor din întreaga lume. Printre acestea pot fi enumerate: încetarea războaielor dintre statele comunitare,

243

o democraţie înfloritoare în ţările membre, mobilitate totală a cetăţenilor şi multe altele. Uniunea Europeană a pus bazele unuia dintre cele mai de succes sisteme de guvernământ, care, în ciuda oricăror neajunsuri, a adus cetăţenilor europeni condiţii majore de securitate şi o prosperitate economică substanţială.

Mediul de securitate internaţional este, în prezent, încărcat de riscuri şi ameninţări grave – terorism şi teroare a armelor de distrugere în masă, dispute interetnice şi rivalităţi religioase, crimă organizată transfrontalieră, stări de tensiune şi conflict întreţinute de forţe destabilizatoare în multe zone ale lumii, tulburări interne, ca şi unele evenimente neprevăzute, ca inundaţii, cutremuri, secete etc., fiecare în parte şi toate la un loc constituind riscuri de instabilitate şi insecuritate pentru comunitatea internaţională.

Asigurarea securităţii colective este, de aceea, obiectivul care a reunit eforturile ONU şi ale celorlalte organizaţii internaţionale, care a sporit solidaritatea statelor lumii, cooperarea şi colaborarea lor, ducând la reglementări comune, structuri, proceduri şi capacităţi de combatere a provocărilor secolului XXI, la un răspuns eficient la crize şi la ameninţările şi instabilităţile regionale, zonale şi globale.

Strategia mondială antiteroristă propusă în mai 2006 este doar un exemplu din multe altele prin care ONU încearcă să reunească toate statele membre în jurul ideii de combatere comună a terorismului prin acţiuni coerente şi eficiente. În perioada post Război Rece, preocuparea de întărire a solidarităţii statelor pentru creşterea securităţii globale s-a intensificat, atât din partea marilor puteri, cât şi a principalelor instituţii internaţionale: ONU, N.A.T.O., U.E., OSCE. Demersul marilor puteri, îndeosebi SUA, s-a centrat pe crearea unui nou mediu de securitate, a unor organizaţii regionale şi subregionale, concomitent cu reformarea şi întărirea organizaţiilor existente, în vederea iniţializării şi adâncirii procesului de cooperare în domeniu.

244

Mediul global de securitate, complex şi divers, cu un număr mare de actori internaţionali, evidenţiază în prezent scăderi importante la capitolul solidaritate. Deşi acesta este definit de concepte noi, ca de exemplu „interloking institutions”(elaborat la nivelul OSCE şi care situează organizaţia respectivă în centrul arhitecturii de securitate europene) sau „Mutually Reinforcing Institutions” (folosit de N.A.T.O., în ideea ca statele N.A.T.O. să creeze o nouă arhitectură de securitate în Europa, bazată pe principiile stabilite în Carta Naţiunilor Unite, în care N.A.T.O., OSCE, U.E. şi Consiliul Europei să se completeze reciproc şi în care aranjamentele regionale de cooperare să joace un rol important), totuşi, evoluţia reală a instituţiilor de securitate este sincopatică şi cu multe scăderi în plan securitar.

Este o realitate incontestabilă faptul că, după 2001, solidaritatea şi cooperarea organizaţiilor internaţionale au sporit considerabil. Organizaţiile internaţionale, fără excepţie, şi-au propus să se transforme, unele făcând până acum paşi semnificativi în acest sens. Astfel, se poate crea o imagine veridică a evoluţiilor din acest domeniu şi a preocupărilor oamenilor politici şi ale teoreticienilor pentru soluţionarea problemelor majore cu care se confruntă omenirea.

În consecinţă, globalizarea se numără printre cele mai mari şi mai profunde provocări cu care se confruntă lumea contemporană. Pentru gestionarea acestora este nevoie de un sistem sigur şi stabil de securitate, în care sunt necesare acţiunile concrete.

S-a dovedit că, în raportul complex conflict– securitate, solidaritatea este esenţială, primordială. Ea constituie liantul oricărei acţiuni civile, militare sau civil-militare aliate sau multinaţionale desfăşurate în zonele care perturbă securitatea şi stabilitatea lumii.

Opţiunea statelor europene pentru integrarea în structurile politice, economice şi de securitate, percepută ca parte indestructibilă a procesului de edificare a noii arhitecturi

245

de securitate, reclamă o analiză sistemică a fenomenelor politice actuale în interconjugarea şi interdeterminarea lor. Pe o astfel de bază se pot emite previzionări realiste şi pertinente privind evoluţiile acestora şi se pot oferi soluţii pentru stabilirea strategiei optime în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse.

Operaţiile de stabilitate presupun angajarea militară pe timp de pace în scopul de a modela mediul de securitate, de a îmbunătăţi înţelegerea reciprocă cu alte ţări şi de a spori gradul de interoperabilitate cu partenerii din coaliţie.

4. Mediul de securitate intern

Acţionând în spaţiul de securitate ce se bazează pe

obiective şi interese comune fundamentate pe principiile şi normele democraţiei statului de drept şi economiei de piaţă, statul român, pe lângă condiţiile favorabile dezvoltării economice şi sociale, obţine recunoaşterea calităţii de participant activ la acţiunile de menţinere a păcii şi stabilităţii la nivel regional şi global.

Caracteristicile mediului de securitate intern se leagă nemijlocit de calitatea României de stat democratic, stat membru al N.A.T.O. şi U.E., organizarea şi funcţionarea societăţii pe baza principiilor, valorilor şi libertăţilor democratice, trecerea la economia de piaţă, pluralismul politic, statutul de graniţă estică a celor două organizaţii, precum şi vulnerabilităţile create de ameninţările asimetrice, inclusiv cele de natură economică, informatică sau informaţională. Astfel, mediul de securitate intern se caracterizează prin faptul că deşi pericolul declanşării unui război de apărare clasic sau a unei agresiuni convenţionale este foarte puţin probabil, riscurile şi ameninţările generate de poziţia geopolitică dar şi de îndeplinirea obligaţiilor ce ne revin din angajamentele asumate, pot crea situaţii de criză majore cu efecte imprevizibile.

246

Se menţin şi există pericolul să escaladeze ameninţă-rile asimetrice de natură militară sau non-militară care pot afecta grav securitatea cetăţenilor români dar şi stabilitatea în zonă, iar problemele teritoriale deşi nu sunt de actualitate, ele vizează o rezolvare în timp, ca un act de voinţă a părţilor.

În proximitatea graniţelor României există zone de conflict deschise, cu implicaţii serioase asupra păcii şi securităţii naţionale iar spaţiul strategic în care este situată România, a făcut să devină sursă, zonă şi destinaţie de activităţi criminale grave, ca traficul ilegal de arme şi muniţii, de droguri şi de fiinţe umane, migraţiune ilegală, traficul cu produse de contrabandă şi contrafăcute, activităţi de spălare de bani şi de criminalitate economico-financiară.

Deşi pe teritoriul României nu s-au produs acte teroriste de amploare, ţara noastră nefiind producătoare de acte teroriste, există pericolul favorizării şi proliferărilor sub toate formele şi cu toate mijloacele specifice.

Dificultăţile de natură economică generată de tranziţia prelungită, dar şi guvernarea uneori ineficientă, pot crea probleme în mod deosebit în domeniul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor alături de exigenţa unor fenomene negative grave, de natură geofizică, meteorologică sau de altă natură care, asociate cu lipsa de pregătire, nepăsarea, rea-voinţa, iresponsabilitatea şi chiar unele activităţi umane periculoase, creează stări de insecuritate cu consecinţe imprevizibile.

Nivelul de viaţă relativ scăzut, comparativ cu alte state europene care creează îngrijorare, instabilitate socială şi lipsă de încredere în instituţiile statului, dar şi în cele europene şi euroatlantice, precum şi influenţa negativă a mentalităţii oamenilor, a acţiunilor de corupţie cu toate consecinţele ce derivă din acestea şi a ritmului lent de implementare a reformelor iar intenţia de a abate atenţia de la probleme grave ale societăţii, diminuează calitatea măsurilor ce trebuie întreprinse, oportunitatea şi eficienţa lor.

247

România, odată cu aderarea la N.A.T.O. şi la U.E., are garanţii de securitate şi apărare, dar nu trebuie să ignore riscurile şi ameninţările potenţiale la adresa ordinii interne şi internaţionale, precum şi raportul între cele două dimensiuni – conflictualitate şi securitate – dat fiind caracterul indivizibil al securităţii globale, iar contracararea lor, inclusiv la distanţe mari faţă de graniţele ţării, devine un act de responsabilitate majoră.

5. Perspective ale securităţii şi stabilităţii regionale

În calitatea sa de stat aflat într-o zonă de importanţă strategică pentru cele două organizaţii, România joacă un rol de importanţă majoră în procesul de definire şi implementare a politicilor stabilizatoare, de cooperare şi asistenţă de securitate ale N.A.T.O. şi Uniunii Europene, în Europa de sud-est şi de Est, precum şi în Caucazul de Sud, Orientul Mijlociu şi Regiunea Caspică.

În ani precedenţi, România s-a aflat între două focare majore de instabilitate şi conflict. Absenţa unor strategii anticipative adecvate ale comunităţii internaţionale pentru aceste regiuni – strategii apte să prevină violenţele majore şi crimele împotriva păcii şi umanităţii – a făcut ca violenţele din spaţiul ex-iugoslav să fie de lungă durată iar eforturile vizând soluţionarea problemelor să sufere de lipsa de coerentă şi perspectivă.

Prin intervenţia comunităţii euro-atlantice şi prin măsuri de impunere şi menţinerea păcii luate în ultimii ani, intensitatea conflictelor care au afectat pacea şi securitatea în Balcani s-a diminuat în mod semnificativ, balansând astfel şi raportul conflictualitate – securitate, iar prin admiterea României şi Bulgariei în N.A.T.O. situaţia din regiune a devenit mai stabilă. Aportul României la securitatea regională a fost direcţionată spre afirmarea rolului contributiv activ în domeniul securităţii şi de factor de cooperare, stabilitate democratică şi

248

progres. Dată fiind proximitatea geografică şi conexiunile regionale, interesul primordial al României în acest domeniu constă în democratizarea, dezvoltarea economică, stabilitatea şi orientarea regiunii spre integrarea europeană, simultan cu sporirea importanţei României ca factor de securitate regional. Cooperarea regională în domeniul securităţii – materializată în existenţa unui număr mare de organizaţii – oferă oportunitatea perfecţionării mecanismelor comune de evaluare a mediului strategic, de identificare a unei agende comune a riscurilor şi a unor instrumente adecvate pentru gestionarea crizelor. Armonizarea eforturilor acestora, orientarea activităţilor lor în deplină consonantă cu eforturile N.A.T.O. şi ale Uniunii Europene, dar mai ales creşterea responsabilităţii statelor sud-est europene, a conducătorilor acestora şi a forţelor politice naţionale, pentru securitatea regiunii, sporirea contribuţiei lor la soluţionarea stărilor de tensiune, criză şi conflict reprezintă imperativele majore ale noii paradigme de securitate regională. Aceasta impune pentru factorii politici responsabili din zonă – o conştiinţă civică modernă şi matură, promovarea fermă a principiilor democratice, deplin respect pentru demnitatea umană, libertatea şi identitatea tuturor, preocupare activă pentru menţinerea stabilităţii frontierelor şi încetarea propagandei în favoarea violenţei etnice sau religioase şi separatismului.

Obiectivele României în regiune vizează consolidarea perspectivelor europene ale acestor state, eliminarea riscurilor legate de terorism, de crima organizata şi de trafic ilegal, şi edificarea stabilităţii durabile, bazate pe democraţie, prosperitate, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

În atingerea acestor obiective, România va sprijini activ, în conformitate cu principiile dreptului internaţional, aplicarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate, a deciziilor şi recomandărilor OSCE şi ale Consiliului Europei şi va contribui eficient, amplificându-şi relaţiile cu statele din regiune, la

249

înfăptuirea măsurilor şi programelor politice, economice şi de securitate în cadrul N.A.T.O. şi U.E.. În acest domeniu, prioritară este înlăturarea blocajelor din calea soluţionării diferendelor şi stărilor de tensiune şi conflictualitate care să permită dezvoltarea instituţiilor democratice, să genereze securitate şi să deschidă perspectivele prosperităţii, prin respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi acceptarea multiculturalităţii.

Într-un astfel de registru modern, vor fi abordate şi preocupările legitime ale statului român pentru îmbunătăţirea statutului juridic, a condiţiilor de viaţă şi a tratamentului de care se bucură comunităţilor româneşti din alte state, conform cu normele internaţionale, cu standardele europene şi angajamentele asumate prin acorduri bilaterale.

Bibliografie:

Col.(r) ing. conf. univ. dr. Nicolae Rotaru, Vectori comunicaţionali ai unei realităţi globale de tip instabil, simpozion: Gestionarea imaginii de ţară în perioada postaderare, Editura M.I.R.A., 2007;

Col. Nicolae Uscoi, Noile funcţii ale operaţiunilor de menţinere a păcii în perioada „post Război-Rece“, în Strategii XXI, nr. 1/1996, Academia de Înalte Studii Militare, p. 86;

Pascu Furnică, Mediul european de securitate: coordonare, cooperare, competiţie, buletinul informativ Impact Strategic nr. 4(21)/2006;

Alexandra Sarcinschi, Globalizarea insecurităţii: factori şi modalităţi de contracarare, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2006;

Cristian Jura, Geopolitica conflictelor, în GeoPolitica, Anul II, nr.7-8, 2004, p. 83;

Samuel P. Huntington, The Crash of Civilisations?, in Foreign Affairs, Summer, 1993;

Frank J. Cilluffo, Daniel Rankin, Fighting terrorism, în N.A.T.O. Review, Winter 2001/2002;

Brian M.Jenkins, International Terrorism in The Use of Force, editată de Robert J.Art şi Kenneth N.Waltz, Rowan and Littlefield Inc., New York, ediţia a V-a, 1999;

250

Svante E. Cornell, Autonomy as a Source of Conflict. Caucasian Conflicts in Theoretical Perspective, în World Politics volume 54, no.2, 2002;

http://www.mega.nu:8080/ampp/rummel/tch.chap26.htm http://www.idrc.ca/en/ev-9398-201-1-DO_TOPIC.html http://www.geocities.com/Athens/8945/sycho.html#(a)

251

GESTIONAREA IMAGINII ORGANIZAŢIEI

Dana Mihalache

Termenul organizaţie derivă de la grecescul ὄργανον, care are sensul de instrument, unealtă.

Organizaţiile sunt studiate de o seamă de ştiinţe sociale precum ştiinţele politice, sociologia, economia, psihologia, sub aspectele relevante pentru fiecare dintre acestea.

Sub aspect filosofic se face distincţia între instituţii şi organizaţii. Instituţiile sunt sisteme de reguli care modelează interacţiunile umane. Ele pot fi formale sau informale.

Organizaţiile, în schimb, au un caracter mai „palpabil”, ele desemnează un grup de oameni care lucrează împreună pentru atingerea unui ţel. În acest sens, un exemplu relevant este acela al unui meci: organizarea meciului presupune stabilirea locului, a datei, a participanţilor, pe când instituţiile reprezintă regulile jocului propriu-zis.

Conştientizarea legăturilor dintre starea organizaţiei şi imaginea ei în mediile relevante a determinat preocupări tot mai sistematice pentru gestionarea imaginii organizaţiei. Este acceptat deja că gestionarea imaginii este o funcţie a conducerii organizaţiei, iar confruntarea dintre organizaţii cuprinde, tot mai frecvent, agresarea (manipularea) imaginii organizaţiei adverse. În aceste condiţii, se poate susţine că valoarea strategiilor de creare a imaginii, a strategiilor de promovare a imaginilor şi valoarea metodologiilor de evaluare a imaginilor organizaţiilor condiţionează capacitatea acestora de a se gestiona.

252

1. Strategii şi tehnici de construire a imaginii organizaţiei

1.1. O strategie de construire a imaginii unei organizaţii trebuie să urmărească, în primul rând, realizarea şi consolidarea identităţii acesteia în mentalul grupurilor-ţintă relevante pentru echilibrul şi funcţionarea organizaţiei. Literatura de specialitate, mai ales cea din domeniul marketingului, relevă preocuparea organizaţiilor de a pune în practică strategii care urmăresc crearea unui climat pozitiv, marcat de credibilitate şi încredere, crearea unei imagini distincte şi clare în mediul social relevant şi în sferele de interese, creşterea numărului de membri şi susţinători loiali ai organizaţiei, determinarea şi motivarea liderilor de opinie cu privire la problemele principale ale organizaţiei, creşterea succesului pe piaţă prin captarea atenţiei, bunăvoinţei şi încrederii publicului.

Formularea unei strategii de imagine trebuie să ţină seama de factorii strategici care definesc starea de ansamblu a organizaţiei, situaţiile favorabile care pot fi folosite de aceasta şi elementele din mediul social care îi sunt potrivnice. Cei mai cunoscuţi factori strategici, cu implicaţii majore asupra imaginii organizaţiei, sunt: punctele tari ale organizaţiei, punctele slabe, prilejurile favorabile (oportunităţile) şi ameninţările.

Structurile implicate în crearea imaginii organizaţiei vor ţine seama de aceşti factori atât în etapa de formulare a strategiei, cât şi în etapele ce urmează: implementarea strategiei, evaluarea şi controlul aplicării acesteia.

O strategie de construire a imaginii cuprinde, de regulă, următoarele elemente: scopul şi obiectivele propuse, principalele componente ale imaginii organizaţiei, categoriile de public-ţintă, principalele mesaje care trebuie transmise pentru fiecare categorie de public-ţintă, canalele de comunicare a mesajelor în raport cu specificul destinatarilor acestora, termenele de îndeplinire a activităţilor planificate,

253

resursele materiale necesare, elaborarea şi aplicarea programelor de organizaţii publice pentru implementarea strategiei de creare de imagine.

O strategie de acest tip urmăreşte construirea unei imagini pozitive a organizaţiei prin proiectarea personalităţii, caracterului şi identităţii acesteia în mentalul individual şi colectiv. Mai mult decât atât, aceste strategii au ca rezultat formarea unor imagini identitare, specifice şi distincte, ceea ce justifică descrierea acestui proces drept „construirea identităţii corporatiste”.

1.2. Cele mai cunoscute tehnici de construire a imaginii

organizaţiei sunt: utilizarea „efectului haloului” (utilizarea imaginii unei organizaţii, unui individ sau unui fenomen ce are deja reputaţie, pentru a obţine un plus de credibilitate pentru organizaţia proprie); răsturnarea imagologică (ansamblu de activităţi de organizaţii publice care urmăresc schimbarea în timp scurt a caracterului imaginii unei organizaţii – din preponderent negativă în preponderent pozitivă – prin asocierea produselor şi serviciilor acesteia cu evenimente pozitive de largă audienţă şi cu implicaţii majore în viaţa şi activitatea oamenilor); utilizarea unitară a multiplicatorilor de imagine (informarea unitară a multiplicatorilor de imagine – angajaţi, foşti membri ai organizaţiei, clienţi, vecini, admiratori, mass-media etc. – cu speranţa că aceştia vor retransmite semnale şi mesaje relativ unitare); diferenţierea imaginii (diferenţierea mesajului transmis cu accent strict numai pe caracteristicile proprii organizaţiei).

Utilizarea acestor tehnici se face prin aplicarea lor individuală, de sine stătătoare, sau prin combinarea lor în funcţie de scopurile urmărite, starea imaginii organizaţiei, orizontul de interpretare a mediului social în care funcţionează organizaţia, interesele manifeste ale categoriilor de public-ţintă, caracteristicile spaţiului mediatic/ informaţional în care se construieşte imaginea organizaţiei.

254

2. Promovarea imaginii organizaţiei

Promovarea imaginii organizaţiei reprezintă domeniul în care se interferează reclama, publicitatea, utilizarea liderilor de opinie şi tehnicile de creare a evenimentelor. Spaţiul de convergenţă şi interferenţă a acestora este posibil datorită semnificaţiei mesajelor transmise, care urmăresc promovarea unei imagini multidimensionale, dar unitare, pe următoarele coordonate: evidenţierea rolului organizaţiei (locul şi rolul organizaţiei în ierarhia organizaţiilor de acelaşi tip; locul şi rolul atribuit de mediul-sarcină şi de comunitatea locală sau globală; trăsăturile definitorii ale organizaţiei; interacţiunile cu alte organizaţii, pe verticală şi pe orizontală; tradiţiile şi realizările organizaţiei; avantajele şi protecţia consumatorilor, clienţilor şi partenerilor; perspectivele apropiate şi îndepărtate ale organizaţiei); evidenţierea activităţilor organizaţiei (activităţile specifice organizaţiei, scopul şi importanţa lor; activităţi în folosul propriilor membri: educaţionale, recreative; activităţi în folosul comunităţii: umanitare, culturale, de creştere a calităţii vieţii etc.); evidenţierea rolului membrilor organizaţiei (rolul membrilor marcanţi ai organizaţiei; drepturile şi obligaţiile membrilor; profesionalismul, competenţa şi onestitatea personalului; contribuţia membrilor la realizarea scopului organizaţiei; participarea membrilor organizaţiei la acţiuni naţionale şi internaţionale de prestigiu etc.); evidenţierea evenimentelor importante ce au loc în interiorul organizaţiei, cu semnificaţie şi de interes pe plan local, regional, global (intern şi internaţional).

2.1. Publicitatea – termen de origine latină ce provine

de la verbul „publico-publicare”, a cărui semnificaţie este „aducerea la cunoştinţa publicului” – reprezintă o acţiune care urmăreşte, prin mijloace specifice, consolidarea reputaţiei organizaţiei. Ea este definită în dicţionare ca „notificare publică rezultând din menţionarea în presă, la radio sau prin orice alt canal sau mijloc de comunicare”, împreună cu „măsurile,

255

procesul sau activitatea de asigurare a notificării publice”, evidenţiindu-se efortul organizaţiei de a se menţine în atenţia opiniei publice, în primul rând, printr-o informare publică sistematică, susţinută.

Publicitatea contribuie la structurarea şi consolidarea imaginii organizaţiei prin aspectele majore pe care le pune în evidenţă: ea este un fenomen de comunicare, pentru ca menţinerea în atenţia opiniei publice urmăreşte succesul şi credibilitatea organizaţiei prin captarea bunăvoinţei publicului; de asemenea, reclama este şi un fenomen social, pentru că nu se adresează numai categoriilor de public-ţintă ci, în primul rând, întregii populaţii care îşi manifestă în mod constant dorinţa de a cunoaşte şi de a se informa.

2.2. Reclama cuprinde totalitatea mijloacelor şi

tehnicilor al căror scop imediat este acela de a atrage atenţia consumatorilor asupra unui produs sau serviciu, urmărind influenţarea acestora în vederea achiziţionării şi folosirii produsului sau serviciului respectiv. Ea reprezintă, deci, acele tehnici utilizate pentru a aduce produse, servicii, opinii sau cauze în atenţia publică, cu scopul de a convinge publicul să reacţioneze într-un mod determinant, aşa cum a fost sfătuit de către emiţător.

Caracteristicile principale ale reclamei sunt: scopul pur economic (urmăreşte vinderea produselor şi serviciilor); activitatea pur comercială (utilizează spaţiul tipografic sau de emisie în schimbul unui preţ); rolul regularizator între cerere şi ofertă; contribuţia importantă la realizarea vânzării de masă; favorizarea cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare, prin micşorarea timpului ce separă o inovaţie tehnică sau comercială de exploatarea ei pe piaţă.

Prin acţiunile ei asupra cumpărătorului (cunoaşterea produselor şi determinarea alegerii motivate; informarea-documentarea clienţilor cu rol de argumentare şi de realizare a modelor, gusturilor, atitudinilor, modurilor de viaţă etc.),

256

reclama consolidează imaginea de marcă, individualizează produsele şi serviciile, le face vizibile şi distincte, le relevă percepţiei publicului larg sau publicului specializat, conferindu-le notorietate şi credibilitate.

2.3. Liderii de opinie fac parte din categoria

formatorilor de opinie împreună cu factorii de decizie şi factorii de influenţă şi au rol important în filtrarea informaţiei, orientarea percepţiei şi formarea atitudinilor.

Lor li se atribuie însuşiri care îi recomandă ca adevăraţi catalizatori ai opiniei publice. Se relevă, astfel, caracteristici majore cum sunt: manifestă interes deosebit cu privire la o anumită chestiune, fiind mai bine informaţi în această problemă decât cetăţeanul obişnuit; se remarcă drept mari consumatori de informaţii vehiculate prin presă; aderă rapid la ideile noi; influenţează cetăţenii datorită capacităţii organizatorice şi de iniţiere a acţiunilor de grup; sunt întâlniţi la toate nivelurile comunităţii; sunt percepuţi de comunitate ca autorităţi în anumite domenii specifice; reflectă, de obicei, deciziile şi opiniile strategice ale celor aflaţi pe trepte superioare în structura de putere a comunităţii.

Caracteristicile enunţate le conferă liderilor de opinie un rol important în multiplicarea imaginii pozitive/ negative a organizaţiei. Ei evidenţiază semnificaţii ale lucrurilor, evenimentelor şi fenomenelor, trec prin propriul „filtru” şi prin sistemul propriu de referinţă informaţiile destinate comunităţii şi le „livrează” apoi acesteia.

Rolul liderilor de opinie în comunitate este bidimensional. Prima dimensiune ţine de difuzarea deciziei de la vârful piramidei de putere către cetăţeanul mediu, iar a doua dimensiune îi conferă rolul de important mijloc de transmitere a opiniilor cetăţeanului mediu către vârful piramidei puterii.

2.4. Tehnicile de creare a evenimentelor se bazează

pe semnificaţia deosebită a acestora, pe impactul major pe

257

care îl au în formarea imaginilor sociale şi determinarea atitudinilor majore ale oamenilor.

Evenimentul este o întâmplare, un fapt, o acţiune deosebită, ieşită cumva din comun, care acţionează asupra mentalului individual şi colectiv, determinând aprecieri, evaluări şi opinii. Acesta se produce sau este creat, urmând a fi identificat el însuşi ca mesaj sau ca obiect al mesajului.

Evenimentele care se produc, cu deosebire cele naturale, pot fi folosite de organizaţie pentru a-şi evidenţia punctele tari, calitatea produselor sau serviciilor. Inundaţiile, înzăpezirile, seceta, alunecările de teren, accidentele, incidentele, catastrofele pot fi transformate în oportunităţi pentru demonstrarea forţei şi posibilităţilor de reacţie ale organizaţiilor. O eclipsă de soare poate constitui un eveniment important pentru demonstrarea calităţii produselor optice ale unei firme sau a posibilităţilor multiple de transmitere a fenomenului (din aer şi de pe sol) de către unele posturi de televiziune.

Când evenimentele sunt planificate şi produse în domeniile economic, politic şi social, ele trebuie să fie o creaţie a specialiştilor în organizaţii publice şi a celor care decid în aceste domenii. Rolul evenimentelor este să atragă spre legitimitate, autoritate, eficienţă şi credibilitate, spre o adeziune majoră care priveşte comunitatea în ansamblu şi pe fiecare individ în parte. Simpla câştigare a opiniei publice nu este un scop în sine, este necesară obţinerea unui vot de încredere conştient şi liber din partea comunităţii.

2.4.1. Factorii care asigură eficienţa evenimentului Un mesaj are importanţă majoră în orientarea

percepţiei, în crearea cadrului adecvat participării, în manifestarea unor atitudini favorabile evenimentului, în difuzarea informaţiilor de interes pentru categoriile de public-ţintă. Principalii factori care asigură eficienţa evenimentului sunt: a) credibilitatea autorităţii emitente; b) responsabilitatea organizatorului; c) forma mesajului.

258

Credibilitatea autorităţii eminente. Pentru a atinge obiectivele de comunicare, emitentul trebuie să fie cunoscut ca o sursă credibilă sau să devină credibil prin modul de comunicare. Încrederea acordată se transpune în percepţii corecte şi eficiente la nivelul receptorului. În acest fel, un mesaj primeşte valoarea de eveniment, este tratat ca atare şi nu ignorat sau devalorizat. În procesul judecăţilor de valoare, ansamblul măsurilor şi tehnicilor folosite pentru crearea evenimentului de către emiţător îşi găseşte locul pe fondul unei credibilităţi provenite din exerciţiul legăturii emiţător-receptor. Riscul pierderii credibilităţii este suficient de mare când relaţia este alterată de caracterul denaturat al evenimentului, creat pentru a ascunde, manipula sau converti opinia publică la interese obscure, fără echivalent în relaţia de încredere dintre populaţie şi organizaţie.

Responsabilitatea organizatorului. Valoarea unui eveniment este dată, în principal, de intersecţia pozitivă dintre importanţă, logică, necesitatea mesajului şi imaginea pe care o are colectivitatea, mediul social, asupra fenomenului descris prin mesaj, sau asupra celor care determina conexiuni directe cu acesta şi pot sugera şi convinge asupra veridicităţii şi importanţei mesajului. Pentru obţinerea efectului dorit, organizatorul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de profesionalism şi responsabilitate. Crearea evenimentului trebuie să constituie sarcina unui compartiment specializat, bine informat, care va planifica, dimensiona şi emite mesajul, pe de o parte, iar, pe de altă parte, va conferi evenimentului valoarea de fapt deosebit prin autoritatea pe care o reprezintă.

Forma mesajului. De regulă, se acceptă ca cel puţin una din componentele mesajului emis ca eveniment atinge sensibilitatea emoţională a receptorului, determinându-i, prin reacţii stereotipe, o modelare a voinţei sale după obiectivele creatorului de eveniment. În lumea modernă, asemenea procedee sunt admise doar în contextul unor convenţii acceptate şi imprimate în conştiinţa publică prin uz (teatru,

259

film, arte plastice, publicitate, campanii sanitare etc.), deşi anumite tehnici de captatio benevolentia se manifestă şi în domenii mai puţin supuse controlului social (viaţa politică, presa etc.). Graniţa între a convinge şi a manipula este foarte sensibilă şi foarte uşor de depăşit în contextul implicării tehnologiei moderne în comunicare şi informare. Ţinând cont de faptul că manipularea implică riscul pierderii credibilităţii şi al efectului pe termen lung, puterea de a convinge reprezintă principala caracteristică a unui eveniment creat. Modalitatea de enunţ trebuie să îndeplinească cerinţele clarităţii, logicii, argumentului şi să accentueze importanta mesajului care face subiectul evenimentului. În aceste condiţii, evenimentul propriu-zis beneficiază de „logistica” planificată şi susţinută prin resurse şi se realizează în mai multe etape succesive.

2.4.2. Etapele creării evenimentului Definirea evenimentului. Compartimentul specializat în

organizaţii publice trebuie să stabilească scopul precis al mesajului ce trebuie transmis prin evenimentul planificat. El va proiecta activităţile în interiorul unui proces secvenţial de creare a evenimentului. Analiza, în acest caz, va cuprinde stabilirea scopului, argumentaţia pentru susţinerea atingerii acestuia şi implicaţiile diverse ale punerii lui în aplicare. În cadrul acestei etape, va fi fixată tema evenimentului, concepţia de realizare, scenariul detaliat şi amploarea acţiunilor desfăşurate.

Evenimentul în sine este constituit din măsurile concrete, din acţiunile de punere în aplicare a deciziilor strategice. Evenimentul mediatic este o acţiune de culme, un vârf informaţional într-un proces continuu şi, uneori, lent, ale cărui implicaţii au şi ele o dezvoltare continuă. De aceea, informarea în interiorul unui eveniment complex trebuie sa fie continuă, sistematică şi cu scopuri precise.

Stabilirea structurii evenimentului este deosebit de importantă pentru realizarea celor urmărite de organizatori. Ca

260

urmare, este necesar ca această etapa să înceapă cu analiza scopului şi a modalităţilor de realizare a scopului propus, analiza mediului social în care se desfăşoară evenimentul şi a aspectelor de asigurare materială.

Rezultatul analizei se va concretiza în detalierea elementelor care vor fi prezentate publicului şi a modalităţilor de prezentare, a conţinutului fiecărui moment al evenimentului, a mesajelor ce vor fi transmise, a obiectivelor urmărite, a efectelor preconizate şi aşteptate, pe categorii de public-ţintă.

Structura evenimentului va fi stabilită în concordanţă cu caracteristicile mediului social. Se va ţine seama de interesele şi preocupările generale ale populaţiei, de aspectele particulare politice, economice şi sociale ce pot influenţa atitudinea şi comportamentul oamenilor, de orizontul de interpretare a categoriilor de public-ţintă, de potenţialul de percepţie a temei şi mesajelor ce urmează a fi transmise.

Planificarea evenimentului. Un eveniment poate avea un caracter instantaneu (brusc şi cu desfăşurare rapidă) sau poate fi anunţat prin acţiuni pregătitoare, funcţie de complexitatea procesului şi de dificultăţile de receptare. În primul caz, se potenţează importanţa mesajului prin natura inedită a informaţiei şi prin aspectul de fapt ieşit din comun al evenimentelor. Starea emotivă este puternic implicată. În al doilea caz, activităţile preliminare au menirea să pregătească receptorul, într-un plan mediatic ascendent, pentru starea de eveniment a subiectului. Această ultimă soluţie are şi avantaje mari, prin faptul că poate genera o preevaluare a opiniei publice şi poate asigura dezvoltarea unui ansamblu de măsuri paralele sau intrinseci mesajului, menit să atragă atenţia, să aclimatizeze, să schiţeze primele elemente ale subiectului în discuţie. Planificarea modului de creare a evenimentului devine astfel esenţială. În acest proces, Scott M.Cutlip şi Aleen Center – doi specialişti americani în organizaţii publice – sugerează o secvenţialitate precisă în crearea evenimentelor: „te uiţi în urmă, te uiţi în jurul tău şi în interiorul instituţiei tale”.

261

Planificarea evenimentului trebuie să se concretizeze în stabilirea următoarelor elemente: directorul de proiect; perioada de desfăşurare; locul de desfăşurare; participanţi, realizatori şi responsabili pentru fiecare secvenţă a evenimentului; asigurarea materială pentru fiecare activitate cuprinsă în plan; numărul estimat al participanţilor; numărul estimat al celor care vor recepţiona evenimentul prin presa scrisă şi audiovizuală; măsuri de ordine şi securitate a participanţilor.

Modalităţile de transmitere a mesajelor. În era comunicării, mesajul nu poate să-şi atingă scopul decât prin mediatizarea amplă. Amplitudinea sa asigură răspândirea largă, insistenţa şi persistenţa ideilor principale, identifică aderenţi şi opozanţi. De regulă, una sau mai multe conferinţe de presa reprezintă punctul de pornire pentru lansarea evenimentului. Interviurile unor personalităţi, apelul la lobby-ul din presă sau din societatea civilă, sondajele de opinie, filmele publicitare (de specialitate), alte metode (conferinţe de presă, articole în presa scrisă, interviuri la radio şi televiziune, comunicate şi declaraţii de presă, informarea directă etc.) se înscriu într-o metodologie care are reguli foarte precise.

3. Evaluarea imaginilor sociale ale organizaţiilor Se impun încă de la început câteva precizări. Cel care

cercetează din perspective teoretice imaginea unei organizaţii se afla într-o poziţie aparte în raport cu alţi subiecţi sociali care îşi construiesc imaginea despre aceeaşi organizaţie. Cercetătorul se află în situaţia de evaluator al imaginilor generate de organizaţia care face obiectul investigării. În acest caz, el trebuie să realizeze (să obţină) deliberat o imagine proprie despre organizaţie, să diagnosticheze imaginile ce s-au constituit despre organizaţie şi au impact asupra ei, să obţină explicaţii ale imaginilor identificate, ale diferenţelor dintre ele,

262

ca şi ale diferenţelor dintre propria diagnosticare şi imaginile active ale organizaţiei respective.

Numai dacă se întrepătrund demersurile enunţate se întrunesc condiţiile minime pentru o corectă interpretare a imaginii sociale produse de o anumită organizaţie.

3.1. Criterii de evaluare a imaginilor sociale ale organizaţiilor

Evaluarea corectă a imaginii unei organizaţii presupune capacitatea de a stabili o procedură care să îndeplinească condiţiile de suficientă. Considerăm că o interpretare relevantă se obţine numai pe baza suficienţei criteriilor de evaluare, care trebuie să acopere întreaga sferă de manifestare şi de organizaţii a entităţii cercetate. Insuficienţa criteriilor determină caracterul irelevant al imaginii obţinute.

Rezultă că imaginea unei organizaţii poate fi evaluată în următoarele moduri:

a) spontan; b) pe baza unor interpretări, în funcţie de criterii insuficiente; c) pe baza unor interpretări în funcţie de criterii suficiente.

După opinia personală o evaluare corectă a imaginii sociale a organizaţiei, care să îndeplinească condiţiile de suficienţă, trebuie să aibă în vedere următoarele criterii:

a) funcţia reală a organizaţiei în societate; b) funcţia atribuită organizaţiei prin decizii explicite

legalizate; c) orizonturile de interpretare în care funcţionează

organizaţia (empirice, religioase, ideologice etc.); d) concepţia de organizare a organizaţiei; e) normarea internă a organizaţiei; f) funcţionarea efectivă a organizaţiei şi impactul social

pe care îl produce. Pentru realizarea evaluării propriu-zise a imaginii

organizaţiei, criteriile menţionate trebuie supuse unui proces

263

de operaţionalizare, stabilindu-se sfera lor de cuprindere prin specificarea elementelor cu semnificaţie în cadrul fiecărui criteriu.

Funcţia reală a organizaţiei în socio-organizarea înglobantă poate fi identificată studiind îndeosebi: necesităţile sociale pe care organizaţia ar trebui să le satisfacă; funcţiile atribuite organizaţiei de către organizarea socială care o înglobează; compatibilitatea între funcţiile asumate de organizaţie şi rolurile organizaţiei în sistemul social, aşa cum decurg din reglementări; capacitatea organizaţiei de a îndeplini funcţiile atribuite; dificultăţile ce decurg, eventual, din incapacitatea organizaţiei de a satisface unele necesităţi identificate.

Funcţia atribuită organizaţiei prin decizii explicite, legalizate influenţează imaginea organizaţiei prin consecinţele ei. De aceea, este util să se investigheze: compatibilitatea între funcţia atribuită şi interesele sociale specifice domeniului de activitate al organizaţiei; măsura în care funcţia atribuită organizaţiei acoperă necesităţile ce au generat-o în domeniul specific din societate; măsura în care funcţia atribuită conferă organizaţiei statusul şi rolul social necesare funcţionării optime a acesteia; decalajul între funcţia reală şi funcţia atribuită organizaţiei; susţinerea socială a funcţiei atribuite organizaţiei; consistenţa şi coerenţa sistemului legislativ care reglementează funcţia atribuita organizaţiei; concordanţă între mijloacele necesare îndeplinirii funcţiei atribuite organizaţiei şi posibilităţile asigurării acestora.

Orizonturile de interpretare în care funcţionează organizaţia se exteriorizează prin: caracteristicile culturale ale mediului social în care funcţionează organizaţia; nivelul de instrucţie al mediului social, pe categorii de populaţie; genul de informaţii despre organizaţie accesibil oamenilor; gradul de conştientizare şi de acceptare a funcţiilor organizaţiei în societate; sursele de informare ale cetăţenilor despre organizaţie; perceperea posibilităţilor de acţiune a organizaţiei

264

în situaţii de criză; perceperea viitorului organizaţiei de către structurile de baza ale societăţii.

Concepţia de organizare a organizaţiei se exprimă prin: calitatea organizării; caracterul organizării (tradiţional, modern); compatibilitatea între funcţiile organizaţiei şi concepţia de organizare; raportul dintre concepţia de organizare şi capacitatea de adaptare la schimbare a organizaţiei; condiţiile tehnico-materiale ale organizaţiei; genul de conducere a organizaţiei (empiric, ideologic, scientizat); fluxurile informaţionale interne şi externe ale organizaţiei; sistemul de organizaţii al organizaţiei şi modalităţile de materializare.

Normarea internă a organizaţiei este semnificativă prin: concepţia de normare; capacitatea autorităţii normative a organizaţiei; compatibilitatea între normele interne ale organizaţiei şi legile care reglementează societatea; gradul de formalizare al organizaţiei; raportul dintre normare şi eficienţa organizaţiei; raportul dintre concepţia de normare, caracterul normelor şi adaptarea la schimbare a organizaţiei; raportul dintre normele moderne şi normele perimate în sistemul normativ al organizaţiei; gradul de absorbţie a valorilor sociale în sistemul de normare al organizaţiei; raportul dintre exigenţele sistemului normativ al organizaţiei şi posibilităţile îndeplinirii lor de către membrii acesteia; nivelul de cunoaştere şi interiorizare a normelor de către membrii organizaţiei, exprimat prin frecvenţa încălcării acestora.

Funcţionarea efectivă a organizaţiei devine semnificativă în formarea imaginii despre organizaţie prin: eficienţa conducerii organizaţiei; performanţele organizaţiei; reprezentarea organizaţiei în sistemele ierarhice de decizie; caracteristicile reproducerii organizaţiei în societate; grupurile de interese interne şi externe care influenţează activitatea organizaţiei; controlul conflictelor din cadrul organizaţiei; climatul organizaţional; motivaţia şi moralul în cadrul organizaţiei; organizaţiile efective ale organizaţiei pe orizontală

265

şi verticală; încrederea de care se bucură organizaţia în mediul social relevant.

3.2. Modalităţi de evaluare a imaginilor sociale ale

organizaţiilor Gestionarea eficientă a imaginilor sociale ale

organizaţiilor este imposibilă fără evaluarea acestora. Pentru evaluarea imaginii organizaţiilor există mai multe metode, fiecare din ele având propriul nivel de operaţionalizare şi propria capacitate de discriminare.

Cea mai simplă modalitate de a afla informaţii despre imaginea unei organizaţii o reprezintă studiul notorietăţii. Această modalitate se referă la gradul de familiarizare a publicului cu organizaţia respectivă. Încrederea instituţională este un alt mod de a evalua o organizaţie, prin prisma aşteptărilor actorului social. Relaţia de încredere, aşteptările difuze în raport cu o acţiune potenţială se construiesc pe baza experienţei proprii sau transmise. Partenerii relaţiei de încredere sunt: investitorul de încredere, destinatarul de încredere şi beneficiarul destinatarului. Dintre aceştia, numai investitorul de încredere este real. Ceilalţi sunt termeni ipotetici care funcţionează în raţionamentul de încredere al investitorului.

Un alt mod de a evalua imaginea unei organizaţii o reprezintă metoda diferenţiatorului semantic. Aceasta desemnează o „metodă de măsurare şi analiză a conotaţiilor semantice ale conceptelor sociale utilizate de oameni în organizaţiile sau interacţiunile lor". Metoda presupune parcurgerea a două etape distincte. În prima etapa, cercetătorul va selecta conceptele care caracterizează un anumit spaţiu semantic. În a doua etapă, fiecare din aceste concepte va fi alăturat unei scale cu şapte trepte, ale cărei sensuri extreme sunt reprezentate de perechi de adjective cu sensuri polare opuse: bun-rău, frumos-urât, mare-mic, puternic-slab, activ-pasiv, repede-lent etc.

266

În mod practic, la aplicare, se cere subiecţilor să atribuie fiecăruia din concepte o poziţie pe fiecare scala asociată conceptului. În prelucrarea datelor astfel obţinute se va urmări variaţia scorurilor, identificând gradul de omogenitate sau diferenţiere a conceptelor care aparţin acelui domeniu semantic.

Imaginile cu care operează o organizaţie trebuie să fie rezultatul analizelor care se fac de către structurile de organizaţii publice. Imaginea globală a unei organizaţii poate cuprinde:

– imaginea populaţiei din spaţiul relevant pentru organizaţie; se exprimă prin nivelul de încredere în organizaţie;

– imaginea instituţiilor statului şi a partidelor parlamentare obţinută prin analiza documentelor oficiale elaborate de către acestea şi a declaraţiilor publice ale liderilor;

– imaginea partidelor politice extraparlamentare şi a organizaţiilor apolitice (interne şi internaţionale) obţinută prin analiza documentelor oficiale ale acestora şi a declaraţiilor publice ale liderilor, exprimată în mass-media;

– imaginea mass-media exprimată prin rezultatul raportului dintre aprecierile pozitive/ negative la adresa organizaţiei;

– imaginea liderilor de opinie exprimată prin aprecierile pozitive sau negative la adresa organizaţiei, prin diferite canale de comunicare;

– autoimaginea organizaţiei exprimată prin aprecierile făcute la diferitele niveluri de conducere şi execuţie ale organizaţiei.

Deoarece partidele politice neparlamentare, organizaţiile apolitice şi neguvernamentale, liderii de opinie îşi exprimă, în principal, aprecierile la adresa organizaţiei în presă şi deoarece este nevoie de simplificarea procedurilor, imaginea relevantă cu care trebuie să opereze o organizaţie la nivel global este imaginea formată din: imaginea cetăţenilor,

267

imaginea organelor statului şi partidelor parlamentare, imaginea presei şi autoimaginea organizaţiei.

Întrucât imaginea populaţiei (care se testează cel puţin o dată pe an), imaginea organelor de stat şi a partidelor parlamentare (care se materializează în legi şi acte normative, de regulă, cu valabilitate de peste 4 ani) şi autoimaginea (care se testează cel puţin o dată pe an) sunt relativ stabile, preocuparea structurilor specializate ale organizaţiei trebuie să se îndrepte spre imaginea vehiculată de mass-media, care trebuie urmărită zilnic şi analizată lunar, trimestrial, semestrial şi anual.

Pentru a evalua coerenţa imaginii globale a organizaţiei, trebuie să stabilim dacă au fost respectate criteriile de relevanţă şi apoi compatibilitatea/ incompatibilitatea între imaginea populaţiei, imaginea instituţiilor de stat, imaginea presei şi autoimaginea organizaţiei. Dacă toate aceste imagini sunt compatibile (cu o anumită abatere admisă), atunci imaginea este coerentă. Indicatorul sintetic, în acest caz, este cel care exprimă compatibilitatea/ incompatibilitatea între imaginea presei şi autoimaginea organizaţiei, dacă considerăm că imaginea cetăţenilor şi imaginea organelor statului rămân constante.

Imaginile cu care operează organizaţiile trebuie să fie rezultatul analizei fiecărui „partener” cu care acestea întreţin organizaţii – de la organizaţii de conducere, control, cooperare, colaborare, până la organizaţii concurenţiale şi conflictuale – , identificându-se caracterul imaginii (pozitivă, negativă), deficitul de imagine, elementele care potentează imaginea, elementele care erodează imaginea, elementele care conservă un anumit tip de imagine, factorii care ar putea duce la o răsturnare imagologică, precum şi canalele cele mai eficiente de vehiculare a informaţiilor între organizaţie şi fiecare „partener” etc.

Din perspectiva invocată mai sus, gestionarea imaginii unei organizaţii se concretizează în activităţi distincte cu

268

fiecare instituţie, organizaţie, grup social, diferenţiate în funcţie de imaginea fiecăreia despre organizaţie.

Bibliografie selectivă

CHICIUDEAN, Ion, Gestionarea imaginii în procesul comunicării. Editura Licorna, Bucuresti, 2000,

MOLDOVEANU, Maria, MIRON, Dorina, Psihologia reclamei. Publicitatea în afaceri. Editura Libra, Bucuresti, 1995

DENNIS L. WILCOX, PHILLIP H., Acelt, WARREN K. Agee, Public Relations: Strategies and Tactics. Harper Collins Publishers Inc., New York, 1992 KOTLER, Philip, Managementul marketingului. Editura Teora, Bucuresti, 1994

*** Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language. Gramercy Books, Rondom House Value Publishing Inc., 1996

269

BLOCAJE ÎN COMUNICAREA DIDACTICĂ. STRATEGII DE REZOLVARE

Locotenent colonel Eugen ŢAMBREA

Comandant – C.P.P.C.J. BUMBEŞTI-JIU

Trăind şi muncind în societate, oamenii sunt nevoiţi să intre în relaţii unii cu alţii. În cadrul acestor relaţii se realizează un schimb de experienţă, de idei, de intenţii, care asigură coordonarea acţiunilor fiecărui individ în raport cu scopul şi direcţia principală a acţiunii comune.

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a oricărei colectivităţi umane, indiferent de natura şi mărimea ei.

Noţiunea de comunicare provine din latinescul „communis”, care înseamnă a pune în comun, a fi în relaţie, a împărtăşi. Ulterior, ea a căpătat şi sensul de „a transmite”.

În general, comunicarea implică transmiterea, intenţionată sau nu, de informaţii destinate să lămurească, să înştiinţeze sau să influenţeze un individ sau un grup de indivizi receptori.

Omul este o fiinţă doritoare, permanent caută informaţii în exterior, sau în interior (prin reflexie) pentru a fi în siguranţă. Finalitatea comunicării este diversă. Comunicăm informaţii, atitudini, sentimente, emoţii, idei, pentru a informa, a impresiona, a determina acţiunea cuiva sau doar pentru amuzament.

A comunica nu înseamnă doar a emite sunete şi cuvinte, ci înseamnă, în acelaşi timp, a gândi şi a cunoaşte.

