59074941 terorismul cu arme de dist rug ere in masa rezumat
TRANSCRIPT
MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE
ACADEMIA DE POLIȚIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”
REZUMATUL
TEZEI DE DOCTORAT
TERORISMUL CU ARME DE
DISTRUGERE ÎN MASĂ
CONDUCĂTOR DE DOCTORAT
DOCTORAND
Inspector principal de poliție
Horia DOGARU
BUCUREȘTI
2008
i
INTRODUCERE
Capitolul 1 ARMELE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ – POTENȚIALE MIJLOACE ALE
ACȚIUNILOR TERORISTE
1.1. Armele de distrugere în masă și efectele întrebuințării acestora
1.1.1. Definiția armelor de distrugere în masă 1.1.2. Armele nucleare
1.1.2.1. Evoluția armelor nucleare
1.1.2.2. Definirea și tipologia armelor nucleare 1.1.2.3. Efectele distructive ale exploziilor nucleare
1.1.2.4. Armele radiologice
1.1.2.5. Situația arsenalelor nucleare 1.1.3. Armele biologice
1.1.3.1. Istoricul dezvoltării și folosirii armelor biologice
1.1.3.2. Definirea și clasificarea armelor biologice 1.1.3.3. Principalele tipuri de arme biologice și efectele acestora asupra
organismului uman
1.1.4. Armele chimice 1.1.4.1. Definiția armelor chimice
1.1.4.2. Istoricul dezvoltării și folosirii armelor chimice 1.1.4.3. Clasificarea substanțelor toxice de lupta
1.1.4.4. Principalele tipuri de substanțe toxice de luptă și efectele acestora
asupra organismului uman
1.2. Noile provocări și tendințe ale fenomenului terorist. Tentația folosirii armelor
de distrugere în masă de către entitățile teroriste
1.3. Folosirea armelor de distrugere în masă în acțiuni teroriste, o gravă și
permanentă amenințare pentru securitatea internațională
1.3.1. Definirea terorismului cu arme de distrugere în masă
1.3.2. Situații de folosire sau amenințare cu folosirea armelor de distrugere în masă în atacuri teroriste
1.3.2.1. Evaluare generală
1.3.2.2. Studiu de caz: acțiunile teroriste cu arme de distrugere în masă ale sectei Aum Shinrikyo
1.3.2.3. Studiu de caz: preocupările reţelei al-Qaeda privind obținerea și
folosirea armelor de distrugere în masă în atentate teroriste 1.3.2.4. Alte situații de terorism cu mijloace RBC
1.3.2.5. Contrabanda cu materiale radioactive sau nucleare
Capitolul 2 PROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ,
POTENȚIALĂ RESURSĂ PENTRU MEGATERORISM. PREVENIRE ȘI
COMBATERE
2.1. Conceptele proliferării și principiile neproliferării
2.2. Proliferarea armelor de distrugere în masă. Amenințare în creștere
2.2.1. Proliferarea armelor nucleare 2.2.2. Proliferarea armelor chimice
2.2.3. Proliferarea armelor biologice
CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT
ii
2.3. Proliferarea armelor de distrugere în masă către entitățile teroriste
2.4. Regimuri de neproliferare a armelor de distrugere în masă
2.5. Strategii și acțiuni internaționale pentru prevenirea și combaterea proliferării
armelor de distrugere în masă
2.5.1. Rezoluții ale consiliului de securitate ONU
2.5.2. Strategia Uniunii Europene de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă
2.5.3. Preocupările NATO privind combaterea proliferării armelor de distrugere
în masă 2.5.4. Proliferarea armelor de distrugere în masă în atenția grupului G-8
2.5.5. Inițiativa de Securitate în Domeniul Proliferării
2.6. Politica României privind prevenirea și combaterea proliferării armelor de
distrugere în masă
Capitolul 3 REGLEMENTĂRI ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVIND ARMELE
DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
3.1. Instrumente de drept internațional umanitar privind interzicerea folosirii în
război a armelor de distrugere în masă
3.2. Instrumente de drept internațional public referitoare la limitarea armelor
nucleare
3.3. Instrumente de drept internațional public privind interzicerea armelor
biologice și chimice
3.3.1. Convenția cu privire la interzicerea perfecționării, producției și stocării armelor bacteriologice (biologice) și cu toxine și la distrugerea lor
3.3.2. Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii
armelor chimice și distrugerea acestora