Comunicarea trebuie privită şi prin prisma faptului că posedă un trecut, un prezent şi un viitor. Conform unei atare viziuni de origine tranzacţională, comunicarea este determinată

270

de o perspectivă dinamică. Este greu să ne imaginăm un proces comunicaţional fără a face apel la aspectele care-l determină, la cauzele acestuia (cauze care se află în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat), astfel, modalităţile de interrelaţionare comunicaţională se bazează pe experienţa noastră în acest domeniu şi iau forma acestei experienţe. În acelaşi timp, comunicarea este un proces irepetabil şi ireversibil, fiecare experienţă de comunicare este unică, iar două experienţe de comunicare nu pot fi perfect identice.

În viaţa de zi cu zi oamenii sunt confruntaţi cu diferite situaţii care cer comportamente specifice şi modele de comunicare adecvate. Deşi este atât de obişnuit pentru oameni, procesul de comunicare este mai complicat decât vrem noi să credem. De multe ori, în discuţiile cu alţii, ne trezim spunând: „Nu asta am vrut să spun”, „Se pare că nu ai priceput despre ce este vorba”, „Îmi pare rău, m-ai înţeles greşit”. Este o recunoaştere indirectă a faptului că nu am reuşit să găsim acel „cod comun”, că nu am reuşit să ne stabilim termenii.

Şi totuşi... Ce este comunicarea ? Încercând o definiţie putem spune că actul de

comunicare este procesul de emitere al unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal de comunicare către un destinatar în vederea receptării.

1. Aspecte generale privind comunicarea umană

Indiferent de complexitatea actului de comunicare şi

de modalitatea de transmitere putem distinge, în cadrul fiecărui proces anumite elemente. Cunoaşterea lor este benefică deoarece, pe de o parte se poate recepta mai uşor un anume mesaj, iar pe de altă parte, cunoscând elementele comunicării, putem deveni mai eficienţi în transmiterea unei informaţii.

271

1.1. Elementele procesului de comunicare Analizând elementele acestei comunicări, distingem: Emiţătorul este persoana care transmite mesajul. El

alege, de asemenea, canalul de comunicare. În cazul nostru el este prietenul.

Receptorul este persoana care primeşte, căreia i se adresează mesajul. În exemplul de mai sus, receptorul sunt eu. Într-o comunicare, receptorul este studiat cu grijă. Forma mesajului, modul de transmitere este influenţat de rangul şi prestigiul receptorului. În exemplul de mai sus este vorba de un proces de comunicare între prieteni.

Într-o situaţie oficială, cel care doreşte să transmită un mesaj analizează receptorul înainte de a-i aduce la cunoştinţă ceva anume. Analiza receptorului poate include întrebări de genul: La cine vreau să ajungă mesajul?, Vor fi receptorii pro sau contra mesajului?, Ce ştiu ei deja despre acest subiect?, Au prejudecăţi?, Dacă da, care?, Ce motive ar avea să mă asculte sau să nu mă asculte?.

Această analiză este utilă pentru a ne hotărî asupra modului cum prezentăm mesajul. Dacă avem certitudinea că auditoriul va fi de partea noastră, atunci maniera de prezentare va fi mai deschisă şi nu va solicita un efort considerabil din partea noastră. Dacă, dimpotrivă, simţim că auditoriul ne este potrivnic va trebui să ne înarmăm cu argumente, date suplimentare şi răbdare pentru a-l putea convinge.

Mesajul este unul din cele mai importante elemente ale procesului de comunicare, componentă asupra căreia se concentrează întregul act de comunicare.

Secretul comunicării eficiente este transmiterea unei cantităţi suficiente de informaţie pe care receptorul să o selecteze.

Specialiştii în comunicare vorbesc despre „text” şi „muzică” atunci când se referă la un mesaj. În timp ce textul este partea vizibilă, deschisă a mesajului, concretizată în cuvinte, muzica este partea invizibilă conţinută de orice mesaj

272

şi se referă la intonaţie, tonalitate, „muzicalitate”. Ea poate să implice o varietate de înţelesuri. Spre exemplu, dacă cineva comite o greşeală sau rosteşte într-o discuţie cuvinte, expresii care ar putea impresiona neplăcut interlocutorii, muzica mesajului poate fi o ameninţare nerostită sau o ironie care-l plasează în ridicol. În exemplul nostru, înţelesul dat „muzicii” este unul cald, deschis, sincer. El este dat şi de formularea „te rog”, cu care se încheie mesajul, care are rolul de a accentua caracterul de rugăminte, dorinţă sinceră a celui care lansează mesajul.

Pentru a reduce riscul de a nu fi înţeleşi trebuie să încercăm să ne punem în situaţia receptorului şi să ne imaginăm cum poate percepe acesta mesajul.

Mijlocul de comunicare se referă la posibilitatea de a alege un anume mod de a comunica. Putem să transmitem mesajul în scris, verbal, prin fax, calculator etc. De noi depinde alegerea mijlocului de comunicare care se potriveşte cel mai bine cu obiectivul propus. Cei mai mulţi şefi, consideră că procesul de comunicare direct, faţă în faţă este cel mai indicat. Comunicarea de la om la om este cel mai bun mod de a construi o relaţie de lucru. Este un mijloc bidirecţional, permiţând emiţătorului să evalueze cum a fost primit mesajul său şi să obţină o reacţie. În acest caz, masajul poate fi uşor ajustat în funcţie de reacţiile receptorului: putem repeta, reformula, putem să ne schimbăm conduita sau chiar să reconsiderăm anumite aspecte.

Limbajul este o formă a activităţii psihice care asigură indivizilor posibilitatea de a comunica între ei în cadrul relaţiilor sociale. Limbajul reprezintă mecanismul şi condiţia fundamentală a proceselor gândirii.

Principala funcţie a limbajului este comunicarea, acesta intrând în însăşi definiţia limbajului. Prin limbaj, oamenii îşi comunică rezultatele proceselor lor de cunoaştere sau, altfel spus, experienţa proprie de viaţă. Aceasta se poate realiza în cadrul aceleiaşi generaţii sau între generaţii diferite.

273

Numai prin limbaj nu s-ar fi putut acumula întreaga experienţă a societăţii umane, nu s-ar fi dezvoltat conştiinţa socială, şi, ca atare, nici cea individuală.

Deoarece stă la baza relaţiilor dintre oameni în cadrul societăţii, asigurând transmiterea experienţei sociale, funcţia comunicativă a limbajului este prin

Canalele de comunicare sunt traseele pe care circulă mesajele. După gradul de formalizare, acestea pot fi formale şi informale.

Canalele formale (oficiale) sunt proiectate şi funcţionează în cadrul structurii, astfel încât să vehiculeze informaţii între posturi, compartimente şi niveluri ierarhice. Ele sunt stabilite prin regulamente de ordine interioară, nerespectarea lor atrăgând, de regulă, sancţiuni. Apariţia unor blocaje frecvente în anumite puncte ale organizaţiei indică necesitatea revizuirii postului sau a investigării climatului de muncă, a relaţiilor interpersonale.

Canalele informale (neoficiale) sunt generate de o organizare neformală. Depăşind barierele legate de statut şi ierarhie, reţeaua informală poate vehicula ştiri, noutăţi, informaţii mai rapid decât canalul formal. Deşi mesajele astfel transmise sunt frecvent filtrate şi distorsionate prezintă, în afara rapidităţii, şi un interes sporit din partea angajaţilor. Acolo unde canalul formal nu funcţionează corect este suplinit cu mesaje informale.

Contextul este reprezentat de toate elementele interne şi externe ale actului de comunicare care pot îmbunătăţi sau înrăutăţi comunicarea. Primul lucru ce trebuie făcut este eliminarea interferenţelor (alte mesaje, zgomote, imagini vizuale) care distrag atenţia şi provoacă întreruperi. De asemenea, locul unde se face comunicarea este foarte important. Aceleaşi cuvinte sună diferit în biroul nostru, în biroul colegului sau în biroul şefului.

Procesul de comunicare se caracterizează prin frecvenţă, periodicitate şi intensitate, prin natura substanţial-

274

calitativă a semnalelor şi prin conţinutul mesajelor. Procesul de comunicare ne dezvăluie trei laturi esenţiale:

a) Latura cantitativă, statistică; b) Latura semantică; c) Latura pragmatică.

a) Latura cantitativă exprimă constituirea generală a informaţiei pe care procesul de comunicare dat o realizează pe durata desfăşurării lui. Ea se determină în funcţie de numărul evenimentelor elementare (independente sau dependente) şi de probabilităţile lor (necondiţionate şi condiţionate). Latura cantitativă a procesului de comunicare nu se referă la conţinutul mesajului ci la condiţia obiectivă necesară pentru ca mesajul să poarte o minimă cantitate de informaţie.

b) Latura semantică a procesului de comunicare constă în stabilirea unei relaţii de corespondenţă, pe de o parte, între semnal şi un anumit conţinut informaţional, iar pe de altă parte, între mesajul emis de sursă şi „tezaurul intern” al destinatarului. În relaţia emitent-receptor, se va realiza latura semantică a procesului de comunicare, când primul emite un mesaj iar cel de al doilea îşi va modifica starea tezaurului său intern în concordanţă cu conţinutul informaţional al mesajului. Latura semantică prezintă un nivel calitativ superior de prelucrare şi integrare a informaţiei despre „obiectul” comunicării la nivelul receptorului, care trebuie să fie special pregătit pentru aceasta.

Emitentul va trebui: – să organizeze transmiterea semnalelor în aşa fel,

încât, să corespundă posibilităţilor de prelucrare de către destinatar;

– să codifice mesajul cu ajutorul unui alfabet pe care-l posedă şi destinatarul;

– să organizeze fluxul mesajelor în concordanţă cu regulile logico-gramaticale ale „limbii” în care se face codificarea.

Receptorul trebuie: – să cunoască dinainte alfabetul şi limba în care se

transmit mesajele;

275

– să posede modelele tezaurizate ale combinaţiilor-cod prin care se transmit mesajele;

– să dispună de operatori de comparare a combinaţiilor-cod primite şi modelele sale tezaurizate;

– să posede un minimum de experienţă anterioară în legătură cu conţinutul mesajelor primite.

Dacă reacţia sau răspunsul său concordă cu conţinutul informaţional al mesajului, se conchide că latura semantică a comunicării s-a realizat.

c) Latura pragmatică a procesului comunicării presupune stabilirea unei relaţii între mesajul emis de sursă şi o anumită stare de necesitate sau o sarcină de reglare a receptorului. Dacă mesajul respectiv contribuie la satisfacerea stării de necesitate sau la rezolvarea sarcinii de reglare date, atunci se conchide că s-a realizat latura pragmatică. Desfăşurarea proceselor specifice de reglare devine posibilă numai în măsura în care se realizează latura pragmatică a comunicării.

Comunicarea pune în evidenţă câteva caracteristici după care o putem evalua, şi anume: completitudinea, promptitudinea şi fidelitatea. Completitudinea este dată de diferenţa dintre cantitatea de informaţie emisă şi ce real transmisă destinatarului. Promptitudinea se măsoară prin durata dintre momentul apariţiei necesităţii unui mesaj şi momentul emiterii şi recepţionării lui. Fidelitatea exprimă gradul de corespondenţă pe elemente de conţinut între mesajul emis şi cel real transmis şi recepţionat de către destinatar.

Pentru atingerea nivelului corespunzător de fidelitate a comunicării, se recurge la procedeul redundării, dublarea sau triplarea numărului de semnale în codificarea mesajelor, repetarea de mai multe ori a aceluiaşi mesaj, crearea unor raporturi de condiţionare semantică între secvenţele componente ale mesajului etc.

276

1.2. Tipologia comunicării Literatura de specialitate distinge o mare varietate de

forme ale comunicării, oferită de diversitatea criteriilor de clasificare a acestora, astfel:

– după criteriul partenerilor: comunicarea intrapersonală; comunicarea interpersonală; comunicarea în grup mic; comunicarea publică.

– după statutul interlocutorilor: comunicarea verticală; comunicarea orizontală.

– după codul folosit: comunicarea verbală; comunicarea paraverbală (paralimbajul); comunicarea nonverbală; metacomunicarea.

– după finalitatea actului comunicativ: comunicarea accidentală; comunicarea subiectivă; comunicarea instrumentală.

– după capacitatea autoreglării: comunicarea lateralizată/unidirecţională; comunicarea nelateralizată.

– după natura conţinutului: comunicarea referenţială; comunicarea operaţional-metodologică; comunicarea atitudinală.

O altă clasificare ne prezintă comunicarea sub

următoarele forme: – comunicarea mijlocită şi nemijlocită; – comunicarea de scurtă durată şi cea îndelungată; – comunicarea încheiată şi cea neîncheiată; – comunicarea în masă. Comunicarea mijlocită are loc atunci când în ea se

include a treia persoană, un al treilea mecanism, obiect. Mijlocirea poate fi minimă şi considerată.

Comunicarea nemijlocită constă în faptul că fiecare participant îl percepe pe celălalt şi realizează contactul aplicând toate mijloacele de care dispune.

Comunicarea de scurtă durată cu un om necunoscut se deosibeşte de actul de comunicare cu un cunoscut.

277

Comunicarea îndelungată constituie calea înspre înţelegerea reciprocă, dar ea este şi calea spre saturaţie. O comunicare îndelungată creează premise fiecăruia pentru apariţie şi consolidarea relaţiilor pozitive de lucru şi prieteneşti.

În comunicarea încheiată drept indiciu al comunicării este epuizarea conţinutului temei sau acţiunii comune.

În comunicarea neîncheiată conţinutul temei sau acţiunii comune se dovedeşte a nu fi dus până la capăt, până la rezultatul urmărit de fiecare dintre părţile participante.

Comunicarea în masă are loc prin transmiterea informaţiei la radio, televiziune şi presă.

Conţinutul comunicării în masă îl constituie concepţia dominantă despre lume, aprecierea fenomenelor sociale, demonstrarea valorilor sociale, distracţii.

Conţinutul comunicării în masă trebuie să atingă mintea şi simţul, de aceea ea trebuie să fie accesibilă să se bazeze pe un nivel mediu de informare a receptorului.

O clasificare generală, care corespunde cel mai bine scopului temei de faţă, ar fi următoarea:

comunicarea verbală, care implică problema ascultării eficiente şi capacităţi generale de vorbire, în care sunt incluse caracteristicile personalităţii şi calităţile vocale;

comunicarea scrisă; comunicarea nonverbală – expresia feţei (mimica;

zâmbetul; privirea); mişcarea corpului (gesturile; poziţia corpului; modul de mişcare).

2. Blocaje în calea comunicării. Strategii de rezolvare

2.1. Factorii de blocaj în comunicare

Comunicarea, ca schimb de idei, opinii şi informaţii prin intermediul cuvintelor, gesturilor şi atitudinilor este de multe ori ineficientă şi defectuos realizată. Acest lucru i-a determinat pe specialiştii în comunicare să se oprească

278

asupra factorilor care fac ca noi să nu putem comunica eficient.

O primă serie de factori ţin de mentalitatea noastră ca oameni. În mod natural oamenii nu sunt predispuşi spre o comunicare eficientă. Dimpotrivă, am putea spune că noi blocăm comunicarea prin faptul că ne vedem în primul rând propriul interes şi ne interesează mai puţin de trebuinţele celorlalţi.

În al doilea rând, intervin în procesul de comunicare o serie de blocaje pe care, dacă nu le cunoaştem, nu le putem rezolva. În continuare, vom analiza prima categorie de factori, considerând că sunt primordiali în blocarea comunicării sau conduc la o comunicare ineficientă. Comunicăm greu pentru că:

– suntem tentaţi să presupunem că oamenii se vor comporta asemănător în situaţii identice. Dacă am făcut, de faţă cu altcineva, o glumă proastă unui prieten şi acesta a „înghiţit-o”, nu înseamnă că dacă îi mai facem o asemenea glumă faţă de alţii, încă o dată, o va „înghiţi” şi pe aceasta. Intervin aici o serie de factori indirecţi: starea psihică a prietenului, climatul relaţional, reacţia celorlalţi etc.;

– există tendinţa de a-i îngrădi pe cei din jurul nostru în categorii stereotipice: buni, răi, deştepţi, incompetenţi etc. Acest lucru ne determină să reacţionăm vizavi de ei după aceste stereotipii. Într-un om găsim şi răutate şi bunătate, şi inteligenţă şi prostie, şi competenţă şi incompetenţă. Depinde din ce punct de vedere privim problema;

– prima impresie deformează judecăţile ulterioare transformându-le în prejudecăţi. Este un handicap mare pentru noi, deoarece ideea că poţi cunoaşte un om la prima vedere este foarte încetăţenită. Noi nu ne comportăm faţă de alţii în funcţie de cum sunt ei în realitate, ci în funcţie de modul cum îi gândim noi că sunt. Putem spune despre un cunoscut că nu este bun de nimic. Ne vom comporta cu el ca atare. În schimb, persoana respectivă ar putea fi cinstită, onestă, altruistă. Trebuie să încercăm cu atenţie şi un timp mai îndelungat să-i

279

cunoaştem pe cei de lângă noi. Prima impresie ne face mai degrabă un deserviciu decât un serviciu;

– simpatia noastră faţă de alţii creşte sau scade în măsura în care descoperim sau nu trăsături, preferinţe comune. Este de ajuns să urmărim reacţiile a doi suporteri ce ţin cu echipe diferite, la un meci de fotbal, pentru a ne face o idee despre importanţa simpatiei – antipatiei în relaţiile umane. Cei doi stau unul lângă altul şi urmăresc o fază mai disputată. Deşi văd acelaşi lucru, din aceeaşi poziţie, interpretarea mesajului ţine cont de afinităţile celor doi. Trebuie să ne ferim să cădem în asemenea capcane. Trebuie să ne aplecăm asupra problemelor încercând să eliminăm subiectivismul;

– instinctiv, noi folosim propriile repere şi concepţii în judecarea altora, convinşi că adevărul şi dreptatea ne aparţin. Nu există răspunsuri „corecte” când oamenii trebuie să-şi explice sentimentele, atitudinile etc.

2.2. Bariere în comunicare Comunicarea reprezintă un sistem deschis, influenţat

de extrem de mulţi factori, de aceea, atunci când ne referim la conceptul de „barieră” în cadrul procesului de comunicare, lucrurile nu sunt tocmai simple. În primul rând, dificultatea constă în necesitatea unei viziuni procesuale şi, mai ales, progresive asupra acestor elemente, de altfel componente importante ale procesului de comunicare ca atare.

Principalele bariere întâlnite în comunicare sunt barierele care ţin de sistem (identificate uşor, fie, la nivelul agenţilor comunicaţionali – receptor, emiţător –, fie în contextul comunicării – la nivelul canalului de comunicare) şi barierele ce ţin de proces (care sunt rezultatul interacţiunii din interiorul comunicării)5. În prima categorie, identificăm aspecte comune atât receptorului, cât şi emiţătorului (de exemplu, deficienţele de transmisie şi de recepţionare a informaţiei, conceptua-lizarea mesajului în funcţie de situaţie şi de scop, alegerea mijloacelor de comunicare, statutul social al comunicatorilor,

280

limbajul şi normele grupului sunt dimensiuni complementare ale unor astfel de bariere). Ele se pot datora unor factori fizici permanenţi sau situaţionali (în prima categorie se află anumite deficienţe înnăscute ale comunicatorilor, în cea de-a doua, de exemplu, o acustică defectuoasă a sălii unde are loc activitatea didactică sau deficienţe temporare – un profesor poate să fie, de pildă, răguşit), dar şi unor factori socioculturali (de exemplu, cineva care nu-şi structurează adecvat discursul pentru a-l adapta unui anumit receptor); desigur că şi la nivelul canalului de comunicare întâlnim astfel de deficienţe (zgomote, anumite interferenţe care pot perturba serios comunicarea).

În ceea ce priveşte a doua categorie de factori, aceştia sunt mai greu de surprins în ipostaza de bariere în comunicare: unii autori vorbesc despre surse ale comunicării ineficiente, alţii despre repere ale comunicării eficiente. Câteodată, este vorba doar despre sublinierea unor arii generale de acţiune a variabilelor cuprinse în actul de comunicare, intersecţie a planurilor care poate conduce spre efecte ce marchează o eficienţă a comunicării sau dimpotrivă. Richard şi Patricia Schmuck (1992, p. 249) par să se înscrie într-o asemenea perspectivă când vorbesc despre patru niveluri importante de comunicare în clasă:

– în primul rând, este vorba despre mesajul adus în atenţie în acelaşi timp de către comunicarea verbală şi cea nonverbală (cele două comunicări trebuie să fie consonante);

– în al doilea rând este vorba de intenţiile manifestate şi intenţiile ascunse ale partenerilor comunicaţionali. Se remarcă deja că adevărul şi încrederea sunt două elemente indispensabile unei relaţii comunicaţionale autentice, cu atât mai mult când aceasta se petrece în interiorul spaţiului instructiv-educativ oferit de activităţile şcolare;

– un al treilea nivel este reprezentat de latura acţional-emoţională a activităţilor de comunicare. Cu cât dimensiunea

281

afectivă creşte cu atât controlul asupra efectelor comunicării scade;

– cea de-a patra arie se referă la funcţiile de susţinere a sarcinilor de grup.

Hybels şi Weaver (1989, p. 11) iau în consideraţie zgomotul ca interferenţă care face ca mesajul să nu fie înţeles sau bine interpretat. Cei doi autori efectuează o distincţie între zgomotele externe, care reprezintă elemente ce ne parvin din mediu şi fac mesajul greu de înţeles şi zgomotele interne, cele care apar în mintea emiţătorului, dar şi a receptorului atunci când aceştia se gândesc sau simt altceva decât elementele care se transmit direct în cadrul comunicării.

Baron şi Byrne (1987, p. 79-91) identifică mai multe „scurtături” mentale capabile să producă bariere în comunicare, dintre care vom aminti pe cele ca având un impact puternic în microgrupul de elevi:

– disponibilitatea euristică dezvoltă tendinţa de a aprecia un eveniment pe baza primelor impresii create de acesta, impresii care, de multe ori, devin inconsistente la o gândire mai profundă;

– efectul falsului consens se fundamentează pe premisa că şi alţii gândesc ca noi, pe faptul că oamenii doresc să creadă că alţii sunt de acord cu ei, deoarece aceasta le confirmă corectitudinea judecăţilor şi acţiunilor lor;

– efectul însufleţirii este unul extrem de uzual în activitatea didactică, în sens primar el putând să ofere un suport important eficienţei instruirii, astfel între câteva informaţii abstracte despre un fenomen şi prezentarea fenomenului ca atare, această din urmă variantă produce rezultate mult mai bune;

– teoria perseverenţei – când concluziile depăşesc evidenţa. De exemplu, dacă profesorul oferă o informaţie-suport elevilor despre un anumit fenomen, o demonstraţie a informaţiei respective, dar când ajunge la capitolul concluzionărilor le va relata că informaţia iniţială era falsă,

282

demonstrându-le acest lucru, elevii au continuat să creadă teoria iniţială, chiar dacă informaţia primară, care a stat la baza teoriei, se dovedise a fi eronată;

– reprezentativitatea euristică (judecarea unui fenomen prin similitudine cu alte cazuri cunoscute) se bazează pe faptul că, în general, facem apel la ceea ce cunoaştem, încercând să integrăm un fenomen nou într-o categorie pe care o posedăm deja. Acest efect poate crea, prin generalizare, stereotipurile.

Referindu-se la totalitatea barierelor care apar în comunicare, Torrington şi Hall (1991, p. 142) ne oferă un util tabel în care identifică cinci tipuri de bariere în comunicare, astfel:

– barierele în trimiterea mesajului apar, în concepţia celor doi autori, doar la nivelul emiţătorului; ele sunt concretizate în transmiterea unor mesaje neconştientizate ca atare, în existenţa unor informaţii inadecvate în conţinutul mesajului şi în prejudecăţi în ceea ce priveşte mesajul sau în ceea ce îl priveşte pe receptor;

– barierele la nivelul receptării aparţin în egală măsură celui care primeşte mesajul şi mediului: în primul caz, avem de-a face cu nevoi, anxietăţi, credinţe, valori, atitudini, opinii, expectaţii, prejudecăţi, nivelul de atenţie oferit stimulului, iar cel de-al doilea, cu efectul conjugat al altor stimuli existenţi în mediu;

– barierele de înţelegere se situează atât la nivelul emiţătorului (semantică şi jargon, abilităţi de comunicare, durata comunicării şi canalul acesteia), cât şi la nivelul receptorului (probleme semantice, concentrarea, abilităţi de ascultare, cunoştinţe despre mesaj, prejudecăţi, receptivitatea la ideile noi). După cum putem lesne să observăm, în ceea ce priveşte relevanţa didactică, aceasta trebuie să se constituie într-o viziune sistemică, deoarece barierele întâlnite la ambii comunicatori se află într-un echilibru al complementarităţii şi trebuie deci să fie dezvoltate modalităţi de soluţionare conjugate;

283

– barierele acceptării sunt singurele văzute de cei doi autori ca acţionând la nivelul tuturor indicatorilor implicaţi (emiţător, receptor şi mediu); astfel, dacă la nivelul emiţătorului acestea sunt definite de caracteristicile personale, comportamentele disonante, atitudini şi opinii, credinţe şi valori, la nivelul receptorului sunt atitudinile, opiniile şi prejudecăţile, credinţele şi valorile, receptivitatea la idei noi, structura de referinţă folosită, caracteristicile personale. În sfârşit, la nivelul mediului avem conflictul interpersonal, „ciocnirile” emoţionale, diferenţele de status, referenţialul grupului, experienţe anterioare în interacţiuni similare;

– barierele acţiunii se constituie, de asemenea, atât la nivelul emiţătorului (unde regăsim memoria şi nivelul acceptării), cât şi la cel al receptorului (memoria şi atenţia, nivelul de acceptare, flexibilitatea pentru schimbarea atitudinilor, comportamentului etc., caracteristicile personale).

Steers, apelând la cercetările lui Guetzokow şi Hall, observă că există cinci bariere în comunicare: distorsiunea, omisiunea, supraîncărcarea, sincronizarea şi acceptanţa, cu influenţe asupra activităţii educaţionale.6

Distorsiunea se referă la faptul că mesajul suferă o alterare, cuprinzând diferenţe de repertoriu între emiţător şi receptor, imprecizia limbajului, interpretarea eronată în receptarea mesajului, necesitatea condensării informaţiilor datorată scopurilor transmiterii, distanţa socială sau barierele de status dintre emiţător şi receptor.

Omisiunea apare atunci când emiţătorul filtrează intenţionat mesajul sau când nu este capabil să cuprindă întregul mesaj, iar atunci când îl va transmite, o va face utilizând informaţii incomplete.

Supraîncărcarea se referă la faptul că, de multe ori, receptorul trebuie să facă faţă unei abundenţe informaţionale extreme. Acest lucru poate conduce la dezvoltarea unui refuz faţă de activităţile care sunt prevăzute de materia respectivă, la confuzionarea cursanţilor şi la epuizarea fizică şi motivaţională a acestora.

284

Un alt factor major în caracterizarea eficienţei comunicării îl reprezintă sincronizarea. De exemplu, dacă cerem elevilor să desfăşoare o activitate de brainstorming, fără ca aceasta să fie în mod real pregătită (elevii să se fi obişnuit cu metoda respectivă, să posede informaţii despre ceea ce vor urma să discute), este probabil ca succesul activităţii ca tare să fie relativ.

O barieră importantă în procesul comunicaţional este evidenţiată şi de conceptul de etică a comunicării. Câteva caracteristici sunt directe şi evidente pentru acest demers:

– integritatea (onestitatea) sursei mesajului; – diminuarea defensivităţii unui mesaj specific; – preconizarea impactului practic al unui mesaj sau al

unui set de mesaje; – împărţirea responsabilităţii legate de comunicare şi

de conflict între cei care se află în interacţiune. Stereotipurile reprezintă şi ele o barieră în

comunicare, una importantă de altfel în procesul educaţional. Ceea ce se poate observa imediat atunci când ne referim la stereotipuri este activitatea predominant funcţională de emiţător a receptorului, mai precis acesta capătă unele atribute aparţinând ascultării interactive, dar în sens negativ, „venind în întâmpinarea” emiţătorului – în fapt punând între el şi acesta un set perceptiv care reflectă şi nu lasă să treacă informaţia.

Baron şi Byrne ne oferă mai multe posibile surse ale construirii stereotipilor ca bariere într-o comunicare eficientă:

– tendinţa de a ignora situaţia şi de a aprecia acţiunea în sine a unei persoane, fără să o integrăm pe aceasta în contextul care a generat-o;

– efectul actor-observator presupune că într-un fel apreciem comportamentul altei persoane într-o situaţie (raportând totul direct la persoana în cauză) şi în alt fel acelaşi comportament, în exact aceeaşi situaţie, dacă noi suntem cei ce adoptă respectivul comportament (raportând totul la mediul extern);

285

– prejudecata „autoservită” presupune că, atunci când primim un feedback favorabil din partea celorlalţi, tindem să legăm acest lucru de cauze interne (ca inteligenţa noastră, buna judecată, atenţia, interesul pentru activitate etc.), dar când feedback-ul este nefavorabil, atribuim aceasta unor cauze externe (dificultatea sarcinii etc.).

Ascultarea se traduce prin ceea ce facem cu ceea ce auzim, ea este dificilă şi cere o participare activă. Orice îmbunătăţire în procesul de ascultare ne poate face mai eficienţi în comunicare.

Ascultarea este împiedicată datorită unor „obiceiuri” pe care oamenii le dobândesc involuntar, printre care amintim:

– anticiparea a ceea ce vorbitorul vrea să spună şi terminarea propoziţiilor în locul lui;

– întreruperea repetată şi nejustificată a vorbitorului; – privirea în altă parte (pe fereastră, în tavan, la

obiecte, la îmbrăcămintea vorbitorului etc.) sau alte preocupări;

– poziţia necorespunzătoare (excesiv de relaxată, aşezarea laterală faţă de vorbitor etc.);

– comportamente neverbale denotând nerăbdare sau plictiseală (ticuri nervoase, mişcări necontrolate, verificarea ceasului etc.) sau monologul interior;

– mimarea atenţiei pe fondul unei detaşări totale; – intervenţii verbale necorelate sau doar tangenţiale

mesajului.

2.3. Strategii de rezolvare a blocajelor în comunicare

De fiecare dată când doi oameni sunt împreună ei comunică. Chiar şi atunci când credem că nu transmitem mesaje, de fapt facem acest lucru. Este posibil ca acestea să nu fie mesajele pe care dorim să le comunicăm, dar cealaltă persoană le recepţionează prin comunicarea nonverbală (mimică, gesturi, dinamica trupului).

286

Pe de altă parte, comunicarea este un proces complex, evolutiv, dinamic şi în continuă transformare. Schimbul de cuvinte nu este atât de simplu pe cât s-ar crede. Probabilitatea de a reuşi este mai mică decât aceea de a da greş. Mecanismul comunicării se defectează dacă nu este întreţinut permanent.

Dacă avem în vedere doar aceste două premise trebuie să acceptăm că trebuie depuse eforturi pentru a comunica mai bine. Schimbul de mesaje se face în cadrul relaţiei dintre noi şi alţii. Or, noi avem toate motivele să nu împărtăşim celorlalţi tot ceea ce ştim (puterea informaţiei) sau să le dăm prea multe informaţii despre noi.

Unii specialişti consideră că orice persoană posedă mai multe zone în care adună informaţie despre sine şi lumea din jur. Acestea sunt:

– zona deschisă – conţine informaţiile pe care le împărtăşim în comun cu interlocutorul, ca de exemplu, tot ceea ce am discutat împreună, amintirile comune, cunoştinţele şi ideile comune;

– zona ascunsă – conţine informaţiile care nu dorim să le cunoască alţii. De exemplu, sentimente, reacţii sau impulsuri pe care le considerăm antisociale, în dezacord cu imaginea pe care o avem despre noi înşine, sau periculoase de a fi exteriorizate. Aici păstrăm amintiri despre evenimente în care am acţionat într-un mod ce nu concordă cu propriile standarde sau cu cele ale grupului;

– zona oarbă – conţine sentimente şi trăsături pe care nu le recunoaştem ca fiind ale noastre, nu le considerăm ca făcând parte din noi, nu admitem că simţim sau că suntem aşa. De ce apare această zonă? Pentru că fiecare dintre noi, în procesul formării şi dezvoltării ca indivizi, am fost răsplătiţi pentru anumite comportamente şi pedepsiţi pentru altele. Suntem astfel condiţionaţi să respingem inconştient ceea ce a fost pedepsit. De exemplu, un manager poate spune: „aceste şedinţe sunt utile şi relaxante pentru mine”, în timp ce mâinile

287

îi tremură şi înghite un calmant, sau poate spune „eu nu mă enervez aşa uşor” în timp ce este roşu la faţă, strigă şi vocea îi tremură;

– zona necunoscută – conţine sentimente, tendinţe şi impulsuri puternic reprimate, talente şi potenţiale complet necunoscute, reacţii comportamentale care apar doar în situaţii critice, deosebite. Putem uneori să avem anumite ieşiri prin care să ne autonumim sau să ne descoperim, în amurgul vieţii, talente despre care nici nu bănuiam că le avem.

Pentru a promova o comunicare eficientă trebuie să amplificăm cât mai mult comunicarea în zona deschisă prin dezvăluirea unor date şi informaţii despre noi celor din jur. Acest lucru se face însă în timp, o dată cu convingerea că interlocutorul merită aceasta.

În al doilea rând, este preferabil să reducem zona oarbă prin stimularea şi acceptarea feed-back-ului; astfel suntem capabili să receptăm impresiile celor din jur în ceea ce ne priveşte, să ne evaluăm şi corectăm defectele de imagine, atitudine şi comportament referitoare la noi şi la alţii.

Pentru a conferi comunicării o şansă de succes, în afara analizei celor patru zone, putem apela şi la metoda celor şase întrebări clasice: De ce?, Cine?, Unde?, Când?, Ce?, Cum? comunicăm. Răspunsurile la aceste întrebări ne vor ajuta să elaborăm mai uşor mesajul, să îl transmitem fără bruiaje şi să obţinem un feed-back corect.

O abordare, cu caracter general, a eficienţei comunicării este următoarea:

– în primul rând, trebuie să avem în vedere cui sau cu cine comunicăm, ce şi cu ce scop transmitem mesajul, când, unde şi cum comunicăm. Cu alte cuvinte, este necesar să adaptăm modul de transmitere a mesajului în funcţia de destinatar, canal şi context al comunicării. Pentru creşterea eficienţei, mesajul poate fi ajustat în funcţie de reacţiile receptorului, poate fi repetat sau reformulat, poate fi modificată conduita emiţătorului ş.a.;

288

– captarea atenţiei şi bunăvoinţei celor cu care comunicăm marchează succesul comunicării;

– asigurarea confortului necesar pe timpul comunicării contribuie la reuşita comunicării;

– calitatea, coeziunea şi coerenţa mesajului sporeşte eficacitatea comunicării;

– modestia, politeţea şi curajul contribuie decisiv în comunicare;

– implicarea receptorilor în schimbul informaţional asigură un dialog fructuos;

– simpatia în actul de comunicare constituie elementul care îi desăvârşeşte eficacitatea;

– partenerii de dialog trebuie să deţină acelaşi cod de descifrare şi interpretare a mesajului şi un volum suficient de cunoştinţe în domeniu;

– mesajul să vină în întâmpinarea intereselor receptorului pentru ca acesta să aibă deschidere pentru el;

– evitarea tragerii de concluzii grăbite – enunţarea răspunsului înaintea terminării întrebării îl poate bloca pe emiţător, iar comunicarea poate eşua; în plus, gestul poate fi interpretat drept superficialitate sau dezinteres.

Asociaţia Americană de Management a stabilit 10 reguli, utile în realizarea unei comunicări eficiente, şi anume:

– managerul trebuie să-şi clarifice ideile înainte să le comunice. Trebuie să le sistematizeze şi analizeze pentru a fi corect transmise;

– pentru planificarea comunicaţiilor este necesară consultarea celor din jur;

– cei care doresc să iniţieze comunicarea trebuie să examineze adevăratul scop al acesteia, pentru a nu se pierde în detalii;

– cei care comunică trebuie să ţină cont de context; – managerul trebuie să fie atent în timpul comunicării

la nuanţe, ca şi la înţelesul de bază al mesajului;

289

– managerul trebuie să-şi dezvolte capacitatea de empatie. Când se pune problema să transmită un mesaj, să îndrume cooperarea, să descopere interesele şi trebuinţe altor persoane, managerii trebuie să cunoască şi punctul de vedere al celorlalţi;

– în timpul comunicării, participanţii trebuie să pună întrebări şi să se încurajeze reciproc în exprimarea reacţiilor. Managerul trebuie să urmărească primirea feed-back-ului;

– managerul şi receptorul trebuie să comunice în perspectivă la fel de bine ca şi în prezent. Comunicaţiile trebuie să fie prevăzute cu scopuri şi mijloace corespunzătoare unor perspective şi arii largi de cuprindere;

– cei care comunică trebuie să fie siguri pe suportul comunicării. Managerii trebuie să fie conştienţi că atunci când acţiunile şi atitudinile sunt în contradicţie cu cuvintele, cei mai mulţi oameni tind să nu ţină cont de ceea ce s-a spus;

– managerul şi receptorii trebuie să încerce, nu numai să înţeleagă, dar să se şi facă înţeles. Ei trebuie să fie buni ascultători. Ascultarea este unul din cele mai bune atribute ale comunicării. Pentru ca procesul de ascultare să fie iniţiat avem nevoie de un cadru fizic şi mintal propice. Pentru asigurarea acestuia sunt necesare următoarele activităţi:

alegerea în mod adecvat a condiţiilor fizice de spaţiu, timp, nivel de zgomot. Ele pot influenţa barierele psihologice, motivarea şi disponibilitatea de a asculta, precum şi nivelul emoţional;

îndepărtarea oricărui alt gând sau preocupare necorelată cu ascultarea;

reflectarea asupra propriilor atitudini şi percepţii referitoare la persoană, subiect sau situaţie;

„punerea” unui zâmbet pe faţă pentru a arăta că suntem gata să ascultăm şi pentru a-l încuraja pe vorbitor;

stabilirea scopului ascultării şi eventual nivelul necesar de ascultare.

290

Calităţile vocale se referă la modul în care mecanismele vorbirii lucrează pentru a transmite mesajul:

– înălţimea şi intensitatea vocii au un impact deosebit de mare pentru ascultător. O voce piţigăiată şi ascuţită este supărătoare pentru urechile celor din jur. Dacă posedăm o asemenea voce, trebuie găsite alte modalităţi de transmitere a mesajului;

– volumul vocii trebuie corelat cu contextul şi spaţiul în care are loc dialogul (nu trebuie strigat sau ridicat tonul într-o încăpere în care se află 2 auditori aşezaţi în apropierea vorbitorului);

– dicţia şi accentul au darul de a limpezi şi a face mai clar mesajul. Părţile mai importante ale acestuia, pot fi scoase în relief mai bine. O dicţie bună este un atu în mâna unui vorbitor;

– viteza de vorbire este esenţială pentru a se stabili un ritm al dialogului. Viteza prea mare lasă impresia de grabă, acest lucru putând bruia ascultarea;

– folosirea pauzei este benefică pentru a înţelege mai bine un anumit aspect. Pauza poate fi folosită înaintea unei concluzii sau când dorim să urmărim efectul spuselor noastre, vizavi de o afirmaţie făcută anterior.

Mesajul scris trebuie să fie uşor de citit. Pentru aceasta trebuie acordată atenţie următoarelor aspecte:

– limbajul şi formularea trebuie să respecte nivelul cititorului din punctul de vedere al profesiunii şi gradului de familiaritate cu subiectul.

Limbajul trebuie să fie simplu şi nepretenţios; folosirea jargonului profesional se va face doar dacă cititorul lucrează în acelaşi domeniu;

– construcţia propoziţiilor (lungime, sintaxă) trebuie să sprijine mesajul în ceea ce priveşte gradul de complexitate şi de abstractizare a materialului;

– pagina trebuie divizată în paragrafe, fiecare dintre ele conţinând o singură idee. Propoziţia subiect trebuie plasată

291

la începutul paragrafului, iar paragrafele nu trebuie să fie mai lungi de 4-5 propoziţii;

– ghidarea cititorului pe parcursul textului prin prezenţa unui schelet logic al textului sau prin cuvinte semnal (de încetinire – avertizează cititorul că trebuie să încetinească lectura deoarece se schimbă ideea, de continuare – avertizează cititorul că se va continua în acelaşi mod, de recapitulare – semnalizează un sumar sau o concluzie.

Mesajul scris trebuie să fie adecvat direcţiei de transmitere (în funcţie de direcţia ierarhică în care se îndreaptă comunicarea poate fi de jos în sus sau de sus în jos).

Ca o concluzie, regula de bază a scrierii manageriale eficiente este: „Spuneţi cititorului, clar şi simplu, ceea ce vrea să ştie”.

2.4. Strategii persuasive Originea etimologică a termenului de persuasiune se

găseşte în latinescul persuasio = a sfătui eficient, a convinge, căpătând în limba română sensul de dar sau putere de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un lucru.

Persuasiunea reprezintă un fundament în actul comunicării, alături de argumentare. După cum sugerează originea latină a cuvântului, termenul de persuasiune se centrează pe argumente şi etic, de foarte multe ori, analizat ca relaţie de comunicare, o interpretare mai largă a acestuia include şi alte forme de influenţă socială, precum cele bazate pe stimulare, recompensare şi jucare de rol. Orice formă de persuasiune este caracterizată de modificarea atitudinii unui individ într-un context, în care îşi păstrează sau crede că-şi păstrează, o anume libertate.

Pentru ca receptorul unui mesaj să creadă că transpunerea în practică a conţinutului mesajului aduce beneficii pentru el, trebuie să fie convins de adevărul cuprins în conţinutul mesajului. Convingerea este o cale persuasivă prin care interlocutorul recunoaşte că argumentele şi soluţiile

292

emise sunt bune şi pentru el şi este gata să le folosească din proprie iniţiativă.

Arta de a convingere, dincolo de trăsăturile de personalitate ale fiecărui individ, include şi o serie de factori care trebuie luaţi în considerare:

– analiza gradului de implicare a auditoriului – pentru a vedea măsura în care acesta este afectat de conţinutul mesajului. Dacă este puternic implicat, este mult mai probabil să fie sensibil la argumentele aduse, deci argumentele trebuie să fie solide şi logice. În cazul auditoriului puţin implicat, acesta trebuie convins să acţioneze în direcţia dorită, devenind astfel mai implicat, chiar dacă nu este îndeajuns convins de utilitatea acţiunii;

– folosirea credibilităţii – care depinde de funcţia şi statutul celui ce emite mesajul, de bunele intenţii percepute, competenţă, imagine, moralitate, cinste şi afectează succesul acţiunii de convingere. Schimbările de atitudine bazate pe credibilitate au durată scurtă, astfel că trebuie acţionat imediat pentru a nu se pierde ce s-a câştigat în baza credibilităţii;

– construirea unei baze comune – emiţătorii care exprimă de la început opinii împărtăşite de auditoriu, chiar şi în altă problemă decât cea în discuţie, au şanse mai mari în demersul lor persuasiv. Mesajul trebuie să se refere la interese şi obiective comune cu auditoriul şi apoi să se treacă la aspecte care ar putea fi în dezacord, oamenii putând fi convinşi folosind propriile lor argumente;

– repetare şi accentuare – o poziţie câştigată trebuie consolidată, schimbările de atitudine fiind în general, tranzitorii. Ele pot fi însă întărite prin repetarea şi accentuarea poziţiei pentru a se asigura înţelegerea şi reţinerea pe termen lung sau prin determinarea unei acţiuni a auditoriului în favoarea poziţiei câştigate;

– regula „numărul 7” – arată că un lucru trebuie spus de şapte ori în şapte feluri diferite pentru ca auditoriul să creadă, având în vedere că pentru a putea convinge, în primul

293

rând trebuie să fii ascultat, apoi înţeles şi abia apoi crezut şi urmat;

– folosirea emoţiilor, nu doar a logicii – se realizează prin apelarea la comunicarea suportivă. Vorbele trebuie să convingă nu doar „minţile” ci şi „sufletele”. Numai aşa puterea de convingere este profundă şi poate conduce la schimbări stabile. Înainte de a trece la o altă idee trebuie interpretate semnalele nonverbale ale interlocutorului, mesajele de feed-back, făcând apel la toate simţurile acestuia.

2.5. Prezentarea şi ascultarea eficiente De vorbit, vorbim în fiecare zi; fiecare facem acest

lucru. Însă unii dintre noi ştiu să comunice mai eficient decât alţii. De multe ori ne aflăm în situaţia de a începe o conversaţie cu o altă persoană şi nu ştim cum să o facem. Pentru foarte mulţi, începutul unei conversaţii cu cineva are o valoare însemnată privind relaţionarea viitoare cu persoana respectivă.

Pentru cele mai multe dintre persoane, începutul conversaţiei înseamnă angajarea în mica discuţie, etapă ce are rolul de a menţine persoanele în contact până în momentul în care conversaţia poate să evolueze spre probleme mai profunde. În situaţiile sociale noi, cea mai bună cale este aceea de a începe conversaţia prin punerea unor întrebări.

Mult mai greu este atunci când trebuie să vorbim în faţa mai multor persoane. Pentru unii oameni, a vorbi în faţa unui auditoriu este o adevărată tortură, deoarece se tem că nu vor avea succes.

Prezentarea eficientă. Pentru dezvoltarea liniilor de

forţă în construcţia unei prezentări de succes, trebuie parcurse următoarele faze:

Faza I: Pregătirea. o Selectarea ariei în care se va înscrie subiectul pe

care dorim să îl prezentăm. Aceasta trebuie să se dovedească relevantă şi interesantă pentru audienţa pe care ne-am propus

294

să o avem, dar şi pentru noi şi să fie în concordanţă cu ocazia prezentării. În acelaşi timp, trebuie să ne asigurăm că avem suficient material la dispoziţie pentru a pregăti un discurs care să ofere informaţii noi şi interesante pentru audienţă şi că subiectul discuţiei este adecvat unităţii de timp alocate;

o Informarea sau exercitarea unei acţiuni de persuasiune. Prezentarea informativă este gândită în sensul creării înţelegerii, pentru a clarifica ce înseamnă ceva anume, a corecta neînţelegerile, a demonstra cum funcţionează anumite fenomene, a explica cum trebuie făcute anumite lucruri. Atunci când este tratat un subiect controversat, prezentarea informativă se centrează pe obiectivitate, punând egal în valoare argumentele ambelor alternative. Prezentarea persuasivă este proiectată pentru a influenţa atitudinile ori comportamentele celorlalţi, pentru a schimba credinţe ale audienţei, pentru a motiva şi redirecţiona modul în care acţionează publicul. În prezentarea persuasivă, vorbitorul este un avocat al uneia dintre poziţiile aflate în controversă;

o Analiza propriei persoane. Este evident că subiectul ales trebuie să se potrivească, într-un fel, unor abilităţi şi resurse interioare pe care le putem folosi cu succes în dezvoltarea prezentării pe care dorim să o întreprindem. Câteodată, oamenii pot descoperi că posedă caracteristici şi abilităţi unice, că au avut parte de experienţe care, chiar dacă la o primă vedere nu păreau să se potrivească cu tema aleasă, vor putea dezvolta motivaţional audienţa.

o Analiza audienţei. Trebuie să cunoaştem, înainte de toate, ceva despre publicul căruia ne vom adresa. Pentru a face această analiză, un prim pas ar fi crearea unei imagini mentale a oamenilor cărora urmează să ne adresăm şi anume: stabilirea compoziţiei demografice a audienţei (vârsta, sexul, statusul marital, religia, fondul cultural, ocupaţiile, statusul socioeconomic, educaţia şi apartenenţa în organizaţii speciale; stabilirea atitudinii audienţei, guvernată de patru paşi: motivaţia – dacă audienţa este obligată să participe sau dacă

295

doreşte să asculte discursul; valorile – audienţa este omogenă sau eterogenă, în ceea ce priveşte tabela valorică; nivelul de acord – audienţa este de acord cu punctul de vedere ce urmează a fi prezentat sau este împotrivă; nivelul de implicare – cât de mult îi pasă de problematica în cauză;

o Ocazia şi contextul în care va fi făcută prezentarea. Ocazia include cinci elemente: data şi timpul prezentării, întinderea prezentării, locaţia acesteia, natura ocaziei şi mărimea audienţei.

Faza a II-a: Identificarea materialelor suport. În momentul încheierii etapei de pregătire, avem la dispoziţie aria de dezvoltare a subiectului pe care intenţionăm să-l urmărim în prezentare, precum şi scopul pentru care desfăşurăm acţiunea. Ca metode, putem folosi dezvoltarea experienţei personale şi a observaţiei şi interviul, pentru a obţine informaţii cu o importantă notă personală.

Pentru a dezvolta mai uşor forma discursului şi pentru a obţine toate variabilele de care avem nevoie în acest scop, putem folosi:

o Definiţiile – introducerea audienţei în problematica discutată;

o Compararea – punctarea similarităţilor dintre două sau mai multe lucruri;

o Contrastul – punctarea diferenţelor dintre două sau mai multe lucruri;

o Exemplele – ilustrarea unui raţionament; o Povestirile – folosite în situaţii particulare pentru

creşterea nivelului de implicare a audienţei; o Statisticile – reprezintă fapte într-o formă numerică

ce conving audienţa prin prezentarea evidenţei; o Repetiţiile – readucerea unui fenomen în atenţie

folosind aceleaşi cuvinte; o Reformulările – readucerea unui fenomen în atenţie

folosind alte cuvinte; o Citatele – folosirea de pasaje din diferite domenii şi

autori care pot ilustra materialul prezentat;

296

o Depoziţiile – utilizarea ulei acţiuni ori declaraţii făcute de o altă persoană pentru a oferi autoritate la ceea ce prezentăm;

o Studiile – investigaţia de profunzime a unui subiect. Sunt utile în acest moment şi identificarea şi stabilirea

locului unor mijloace auxiliare în cadrul prezentării. Acestea ajută audienţa să urmărească, să înţeleagă, să răspundă la şi să-şi reamintească prezentarea. O problemă importantă, ce se ridică atunci când vorbim despre stabilirea acestor mijloace audio şi video care să însoţească prezentarea propriu-zisă, porneşte de la identificarea punctelor precise din prezentare în care materialele auxiliare vor fi eficiente.

Faza a III-a: Proiectarea prezentării. În această a treia fază, după strângerea materialului necesar în legătură cu subiectul pe care dorim să-l abordăm în prezentare, suntem gata să trecem la activitatea de organizare a ideilor rezultate. Mesajul trebuie gândit avându-se în vedere că audienţa trebuie să-l înţeleagă din prima clipă în care l-a auzit, deoarece este probabil să nu îl mai fi întâlnit niciodată în aceeaşi formulă. Pentru aceasta vom folosi modelul clasic de prezentare, în planul a trei axe: introducerea, conţinutul şi concluzia.

Dezvoltarea conţinutului presupune, în primul rând, o acţiune de identificare a ideii centrale şi a ideilor subordonate. În al doilea rând, aceste idei o dată identificate trebuie ordonate într-un mod care să aibă sens pentru auditoriu. Ordonarea se poate dezvolta în cinci modalităţi:

– ordonare cronologică sau temporară; – ordonare spaţială; – ordonare de tip cauză-efect; – ordonare de tip problemă-soluţie; – ordonare după subiect. În ceea ce priveşte introducerea, printre funcţiile

acesteia avem: dezvoltarea unei motivaţii la auditoriu pentru a asculta şi oferirea unei imagini generale despre ceea ce se va

297

discuta. La nivel general remarcăm mai multe tipuri de introducere:

– utilizarea umorului sau a unei anecdote care are legătura cu problema;

– referirea la ocazie sau la ceva ce s-a întâmplat recent; – demonstrarea importanţei subiectului; – ilustrarea; – utilizarea experienţei personale; – combinarea unei întrebări retorice cu element de

surprindere a auditoriului; – utilizarea unor fapte care să anxieteze audienţa. Concluzia are, la rândul ei, o funcţie importantă în

cadrul prezentării: ajută audienţa să sumarizeze ideile auzite şi le oferă oamenilor perspective de reflecţie asupra informaţiilor aflate.

Faza a IV-a: Prezentarea. Construcţia prezentării trebuie să ţină cont de utilizarea propoziţiilor scurte în favoarea celor lungi, a propoziţiilor directe în favoarea celor indirecte, a propoziţiilor active în favoarea celor pasive şi a propoziţiilor pozitive mai degrabă decât a celor negative.

Prezentarea trebuie să se bazeze pe câteva caracteristici ale mesajului, cum ar fi:

claritatea – presupune să fim economici în prezentare, să fim cât mai precişi, să folosim termeni reduşi ca întindere, familiari audienţei;

însufleţirea – prin utilizarea verbelor active, a figurilor de stil, exemplificarea prin imagini;

convingerea – se realizează prin eliminarea punctelor slabe.

În mod general, prezentarea propriu-zisă se poate desfăşura pe intervalul mai multor metode:

a) metoda improvizaţiei – implică vorbirea directă fără să existe, de obicei, vreo pregătire prealabilă a discursului;

b) metoda manuscrisului – presupune că întreaga prezentare scrisă este citită audienţei (se reduce până la eliminare feedback-ul);

298

c) metoda memorizării – presupune scrierea discursului şi memorarea acestuia cuvânt cu cuvânt;

d) metoda prezentării orale – implică pregătire, memorizare a ideilor centrale şi a ordinii în care apar acestea.

În continuare voi aborda două tipuri de prezentare, cea informativă şi cea persuasivă.

Pentru a dezvolta o prezentare informativă eficientă, trebuie să urmărim câteva elemente importante:

– captarea atenţiei; – crearea „foamei de informaţii” şi a curiozităţii; – evitarea supraîncărcării informaţionale; – evitarea subîncărcării informaţionale; – folosirea unor perspective inovatoare de abordare a

subiectului şi construirea unei anticipări la audienţă; construirea suspansului.

Prezentarea persuasivă porneşte de la ideea conform căreia schimbarea este necesară şi urgentă.

În prezentarea persuasivă, scopul este de a modifica credinţele, sentimentele şi acţiunile audienţei. Această perspectivă generală poate fi privită pe patru paliere: adoptarea, întreruperea, intimidarea şi continuitatea. Pentru prezentare persuasivă reuşită, avem de urmat un număr de paşi, fapt ce ne pune simultan în situaţia de a cântări anumite elemente care s-ar putea transforma în erori şi având drept consecinţă evitarea acestora din urmă:

identificarea propriilor scopuri; crearea propriei credibilităţi în faţa audienţei;

percepţia vorbitorului ca atractiv (fizic şi ca personalitate) de către audienţă;

înţelegerea factorilor care afectează atitudinile audienţei şi a modului în care reacţionează la schimbare;

înţelegerea credinţelor audienţei; folosirea unor principii ale influenţei, cum ar fi consistenţa internă şi mărturia socială;

299

folosirea principiului „vaccinării” – unele tipuri de audienţă pot aduce contraargumente mesajului, altele nu, în funcţie de mediul în care şi-au desfăşurat activitatea;

motivaţia logică – oamenii sunt mai înclinaţi spre schimbare dacă primesc o motivaţie logică;

combinarea în cadrul mesajului a elementelor emoţionale cu motivaţia raţională;

evocarea nevoilor relevante şi a obiectivelor audienţei ca răspuns la prezentare;

demonstrarea recompensei – cum ar putea fi de folos, pentru auditoriu, ideile prezentate.

Ascultarea eficientă. Raymond S. Ross ne propune

următorii paşi în ascultare: 1) Senzaţia. Barierele care acţionează la nivelul

acestei prime trepte sunt: – diferite tipuri de zgomote; – defecte de recepţie (la nivelul receptorului); – oboseala; – alte elemente din câmpul senzorial care distrag atenţia; – defecte de transmisie (la nivelul emiţătorului). 2) Interpretarea – atribuirea unui înţeles la ceea ce

am ascultat. Barierele ascultării, influenţate de barierele senzaţiei sunt:

– când insistăm că tema este banală sau superficială; – criticarea persoanei care transmite mesajul; – când permitem stereotipurilor negative şi prejudecă-ţilor să intervină; – o prematură reflecţie asupra celor auzite; – căutarea altor evenimente care captează atenţia ascultătorilor; – când ascultătorii „dorm cu ochii deschişi”.

300

3) Comprehensiunea (înţelegerea) – presupune, pe lângă interpretare, şi o evaluare critică a ceea ce s-a ascultat. Cei mai importanţi factori care influenţează înţelegerea sunt:

– inteligenţa; – mărimea vocabularului ascultătorului; – abilitatea de a face interferenţe; – abilitatea de a structura un discurs; – capacitatea de a surprinde ideile principale; – cunoaşterea tehnicilor care îmbunătăţesc concentrarea; – interes real pentru subiectul discutat; – oboseala fizică sau psihică a ascultătorilor; – eficienţa vorbitorului; – temperatura camerei şi ventilaţia; – experienţa în a asculta materiale dificile; – curiozitatea faţă de subiectele discutate; – admiraţia pentru vorbitor. 4) Răspunsul. Cercetările în domeniu demonstrează

că eficacitatea ascultării creşte atunci când obiectivele sunt identificate şi specificate. Sunt propuse astfel patru tipuri de ascultare:

– ascultăm ca să înţelegem; – ascultăm ca să reţinem; – ascultăm ca să analizăm şi să evaluăm conţinutul; – ascultăm ca să dezvoltăm relaţii (ascultarea empatică). În ceea ce ne priveşte, la aceste patru tipuri identi-

ficate de T.K. Gamble vom mai adăuga: – ascultăm ca să ne facem o imagine despre emiţător (tot o acţiune de analiză şi evaluare, dar a formei, şi nu a conţinutului mesajului); – ascultăm pentru divertisment. Elementele centrale în ascultarea eficientă, adaptate

după Sperry, sunt prezentate în tabelul de mai jos:

301

Chei pentru ascultarea eficientă

Ascultătorul ineficient

Ascultătorul eficient

Găseşte câmpul de interese.

Selectează subiectele aride

Vede oportunităţile, se întreabă ce este interesant pentru el în acel subiect.

Judecă conţinutul, nu modul de prezentare.

Consideră prezentarea foarte slabă.

Judecă conţinutul, nu ţine seama de erorile de prezentare.

Ascultarea ideilor. Ascultă faptele. Ascultă temele centrale.

Flexibilitatea. Notează tot, folosind un singur sistem.

Notează puţin dezvoltat în 4-5 sisteme.

Rezistenţa la distrageri.

Este uşor de distras.

Evită distragerile, ştie cum să se concentreze.

Adaptabilitate. Reacţionează emoţional la cuvinte.

Interpretează cuvintele „colorate”, dar nu se agaţă de ele.

În ascultare este importantă acţiunea emiţătorului de dirijare prin tehnica punerii întrebărilor. În acest mod, printre tipurile de întrebări întâlnim câteva cu impact major asupra dezvoltării educaţionale:

– întrebările focalizate sunt utilizate pentru a direcţiona atenţia cursanţilor;

– întrebările motivante sunt acelea care ajută cursanţii să dea soluţia corectă, chiar dacă au eşuat în încercarea de a răspunde la întrebarea profesorului;

– întrebările de sondaj sunt cele care ţintesc să corecteze, să îmbunătăţească ori să extindă răspunsul iniţial al cursantului.

Pentru creşterea calităţii răspunsurilor pe care le primim de la cursanţi putem folosi patru tehnici importante de chestionare:

– redirecţionarea urmăreşte direct creşterea participării cursanţilor prin atragerea acestora în discuţie,

302

cerându-li-se să răspundă la întrebare în lumina răspunsului oferit anterior de alţii;

– timpul de aşteptare oferă posibilitatea efectivă cursantului de a răspunde la întrebarea care i-a fost adresată, evitând astfel răspunsul „pe loc”;

– timpul de oprire este necesar atunci când prezentăm cursanţilor un material mai complex. În acest sens nu vom pune întrebări cursanţilor sau nu le vom cere comentarii;

– întărirea reprezintă modul în care reacţionează profesorul după ce a pus o întrebare şi a primit răspunsul de la cursanţi.

3. Comunicarea didactică

Procesul de învăţământ este, prin excelenţă, un proces de comunicare, între profesori şi elevi având loc un permanent schimb de mesaje al căror scop principal este realizarea (atingerea) unor obiective pedagogice, în condiţii optime (la un nivel de performanţă cât mai înalt, dar cu cheltuieli minime de energie fizică şi nervoasă în timp).

Principiile didactice reprezintă normele (legităţile) generale care fundamentează teoria şi practica educativă şi, în acest context, care orientează conceperea, organizarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ.

Didactica (teoria învăţământului) a omologat următorul sistem al principiilor didactice:

a) principiul intuiţiei sau unităţii dintre senzorial şi raţional – exprimă necesitatea studierii obiectelor, fenomenelor şi proceselor prin intermediul simţurilor, care realizează cunoaşterea senzorială a realităţii, ca punct de plecare şi de uşurare a înţelegerii esenţialului realităţii spre cunoaşterea logică, raţională, contribuind la înfăptuirea unităţii dintre senzorial şi raţional. Principiul intuiţiei se realizează prin îmbinarea materialului didactic intuitiv – natural (obiecte, substanţe, sisteme tehnice, procese, experienţe etc. la scara

303

lor reală) şi de substituţie (machete, modele, reprezentări grafice, mijloace audio-vizuale etc.) cu cuvântul şi mijloacele logico-matematice;

b) principiul legării teoriei de practică – exprimă necesitatea îmbinării (unirii) strânse a componentei ideatice a învăţării, deci a actului de însuşire a cunoştinţelor teoretice, cu componenta acţională, aplicativă a învăţării, deci a actului de însuşire a cunoştinţelor practice sau de formare a priceperilor şi deprinderilor practice productive, de proiectare, de investigaţie, de creativitate şi manageriale – după caz, în funcţie de profesia dobândită (în curs de dobândire);

c) principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor – exprimă necesitatea ca învăţarea (dobândirea cunoştinţelor) să se facă cu ştiinţă, să ne dăm seama, să înţelegem semnificaţiile şi conexiunile abstracte, esenţiale şi generale ale obiectului sau procesului studiat şi, în acest context, să depunem un efort operaţional mintal (de gândire) şi, după caz, şi un efort acţional, de aplicare a cunoştinţelor, adică să fim conştienţi şi activi în acelaşi timp;

d) principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor – exprimă necesitatea ca materia de studiu să fie structurată în unităţi metodice (secvenţe de cunoştinţe esenţiale coerente), ordonate într-o succesiune (continuitate) logică, ştiinţifică şi pedagogică şi care să alcătuiască, în final, un sistem informaţional;

e) principiul accesibilităţii cunoştinţelor sau respectării particularităţilor de vârstă – exprimă necesitatea ca materia de studiu să fie astfel vehiculată (transmisă şi asimilată) încât să fie înţeleasă cu o anumită uşurinţă, corespunzător particularităţilor de vârstă (intelectuale, afective, voluntare, acţionale) ale elevilor;

f) principiul individualizării şi diferenţierii învăţării – exprimă necesitatea adaptării (potrivirii) dinamice a încărcăturii cognitive şi acţionale a conţinuturilor şi a strategiilor instructiv-educative atât la particularităţile psihofizice ale fiecărui elev,

304

cât şi la particularităţile diferenţiate, relativ comune unor grupe de elevi, în vederea dezvoltării lor integrale ca personalitate şi profesionalitate;

g) principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor – exprimă necesitatea realizării unei finalităţi valoroase, elevate şi eficiente a învăţării, în care context să se evidenţieze următoarele semnificaţii: cunoştinţe esenţiale şi profunde, care asigură formarea integrală şi eficientă a personalităţii şi profesionalităţii; capacităţi intelectuale şi profesionale elevate; trăinicia (durabilitatea) îndelungată şi fiabilitatea cunoştinţelor teoretice şi practice; eficienţă ridicată în folosirea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor; adaptabilitatea la nou, la schimbări a cunoştinţelor teoretico-aplicative; iniţiativă şi spirit de independenţă; capacitatea de autoinstruire, autocontrol şi autoevaluare; responsabilitate personală şi socială; integrare socio-profesională cu randament sporit, cu spirit de competiţie şi creativitate, evitarea alienării profesionale şi creativităţii.

3.1. Blocaje în comunicarea didactică. Strategii de

rezolvare Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb

de mesaje, cu conţinut specific, între profesor şi elevi. Ea se realizează oral (cca. 70% din timpul destinat instruirii), în scris, pe cale vizuală şi chiar prin gesturi.

Scopul comunicării didactice este multiplu: – transmiterea şi asimilarea informaţiei; – rezolvarea de probleme; – formarea unor capacităţi, convingeri, sentimente şi

atitudini; – adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice,

tehnici de învăţare, orientare şcolară şi/sau profesională etc.; – evaluarea rezultatelor etc. Între obstacolele care apar mai frecvent în

comunicarea didactică, menţionăm: supraîncărcarea, determinată de criza de timp dar şi de

dorinţa unor profesori de a nu omite lucruri importante;

305

utilizarea unui limbaj încifrat, inaccesibil sau greu accesibil elevilor;

dozarea neuniformă, în timp, a materialului de predat; starea de oboseală a elevilor sau indispoziţia

profesorului; climatul tensionat sau zgomotos.

Pentru a fi eficientă, comunicării didactice i se cer anumite calităţi (caracteristici):

a) ale profesorului: – claritatea mesajelor; – precizia mesajelor (evitarea formulărilor ambigue); – utilizarea unui limbaj adecvat şi accesibil elevilor

(potrivit nivelului de înţelegere şi corespunzător vârstei); – structurarea logică a mesajelor transmise; – prezentarea interesantă a materiei predate; – asigurarea unui climat adecvat comunicării. b) ale elevilor: – să aibă capacitate de concentrare, pentru a putea

recepţiona şi înţelege mesajul profesorului; – să posede cunoştinţele anterioare necesare învăţării

care urmează; – să fie motivaţi pentru a învăţa (în general şi la un

anumit obiect de studiu, în particular); – să cunoască limbajele utilizate de profesor (sau de

calculator, în cazul instruirii asistate de acesta). În plus, pentru perfecţionarea comunicării didactice,

este necesară cunoaşterea şi respectarea unor reguli (cerinţe) de către profesori, între care menţionăm:12

vorbirea corectă, deschisă şi directă care previne sau reduce distorsiunea mesajelor;

încurajarea feed-back-ului din partea elevilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele transmise au fost corect recepţionate şi înţelese);

ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a mesajelor primite din partea elevilor, concomitent cu efortul de a înţelege exact sensul acestor mesaje;

306

folosirea mai multor forme de comunicare didactică pentru acelaşi tip de mesaje (de regulă, orală şi vizuală, concomitent);

repetarea mesajelor mai complexe.

În calitate de diriginţi, profesorii folosesc comunicarea (individuală şi în grup) pentru a dezbate şi soluţiona diverse probleme specifice categoriei de vârstă a elevilor clasei pe care o îndrumă din punct de vedere educativ. În această calitate, ei trebuie să ştie să conducă dezbaterile, să-i asculte (cu atenţie şi respect) pe elevi, să-i incite pentru a participa şi să-i motiveze, să-i „responsabilizeze”, adică să-i facă să gândească ei înşişi la unele soluţii posibile ale problemelor discutate.

Dacă trebuie să le comunice unor elevi anumite decizii, diriginţii vor avea grijă să facă acest lucru după o pregătire prealabilă a celor vizaţi, cu tactul necesar şi, în orice caz, să explice, să argumenteze (să motiveze) decizia, pentru ca aceasta (bună sau rea) să aibă şi o valoare educativă.

Toate acestea pledează pentru nevoia de aprofundare a problematicii comunicării în procesul de învăţământ, sub diversele ei situaţii şi aspecte.

3.2. Personalitatea profesorului. Relaţia profesor –

elevi În şcoală profesorul este conducătorul activităţii

didactice ce se desfăşoară în vederea realizării obiectivelor prevăzute în documentele şcolare. Ele este cel care imprimă un sens şi o finalitate educativă tuturor premiselor şi condiţiilor, obiective şi subiective, participante şi implicate în procesul de învăţământ.

Profesorul nu poate fi şi nici funcţia sa nu poate fi restrânsă doar la cea de simplă sursă de cunoştinţe, putând fi astfel suplinit şi de un mijloc tehnic. El este cel care, prin personalitatea sa amplifică valenţele educative ale acestor cunoştinţe.

307

Rolul conducător al profesorului în activitatea didactică rămâne una din coordonatele de bază ale misiunii sale.

Personalitatea profesorului. Personalitatea este

modul unic, în care fiecare dintre noi reacţionează în contact cu lumea, ca rezultat al percepţiei noastre, al experienţelor, motivaţiei, atitudinilor. Câteva dintre caracteristicile personalităţii noastre îşi lasă amprenta asupra calităţii comunicării verbale:

– claritatea – redată prin simplitate în vorbire, folosirea unor expresii uzuale, înţelese de toată lumea şi prin pronunţarea corectă a cuvintelor;

– empatia – se referă la încercarea vorbitorului de a fi curtenitor şi prietenos. Chiar dacă este nervos şi supărat, vorbitorul trebuie să ascundă acest lucru;

– sinceritatea – luată cu sens de naturaleţe. De cele mai multe ori, când discutăm cu persoane necunoscute sau cu un statut social mai înalt, devenim rigizi şi stângaci. Aceasta provine din lipsă de încredere în sine;

– relaxarea – corpul trebuie să fie destins şi să se mişte natural. Orice încordare sau stres face ca mişcările corpului să fie incontrolabile, pot apare tremuratul sau bâlbâiala.

Cultura profesorului. Profesiunea de educator, ca de altfel orice profesiune, este rezultatul acumulării unei culturi profesionale, a unei tehnici de lucru, a formării unor calităţi specifice pe care le presupune această profesiune.

În consecinţă, personalitatea lui poate fi analizată prin prisma premiselor necesare alegerii unei asemenea profesiuni şi prin prisma pregătirii propriu-zise pentru exercitarea ei.

Cultura profesorului este rezultatul educaţiei şi pregătirii sale. Componentele ei sunt cultura generală şi filosofică, cultura de specialitate şi cultura psihopedagogică.

Cultura psihopedagogică se compune din cunoştinţe de psihologie, pedagogie, metodică, într-un cuvânt, din

308

totalitatea cunoştinţelor teoretice privitoare la educaţie şi personalitatea umană, şi dintr-un ansamblu de priceperi şi deprinderi practice solicitate de desfăşurarea, ca atare, a acţiunii educaţionale.

Dintre multiplele particularităţi ale proceselor psihice, care fac parte din conţinutul psihic al aptitudinilor pedagogice, menţionăm următoarele: calităţile gândirii; calităţile limbajului; calităţile atenţiei; calitatea memoriei; aptitudinea de a cunoaşte şi înţelege psihicul celui supus acţiunii educative; aptitudinea empatică; aptitudini organizatorice; spiritul de observaţie; tactul pedagogic; măiestria pedagogică.

Relaţia profesor – elevi. Procesul de învăţământ, cu formele sale de organizare, nu este conceput în afara unui dialog permanent între profesor şi elevi. „Procesul de învăţământ, susţine Kierkegaard, începe când tu, profesor, înveţi de la elev, când tu, situându-te în locul lui, înţelegi ceea ce a înţeles el în felul în care a înţeles” (G. Leroy, 1974, p. 99).

Problema relaţiei profesor-elevi a constituit de fapt obiect de reflecţie pentru teoreticienii tuturor timpurilor. Prin prisma acestei viziuni istorice putem distinge două tendinţe extreme, magistrocentrismul şi pedocentrismul, după cum accentul s-a deplasat spre unul dintre cei doi poli.

Magistrocentrismul se bazează pe o concepţie autocratică, profesorul este cel care dispune şi impune totul, elevul supunându-se şi conformându-se dispoziţiilor acestuia. Activitatea de predare presupune folosirea unor astfel de metode şi procedee care să conducă spre ascultare şi supunere. Relaţia are un caracter coercitiv, exercitată de o persoană adultă, investită cu autoritatea socială asupra unei „fiinţe imperfecte” care este copilul.

La cealaltă extremă se situează pedocentrismul. Relaţia profesor-elevi îmbracă forma liberalismului pedagogic. Copilului trebuie să i se creeze toate condiţiile în vederea unei dezvoltări spontane, fără nici un fel de constrângere sau dirijare exterioară.

309

În ambele cazuri este vorba de o restrângere a funcţiilor celor doi poli şi implicit de o denaturare a relaţiei pedagogice.

Ideea centrală în jurul căreia se concentrează toate aspectele privitoare la această problemă se referă la crearea condiţiilor ca această relaţie să se transforme într-un dialog autentic.

Autenticitatea dialogului presupune la rândul său o serie întreagă de note definitorii. Una din acestea o constituie cooperarea dintre cei doi poli. Ea nu poate fi concepută în afara unui schimb reciproc de mesaje, a imprimării unui sens convergent activităţii pe care o desfăşoară fiecare.

Funcţionalitatea relaţiei profesor-elevi presupune lărgire continuă a sferei atributelor pe care cerinţele sociale şi condiţiile psihopedagogice ale învăţării le impun faţă de status-ul profesorului şi elevului. Profesorul nu este doar un simplu transmiţător de mesaje, el este, totodată, un organizator al activităţii de învăţare a elevilor. Status-ul elevului se modifică în direcţia creşterii independenţei sale în activitatea de învăţare prin adoptarea unei atitudini active, prin existenţa unei motivaţii superioare, prin posibilitatea ce i se oferă de a colabora nu numai cu profesorul ci şi cu colegii săi.

Relaţia profesor-elevi presupune, în fine, în a-i considera pe aceştia din urmă ca făcând parte dintr-un grup social. Alături de un circuit vertical prin care se realizează comunicarea (profesor-elev) există şi un circuit orizontal (elevi-elevi). Sarcina profesorului este de a stimula intercomunicarea dintre elevi. Inserarea circuitului orizontal în cel vertical constituie o notă definitorie a relaţiei profesor-elevi în cadrul unui învăţământ modern.

Din punct de vedere psihosocial, în cadrul relaţiei profesor-elevi putem distinge două niveluri, unul formal şi altul informal. Nivelul formal include toate fenomenele ce apar ca urmare a interacţiunii dintre profesor şi elevi, ca urmare a investirii sale oficiale cu diverse roluri (conducător al

310

procesului de învăţământ, diriginte, conducător de cerc etc.). aceste relaţii au un conţinut predominant raţional şi reprezintă canale prin care se transmite informaţia semantică.

Nivelul informal este constituit din relaţiile interpersonale, intersubiective sau psihologice ce se stabilesc între profesor şi elevi sau între elevi ca membri ai aceluiaşi grup. Ele au o puternică încărcătură afectivă. „În procesul interacţiunii interpersonale, oamenii se percep, comunică, acţionează unii în raport cu alţii, se cunosc, şi, drept urmare, se apropie, se asociază, se îndrăgesc, se ajută, se împrietenesc, sau, dimpotrivă, se suspectează, devin geloşi, se urăsc, se resping” (P. Golu, 1974, p. 131). Aceste relaţii facilitează apariţia acelui climat psihosocial care poate amplifica sau diminua conlucrarea dintre profesor şi elevi. Ele sunt canale prin care se transmite informaţia ectosemantică sub forma emoţiilor şi a sentimentelor.

Cele două niveluri se află într-o strânsă interdependenţă, ele funcţionează, de fapt, concomitent, fiind două laturi inseparabile ale aceluiaşi fenomen – interacţiunea profesor-elevi. Relaţiile interpersonale constituie fondul pe care se manifestă cele oficiale, raţionale, având un rol stimulator asupra lor, pe când acestea din urmă asigură cadrul necesar apariţiei şi multiplicării celor dintâi.

4. Aplicaţii practice (experimentale)

4.1. Presupunem existenţa a două clase de elevi,

diferiţi ca pregătire, în primul an de liceu. Clasa IX A este compusă din primii elevi admişi la examen şi clasa IX B compusă din elevii care au obţinut cele mai mici medii la examenul de admitere.

La prima oră de matematică, profesorul prezintă acelaşi mesaj, separat, la cele două clase: Rezolvarea ecuaţiei de gradul II.

311

În urma evaluării (seminarului) s-au obţinut următoa-rele rezultate:

Note obţinute Clasa IX A Clasa IX B

4 – 5 - 29% 6 – 7 18% 54% 8 – 9 51% 17% 10 31% -

Observând procentajul notelor obţinute, pe clase,

putem afirma că, datorită pregătirii, cele două clase de elevi au recepţionat mesajul diferit (o parte din elevii clasei IX B au motivat că nu cunosc nici rezolvarea ecuaţiei de gradul I).

Am dorit astfel să scot în evidenţă o condiţie de bază a comunicării eficiente, şi anume: Receptorul trebuie să posede un minimum de experienţă anterioară în legătură cu conţinutul mesajelor primite (receptorul trebuie să cunoască dinainte alfabetul şi limba în care se transmit mesajele).

Principalul motiv care a condus la această situaţie (la unităţile de învăţământ de provenienţă) este neîndeplinirea obiectivelor didactice propuse, cauzată de:

– neaplicarea în totalitate şi cu eficienţă a tehnicilor de evaluare (evaluare subiectivă, incorectă a rezultatelor);

– nu s-a insistat suficient asupra naturii şi implicaţiilor relaţiei profesor-elev (îndeosebi pe comunicarea eficientă între aceştia);

– sprijinirea elevilor pentru orientarea, eventual reorientarea, şcolară şi profesională s-a efectuat superficial;

– pregătirea necorespunzătoare a profesorului din punct de vedere al specialităţii şi din cel pedagogic-metodic;

– metodologia didactică pasivă şi neadecvată unei participări active şi euristice a elevilor în procesul instructiv-educativ.

O cauză principală, ce depindea de profesorul de matematică, este neefectuarea evaluării iniţiale pentru a cunoaşte bagajul de cunoştinţe deţinut de elevi, în vederea

312

găsirii celor mai bune soluţii de abordare a acestora. În plus, înainte de transmiterea mesajului, profesorul nu a parcurs două secvenţe de instruire din strategia didactică: „captarea atenţiei” şi „actualizarea cunoştinţelor”.

Implicaţiile ulterioare sunt: – timp de lucru suplimentar cu elevii clasei IX B

(acordarea de consultaţii); – suprasolicitarea psihică a profesorului (înarmarea cu

date suplimentare şi răbdare); – efort intelectual suplimentar din partea elevilor

(epuizare fizică şi motivaţională a acestora). În concluzie, emitentul trebuie să transmită mesajul

diferit, în aşa fel încât să corespundă posibilităţilor de prelucrare de către destinatar (emitentul trebuie să găsească şi să codifice mesajul cu ajutorul unui alfabet pe care-l posedă şi destinatarul).

4.2. Presupunem existenţa a două grupuri identice

(aceeaşi vârstă, pregătire, sex, religie etc.), un grup experimental (grupul I) şi un grup de control (grupul II).

Pe parcursul unei expuneri, grupului I i se prezintă următorul mesaj: Aderarea României la U.E. poate fi amânată datorită neîndeplinirii următoarelor criterii (se enumeră criteriile). În aceleaşi condiţii, grupului II i se prezintă următorul mesaj: Aderarea României la U.E. poate fi amânată datorită neîndeplinirii criteriilor impuse.

Considerăm că cele două grupuri sunt două grupe de studenţi, iar la dezbatere profesorul va întâlni următoarea situaţie: Solicitând studenţilor să răspundă la itemul Care consideraţi că sunt soluţiile pentru îndeplinirea criteriilor de aderare a României la U.E.? va avea parte de feed-back pozitiv din partea grupului I şi de unul negativ din partea grupului II.

Analizând această situaţie putem observa că emiţătorul nu a cuprins întreg mesajul prezentat grupului II (nu

313

a fost comunicată o informaţie) lovindu-se astfel de o barieră în comunicarea ulterioară cu studenţii şi anume de efectul omisiunii.

În concluzie, profesorul va fi nevoit să irosească din timpul afectat dezbaterii pentru a prezenta grupului II care sunt criteriile de aderare a României la U.E. (informaţia omisă), în acest caz neîndeplinindu-şi toate obiectivele propuse pentru dezbaterea temei respective.

4.3. Ne aflăm în postura unui învăţător în a cărui clasă

există un elev ce obţine constant rezultate slabe la învăţătură. Din discuţiile purtate cu acesta se desprind

următoarele motive: – părinţii s-au despărţit oficial, educaţia elevului fiind

lăsată în seama mamei, care, datorită programului la locul de muncă, nu are timp suficient pentru a-i controla activitatea acestuia;

– comportarea autoritară a mamei faţă de copil, cu aplicarea de restricţii şi sancţiuni exagerate.

Oprindu-ne la cele două cauze putem afirma că insuccesul şcolar este influenţat în mare măsură şi de situaţia familială.

Cauzele de natură familială, pe lângă influenţa asupra succesului şcolar, pot afecta şi comportamentul elevului (inhibare, teamă, vagabondaj, abandon şcolar etc.).

În ceea ce priveşte comunicarea este necesară descoperirea de către învăţător a factorilor ce afectează atitudinea elevilor la clasă şi eliminarea influenţei negative a acestor factori.

În concluzie, este necesară convingerea părinţilor de a ţine sistematic legătura cu şcoala, ca împreună să contribuie la prevenirea şi eliminarea nereuşitei şcolare a copiilor lor, atât prin comunicarea eficientă dintre părinte şi copil cât şi dintre învăţător şi elev (în cazul de faţă: găsirea şi eliminarea factorilor de blocaj – analiza auditoriului pentru a avea certitudinea că este de partea noastră şi nu ne este potrivnic).

314

4.4. Influenţarea comunicării de către canalul de transmitere a mesajului

o Receptorii nu pot comunica direct cu emiţătorii.

Cititorul unei publicaţii nu are cum să influenţeze scrierea unui articol şi nici nu poate da o replică imediată autorului său dacă este vizat nemijlocit; în aceeaşi situaţie se află şi ascultătorul unei emisiuni radio sau cel ce priveşte un program TV, chiar dacă în ultima perioadă se extind emisiunile interactive. Cum poate totuşi, omul din public, să-şi manifeste dorinţa de participare la dialog şi să încerce să-şi impună propriul punct de vedere? El are la dispoziţie două modalităţi de acţiune, diametral opuse: prin selecţie, oprind comunicarea şi inaugurând un nou canal de comunicare cu alt emiţător ori prin chemarea la dialog, caz în care el alege drumul anevoios al apelului la comunicare şi transmite scrisori sau dă telefon în redacţii. Cu toate acestea reprezentantul publicului nu poate decât să observe că această comunicare este lentă, greoaie, indirectă şi cu efect improbabil: scrisorile apar după articolul respectiv şi oricum nu au puterea şi prestigiul mesajului jurnalistic. Vocile participanţilor la talk-show-uri sunt slabe (în raport cu cea a vedetei) şi sunt filtrate de regiile tehnice. În plus accesul omului obişnuit la presă, sau cu alte cuvinte transformarea sa din receptor în emiţător suportă efectul disproporţiei dintre numărul imens al celor care ar vrea să spună ceva şi căile limitate de acces oferite de canalele comunicării de masă.

În comunicarea de masă, această formă de influenţă reciprocă „feed-back”, dispare: comunicarea devine unidirecţionată (de la emiţător la receptor), dominantă, monopolizatoare; răspunsul receptorilor este slab, întârziat şi rareori are puterea de a schimba traseul ori conţinutul comunicării în momentul producerii sale.

Din acest motiv, lipsa interacţiunii comunicaţionale afectează statutul şi activitatea emiţătorilor care cu greu pot avea o imagine clară asupra atitudinilor publicului, asupra impactului pe care îl au mesajele lor şi asupra aşteptărilor, dorinţelor sau nemulţumirilor declanşate de un mesaj sau altul.

315

o Consumatorii mesajelor mass-media nu pot să dialogheze nici măcar între ei; la nivelul unor audienţe ce se măsoară de la zeci de mii de oameni în sus, este evident că aceştia nu au cum să interacţioneze. Desigur că la nivelul microgrupurilor (familie, vecini, prieteni) în cazul unui consum comunitar de mesaje mass-media, forme de dialog, prin care conţinuturile receptate sunt comentate, înţelese şi redimensionate.

În concluzie, evoluţiile tehnologice ale canalelor de transmitere au modificat şi vor modifica tehnicile de lucru, căile de acces, calitatea conţinuturilor mesajelor şi aşteptările publicului în acest domeniu, feed-back-ul este greu de realizat (în cazul unei publicaţii – scăderea numărului cititorilor duce la scăderea tirajului publicaţiei respective, iar în cazul unei emisiuni televizate scade audienţa – ratingul emisiunii respective).

4.5. Influenţarea comunicării de către stilul de

conducere (aplicarea funcţiei de influenţare a managementului): STILUL DE CONDUCERE INFLUENŢAREA

STILULUI DE COMUNICARE democrat: -are ca deviză: „suntem alături în această acţiune”; -subordonaţii participă la luarea deciziilor; -comportamentul managerial deschis, prietenos, agreabil; -orientarea spre probleme; -comunicare pozitivă responsabilă.

pozitivă: -captarea atenţiei interlocutorului apelând la umor, citate, replici; -manifestare de consideraţie pentru interlocutor; -discutarea opiniilor divergente; -încurajarea subordonaţilor în emiterea ideilor; -flexibilitate concretizată în acceptarea de către manager a posibilităţii de a-şi schimba opinia, dacă argumentarea interlocutorului este solidă; -comunicarea este orientată spre activităţile concrete.

316

autoritar: -are ca deviză „întotdeauna am dreptate”; -rigiditate în acţiune; -opiniile subordonaţilor nu sunt luate în considerare; -orientare spre rezultate.

negativă: -impunerea soluţiilor; -lipsa oricăror explicaţii; -constrângere şi dirijare; -încercări de manipulare şi impunere de idei; -rigiditatea managerilor în privinţa opiniilor proprii.

Concluzii

Comunicarea este un proces cu care ne confruntăm în fiecare zi. În timpul procesului de comunicare intervin o serie de perturbaţii specifice, în funcţie de complexitatea şi dificultatea comunicării.

De vorbit, vorbim în fiecare zi; fiecare facem acest lucru. Însă unii dintre noi ştiu să comunice mai eficient decât alţii. De multe ori ne aflăm în situaţia de a începe o conversaţie cu o altă persoană şi nu ştim cum să o facem. Pentru foarte mulţi, începutul unei conversaţii cu cineva are o valoare însemnată privind relaţionarea viitoare cu persoana respectivă.

Fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să se pregătească intens în calitate de emiţător al unui mesaj, să-şi îndeplinească foarte bine rolul, dar să nu fie înţeles aşa cum ar fi dorit de audienţă. În momentele de „după”, analizându-ne, nu am găsit nimic să ne reproşăm. Totuşi, ceva făcuse ca întreg procesul de comunicare să fie ineficient.

Multe dintre barierele comunicării îşi află originea în „miturile” despre comunicare. Pornind de la necesitatea demitizării unei astfel de analize în cadrul comunicării, observăm că există în domeniu arii de cercetare şi acţiune care se cuvin a fi explorate în direcţia identificării posibilelor bariere şi a depăşirii acestora.

Barierele pot fi regăsite la nivelul tuturor componentelor actului de comunicare, precum şi la nivelul

317

procesului ca atare. Conceptul de barieră în comunicare poate fi gândit într-un echilibru dinamic cu elementele care privesc eficienţa comunicării. Astfel, aproape toate barierele înregistrează în interiorul lor germenele eficienţei.

Bibliografie:

Anghel Andreescu şi Ştefan Prună, Psihopedagogie militară, Editura Timpolis, Timişoara, 1999;

Colectiv de autori, Managementul resurselor umane, Editura AGIR, Bucureşti, 1999.

Colectiv de autori, Psihologia şi metodica educaţiei militare, Editura Militară, Bucureşti. 1977;

Colectiv de autori, coordonator dr. Gheorghe Toma, Tehnici de comunicare, Editura Artprint, Bucureşti, 1999;

Ioan Bontaş, Pedagogie – ediţia a III- a, Editura All Educational, Bucureşti, 1996;

Ioan Bontaş, Pedagogie – ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura All Educational, Bucureşti, 1998;

Ioan Jinga şi Elena Istrate, Manual de pedagogie, Editura All Educational, Bucureşti, 1998;

Ioan Nicola, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996;

Ion-Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională, Editura Polirom, Iaşi, 2004;

Ion Cioloca, Psihologie şi pedagogie militară, Culegere de teme, Editura Militară, Bucureşti, 1992.

318

OPTIMIZAREA CURRICULARĂ ÎN INSTITUŢIILE

FURNIZOARE DE PREGĂTIRE A PERSONALULUI CU STATUT SPECIAL

Maior Carmen BĂRBULESCU

Şeful Centrului de Documentare şi Pedagogie – I.G.J.R.

În condiţiile actuale, când ritmul înalt al schimbărilor, viitorul impredictibil şi competiţia acerbă au devenit notele definitorii ale vieţii organizaţionale, cu cât un sistem/ organizaţie se ocupă mai mult de formarea şi dezvoltarea carierelor angajaţilor săi, cu atât este mai probabil să atingă nivelul de excelenţă organizaţională.

Formarea şi dezvoltarea carierei se asociază cu apariţia efectelor benefice pentru individ şi organizaţie, conducând către facilitarea accederii spre un nivel superior de cultură sau de calificare, supus schimbărilor ascensionale ale posturilor şi funcţiilor şi, nu în ultimul rând, spre transformarea individului într-o manieră globală şi profundă.

1. Scurt istoric al înfiinţării structurilor de pregătire

a personalului propriu

Organizaţia „X” depinde de dezvoltarea resurselor umane ca avantaj strategic, drept pentru care au fost stabilite programe de formare iniţială şi dezvoltare a carierei la nivelul unui întreg sistem, comprehensive şi integrate, prin care se îndrumă participarea indivizilor la dezvoltare prin instituţii de formare iniţială şi pregătire continuă proprii.

Pornind, în abordare, de la întreg la parte, de la general la concret, având ca bază practica managementului serviciilor educaţionale, au fost parcurse o serie de etape la finalul cărora concluziile au constituit elemente cheie în

319

alcătuirea programelor specifice de formare şi dezvoltare profesională a personalului cu statut special.

Astfel, din diagnoza mediului intern şi extern al organizaţiei/sistemului au rezultat nevoile angajaţilor, grupurilor organizaţiei şi ale societăţii/comunităţii: numărul probabil de potenţiali beneficiari ai ofertelor şi serviciilor educaţionale, vârsta acestora, situaţia bazei materiale şi a nivelului de dotare cu resurse materiale şi tehnologice, identificarea nevoilor şi problematicii comunitare, a societăţii pentru care, în final, resursa umană formată şi dezvoltată profesional îşi va aduce serviciile specifice.

Urmare a diagnosticării necesarului complex a fost elaborată strategia prin care se defineşte contextul general şi specific al organizaţiei/sistemului, se stabilesc scopul proiectului de dezvoltare instituţională şi programele coerente care servesc atingerii finalităţilor strategice. Programele de formare şi dezvoltare sunt structurate în funcţie de grupurile ţintă (ex. programe de formare iniţială pentru personal încadrat din sursă externă; programe de schimbare a specialităţii pentru personalul încadrat din sursă internă; programe de perfecţionare în specialitate etc.).

Implementarea strategiei s-a materializat prin planul operaţional aferent fiecărei activităţi în care au fost prevăzute obiective (rezultat final – profesionalizarea structurilor specifice), resurse (umane, financiare, materiale, informaţionale de experienţă şi expertiză, de timp dar şi de autoritate privind dreptul de a lua şi impune decizii şi de a exercita control) responsabilităţi, termene cât mai precise şi indicatori de evaluare ca niveluri acceptabile de realizare a obiectivelor stabilite.

2. Posibilă variantă de dezvoltare şi optimizare a curriculum-ului

În ansamblu, prin trecerea în revistă a celor de mai sus s-au pus bazele unui sistem de formare iniţială şi pregătire

320

continuă specifică a personalului propriu. Acum el există, funcţionează, au fost înfiinţate instituţii de formare iniţială (şcoli postliceale, centre de perfecţionare a pregătirii în specialităţile profesionale, şcoli şi centre de pregătire cu vocaţie internaţională în parteneriat cu instituţii similare din Europa.

Implementarea aduce în atenţia factorilor de decizie o serie de corecturi datorate reformei instituţionale, profesionalizării structurilor, ceea ce implică şi reforma educaţională, schimbări complexe ce au în centru dezvoltarea şi/ sau optimizarea curriculum-ului.

Dezvoltarea curriculum-ului (curriculum development) a fost necesară pentru instituţiile de pregătire specifică nou înfiinţate ce aveau o misiune şi un profil total nou, cu analogii numai cu instituţii din structurile similare din afara ţării (ex. intervenţie profesională pentru asigurarea şi restabilirea ordinii publice şi intervenţie profesională în domeniul montan).

În ceea ce priveşte optimizarea curriculum-ului (curriculum improvement), procesul vizează actualmente şi partea din întreg ce a însemnat în prima etapă, dezvoltare de curriculum.

Aşadar atât dezvoltarea cât şi optimizarea curriculară este necesar să ia, în practică, în perioada mediat următoare, forma unor demersuri managerial-organizatorice de tip etapizat.

Necesitatea optimizării curiculum-ului la nivelul structurilor de pregătire rezidă şi din compatibilizarea acţională a structurilor/personalului propriu cu cele din Europa, alături de care România acţionează în teatrele de operaţii pentru limitarea conflictelor.

Determinate de aspectul deontologic şi umanitar al managementului schimbării în procesul de formare iniţială şi pregătire continuă, etapele necesare derulării procesului de optimizare curriculară în perioada următoare sunt:

Analiza de curriculum – curriculum research. Este faza care ar trebui să preceadă, obligatoriu, orice altă activitate

321

deoarece se urmăresc schimbări educaţionale ale unui sistem asupra căruia s-a format o imagine şi are deja un istoric.

Analiza presupune două operaţiuni fundamentale: diagnoză şi prognoză. Cercetarea diagnostică a stării de furnizare a serviciului de pregătire profesională nu este o activitate de birou ci ea trebuie să fie obligatoriu o investigaţie „de teren”, datele şi rezultatele raportate prin sistemul informaţional centralizat fiind grevate de o doză de subiectivism ce influenţează nefavorabil procesul de optimizare.

Comisia de investigare va putea afla dificultăţile concrete pe care le au instituţiile de pregătire specifică, obstacolele cu care se confruntă instructorii şi cadrele didactice pentru a preda disciplinele, problemele pe care le întâmpină cursanţii.

Dacă diagnoza va conduce la identificarea disfuncţionalităţilor, prognoza este absolut necesară pentru a indica tendinţele de evoluţie socială, economică, ştiinţifică şi tehnologică la care instituţiile de pregătire vor trebui să se adapteze.

Prin analiza curriculară, practic se vor identifica erorile, disfuncţionalităţile şi dificultăţile structural – funcţionale actuale, tendinţele de evoluţie şi solicitările socio-profesionale provocate de acestea, urmând a se armoniza cele două categorii de date pe baza minimizării efectelor indizerabile şi maximizarea consecinţelor pozitive.

Deşi reprezintă o etapă laborioasă cu un necesar maxim de obiectivism, odată finalizată cercetarea curriculară va pune la dispoziţie baza pentru următoarea etapă – proiectarea curriculară, acea activitate de concepere a unui curriculum nou.

Constituită, echipa de specialişti va trebui să alcătuiască un set nou de concepte, de referinţe şi principii pe baza cărora să realizeze proiectul curricular având ca elemente de referinţă:

– misiunea instituţiei de pregătire profesională, (idealul, finalitatea generală urmărită);

322

– finalităţile structurate pe niveluri de pregătire; – conţinutul procesului de învăţământ (ansamblul

cunoştinţelor, capacităţilor, deprinderilor, abilităţilor) stabilit prin planurile de învăţământ, conform finalităţilor şi obiectivelor generale detaliate în programele analitice ale disciplinelor şi materiilor de învăţământ concretizate în suporturile informaţionale (manuale, ghiduri, îndrumare, ordine şi dispoziţii, legislaţie) şi proiecte didactico-instructive;

– metodologia procesului de învăţământ (strategiile de predare – învăţare – evaluare a conţinutului pregătiri, situaţiile tehnico-tactice în care vor fi puşi cursanţii, metodele didactico-instructive);

– evaluarea procesului de învăţământ (ansamblul tehnicilor de măsurare şi apreciere a rezultatelor şi performanţelor celor ce învaţă, metodologia de reglare, autoreglare a sistemului şi procesului de pregătire);

Cea de-a treia etapă, evaluarea proiectului curricular trebuie realizată pe mai multe canale informaţionale şi anume:

analiza critică obţinută de comisia proiectantă, prin supunerea proiectului dezbaterii publice, consfătuirii cu categoriile interesate (beneficiari, specialişti şi manageri);

investigaţia empirică pe un eşantion reprezentativ (în instituţii de pregătire) prin introducerea experimentală a noului curriculum pe o perioadă rezonabilă de timp;

culegerea şi prelucrarea rezultatelor, identificarea disfuncţionalităţilor şi corectarea erorilor de proiectare.

Noul curriculum astfel experimentat va trebui supus validării conform competenţelor, ceea ce atrage, odată cu această etapă, responsabilitatea celor ce-l validează.

Ultima etapă, implementarea curriculum-ului reprezintă o activitate ce trebuie acceptată şi realizată cu convingere profesională în managementul schimbării şi cu sprijinul oficial al celor decidenţi.

323

Optimizarea curriculară în activitatea de pregătire profesională a personalului cu statut special este un proces pe parcursul căruia intervin o serie de factori de influenţă determinanţi şi care domină întregul proces, ceea ce poate orienta mai mult sau mai puţin rezultatul final al acesteia.

Bibliografie:

Legea nr. 550/2005 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române;

Legea învăţământului nr. 84/1995 cu modificările şi completările ulterioare;

Matei Cerkez, Manual Managementul Curriculum-ului, 2005 – 2006;

Mielu Zlate, Tratat de psihologie organizaţional – managerială, editura Polirom, Bucureşti 2004;

Ioan Jinga, Ion Negreţ Dobridor, Inspecţia şcolară şi design-ul instrucţional, editura Aramis, Bucureşti, 2004;

Georgeta Pânişoară, Ion Ovidiu Pânişoară, Managementul Resurselor Umane – ghid practic, editura Polirom, Bucureşti, 2005.

324

SERVICIILE PRIVATE DE ASIGURARE A SECURITĂŢII OBIECTIVELOR, ÎNTRE LUX ŞI NECESITATE

Maior Marius Nicolae DOBRINESCU Şef de Stat Major – U.S. 70 J. BUCUREŞTI

Introducere

Proprietatea, în special cea privată, a însoţit istoria omului de la traiul în comun al oamenilor primitivi până la accepţiunea actuală a proprietăţii. Indiferent de forma de organizare socială, cei care iniţial puteau doar exploata şi care mai apoi au devenit proprietarii unor spaţii care să le asigure resurse, au căutat mijloacele necesare şi eficiente de a le proteja prin diferite mijloace.

Trecând în revistă atributele dreptului de proprietate se observă că a poseda implică a apăra, mai ales în cadrul acestei societăţi de consum în care totul are preţ, dar nimic nu are valoare1.

De cine ne apărăm? De la apariţia omului a existat şi conflictul şi implicit această nevoie de protejare/apărare. Conflictul nu există în absenţa oamenilor.

De-a lungul diverselor perioade în istoria omenirii nevoia de protejare/apărare caracterizată de certitudini şi incertitudini a căpătat diverse forme şi denumiri, până la momentul actual când, mai abitir ca niciodată, termenul de securitate a căpătat valenţe nebănuite într-o dinamică 1 Yves Cousteau, interviu consemnat în volumul „Schimbarea ordinii globale”, Nathaniel Gardels, pag.141

325

surprinzătoare, fiind „la modă” în orice domeniu şi dintr-un capăt în altul al planetei.

Întrucât acest termen este în plin curs de dezvoltare şi tehnologizare va mai trece mult timp până când omul, pentru binele şi propriul său interes, va adopta o altă terminologie care să-i satisfacă exigenţele.

Deoarece securitatea este primordială pentru bunăstarea oamenilor, este esenţial ca opiniile lor să-şi găsească expresia în politica naţională de securitate.

Aceasta trebuie să încorporeze principiile şi valorile implicite legate de securitatea pe care statele încearcă să o creeze şi să o protejeze, democraţiile stabile fiind şi ele nevoite să se confrunte cu problematica relaţiilor dintre sectorul civil şi cel militar, transformându-le şi gestionându-le astfel încât să ţină pasul cu un mediu de securitate în transformare.

La baza alegerii temei a primat faptul că provin dintr-un mediu profesional bugetar, iar în exercitarea atribuţiilor am fost nevoit să constat multe situaţii concretizate în ideile de mai jos, iar acest domeniu vast/sector de activitate de nivel ramură nu este considerat şi reglementat ca atare, activităţile de profil fiind interpretate şi aplicate după bunul plac ori interes al fiecărui actor/jucător pe piaţa asigurării securităţii obiectivelor.

O altă motivaţie determinantă o reprezintă faptul că acest potenţial al industriei private care se constituie în surse şi resurse de securitate nu este valorificat aflându-se mai degrabă într-o poziţie de confruntare decât de cooperare cu autorităţile statului, iar sub această umbrelă de semiobscuritate segmentul economic de activitate (piaţa serviciilor private de asigurare a securităţii), baleiază între limite fără o ţintă concretă, precisă, fără un stăpân la nivel de ramură şi mai ales ignorat în dialogul social privind apariţia noilor profesii începând cu agentul de securitate şi terminând cu managerul de securitate.

326

1. Delimitări conceptuale Dacă până în anii „80, securitatea era domeniul de

preocupare, prin excelenţă, al militarilor astăzi ea a devenit un produs de consum, cu propria piaţă, cu proceduri şi standarde de calitate specifice2, iar ca pentru orice produs de consum intervin în ecuaţie şi alţi vectori proprii, cum ar fi preţul şi calitatea.

În România, ca în majoritatea statelor post-comuniste, legislativul evită adaptarea terminologică referitoare la conceptul de securitate/securitate naţională, aşa se explică lipsa oricărei menţionări în Constituţie, precum şi faptul că avem Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi nu Consiliul Naţional de Securitate3, deoarece în subconştient persistă încă asocierea securităţii cu intervenţia statului în viaţa privată a individului. Toate acestea în ciuda faptului că în plan extern conceptul este uzitat şi acceptat inclusiv la nivelul instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale din care şi România face parte (ex: Consiliul de Securitate al ONU, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa etc.).

Prin prisma evoluţiei mediului intern şi extern de securitate, securitatea naţională devine o paradigmă care are la bază cooperarea/parteneriatul între public şi privat, în care instituţiile statului manageriază o serie de riscuri şi ameninţări, iar serviciile private de asigurare a securităţii sunt responsabile pentru altă categorie de vulnerabilităţi caracteristice domeniului privat şi individului.

Astfel, din punctul de vedere al serviciilor private de asigurare a securităţii securitatea constituie salvgardarea vieţii şi protecţia proprietăţii, sub toate formele, vis-à-vis de accidente, furturi, agresiuni, fraude, incendii, explozii,

2 Resursele de securitate şi securitatea naţiunii, dr. Francisc Tobă, revista Impact strategic, nr.4/2005, 3 Resursele de securitate şi securitatea naţiunii, dr. Francisc Tobă, revista Impact strategic, nr.4/2005

327

stricăciuni parţiale şi acoperă toate aspectele privind prevenirea acestora4.

În ceea ce mă priveşte aş dori să mă limitez la un singur aspect care deşi este evident, am observat că foarte multe persoane avizate mai mult sau mai puţin folosesc termenul de securitate oriunde şi cu orice ocazie, ca orice lucru trendy. Conform dicţionarelor explicative termenul de securitate desemnează următoarele: apărare/siguranţă-stare (situaţie) de siguranţă, de lipsă de primejdie/protecţie, apărare. Pornind de la aceste considerente apreciez că termenul de securitate se referă la o stare/situaţie care îţi conferă un anumit confort, o anume siguranţă, iar atunci când vorbim despre cel care trebuie să furnizeze această stare de siguranţă se impune să folosim expresia asigurarea securităţii.

Extrapolând, pentru a putea analiza asigurarea securităţii obiectivelor este necesar s-o privim ca pe o prestare de servicii în care componentele acestui concept sunt furnizorul de servicii, beneficiarul şi raporturile/relaţiile contractuale.

Furnizorul de servicii în acest domeniu este reprezentat de o serie de actori/jucători pe piaţa serviciilor de asigurare a securităţii obiectivelor, după cum urmează:

– instituţii ale statului finanţate de la bugetul public şi componente ale sistemului naţional de securitate, prestează servicii publice de asigurare a securităţii obiectivelor cu competenţă în domeniul public strict reglementat prin lege;

– mercenarii, companiile militare private şi companiile private de securitate care prestează servicii private de asigurare a securităţii obiectivelor.

Referitor la această clasificare, se poate opina că are la bază următorii parametrii caracteristici: tipul furnizorului, beneficiarul şi domeniul de competenţă. 4 Manualul European de formare în domeniul pazei şi supravegherii, COESS şi UNI EUROPA, 1999

328

În cele ce urmează voi insista asupra companiilor private de securitate/societăţilor specializate de asigurarea a securităţii, obiectului de activitate şi evoluţiei acestora în timp.

Un alt termen pe care consider că trebuie să-l evidenţiez este termenul obiectiv din cadrul sintagmei asigurarea securităţii obiectivelor, care în accepţiunea mea reprezintă orice bun (mobil sau imobil), valoare sau persoană, indiferent de categorie ori aparţinător, care prin specificul, însuşirea sau însemnătatea lor pot face obiectul unei ameninţări de natură să le pună în pericol existenţa sau integritatea.

1. Radiografie asupra evoluţiei industriei

private de securitate

Asistăm, după evenimentele din septembrie 2001, la o creştere spectaculoasă a pieţii de profil, la nivel mondial, ca o consecinţă a globalizării securităţii, în care puterea statului se confruntă cu o regresie accentuată în ceea ce priveşte siguranţa personală a cetăţeanului, în sensul transferării atributului de asigurare a securităţii obiectivelor din sfera domeniului public, cu instituţii specializate ale statului, în sfera domeniului privat.

Pe fondul disoluţiei puterii şi responsabilităţii statale şi a neîncrederii cetăţeanului în capacitatea instituţiilor statului de a-i asigura nevoia de siguranţă personală, cererea pentru asigurarea acestui gen de servicii a cunoscut o evoluţie fulminantă pe toate segmentele de activitate, mergând până acolo încât să asigure rolul de prevenire şi descurajare asumat, de regulă, de către stat şi înlocuirea în plan intern a conceptului de securitate colectivă/publică cu cel de securitate individuală/personală.

În acest sens, limita de demarcaţie dintre colectiv şi privat este acceptată, cutumiar, ca fiind linia dintre dreptul persoanei de a-şi proteja, cu ajutorul societăţilor private specializate, proprietatea sa şi intervenţia statului care are

329

atribuţii în protejarea tuturor cetăţenilor săi şi care îşi asumă dreptul de a-i sancţiona pe cei care încearcă, prin alte mijloace decât cele stabilite de normele legale în vigoare, să acapareze resurse.

Ca efect imediat al ascensiunii arbitrare a serviciilor private de asigurare a securităţii, se poate sesiza în mod inevitabil capacitatea redusă a instituţiilor abilitate ale statului de a consilia, superviza, controla şi sancţiona evoluţia pieţii şi a jucătorilor implicaţi, în condiţiile, cu capabilităţile şi competenţele actuale.

Situându-ne pe aceeaşi idee a globalizării, prin implicarea unor societăţi multinaţionale în interiorul altor state, se creează premisele apariţiei unor coloşi cu o putere financiară deosebită, care prin investiţiile făcute, tehnicile şi metodele folosite, instituie practicile de tip monopol şi concurenţă neloială, eliminând de pe piaţă competitorii şi mai ales scoţând din ecuaţie statul şi instituţiile acestuia, depăşite de situaţie.

Profitând de capacitatea redusă de coerciţie a instituţiilor statului asupra lor, jucătorii de pe piaţa serviciilor private de asigurare a securităţii obiectivelor ajung să se implice în unele activităţi care constituie riscuri la adresa securităţii naţionale, cum ar fi: obţinerea de date şi informaţii clasificate/confidenţiale în scop de corupere, şantaj, compromitere sau trafic de influenţă, verificarea contrainformativă a propriilor angajaţi, date despre concurenţă sau adversarii grupurilor pe care îi deservesc.

Un aspect interesant şi deloc de neglijat, îl reprezintă implicarea societăţilor specializate private în procesul de asigurare a securităţii în zonele de conflict5, executând o paletă variată de activităţi nereglementate din punct de vedere

5 Jeremy Scahill, în cartea sa despre compania de securitate BLACKWATER afirmă că raportul dintre numărul soldaţilor USA şi cel al angajaţilor firmelor private de securitate, care activează în Irak, era de aproximativ unu la unu, la sfârşitul anului 2006.

330

al regulilor de angajare, identificate ca fiind, în mod tradiţional, misiuni ale structurilor militare, cum ar fi: protecţia persoanelor; securizarea unor perimetre; asigurarea securităţii transportu-rilor; paza unor obiective importante,etc.

Blackwater este cea mai puternică companie de mercenari de pe planetă, cu 20.000 de soldaţi, o flotă alcătuită din 30 de avioane, mai multe elicoptere de luptă şi chiar o divizie de servicii secrete privată. Inventatorul şi liderul necontestat al acestei adevărate armate private este Erik Prince, care a lucrat în Navy SEAL, corpurile de elită ale marinei americane. în 2007 George W. Bush a cerut Congresului să autorizeze creşterea efectivelor marinei şi ale armatei cu cel puţin 92.000 de unităţi, în următorii cinci ani. „O altă sarcină pe care trebuie să ne-o asumăm – a arătat preşedintele – este să înfiinţăm corpuri de civili voluntari care să poată funcţiona ca o rezervă pentru armata noastră. şi aceasta ne-ar putea permite să uşurăm sarcina Forţelor Armate, asumând civili cu capacităţi speciale, care pot servi în misiunile din străinătate atunci când America are nevoie". Aceşti „contractors” privaţi constituie cea de-a doua mare „forţă” din Irak – şi se pare că există 100.000, dintre care cel puţin 48.000 de soldaţi. Practic, această forţă a acţionat până în prezent în Irak fără niciun control sau o bază legală, întrucât nici armata SUA, nici justiţia irakiană nu au nici o autoritate asupra lor. La ora actuală, personalul Blackwater este dislocat în nouă ţări şi îşi răspândeşte agresiv prezenţa şi în interiorul graniţelor americane. Compania furnizează serviciile de securitate pentru diplomaţii SUA din Irak, dar este prezentă şi în Afganistan, unde antrenează trupele, precum şi la Marea Caspică, unde a instalat o bază pentru forţele speciale la doar câţiva kilometri de graniţa iraniană. Potrivit unor rapoarte, Blackwater desfăşoară, între altele, negocieri directe cu guvernul regional din sudul Sudanului, pentru a pregăti regimente creştine, care să fie folosite împotriva guvernului central (musulman).6 6 Blackwater - cea mai puternică armată privată de mercenari din lume, aflată la ordinele preşedintelui Bush - articol apărut miercuri 9 aprilie 2008 în Liberazione

331

Analizând la nivel european domeniul serviciilor private de asigurare a securităţii, se observă trendul vizibil ascendent al acestuia, astfel în anul 2003 existau în Uniunea Europeană aproape 10.000 societăţi cu aproximativ 600.000 angajaţi7, iar în anul 2005 după primul val de extindere numărul societăţilor a ajuns la 26.647 societăţi specializate cu 1.084.840 angajaţi8, precum şi necesitatea pieţii rezultată din cerinţa beneficiarilor pentru specializarea/perfecţionarea personalului angajat în sectorul de activitate de referinţă. Astfel formarea profesională capătă o importanţă majoră şi se definitivează în trei mari categorii: pregătirea de bază, pregătirea specializată şi pregătirea permanentă sub forma unor credite obligatorii de obţinut pentru a profesa în domeniu. Instituţiile reprezentative la nivel de ramură sunt COESS (Confederaţia Europeană a Serviciilor de Securitate)9 şi UNI EUROPA (Uniunea Europeană a Federaţiilor Sindicale Naţionale) care în timp au iniţiat şi conturat o serie de principii şi documente relevante în domeniu, culminând cu Codul de etică şi conduită adoptat în iulie 2003 şi elaborarea unui Model european în domeniul securităţii private în anul 2004. Printre cele mai semnificative rezultate adoptate menţionez: Pregătirea profesională-1996, Licenţierea-1996, Agrementul pentru crearea Comitetului pentru Dialogul Sectorial-1998, Memorandumul referitor la acordarea contractelor către firmele private în sectorul public-1999, Manualul european de formare în domeniul pazei şi supravegherii-1999 etc.

În ceea ce priveşte standardizarea activităţilor în cadrul domeniului serviciilor private de asigurare a securităţii, cu ocazia celei de-a treia Conferinţe a Serviciilor Private de Securitate, Bruxelles, 2001, preşedintele CoESS, Marc

7 Codul de conduită şi etică pentru domeniul securităţii private, COESS şi UNI EUROPA, Bruxelles, 18.07.2003 8 Newsletter, nr.115, februarie 2006 9 CoESS cuprinde peste 30 de federaţii membre din 27 state UE cu două asociaţii corespondente, respectiv ESTA (European Security Transport Association) şi EASA (European Airport Security Association)

332

Pissens afirma „Standardele europene minime trebuie stabilite pentru serviciile de securitate privată din Europa în vederea asigurării unui standard ridicat al calităţii şi profesionalismului în cadrul UE”, iar ca reacţie a fost iniţiată procedura de constituire a unei structuri denumită Servicii de Securitate subordonată direct Comitetului European pentru Standardizare (CEN).

Societăţile private de asigurare a securităţii, funcţie de fiecare stat pot furniza unul sau mai multe din următoarele categorii de servicii:

pază şi protecţie a obiectivelor, inclusiv a celor aflate în tranzit;

protecţie specializată a persoanelor; proiectare, producere, instalare şi întreţinere

sisteme tehnice de securitate; monitorizare prin centre de monitorizare şi

recepţionare alarmelor; intervenţie la evenimentele semnalate prin

centrele de monitorizare şi recepţionare a alarmelor;

asigurarea ordinii cu ocazia manifestărilor de orice fel;

consultanţă pentru activităţile desfăşurate în domeniul asigurării securităţii obiectivelor;

organizarea cursurilor profesionale de calificare/ specializare;

alte activităţi conexe acestor categorii de servicii. Pentru asigurarea categoriilor de servicii enunţate mai

sus, cu unele nuanţări specifice fiecărui stat, sunt uzitate următoarele clase de funcţii specifice denumite astfel: manageri de securitate, şefi structuri/formaţii, agenţi, monitori, gărzi de corp, conducători auto, etc.

Având în vedere cerinţele deocamdată scăzute ale societăţilor în ceea ce priveşte gradul de profesionalizare, respectiv specializare a personalului acestor societăţi

333

specializate, nivelul scăzut de motivare în plan material şi social, această piaţă a industriei de securitate nu-şi poate asuma rolul exclusiv de descurajare şi prevenire în ceea ce priveşte asigurarea securităţii la nivel de individ, mai ales în condiţiile în care forţele de securitate privată distribuie 1 agent la 235 cetăţeni, iar raportul dintre angajări şi plecări este de aproximativ 45% anual în cadrul societăţilor specializate din acest domeniu, la finele anului 2007. Acest aspect este generat şi de lipsa de atractivitate faţă de profesie ca urmare a remuneraţiilor insuficiente, a lipsei de recunoaştere a muncii agenţilor, a lipsei maturităţii domeniului şi implicit a unei munci de calitate prestate.

Referitor la organizarea muncii în sectorul serviciilor private de asigurare a securităţii, în prezent, există o lipsă de armonizare legislativă pe diverse segmente ce conduce la diferenţieri în domeniu, de aceea, în perspectivă, se impune concentrarea unitară a eforturilor pe trei componente prioritare de acţiune: instituţională, economică şi socială, detaliate în anexa nr.410. Ca o rezultantă cuprinzătoare, paradoxul în dezvoltarea sectorului îl constituie faptul că în momentul creşterii economice, cererea de servicii de securitate creşte, însă sectorul întâmpină dificultăţi în recrutarea personalului şi în satisfacerea necesităţilor pieţii.

Tendinţa generală în domeniu, este indusă de investiţiile majore în sisteme şi dispozitive tehnice de securitate, în detrimentul capitalului uman, ca urmare a profitului foarte bun, astfel în sistemul bazat pe forţa umană se obţine un profit de aproximativ 10%, în timp ce tehnica aduce un profit de 20-25%, însă trebuie avut în vedere că tehnicul nu va înlocui niciodată omul, dar va reduce numărul persoanelor care lucrează în sector11. 10 Securitatea privată şi organizarea muncii, Studiu efectuat de CoESS şi UNI EUROPA, pag.33. 11 Piaţa serviciilor de securitate: 300 milioane de euro în următorii ani, articol în Financiarul, 17.06.2008

334

În România, piaţa serviciilor private de asigurare a securităţii obiectivelor cunoaşte un parcurs ascendent, fiind încă în stadiul de formare, dar cu perspective impresionante ţinând cont de prognozele de creştere care indică o augmentare cu aproximativ 25-35% anual, în ceea ce priveşte cifra de afaceri vehiculată în acest domeniu (anexele nr.1-3).

În momentul de faţă, competitorii din această piaţă se împart în două mari categorii: societăţi specializate de pază şi protecţie şi societăţi specializate în sisteme tehnice de securitate.

La nivel de ramură, ca şi sector de activitate în domeniul privat asigurarea securităţii obiectivelor cuprinde o serie de servicii distincte, prevăzute de lege, după cum urmează:

servicii de pază a obiectivelor; servicii de pază a transporturilor de bunuri şi

valori; servicii de protecţie a persoanelor; servicii de proiectare, producere, instalare şi

întreţinere a sistemelor tehnice de securitate; activităţi conexe.

După evenimentele din decembrie 1989, în România dreptul la proprietate a cunoscut o recunoaştere explicită, fiind garantat prin legea fundamentală a statului, la art.44 alin.(2) unde se stipulează că „proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular”, însă nu se precizează de către cine şi modalitatea pentru ocrotire. În aceste condiţii, s-au creat premisele apariţiei marilor acumulări de resurse private şi implicit, nevoia stringentă de protejare a acestor resurse, concomitent cu creşterea interesului românilor pentru proprietatea privată.

Cum instituţiile statului, aflate şi ele în proces de reformare şi adaptare la specificul şi cerinţele democraţiei insuflate din Occident, nu au anticipat aceste realităţi, pe principiul pieţii libere al cererii şi ofertei piaţa serviciilor private

335

asigurare a securităţii a evoluat treptat, a deschis noi porţi, trăgând după sine şi punând presiune pe instituţiile statului să recunoască şi să reglementeze sectorul de activitate şi pârghiile necesare pentru funcţionarea acestuia. Astfel, după 1989 până în 1996 acest segment de piaţă a serviciilor a funcţionat pe baza unui regulament de organizare elaborat de către IGPR, între 1996 şi 2003 în baza legii nr.18/1996 privind paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor, iar din 2003 în baza legii nr.333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.

Această evoluţie explozivă a pieţii industriei de securitate a creat şi încă mai creează numeroase derapaje şi anomalii cu efecte multiple în prezent (vezi numeroasele cazuri de abuzuri, comitere de infracţiuni sau asociere pentru săvârşirea acestora, muncă la negru etc. apărute în presa ultimilor ani). Potrivit unui raport al IGPR din anul 2007, din 1511 controale au fost sancţionaţi 570 directori şi administratori ai societăţilor specializate în asigurarea serviciilor private de securitate, fiind înregistrate 5240 fapte antisociale din care 109 omoruri, violuri, tâlhării şi furturi. Tot eludând prevederile legale permisive, conform semnalărilor apărute în presă, o parte din aceste societăţi sunt înfiinţate prin diverşi terţi şi folosite drept paravan pentru grupuri de interlopi implicaţi în acte de cămătărie, recuperări, jafuri, colectarea taxelor de protecţie, răfuieli, etc.

O puternică influenţă asupra ascensiunii în domeniu o constituie şi tendinţa tot mai accentuată ca instituţiile statului să externalizeze (privatizarea serviciilor publice de asigurare a securităţii) sau să renunţe la serviciile proprii de asigurare a securităţii obiectivelor, inclusiv a celor de importanţă deosebită pentru activitatea statului (aeroporturi internaţionale, sedii unităţi producţie/deţinere/păstrare tehnică militară şi muniţie de război, institute de cercetare în diferite domenii strategice), oferind practic condiţiile necesare societăţilor private pentru dezvoltare şi extindere a pieţii prin încheierea contractelor cu

336

instituţiile statului, afaceri care deşi nu sunt profitabile, sunt sigure şi dau bine la imagine, pentru portofoliu. De asemenea, sesizând potenţialul în dezvoltare al societăţilor private de asigurare a securităţii, piaţa asigurărilor private şi-a extins imediat gama de activităţi asigurate aspect care a condus la sporirea profiturilor.

Pe fondul bâlbâielilor instituţiilor abilitate ale statului preocupate în a-şi disputa prerogativele asupra industriei de securitate, societăţile specializate private s-au asociat mai întâi, în plan intern formând diverse asociaţii/parteneriate profesionale la nivel de ramură cum ar fi: Asociaţia Română a Industriei de Securitate (ARIS) împreună cu Asociaţia Română pentru Tehnică de Securitate (ARTS) şi Patronatul Serviciilor de Securitate (PSS) care, în anul 2007, au format Comitetul de Coordonare al Serviciilor de Securitate Privată din România (CCSSPR). În plan internaţional CCSSPR a fost recunoscută oficial de către Confederaţia Europeană a Serviciilor de Securitate (CoESS) ca partener social în discuţiile referitoare la armonizarea cadrului legislativ şi a standardelor calitative ale industriei de securitate din ţările Uniunii Europene. PSS s-a constituit în anul 2003 ca persoană juridică fără scop patrimonial ca urmare a demersurilor membrilor Asociaţiei Române a Profesioniştilor în Pază şi Sisteme de Securitate, fiind reprezentativă la nivelul ramurii „Activităţi de investigaţii şi protecţia bunurilor şi persoanelor” (Cod CAEN 7460). ARTS a fost înfiinţată în anul 2003, este o organizaţie apolitică, non-guvernamentală şi non-profit cu scopul de a promova şi reprezenta interesele societăţilor ce au ca obiect de activitate tehnica de securitate. ARIS este prima structură organizată a industriei de securitate, înfiinţată în anul 2001 şi reuneşte companii şi specialişti care activează în domeniul asigurării securităţii private.

Ca un veritabil jucător activ, organizaţiile profesionale din industria de securitate din România se asociază pe domenii de specialitate, participă şi organizează evenimente

337

inclusiv cu participare internaţională tip conferinţe de securitate în care analizează, dezbate şi promovează proiecte naţionale/internaţionale în domeniul asigurării securităţii obiectivelor, a indicatorilor evoluţiei din acest domeniu, invitând în acest mod statul să asiste pasiv şi să ia act de aceste transformări, darămite să mai coordoneze, controleze sau influenţeze în vreun fel piaţa industriei de securitate.

Un studiu de referinţă efectuat în 2005, sub mandat al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, de către South Eastern Europe Clearinghouse for the Control of Small Arms and Light Weapons (SEESAC), denumit SALW and private security companies în South Eastern Europe: A cause or effect of insecurity? care, deşi nu reprezintă decât punctul de vedere al autorilor, radiografiază concret şi situaţia actuală din România în domeniile: privatizarea securităţii, ameninţări contemporane la adresa securităţii, servicii oferite de firmele private de securitate, afilierile între firmele private de securitate şi alte sectoare, cadrul legal, concluzii şi recomandări. Dintre concluziile constatate şi recomandările făcute se evidenţiază următoarele:

piaţa serviciilor private din România este netransparentă şi puţine firme sunt listate, de exemplu la bursă;

trebuie înţeles faptul că sectorul privat şi cel de stat nu se află în competiţie şi ca atare este necesară realizarea atât a unei demarcaţii clare a competenţelor cât şi introducerea unor agremente de cooperare;

există premisele apariţiei unor acte de corupţie, mai ales în procesele de licenţiere pentru firmele sau persoanele angajate, datorită duratei şi lipsei de transparenţă a procesului;

există serioase semne de întrebare mai ales la activitatea de supraveghere (MAI, Poliţia, SRI) care operează uneori discreţionar motiv pentru care este

338

recomandată revizuirea unor proceduri sau înlocuirea unora, la nevoie;

se impune adaptarea cadrului legal aferent şi pentru situaţiile în care firmele private de securitate din România sunt implicate în activităţi în străinătate;

profesionalismul angajaţilor este foarte scăzut, parţial şi datorită salariilor inadecvate din acest sector, dar şi datorită corupţiei care permite obţinerea certificării profesionale;

se recomandă necesitatea supravegherii activităţii acestor firme de către o autoritate cum ar fi Parlamentul sau Avocatul Poporului.

Concluzii

În anul 2003 Uniunea Interparlamentară (UIP) şi Centru pentru Controlul Democratic al Forţelor Armate de la Geneva (DCAF) au elaborat şi publicat un ghid accesibil şi concis, Controlul parlamentar al sectorului de securitate, oferind un set de practici şi mecanisme, care să sprijine contribuţia parlamentelor din lume la controlul securităţii, şi după părerea mea, asupra căruia n-ar fi rău să ne orientăm şi noi. Potrivit acestui ghid-studiu, (Secţiunea a III a, capitolele 8-12) principalele componente operaţionale ale sectorului de securitate sunt:

a. forţele armate; b. alte organizaţii militarizate ale statului; c. structurile de poliţie; d. serviciile secrete şi de informaţii; e. societăţile private de securitate şi de prestaţii

militare. În situaţia în care securitatea privată, respectiv

serviciile private de asigurare a securităţii obiectivelor sunt incluse în securitatea naţională, atunci acest potenţial

339

trebuie controlat şi mai ales angrenat într-un parteneriat public-privat şi privit ca o resursă de securitate, în sensul asigurării unei complementarităţi acţionale în domeniul asigurării securităţii, permiţând serviciilor private de asigurare a securităţii să devină o extensie, o capabilitate complementară a forţelor armate sau de poliţie prin cooperarea cu capabilităţile private de gestionare a securităţii, atât a bunurilor cât şi a persoanelor. Cele prezentate sunt întărite şi de reprezentanţii serviciilor private de asigurare a securităţii prin vocea lui Alain Bauer, consultant pentru securitate urbană din Franţa, care afirma că „statul trebuie să controleze securitatea în loc să o gestioneze” în cadrul unei conferinţe a serviciilor private de securitate a COESS, desfăşurate la Bruxelles în anul 2001.

Din acest parteneriat decurg atât drepturi cât şi obligaţii, deopotrivă pentru stat şi pentru serviciile private de asigurare a securităţii, în ceea ce priveşte reglementarea prin lege a drepturilor şi obligaţiilor, modalităţii de obţinere a licenţelor, certificării profesionale sau controlul activităţii acestora, în scopul dezvoltării performanţei profesionale, impunerii unor standarde de calitate a serviciilor, realizării unei deontologii profesionale, precum şi reducerii arbitrariului sau abuzurilor instituţiilor statului, cu efect final de creştere a încrederii cetăţenilor şi statului în acest tip de servicii.

Problematica serviciilor private de asigurare a securităţii obiectivelor, privită ca o componentă a securităţii naţionale presupune parteneriatul public-privat, aşa cum am mai evidenţiat, însă pentru realizarea acestuia se impune adoptarea unui management al securităţii în sensul creării unei culturi de securitate, prin susţinerea unui mediu educaţional specific, început cu paşi mărunţi prin apariţia unor masterate în domeniul informaţiei şi securităţii private organizat în cadrul Universităţii Ecologice Bucureşti, securităţii şi apărării naţionale organizat în cadrul U.N.Ap. destinate şi mediului civil etc.

340

În concluzie, dincolo de reacţia clasică a bogătaşilor din diferite perioade de a se proteja, serviciile private de asigurare a securităţii identifică oportunităţi nemaiîntâlnite până acum, datorate şi faptului că asigurarea securităţii personale nu mai este un privilegiu doar a celor mai bogaţi, ci devine treptat o necesitate a tuturor. Totodată, cu titlu de urgenţă, se impune armonizarea legislativă în domeniu ţinând cont de realităţile unei Europe din care facem parte şi cerinţele pieţei interne de securitate privind profesionalizarea acestui sector de activitate, ori riscăm ca societăţile româneşti de profil să fie eliminate de companiile multinaţionale şi implicit să pierdem o resursă importantă de securitate.

Bibliografie:

Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2006; Legea nr.333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi

protecţia persoanelor; Serviciile de securitate. Cadrul legal naţional şi european.

Parteneriatul public privat; Studiul Panoramic privind industria de securitate privată în cele 25

de state membre ale Uniunii Europene, elaborat de CoESS şi UNI EUROPA, pentru cea de-a patra Conferinţă Europeană pentru serviciile de securitate privată organizată la 14-15 octombrie 2004, Madrid;

Codul de conduită şi etică pentru domeniul securităţii private, elaborat de CoESS şi UNI EUROPA, Bruxelles, 18 iulie 2003;

Studiul Analiza comparativă a legislaţiei care guvernează industria privată de securitate din UE, 2002, realizat de către CoESS şi UNI EUROPA şi susţinut de către Comisia Europeană;

Studiul SALW and private security companies în South Eastern Europe: A cause or effect of insecurity?, efectuat de către South Eastern Europe Clearinghouse for the Control of Small Arms and Light Weapons (SEESAC), 2005;

Serviciile de securitate privată între confruntare şi cooperare cu autorităţile statului, www.securitatenaţională.ro, dr. Francisc Tobă, 2006;

Studiul Securitatea privată şi organizarea muncii, efectuat de CoESS şi UNI EUROPA;

341

Resursele de securitate şi securitatea naţiunii, dr. Francisc Tobă, revista Impact Strategic nr.4/2005;

Ghidul Controlul parlamentar al sectorului de securitate, UIP şi DCAF, Geneva, 2003;

surse internet: site-urile oficiale ale instituţiilor statului, societăţilor private specializate, asociaţiilor profesionale în domeniu, articole din presă.

342

ABORDĂRI PRACTICE ŞI REPERE LIMITATIVE ALE ACTIVITĂŢII DE PSIHOLOGIE ÎN JANDARMERIA ROMÂNĂ

Locotenent Daniel POPA

Ofiţer Psiholog – I.J.J. NEAMŢ

Introducere

Societatea contemporană, în special în ţara noastră, implică o serie de transformări extrem de rapide, mult mai intense decât în orice altă perioadă a evoluţiei sociale. Aceste transformări solicită adaptări la fel de rapide, care sunt cu atât mai dificil de realizat cu cât mecanismele de adaptare ale individului sunt mai puţin dezvoltate.

De la bun început facem precizarea că lucrarea are ca scop familiarizarea cititorilor cu aspectele relevante din practica psihologiei, a conţinutului activităţii psihologului de unitate, considerând important să facem o serie de delimitări conceptuale privind tipurile de asistenţă psihologică, competenţele necesare şi aplicaţiile directe, precum şi a interferenţelor cu celelalte domenii de activitate din cadrul Jandarmeriei Române.

Motivaţia întocmirii acestei lucrări vine din dorinţa de a contura şi clarifica spectrul activităţii de psihologie la nivel organizaţional, din perspectiva beneficiarilor serviciilor psihologice, în vederea creşterii unei adresabilităţi a personalului către cabinetul psihologic şi a diminuării caracterului ambiguu asupra locului şi rolului psihologului de unitate.

În linii mari, activitatea de psihologie este orientată spre evaluarea şi medierea formării unor mecanisme de

343

adaptare cât mai generale şi transferabile în diverse situaţii, atât în viaţa socială, cât şi cea profesională, o raportare cât mai adecvată la mediul social şi la sarcina de muncă.

Scopul activităţii psihologului îl reprezintă creşterea autocunoaşterii şi cunoaşterii altora, care în acest context este atins prin activitatea de asistenţă psihologică.

Psihologul urmăreşte ameliorarea vieţii oamenilor şi obţinerea eficienţei personale şi profesionale. Cheia pentru a trăi o viaţă sănătoasă şi fericită este să fii sincer cu tine. A avea conştiinţa utilităţii, a fi responsabil, apreciat cum se cuvine sunt premise pentru obţinerea eficienţei personale si profesionale. Prin acţiuni de cunoaştere, prevenţie şi intervenţie, psihologul urmăreşte să inducă o optimizare a potenţialului personalului unităţii.

Dar psihologul, fără aportul obiectului activităţii sale (individul, grupul de muncă) nu poate să producă nici un efect fără o implicare activă şi conştientă, fără o adresare sinceră şi responsabilă şi stabilirea unui parteneriat, deoarece contribuţia acestuia este mai puţin semnificativă procentual în raport cu eforturile pe care trebuie să le depună cei asupra cărora se derulează intervenţiile psihologice.

Activitatea de psihologie în Jandarmeria Română este stabilită de Metodologia privind asistenţa psihologică a personalului din Jandarmeria Română şi Ordinul M.A.I. nr. 257 din 1 august 2007 privind activitatea de psihologie în M.A.I., în concordanţă cu normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog.

Asistenţa psihologică se derulează pe trei coordonate: profilactică, primară, recuperatorie.

1. Asistenţa psihologică profilactică

Cu siguranţă am observat la mulţi dintre noi o stare de

nedumerire generată de aflarea răspunsului la întrebarea care este rostul evaluărilor psihologice periodice?

344

Obiectivele derulării asistenţei psihologice profilactice sunt orientate spre identificarea cazurilor de disfuncţionalitate psihologică în rândul personalului, precum şi a situaţiilor şi grupurilor de risc psihologic, educarea personalului pentru recunoaşterea şi semnalarea simptomatologiei specifice diferitelor probleme de natură psihologică şi cunoaşterea meca-nismelor de adaptare eficientă la solicitările psihoprofesionale.

Formele prin care se realizează asistenţa psihologică profilactică sunt evaluarea psihologică periodică şi pregătirea psihologică a personalului.

Cunoaşterea şi asistenţa psihologică în cadrul unităţii urmăreşte asigurarea unei resurse umane corespunzătoare obiectivelor, misiunilor şi sarcinilor profesionale, încercând să orientăm fiecare militar pe specificul unei misiuni sau post în concordanţă cu structura sa de personalitate şi potenţialul aptitudinal. Aceste activităţi înseamnă mai mult decât aplicarea de teste sau chestionare de profil. Pentru o bună cunoaştere, psihologul trebuie să fie activ, să se implice, să observe, să discute, să pună omul în diverse situaţii. Deşi fiecare militar ar trebui să fie în măsură să desfăşoare toate genurile de sarcini şi activităţi pentru care a fost selecţionat şi pregătit, pentru eficientizarea produselor activităţii ar fi ideal de a calibra fiecare angajat pe un post de muncă, în concordanţă cu propriul potenţial, astfel încât randamentul şi calitatea produselor activităţii să fie maximizate.

În mediul organizaţional militar se impune evaluarea caracteristicilor individuale, având ca scop principal valorificarea optimă a potenţialului de care dispune subordonatul, astfel încât atribuirea spre executare a unui anumit gen de misiune să fie în concordanţă cu potenţialul său şi să fie realizată la parametrii maxim posibili, aspect care evidenţiază avantajul pe care îl are instituţia prin repartizarea corectă a indivizilor pe sarcini şi misiuni.

Aprecierea corectă a calităţilor şi limitelor/defectelor subordonaţilor permite desemnarea acestora pentru atribuţii şi

345

misiuni cât mai adecvate caracteristicilor personale, astfel încât cu minimum de efort să se obţină maximum de eficienţă. Astfel, o persoană care îndeplineşte activităţi care nu îi contrazic calităţile naturale este mai motivată pentru activitatea respectivă, mai eficientă şi manifestă un comportament orientat spre reuşită. Dimpotrivă, acele persoane care, pentru îndeplinirea unei atribuţii, sunt nevoite să-şi reprime tendinţele proprii, naturale, vor avea un deficit de energie şi, ca urmare, vor avea tendinţa de a evita sarcinile inadecvate lor, vor căuta posibilităţi de a „scăpa” din situaţie.

Pe de altă parte, în contextul cuantificării imaginii opiniei publice asupra instituţiei, derularea responsabilă a cunoaşterii subordonaţilor de către cei cu atribuţii pe această linie, corelată cu informaţiile obţinute în urma evaluărilor psihologice oferă posibilitatea identificării precoce a personalului care manifestă comportamente incongruente cu solicitările, atribuţiile postului şi incompatibile cu statutul de militar al Jandarmeriei Române, precum şi a predispoziţiei spre iniţierea unor acţiuni etichetate ca evenimente negative în cadrul organizaţional.

Dată fiind dinamica societăţii româneşti, cu escaladarea fenomenului antisocial şi a dificultăţilor existenţiale generate de diverse crize sociale şi economice, se observă o amplificare a numărului situaţiilor în care personalul din cadrul M.A.I. este implicat în abateri de la disciplina militară şi a normelor codului deontologic al funcţionarului public, trecând chiar spre sfera antisocialului, prin săvârşirea unor infracţiuni cum ar fi de furt, trafic de droguri, constituirea în grupuri de criminalitate organizată, fapte de corupţie, folosirea ilegală a armamentului din dotare, tentative sau chiar acte suicidare.

Exemplificând creşterea cazurilor de devianţă, manifestate prin pierderea autocontrolului şi a unui comportament profesional inadecvat în rândul personalului din cadrul structurilor de ordine şi siguranţă publică, ca urmare a

346

unei analize subiective a tuturor condiţiilor situaţiilor profesionale cu care se confruntă, cu impact asupra luării unor decizii şi observabilă prin acţiuni iraţionale, neputinţa de a profita de experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale, se impune o abordare eclectică a ceea ce reprezintă acest segment al activităţii de psihologie.

În acest sens, după derularea aplicării testelor psihometrice şi a interviurilor, comandanţii şi şefii de structuri, cu responsabilităţi în cunoaşterea personalului din subordine, prin coroborarea concluziilor rezultate în urma evaluării psihologice cu aspectele identificate în urma realizării activităţii de cunoaştere, vor contura o imagine de ansamblu a funcţionării profesionale şi sociale a subordonatului, astfel încât vor putea face o predicţie a modului de comportament în anumite situaţii, evitând interpretarea mecanică a rezultatelor.

Un subordonat care nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile, cu o tendinţă spre irascibilitate, impulsivitate, agresiv în situaţii conflictuale, cu un autocontrol scăzut, poate reacţiona de o manieră imprevizibilă în situaţii profesionale solicitante, cu posibile consecinţe nefaste asupra propriului traseu existenţial sau asupra imaginii instituţiei.

De aceea numai printr-o colaborare activă şi responsabilă între psiholog şi comandanţi/şefi de structuri se pot exploata informaţiile obţinute, astfel încât să fie în beneficiul individului şi al organizaţiei. Dar, de multe ori, ca urmare a programului încărcat, a multitudinii de activităţi curente ce trebuie rezolvate, această activitate ce ar trebui să fie colaborativă şi conlucrativă este plasată pe un loc secund. De multe ori s-a observat şi o percepţie formalistă a acestei activităţi din partea celor supuşi evaluării, fără a fi interesaţi de produsul acesteia, ca o modalitate de autocunoaştere şi o oportunitate de ajustare a conduitei, în urma autoanalizei propriei persoane şi a propriului comportament.

Testele psihologice nu ne dau prin ele însele imaginea psihicului subiectului, această imagine nu se reduce la o sumă de cote ale unor dimensiuni ale personalităţii sau ale

347

aptitudinilor, oricât de multe şi variate ar fi ele. Momentul esenţial, cel mai dificil şi încărcat de răspundere este acela al interpretării de către psiholog a cotelor brute, a selectării şi intercorelării datelor relevante şi de redactare a profilului psihologic.

Nu puţine sunt situaţiile în care persoana evaluată a înregistrat scoruri medii la majoritatea probelor, astfel încât nu ne spune mare lucru despre ea, sau scorurile la instrumente psihometrice diferite par a fi uşor în contradicţie.

Altă situaţie dificilă cu care se poate confrunta psihologul este generată de nevoia unor subiecţi de a se prezenta într-o lumină mult mai favorabilă decât cea reală, deseori fără să fie conştienţi că exagerează sau mint.

Prin redactarea raportului de evaluare psihologică de către psiholog se realizează accesul comenzii unităţii la rezultatele acestor evaluări, exploatând aceste informaţii numai pentru a facilita o comunicare şi o colaborare armonioasă şi eficientă.

Comandantul poate solicita astfel de evaluări în scopul, declarat sau nu, de a-şi cunoaşte mai bine subalternii sau, atunci când, personalul fiind prea numeros sau răspândit în teritoriu, acesta nu mai are „puncte de reper” pentru a identifica subordonaţii de pe eşaloanele ierarhice inferioare în vederea relaţionării eficiente cu aceştia.

Condiţiile examenului psihologic pot influenţa valoarea datelor obţinute, astfel încât condiţiile de microclimat unde se derulează aplicarea testelor psihometrice, lipsa de cooperare a subiectului, starea sa fizică şi dispoziţia afectivă, unii subiecţi trăind evaluarea psihologică ca o situaţie de examen, ca o situaţie neobişnuită, legată de o împrejurare importantă, cum ar fi selecţia profesională. Pentru a preveni teama de nereuşită, de a se prezenta într-o lumină nefavorabilă, în toate cazurile trebuie să se găsească o justificare plauzibilă pentru a se evita sensibilizarea amorului propriu al subiectului.

Comunicarea rezultatelor examenului psihologic persoanelor supuse evaluării ar trebui făcută într-un mod

348

sincer, obiectiv şi concret, dar fără a încerca să convingă cu orice preţ persoanele examinate de validitatea concluziilor obţinute. În asemenea situaţii, psihologul trebuie să dovedească o flexibilitate şi o adaptabilitate ridicate, pentru a-şi adapta prezentarea în funcţie de particularităţile psihologice şi nivelul de instruire a celor examinaţi.

Personalul supus evaluării psihologice ar trebui să perceapă această activitate ca o oportunitate de a se autocunoaşte, în urma identificării sau întăririi unor trăsături sau atitudini, deseori vizibile în comportament, să-l orienteze spre o autoanaliză a propriei persoane în vederea optimizării şi dezvoltării personale, spre a atinge o stare de bine şi de a se raporta de o manieră realistă la datele şi obiectele realităţii cotidiene.

Putem exemplifica faptul că o persoană care are o relaţionare deficitară cu cei din jur şi având o convingere că felul de a fi al celorlalţi îşi pune amprenta asupra acestui aspect din comportament, în urma prezentării de către psiholog a unor dominante ale personalităţii sale în timpul interviului aprofundat ce se derulează după aplicarea testelor şi stabilirea profilului preliminar, persoana evaluată poate fi orientată spre reflecţie şi autoanaliză, concluzionând că ar trebui să se raporteze la propria persoană pentru relaţionarea interpersonală disfuncţională şi să-şi ajusteze conduita.

„Există lucruri pe care le ştiţi, dar nu ştiţi că le ştiţi. Când veţi şti ceea ce nu ştiţi că ştiţi, atunci vă veţi schimba”. (Milton Erickson).

Abordarea terapeutică ericksoniană subliniază ideea că fiecare persoană are resursele şi aptitudinile necesare rezolvării problemelor sale.

Ideea că oamenii au tot ce le trebuie pentru a-şi rezolva problemele o întâlnim şi în zicala: „Fiecare om are probleme pe măsura lui.” Dar, dacă oamenii au resursele necesare rezolvării problemelor lor, de ce mai vin atunci la psiholog? Trebuie să spunem mai întâi că toţi oamenii au probleme, că viaţă însăşi este o problemă! Viaţa are sens doar

349

în măsura în care zilele se scurg una după alta, apropiindu-ne de un obiectiv plasat în viitor. Dar a avea un obiectiv în viitor înseamnă a crea o problemă în prezent – problema atingerii obiectivului. Prezentându-i persoanei situaţia sa ca făcând parte din solicitările obişnuite ale vieţii de zi cu zi, şi nu ca o problemă psihologică sau psihopatologică, psihologul realizează ceea ce se numeşte normalizare, depatologizare.

Deşi toţi oamenii au probleme, la psiholog se prezintă sau sunt trimişi doar cei care nu şi le rezolvă într-un timp considerabil, din cel puţin două motive: oamenii nu formulează corect problema sau oamenii devin deseori prizonierii unei singure imagini privind soluţia. Sarcina intervenţiei psihologice este aceea de a crea un cadru care să-l stimuleze pe client să dezvolte formulări alternative, fie în raport cu problema, fie cu soluţia.

Pentru cunoaşterea eficientă a personalului, pe lângă structurarea profilului psihologic, o pondere semnificativă şi edificatoare o are discutarea elementelor de comportament observabile în timp de către psiholog cu comandanţii/şefii nemijlociţi, care se află într-un contact permanent cu personalul din subordine, având posibilitatea de a identifica aspecte esenţiale despre modul lor de a gândi, a simţi şi a acţiona în situaţii stresante, solicitante sau cu încărcătură conflictogenă.

Personalul cu atribuţii pe linia cunoaşterii personalului trebuie să manifeste o deschidere spre instruirea de către psiholog asupra unor cunoştinţe minimale de psihologie, ce vizează structura psihismului uman, elemente de psihopatologie, pentru a sesiza timpuriu eventuale manifestări psihocomportamentale ce ar prefigura o funcţionare deficitară a individului.

Astfel, după acordarea avizului psihologic şi redactarea raportului de evaluare psihologică, psihologul face recomandări care ar trebui aduse la cunoştinţa şefului ierarhic al persoanei evaluate, astfel încât în contextul identificării unor

350

aspecte care ar contura anumite vulnerabilităţi la nivelul psihismului individului, caracterizate uneori prin imprevizibilul conduitei, prin faptul că sunt „surprinzători în raportarea lor la norme, obiceiuri, reguli de convieţuire socială, la ceilalţi, şi nu rareori la ei înşişi”, vizibile în contextul unor situaţii negative, stresante sau conflictogene.

În acest sens, şeful va acorda o atenţie importantă observării comportamentului subordonatului, deoarece este persoana care se află într-un contact direct şi permanent, în timpul executării serviciului, a instructajelor, a şedinţelor de pregătire, uneori chiar şi în plan extraprofesional. După identificarea elementele atipice ale comportamentului, şeful/comandantul structurii din care face parte subordonatul le va prezenta psihologului, în vederea corelării acestora cu profilul şi aspectele accentuate ale trăsăturilor de personalitate identificate în urma evaluării psihologice, pentru a semnaliza apariţia unei eventuale deteriorări semnificative clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.

Observarea comportamentului se va face în diferite situaţii şi reţinând trăsături constante, stabile, notându-se imediat orice situaţie relevantă, aspect pertinent prin observaţie directă, înscriind la rubrica „aprecierile personale” din dosarul de cunoaştere pentru a nu interveni uitarea şi implicit denaturarea informaţiei, informaţii care vor fi valorificate în vederea conturării unei imagini obiective despre funcţionarea profesională şi socială a subordonatului.

Din verificarea conţinutului fişelor de cunoaştere întocmite de cei responsabili pe cele două semestre ale anului se conturează o tendinţă de apreciere subiectivă a tuturor indicatorilor psiho-comportamentali. În acest context, importantă este aprecierea obiectivă a acestor indicatori, din care să rezulte potenţialul individual, cu punctele sale forte, dar şi cu elementele care pot orienta spre vulnerabilitate.

Comandantul, prin conduita şi atitudinea sa faţă de subordonaţi trebuie să inducă un respect şi o încredere care

351

să stimuleze autodezvăluirea acestora, fiind prima persoană care să identifice sau să-i fie dezvăluite de către subordonat anumite situaţii solicitante de viaţă sau chiar de criză existenţială. Aceste situaţii ar trebui corelate cu informaţiile deţinute de psiholog în ceea ce priveşte structura personalităţii, în vederea cuantificării capacităţii de adaptare la situaţii noi şi stresante de viaţă.

Deosebit de importantă este conştientizarea de către fiecare persoană responsabilă pe linia cunoaşterii oamenilor a necesităţii de a informa psihologul şi comanda unităţii, atunci când sesizează anumite repere îngrijorătoare în comportamentul subordonatului, deoarece, de cele mai multe ori, un simplu sfat, o atenţionare sau exprimarea suportului afectiv nu este suficientă uneori, fiind imperios necesară includerea într-un program de intervenţie psihologică, derulat după principii metodologice ştiinţifice, ce va urmări schimbarea atitudinii şi a comportamentelor care au potenţialitate negativă faţă de sine şi faţă de alţii, cu eficientizarea mecanismelor adaptative în scopul autocenzurării psiho-comportamentale, formării de abilităţi şi atitudini care permit o funcţionare personală flexibilă şi eficientă în scopul atingerii unei stări de bine.

Pregătirea psihologică se realizează printr-un ansamblu de metode şi tehnici menite să formeze şi dezvolte modelul comportamental adecvat mediului militar şi solicitărilor specifice postului şi misiunilor. Aceasta se derulează etapizat, prin dezvoltarea componentei conceptuale prin prezentarea noţiunilor teoretice privind determinanţii comportamentului uman şi flexibilizarea componentei operaţionale, evaluând modalităţile de răspuns la solicitările postului.

Alegerea noţiunilor teoretice trebuie să se deruleze în funcţie de specificul misiunilor la nivelul grupurilor de muncă, exemplificând necesitatea însuşirii cunoştinţelor teoretice în ceea ce priveşte modalităţile de comunicare eficiente în consolidarea relaţiilor profesionale, dezvoltarea abilităţilor de

352

punere în practică a modalităţilor de negociere şi mediere ale conflictelor interpersonale de către toate categoriile de personal, accentuând elemente de psihologia mulţimilor la nivelul structurilor de ordine publică, cu responsabilităţi pe linia asigurării şi restabilirii ordinii publice.

Exigenţele psihologice necesare exercitării profesioniste a misiunilor de către jandarmi impun o anumită rezistenţă de a activa în regim de solicitare psihofiziologică crescută şi risc profesional, un rol important având însuşirea de către aceştia a cunoştinţelor şi a artei de a comunica cu comunitatea, arta persuasiunii şi convingerii, a politeţii de o expresie mimico-gestuală, capacitatea de a soluţiona sunt aspect eficient, prompt şi legal, problematici socio-umane care se derulează presant şi în condiţii de mare risc.

Sub aspect moral-volitiv, exigenţele psihologice sunt oglindite de conduita jandarmului în integritatea caracterială, conturată de onestitate, virtute, modestie. Supusă unui continuu proces de dezvoltare, diversificare, specializare şi perfecţionare, conduita jandarmului este mereu perfectibilă, fapt care trebuie interiorizat de către acesta, ca una din exigenţele sale motivaţionale.

În contextul misiunilor de menţinere, asigurare şi restabilire a ordinii publice, aflaţi în contact cu individul şi mulţimile în exerciţiul aplicării legii, jandarmii întâmpină serioase obstacole în calea derulării fireşti a unor relaţii normale, civilizate, fiind utile însuşirea cunoştinţelor teoretice şi practic-aplicative ale particularităţilor psihologice ale diferitelor categorii de persoane cu un comportament deviant, elemente de psihologia mulţimilor, modalităţi de relaţionare eficientă cu personalităţi dificile şi tehnici de autocontrol comportamental.

Pe lângă expunerea noţiunilor de psihologie şi verificarea însuşirii acestor cunoştinţe, în cadrul pregătirii psihologice, se pot realiza intervenţii psihologice la nivelul grupului, având ca obiective construirea acestuia şi a unei atmosfere pozitive, a unor pattern-uri de relaţionare bazate pe

353

cooperare, a unor modalităţi adecvate de comunicare. Un grup bine format este un grup eficient profesional şi social care poate rezolva orice problemă şi poate depăşi o potenţială situaţie de criză prin comunicare adecvată şi construirea unor pattern-uri rezolutive creative şi eficiente.

Pentru realizarea acestor obiective, prin exerciţii de tip dezbatere, este necesară prezenţa membrilor grupului, o anume disponibilitate spre autodezvăluire, care se realizează în timp, după ce vor fi familiarizaţi cu derularea intervenţiei. În realitate, această disponibilitate nu prea este exprimată deoarece se aşteaptă rezultate spectaculoase într-un timp cât mai scurt în urma acestor intervenţii, cursivitatea exerciţiilor ar putea fi întreruptă din varii motive, psihologul nemaiavând posibilitatea atingerii obiectivelor propuse.

Iată de ce cunoştinţele de psihologie sunt un argument în plus, care dau o bază solidă pregătirii profesionale şi experienţei jandarmului în exercitarea atribuţiilor sale.

2. Asistenţa psihologică primară

Obiectivele asistenţei psihologice primare constau în

monitorizarea cazurilor de disfuncţionalitate identificate, evaluarea intensităţii şi ierarhizarea acestora, ameliorarea sau remiterea disfuncţiilor psihocomportamentale, precum şi dezvoltarea şi optimizarea personală.

Formele prin care se efectuează acest tip de asistenţă psihologică sunt evaluarea psihologică specială şi intervenţia psihologică primară.

Evaluarea psihologică specială se realizează în cazul existenţei unui diagnostic psihiatric, ca urmare a unui consult medical de specialitate sau modificări psihocomportamentale semnificative semnalate de şefii ierarhici sau observate de către psiholog.

În cazul în care modificările psihocomportamentale sunt semnalate de şefii ierarhici, aceştia vor întocmi un raport

354

justificativ pentru solicitarea evaluării psihologice, aprobat de comandantul unităţii.

În acest context este de evitat atitudinea unor comandanţi de subunităţi, mulţi la începutul carierei, care din dorinţa de a-şi proteja, apropia sau a le câştiga respectul subordonaţilor, minimalizează semnificaţia sau chiar muşamalizează anumite aspecte comportamentale disfuncţionale, fără a le raporta şefilor ierarhici, cronicizând astfel o conduită atipică, intrând într-un cerc vicios în care uneori condiţiile exterioare determină formarea unei atitudini negative la nivelul individului care va conduce la perceperea distorsionată a realităţii şi generarea unor răspunsuri neadaptate necesităţilor, influenţând negativ planul personal, social şi profesional.

Ritmul alert de viaţă, concurenţa, bombardamentul informaţional, transformările rapide în plan socio-economic, dar şi ameninţările teroriste, confruntările armate, calamităţile naturale, accentuarea poluării sau deteriorarea stării de sănătate pot declanşa la nivelul individului sau grupului adesea crize de mare intensitate care solicită mecanismele de adaptare complexe.

În viaţa fiecărui om pot exista momente când se simte dezorientat, înspăimântat, deprimat sau neajutorat.

De multe ori, această stare este echivalentă cu scăderea randamentului în activitate, probleme în familie, la locul de muncă sau tulburări neuropsihice sau psihosomatice. Aceasta nu înseamnă că avem de-a face cu o boală psihică, ci doar cu o situaţie de criză ce poate fi depăşită de multe ori doar cu ajutor psihologic, fără medicamente. A lăsa să se permanentizeze o astfel de stare poate duce la fixarea unor modele de comportament dezadaptativ, situaţie în care intervenţiile viitoare vor fi mai dificile şi de mai lungă durată.

În acest context, persoane investite cu competenţe de conducere/comandă trebuie să fie primele care sesizează anumite situaţii de criză existenţială cu care se confruntă

355

subordonaţii, de genul unor dezechilibre financiare şi emoţionale, pierderea în statut şi prestigiu, diverse dependenţe (alcool, jocul patologic etc.), separarea maritală, divorţul, îmbolnăvirea gravă sau decesul unui membru al familiei, relaţionare interpersonală disfuncţională, cu potenţial conflictogen. Aceste situaţii trebuie aduse la cunoştinţa comenzii unităţii şi a psihologului, iar în urma unei analize judicioase, se poate stabili un plan de intervenţie care să vină în sprijinul persoanei pentru a depăşi sau adapta eficient la situaţia de viaţă cu care se confruntă. Pe lângă măsuri de ordin administrativ, de genul sancţiunilor disciplinare sau aprobarea unor solicitări de natură personală, se poate impune monitorizarea persoanei în cauză şi structurarea unui plan de intervenţie psihologică.

Derularea acestui plan de intervenţie psihologică se derulează în timp, prin întâlniri periodice între persoana asistată şi psiholog, stabilite de comun acord.

Consilierea centrată pe situaţii de criză aduce sub focusul intervenţiei resemnificarea şi acceptarea momentelor de criză ca oportunităţi de „creştere” personală şi interpersonală, prilej de schimbare a strategilor nepotrivite sau eronate care s-au dovedit inadecvate în raport cu ciclul de viaţă şi cu contextul actual. Este un bun prilej de învăţare a unor răspunsuri alternative la probleme vechi care se repetă şi de reprocesare a semnificaţiilor evenimentelor dintr-o perspectivă schimbată şi mai matură. Consilierea ajută clientul aflat în situaţie de criză să se confrunte cu frustrările sale şi să-şi reformuleze noi obiective, să ierte şi să accepte pe alţii, iertându-se şi acceptându-se pe sine, învăţându-l să facă faţă traumei, decepţiei, dezamăgirii sau imprevizibilului năucitor al unor situaţii, investindu-le cu sens.

Aşteptarea unor rezultate instantanee în câteva şedinţe poate duce la insatisfacţii pe ambele planuri ale cadrului intervenţiei psihologice, mai ales în contextul în care clientul poate resimţi o creştere în intensitate a durerilor

356

personale şi a dezamăgirilor sau dezorganizărilor care pot degenera în depresie sau reacţie de panică.

Fenomenul de deziluzionare care poate avea loc în cadrul procesului recuperator poate fi resimţit de ambii, autoamăgire care nu trebuie neapărat să fie trăită conştient, putând fi subtilă şi inconştientă.

În orice interacţiune ce valorizează contactul uman, unul dintre cei mai puternici determinanţi ai procesului de schimbare ne pare a fi dimensiunea umană. Nu putem promova creşterea sau dezvoltarea în clienţii noştri dacă nu reuşim să facem asta, mai întâi, cu noi înşine. Sursa cea mai bună care ne poate susţine în eforturile de a-l asista pe celălalt, aflat temporar într-o situaţie dezavantajoasă, este experienţa continuă a ceea ce suntem şi străduinţa de a ne exploata întregul potenţial.

În mediul militar, adresabilitatea din partea personalului către serviciile de asistenţă psihologică este limitată, ca răspuns la prejudecăţile modelului socio-cultural, la etichetările făcute de către colegi, a confundării psihologului cu psihiatrul.

Important de precizat este faptul că psihologul se ocupă cu normalitatea, cu ceea ce este încă bun şi valoros în individ, iar intervenţiile psihologice urmăresc creşterea calităţii vieţii şi diminuarea reacţiilor negative generate de stres.

„Dacă ştiam cu ce se ocupă psihologia, recomandam tuturor colegilor să treacă de cel puţin două ori pe an la psiholog” este afirmaţia unui jandarm cu o vechime considerabilă în structura jandarmeriei, după ce s-a prezentat la cabinetul psihologic, în contextul insistării comandantului unităţii, vizibilă fiind rezistenţa faţă de recomandarea acestuia.

Aşteptările iraţionale ale personalului, de genul „dacă am greutăţi financiare, îmi plăteşte psihologul ratele bancare?” sunt nejustificate, ca urmare a ambiguităţii conţinutului demersului de intervenţie psihologică, în locul percepţiei unei modalităţi de a se raporta la propria persoană, astfel încât să

357

fie ajutat să-şi exploreze gândurile, emoţiile şi comportamentul ca să câştige o înţelegere de sine mai clară şi apoi să înveţe să găsească şi să utilizeze propriile sale resurse pentru a se putea confrunta cu viaţa cât mai eficient, luând decizii adecvate sau acţionând corespunzător.

O altă problemă majoră este semnalată de tendinţa de a împovăra psihologul cu cerinţa nerealistă de a se acorda ajutor, în contextul asumării responsabilităţilor în locul celor consiliaţi, aşteptărilor de a manipula alte persoane – comandanţi, colegi, membrii familiei, pentru ca aceştia să accepte punctul lor de vedere.

Demersul cel mai indicat este acela de a fi prezenţi în măsura maximă de care suntem capabili alături de persoanele consiliate, dar să-i lăsăm să-şi asume responsabilitatea propriei existenţe şi a alegerilor făcute în afara şedinţelor de intervenţie psihologică primară.

De multe ori intervenţia psihologică se derulează sub mandat, adică persoana este trimisă la cabinetul psihologic de către anturaj sau chiar i se impune de către o persoană investită cu autoritate (şef, comandantul direct sau nemijlocit), iar o primă întâlnire cu psihologul nu poate fi etichetată ca o şedinţă de consiliere, deoarece, pentru a se autodezvălui, exprimându-şi propriile trăiri şi nevoi ar trebui să se structureze o relaţie, o alianţă bazată pe încredere, un contact facilitator care se clădeşte pe parcursul mai multor şedinţe.

Deseori, persoana consiliată stagnează în reacţii de negativism, inerţie, lamentativitate, neajutorare şi dependenţă sau îşi agravează reacţiile dezadaptative, ori se ancorează în conduite de şantaj emoţional, comportament protestatar sau revendicativ, perseverând în eroare sau autosabotându-se. Conştientizarea unei probleme de către o persoană sau membrii unui grup semnifică o notă de maturitate, de responsabilitate faţă de propria existenţă, iar adresarea pentru a primi ajutor specializat simplifică şi eficientizează drumul către formularea acestei probleme sau a dinamicii din spatele

358

ei. O problemă bine formulată este pe jumătate rezolvată, totul ţine de disponibilitatea şi răbdarea persoanei ce solicită ajutor .

Alteori, condiţiile externe, contextul socio-familial pot frâna sau defavoriza demersul unei intervenţii psihologice individuale, de aceea este necesar ca intervenţia să fie pe cât posibil multidisciplinară şi să nu ignore nici unul din factorii care pot contribui la o situaţie de criză. Lucrul cu familia extinsă sau cu colectivitatea implicată într-o manieră sistemică, lărgeşte şansele unei intervenţii corecte, de succes.

Un alt aspect limitativ al asistenţei psihologice primare este generat de faptul că intervenţia psihologică primară, în vederea eficientizării acesteia se derulează în cadrul cabinetului psihologic. În contextul amplificării lipsurilor materiale, când cel consiliat se deplasează de la o distanţă considerabilă, ca urmare a răspândirii militarilor pe întreaga arie de competenţă, cei care au oportunitatea de a beneficia de asistenţă psihologică renunţă la a se mai adresa psihologului, accentuând atitudinile şi comportamentele inadecvate care vor amplifica stresul, şi implicit disconfortul.

În societatea contemporană, procesul muncii a devenit o preocupare importantă pentru psihologi, dat fiind faptul că orice activitate umană depinde nu numai de condiţiile obiective în care se desfăşoară, ci şi de atitudinea şi experienţa personală a oamenilor, de cunoştinţele şi deprinderile lor. Aşadar, preocupările psihologului de unitate sunt orientate spre componentele psihologice ale diferitelor activităţi, precum şi a factorilor psihologici care contribuie la creşterea eficienţei şi a satisfacţiei în muncă a personalului.

La locul de muncă, stresul apare ca urmare a unor resurse insuficiente, la nivelul individului, grupului sau organizaţiei pentru a face faţă solicitărilor şi exigenţelor profesionale.

Psihologul de unitate, prin evaluarea unor aspecte ale climatului organizaţional, efectuată la nivelul grupurilor de muncă, va urmări identificarea agenţilor inductori de stres şi a

359

intensităţii acestora asupra personalului, ierarhizând factorii stresori intrinseci muncii desfăşurate, factorii ce vizează structura şi climatul organizaţional, factorii legaţi de rolul în organizaţie, factorii vizând relaţiile la locul de muncă şi factorii legaţi de dezvoltarea carierei.

La prima evaluare, prin aplicarea chestionarelor sociometrice, angajaţii sunt încă rezervaţi, se tem că aceste evaluări vor fi folosite împotriva lor, au tendinţa de a oferi evaluări mai puţin negative. Am ajuns la aceste concluzii pornind de la analiza acestor date fluctuante dar şi de la observaţiile făcute în timpul aplicării chestionarelor, observaţii coroborate deseori cu discuţii non-formale cu militarii implicaţi în evaluare. În momentul în care văd că în urma evaluării nu li se întâmplă nimic rău, ba, dimpotrivă, unele dintre sugestiile lor duc la luarea unor măsuri de rezolvare a unor probleme sau la o îmbunătăţire a condiţiilor sau climatului de lucru, persoanele implicate în analiză încep să aibă curajul să fie mai tranşante şi să spună ce gândesc cu adevărat. După această etapă de descărcare a frustrărilor acumulate de-a lungul timpului, la evaluările următoare, angajaţii încep să fie mai obiectivi şi, prin raportare şi la perioadele anterioare, să ofere evaluări mai realiste, descrierea unor probleme punctuale, sugestii realiste de depăşire a situaţiilor problematice etc.

O altă consecinţă importantă care apare în urma aplicării repetate a unui astfel de sistem de evaluare a climatului organizaţional este creşterea încrederii personalului şi implicarea lui în optimizarea activităţii organizaţionale. Aceasta se întâmplă numai dacă se respectă confidenţialitatea evaluărilor individuale, iar angajaţii observă că evaluările sau sugestiile lor stau la baza unor schimbări organizaţionale benefice în unitate.

În aceste condiţii acceptă că, de această dată, conducerea este sincer interesată de opiniile lor şi de implicarea lor în dezvoltarea organizaţională. Câştigarea încrederii angajaţilor este unul din obiectivele importante ale

360

managementului unei organizaţii mai ales în situaţiile de criză, în situaţiile de conflict latent conducere – angajaţi sau în cel de schimbare a conducerii unităţii. Mai mult, nu putem pretinde implicarea şi devotamentul angajaţilor dacă nu reuşim să le câştigăm încrederea, acesta fiind prima etapă într-o strategie de implicare reală şi consistentă a acestora în dezvoltarea organizaţională.

După identificarea agenţilor stresori sau a situaţiilor problematice la nivelul unităţii sau a grupurilor de muncă, psihologul cu grupul ţintă pot iniţia intervenţii psihologice în prevenirea şi combaterea stresului, a diminuării sau chiar eliminării influenţei unor agenţi organizaţionali nocivi de genul micşorării ambiguităţii rolului, raţionalizarea programului de lucru, ameliorarea climatului organizaţional, absenţa comunicării sau comunicare ineficientă, relaţionarea disfuncţională cu superiorii, cu subordonaţii, dificultăţilor în delegarea responsabilităţilor, discriminările şi favoritismele, nepromovarea sau promovarea prea rapidă, activităţile repetitive sau rutiniere.

3. Asistenţa psihologică recuperatorie

Asistenţa psihologică recuperatorie se realizează prin

consiliere psihologică şi/sau psihoterapie. În cadrul unităţilor Jandarmeriei Române, psihologii

pot desfăşura acest tip de asistenţă psihologică doar în condiţiile deţinerii de către aceştia a atestatului de liberă practică în una din specialităţile „consiliere psihologică” sau „psihoterapie”.

În termeni generali, consilierea psihologică este o activitate profesionistă centrată pe relaţia de ajutor în situaţiile de criză personală sau colectivă, de impas existenţial iminent sau trenant, de dificultate în adaptare, relaţionare şi integrare socială. Acest demers se impune ori de câte ori persoanele manifestă blocarea capacităţilor uzuale de a face faţă provocărilor vieţii, ca şi problemelor survenite în educarea şi

361

dezvoltarea personală. Confruntaţi cu o diversitate de probleme, cu stresul cotidian în creştere (economic, socio-familial, profesional, politic, ecologic), oameni de cele mai diverse vârste, profesii, culturi, etnii, ideologii şi religii, traversează perioade cu risc dezadaptativ mai mult sau mai puţin semnificativ. Indiferent de diferenţele dintre ei, de la persoanele înalt capacitate şi performante la cele excluse şi marginalizate social, cu toţii au nevoie de ajutor specializat pentru a putea depăşi obstacole diverse în calea dezvoltării lor, a relaţiilor cu semenii, în lupta pentru supravieţuire şi de integrare a traumelor.

Consilierea psihologică este o intervenţie de scurtă sau de lungă durată, în scopul prevenirii, remiterii sau asistării rezolutive a unor probleme personale (emoţionale, cognitive şi comportamentale), cu impact individual, familial şi socio-profesional dezorganizator.

Consilierea psihologică formează sau dezvoltă abilitatea de a lua decizii şi de a facilita rezolvarea problemelor clientului, generând şi catalizând alternativele planurilor de viaţă, ajutându-l pe acesta în modificarea stilului de viaţă şi în învăţarea de noi comportamente şi atitudini.

Psihoterapia se adresează cel mai adesea unor probleme semnificative din sfera sănătăţii psihice, psihosomatice şi somatice, având în centru trauma, pierderea, durerea şi blocajul în dezvoltare, reactivitatea nevrotică sau consecinţele disociale ale psihozelor, tulburărilor adictive (toxicodependenţe, alcoolism), tulburărilor de instinct sexual şi alimentar, comportamentelor suicidare, tulburărilor de identitate, etc.

Psihoterapia este predominant o activitate curativă, de remediere, în vreme ce consilierea este mai curând preventivă, de dezvoltare şi de educaţie.

Cheia tuturor intervenţiilor circumscrise consilierii psihologice sau psihoterapiei este dezvoltarea unor strategii de coping existenţial, activarea resurselor blocate, complementare sau compensatorii, astfel încât persoanele,

362

familiile şi grupurile sau colectivităţile aflate în dificultate să-şi găsească propriile soluţii, utilizându-şi potenţialul de care dispun. Acceptarea prin înţelegere şi schimbarea perspectivei evaluative asupra problemelor de viaţă, pe de o parte, şi asupra imaginii de sine, pe de altă parte, sunt două pârghii psihologice de maximă importanţă în actul asistării clientului.

Activitatea de consiliere nu este totdeauna simplă, nu este uşor să-l determini pe cel din faţa ta să-şi dezvăluie „problema” cu care a venit şi mai ales să-l ajuţi să descopere cauzele. Dacă reuşeşti acest lucru, restul va merge aproape de la sine! Dar cum să faci?

După stabilirea alianţei între consilier/psihoterapeut şi client, bazată pe un respect mutual, în care cei doi sunt egali şi stabilesc împreună scopurile, se iniţiază programul integrativ/ recuperator, care se derulează pe parcursul mai multor şedinţe.

Etapele unui program de consiliere psihologică sau psihoterapie sunt următoarele:

– evaluarea completă a cazului în contextul situaţiei de viaţă cu care se confruntă asistatul;

– identificarea problemei de bază şi a celor derivate din perspectiva clientului şi a consilierului;

– schiţarea obiectivelor consilierii împreună cu clientul şi acceptarea contractuală a cadrului consilierii (durata şi frecvenţa şedinţelor, locaţia, clarificarea intenţiilor, aşteptărilor mutuale şi maniera de colaborare pe parcursul consilierii, asigurarea clientului de respectarea principiului confidenţialităţii);

– realizarea relaţiei şi stimularea alianţei între psiholog şi asistat, a contactului facilitator al efortului de explorare şi clarificare;

– explorarea problemei, analiza răspunsurilor emoţionale, cognitive şi comportamentale ale clientului la problema identificată şi conectarea lor cu obiectivele iniţiale;

– reformularea obiectivelor de lucru în funcţie de evoluţia relaţiei şi de reactivitatea clientului în procesul de consiliere;

363

– facilitarea insight-urilor şi identificarea printr-un efort comun a soluţiilor oportune;

– conceperea şi alegerea personală a noilor răspunsuri, comportamente şi scenarii de viaţă, proiectarea şi luarea noilor decizii;

– implementarea deciziilor şi strategiilor alternative în propria viaţă;

– susţinerea consilierului şi validarea soluţiilor rezolutive de viaţă practicate de către client;

– evaluarea finală a rezultatelor consilierii; – încetarea de comun acord a consilierii cu menţinerea

unui contact catamnestic de confirmare a evoluţiei, ca şi de reluare a unui nou ciclu în caz de nevoie (principiul „uşilor deschise”).

Specifice muncii de consilier sunt focalizarea şi clarificarea impactului unei probleme sau al unui context de viaţă traumatizant, provocativ sau de risc, asupra clientului. Efortul consilierului profesionist este de a-l oglindi pe client în contextul situaţiei cu care se confruntă, şi are ca scop ajutarea acestuia în a-şi conştientiza mai adecvat şi mai complet propriile nevoi, aşteptări şi posibilităţi de a face faţă sau de a rezolva şi depăşi problemele personale. Ea nu trebuie înţeleasă neapărat ca o modalitate de sfătuire expertală, aşa cum adesea se presupune de nespecialişti, ci poate fi privită, mai curând, ca un proces de explorare în echipă (consilier-asistat) a elementelor cheie care explică, blochează sau pot debloca soluţiile unei probleme. Aceasta înseamnă că cei doi participanţi sau co-parteneri în actul consilierii descoperă împreună noi posibilităţi de reevaluare, decizie şi acţiune în contextul problematic. Aceasta se întâmplă, spontan, după ce asistatul a fost sprijinit pas cu pas să se reevalueze şi să înţeleagă diferit lucrurile, resemnificând evenimentele şi reacţiile manifestate anterior începerii consilierii.

Responsabilitatea consilierului presupune exerciţiul conştient de a se feri să impună şi să sugereze propriile soluţii sau interpretări asistatului, evitând cu răbdare şi

364

profesionalism tentaţia facilă de a-i prescrie acestuia scenarii alternative de viaţă şi soluţii prefabricate, de complezenţă sau dezirabile social.

În urma identificării unor aspecte de natură psihopatologică la nivelul individului, stabile şi de lungă durată, printr-o abordare atentă a individului, i se va prezenta acestuia faptul că are nevoie de ajutor de specialitate, de care cel în cauză poate fi sau nu conştient, îndrumându-l uneori pentru o evaluare clinică şi precizarea unei conduite terapeutice.

Dată fiind reţinerea de a vorbi despre simptome de teama consecinţelor, diagnosticarea precoce a unor tulburări la nivelul psihismului este dificilă, astfel că acestea pot progresa, ajungându-se până la urmă la o situaţie de criză, care presupune chiar internarea de urgenţă, uneori forţată şi deosebit de traumatizantă pentru bolnav, familie sau prieteni.

Prin tratament medicamentos adecvat şi atent condus, intervenţie psihologică complexă, reconstelând întregul sistem relaţional al persoanei cu sine şi cu alţii, reconstruind punţile întrerupte cu lumea şi cu realitatea vieţii sale, exploatând resursele personale, se poate realiza recuperarea individului şi abilitarea lui spre funcţionarea normală la locul de muncă, în familie şi societate.

Concluzii

În mediul militar caracterizat de un climat bazat pe o concepţie ierarhică a relaţiilor interpersonale, o concepţie bazată pe raporturile de superioritate-inferioritate, de ascendenţă-supunere, de autoritate-subordonare, aplicabili-tatea asistenţei psihologice rezonează cu o notă de rigiditate, dar nu greu de acceptat şi înţeles.

Dat fiind depăşirea perioadei de familiarizare a întregului personal din Jandarmeria Română cu prezenţa psihologului în unitate, şansa oferită acestuia de a-şi exercita

365

profesia întăreşte o implicare motivaţională semnificativă în raport cu un psiholog din mediul civil.

Specificitatea psihologiei în domeniul militar implică o dublă raportare la interdependenţa de statusuri şi roluri, sub aspect managerial militar şi al implicării specialiştilor în scopurile precise ale armatei, dar şi sub aspectul perspectivei oferită de componenta liberală a profesiei în care omul este scop, nu numai mijloc al activităţilor.

Bibliografie:

Ordinul M.A.I. nr. 257 din 1 august 2007 privind activitatea de psihologie în M.A.I.

Metodologia privind asistenţa psihologică a personalului din Jandarmeria Română;

Mitrofan I., Nuţă A., 2005, Consilierea psihologică. Cine, ce şi cum?, Bucureşti, Editura Sper;

Bogathy Z.,2004, Manual de psihologia muncii şi organizaţională, Iaşi, Editura Polirom;

Constantin T., 2004, Evaluarea psihologică a personalului, Iaşi, Editura Polirom;

Butoi T., Butoi I.T.,2006, Tratat universitar de psihologie judiciară, Bucureşti, Editura Pinguin Book;

Holdevici I., Neacşu V., 2006, Consiliere psihologică şi psihoterapie în situaţiile de criză, Bucureşti, Editura Dual Tech;

Dafinoiu I., 2002, Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul, Iaşi, Editura Polirom.

366

SECURITATEA NAŢIONALĂ ŞI IMAGINEA DE ŢARĂ

Colonel Ionel CIMUCA Inspector şef – I.J.J. BISTRIŢA -NĂSĂUD

Aşa cum mărcile sunt foarte importante pentru produse, ele au devenit fundamentale pentru a promova o ţară. Dacă ţările îşi dezvoltă şi îşi promovează identităţi de marcă puternice, acest lucru le ajută să accelereze dezvoltarea, atrăgând investiţii străine şi turişti.

Fiecare naţiune caută acum să-şi promoveze personalitatea, cultura, istoria şi valorile, proiectând ceea ce ar putea fi o idee, o imagine idilică (dar uşor de recunoscut) a sa, în scopuri comerciale, economice, dar şi politice.

Globalizarea aduce cu sine şi competiţia între naţiuni pentru turişti, investiţii străine, exporturi etc. Acest lucru a făcut ca naţiunile să adopte tacticile de marketing şi de branding, folosite de ceva timp cu atâta succes de companiile ce activează pe pieţe globale.

Mărcile au puterea să schimbe lumea, să schimbe felul cum privim lumea şi cum alegem să ne formăm o imagine despre o ţară în comparaţie cu o alta. Marca unei ţări trebuie să se bazeze pe realitate, nu doar pe percepţii, trebuie să fie centrată, uşor de recunoscut, coerentă şi atractivă. Cele mai de succes mărci nu sunt inventate peste noapte – ele se bazează pe realitate, pe o stare de spirit, pe care o includ şi o promovează. Astfel marca e organică şi se poate dezvolta singură. Dar pentru a atinge potenţialul maxim, ea trebuie ghidată.

Factorii care au impact asupra mărcii ţării sunt doar parţial controlabili de către autorităţi: turismul, investiţiile străine, politica guvernamentală, exporturile produselor „Made

367

în…”, companiile autohtone şi publicitatea, imigrarea şi diaspora, personalităţile, reprezentările culturale şi artistice, performanţele sportive, filmele şi documentarele TV, precum şi comportamentul cetăţenilor în timp ce interacţionează cu vizitatorii.

Sensibilitatea la cultură poate deveni una din caracteristicile definitorii ale mărcilor globale ale acestui secol.

Fiecare naţiune are o anumită personalitate, care se poate oglindi în personalitatea mărcii (aceasta din urma există doar în minţile consumatorilor). Mărcile puternice tind să fie bogate, complexe, combinând cu succes mai multe trăsături de caracter în cadrul personalităţii lor.

Definim imaginea unei ţări ca totalitate a convingerilor, ideilor şi impresiilor pe care le au oamenii în legătură cu ţara respectivă. De asemenea, trebuie luate în considerare elementele imaginii în viziunea de marketing: notorietatea, conţinutul, intensitatea, claritatea, istoricul.

Aspecte relevante în formarea imaginii de ţară, din perspectiva securităţii naţionale sunt, în primul rând, acelea care o individualizează şi îi asigură existenţa: funcţionarea statului şi starea economică.

Elementele cele mai importante ale activităţii statului, cu efecte directe asupra imaginii sale, sunt cele care semnifică rolul şi locul statului în reglarea raporturilor dintre naţiuni, în reglarea raporturilor dintre state şi în organizarea mediului social transnaţional.

Sunt relevante, de pildă: sfera de manifestare a intereselor naţiunii şi statului (interese globale, regionale, continentale, locale); caracterul puterii statului (superputere, putere regională, continentală, locală); influenţa politică (globală, regională, continentală, locală); influenţa statului în organizaţiile transstatale (asupra organizaţiilor globale, regionale, continentale, zonale); rolul statului în generarea şi gestionarea fluxurilor informaţionale, regionale şi continentale; influenţa economică şi tehnologică a statului.

368

Desigur, funcţionalitatea statului în relaţiile cu alte state, în procesele sociale regionale sau globale nu poate fi disociată de funcţionarea sa internă.

În condiţiile actuale, percepţia imaginii rezultate ca urmare a funcţionalităţii statului în procesele transnaţionale este puternic influenţată de imaginea instituţiilor şi organizaţiilor sale interne (Preşedinţie, Parlament, Guvern, partide politice, organizaţii apolitice etc.) şi de procesele şi tendinţele care se manifestă în interiorul naţiunii (progres/regres; dezvoltare/stagnare; deschidere/închistare; modernizare/cantonare în tradiţional; democratizare/absenţa democraţiei etc.). Un element cu pondere mare în funcţionarea statului, cu implicaţii directe asupra securităţii şi imaginii sociale, este afirmarea şi promovarea simbolurilor naţionale. Decăderea ordinii statului se anunţă prin decăderea simbolurilor ce afirmă identitatea şi specificitatea naţiunii.

Sunt numeroase situaţiile sociale care îndreptăţesc afirmaţiile: statul care nu-şi promovează semnele şi simbolurile naţionale se îndreaptă spre dezorganizare; un stat naţional care nu-şi îngrădeşte subiecţii de la excese prin forţa simbolurilor pune în pericol însăşi identitatea şi securitatea naţională. O imagine favorabilă a statului presupune dezvoltarea încrederii în simbolurile naţionale, cunoaşterea sensului sacru al simbolurilor fundamentale, consolidarea autorităţii care se bazează pe aceste simboluri.

Starea economică influenţează în mod determinant atât procesele şi fenomenele interne, cât şi manifestarea statului pe plan internaţional, generând cadrul de securitate sau insecuritate, în funcţie de aspectele majore care o caracterizează. Imaginea de naţiune puternică este asociată cu imaginea de naţiune dezvoltată din punct de vedere economic. Dezvoltarea economică dă consistenţă imaginii sociale a unei ţări pentru că permite atât rezolvarea problemelor sociale interne, eliminând factorii de insecuritate şi percepţie negativă (şomaj, sărăcie, mortalitate infantilă,

369

speranţă de viaţa minimă etc.), cât şi participarea statului la rezolvarea marilor probleme ale omenirii (subdezvoltare, diminuarea resurselor, decalaje tehnologice) prin susţinerea cu mijloace materiale a programelor globale şi regionale de dezvoltare şi a organizaţiilor economice, politice, culturale, de securitate internaţională etc.

Nu toate imaginile au însă acelaşi grad de relevanţă pentru securitatea naţiunii. Consider că cele mai relevante imagini, din această perspectivă, sunt imaginile care se constituie la alte naţiuni, mai ales imaginile naţiunilor puternice, şi imaginile care se constituie la organizaţiile regionale şi globale: Uniunea Europeană, Organizaţia Nord-Atlantică, Organizaţia Naţiunilor Unite etc.

Imaginile formate la alte naţiuni despre o anumită naţiune au o determinare obiectivă şi subiectivă, temporală şi spaţială, fiind sub incidenţa cadrului natural, economic, social, politic, cultural al unei societăţi. Se constată mai ales influenţa importantă pe care o joacă factorul politic. Astfel, cercetări desfăşurate în acest domeniu demonstrează că imaginile sociale ale unei naţiuni sunt o condensare a istoriei raporturilor internaţionale, ele sunt mai puţin o reprezentare şi mai mult o judecată, o evaluare. Aceste imagini reflectă determinaţiile obiective ale naţiunii: teritorială, economică, socială, politică, spirituală. Ele vor cuprinde, deci, reprezentări referitoare la cadrul natural de viaţă al naţiunii respective, la baza economică, la instituţii, forme de conducere şi exercitare a puterii, la relaţiile sociale, la relaţiile cu vecinii, la trecutul istoric etc.

Importanţa imaginilor care se constituie la alte naţiuni despre o anumită naţiune, mai ales imaginile naţiunilor puternice, este dată de presiunile pe care le pot exercita în plan politic, economic, cultural, de securitate etc. prin influenţa deciziilor statelor în domeniile invocate şi, ca urmare, prin impunerea unor relaţii de cooperare, conlucrare, competiţie sau confruntare cu naţiunea respectivă.

370

Unele naţiuni, mai ales cele puternice, pot acţiona pentru a-şi impune imaginea lor centrelor de putere, organizaţiilor internaţionale, opiniei publice, prin: acţiuni directe sau indirecte: mass-media internă şi internaţională, acţiuni de lobby în favoarea sau defavoarea naţiunii respective, dezbateri publice (seminarii, conferinţe, congrese internaţionale), acţiuni ale unor firme specializate în domeniul imaginii şi relaţiilor publice etc. Imaginile sociale despre o anumită naţiune care se constituie la organizaţiile regionale (Uniunea Europeană, NATO) şi globale (ONU) joacă un rol din ce în ce mai important în condiţiile globalizării problemelor importante cu care se confruntă omenirea (subdezvoltare, tehnologii, decalaje, securitate etc.) şi a aplicării strategiilor de integrare continentală, regională ş.a.m.d.

Imaginile sociale formate la acest nivel despre o naţiune sunt deosebit de importante pentru dezvoltarea relaţiilor în plan regional şi global, pentru locul şi rolul jucat de naţiunea respectivă în viaţa economică, politică, culturală internaţională. Acest lucru devine plauzibil dacă acceptăm ca organizaţiile continentale şi globale pot fi nu numai centre de putere politică şi economică la aceste nivele, ci şi centre de cristalizare a imaginii statelor. Ele sunt reprezentative pe plan continental şi mondial, reglementează, deţin şi ocupă un mare segment de difuzare al canalelor de comunicare transnaţionale, formează şi orientează opinia publică mondială şi furnizează o mare parte din liderii de opinie.

Imaginile sociale despre o naţiune, ale organizaţiilor cu vocaţie regională sau globală nu se cristalizează doar în interiorul lor; ele sunt şi rezultate ale imaginilor care se vehiculează în mediile de provenienţă a membrilor acestor organisme. De aceea, sunt importante imaginile statului (statelor) care domină din punct de vedere politic, economic şi al securităţii, organizaţiile internaţionale; ele au, de cele mai multe ori, o importanţă decisivă în modelarea deciziilor pe care instanţele internaţionale le iau faţă de o naţiune. Imaginile

371

sociale despre naţiunea respectivă în mediile internaţionale sunt mai importante, uneori, decât datele reale. Instanţele de decizie internaţionale, cercurile de afaceri şi băncile etc. îşi definesc atitudinea faţă de realităţile unei naţiuni în funcţie de reprezentarea pe care o au despre aceste realităţi. Stările reale care sunt percepute şi evaluate prin intermediul imaginilor care joacă rolul de reper al deciziilor.

Câteva concluzii se impun în continuare: 1. Studiul atent al mutaţiilor ce au avut loc în

domeniile economic, politico-strategic şi de securitate, pe plan regional şi global, precum şi în practica relaţiilor internaţionale face plauzibilă afirmaţia: imaginea socială condiţionează din ce în ce mai mult şi mai subtil performanţele naţiunilor şi raporturile dintre ele. Imaginile sociale devin astfel părţi componente ale patrimoniului naţional şi componente ale procesului de reproducere performantă a statelor. Ca urmare, promovarea unei imagini pozitive (dezirabile) devine un element esenţial al afirmării naţiunii şi a statului naţional pe plan intern şi internaţional, obiectiv important al strategiilor de securitate naţionale.

2. Imaginea socială a unei naţiuni este la fel de importantă ca şi celelalte elemente prin care naţiunea se manifestă: funcţionarea statului naţional, starea economică, starea de securitate, interesele naţionale, cultura naţională etc.

3. Un deficit accentuat de imagine sau o imagine nefavorabilă generează semne de întrebare privind viabilitatea şi credibilitatea acţiunilor iniţiate şi desfăşurate de diferite componente naţionale, pe plan intern şi internaţional.

4. Deficitul de imagine al organizaţiilor din sfera securităţii naţionale este echivalent, în cele mai multe cazuri, cu un deficit important de securitate naţională.

5. Viaţa internaţională este un spaţiu impregnat de reprezentări şi imagini diverse, neomogene şi de cele mai multe ori contradictorii. Formarea atitudinilor statelor faţă de celelalte state este dependentă de aceste reprezentări şi

372

imagini care se propagă, de obicei, de la marile puteri spre puterile zonale şi locale, însuşindu-se, în cele mai multe cazuri, reprezentările şi imaginile impuse de alţii (imaginile la modă, imaginile vehiculate de grupuri de interese, de grupuri de presiune etc.), nu reprezentările şi imaginile veridice compatibile cu realităţile naţionale şi transnaţionale.

6. Imaginile despre naţiune, care se formează la organizaţiile suprastatale şi la alte naţiuni, se constituie într-un ,,portret-imagine” al fiecărei naţiuni; ele influenţează deciziile statelor puternice şi organizaţiilor internaţionale, generând relaţii de cooperare, conlucrare, competiţie sau excludere (izolare sau confruntare între naţiuni).

7. Imaginea atribuită unui stat poate să devină sursă şi motiv de discriminare, sursă pentru tratament inegal aplicat în situaţii considerate normale sau în situaţii de criză. De cele mai multe ori, imaginea devine pretext pentru declanşarea discriminării, eclipsând imaginile pozitive, chiar dacă ele deţin ponderea cea mai mare în imaginea globală a naţiunii date.

8. Naţiunea şi statul nu se afirmă numai prin trăsăturile lor specifice, ci şi prin imaginea lor socială de parteneri viabili şi credibili în relaţiile cu alte naţiuni şi cu organizări transnaţionale. Statele trebuie să răspundă aşteptărilor celorlalte state sau organizaţii cu care relaţionează. În prezent, aşteptările statelor puternice şi a centrelor de putere se constituie în criterii de evaluare a imaginii naţiunilor, obligându-le pe acestea să ţină seama de ele.

9. Alternarea imaginii sociale despre naţiune şi stat, cu consecinţe directe asupra securităţii naţionale, se datorează îndeosebi erodării proceselor ce au loc în interiorul naţiunii şi a credibilităţii organizaţiilor publice, dar ea poate fi şi o consecinţă a gestionării defectuoase a imaginilor despre naţiune şi stat.

10. Consecinţa directă a alterării imaginii naţiunii şi statului naţional este introducerea în mentalul colectiv a unor elemente generatoare de atitudini negative, cu mari implicaţii

373

asupra securităţii statului şi a funcţionării de ansamblu a naţiunii: apariţia neîncrederii în conducerea naţională şi în instituţiile statului; demoralizarea naţională; exacerbarea conceptelor extremiste, şovine; slăbirea coeziunii naţionale şi apariţia tendinţelor centrifuge; slăbirea disciplinei naţionale, creşterea delincvenţei şi nesupunerii publice; diminuarea responsabilităţii şi discernământului social; apariţia atitudinii negative faţă de muncă şi faţă de valorile naţionale; instalarea sentimentului inutilităţii, insecurităţii, instabilităţii, a fricii sau a altor psihoze sociale; acceptarea necritică a oricărei decizii externe; atitudinea pasivă a populaţiei faţă de securitatea şi apărarea naţională şi acceptarea transferului fără rezerve a acestui atribut al statului suveran către organizaţiile transnaţionale; acceptarea tacită a agresării simbolurilor naţionale şi înlocuirea lor treptată cu alte simboluri; încurajarea practicilor de izolare pe plan internaţional, a scenariilor separatiste, a excluderii din organismele internaţionale de securitate şi îndepărtării potenţialilor aliaţi politici, economici şi militari etc.

11. Percepţia externă a caracterului şi sensului schimbărilor interne este fundamentală pentru formarea imaginii sociale a unei naţiuni. În aceste condiţii, toate elementele naţionale devin termen de comparaţie cu elementele similare statuate şi percepute într-un anumit mod pe plan internaţional: caracterul guvernării, caracterul statului, caracterul culturii naţionale (progresistă, care permite conecta-rea la cultura universală sau cantonată în tradiţionalul arhaic şi închistat), valorile naţionale promovate (compatibilitatea sau incompatibilitatea lor cu valorile internaţionale general acceptate), spiritul creator al naţiunii, atitudinea faţă de muncă a membrilor naţiunii, angajarea la proiecte de perspectivă, eficientă organizaţiilor şi instituţiilor naţionale (organizaţii moderne sau anacronice), elementele de civilizaţie naţională, competitivitatea produselor şi serviciilor oferite de naţiune etc.

În România ultimilor 17 ani s-a discutat mult despre noile ameninţări la adresa securităţii naţionale. Redefinirea

374

intereselor strategice pe plan intern şi extern şi noul statut al ţării noastre, de membru NATO şi UE, au dus la elaborarea unei noi Strategii de Securitate Naţională. Bineînţeles că este o legătura între securitatea naţională şi criza gravă declanşată în Italia de activitatea unor cetăţeni români. Consider că ceea ce se petrece în Italia are un impact serios asupra securităţii României. Componente fundamentale pentru securitatea unui stat modern, precum imaginea şi percepţia publică asupra unui popor, suferă mult. Când comunitatea românească din Italia este ameninţată şi trăieşte cu teama de represalii, iar mass-media şi clasa politică italiană se inflamează puternic, avem de-a face cu o criză. Una directă, la adresa românilor care se văd atacaţi şi discriminaţi, unii dintre ei expulzaţi. Alta indirectă, cu efect de mineriadă, în care ţara noastră va fi percepută drept un stat furnizor de criminalitate, insecuritate, migraţie mai mult sau mai puţin legală. Astfel de efecte lovesc în mod direct în interesele României, care va fi privită în Uniunea Europeană drept o rudă mai săracă, ce munceşte din greu pentru a pune ceva pe masă. Dar care, din disperare uneori, mai bagă mâna în buzunarul unor semeni occidentali, tâlhăreşte sau omoară pentru un pumn de Euro.

La capitolul documente şi strategii suntem sută la sută acoperiţi. Am elaborat tot felul de materiale care sprijină şi justifică bugete de milioane de euro ale unor instituţii de stat. Când vine vorba de acţiune însă, suntem la limita corigenţei. În documentul intitulat Strategia de Securitate Naţională a României, adoptat de CSAT, trimis recent Parlamentului României, am găsit câteva pasaje care pot descrie clar legătura dintre evenimentele din Italia şi noul concept de securitate al statului nostru. Iată fragmentul, elaborat într-un limbaj instituţional ce poate părea de lemn, dar clar din punct de vedere al definiţiilor: „Strategia de securitate naţională reprezintă un factor integrator de sinteză; ea se operaţionalizează printr-un ansamblu de decizii, planuri, măsuri şi acţiuni menite să prevină şi să contracareze eficient

375

riscurile şi ameninţările ce pun în pericol valorile şi interesele naţionale, precum şi valorile care dau identitate şi unitate construcţiei europene. Strategia are ca scop atât prevenirea şi contracararea pericolelor generate de mediul internaţional, cât şi garantarea stării de securitate internă, în ansamblul său, a siguranţei personale şi securităţii comunităţilor. (...)Strategia de securitate naţională integrează atât activitatea de politică externă, diplomatică şi de colaborare internaţională, cât şi pe cea a instituţiei militare şi a forţelor de ordine publică, activitatea structurilor de informaţii, precum şi pe cea a altor agenţii guvernamentale cu responsabilităţi în domeniu. Integrarea şi armonizarea eforturilor vizează atât cadrul naţional, cât şi dinamica relaţiilor în spaţiul comun de securitate şi apărare european, precum şi în spaţiul euroatlantic. (...) Interesele naţionale reflectă percepţia dominantă, relativ constantă şi instituţionalizată cu privire la valorile naţionale. Ele vizează promovarea, protejarea şi apărarea – prin mijloace legitime – a valorilor prin care naţiunea română îşi garantează existenţa şi identitatea, pe baza cărora îşi construieşte viitorul şi în temeiul cărora se integrează în comunitatea europeană şi euroatlantică şi participă la procesul de globalizare. Prin aria lor de manifestare, ele se adresează – în primul rând – cetăţenilor patriei care trăiesc pe teritoriul naţional, dar şi – în egală măsură – tuturor celorlalţi oameni aflaţi in România, precum şi românilor care trăiesc sau îşi desfăşoară activitatea în afara graniţelor ţării.”

Prezenţa a peste 2,5 milioane de români în Italia şi Spania de mai bine de trei ani era cel mai bun argument ca toate instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii să fie active şi capabile să prevadă, prin analize, o stare latentă de conflict sau nemulţumire gravă. Eşecul în capacitatea de a prevedea şi preveni astfel de stări conflictuale este mai mult decât concludent. Pe fondul unei relaţionări instituţionale incoerente şi fără nici o normă de logică, interesul naţional nu s-a realizat

376

întotdeauna la nivelul aşteptărilor. Era doar o chestiune de timp apariţia unei astfel de crize. Suntem în situaţia în care dacă nu luăm măsuri, riscăm să ne confruntăm în viitorul apropiat cu o lovitură mult mai gravă în planul imaginii şi securităţii naţionale.

Bibliografie:

Strategia de Securitate a României – Petre Anghel, Stiluri şi metode de comunicare, Editura Aramis, Bucureşti, 2003.

377

ARME MAI PUŢIN... LETALE

Locotenent colonel Dorel SCURTU Şef serviciu – I.J.J. Neamţ

Dacă luăm în considerare dreptul popoarelor la pace, dreptul fiecărei persoane (indiferent de rasă, origine, apartenenţă socială sau religioasă) la securitate şi siguranţa propriei, ne declarăm de la bun început de acord, că terorismul este un fenomen deosebit de periculos, ce a devenit, în contextul actualei situaţii internaţionale şi interne, o prezenţă cotidiană.

Zilnic au loc o multitudine de acţiuni extremist-teroriste care răspândesc insecuritate, spaimă şi groază, tulbură profund viaţa normală a societăţii, sfidând ordinea de drept internă şi internaţională. Mai mult chiar, prin multitudinea acţiunilor şi prin gravitatea formelor sale de manifestare, terorismul a devenit unul dintre cele mai complexe fenomene distructive, care afectează inclusiv relaţiile dintre state, constituind o gravă ameninţare pentru însăşi securitatea şi pacea mondială.

Cunoaşterea conţinutului, fizionomiei şi principiilor luptei antiteroriste, are o mare importanţă teoretică şi practică, atât pentru forţele destinate să apere ordine şi siguranţa publică cât şi pentru societatea civilă. Acestea oferă posibilitatea informării cu privire la mecanismele luptei antiteroriste şi procedeele de acţiune cele mai adecvate, în vederea ducerii luptelor pentru restabilirea ordinii constituţionale, dar mai ales în scopul dirijării confruntării cu forţele teroriste, în interesul trupelor proprii şi în detrimentul adversarului.

378

În permanentă opoziţie cu actele teroriste şi în concordanţă cu eforturile permanente de promovare şi apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, lumea civilizată a reacţionat de fiecare dată cu mijloace pe măsură pentru contracararea şi suprimarea acestor acte dătătoare de groază, spaimă, instabilitate politică, economică şi socială.

Ca urmare, folosind materiale din bibliografia existentă, ne propunem să prezentăm unele din mijloacele moderne de prevenire şi combatere a acţiunilor teroriste, cunoscând că acţiunile teroriste, se execută în condiţiile stării de normalitate a ordinii publice. indiferent de rasă, origine, apartenenţă socială sau religioasă

1. Din experienţa forţelor de ordine americane

Conform statisticilor Institutului Naţional de Justiţie din

SUA, guvernul federal cheltuieşte anual 75 de miliarde de dolari pentru organele de aplicare a legii şi sistemul de justiţie penală, cifră care nu include şi cele 50 de miliarde cheltuite pe forţele private de securitate. Scopul acestor cheltuieli este de a aborda cumva, prin intermediul prevenirii, al trimiterii în judecată sau al încarcerării, cele 1,2 milioane de infracţiuni cu violenţă şi cele 12 milioane de infracţiuni contra proprietăţii comise în fiecare an. Dacă productivitatea agenţiilor de aplicare a legii şi a sistemului justiţiei penale ar creşte cu doar un procent, efectele ar fi uimitoare şi de lungă durată. Ar însemna 250 de crime, 1.000 de violuri, 11.000 de atacuri şi 127.000 de spargeri şi tâlhării mai puţin; o scădere cu 14.000 a numărului victimelor infracţiunilor internate în spitale şi pierderi economice mai mici cu 700 de milioane de dolari.

Obţinerea acestei creşteri de productivitate ar fi echivalentul cheltuirii a încă 750 de milioane de dolari anual pentru forţele de ordine. „Poliţia încă are la dispoziţie aceleaşi opţiuni pe care le avea şi Wyatt Earp”, spunea un expert din cadrul poliţiei americane. „Poate convinge o persoană să

379

coopereze, o poate bate până când se supune sau o poate împuşca. Ceea ce îi trebuie poliţiei sunt alternative mai bune.” Armele mai puţin letale au fost create pentru a oferi instituţiilor de aplicare a legii, personalului penitenciarelor şi militarilor o alternativă la uzul de forţă letală. Termenul de „arme mai puţin letale” se referă la arme cum ar fi dispozitivele cu şocuri electrice paralizante, gloanţele de cauciuc, încărcăturile de tip „săculeţ de fasole”, ca să numim doar câteva. Ele sunt proiectate să incapaciteze, să deruteze, să întârzie sau să imobilizeze un suspect într-o diversitate de situaţii. Au fost utilizate mai ales în confruntările stradale şi la intervenţiile în cazul tentativelor de sinucidere, dar şi-au găsit aplicabilitatea şi în cazul revoltelor, al tulburărilor din închisori şi luărilor de ostatici.

Conceptul armelor mai puţin letale nu este nou. Forţele de ordine operează de multă vreme conform principiului „gradualităţii uzului de forţă”. Acesta oferă îndrumare poliţiştilor în selectarea tipului de armament ce trebuie folosit într-o anumită situaţie, dintr-o mulţime de posibilităţi. În mod normal, primul demers trebuie să fie solicitarea făcută subiectului de a răspunde comenzilor verbale.

Dacă acesta nu răspunde, se poate recomanda utilizarea nivelului următor de forţă, fiind vorba, în cele mai multe cazuri, de sprayurile cu piper. Dacă subiectul posedă o armă de foc, poate fi folosită forţa letală. Poliţiştii au realizat de multă vreme că există un gol periculos în gama de mijloace pe care le au la dispoziţie. Singurele arme disponibile în mod tradiţional, bastonul sau pistolul, pot reprezenta, în funcţie de situaţie, un mijloc de reacţie prea slab sau prea puternic. Acest lucru a devenit evident atunci când Curtea Supremă din SUA a decis că uzul de forţă letală pentru capturarea unor infractori aparent neînarmaţi şi nonviolenţi, care încercau să fugă, a fost nejustificat. Edwin Meese, procurorul general de la acea dată, a convocat o conferinţă destinată găsirii alternativelor la forţa

380

letală. Ca rezultat al acestei conferinţei, Institutul Naţional de Justiţie a înfiinţat un program pentru tehnologii mai puţin letale. Prin intermediul acestui program, INJ caută realizarea de tehnologii care să ofere forţelor de poliţie sau personalului din penitenciare opţiuni neletale noi sau semnificativ îmbunătăţite, pentru a le permite reducerea numărului de morţi sau răniţi din rândul suspecţilor sau deţinuţilor.

2. Tipuri de arme

Există şase categorii generale de arme mai puţin

letale, aflate în uz sau în faza de dezvoltare: cu proiectile de impact, cu şocuri electrice, chimice, pentru imobilizare fizică, pe bază de lumină şi acustice.

a) Dispozitivele pe bază de impact. Pe piaţă există

un mare număr de producători care oferă o gamă largă de muniţii de impact. Aceste proiectile de impact sunt concepute pentru a proiecta o energie de contact nonpenetrantă de la o distanţă mai sigură decât dacă s-ar folosi bastonul de poliţie. Un astfel de tip de armă, folosită de peste 30 de ani, este „săculeţul de fasole”. Prin „săculeţ de fasole” se înţelege un săculeţ de pânză de formă pătrată, rectangulară sau circulară, care conţine alice de plumb.

Încărcătura este proiectată să se turtească la impact, lovind frontal şi disipând-o astfel energia pe o zonă mare. În procesul de fabricaţie, „săculeţii de fasole” sunt făcuţi sul şi introduşi într-un tub de proiectil de calibrul 12. La ieşirea din gura ţevii, săculeţii se desfăşoară şi se aplatizează, pentru a lovi ţinta cu partea cea mai lată. Alicele de plumb se comportă ca un mediu fluid, distribuind energia cinetică pe suprafaţa zonei de contact. Săculeţul realizează o lovitură solidă.

Impactul acesteia este comparabil cu cel al unei mingi de baseball care zboară cu o viteză de 140 km/h sau cu directa unui boxer profesionist. Dacă săculeţul loveşte înainte

381

de a se fi desfăşurat complet, sau cu partea îngustă (cu muchea), întreaga forţă de impact este distribuită pe o suprafaţă mai mică, provocând, de regulă, o vătămare mai gravă. „Săculeţii de fasole” de formă pătrată au fost folosiţi mulţi ani şi au fost îndelung testaţi în ce priveşte siguranţa, în condiţiile prescrise de utilizare. Capul, gâtul şi zona feţei nu sunt considerate ţinte acceptabile, deoarece săculeţii vor produce cu siguranţă leziuni serioase, dacă un chiar moartea. Ei trebuie să realizeze o lovitură suficientă pentru a produce durere şi a determina supunerea suspecţilor agresivi şi necooperanţi, astfel că până nu demult torsul era considerat cea mai potrivită ţintă. Cu toate acestea, datorită potenţialului armei de a provoca leziuni la nivelul pieptului asemeni traumatismului cauzat de un obiect contondent, se recomandă ţintirea centrului corpului sau a zonei buricului. Din nefericire, datorită formei lor, aceşti săculeţi sunt destul de imprecişi, fiind înregistrate cazuri de deviere de pe traiectorie şi de lovire a altor zone ale corpului, unde au provocat răni grave. Pentru a îmbunătăţi „sacii de fasole” de formă pătrată, cercetătorii au creat muniţiile „ciorap”. Acestea sunt proiectate să nu aibă muchii sau colţuri care să provoace penetrarea şi au o coadă care le permite stabilizarea în timpul zborului.

Încărcăturile „ciorap”, ca şi „săculeţii de fasole”, sunt lansate cu ajutorul unei carabine de calibru mare sau al lansatoarelor de grenade lacrimogene. Îmbrăcămintea purtată de suspect, precum şi punctul de ochire şi distanţa vor afecta eficienţa muniţiilor.

Un alt tip de dispozitiv pe bază de impact, frecvent utilizat în situaţii de manifestări violente sau revolte în închisori, îl constituie muniţiile cu glonţ de cauciuc. O încărcătură cu glonţ de cauciuc constă dintr-o singură bilă, în general de cauciuc sau de plastic, trasă dintr-o carabină sau lansator de grenade lacrimogene. Glonţul se deformează la impact şi îşi disipă energia pe o suprafaţă mai mare. Există şi încărcături multiple, care pot conţine de la 2 până la 200 de

382

alice. Aceste alice sunt ambalate ori în cartuşe de carabină, ori în grenade de cauciuc. Ele pot fi folosite împotriva unui număr mai mare de oameni şi nu sunt atât de precise ca alte tipuri de muniţie. Încărcăturile cu gloanţe de cauciuc pot fi trase direct în ţintă sau, utilizându-se ricoşeul, într-o suprafaţă dură aflată în faţa ţintei, în scopul reducerii vitezei proiectilelor. Totuşi, această ultimă formă de tragere poate fi afectată negativ de prezenţa zăpezii, a noroiului sau terenului moale cu iarbă.

b) Dispozitivele cu şocuri electrice. Dispozitivele cu

şocuri electrice includ orice armă care utilizează efectele electricităţii pentru a imobiliza ţinta. Deşi există o mulţime de astfel de aparate folosite de forţele de ordine, principiul de funcţionare al acestora este acelaşi.

Sunt alimentate de baterii şi folosesc un impuls de şoc generat de un curent de joasă intensitate şi voltaj ridicat, pentru a obţine incapacitatea suspectului. Stimulul electric trebuie să interfereze temporar cu semnalele electrice normale generate de sistemul nervos uman.

Un dispozitiv frecvent utilizat este „taser-ul” (pistol cu electroşocuri, pistol paralizant) avansat M26, produs de firma Taser International. Acesta utilizează un semnal electric de 18-26 de waţi, care traversează sistemul nervos central, preluând controlul direct al musculaturii scheletului. M26 are forma unui pistol standard, lucru care îl face uşor de folosit. Taser-ul este o armă cu energie dirijată, care lansează un cartuş ce conţine două mici sonde, sau săgeţi, legate de armă prin fire izolate, care conduc un curent de voltaj înalt. În momentul în care sondele iau contact cu ţinta, ele transmit, cu ajutorul firelor, impulsuri electrice de mare putere, de foarte scurtă durată, care suprasolicită reţeaua de senzori a sistemului nervos, paralizând ţinta. Un aspect interesant al taser-ului M26 este faptul că dispozitivul este controlat de un microprocesor. Are o cantitate de memorie internă care stochează ziua şi ora ultimelor 585 de situaţii în care aparatul a fost utilizat. M26 are

383

un port de date compatibil cu sistemul de operare Windows, ceea ce face posibilă descărcarea datelor pe un calculator, prin utilizarea unui cablu special. Această caracteristică permite instituţiilor de aplicare a legii să monitorizeze situaţiile şi tendinţele de utilizare a dispozitivului, putându-şi astfel proteja angajaţii de acuzaţiile de uz abuziv de forţă. Taser-ul avansat foloseşte cartuşe cu aer, care conţin azot comprimat pentru a propulsa cele două sonde-săgeţi. Conform firmei producătoare, raza optimă de acţiune a taser-ului este de 4 până la 6 metri. Pentru a fi eficient, un este necesar ca sondele sale să străpungă pielea sau să provoace răni. Semnalele sale electrice pot traversa 5 centimetri de îmbrăcăminte, inclusiv jachete de piele. Un alt avantaj al taser-ului este că poliţiştii din echipa de arestare pot imobiliza fizic suspectul în timp ce sondele încă „lucrează”, fără a se teme cas-ar putea electrocuta ei înşişi.

c) Dispozitivele chimice. O altă categorie de arme

mai puţin letale o constituie substanţele chimice de incapacitare, în rândul cărora sunt incluse tradiţionalele gaze lacrimogene şi spray-urile cu piper. Aceste tipuri de arme sunt, de regulă, primele utilizate atunci când se face uz de forţă. Cel mai larg răspândit spray chimic din SUA este Oleoresin Capsicum (OC), sau spray-ul OC. Acest tip de armă mai puţin letală produce o iritaţie a ochilor suspectului şi îl dezorientează pentru o perioadă suficient de lungă ca poliţia să preia controlul asupra sa. Spray-ul OC a fost proiectat să provoace dezorientarea prin senzaţia de arsură şi lăcrimare, accese violente de tuse şi o senzaţie extrem de puternică de arsură pe suprafeţele de piele expuse acţiunii sale. S-a constatat că, atunci când este utilizat corespunzător, spray-ul OC este eficient în 93% dintre cazuri. Un alt produs care utilizează substanţa OC este cel denumit „boaba de piper”. Boaba de piper este asemănătoare unui proiectil obişnuit de paintball (umplut cu vopsea), fiind încărcată cu pudră OC în loc de

384

vopsea. Aceste proiectile pot fi trase în siguranţă chiar şi de la foarte mică distanţă şi sunt eficiente pe distanţe cuprinse între 3,5 şi 10 metri. La impact, încărcătura produce o vânătaie care, deşi dureroasă, nu produce leziuni semnificative. Produsul a fost comparat cu un roi de albine. Înţepătura unei albine este dureroasă, dar cea a mai multor albine te poate doborî. Impactul unei singure „boabe de piper” produce o înţepătură, dar cel al mai multor astfel de proiectile te determină să-ţi schimbi atitudinea. Prin combinarea impactului multiplu şi aproape instantaneu al unui nor de pulbere OC se obţine un sistem eficient şi simplu de utilizat. Eficienţa utilizării „boabei de piper” a fost demonstrată cu ocazia manifestaţiilor violente din Seattle, în 1999, ocazionate de reuniunea Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

d) Dispozitivele de imobilizare fizică. Dispozitivele

de imobilizare fizică sunt considerate un tip de armă mai puţin letală datorită faptului că pot fi utilizate pentru a dezamorsa o situaţie care ar putea presupune utilizarea forţei letale. În această categorie se includ plasele şi sistemele de imobilizare cu fire. Plasele sunt ambalate în interiorul proiectilelor de 37 de mm şi sunt proiectate pentru a fi trase dintr-o armă standard sau dintr-un lansator cu un singură încărcătură. La dispoziţia forţelor de ordine se află un număr de variante ale plasei standard.

Acestea includ o plasă lipicioasă, îmbibată cu o substanţă adezivă care împiedică şi mai mult mişcarea, o plasă iritantă, ale cărei fibre sunt îmbibate cu o substanţă chimică iritantă, cum ar fi OC, precum şi o plasă electrică, prin ale cărei fire sunt transmise impulsuri electrice de mare voltaj. Plasele au diferite dimensiuni, dar toate folosesc un sistem de greutăţi ataşate marginilor exterioare, pentru stabilizare în timpul zborului. Importanţa plaselor pentru forţele de ordine este dată de faptul că acestea imobilizează fizic agresorul sau îi împiedică mişcările, în timp ce poliţistul se află la o distanţă sigură.

385

e) Dispozitivele bazate pe lumină. Dispozitivele luminoase, clasificate uneori ca mijloace de diversiune sau distragere a atenţiei, pot fi utilizate împotriva subiecţilor violenţi pentru a-i determina să dea înapoi, a-i deruta sau a-i speria, ori pentru a-i distrage şi dezorienta. În general, aceste aparate nu incapacitează o persoană, ci doar o dezorientează, oferind, astfel, un avantaj forţelor de ordine. Un asemenea model de dispozitiv cu impulsuri luminoase, denumit Laser Dazzler, arată ca o lanternă solidă, şi funcţionează la fel ca aceasta. Diferenţa este că proiectează o rază laser de culoare verde, care produce flash-uri la intervale aleatoare foarte scurte, pentru a dezorienta şi distrage atenţia suspectului. Poate funcţiona pe timp de zi sau în întuneric, cu o rază care poate ajunge la sute de metri. Dispozitivul nu produce vătămări fizice şi este conceput să fie inofensiv pentru ochi, indiferent de distanţă. Laser Dazzler a fost folosit îndeosebi în revoltele din închisori, dar poate fi utilizat şi pentru descurajarea grupurilor de persoane implicate într-o demonstraţie violentă.

f) Dispozitivele acustice. Armele acustice sunt în

prezent în fază experimentală şi se află în proces de dezvoltare în cadrul Departamentului Apărării, dar cu toate acestea ele ar putea avea importante consecinţe pentru forţele de aplicare a legii. Armele acustice mai puţin letale includ emiţătoare de sunete de înaltă intensitate, care pot cauza dezechilibre motorii şi alte efecte fiziologice. Ele au fost luate în considerare pentru potenţialul de a stopa înaintarea unei mulţimi agresive sau violente, în scenariul unei revolte. Dispozitivele aflate în curs de dezvoltare includ fluiere şi sirene portabile, precum şi difuzoare amplasate pe vehicule. Senzaţia de disconfort survine atunci când nivelul zgomotului atinge valoarea de 120 dB (decibeli), durerea la 140 dB, ruptura timpanului la 185 dB, leziunile plămânilor la 200 dB şi moartea la 220 dB. Pentru comparaţie, într-un birou de lucru aglomerat se înregistrează un nivel al zgomotului de 65 dB, pe

386

o stradă cu trafic intens 90 dB, iar la decolarea unui avion cu reacţie 125 dB.

3. Armele neletale – soluţia mileniului III?

De zeci de ani, scriitorii de SF au imaginat arme care

folosesc unde sau raze energetice pentru a dobori inamicul fără a-l ucide. Şi, de 40 ani, armata SUA a făcut cercetări pentru a produce astfel de arme. Cea mai mare parte a acestor demersuri este încă învăluită în cel mai mare secret, dar, o dată cu încheierea războiului rece şi cu implicarea SUA în forţele de menţinere a păcii, pe plan internaţional, cercetările pentru descoperirea acestor arme de distrugere a inamicului fără a-l ucide au luat proporţii greu de imaginat.

Multe dintre arme îşi prezintă adevărata faţă distrugătoare în timpul conflictelor armate, când efectul distrugător sau ucigător este verificat pe ţinte reale. SUA şi aliaţii săi euroatlantici au experimentat în timpul ultimelor conflicte din Somalia, Irak, Haiti, Kuweit şi Bosnia noi generaţii de arme pe care cu bunăvoinţă le-au numit „tehnologii neletale de scoatere din luptă” (NDT– Non Lethal Disabling Technologies).

Panoplia aşa-ziselor arme neletale este foarte amplă, asupra câtorva tipuri ne vom referi în continuare insistând asupra efectelor pe care acestea le produc asupra omului, ele neştiind sa facă distincţia intre un civil şi un militar.

Cu ani în urmă, s-au ratificat convenţii şi tratate care stabileau foarte clar folosirea gloanţelor şi bombelor în război. Dar nici un tratat sau convenţie nu există încă pentru a stabili folosirea noilor arme neconvenţionale, şi nu ştie nimeni ce efecte pe termen lung au acestea asupra victimelor.

Bomba cu grafit. Una din ultimele experienţe pe viu

în conflictul din Balcani (dar nu şi ultima realizare) este aşa-numita bombă cu grafit, al cărei principal rol este scoaterea din

387

funcţiune a centralelor şi liniilor de transport a energiei electrice, paralizarea sistemelor de transmisiuni, de cercetare prin radiolocaţie şi de conducere a apărării antiaeriene.

Principiul de funcţionare este foarte simplu, constând intr-un vector purtător (avion fără pilot, bomba sau rachetă de croazieră) şi încărcătura formata din fibre de grafit (carbon) prelucrate pentru a avea aderenţă şi a forma, în zona de utilizare, un aerosol ce poate pluti mult timp în aer, ulterior pătrunzând în aparatura electrică şi electronică producând scurtcircuite prin modificarea caracteristicilor electrice şi magnetice ale mediului agresat. Efectele sunt deosebit de distrugătoare, eliminarea lor necesitând intervenţii ample şi minuţioase ale specialiştilor, marea majoritate a echipamentelor fiind distruse definitiv prin scurtcircuitare, urmată de cele mai multe ori de incendiere.

Agenţii chimici. Printre cele mai periculoase categorii

de arme de acest tip sunt cele ce au la bază mijloace chimice. Acestea au compoziţii spumogene, adezive cu priză ultrarapidă, inhibitori pentru reacţiile de oxidare şi agenţi psihotropi sau compuşi cu acţiune psihogenă. Ele provoacă paralizarea oamenilor din arealul infectat, încleierea parţilor rulante ale maşinilor pe roţi sau pe şenile cu o spumă aderentă. Au ca efecte înţepenirea şi oprirea tuturor tipurilor de tehnică, neutralizarea muniţiilor, deteriorarea structurii aliajelor metalice, dizolvarea produselor pe bază de cauciuc (polimeri), şi nu în ultimul rând depresiuni psihice ce duc la sinuciderea sau predarea necondiţionată a inamicului.

Prin intermediul microorganismelor manipulate genetic, s-a realizat o enzimă ce solidifică orice tip de combustibil pe baza de petrol. Altele distrug într-un interval deosebit de scurt orice aliaj pe bază de fier sau compuşi ai acestuia, realizând oprirea tuturor categoriilor de tehnică militară sau civilă, transformarea anvelopelor auto într-o masa cleioasă, iar a unsorilor şi uleiurilor în compuşi ce distrug angrenajele şi conductele.

388

Aceste mijloace de luptă vor fi transportate la ţinta cu ajutorul rachetelor de croazieră, bombelor de aviaţie sau trase din tunuri de mare precizie.

Compania Scientific Applications Research Associates (SARA) din Huntington Beach a construit un dispozitiv care face ca organele interne sa vibreze. Efectele pot varia de la un „simplu” disconfort până la distrugerea ireversibilă a organului şi chiar moartea. Folosit pentru a proteja o zona, razele lui vor determina senzaţii din ce în ce mai puternice şi mai neplăcute pentru cei care încearcă sa se apropie. „Am construit câteva prototipuri” spune Parviz Parhami, directorul SARA. Astfel de bariere acustice, spune el, sunt gata de vânzare. El estimează ca cel puţin cinci ani vor fi necesari pentru a se reuşi producerea de pistoale acustice şi multe alte arme exotice, dar el adăuga ca „dar am auzit ca în numai un an s-ar putea reuşi acest lucru”. Militarii plănuiesc deja folosirea unor astfel de bariere acustice pentru a controla demonstranţii sau pentru a elibera drumul în faţa convoaielor armate.

Dispozitivele acustice de la SARA au fost deja testate la baza trupelor navale de la Camp Pendleton, aproape de birourile companiei din Huntington Beach şi au fost luate în considerare pentru operaţiunile din Somalia. „Am cerut arme sonore” a spus un expert în astfel de arme, care se afla acolo. Dar, Departamentul Apărării a spus „Nu” din moment ce încă nu erau suficient testate. Pentagonul se temea ca armele ar putea sa determine efecte permanente în subiecţii umani, mai ales în cazul femeilor gravide, bătrânilor şi celor bolnavi. Către sfârşitul celui de-al doilea război mondial, germanii aveau în dotare un alt fel de dispozitiv sonor. Era ca un tun uriaş care trimitea o undă de soc sonor care, teoretic, putea să doboare un bombardier B-17. Pe la mijlocul anilor 1940, SUA a creat un program numit Project Squid pentru a studia tehnologia vârtejurilor. Rezultatele sunt necunoscute. Dar Oleg Obolensky, un inventator american, spune că a reuşit sa facă o copie a dispozitivului nazist în

389

laboratorul sau, în anul 1969. Efectul era dezastruos asupra obiectelor solide: putea să doboare o placă ca pe un fulg. Dar, asupra obiectelor elastice şi a oamenilor avea un efect diferit. „Am avut senzaţia ca am fost lovit de o pătură groasă, din cauciuc” spune Obolensky, care l-a testat o dată şi pe el. Ideea se pare că a rămas în aşteptare până recent, când militarii au descoperit că poate fi folosit ca arma non-letală. Armata şi Marina SUA desfăşoară acum proiecte de cercetare în domeniul vârtejurilor şi al razelor energetice. Laboratoarele SARA au testat prototipul diabolic la baza Camp Pendleton, a confirmat o sursă.

Holografia. Nu sunt de ignorat nici tehnologiile de stimulare vizuală şi iluzionare ce cuprind lasere de mare putere, ce pot crea imagini mistice în fundal (in Irak s-a folosit imaginea lui Mahomed înfuriat proiectat intr-o anume zona de operaţii, ce a făcut ca numărul dezertorilor sa fie foarte mare în rândul forţelor irakiene), tehnologii similare efectului Bucha – utilizarea de lumini stroboscopice de înaltă intensitate ce clipesc cu aceeaşi frecvenţă (sau la valori apropiate) cu lungimea de undă a creierului uman sau tehnicile de mimetizare activă (efect cameleon) ce adaptează dinamic obiectul ce trebuie ascuns sau expus la coloritul şi nivelul de iluminare al fondului făcându-l practic invizibil pentru ochiul omenesc. Să nu uitam că teritoriul actualei Federaţii Iugoslave a fost scena a numeroase apariţii ciudate în atmosfera (tip OZN), relatări despre vizualizări cu caracter mistico-religios şi alte fenomene stranii de psihoinducere colectivă ce nu sunt străine de tehnicile prezentate mai sus.

Căldura electromagnetică. Sovieticii dispuneau de

lasere pentru orbire. Se vehicula ideea ca aveau şi arme acustice şi cu unde de radio – frecvenţă. În 1987, o publicaţie a Pentagonului avertiza că sovieticii ar putea dispune de un prototip de armă cu unde de radio – frecvenţă.

Cotidianul Washington Post scria în acelaşi an că sovieticii au făcut teste cu acele arme şi au omorât capre aflate la 1 km distanţă.

390

Pe de alta parte, Pentagonul avea programe de cercetare pentru astfel de arme încă din 1960.

Unul dintre proiecte era o puşcă electromagnetică care „inducea crize epileptice” în inamic. Un altul era despre „o armă termică ce avea efectul de a supraîncălzi corpul uman până la 43 grade Celsius”. Asemenea temperaturi produc disconfort şi o senzaţie generala de rău, chiar şi moarte.

Dar aici problematica este puţin diferită. Dacă un subiect, care se află la o distanţă de 200 m. de armă, ar putea doar sa leşine de căldură, un altul aflat la numai 10 m. distanţă va fi cu siguranţă ucis. De aceea, s-au făcut cercetări pentru a se stimula sistemul nervos periferic în suficiente puncte pentru a se obţine „efectul de refuz”, adică sistemul nervos nu mai poate suporta intensitatea stimulilor şi se închide complet, provocând pierderea cunoştinţei, leşinul.

Evident, numeroase laboratoare guvernamentale şi companii private au în desfăşurare multe astfel de proiecte. Laboratorul Armstrong al Forţelor Aeriene de la baza Brooks din Texas (SUA) cheltuieşte mai mult de 110 milioane de dolari, în următorii 6 ani, pentru a exploata efectele biologice non-letale ale radiaţiei electromagnetice, pentru programele de securitate, de menţinere a păcii şi de război ale Forţelor Aeriene americane.

Somnul de joasă frecvenţă. Din 1980 până în 1983,

Eldon Byrd a condus proiectul Armelor Electromagnetice non-letale din marina americană. El a realizat cea mai mare parte a cercetărilor sale la Institutul de cercetare de Radiobiologie al Forţelor Armate de la Bethesda.

„Studiam activitatea electrică din creier şi modul în care putea să fie influenţată”, spune el. Ca specialist în inginerie medicală şi efecte biologice, a participat la mici proiecte de cercetare, inclusiv despre armele pe bază de vortex (vârtejuri) ale lui Obolensky.

A condus experimente pe animale şi chiar pe el însuşi pentru a vedea dacă undele cerebrale se sincronizează cu

391

cele trimise către subiect din afară (a descoperit că aşa era, dar efectul este de scurtă durată).

Folosind radiaţie electromagnetică de frecvenţă foarte joasă, el a descoperit că putea forţa creierul sa elibereze substanţe ce controlează comportamentul (endorfine). „Am reuşit să aducem animalele în stare de stupoare”, a spus el, aţintind asupra lor aceste radiaţii. „Am determinat că, prin iradierea cu aceste frecvenţe, creierul de găină, în vitro, să elibereze cu 80% mai multe substanţe decât în stare normală”, spune Byrd. A folosit anumite câmpuri magnetice pentru a determina creierul şobolanilor sa producă histamina. La om, aceasta echivalează cu simptome instantanee de gripă şi răceală şi produce ameţeală puternică.

„Câmpurile magnetice erau extrem de slabe, ele nu puteau fi detectate” a adăugat Byrd. „Efectele erau non-letale şi reversibile. Puteam să îmbolnăvim temporar o persoană”, spune Byrd. „Era ca şi cum am fi folosit o armă”.

Byrd declară ca i s-a spus ca rezultatele cercetărilor sale vor fi publice, dacă eşuează. Pentru ca a avut succes, el crede ca au fost făcute secrete. Şi alţi cercetători declară lucruri asemănătoare despre proiectele de radiaţie electromagnetică care sunt declarate secrete odată ce se dovedesc eficiente.

Contactul direct. Pe măsură ce militarii continuă

cercetările lor pentru fabricarea de arme non-letale, unul dintre dispozitivele ce lucrează prin contact a ajuns deja pe tarabe. Se numeşte „Miotron cu unda de şoc”. Un clip video publicitar îl arată în acţiune.

Un„criminal” uriaş, bine făcut şi foarte rău, se apropie de o femeie îmbrăcată bine. În timp ce el încearcă sa o bruscheze, ea îl atinge cu un mic dispozitiv de mărimea unui pachet de ţigări. El cade la pământ în poziţie ghemuită, ca şi cum ar fi paralizat dar având ochii deschişi şi nu-şi revine decât câteva minute mai târziu.

392

„Contactul cu Miotronul se simte ca şi cum ai avea milioane de ace în tot corpul. Acesta este rezultatul bruiajului semnalelor nervoase din centrul cortex motor din creier”, spune comentatorul. „Este oribil”, spune Wiliam Gunby, directorul companiei care fabrica Miotronul. „Nu este o jucărie”. Miotronul dereglează mişcările voluntare ale muşchilor, cele involuntare nu sunt afectate, astfel încât funcţiile vitale ale victimei (respiraţia, bătăile inimii etc.) sunt menţinute. Se aşteaptă ca femeile să cumpere astfel de dispozitive, dar agenţiile de securitate şi pază, inclusiv poliţia din Arizona şi personalul de pază din Judecătoria New York, au început deja să cumpere astfel de dispozitive. Pentru FBI se testează deja un model special, numit „Văduva neagra”. El mai declară ca guvernul rus a cumpărat deja 100.000 de dispozitive Miotron.

Armata SUA este şi ea interesată de Miotron. „În timpul războiului din Golf, am primit telefoane de la militari”, spune Gunby. „Mi-au cerut să direcţionez unda de şoc a Miotronului cu ajutorul laserului, astfel încât toţi cei aflaţi în calea razei laser sa cadă la pământ”. Deşi nu a fost posibil acest lucru, i s-a spus sa nu vorbească despre asta, şi ca ei nu vor recunoaşte nimic dacă el va declara ceva în acest sens.

Unii spun ca astfel de secrete sunt necesare în dezvoltarea de noi arme, iar alţii spun însă, că este o greşeală. „Pentru că programele de cercetare sunt secrete, sponsorizarea este necunoscută, iar tehnologiile folosite sunt neconvenţionale”, spune William Arkin de la Proiectul Armele şi Drepturile Omului. „Militarii nu au făcut nimic ca să se asigure că banii sunt cheltuiţi pe activităţi folositoare sau că programele sunt intr-adevăr necesare”. Nu va trece mult timp şi evidenţele vor apărea clar pentru toată lumea.

Laserul şi „etica” folosirii lui. Se află în dotarea

forţelor speciale ale SUA armele laser cu joasa energie (low energy laser) ce utilizează lasere multicolore, deoarece ochiul uman este mai sensibil la această gamă cromatică şi mai uşor

393

de vătămat. Scopul urmărit prin utilizarea acestei arme este orbirea temporară, iar în cazuri extreme, permanentă a persoanelor vizate.

Ce s-a întâmplat cu forţele SUA în Somalia aruncă o umbra peste problematica etică. La începutul lui 1995, Forţele Navale americane au fost dotate cu aşa-numitele lasere ameţitoare. Ideea era ca să nu se creeze un conflict sângeros dacă somalezii deveneau ostili. Dar comandantul a decis ca laserele sa fie dezafectate pentru a nu exista riscul sa fie orbiţi oamenii. Cu intensitatea laserului astfel scăzută, puteau fi folosite numai la semnalizare sau la desemnarea ţintei.

La 1 martie 1995, câteva unităţi de comando ale Echipei 5 SEAL US Navy au fost poziţionate la capătul sudic al aeroportului Mogadiscio. La ora 7 dimineaţa, un tehnician de la Laboratoarele Philips ale Forţelor Aeriene (producătorul laserelor) a folosit unul dintre lasere pentru a „marca” un somalez care avea o grenada anti-SEAL; un soldat SEAL a tras în el şi l-a ucis. Era clar că somalezul urma să arunce grenada înspre grupul SEAL, dar decizia de a nu folosi laserul pentru a-l ameţi pe somalez sau pentru a-l orbi a ridicat multe probleme. „Nu aveam voie sa-i orbim sau sa-i ameţim pe somalezi, pentru ca era un gest inuman” a spus unul dintre soldaţi, dar să-i pui un glonţ în cap este cumva mai uman.

In ciuda acestor argumente, Crucea Roşie Internaţională şi Organizaţia Drepturilor Omului au început de atunci o luptă împotriva laserelor anti-persoană. În toamna anului 1995, SUA a semnat un tratat care interzice dezvoltarea de lasere care „determină orbirea permanentă”. Cu toate acestea, arme laser sunt produse de ruşi şi răspândirea lor este îngrijorătoare. De asemenea, tratatul nu exclude laserele care provoacă orbire temporară sau ameţeală. Cercetările pentru dezvoltarea şi perfecţionarea acestor arme continuă în SUA, iar firmele care au contracte de producţie le vând Poliţiei.

394

3. Riscurile utilizării armelor mai puţin letale

Problema ridicată de etichetarea acestei categorii de dispozitive drept „arme mai puţin letale” o constituie faptul că sugerează ideea că armele descrise nu ar fi chiar mortale. Cu toate acestea, au existat decese şi răniri grave asociate cu utilizarea tehnologiilor mai sus-menţionate. Începând din 1970, aproximativ 12 decese au fost atribuite armelor de impact, cum ar fi muniţiile „săculeţ de fasole”. Utilizate necorespunzător, acestea pot penetra ţintele şi pot provoca răniri serioase şi chiar moartea. Într-un caz petrecut în California, o femeie care îi ameninţa pe poliţişti cu un cuţit a fost împuşcată de aceştia cu muniţii de tip „săculeţ de fasole” în braţ şi în trunchi, acesta căzând moartă la pământ. Cauza morţii a fost o leziune (ruptură) a inimii, produsă de şocul frontal sever, provocat de un obiect contondent („săculeţul de fasole”).

Un alt pericol prezentat de armele mai puţin letale este cel al confundării dispozitivelor de acest tip cu cele letale. A fost înregistrat un astfel de caz, în care într-o carabină destinată tragerii cu muniţie nonletală de impact s-a găsit un proiectil cu muniţie letală. Acest lucru a fost descoperit după ce cu arma respectivă s-a tras, iar proiectilul a retezat piciorul victimei, deasupra genunchiului drept. Pentru a se evita confuziile, unele unităţi folosesc marcaje de culoare portocalie aplicate pe carabinele cu muniţie mai puţin letală, pentru a le deosebi de celelalte.

Reflecţii. Se presupune că atunci când inventezi ceva, iţi asumi o anumită responsabilitate, scopul unei arme este de a… ucide? Dacă nu este folosită în acest scop, este complet inutilă (şi nu cred că există savanţi specializaţi în pierderea timpului). Astfel, dacă cineva moare din cauza acelei arme, şi inventatorul ei este parţial vinovat, la fel şi cel care utilizează arma, şi cel care dă ordinul ca aceasta să fie utilizată.

395

Cum să fie un savant vinovat pentru o armă? De ce să nu fie cei care decid folosirea ei? De ce nu soldatul simplu care apăsă pe trăgaci. De ce nu cel care a inventat roata, pentru că toate

maşinile de război de astăzi o folosesc…

Bibliografie:

Col. Stan, E., col. Străinu, E., War în cyberspace, Bucureşti, Editura Sophia, 2001, pag. 58-190;

Arme neletale pentru războaiele viitorului, Italia, Revista Italiana Difensa, nr. 10, oct. 1994, pag. 52-55;

www.sri.ro; Gândirea militară românească, nr. 2/2003, pag.77-83; US News, SUA nr.8/2002, pag.15-22; The Daily Telegraph, 7 august 2002.

396

RIDICAREA STATUTULUI DE PUTERE PENTRU EVITAREA ŞI REZOLVAREA CONFLICTELOR

Căpitan Loredana CÎMPAN

Ofiţer specialist psiholog – C.P.P.C.J. LUGOJ

Managementul conflictului începe cu măsurile de evitare a acestuia, continuând cu rezolvarea conflictelor declanşate şi sfârşind cu reducerea, minimalizarea sau înlăturarea consecinţelor negative. Strategiile de prevenire a conflictelor se realizează pe două largi coordonate: prima este nespecifică şi constă în respectarea normelor consacrate ale vieţii sociale, a doua coordonată a prevenţiei se centrează direct pe conflicte şi este structurată în funcţie de două etape ale apariţiei şi evoluţiei acesteia; prevenirea conflictelor, complex de acţiuni pentru anticiparea riscurilor de producere a conflictelor şi prevenirea escaladării conflictelor în curs.

1. Conceptul de putere

Noţiunea de putere desemnează de cele mai multe ori

capacitatea unui actor dat de-a ajunge la rezultatele urmărite şi în general de a realiza acţiuni eficiente. Puterea este definită eterogen ca: abilitatea de a acţiona, de a influenţa un rezultat, de a face să se întâmple ceva sau de a înfrânge o rezistenţă. În scopul înţelegerii dinamicii conflictului, puterea poate fi definită ca abilitatea de a satisface nevoile cuiva şi de a se centra pe scopuri.

Definiţia lui M.Weber (1971, p. 56), poate una dintre cele mai frecvent citate, ne apropie de comportamentul individului în conflict: „Puterea înseamnă orice şansă folosită pentru a-ţi impune propria voinţă în cadrul unor relaţii sociale,

397

chiar împotriva unor rezistenţe şi indiferent de elementele pe care se bazează această şansă”. Această definiţie cuprinde o referire clară la un conflict deschis(rezistenţa unei persoane supuse puterii), deşi această rezistenţă nu apare întotdeauna.

O altă definiţie cunoscută a puterii este cea data de M.Crozier şi E.Friedberg (1977, apud. Dupont,1990):” posibilitatea pentru unii indivizi sau grupuri de a acţiona asupra altor indivizi sau grupuri”, autorii incluzând aici toate tipurile de putere: sursele, legitimarea, obiectivele şi metodele de exercitare.

2. Tipologia formelor de putere în funcţie de

sursele puterii

În funcţie de bazele/sursele/fundamentele puterii s-au produs diverse clasificări.

J.P.French şi B.Raven identificau cinci tipuri de putere: de recompensare, de coerciţie, legitimă, de referinţă şi de competenţă. Pentru a le defini, autorii folosesc simbolurile P- persoană, O- o alta persoană.

1. puterea de recompensare este bazată pe percepţia lui P că O are posibilitatea să-l recompenseze.

2. puterea de coerciţie este bazată pe percepţia lui P că O are posibilitatea de a-i aplica pedepse. Diferenţa dintre puterea de recompensare şi puterea de coerciţie este că puterea de recompensare tinde să amplifice atracţia exercitată de O asupra lui P, pe când puterea de coerciţie face să scadă această atracţie.

3. puterea legitimă este bazată pe percepţia lui P că O are în mod legitim dreptul de a-i prescrie comportamentul. Ea îşi are originea în valorile interiorizate de P, valori ce indică faptul că O are în mod legitim dreptul de a-l influenţa şi că P este obligat să accepte această influenţă. Să descriem câteva dintre aceste valori:

– valorile culturale: vârsta, sexul, inteligenţa, casta şi aspectul fizic;

398

– acceptarea structurii sociale; – delegarea autorităţii. 4. puterea de referinţă constă în identificarea lui P cu

O. Identificarea este: – faţă de o persoană-dorinţa de a se asocia, ca

rezultat al atracţiei, dorinţa de-a menţine relaţia, dacă este deja asociat cu ea.

– faţă de un grup-sentimentul că face parte din grup sau dorinţa de-a face parte din acesta.

5. puterea de competenţă se bazează pe percepţia că O are experienţă sau cunoştinţe speciale. Puterea de competenţă/informaţională variază în funcţie de sfera cunoştinţelor sau de percepţie atribuită de P lui O. Ea este limitată la structurile cognitive.

Jean-Rene Edighoffer şi B.Martory propun patru categorii ale puterii: puterea gratificaţiei, cea a constrângerii, cea a normalizării şi cea a influenţei.

a) Puterea constrângerii care corespunde capacităţii de a-l determina pe B să-şi schimbe poziţia, comportamentul sau atitudinea contra voinţei sale. Mobilizarea resurselor coercitive se înscrie deci în jocul forţei şi violenţei faţă de celălalt: violenţa morală, intimidare sau violenţă fizică

b) Puterea gratificaţiei, această putere corespunde capacităţii de a răspunde într-o formă favorabilă unei atenţii, dorinţe, aspiraţii sau de a pune la dispoziţia lui B resurse care să-l ajute să progreseze în proiectul sau.

c) Puterea normalizării, aceasta corespunde capacităţii de a crea, menţine şi respectă regulile jocului, normele, legile sau respectarea cutumelor. În timpul negocierii, această putere este foarte interesantă, pentru că se referă mai mult la proces decât la rezultat.

d) Puterea influenţei este capacitatea de a-l determina pe B să-şi modifice liber poziţia sau perspectivele. Influenţa se opune constrângerii în sensul în care libertatea se opune violenţei.

399

Helena Cornelius şi Shosana Faire(1996, pp110-111) enumeră şase fundamente ale puterii: preţuirea relaţiei (acceptarea supunerii la puterea celuilalt pentru a nu pune în pericol relaţia); competenţa, funcţia (autoritatea ierarhică), recompensa, punivitatea şi persuasiunea.

În fine, Bernard Mayer(2000) procedează mai analitic şi se plasează mai explicit pe perspectiva conflictelor, ajungând la definirea a 13 tipuri specifice de putere:

1. Autoritatea formală este autoritatea conferită de instituţie, de un set de legi sau politici ori de poziţia persoanei într-o structură formală. Autoritatea formală este o formă a puterii structurale. Eficienţa oamenilor de a o folosi depinde însa de puterea personală.

2. Prerogativele legale. Oricine are drepturi şi posibilităţi stabilite prin lege sau politică. O sursă importantă a puterii, corelată cu prerogativele legale, este aceea a resurselor financiare şi emoţionale ale persoanei, care o pot ajuta în obţinerea câştigului într-o cauză legală.

3. Informaţiile sunt o importantă sursă a puterii. O variantă o reprezintă puterea expertului/profesională.

4. Asocierea, Legăturile persoanei cu alţi oameni sau organizaţii puternice. Puterea politică este o variantă interesantă, pentru că persoana se sprijină pe puterea altor oameni, din acelaşi partid. Părţile neutre au şi ele o putere, care deriva din abilităţile lor de a menţine legătura cu toate părţile în conflict, făcându-se astfel indispensabile fiecăreia.

5. Resursele de bani, timp sau munca. O resursă corelată (derivată) este abilitatea de-a le oferi sau refuza altora resursele. Resursele pot fi tangibile sau intangibile. Resursele tangibile: banii, personalul sau proprietăţile. Intangibile: reputaţia, capacitatea de a face faţă stresului şi rezistenţa fizică. Mai importante în conflict sunt ultimele două: rezistenţa la stres şi la efort.

6. Recompensele şi sancţiunile. Acest gen de putere constă în capacitatea de a acorda sau evita întăririle pozitive sau negative.

400

7. A fi o pacoste este abilitatea de a irita, a sâcâia, de a se amesteca sau a-l face pe celălalt să se simtă jenat. Uneori i se spune „ puterea puricelui asupra câinelui”.

8. Puterea procedurală decurge din abilitatea de a controla sau influenţa un proces de adoptare a deciziei.

9. Puterea morală poate emana dintr-un apel la valorile, credinţele şi sistemele etice ale celuilalt sau dintr-un atac la adresa valorilor celor cu care eşti în conflict. De asemenea, convingerea oamenilor că ei acţionează în acord cu anumite valori importante este o sursă principală de putere personală.

10. Caracteristicile personale: inteligenţa, abilităţi comunicaţionale, aspectul şi forţa fizică, concentrarea, inteligenţa, deschiderea la experienţe, hotărârea, empatia şi curajul sunt factori cheie pentru succes. Alt factor este rezistenţa (cât poate tolera persoana să fie în conflict).

11. Puterea obişnuinţei sau a inerţiei. De obicei este mai uşor să laşi lucrurile aşa cum sunt decât să le schimbi.

12. Percepţia puterii. Credinţele pe care le au oamenii despre puterea lor şi a altora sunt adesea tot atât de importante ca şi puterea însăşi.

13. Puterea definiţională. Abilitatea de a defini problemele şi rezultatele potenţiale într-un conflict este o sursă crucială de putere. Conturarea, definirea cadrelor conflictului constituie adesea cheia rezolvării lui.

3. Utilizarea puterii în conflicte

Când oamenii sunt în conflict, intră in joc puterea lor,

fie că ei intenţionează acest lucru sau nu. Nu există domeniu politic, economic sau social în care la un moment dat să nu utilizeze puterile de constrângere. Aceste puteri sunt în faţa unei dileme: merită riscul să obţii ceea ce ţi-ai dorit dacă devii necredibil, declanşezi spirala violenţei sau în cel mai bun caz, degradezi climatul sau produci dorinţa de revanşă?

401

Pentru ca un conflict să se producă, toţi cei implicaţi trebuie să aibă o anumită putere, oricât de mică. Când o parte domină complet cealaltă parte, conflictul nu poate exista, cel puţin la nivelul dimensiunii comportamentale. Dacă puterile sunt(în realitate sau doar percepute) echilibrate, sunt favorizate strategiile alianţei, dezechilibrul puterilor încurajează strategiile de opoziţie, cel mai puternic tinzând să-şi impună poziţia.

4. Tehnici de autoconsolidare a puterii

Există un limbaj prin care oamenii îşi diminuează

puterea. Vorbitorii cu un statut slab al puterii (în special puterea personală/psihologică) au un stil al vorbirii ce-i singularizează(Duck 1998):

– multe adjective şi adverbe fără conţinut (minunat, incredibil, uimitor);

– forme optative (aş putea să..., vreţi să...); – întrebări care solicită acordul (nu-i aşa?); – cuvinte care trădează lipsa implicării (presupun,

poate); – folosirea multor intensificatori (foarte, extrem, total) – gramatica hipercorectă; – utilizarea în exces a gesticii; – patternuri de intonaţie care sugerează scâncetul,

tânguirea; – neperseverarea în cazul în care sunt întrerupţi; – acceptarea vorbirii simultane. Pornind de la sugestiile date de Cornelius şi Faire, se

pot formula următoarele tehnici de ridicare a asertivităţii: – afirmarea de sine, cu interesele, realizările

personale, în locul sentimentului de jenă,umilinţă şi al stimei de sine coborâte

– restructurarea laturilor negative în direcţia pozitivării lor, folosirea propoziţiilor la modul constructiv, optimist,

402

decizional, nu la modul tânguitor, resemnat de modestie excesivă

– personalizarea afirmaţiilor: în loc de judecată generată şi impersonală

– transformarea unor imperative externe în opţiuni personale. Motivaţia extrinsecă devine motivaţie intrinsecă, constrângerea externă devine autonomie, libera decizie

– reorientarea spre problema a energiei atacului primit, ca în metoda japoneză aikido, care se armonizează la energia universală: în loc să respingem ideea celuilalt, o vom admite ca o variantă posibila (aportul lui împreună cu al nostru va fi văzut ca o rezolvare a problemei)

– folosirea efectului pygmalion: totul şi oricine vor sfârşi prin a fi de partea noastră daca îi vom considera astfel.

5. Încurajarea stimei de sine a celuilalt, condiţie a prevenţiei conflictelor

5.1. Stima de sine, componentă afectivă a imaginii de sine

Imaginea de sine este ansamblul ideilor pe care un individ le are despre el însuşi, inclusiv despre rolul sau (profesie, clasa socială), despre trăsăturile de caracter şi corpul său. Ea reprezintă o viziune asupra propriei fiinţe dar şi o viziune asupra raporturilor despre eu şi ceilalţi.

Imaginea de sine constituie reprezentarea şi evaluarea pe care individul şi le face despre sine însuşi în diferite etape ale dezvoltării şi în diferite situaţii în care se afla. Prin urmare, nu există o singură imagine de sine, ci mai multe. Imaginea de sine se formează prin compararea cu alte persoane: te consideri şi eşti recunoscut drept cel mai talentat din familie la micile reparaţii de mecanică fină, dar mergi la şcoală sau la birou, unde trebuie să admiţi că altul este mai bun decât tine.

403

În acţiunile noastre nu ne bazăm pe realitatea obiectivă, ci pe aceea imagine, întrucât pentru noi imaginea este cea care are valoarea realităţii.

Imaginea de sine se exprimă prin trei elemente: – informaţii despre sine (cunoştinţe referitoare la sine

şi la evenimentele în care ne-am implicat); – autoprezentarea (componentă comportamentală, de

oferire către cei din jur a unei imagini pozitive despre noi înşine);

– stima de sine. Stima de sine este o trăsătură afectiv-atitudinală a

personalităţii. Numită şi evaluare de sine, ea exprimă sentimentele noastre faţă de noi înşine: preţuirea, acceptarea şi evaluarea eu-lui, cuprinzând un set de elemente autoevaluative, de factură globală, asupra individului: ce gândesc eu despre mine, ce consider că sunt capabil să fac, dacă mă simt util, optimist, pesimist. Evaluarea pe care se bazează stima de sine poate avea ca obiectiv fie persoana în ansamblu, fie o anumită însuşire sau competenţă (aspect fizic, popularitate, competenţă). În primul caz vorbim de stima de sine globală, care apreciază şi acceptă eu-ul în ansamblu, iar în cel de-al doilea de stima de sine specifică.

Stima de sine este o dimensiune extrem de importantă a existenţei noastre. Absolut tot ce facem, facem în ideea de a ne menţine sentimentul stimei de sine, de a-l conserva sau îmbunătăţi. Valoarea morală transindividuală nu este o condiţie a stimei de sine: hoţul de buzunare este mândru şi mulţumit de sine daca este mai abil decât alţi hoţi de buzunare; imaginea de sine este de asemenea satisfăcătoare atât timp cât şi-o alimentează din evaluările primite de la alţi hoţi,numai ele având relavanţă (psihologia socială îi numeşte în acest context pe hoţii din exemplu „alţii reprezentativi”.

Oamenii încearcă să menţină şi să-şi crească stima de sine, indiferent daca au o stimă de sine scăzută sau crescută. Lewicki sugerează că această tendinţă se exprimă în principal

404

prin comparaţii sociale selective. Mai mult cu cât o dimensiune autoatribuită este mai dezirabilă social, cu atât subiectul îi acordă acesteia o mai mare importanţă în percepţia altuia.

Este stima de sine un factor al conflictului? Dacă răspunsul este afirmativ, care din cele două niveluri este mai mult răspunzător de generarea şi/sau întreţinerea conflictului: stima de sine ridicată sau scăzută?

Din păcate, sensibilitatea persoanei la mesajul atitudinal şi evaluativ negativ pe care îl emite interlocutorul la adresa noastră este mai mare decât cel verbal-informaţional. În general nu acordăm atenţie reacţiilor pozitive venite de la ceilalţi întrucât le considerăm normale.

Dacă receptorul sesizează iminenţa sau existenţa unei păreri negative, el trece în planul secund mesajul informaţional emis de partener. Dacă părerea sesizată sau anticipată este pozitivă, atunci receptorul nu se mai interesează şi se concentrează asupra conţinutului mesajului. De asemenea să reţinem ca o apreciere negativă a activităţii cuiva este percepută ca fiind adresată personalităţii respective. Aproape nimeni nu poate rezolva nici cele mai mici probleme când reacţia celor din jur este negativă.

5.2. Cum stimulăm stima de sine a celuilalt

a. utilizarea frecventă a întăririlor pozitive. Pentru aceasta este necesar fie orientarea spre actele sau aspectele reuşite dintr-o activitate ,fie „vânarea” unor calităţi sau reuşite cât de mici, pentru a le recompensa pozitiv

b. crearea şi/sau valorificarea şanselor de succes. Îi vom încredinţa celuilalt, pentru un timp unele sarcini mai simple şi cu sorţi de izbândă siguri, pentru a-i suscita încrederea în sine.

c. Evitarea exprimării directe, brutale şi umilitoare a evaluărilor negative la adresa unei însuşiri sau activităţi ale celuilalt, chiar dacă suntem convinşi de corectitudinea estimării noastre. Stima de sine suferă dacă cei din jur ne dau semnale

405

că şi-au format despre noi o imagine mai proastă decât cea pe care o avem noi înşine. Imaginea de sine este reprezentată de cunoştinţele, imaginile despre sine asimilate sau construite în mod conştient de individ: unele pot fi accesibile public, deci sunt cunoscute şi de ceilalţi, altele rămân intime, ascunse, inaccesibile şi necunoscute pentru ceilalţi.

d. Complimentarea, semnalarea deschisă şi sinceră a unor calităţi.

Concluzii

În conflict, puterea poate fi utilizată voluntar sau

inconştient, elaborativ sau coercitiv, evident sau implicit, ea nu poate fi echilibrată, ci doar asigură anumite şanse la intrarea în conflict; puterea părţilor poate creşte în paralel, ea nu este o cantitate fixă care se redistribuie.

Pentru schimbarea cursului conflictului prin descurajarea abuzurilor de putere din partea celuilalt se pot utiliza se pot utiliza diferite strategii şi tehnici, precum şi un limbaj specific pentru ridicarea poziţiei de putere.

Bibliografie:

Abric, Jean-Claude, – „Psihologia comunicării”, Editura Polirom, Iaşi 2002;

Chelcea S. – „Un secol de psihologie” Editura I.N.I., Bucureşti 1998;

Dafinoiu I. – „Elemente de psihologie integrativă”, Editura Polirom, Iaşi, 2000;

A. Stoica-Constantin – „Conflictul interpersonal. Prevenire, rezolvare şi diminuarea efectelor” Editura Polirom Iaşi, 2000.

406

MANIPULAREA COMPORTAMENTULUI PUBLIC ŞI CONSECINŢELE SALE ÎN SOCIETATE

Colonel drd. Florinel BUDIŞAN

Comandant G.J.M. Cluj–Napoca

1. Manipularea indivizilor şi grupurilor, concepte de

natură psihologică, cu consecinţe deosebite în plan social

Conceptul de manipulare, a fost abordat pe larg, în lucrări de specialitate, în principal în materie de psihologie socială, iar noi vom încerca să discutăm despre subiect în conexiune cu ordinea publică, cu comportamentul public şi consecinţele influenţării indivizilor şi mulţimilor în plan social.

Dicţionarul Enciclopedic, defineşte manipularea ca fiind influenţare a opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio, televiziune) prin care fără a se apela la constrângeri se impune acesteia anumite comportamente cultivându-i-se impresia că acţionează în concordanţă cu propriile interese.

În societatea modernă, metoda este utilizată mai ales în scopuri politice1. În acelaşi dicţionar se dă sens înţelesului cuvântului „manipula”: „A influenţa prin diverse mijloace modul de a gândi şi de a acţiona al unei sau al unor colectivităţi“2.

Înainte de a încerca, o clasificare şi o abordare concretă a manipulărilor, se evidenţiază faptul că, manipularea 1 Dicţionar Enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2001, pag. 245; 2 Ibidem, pag.245.

3. CULTURĂ CIVICĂ

407

comportamentului public, a comportamentului social, are repercusiuni deosebite în plan social, asupra modului de funcţionare a societăţii în general.

Dacă prin procesul de învăţământ, prin educaţie, cultură, religie, influenţarea indivizilor şi a grupurilor este în general pozitivă, influenţarea mulţimilor pentru obţinerea unor avantaje de ordin politic, economic social, prin prezentarea de obicei parţial a adevărului şi ascunderea aspectelor care dezavantajează, este de obicei negativă, menită să deruteze, să dezinformeze şi să creeze o imagine falsă despre lucruri şi fenomene.

Termenul de manipulare a fost folosit adeseori după Revoluţia din decembrie 1989, din ţara noastră, iar principalul mijloc folosit în manipularea maselor, a grupurilor mai mici sau a indivizilor au fost canalele de comunicare în masă, televizorul, radioul, presa şi de ceva timp bun încoace internetul.

S-a considerat de către specialişti şi nu numai, faptul că influenţarea modului de comportare a indivizilor şi grupurilor poate să aducă în primul rând beneficii de natură politică dar şi de altă factură pentru cei care sunt iniţiatorii şi coordonatorii, unor astfel de acţiuni şi activităţi. La fel de adevărat este faptul că într-o perioadă agitată şi imprecisă cum a fost cea din primii ani de după decembrie 1989, multe fapte, acte, fenomene ce nu-şi găseau explicaţia, au fost puse eronat pe seama manipulării, a persuasiunii.

De mic, individul trăieşte într-un câmp valoric şi atitudinal şi e supus determinărilor din partea instanţelor socializatoare (persoane, grupuri, instituţii, organizaţii). Aceste determinări pot fi difuze şi spontane sau specifice şi intenţionate. În cazul din urmă, atunci când instanţa iniţiatoare urmăreşte deliberat schimbări de atitudini, prin mijloace mai mult sau mai puţin insidioase, avem de-a face cu persuasiunea3.

3 Ioan Radu, Petru Iluţ, Liviu Matei – Psihologie socială, Editura Exe SRL, Cluj Napoca 1994, pag.95.

408

Situaţiile sociale exercită un control semnificativ asupra comportamentului uman. Acţiunile şi reacţiile individului, la stimulii dintr-un anumit mediu social sunt determinate de forţe şi constrângeri specifice acelui mediu, într-o măsură mult mai mare decât ar fi de aşteptat, dacă s-ar avea în vedere doar personalitatea intimă a celui în cauză. Chiar şi aspecte care par banale, nesemnificative, pot determina schimbări majore, în comportamentul persoanelor aflate într-o anumită situaţie socială. Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi, şi într-o mare măsură prezenţa celorlalţi sunt factori cu o mare putere de influenţă asupra individului, dirijându-i reacţiile şi comportamentul uneori chiar fără ca respectivul să-şi dea seama4.

Situaţi pe o anumită poziţie în eşicherul politic, sau în afaceri, în zona mass-media, chiar unii specialişti, înregimentaţi într-o formă sau alta, au intrat în cele mai mici detalii posibile ale unor manipulări, de altfel cu efecte negative în plan social şi au închis ochii, la alte fapte cel puţin la fel de evidente dar care veneau de pe aceiaşi parte a baricadei în care se găseau. În acest mod se poate vorbi, chiar de o manipulare a opiniei publice, a unor elemente de ordine publică şi siguranţă naţională.

În literatura de specialitate se face referire la manipularea indivizilor, luaţi ca persoane de sine stătătoare şi se vorbeşte de influenţarea grupurilor, a mulţimilor prin intermediul liderilor sau altor persoane cu influenţă temporară în zona interesată.

Manipulările pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii. Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situaţie. Astfel „manipulările mici” sunt cele obţinute prin schimbări minore ale

4 Bogdan Ficeac – Tehnici de manipulare, ediţia a V-a, Editura Nemira 2004, Bucureşti, pag.30.

409

situaţiei sociale. Trebuie remarcat că, deşi în această accepţiune manipulările pot fi clasificate ca mici, medii şi mari consecinţele lor nu respectă o corespondentă strictă cu amplitudinea modificărilor iniţiale. Spre exemplu, schimbări mici pot avea consecinţele majore şi invers5.

Fie ele manipulările mici, medii sau mari, consecinţele pot fi la fel de dăunătoare în plan social, uneori devastatoare pentru individ, organizaţie, grupuri sau mulţimi.

În planul ordinii publice, manipulările conduc spre consecinţe şi mai grave, avându-se în vedere, faptul că dezordinile create, anarhia, tulburarea gravă a climatului de siguranţă civică, sunt lucruri şi aspecte perceptibile uşor pentru populaţie, iar panica şi deruta se instalează repede în astfel de situaţii.

În ţara noastră aşa cum am mai arătat în anii post revoluţionari, de după decembrie 1989, s-au semnalat o serie de aspecte cu elemente de manipulare ce au creat adevărate situaţii deosebit de grave pentru forţele de ordine publică existente de-a lungul acestor ani.

În toate lucrările despre mass-media, Revoluţia română, figurează drept un caz clasic de manipulare şi dezinformare, iar pentru observatorii mai subtili şi de desfăşurare a operatorilor psihologice cu autori anonimi. Atunci însă, în primele zile de libertate de după 22 decembrie 1989, când amintirile oamenilor şi ale ziariştilor care fuseseră în stradă şi ale ziariştilor, despre conflictele, întâmplări de dinainte de fuga cuplului Ceauşescu şi primele transmisii libere ale televiziunii şi radioului erau încă proaspete ceea ce s-a publicat în mass-media românească părea absolute sincer şi spontan, fără nici o interferenţă ocultă6.

Aşadar încă din acele zile, din timpul Revoluţiei din decembrie 1989, manipularea s-a făcut simţită în privinţa

5 Ibidem, pag. 30-31; 6 Călin Hentea, Arme care nu ucid, Editura Nemira, Bucureşti 2004, pag. 94.

410

comportamentului public şi a atitudinilor oamenilor. Au apărut ulterior de-a lungul anilor, multe controverse pe această linie, dispute de substanţă sau sterile, după cum au apărut noi episoade suspectate cel puţin de manipulare, cu consecinţe în privinţa climatului de ordine şi siguranţă publică.

După opinia noastră, credem că, lucrurile trebuiesc private echilibrat, de pe poziţii raţionale. În acest sens vom arăta că într-o serie de activităţi şi evenimente au existat elemente de manipulare, în principal venite din sfera politicului, dar au fost şi situaţii când în mod exagerat şi eronat s-a considerat că ar fi vorba de manipularea comportamentului public, în realitate derulându-se fapte şi evenimente, care au avut drept cauze, motive obiective.

2. Cauze, factori, forme şi scopuri ale manipulării comportamentului public

Probabil că manipularea, există din cele mai vechi timpuri, după cum evidenţiază şi statisticile de specialitate, din domeniul psihologiei sociale, sociologiei, dar şi din zona celor care studiază ordinea şi siguranţa publică.

Cu toate progresele realizate în domeniul economic şi democratic, promovarea, principiilor de libertate şi justiţie ca fundament al democraţiilor eficiente (particularizate de istorie şi cultură), violenţele sociale s-au diversificat atât în ceea ce priveşte cauzele dar şi în formele de manifestare, intensitate, scopuri etc., prin manifestarea încă a unor fenomene generatoare de conflicte, care în principal constau în alienarea politică; subcultura conspiraţiei şi a dezinformării şi ideologia totalitaristă7.

De altfel, dezinformarea, nu este decât o metodă la îndemână şi foarte eficientă în manipularea grupurilor, mulţimilor şi indivizilor. În acest sens prezentarea unor lucruri ireale, ca fiind 7 Dr. Costică Silion, dr. Ţuţu Pişleag – Intervenţia, componentă de Artă Strategică, Fundaţia Revista Jandarmeriei 2007, pag. 86.

411

adevărate sau a unor adevăruri obiective ca fiind pure imaginaţii, sunt acţiuni de manieră să provoace, disfuncţii serioase şi busculade la propriu şi la figurat în ordinea publică.

În privinţa cauzelor, manipulării comportamentului public, putem distinge între, cauze care determină recurgerea de către unele structuri, indivizi, grupuri, la acţiuni de manipulare şi cauze care fac posibilă acţiunea de influenţare a comportamentului social, public, reuşita acestuia. În această idee, în societate în general şi în societatea românească de asemenea, se constată faptul că grupurile, indivizii sunt influenţabili şi destul de uşor pot fi derutaţi şi induşi în eroare.

În prima categorie de cauze, respectiv cele care stau la baza manipulării, ca scop, după opinia noastră intră următoarele fără a avea pretenţia că le-am epuizat pe toate sau le-am abordat în mod exshaustiv :

– necesitatea pentru factorul politic de-o anumită orientare, de a-şi atrage de partea sa grupuri sau mulţimi în scop electoral, iar prezentarea realităţii, nemodificată, ar atrage după sine dezavantaje la urne, sau de altă natură;

– dereglări de natură economică, cu consecinţe negative în plan social;

– necesitatea propulsării unor activităţi comerciale economice, care altfel ar avea de suferit;

– inventarea unor atitudini conforme cu dorinţele unor forţe şi structuri oculte cu privire la aspecte sociale, religioase, etnice, culturale, teritoriale etc.

– pentru mobilizarea mulţimilor în vederea susţinerii unor idealuri false sau parţial acoperite, obiectiv neconforme cu realitate;

– determinarea indivizilor, grupurilor, mulţimilor, de a adopta o atitudine adversă, chiar ostilă faţă de structuri, lucruri, evenimente, fenomene, care să devină chiar violente în anumite situaţii;

– să fie creat uneori „instinctul de turmă“, masele să fie manevrate in direcţia dorită şi care să angreneze în

412

mişcare, alţi indivizi, alte grupuri etc., care vor fi determinaţi să nu rămână în afara fenomenului.

Acestea ar fi câteva din scopurile urmărite prin manipulare. Desigur că mai pot fi identificate şi altele, detaliate, clasificate după criterii ştiinţifice, dar esenţa se referă la faptul că, manipularea, influenţarea, urmăreşte schimbarea atitudinii indivizilor, grupurilor mulţimilor pentru atingerea unor obiective, urmărite de manipulatori, obiective care nu ar putea fi realizate, dacă s-ar prezenta real, lucrurile, stările de fapt.

Trecând la cauzele care fac posibile acţiunile de manipulare vom arăta următoarele :

– lacunele în pregătirea generală şi de specialitate a indivizilor şi grupurilor pe locul unde-şi desfăşoară activitatea;

– dificultăţi a oamenilor, a grupurilor, de natură financiară, socială, economică etc.;

– carenţe în educaţie, cultură, a celor influenţaţi prin manipulare şi persuasiune;

– existenţa unor conjuncturi favorabile pentru cei care manipulează, din punct de vedere istoric, social, religios, cultural;

– cauze de natură patologică, în măsură să influenţeze pe cei care sunt supuşi acţiunii de manipulare;

– ambiţii de natură personală, orgolii pentru atingerea cărora, indivizii sunt dispuşi să ignore chiar eventualele consecinţe negative ale manipulării;

Acestea ar fi doar câteva cauze care duc la reuşita activităţile de manipulare.

Întrebându-ne, cine ar putea fi cei care doresc manipularea comportamentului public ajungem la concluzia că răspunsurile ar putea fi nesatisfăcătoare cel puţin în parte.

În acest sens poate fi vorba despre : – structuri statale, de o anumită coloratură politică; – grupuri de influenţă din cadrul organizaţiilor de

factură, politică, guvernamentală etc.; – organizaţii neguvernamentale, de o anumită

sorginte şi care au fost create cu anumite scopuri;

413

– organizaţii şi mişcări de orientare xenofobă, intolerantă etc.;

– structuri economice, comerciale, financiare de anvergură mai mare sau mai mică;

– organizaţii oculte, de crimă organizată, teroriste, de stil mafiot;

– organizaţii, structuri, mişcări ce urmăresc scopuri de natura revendicărilor teritoriale, pe criterii etnice, religioase etc.;

– organizaţii de tip sindical, create şi formate pentru apărarea şi protejarea drepturilor muncitorilor, categoriilor sociale diverse etc.

Structurile enumerate, foarte probabil, nu epuizează, înşiruirea celor care ar putea fi la originea unor acţiuni de manipulare.

De asemenea, nu trebuie să înţelegem că manipularea şi influenţa comportamentului public ar fi permanentă şi mereu în atenţia tuturor structurilor care urmăresc un anumit scop. În democraţie, de altfel, majoritatea acţiunilor şi activităţilor, a demersurilor întreprinse de factorii de răspundere la nivel local sau central, sunt îndreptate spre îndeplinirea cu credinţă a atribuţiunilor şi sarcinilor necesare funcţionării normale şi la parametrii cerinţelor, a societăţii. Asta nu înseamnă însă că nu pot să apară aspecte de manipulare chiar din partea unor structuri statale, interesate a se menţine în graţiile cetăţenilor, etc. încadrate cu oameni de o anumită coloratură politică.

Desigur manipularea comportamentului public poate să fie de diferite nuanţe şi cu aplicaţie în domenii diverse. Perimetrul ordinii publice este şi el vizat.

Controlul total asupra individului înseamnă controlul total asupra modului său de gândire, asupra comportamentului său şi asupra structurilor sale. Sistemele totalitare ce urmăresc supunerea necondiţionată a oamenilor se concentrează spre crearea acelui tip de cetăţean incapabil să ia decizii de unul singur8. 8 Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira 2004, Bucureşti, pag.125.

414

Întrebarea firească este dacă, numai regiunile totalitare, urmăresc, manipularea grupurilor, mulţimilor, indivizilor şi în acest sens se apelează mereu la timpul dinainte de Revoluţia din decembrie 1989, pentru a se exemplifica de către specialişti, noţiuni de manipulare. Fără îndoială, manipularea, persuasiunea, influenţarea maselor chiar există în orice societate, indiferent de orânduire, în proporţie mai mare sau mai mică.

Controlul total asupra atitudinilor şi comportamentului indivizilor are importanţă majoră pentru ordinea publică, dar şi controlul parţial al oamenilor, grupurilor mai mari sau mai mici este uneori suficient pentru atingerea scopurilor ce şi le-au propus manipulatorii.

Legat de formele manipulării, acestea sunt multiple şi prezintă un anumit grad de complexitate.

Cea mai eficientă tehnică de manipulare pe scară largă este reprezentată de controlul informaţiei. Rescrierea istoriei, cenzurarea ştirilor, dezinformările, falsificarea realităţii sunt doar câteva dintre procedeele avute în vedere de cei care se ocupă cu controlul informaţiei9.

Reforma gândirii, spălarea creierelor, manipularea prin hipnoză sau manipularea neurolingvistică, sunt alte concepte, abordate de specialiştii din diferite unghiuri, ce prezintă interes deosebit pentru teorie dar şi pentru practica din societate.

4. Implicaţiile influenţării şi manipulării

comportamentului public

Manipularea comportamentului social şi public are de cele mai multe ori, repercusiuni importante în plan social, juridic, în privinţa climatului de ordine şi siguranţă publică. Sunt de remarcat mai ale consecinţele influenţării indivizilor şi grupurilor, în plan social şi în segmental de ordine publică. 9 I bidem, pag.183.

415

Despre Guyana, opinia publică mondială nu are prea multe cunoştinţe. Situat în nordul continentului sud-american, statul are cea mai mare parte a suprafeţelor acoperită cu mlaştini şi păduri tropicale de nepătruns. Puţin peste şapte sute de mii de oameni trăiesc în localităţile de pe coastă. Numele statului a căpătat la un moment dat o oarecare popularitate datorită cărţii fostului ocnaş, evadat Papillon, în rest viaţa guyanezilor este învăluită de un anonimat deplin şi totuşi în noiembrie 1978, Guyana a ajuns brusc în atenţia întregii lumi. Ziarele, posturile de radio şi televiziune aveau ca principal subiect o inexplicabilă tragedie petrecută în jungla înconjurată de mlaştini. Pe 18 noiembrie, în acel an, nouă sute unsprezece oameni, adepţi ai sectei Templul poporului, s-au sinucis în cadrul unei ceremonii bizare. Secta era condusă de pastorul Jim Jones, care a murit împreună cu adepţii săi10.

Tragedia la care am făcut trimitere mai sus, este rezultatul unei manipulări, iar consecinţele par de neimaginat.

Implicaţiile sociale şi în domeniul ordinii publice, a fenomenului de manipulare şi influenţare negativă, sunt grave de fiecare dată, chiar dacă nu îmbracă forme catastrofale întotdeauna.

În categoria acelor domenii, ale activităţii omului în care înşelarea duce la cele mai serioase urmări din punct de vedere social şi psihologic intră comerţul şi afacerile.

Fireşte atât întreprinzătorii înşişi cât şi oamenii de ştiinţă acordă o atenţie deosebită analizei aşa numitelor, „anunţuri publicitare mincinoase” (deceptive advertisings). Un anunţ publicitar mincinos îi aduce un prejudiciu consumatorului, generează o convingere falsă despre produs, determinându-l să facă ceea ce nu ar fi făcut dacă nu ar fi auzit (văzut) reclama mărfii sau a serviciilor. De exemplu, reclama poate să îndemne pe cineva să cumpere un produs care este prea scump pentru el11. 10 Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira 2004, Bucureşti, pag.20. 11 Ivan Ognev, Vladimir Russev – Securitatea Psihologică, Editura Fundaţiei Culturale IDEEA EUROPEANĂ, Bucureşti 2005, pag.31.

416

După unii autori, înşelarea cuprinde mai multe tipuri precum: dezinformarea, zvonurile, şantajul, calomnia, ameninţarea, manipularea etc.

După părerea noastră, înşelarea poate fi privită şi ca o formă a manipulării dintr-o altă perspectivă.

Termenul de propagandă, cândva perfect onorabil, dar astăzi unanim repudiat din punct de vedere doctrinar, a avut enorm de suferit în urma acaparării sale de către regimurile totalitare fasciste sau comuniste. În percepţia colectivă, simpla menţiune a termenului trimite la oroarea nazistă sau comunistă. Hitler şi Goebbels, Lenin şi Stalin au terorizat, justificat şi aplicat propaganda pe scară industrială, lăsând în urmă traume de neşters12.

Consecinţele prezentate, care au avut ca rezultat, pierderea de vieţi omeneşti, pierderi de ordin financiar, economic, traume fizice şi psihice, ilustrează faptul că, manipularea, deruta, dezinformarea, înşelarea, sunt fenomene posibil a fi dirijate în privinţa comportamentului public, cu consecinţe deosebit de grave.

Să vedem acum un alt caz de influenţare a cărui analiză clasică se bazează pe aceiaşi sursă a provocării emoţiei la receptori.

O poveste din antichitatea greacă spune că o femeie rea şi ucigaşă, care nu avea circumstanţe atenuante, pentru faptele sale, a obţinut achitarea din partea judecătorilor prin simplu gest de a-şi fi dezbrăcat, în disperare de cauză, tunica şi de a se fi înfăţişa goală în faţa lor13.

Explicaţia pe care o dă Ph. Breton atitudinii judecătorilor este simplă: el consideră că judecătorii au suferit un „şoc emoţional” şi că această emoţie s-a aflat la originea deciziei lor de achitare. O astfel de explicaţie face trimitere la o cauză precedentă: emoţia. Ea face parte dintr-o categorie de 12 Călin Hentea – Arme care nu ucid, Editura Nemira 2004, Bucureşti, pag. 44. 13 Ph. Breton, La Parole manipulee, La Deconverte, Paris 1997, pag. 79.

417

explicaţii pe care le numim „pozitiviste” şi care amintesc de funcţionarea modelului Emiţător – Receptor14.

Consecinţele aşadar pot să fie dintre cele mai diverse, prevalând evident cele negative. În acest sens am lăsat o marjă, datorită faptului, că există opinii potrivit cărora unele variante ale manipulării ar putea fi pozitive în anumite împrejurări.

Revenind la consecinţele negative, în special în segmental de ordine publică vom arăta că manipularea este posibil să afecteze valori sociale dintre cele mai importante : viaţa, integritatea fizică şi psihică, a indivizilor izolaţi sau în grupuri, proprietatea publică sau privată, relaţiile interumane, încrederea în valorile democraţiei etc. În privinţa efectelor, acestea se pot manifesta la nivelul indivizilor, a grupurilor mici, sau chiar a mulţimilor de mare întindere, asupra întregii populaţii, a unei zone sau, a unei ţări. Ideile, odată inoculate, sunt greu de corectat sau de reformulat într-o nouă atitudine corectă.

Bibliografie selectivă:

Acte normative: Constituţia României, modificată şi completată prin legea de

revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; Codul Penal; Codul de Procedură Penală; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea

Jandarmeriei Române; Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei

Române;

14 Alex Mucchielli – Arta de a influenţa - Analiza Tehnicilor de manipulare, Editura Polirom 2002, pag.17.

418

Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice (republicată cu modificările şi completările ulterioare);

Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice (republicată, cu modificările şi completările ulterioare);

Ordinul Inspectorului General al Jandarmeriei Române nr. 21/14.06.2006, privind constatarea infracţiunilor de către jandarmi;

Lucrări de autori:

Psihologie socială, Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi 1996, volum coordonat de Adrian Neculau;

Adrian Neculau (coordonator), Manual de Psihologie socială, Editura Polirom 2003;

Constantin Enăchescu, Tratat de psihopatologie, Editura Polirom 2005;

Serge Moscovoci, Psihologia Socială a Relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom 1998;

Ioan Radu, Petru Iluţ, Liviu Matei, Psihologie Socială, Editura EXE SRL, Cluj Napoca 1994;

Willem Doise, Jean-Claude Deschaurps, Gabriel Mugnz, Psihologie Socială Experimentală Editura Polirom, Iaşi 199;

Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti 2004;

Alex Mucchielli, Arta de a Influenţa, Analiza tehnicilor de manipulare, Editura Polirom 2002;

Robert B. Cialdini, Ph.D., Psihologia Persuasiunii, Publicată în România de Business Tech Internaţional Pres 2004;

Mihai Gheorghe, Doru Luminosu, Opinia publicului, Surse şi scop în manipulare, Editura A92, Iaşi 1996;

Călin Hentea, Arme care nu ucid, Editura Nemira, Bucureşti 2004; Cristian Trancotă, coordonator, Neliniştile Insecurităţii, editura

Tritonic, Bucureşti 2005; Ivan Ognev, Vladimir Russev, Securitatea Psihologică, Editura

Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti 2005; Vasile Pârvu, Cristian Dan Pârvu, Alegem sau ne este impus

viitorul?, Editura Universitaria, Craiova 2006; Viorel Pop, Florin Dumescu, Gheorghe Vâtcă, Ioan Liviu Tăut,

Relaţii Politice şi Economice, Editura Risoprint 2005 Cluj Napoca; Dr. Costică Silion, Dr.Ţuţu Pişleag, Sorin Căpăţână, Adunările

Publice, potenţial de conflictualitate, Bucureşti 2007, realizată de Coza Advertising;

419

Dr. Ţuţu Pişleag, Acţional şi Operaţional în ordinea Publică, eseuri, Editura Alutus, Bucureşti 2002;

Dr. Costică Silion, dr. Ţuţu Pişleag, Intervenţia, componentă de Artă Strategică, Fundaţia Revista Jandarmeriei 2007;

Coordonator Lygia Négrier-Dormont, Ph.d. Universite pantheon Paris, Costică Voicu, Gheorghe Ungureanu, Introducere în Criminologia Aplicată, Pro Universitaria, Bucureşti 2006;

Coordonator, prof. dr. Costică Voicu, Conf. univ. dr. Georgeta Ungureanu, drd. Adrian Voicu, Globalizarea şi criminalitatea financiar-bancară, Universul juridic, Bucureşti 2005;

Costică Voicu, Mircea Ionescu, Terorismul aerian, Abordare juridică, Prevenirea şi gestionarea crizelor, Pro Universitaria 2006;

Marţian Iovan, Psihologie Judiciară, Editura Gutenberg, Arad 2002; Marius Milcu, Divergenţe, Tensiuni şi Conflicte: O analiză,

multidimensională, Editura Universităţii,,Lucian Blaga,, din Sibiu 2006; Olimpiador Antonescu, Jandarmeria de la peacakeeping la

Peacebuilding, Editura Centrului Tehnic, Editorial al Armatei, Bucureşti, 2006;

Dr. Teodor Frunzzeti, Dr. Vladimir Zodian, coordonatori, Lumea 2007, Enciclopedie Politică şi Militară (studii strategice de securitate), Editura Centrului Tehnic – Editorial al Armatei, Bucureşti 2007;

Anghel Andreescu, Traian Andrescu, Corina Zaharia, Aspecte privind Adunările Publice în România, Editura Transilvania Expres 1998;

Dr. Iustin Stanca, Drd. Marius Neculcea, Tudor Traian Stanca, – Vasile Goldiş, University Press, Arad 2006.

Dr. Valentin Mirişan, Drept Penal, partea generală, Lumina Lex, Bucureşti 2004;

Pro patria Lex, Revista de studii şi cercetări juridice, director prof. univ. dr. Costică Voicu, redactor şef prof. univ. dr. Mihai Bădescu, Anul XIV 8/2006;

Alvin Toffler şi Heidi Toffler, Avuţia în mişcare, Antet, 2006; Dicţionare:

Dicţionar Enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică Bucureşti 1993; Dicţionar Enciclopedic, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001; LAROUSSE, Dicţionar de Psihologie, Editura Univers Enciclopedic,

Norbert Sillamz, 2000; Paul Popescu Neveanu – Dicţionar de Psihologie, Dicţionarele

Albatros, 1997; Dicţionar de psihologie Socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1981.

420

COMUNICAREA CU OAMENII DIFICILI

Locotenent colonel Eugen TODORUŢ Şef catedră – C.P.P.C.J. Gheorgheni

Comunicarea este o parte vitală a rutinei noastre

zilnice. Acasă citim cărţi, reviste, ziare, vorbim cu prietenii, telefonăm, ne uităm la tv. şi comunicăm prin internet. La locul de muncă este la fel. Experţii ne spun că între 70% şi 80% din timpul petrecut la locul de muncă îl petrecem într-o formă de comunicare. Citim sau scriem rapoarte, ne ascultăm colegii sau vorbim cu superiorii.

Conform acestor procente suntem tentaţi să credem că o dată cu intensificarea şi diversificarea comunicării, cu nevoia de schimb de informaţii, oamenii învaţă şi ştiu de la sine să comunice. Ştim însă la fel de bine că atmosfera din jurul nostru nu este lipsită de nesincronizări, de neînţelegeri, de formalism, de confruntări interpersonale.

De câte ori doi sau mai mulţi oameni sunt împreună, mai devreme sau mai târziu, un conflict va apare. Mai mult decât atât, o existenţă fără nici un fel de conflict ar fi deosebit de plictisitoare. Oamenii caută conflictul în viaţa lor, fie provocându-l şi luând parte la el, fie doar privindu-l ca observatori în sporturi competitive, jocuri, piese de teatru, filme sau ştiri de televiziune.

În relaţiile lor directe, oamenii nu au ajuns şi nu ajung în mod automat să comunice mai bine. Cei mai mulţi dintre noi suntem nevoiţi să interacţionăm zilnic cu persoane dificile, fie la serviciu, fie în plan personal. Le recunoaştem cu uşurinţă: agresive, critice, insolente, insistente, arogante, lipsite de bun simţ, ostile, sarcastice, se plâng din orice, refuză să-şi asume responsabilităţi, îi învinovăţesc permanent pe cei din jur, mint,

421

refuză să asculte punctele de vedere ale altora sau le resping din principiu pentru că doar ei au întotdeauna dreptate, fac promisiuni pe care nu le respectă niciodată… şi lista poate continua.

Într-o lume ideală pur şi simplu i-am ocoli. În lumea reală însă ne sunt şefi, colegi, subalterni, soţi, părinţi, prieteni. În unele cazuri ruperea relaţiilor cu astfel de persoane implică costuri prea mari, de aceea pentru a le face faţă cu succes avem nevoie să învăţăm cum gândesc, care sunt temerile lor cele mai profunde, de ce fac ceea ce fac.

Ce înţelegem prin aceea că o persoană este dificilă? O persoană este dificilă atunci când comportamentul său provoacă dificultăţi – nouă sau celorlalţi. A avea de-a face cu oameni dificili înseamnă a avea de-a face cu un comportament dificil şi de asemenea înseamnă a recunoaşte faptul că acest gen de comportament poate fi accentuat de propriile noastre acţiuni sau manifestări.

Comunicare şi conflict înseamnă interacţiunea dintre noi şi ceilalţi. Noi reacţionăm faţă de o persoană, iar persoana respectivă reacţionează faţă de noi. Poate că nu suntem în măsură să controlăm direct comportamentul celorlalţi, dar dacă învăţăm să ne controlăm propriul comportament şi să dezvoltăm tehnici de comunicare eficiente, îi putem influenţa pe ceilalţi într-o manieră pozitivă. Putem transforma comportamentul lor dificil (şi pe al nostru) într-un comportament civilizat şi constructiv, care să ne aducă satisfacţie. A învăţa să comunici cu oamenii dificili înseamnă a învăţa să abordezi partea care îţi revine dintr-o tranzacţie cu două sensuri. Acest fapt îi oferă celuilalt şansa de a colabora cu tine, la rezolvarea conflictului.

Atunci când întâlnim o persoană dificilă, mulţi dintre noi reacţionează în moduri care nu fac decât să înrăutăţească problema – de exemplu, ripostează cu o remarcă tăioasă, adoptă o atitudine defensivă în loc să abordeze problema reală ori tratează izbucnirea de furie a celuilalt ca pe un afront

422

personal. Aceste reacţii fireşti, dar ineficiente, reduc şansa de a transforma o întâlnire negativă în una constructivă.

De exemplu, atunci când avem de-a face cu oameni iritabili, grosolani, furioşi sau nerăbdători, în general nu este o idee bună să ripostăm. Este bine să ne putem controla reacţiile refuzând mental să acceptăm toate chestiunile negative cu care ne inundă.

Atitudini: 1.Când suntem atacaţi verbal mecanismul de apărare

se declanşează. Instinctiv, ne apărăm verbal. Puţin probabil că o atitudine defensivă va rezolva ceva. Totul se poate transforma într-un concurs de urlete, care va crea sentimente negative de ambele părţi. Este o situaţie în care ambii parteneri de discuţie au numai de pierdut.

2.Comportamentul celuilalt ne înfurie, dar nu o arătăm şi căutăm soluţii. Dacă absorbim furia celuilalt, mai târziu o vom „descărca” fie pe prima persoană întâlnită, fie pe un obiect de care ne folosim. A o accepta înseamnă că am permis situaţiei să ne controleze.

3.Înainte de a răspunde, ne acordăm un răgaz pentru a înţelege dacă pe celălalt îl deranjează persoana sau situaţia. Această reacţie este eficientă deoarece ne permite să oprim din start mecanismul defensiv. Dacă nu intrăm în defensivă vom putea să ne păstrăm calmul.

Multe conflicte şi resentimente se nasc din faptul că oamenii au impresia fie că trebuie să se apere împotriva unui agresor, fie că au profitat fără să vrea de o persoană mult prea pasivă. Capacitatea de a ne comporta pozitiv, nu agresiv sau pasiv, poate reduce semnificativ nivelul stresului şi al conflictelor în viaţa noastră. Conflictele nu pot fi însă evitate în întregime.

Principalele metode de abordare a conflictelor sunt următoarele:

Competiţia – o persoană sau un grup câştigă, celălalt pierde.

423

Adaptarea – o persoană refuză să-şi afirme propriile dorinţe şi se declară de acord cu afirmaţiile sau revendicările celuilalt.

Compromisul/colaborarea – fiecare poate recunoaşte drepturile celeilalte. Fiecare poate fi nevoit să renunţe la unele lucruri, dar se înţelege faptul că soluţia trebuie să ia în considerare nevoile şi dorinţele ambelor părţi. Această abordare nu dă naştere la sentimente de concurenţă. Dimpotrivă, între participanţi există un sentiment de cooperare sau de camaraderie. Fiecare îşi foloseşte capacităţile şi sunt recunoscute drepturile ambelor părţi.

Nimănui nu-i place să piardă atunci când este implicat într-un conflict, dar care este metoda care te face să ieşi învingător? Poate ar fi mai bine să diminuezi conflictul, să-l depăşeşti.

Principalele indicii care te ajută să depăşeşti un conflict:

1. Cere timp de gândire. Profită de această ocazie pentru calmarea ambelor părţi.

2. Acordă atenţie reacţiilor trupului. Dacă s-a declanşat reacţia „luptă sau fugi” respiră adânc, încât să sporeşti aportul de oxigen către creier şi să poţi analiza mai clar situaţia.

3. Nu te răsti la celălalt. S-ar putea să regreţi o remarcă aruncată în grabă, ce poate avea consecinţe de durată.

4. Determină ce anume doreşti. Poate trebuie negociat mai mult (mai lasă un pic de la tine) aşa încât să câştigaţi amândoi.

5. Dacă celălalt şi-a pierdut cumpătul, nu mai negocia până când nu îşi revine. Întotdeauna în astfel de împrejurări cea mai bună abordare este tăcerea.

6. Aşteptă până când celălalt este dispus să asculte versiunea ta. Ascultă şi tu cu atenţie versiunea lui.

424

7. Verifică dacă celălalt este conştient că îl asculţi. Foloseşte parafrazarea pentru a-i confirma că ai înţeles exact ceea ce a spus.

8. Dacă celălalt pare să nu asculte insistă să te faci ascultat. Poţi spune: „Eu am ascultat cu atenţie ce ai avut de spus. Pot conta pe tine să faci acelaşi lucru pentru mine?”

9. Întreabă: „Ce vrei să fac?” Asigură-te că ştii ce vrea celălalt. Ascultă răspunsul şi confirmă-l sau corectează-l.

10. Afirmă ceea ce vrei, clar şi răspicat. Fii dispus să negociezi.

11. Odată ce s-a ajuns la o înţelegere, fă rezumatul detaliilor ca să fii sigur că ai înţeles bine.

Uneori, în conversaţiile cu ceilalţi, ne dăm seama că avem păreri diferite privind tema pusă în discuţie. Niciunul nu este dispus să cedeze şi fiecare devine tot mai tensionat, pentru că partenerul de discuţie nu e capabil să privească lucrurile dintr-o altă perspectivă. Aceasta este o încercare grea, mai ales în cazul oamenilor care se respectă şi admiră reciproc. Important este să admitem că nu există doi oameni (indiferent cât de apropiaţi sunt) care să aibă aceeaşi părere în absolut toate problemele. Faptul că au alte opinii decât noi nu-i transformă în nişte „trădători”.

Ori de câte ori ne aflăm în astfel de situaţii este bine să spunem: „Ai dreptul la părerea ta şi eu la a mea. Este evident că nu vom cădea la învoială niciodată aşa că hai să nu mai discutăm despre asta.” Dacă partenerul de discuţie insistă să continuaţi disputa, refuză să mai participi.

Uneori suntem puşi în situaţia de a aduce în discuţie greşelile altora – cu alte cuvinte de a-i critica. Critica poate fi distructivă (dacă îl facem pe celălalt să se simtă prost) sau constructivă (atunci când îi oferim anumite sugestii pentru a-şi îmbunătăţii acel aspect). Când criticăm este bine să sugerăm diverse moduri de a-şi îmbunătăţii comportamentul. Nu este bine să punem etichete: „prost”, „ignorant”, „leneş”, „distant”. Oamenii nu ştiu cum să-şi corecteze asemenea cusururi, iar

425

folosirea unor termeni de acest gen duce la proteste din partea persoanei căreia îi era destinat comentariul.

Dacă, într-o discuţie, ofensăm pe cineva este necesar să ne cerem scuze.

Dacă, la rândul nostru, suntem ofensaţi, trebuie să întrebăm persoana respectivă care sunt motivele pentru care a aplicat acea etichetă. Putem decide să nu permitem oamenilor să ne rănească. E posibil ca un coleg să ne trădeze, să ne bârfească sau să ne facă să ne simţim vinovaţi. Nu e uşor să ierţi un asemenea comportament. Putem avea impresia că ne înjosim singuri dacă îi iertăm prea uşor pe ceilalţi. Putem avea impresia că ar trebui să aşteptăm din partea lor un gest care să restabilească relaţia. Putem fi tentaţi să zăbovim la nesfârşit cu mintea asupra jignirii pe care ne-a adus-o.

În multe cazuri, iertarea este singurul lucru capabil să repare şi să vindece. Iertarea poate însemna chiar reluarea relaţiei. Odată ce aţi iertat, cu sinceritate, puteţi uita şi puteţi merge mai departe.

Mulţi oameni nu sunt de acord cu această abordare. Ei consideră că a-i ierta pe cei ce au greşit înseamnă a-i elibera fără a-i pedepsi – cu alte cuvinte, că scapă prea uşor. În realitate, ranchiuna creează o legătură între persoana ofensată şi ofensator. Furia şi ura consumă o energie care ar putea fi folosită în mod pozitiv pentru a reînnoda relaţia.

În mare măsură, capacitatea noastră de a aborda în mod constructiv stresul, furia şi situaţiile dificile depinde de stilul de comportament la care suntem predispuşi:

a. comportament pasiv – oameni care cred că e ceva în neregulă cu ei, dar că cei cu care intră în contact sunt în regulă; comportamentul pasiv îi poate face pe ceilalţi să se simtă agresivi. Oamenii au tendinţa să evite pe cineva care se conformează tot timpul dorinţelor lor. Nu le place sentimentul de vinovăţie pe care îl trezesc în ei persoanele pasive, lipsite de voinţă proprie. Oamenii pasivi nu îşi ating scopurile pentru că rareori au un scop precis;

426

b. comportament agresiv – oameni care cred că ei sunt în regulă, în vreme ce cu ceilalţi e ceva în neregulă; comportamentul agresiv îi poate face pe ceilalţi să se simtă: furioşi,ameninţaţi, frustraţi, retraşi, neliniştiţi, supăraţi, lezaţi, umiliţi, obosiţi. Oamenii agresivi îşi ating scopurile uneori, pe termen scurt, dar mai târziu se confruntă cu adversităţi şi răzbunare;

c. comportament pozitiv – oameni care simt că ei sunt în regulă, precum şi ceilalţi oameni cu care intră în legătură; comportamentul pozitiv îi poate face pe ceilalţi să se simtă: încrezători, în siguranţă, plini de energie. Oamenii pozitivi îşi ating scopurile, de obicei, pentru că intenţia lor este ca ambele părţi să câştige. Ei cred în egalitate şi sunt dispuşi să negocieze.

Situaţia în care îi încurajăm pe alţii să facă ceva, pentru a le da încredere că pot face un lucru de care ei nu se cred în stare, este un exemplu de manipulare pozitivă. Există însă multe încercări de manipulare negativă. Ele folosesc o comunicare indirectă şi ambiguă. De multe ori persoana care iniţiază acest „joc” nici măcar nu este conştientă de ceea ce face.

Manipularea pasivă aparţine oamenilor pasivi care nu se respectă pe ei înşişi, nu-şi exprimă nevoile şi nu-şi apără drepturile. Iată câteva tipuri:

– victimele fricii – viaţa lor este dominată de frică, anxietate şi teamă evitând situaţiile care le stârnesc aceste emoţii;

– persoanele excesiv de amabile – vă acordă multă atenţie ca persoană, dar nu sunt atenţi la ce spuneţi;

– persoanele care se blochează – sunt predispuşi la trac, care-i lasă fără grai;

– cei ruşinoşi – sunt atât de timizi; – cei nehotărâţi – caută o soluţie, însă odată luată

decizia se răzgândesc; – persoanele care se cred vinovate – sunt cei mai

aprigi critici ai propriilor acţiuni; – persoanele care nu pot spune „Nu” – pot fi forţaţi să

facă practic orice.

427

Manipularea pasiv-rezistentă aparţine oamenilor pasivi care încearcă să se afirme mai mult pe sine. Tot timpul bombăne şi se plâng. Tipuri:

– persoanele prefăcute – par deschişi, sinceri, dar asta ascunde o lipsă de onestitate;

– persoanele plângăcioase – se vaită în legătură cu orice;

– persoanele negativiste – au o atitudine mentală negativă;

– persoanele linguşitoare – se gudură pe lângă şefi şi le fac favoruri speciale;

– dezertorii – fac promisiuni pe care nu le respectă; – lăudăroşii – exagerează importanţa a tot ceea ce fac; – persoanele care exagerează – pentru ei totul e un

dezastru; – persoanele care se eschivează – nu spun ceea ce

au de spus; – „martirii” – se plâng cum s-au sacrificat pentru... şi

speră ca ceilalţi să devină dependenţi de ei şi să le aprecieze eforturile;

– bolnavii închipuiţi – se folosesc de boală (reală sau închipuită) ca să atragă atenţia;

– copilăroşii – fac glume pe seama celorlalţi, au mentalitatea clovnului.

Manipularea indirect agresivă aparţine oamenilor care afişează un comportament aflat între comportamentul afirmativ şi cel agresiv. Tipuri:

– sabotorii – îşi exprimă pe ascuns obiecţiile faţă de o cerere, recurgând la sabotaj;

– persoanele sarcastice – recurg la un sarcasm nemilos bazat pe remarci înjositoare la adresa cusururilor altora;

– persoanele care tac cu încăpăţânare – îşi manifestă furia pe tăcute, intimidând;

– bârfitorii – purtători de zvonuri, răspândesc poveşti pe care le „înfloresc”;

428

– persoanele invidioase/geloase – suferă de gelozie şi resentimente, vor răzbunare;

– hoţii de glorie – caută o cale să-şi adjudece toate meritele;

– impostorii – se dau drept ceea ce nu sunt; – oamenii cu două feţe – îi trag pe sfoară pe ceilalţi

deşi pretind că sunt prieteni; – persoanele care dau vina pe alţii – experţi în a-i

învinovăţi pe ceilalţi şi a se autocompătimi; – scepticii – suspicioşi şi nu au încredere în ceilalţi; – persoanele care „Aruncă pisica în curtea vecinului”

– întotdeauna este vina altcuiva; Manipularea agresivă aparţine oamenilor care nu

respectă nevoile şi drepturile celorlalţi. Vor ca totul să fie aşa cum doresc ei dacă nu, să nu fie deloc. Manipulează pe faţă. Tipuri:

– persoanele ostile – îşi revarsă furia asupra celorlalţi; – persoanele ameninţătoare – se folosesc de frică şi

ameninţări pentru a-i controla pe ceilalţi; – „Ştie-tot” – susţin cu neruşinare că ştiu mult mai

mult decât în realitate; – persoanele care au întotdeauna dreptate –

acţionează cu convingerea fermă că au dreptate; – persoanele critice – provoacă şi întărâtă încercând

să controleze situaţia fără a fi făcuţi răspunzători; – mofturoşii – găsesc nod în papură la orice; – persoanele tiranice – îi tratează pe ceilalţi într-o

manieră dură şi dictatorială; – atacatorii – atacă din dorinţa de răzbunare; – încăpăţânaţii – nu se urnesc din loc indiferent de

argumente, – persoanele insistente – îi bat la cap pe ceilalţi până

când aceştia nu mai rezistă şi le fac pe plac; Manipularea pasiv-agresivă aparţine oamenilor care

îşi manifestă agresivitatea printr-un comportament pasiv,

429

încetinind eforturile celor din jur şi punându-le beţe în roate. Tipuri:

– persoanele care au crize de nervi – crize iscate de frică, neajutorare şi frustrare;

– persoanele care intimidează – ameninţă ori de câte ori nu obţin ceea ce vor;

– sadicii – se simt mai puternici când îi fac pe ceilalţi să se simtă inferiori;

– persoanele răzbunătoare – iau totul în nume personal şi au grijă să le-o plătească celorlalţi;

– persoanele fanatice – persoane extremiste care văd totul în alb şi negru;

– persoanele lipsite de etică – procedează cum vor, indiferent dacă este moral sau nu;

Abilităţi care ne pot ajuta să comunicăm eficient cu oameni dificili:

– parafrazarea – a repeta ceva cu alte cuvinte, a reformula, a transmite un mesaj sub o altă formă sau a amplifica un mesaj;

– limbajul simţurilor – presupune determinarea principalului limbaj senzorial al celuilalt (vizual, auditiv sau chinestezic);

– interpretarea diferită a cuvintelor – multe cuvinte au interpretări diferite în funcţie de persoană;

– cunoaşterea modului cum interpretează lucrurile bărbaţii şi femeile – stilurile lor de comunicare diferă, ei interpretează diferit aceeaşi conversaţie;

– feedback-ul – a spune ceea ce aveţi de spus imediat şi la obiect;

– vorbirea – capacitatea de a spune ce ai de spus; – înţelegerea semnalelor nonverbale; – respectarea spaţiului personal – distanţa pe care o

păstrăm de obicei faţă de ceilalţi pentru a ne simţi bine; – stabilirea contactului vizual – maxim trei secunde

pentru a fi confortabil;

430

– ascultarea – toţi merită şansa de a fi ascultaţi. Cele cinci reguli pentru o ascultare eficientă: a. nu întrerupeţi; b. nu vă grăbiţi să trageţi concluzii; c. nu judecaţi persoana care vorbeşte; d. nu fiţi egoist; e. nu vă pierdeţi concentrarea. Relaţiile cu colegii dificili reprezintă o chestiune

delicată, fiindcă în cazul în care încercăm să-i determinăm să-şi schimbe comportamentul, dar nu procedăm aşa cum trebuie, vor avea impresia că vrem să-i „comandăm”. Cum facem faţă dificultăţilor?

– să ne păstrăm calmul, fără ceartă şi fără acuzaţii; – să ascultăm ca să înţelegem ce ni se comunică; – să fim fermi, să ne menţinem pe poziţie; – să fim consecvenţi şi perseverenţi în comunicare,

să-i arătăm persoanei dificile că vorbim serios; – să avem încredere în noi şi în capacitatea noastră

de a comunica cu ceilalţi; – să căutăm moduri de a evita expunerea la

comportamentul agresiv sau de a reduce şansele de apariţie. Teama este unul dintre cele mai mari handicapuri

atunci când vrei să cunoşti pe cineva şi să începi relaţia de pe o poziţie binevoitoare. ne temem că celălalt nu o să ne placă şi de aceea ne retragem într-un clopot de sticlă. oamenii nu ne pot aborda tocmai pentru că ne-am retras. şi cum atitudinile noastre sunt contagioase, se vor retrage la rândul lor.

Nimic nu este mai adevărat în relaţiile interumane decât următorul lucru: dacă atitudinea noastră fundamentală este că ceilalţi vor fi ostili – sau că pur şi simplu „pe mine oamenii nu mă plac” – experienţa noastră va fi ca atare. dar dacă atitudinea noastră fundamentală va fi că „majoritatea oamenilor sunt prietenoşi şi se vor comporta bine cu mine” experienţa noastră va fi în concordanţă cu aceasta.

431

Bibliografie:

ALBU Gabriel – Comunicarea interpersonală – Iaşi, Institutul European,

2007; CAVA Roberta – Comunicarea cu oamenii dificili – Bucureşti,

Curtea Veche, 2003; SBURLESCU Aurelian – Comunicarea eficientă – Bucureşti, BIC

ALL, 2005.

432

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN SISTEMUL EUROPEAN

Locotenent Marius Corneliu DOBOŞ Ofiţer specialist – I.J.J. NEAMŢ

Una dintre premisele statului de drept este supremaţia

constituţională, învederată în primul rând prin justiţia constituţională, pentru că în absenţa sa Constituţia nu are decât o importanţă simbolică.

Justiţia constituţională desemnează ansamblul instituţiilor, procedurilor şi tehnicilor prin care este asigurată supremaţia Constituţiei. În doctrina franceză se foloseşte sintagma control al constituţionalităţii legilor ca şi sinonim pentru justiţia constituţională. Controlul constituţionalităţii legilor este doar una din cele mai importante tehnici care compun justiţia constituţională, deci nu se identifică cu aceasta.

Controlul constituţionalităţii legilor este definit de prof. Ioan Muraru, ca fiind „activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia iar ca instituţie a dreptului constituţional, cuprinde regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri”.

Controlul constituţionalităţii legilor nu priveşte numai legea, ca act juridic al parlamentului ci şi actele normative cu forţă juridică egală cu a legii (denumite decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe), deoarece celelalte acte normative emise de organele executive, răspund cerinţei de legalitate (sunt conforme legilor).

Controlul constituţionalităţii legilor este organizat în două mari sisteme: controlul printr-un organ jurisdicţional,

433

denumit şi sistemul american şi controlul printr-un organ unic special şi specializat sau sistemul european (modelul european sau austro-kelsenian al controlului constituţiona-lităţii legilor).

Controlul printr-un organ jurisdicţional, al constituţionalităţii legilor presupune posibilitatea tuturor instanţelor de a verifica constituţionalitatea legilor, la sesizarea uneia din părţile implicate într-un litigiu dat. Totuşi, în cadrul sistemului american de control al constituţionalităţii legilor, rolul cel mai important aparţine Curţii Supreme, plasate în vârful ierarhiei sistemului judiciar.

Varianta kelseniană de control al constituţionalităţii legilor vizează crearea unui organ unic, special şi specializat în exercitarea controlului, care să fie însă doar un legislator negativ, deci să nu poată interveni în opera legislativă decât prin sancţionarea eventualelor situaţii de neconsti-tuţionalitate.

Modelul european al controlului constituţionalităţii legilor nu este un model „opus” celui american, astfel pe cale de consecinţă pot apărea modele mixte.

În literatura de specialitate, este evidenţiată uriaşa influenţă pe care a avut-o şi continuă să o aibă gândirea juridică franceză, şi nu numai pe continentul european, în privinţa a trei caracteristici fundamentale ale statului de drept şi anume, drepturile omului, separaţia puterilor şi modelul de control al constituţionalităţii legilor. Totodată, s-a remarcat că sistemul parlamentar francez este în multe privinţe asemănător cu sistemele parlamentare ale celorlalte state democratice, în primul rând europene.

Influenţa şcolii juridice franceze, manifestată la nivelul Uniunii Europene se concretizează în tendinţa, din ce în ce mai evidentă, de creştere a rolului Parlamentului European, de plasare a sa în centrul arhitecturii instituţionale europene. Acest fapt aminteşte de modelul statului legal, caracterizat, în primul rând prin suveranitatea parlamentului.

434

1. Principiile statului de drept

Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală la sfârşitul secolului al XX-lea de către doctrina juridică germană, însăşi expresia „stat de drept” – „Rechtsstaat”- apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea , apoi doctrina franceză – „Etait et droit”-, pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: „Estado de dereche” în spaniolă, „Stato di dirito” în italiană, etc. Specialiştii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria juridică în elaborarea categoriei „Rechtsstaat” este filosofia kantiană referitoare la societatea civilă, în care individului îi sunt garantate drepturile naturale; pentru Kant constrângerea transformă starea precară a libertăţilor subiective în stat de drept.

1. Principiul drepturilor şi libertăţilor naturale fiinţei umane. În antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care şi le-a exercitat până în secolul al XX-lea d. Hr.. Constituţia italiană zisă „a lui Mussolini” stabilea „Statul este totul, individul – nimic”.

Declaraţia drepturilor omului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui John Locke – adevărata „biblie a liberalismului şi individualismului” – şi a statuat în art. 2 că „scopul oricărei asociaţiuni politice este păstrarea drepturilor naturale şi indescriptibile ale omului”, iar în art. 16 a rezumat concepţia despre statul de drept: „orice societate în care graniţa drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor determinată, nu are constituţie”.

Drepturile şi libertăţile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor.

2. Principiul adoptării democratice a legilor Legea trebuie să fie expresia fidelă a voinţei generale,

şi să corespundă tuturor şi fiecăruia, astfel încât să fie exclusă

435

posibilitatea să devină opresivă pentru unii şi să creeze privilegii pentru alţii. Acest principiu şi-a găsit consacrarea încă în art. 6 al Declaraţiei Drepturilor Omului din 1789: „Legea este expresia voinţei generale. Toţi cetăţenii au dreptul de a concura, personal sau prin reprezentanţi, la formarea ei”.

3. Principiul separaţiei puterilor statului. Fondatorul

teoriei separaţiei puterilor statului este apreciat de unii ca fiind filosoful englez John Locke (1632 – 1704) în cartea Essay on civil government, iar de alţii că ar fi Charles Montesqieu (1689 – 1755) în lucrarea L`esprit des lois.

După Montesqieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare, puterea executivă şi cea judecătorească. Aceste trei puteri trebuie sa se atribuie unor organe separate şi independente unele de altele.

Dacă statul are o singură putere – puterea de stat de a legifera, de a executa legea şi de a o aplica – exercitată de un singur organ, vor fi numeroase abuzuri, având exemplu monarhiile absolute. Dacă statul şi-ar crea organe distincte, dar înlăuntrul său, cărora să le revină uneia – competenţa de a legifera, alteia – competenţa de a executa legea, alteia – competenţa de a aplica legea, atunci riscul abuzurilor scade.

4. Principiul independenţei justiţiei. Din aplicarea

principiului separaţiei puterilor în stat, se desprinde necesitatea existenţei unei justiţii independente, în sensul unui sistem de organe chemat să înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare şi de cea executivă.

Principalele garanţii speciale prin care se asigură aplicarea sancţiunilor în baza strictei respectări a legii şi în baza unei obiective stabiliri a situaţiei de fapt sunt: independenţa instanţelor judecătoreşti, reglementarea funcţionării acestor organe conform principiilor contradicto-rialităţii, al dreptului la apărare şi al obligativităţii motivării hotărârilor.

436

Garanţie a independenţei justiţiei, în Constituţia României este prevăzută inamovibilitatea judecătorilor, prevedere regăsită şi în legea organizării instanţelor judecătoreşti.

„Statul de drept” a progresat de la revoluţia franceză încoace, până la ultimul sfert de veac al sec. al XIX-lea, când s-a conturată doctrina germană a statului de drept (Rechsstaat), ce pune în cauză raporturile administraţiei de stat cu dreptul şi constituie punctul de pornire în construcţia statului de drept.

Valoarea „Statul de drept” este o valoare juridică ce trebuie apreciată în raport cu celelalte valori juridice şi în raport cu valorile fundamentale ale Uniunii Europene.

2. Controlul constituţionalităţii din prisma trăsăturilor

statului de drept la nivelul Uniunii Europene

1. Regimul Constituţional. În literatura de specialitate, în legătură cu regimul constituţional sunt făcute referiri la stratageme constituţionale, ca măsuri de precauţie, destinate să complice procesul de guvernare, astfel încât să nu fie posibil ca, o singură persoană, un singur partid să obţină controlul asupra întregului mecanism al puterii şi să-l folosească în scopuri private. Aceste stratageme constituţionale intervin în procesul de modificare, de elaborare, de interpretare şi aplicare a dreptului, având scopul să menţină domnia legii şi să apere dreptul de uzurpări tiranice.

În legătură cu constituţionalismul „stricto sensu”, Michel Troper a precizat că el reprezintă ideea, potrivit căreia nu numai că este necesară o constituţie, dar aceasta trebuie să se bazeze pe câteva principii care să poată produce anumite efecte, cum sunt: imposibilitatea despotismului şi asigurarea libertăţii politice.

Aceste principii sunt: separaţia puterilor, distincţia dintre puterea constituantă şi puterile constituite, guvernarea

437

reprezentativă şi controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor sau numai al unora dintre ele.

Printre trăsăturile fundamentale ale constituţiona-lismului european, autorul Florin Bucur Vasilescu menţionează definirea şi asimilarea noţiunii de stat de drept având, în prezent drept componentă esenţială, controlul de constitu-ţionalitate.

2. Corespondentul separaţiei puterilor, la nivelul Uniunii Europene. În legătură cu aspectul amintit, există opinii diferite. Astfel, s-a apreciat că, structura instituţională a Uniunii Europene este fondată pe o organizare la care se aplică un principiu specific dreptului comunitar şi anume, cel al reprezentării intereselor, potrivit căruia, fiecare instituţie a Uniunii Europene, reprezintă un interes distinct, iar în ceea ce priveşte principiul reprezentării intereselor, acesta a fost caracterizat ca similar principiului separaţiei puterilor, la nivel naţional, atrăgându-se totuşi atenţia că dreptul comunitar nu stipulează o separaţie a puterilor, în sensul clasic al acestui principiu fundamental şi că dreptul comunitar consacră interdependenţa instituţiilor europene, în procesul decizional.

Textul Constituţiei Europene, în art. I-19, alin.2, consacrând principiul atribuirii competenţelor prevede că, fiecare instituţie va acţiona, în limitele împuternicirilor conferite de Constituţie şi în conformitate cu procedurile şi condiţiile stabilite de aceasta.

Art. I – 11, alin. 3 precizează că, în domeniile care nu cad în competenţa sa exclusivă, uniunea va acţiona numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii propuse nu pot fi realizate de către statele membre, fie la nivel central, fie la nivel local, existând motive pentru care proporţiile şi efectele acţiunii propuse să fie mai bine realizate, la nivelul Uniunii.

Similarităţi cu principiul separaţiei puterilor, sesizabile la nivelul Uniunii Europene rezultă şi din alte prevederi ale Constituţiei europene, deşi aceasta nu se referă la puteri, ci la funcţii ce revin instituţiilor Uniunii. Astfel, art. I-23 alin. 1

438

prevede că Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţii legislative şi bugetare.

Un alt articol, şi anume, I-23 alin. 1 prevede că, împreună cu Parlamentul European, Consiliul de Miniştri exercită funcţii legislative şi bugetare, iar art. I-26 alin. 1 prevede că, supravegherea aplicării dreptului Uniunii Europene revine Comisiei Europene care exercită funcţii de coordonare, executive şi de management. Potrivit art. I-26 alin. 1, Comisia Europeană supraveghează aplicarea dreptului Uniunii Europene, sub controlul Curţii de Justiţie a acesteia. De asemenea, potrivit alin.2 al articolului, Comisia este răspunzătoare faţă de Parlamentul European.

Există preocuparea pentru creşterea rolului Parlamentului European în ceea ce priveşte funcţia legislativă şi de control asupra Comisiei Europene, preocupare concretizată în prevederile Constituţiei europene.

După Tratatul de la Maastricht care a introdus procedura codeciziei în adoptarea actelor legislative, Tratatul de la Amsterdam a extins această procedură, Parlamentul European fiind situat pe o poziţie de egalitate cu Consiliul de Miniştri în ceea ce priveşte adoptarea actelor legislative.

Este evidentă şi preocuparea de asigurarea a independenţei organismelor jurisdicţionale europene, independenţă similară independenţei puterii judecătoreşti, ca trăsătură definitorie pentru ambele variante ale statului de drept: cea continental europeană şi cea anglo-saxonă (Rule of Law).

Astfel, Parlamentul European, compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii şi ales prin vot direct, universal şi secret, exercită împreună cu Consiliul de Miniştri funcţii legislative şi bugetare (art. I-20).

Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte direcţiile politice generale şi priorităţile. Consiliul European nu exercită funcţii legislative. (art. I-21). Preşedintele Consiliului European prezintă Parlamentului un raport, după fiecare întrunire a sa.

439

Consiliul de Miniştri exercită, împreună cu Parlamentul European funcţii legislative şi bugetare, elaborează politicile şi coordonează funcţiile prevăzute în Constituţie (art. I-24).

Comisia Europeană promovează interesul general al Uniunii, având iniţiative corespunzătoare acestui scop. Asigură aplicarea Constituţiei şi a măsurilor adoptate de instituţii, conform Constituţiei.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este compusă din Curtea de Justiţie; Curtea Generală şi curţile specializate. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură interpretarea şi aplicarea Constituţiei, conform legii.

3. Existenţa statului de drept implică recunoaşterea izvoarelor formale ale dreptului, a ierarhiei lor, a caracterului obligatoriu al normelor care provin din aceste izvoare. Există tendinţa de apropiere a sistemului izvoarelor sale formale de sistemul izvoarelor formale ale statelor membre.

Astfel dispoziţiile Constituţiei europene, respectiv art.I-33 prevăd că, pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile vor folosi ca instrumente juridice legile europene, legile-cadru europene, regulamentele, recomandările şi avizele.

Legea europeană este un act legislativ de aplicabilitate generală, care este obligatoriu în totalitate şi direct aplicabil în statele membre.

În ceea ce priveşte iniţiativa legislativă în cadrul Uniunii Europene, art.I-34 prevede că, în cazuri speciale, legile europene şi legile cadru pot fi adoptate, din iniţiativa unui grup de state membre, a Parlamentului European sau la cererea Curţii de Justiţie Europene sau, la cererea Băncii Europene de Investiţii.

4. Protecţia drepturilor omului, reprezentând trăsătura definitorie esenţială a statului de drept, este consacrată ca principiu al dreptului Uniunii de Constituţia europeană (art.I – 9, alin.3), care cuprinde, în a doua ei parte Carta Uniunii privind drepturile fundamentale pe care Uniunea se obligă să le recunoască.

440

Printre drepturile cetăţenilor Uniunii consacrate de Constituţia europeană (art.III-334) se află şi dreptul de acces la documentele instituţiilor, organismelor, birourilor şi agenţiilor Uniunii, indiferent de domeniu, al oricărei persoane fizice rezidente şi oricărei persoane juridice cu reprezentanţă înregistrată într-unul din statele membre.

Se cere a fi amintit şi dreptul aceloraşi persoane de a aduce la cunoştinţă ombudsman-ului european disfuncţiona-lităţile din activitatea instituţiilor, organismelor, birourilor şi agenţiilor Uniunii, precum şi dreptul lor de a adresa petiţii Parlamentului European în orice materie care intră în domeniul de activitate al Uniunii şi care le afectează direct.

Ombudsman-ul european este ales de Parlamentul European. El raportează cu privire la petiţiile primite. Este total independent în exercitarea atribuţiilor sale, nefiind obligat să urmeze instrucţiunile nici unei instituţii a Uniunii Europene.

Din proprie iniţiativă sau în baza plângerilor ce i-au fost adresate, fie în mod direct, fie prin intermediul unui membru al Parlamentului, Ombudsman-ul conduce anchete atunci când consideră că plângerile sunt întemeiate, cu excepţia cazului în care faptele reclamate sunt sau urmează să fie supuse procedurilor legale.

În cazul în care se constată o disfuncţionalitate în desfăşurarea activităţii unei instituţii sau altui organism al Uniunii, se adresează acestora care sunt obligate ca, într-o perioadă de trei luni să înainteze un raport Parlamentului European şi totodată instituţiei sau altui organism în cauză. Totodată, informează persoana care a înaintat plângerea, în legătură cu rezultatul anchetei.

Titlul IV al Constituţiei europene privind justiţia, cuprinde: dreptul de acces la justiţie, dreptul la un proces judiciar corect (echitabil), prezumţia de nevinovăţie, legalitatea incriminării şi a pedepsei, proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea infracţiunii, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă.

441

3. Formele de control al constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor se clasifică conform mai multor criterii:

a) După criteriul organelor competente a exercita controlul:

– controlul exercitat de un organ politic. În cazul acestui tip de control nu există garanţia independenţei persoanelor însărcinate cu exercitarea controlului, iar controlul de oportunitate se poate oricând substitui controlului de constituţionalitate.

– controlul exercitat de un organ jurisdicţional. La acest tip de control este garantată independenţa membrilor organului de control, iar procedura de control cuprinde garanţiile clasice ale unei proceduri jurisdicţionale. În cadrul aceste forme de control se poate identifică două subtipuri: control difuz sau descentralizat – atunci când este exercitat de orice instanţă judecătorească din sistemul judiciar respectiv (modelul american); control concentrat sau centralizat – atunci când este exercitat de instanţa supremă sau de un organ unic, special şi specializat (modelul european).

b) După momentul în care se exercită controlul: – controlul a priori (anterior) este exercitat înainte ca

legea să fie promulgată (nu este posibil în modelul american). – controlul a posteriori intervine atunci când legea a

intrat deja în vigoare. Acest tip de control asigură, accesul particularilor la justiţia constituţională.

c) După criteriul subiectelor cu drept de sesizare a jurisdicţiei constituţionale:

– acţiunea populară (actio popularis) este cea mai deschisă tehnică de control, permiţând oricărui cetăţean care are interes să conteste constituţionalitatea unei legi..

– sesizarea jurisdicţiei constituţionale de către instanţele ordinare intervine atunci când controlul de constituţionalitate se exercită indirect, pe cale de excepţie.

442

– sesizarea jurisdicţiei constituţionale de către autorităţile politice. În cadrul aceste forme de control se încredinţează unor autorităţi politice dreptul de a sesiza judecătorul constituţional. În România, Curtea Constituţională poate fi sesizată cu neconstituţionalitatea unei legi înainte de promulgare de către Preşedintele României, de Guvern, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de Avocatul Poporului, de Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, precum şi de 50 de deputaţi şi de 25 de senatori.

d) După criteriul modului de control: – controlul pe cale de acţiune – reclamantul se

adresează direct jurisdicţiei constituţionale, cerând constatarea neconstituţionalităţii unei legi.

– controlul pe cale de excepţie – se realizează în două etape: invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui litigiu în faţa unei instanţe ordinare şi, după sesizarea jurisdicţiei constituţionale de către această instanţă, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.

e) După criteriul reglementării: – controlul explicit – prevăzut expres de Constituţie. – controlul implicit – nu este prevăzut expres de

Constituţie, dar el există implicit, ca şi consecinţă a principiului general al legalităţii. Consider că un rol important în exercitarea unui astfel de tip de control îl au comisiile juridice ale Parlamentului.

4. Sisteme de control constituţional al legilor

Singura formă de control efectivă şi imparţială, este controlul constituţional al legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional.

Aceasta modalitate de control, a fost teoretizată de Kelsen (1918), fiind organizată in doua mari sisteme:

1. Sistemul american – reprezentând controlul printr-un organ jurisdictional.

443

La rândul său, sistemul american cunoaşte, doua sisteme:

– sistemul difuz când controlul poate fi efectuat de orice instanţă din ţara respectivâ;

– sistemul concentrat, când controlul aparţine numai instanţei supreme.

În raţionamentul său, John Marshal, preşedintele Curţii Supreme, a pornit de la faptul că menirea judecătorilor este de a interpreta si aplica legile, totodată aplicând şi sancţiuni în cazul încălcării acestora.

Faţă de această situaţie, au considerat că ei au dreptul să interpreteze legile şi în raportul lor cu Constituţia si să aplice sancţiuni.

2. Sistemul european – reprezentat de controlul printr-un organ unic special si specializat.

După cum este cunoscut, una din inovaţiile Constituţiei României din 1991 a fost consacrarea modelului european de control al constituţionalităţii legilor.

Curtea Constituţională fiind investită prin Legea fundamentală cu misiunea principală de a exercita controlul constituţionalităţii legilor, a regulamentelor parlamentare si a ordonanţelor emise de Guvern in baza delegării legislative.

Realizarea acestui scop are loc, în principal, prin îndeplinirea de către Curtea Constituţională a atribuţiilor sale de control al constituţionalităţii legilor, astfel:

– control a priori, cu caracter preventiv, constând în soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate a legilor înainte de promulgarea acestora, in faza de proiect;

– control a posteriori, cu caracter sancţionator, constând in controlul exercitat asupra legilor deja adoptate sau a actelor cu forţă juridică egală cu a legii.

În oricare dintre aceste forme de control, Curtea Constituţională are de verificat, la sesizarea unor subiecţi determinaţi prin Constituţie şi prin legea sa organică, dacă o anumită lege sau ordonanţă sau anumite dispoziţii din acestea

444

sunt sau nu sunt in concordanţă cu anumite dispoziţii sau principii ale Constituţiei sau ale tratatelor internaţionale care, ratificate fiind de Parlament, fac parte din dreptul intern.

Curtea Constituţională este chemata, aşadar, sa statueze, printr-un act de jurisdicţie emis in baza unei proceduri speciale, daca o critică de constituţionalitate este sau nu întemeiată.

Aceasta judecată de constituţionalitate se desfăşoară, într-adevăr, după o procedură proprie, diferită de procedura judiciară obişnuită.

Potrivit Constituţiei şi legii sale de organizare si funcţionare, cu exceptia iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, asupra cărora se pronunţă din oficiu, Curtea Constituţionala nu-şi poate îndeplini nici una dintre celelalte atribuţii ale sale, inclusiv cele de control al constituţionalităţii legilor, decât la sesizarea subiecţilor stabiliţi prin Constituţie şi lege, desigur, în limitele acestei sesizări. Pe de alta parte, competenta Curţii Constituţionale este cea stabilită prin Constituţie, iar Curtea este singura in drept sa hotărască asupra competenţei sale, in raport cu fiecare dintre atribuţiile stabilite prin Constituţie.

Bibliografie: Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept

constituţional comparat; Paul-Mircea Cosmovici, Les communaité européennes st l’État de

droit, în Revue roumaine des sciences juridiques, Nr.1-2/1991; Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism,

Editura Naţional, Colecţia Juridică; Dumitru Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii

europene, Curs, Lumina Lex, 2001; Kaarlo Heiki Tuori, Four Models of the Rechtsstaat, în „Offentliche

oder private Moral”, Berlin, 1993; Reynolds, Grounding the Rule of law, în Ratio Juris, vol.2,

Nr.1/martie, 1989; Michel Troper, Pour une théorie juridiqué e de l’État, Presses

Universitaires de France, Paris, 1994.

445

INTERESUL NAŢIONAL – CONSTANTĂ ÎN POLITICA EXTERNĂ A STATELOR ŞI ÎN DIPLOMAŢIA ACESTORA

Lect.univ.dr. Mădălina TOMESCU

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Cms. Cristian TOMESCU

Ministerul Administraţiei şi Internelor

Motto: „Viitorul trebuie să fie opera noastră”

(Nicolae Titulescu)

Omenirea se schimbă, evoluează, mediile politice, economice, militare şi juridice caută noi forme de reprezentare. Este evidenta trecerea de la echilibrul puterilor bazat pe dihotomia est-vest la configuraţia unei lumi cu multiple centre de putere şi, în ultimă instanţă, la unipolarism, iar natura tensiunilor şi a crizelor se modifică.

„Raporturile dintre forţa economică şi drept, dintre suveranitate şi dreptul la ingerinţă internaţională în numele protecţiei drepturilor omului definesc atât din punct de vedere politico-militar, cât şi din punct de vedere juridic, o nouă ordine mondială”1.

Mai există o dată – 11 septembrie 2001 – moment în care „noua ordine mondială” a început să fie privită cu alţi ochi şi cu teamă.

Recrudescenţa globală a terorismului, dar mai ales acţiunile angajate cu scopul combaterii acestui flagel, au evidenţiat o stare de fapt care poate fi rezumată în dorinţa de a 1 Adrian Năstase, „Drept internaţional contemporan”, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, Cuvânt înainte.

446

instaura o nouă ordine internaţională, căreia îi sunt subsumate:

democratizarea societăţilor; instaurarea unui climat de securitate la nivel global; tendinţa statelor mici de a minimaliza influenţa

marilor puteri şi de a dobândi o identitate stabilă în arena internaţională.

Din punct de vedere militar, diminuarea rolului puterii militare pe scena relaţiilor militare internaţionale, situaţie caracteristică primilor ani de după încheierea războiului rece, a fost urmată de o perioadă caracterizată de izbucnirea unor conflicte locale, a căror evoluţie a fost ţinută, însă, sub control de comunitatea internaţională.

În prezent, experţii militari apreciază că sunt semne reale de îmbunătăţire a mediului internaţional de securitate din perspectiva factorului militar, dar sunt şi motive reale de îngrijorare concretizate, în principal, de următorii factori:

recrudescenţa terorismului; amplificarea riscurilor izbucnirii sau extinderii unor

conflicte militare locale; proliferarea armamentului neconvenţional şi a

transferului ilegal de arme şi muniţii; acutizarea tacită a cursei înarmărilor între statele

aflate în dispută directă; tendinţa de utilizare a puterii militare de către unii

actori strategici importanţi; riscul proliferării armelor de distrugere în masă şi

al suspiciunilor privind intenţiile de procurare de astfel de arme de către unele state;

încercările Federaţiei Ruse de a contracara extinderea NATO prin promovarea iniţiativei apărării aeriene unice pentru statele din spaţiul CSI.

Analiza situaţiei economiei mondiale a evidenţiat tendinţa, uneori agresivă, de globalizare a acesteia. În general, deşi, potrivit statisticilor, economia mondială este într-o

447

creştere evidentă, decalajul dintre săraci şi bogaţi, dintre ţările bogate şi cele sărace se adânceşte continuu datorită, în principal, următoarelor cauze:

capacităţile manageriale limitate ale liderilor statelor slab dezvoltate din lumea a treia;

lipsa resurselor naturale de bază sau incapacitatea acestor state de a exploata şi valorifica resursele deţinute;

proliferarea şomajului, criminalităţii, corupţiei, a traficului de droguri, de persoane şi de arme;

nivelul deosebit de redus al investiţiilor străine în statele subdezvoltate.

Analiza mediului ambiant relevă o serie de situaţii grave. Activitatea industrială necontrolată, dorinţa de a obţine profit în orice condiţii, insuficienta instruire şi supraveghere a celor care lucrează în domeniile cu impact major asupra mediului ambiant au generat degradarea, uneori ireversibilă, a acestuia, prin poluarea apei, a aerului, a solului şi subsolului. Efectul de seră, ploile acide, deşertificarea, dispariţia unor specii de animale şi a unor soiuri de plante, înmulţirea cazurilor de malformaţii congenitale la om, sunt doar câteva dintre urmările unei poluări deosebit de grave. Încercările de armonizare a legislaţiilor în domeniu sau luarea de măsuri eficiente sunt tergiversate, fie datorită unor interese economice pe termen scurt, fie datorită lipsei de înţelegere şi viziune a liderilor unor state care nu sunt dispuşi să ia în considerare ameninţările reale ale degradării mediului ambiant sau nu pot înţelege consecinţele degradării alerte a acestuia.

Astăzi, diplomaţia a devenit o preocupare ce trebuie susţinută cu profesionalism, dinamică şi spirit novator. Codificată de Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice, şi din 1963 privind relaţiile consulare, ea are de făcut faţă unor probleme tot mai complexe, fiind obligată să-şi multiplice şi să-şi dezvolte instrumentele specifice, pentru a face faţă sfidărilor unei lumi care, după 1989, s-a angajat în

448

procesele de globalizare şi mondializare, de multiplicare a fluxurilor internaţionale care, „dau impresia că un ucenic vrăjitor a scăpat de sub control relaţiile internaţionale şi este nevoie de o nouă „Regulă” care să le stăpânească. Întrebarea firească este dacă diplomaţia va putea elabora şi aplica această „Regulă”2.

Henry Kissinger, graţie unei experienţe de invidiat, constata că sistemele internaţionale au o viaţă precară. Fiecare „ordine mondială” exprimă „o aspiraţie la permanenţă”, şi, totuşi, cu fiecare secol, durata sistemelor internaţionale „s-a micşorat”, ajungând în prezent la o capacitate fără precedent de interacţiune şi schimbare profundă, rapidă, globală.

Politica internaţională este un proces complex, sofisticat, în cadrul căruia „ajung să fie ajustate anumite interese naţionale”.

Conceptul de interes naţional, „chintesenţa oricărui raport politic, nu implică nici existenţa unei lumi paşnice şi armonioase..., nici credinţa că războiul ar fi inevitabil... Dimpotrivă, acest concept implică ideea că orice conflicte şi orice ameninţare de război pot ajunge să fie reduse la minimum, prin continua ajustare a intereselor conflictuale, prin jocul acţiunilor diplomatice. Relaţiile politice sunt cârmuite de anumite reguli obiective”3, care se află „mai presus de preferinţele noastre şi, tocmai de aceea, încercarea de a le înfrunta „este sortită eşecului”4.

Hans Morgenthau sublinia că „Interesul naţional va rămâne, de fapt, ultimul cuvânt în politica mondială atâta vreme cât omenirea va rămâne împărţită între numeroase naţiuni”.

2 Liviu-Petru Zăpârţan, „Negocierile în viaţa social-politică”, Editura Eikon, Cluj-

Napoca, 2007, p. 258. 3 Hans J. Morgenthau, „Another Great Debate: The National Interest of the United

States”, American Political Science Review, LXVI, 1952, pp.48 şi urm. 4 Hans J. Morgenthau, „Politics Among Nations”, loc. cit. pp. 4 şi urm.

449

Nicolae Titulescu, cel care a conceput diplomaţia ca pe un instrument eficient, aflat la dispoziţia statelor pentru apărarea şi promovarea intereselor lor pe arena internaţională, susţinea că, practic, în viaţa internaţională nu eşti considerat şi apreciat decât în măsura în care ştii să-ţi aperi interesele.

„Analiza relaţiilor internaţionale, politice şi diplomatice va implica întotdeauna problema raportului existent între respectarea strictă a normelor şi principiilor fundamentale ale Dreptului internaţional şi necesitatea resimţită de fiecare dintre statele-subiect de a acoperi corespunzător propriile interese naţionale”.5

În pofida filosofiei oficiale, interesele naţionale rămân dominante atât în cadrul NATO, cât şi al Uniunii Europene, afirma acelaşi autor.

Menirea diplomaţiei, dependentă de voinţa statelor, de situaţiile concrete ale mediului internaţional, de sfidările pe care le ridică evoluţia lumii contemporane este aceea de a „contribui la o ordonare a sistemului internaţional, la păstrarea păcii”6.

Un loc aparte îl ocupă principiul contribuţiei, pe care fiecare stat este chemat să şi-o aducă la soluţionarea problemelor internaţionale: „Creşterea complexităţii relaţiilor internaţionale şi marea varietate a problemelor cu care se confruntă cer o tot mai largă participare a membrilor comunităţii globale, într-o atitudine tot mai cooperantă”7.

Din perspectiva temei centrale a lucrării de faţă, extrem de sugestivă este definiţia oferită diplomaţiei de Morton

5 Ştefan Ciochinaru, „România şi S.U.A. – De la războiul rece la coaliţia

antiteroristă”, Editura Lutus Slatina, 2007. 6 Liviu-Petru Zăpârţan, „Negocierile în viaţa social-politică”, Editura Eikon, Cluj-

Napoca, 2007, p. 258. 7 L.Ziring, J.Plano, R.Olton – „International relations: A Political Dictionary”,

Editura ABC-CLIO, Santa Barbara 1995, p. 255.

450

Kaplan: „Strategia utilizată de diplomaţi în scopul realizării intereselor naţionale în domeniul internaţional”8.

În acelaşi spirit, P. Pradier, în definiţia sa, se referă la „arta de a reprezenta un guvern şi interesele ţării pe lângă guverne şi ţări străine”, având şi obligaţia de a urmări ca drepturile, interesele, demnitatea ţării să nu fie nesocotite în afară, urmărind totul conform instrucţiunilor primite.

Cât de importantă este atât poziţionarea fiecărui stat în configuraţia internaţională, dar şi percepţia pe care o are în legătură cu tendinţele de evoluţie a relaţiilor internaţionale!

Un moment istoric relevant în acest sens l-au constituit negocierile dintre preşedintele american Ronald Reagan şi cel sovietic, Mihail Gorbaciov, care au marcat începutul prăbuşirii URSS şi afirmarea caracterului de unică superputere a S.U.A. În acel moment, Gorbaciov a înţeles limitele puterii ţării sale, într-o competiţie pe care o lansa globalizarea şi mondializarea, la care trebuia să se raporteze diferit, depăşind vechea percepţie a Uniunii Sovietice de a fi o superputere. S-ar cuveni amintit un episod relevant în care, Gorbaciov, în ciuda eforturilor evidente de promovare a unui program de reforme nu primea un sprijin economic concret. În vreme ce Margaret Thatcher susţinea oportunitatea de „a-i veni în întâmpinare lui Gorbaciov”, James Baker, oficialii americani aşteptau ca Gorbaciov să-şi găsească singur cheia de succes a reformelor. De ce? În martie 1989, Consiliul Securităţii Naţionale adopta un document confidenţial care preciza că politica Statelor Unite faţă de URSS nu avea ca scop să-i acorde asistenţă lui Gorbaciov, ci de a împinge Uniunea Sovietică într-o direcţie convenabilă pentru America.

Sigur că întotdeauna negocierile internaţionale se află sub semnul riscului şi al costurilor unui acord, dat fiind faptul

8 Morton Kaplan „Introduction to Diplomatic Strategy, în World Politics, iulie, 1952,

p. 548.

451

că scena internaţională se află într-o mare dinamică, iar regimul internaţional este nestatornic.

Apariţia unei noi ordini mondiale se asociază cu un anumit tip de dezordine, după cum arăta Henry Kissinger. Aceasta rezultă, în viziunea sa, din faptul că în acest proces „interacţionează cel puţin trei tipuri de state care îşi spun „naţiuni” având însă puţine atribute ale statului-naţiune istoric”. Sunt evidenţiate astfel:

„aşchiile” etnice desprinse din imperiile în dezintegrare (exemple statele succesoare ale Iugoslaviei sau URSS) – care caută să-şi păstreze independenţa şi să-şi sporească puterea ţinând cont, mai degrabă, de vechi rivalităţi etnice, decât de „considerentele mai cosmopolite ale unei ordini politice internaţionale”;

„naţiunile postcoloniale” – măcinate de conflicte civile, pentru care adesea armata se confunda cu unica instituţie naţională;

„statele de tip continental” – cele care vor reprezenta, probabil, unităţile de bază ale noii ordini mondiale. În acest context, în care numărul de state creşte, capacitatea lor de a interacţiona sporeşte, partenerii urmărindu-şi scopurile având un model mental-spiritual, deci cultural, pe care îşi construiesc demersurile. J. Brett consideră că aceste modele culturale se pot raporta unul la celălalt, căutând să se înţeleagă, stabilind punctele de contact şi de diferenţiere sau, determinându-şi fiecare specificul să caute un model unic, înglobant. Ar trebui să se manifeste un efort de înţelegere a cadrului exterior, a propriilor nevoi şi interese, cu o deplină deschidere de spirit, dorinţă de comprehensiune şi toleranţă.

În 1961, David Singer, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Michigan, a scris că „atunci când sistemul internaţional se caracterizează prin conflictul politic dintre cei

452

mai puternici participanţi ai săi, apare o tendinţă puternică spre o bipolarizare a sistemului”9

McClelland, mai tranşant, defineşte şi identifică principalii actori ai relaţiilor internaţionale care au devenit „urbanizaţi, laicizaţi şi industrializaţi”10

Un alt sociolog, A.L. Burns, dezvoltă teza potrivit căreia, ca rezultat al tehnologiei militare înalte, are loc o „evoluţie de la echilibrul puterii, printr-o deplină bipolaritate, către o ordine multilaterală caracterizată prin existenţa mai multor suprastate şi blocuri nucleare”.11

Sfârşitul războiului rece a creat ceea ce unii observatori au numit o lume „unipolară”, a „unei singure puteri”, subliniază Henry Kissinger în lucrarea sa, „Diplomaţia”. Acelaşi distins diplomat, care susţine că „în nici un moment al istoriei sale America nu a făcut parte dintr-un sistem de echilibru al puterii”, arăta, în 1970, că mutaţiile majore care au avut loc în lumea contemporană au creat necesitatea ca o mare putere nucleară cum sunt Statele Unite, să-şi revizuiască concepţia despre „ordinea internaţională”, despre metodele şi căile de înfăptuire a „interesului naţional” american pe plan mondial. Se pune problema „de a defini o concepţie cu privire la ordine într-o lume bipolară din punct de vedere militar, dar multipolară sub aspect politic”.

În concepţia anilor 1945-1965, Statele Unite ale Americii puteau da o nouă formă sistemului internaţional şi să determine evoluţia internă a naţiunilor recente prin forţa tehnologiei şi a competenţei administrative.

„Multipolaritatea politică ne interzice să gândim a implanta peste tot modelul american. Noi trebuie să întemeiem ordinea internaţională pe multipolaritatea existentă, chiar dacă

9 J.D. Singer, „The Level of Analyi şi Problem în International relations”, în culegerea „The International System”, New Jersey, 1961, p. 91. 10 McClelland, „The Acute International Crisis”, p. 197. 11 Idem

453

cele două superputeri păstrează superioritatea lor zdrobitoare în domeniul forţei militare”12.

Acelaşi autor releva dificultatea reală a SUA de a-şi asuma „responsabilitatea pentru fiecare din regiunile necomuniste”, ceea ce ar însemna „să epuizăm toate resursele noastre psihologice. Nici o ţară nu poate interveni în orice moment simultan în toate părţile globului terestru... Multipolaritatea politică, oricât de dificil ar fi pentru noi să ne adaptăm la ea, este condiţia prealabilă a unei noi ere de fecunditate”13.

Kissinger invoca atunci, ca argument şi justificare „obiectivă”, faptul că puţine ţări se interesează de problemele mondiale şi, în fapt, doar superputerile au mijloacele de a realiza aceasta. Ca fin observator şi profund cunoscător, el preconiza în 1970, necesitatea elaborării „unei concepţii asupra rolului nostru mondial”, care să realizeze cu noi mijloace ceea ce autorul încearcă să definească drept „interesul naţional american”. Şi dacă acest „interes naţional” ar cere ca S.U.A. „să nu mai poată impune soluţii pe care le preferă”, aceasta nu ar însemna nicidecum renunţarea, ci ar trebui realizate cu alte metode decât în trecut, luând în considerare „consimţământul şi cooperarea celorlalţi”14.

Interesul naţional american este astfel conceput în lumina unui rol de superputere, fiind definit prin dreptul pe care S.U.A. l-ar avea să participe la rezolvarea marilor probleme internaţionale, în timp ce celorlalte state li s-ar rezerva un rol minor, o participare şi o contribuţie „locale”.

Dacă se ţine seama de funcţiile diplomaţiei, opusă războiului, aceasta urmăreşte desfăşurarea relaţiilor 12

H.Kissinger, „Pour une nouvelle politique étrangere américaine”, Fayard, Paris, 1970, p. 89. 13

H.Kissinger, „Pour une nouvelle politique étrangere américaine”, Fayard, Paris, 1970, p. 82. 14

Idem, p. 101-102.

454

internaţionale prin negocieri. Practic, diplomaţia se ocupă de reprezentarea statului într-un alt stat, apărând cu mijloace paşnice drepturile şi interesele în exterior, pentru atingerea obiectivelor urmărite de politica externă, în deplină consonanţă cu interesul naţional.

Mircea Maliţa susţine că unii autori asociază diplomaţia cu eforturile statelor de a reglementa litigiile şi conflictele dintre ele pe calea tratativelor şi a întreţinerii unor relaţii paşnice.

Realitatea demonstrează că soluţionarea problemelor internaţionale depinde totuşi de cooperarea şi participarea tuturor statelor lumii ca entităţi independente şi egale în drepturi. Sociologul englez, J.W. Burton defineşte independenţa ca „una din valorile universale ale politicii mondiale”15.

Cu decenii în urmă societatea mondială cuprindea în mod efectiv un număr relativ mic de state, fiecare dominat de una dintre cele câteva mari puteri. Interesele şi valorile popoarelor din statele mai mici şi din fostele colonii nu contau. Politica mondială putea fi reprezentată şi analizată în termenii simpli ai intereselor statelor puternice la care statele mici şi popoarele „trebuiau să se acomodeze”.

Negarea sau chiar diminuarea însemnătăţii sporite a statelor mici şi mijlocii în viaţa internaţională vine în flagrantă contradicţie cu acele popoare care exprimă tendinţe profund progresiste ale lumii contemporane. Sunt, fără îndoială, în lume, diferite forme de inegalitate promovate în raporturile dintre state, dar nici realizarea, nici teoretizarea unor relaţii de inegalitate nu pot oferi soluţii viabile în dezvoltarea cooperării internaţionale; menţinerea păcii şi protecţia intereselor tuturor popoarelor reclamă cu necesitate asigurarea, în orice domeniu al raporturilor interstatale, a respectului deplin, necondiţionat al drepturilor suverane, al independenţei de către toate statele 15

J.W. Burton, „Universal values and World Politics” în „International Journal” 4/1969, p. 673.

455

lumii, chiar dacă uneori, privind realitatea, aceste principii par desuete.

Bibliografie generală

A.L.Burns „Military-Technological Models and World Order”, în „International Journal”, nr.4/1969

J.W.Burton, „Universal values and World Politics” în „International Journal” 4/1969

Ştefan Ciochinaru, „România şi S.U.A. – De la războiul rece la coaliţia antiteroristă”, Editura Lutus Slatina, 2007

McClelland, „The Acute International Crisis” Morton Kaplan „Introduction to Diplomatic Strategy, în World

Politics, iulie, 1952 H.Kissinger, „Pour une nouvelle politique étrangere américaine”,

Fayard, Paris, 1970 Hans J. Morgenthau, „Another Great Debate: The National Interest

of the United States”, American Political Science Review, LXVI, 1952

Hans J. Morgenthau, „Politics Among Nations”,American Political Science Review, LXVI, 1952

Adrian Năstase, „Drept internaţional contemporan”, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, Cuvânt înainte

J.D.Singer, „The Level of Analyi şi Problem în International relations”, în culegerea „The International System”, New Jersey, 1961

Liviu-Petru Zăpârţan, „Negocierile în viaţa social-politică”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007

L.Ziring, J.Plano, R.Olton – „International relations: A Political Dictionary”, Editura ABC-CLIO, Santa Barbara 1995