Capitolul 4 Reglementări în dreptul internațional privind prevenirea și reprimarea
terorismului
4.1. Evoluția reglementărilor privind incriminarea terorismului
4.1.1. Primele preocupări pentru reglementarea incriminării terorismului
4.1.2. Eforturile Organizației Națiunilor Unite pentru incriminarea actelor de
terorism
4.2. Instrumente juridice cu caracter global privind prevenirea și combaterea unor
forme particulare de terorism
4.2.1. Convenția privind infracțiunile și alte anumite acte săvârșite la bordul
aeronavelor
4.2.2. Convenția pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave 4.2.3. Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securității
aviației civile
4.2.4. Protocolul cu privire la reprimarea actelor ilicite de violență în aeroporturile destinate aviației civile internaționale
4.2.5. Convenția privind prevenirea și reprimarea infracțiunilor împotriva
persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici 4.2.6. Convenția internațională împotriva luării de ostatici
4.2.7. Convenția privind reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securității
navigației maritime 4.2.8. Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva siguranței
platformelor fixe situate pe platoul continental
4.2.9. Convenția privind marcarea explozibililor plastici în scop de detectare 4.2.10. Convenția internațională pentru reprimarea atentatelor teroriste cu
explozibili
4.2.11. Convenția internațională privind reprimarea finanțării terorismului
4.3. Instrumente juridice cu caracter global privind prevenirea și combaterea
terorismului nuclear și radiologic
iii
4.3.1. Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare și a instalațiilor
nucleare
4.3.2. Convenția internațională pentru reprimarea actelor de terorism nuclear
4.4. Instrumente juridice europene cu privire la prevenirea și combaterea
terorismului
4.4.1. Cadrul general 4.4.2. Evoluția preocupărilor pentru prevenirea și combaterea terorismului
4.4.3. Convenția europeană pentru reprimarea terorismului (CETS No. 090)
4.4.4. Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene privind lupta împotriva terorismului
4.4.5. Convenția Consiliului Europei privind spălarea banilor, descoperirea,
sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului (CETS No 198)
4.4.6. Convenția Consiliului Europei privind prevenirea terorismului (CETS No. 196)
Capitolul 5 Prevenirea și combaterea terorismului cu arme de distrugere în masă
5.1. Considerații generale
5.2. Poziția Uniunii Europene față de amenințarea terorismului cu arme de
distrugere în masă
5.3. Combaterea terorismului cu arme de distrugere în masă – parte integrantă a
misiunilor forțelor NATO
5.4. Prevenirea actelor de terorism nuclear
5.5. Acțiuni și inițiative de prevenire a terorismului cu arme de distrugere în masă
5.5.1. Acțiuni vizând prevenirea și combaterea terorismului întreprinse de
Organizația Națiunilor Unite 5.5.2. Inițiativa Globală de Combatere a Terorismului Nuclear
5.5.3. Alte inițiative de prevenire a dobândirii armelor de distrugere în masă de
către entități teroriste 5.5.3.1. Programul global împotriva proliferării armelor și materialelor de
distrugere în masă
5.5.3.2. Inițiativa de Securitate în Domeniul Proliferării (ISP)
5.5.3.3. Inițiativa de Reducere a Amenințării Globale
5.5.3.4. Promovarea controalelor surselor radioactive
5.5.3.5. Inițiativa de Cooperare asupra Securității Nucleare 5.5.3.6. Programele de reducere a amenințării
Capitolul 6 MANAGEMENTUL PREVENIRII, COMBATERII ȘI LIMITĂRII
CONSECINȚELOR TERORISMULUI CU ARME DE DISTRUGERE ÎN
MASĂ ÎN ROMÂNIA
6.1. Prevenirea și combaterea terorismului cu arme de distrugere în masă în
doctrina națională
6.1.1. Strategia națională de prevenire și combatere a terorismului
6.1.2. Adoptarea de către România a instrumentelor juridice internaționale și europene privind incriminarea terorismului
6.1.3. Incriminarea actelor de terorism, inclusiv a celor cu arme de distrugere în
masă, în legislația română 6.1.3.1. Primele preocupări pentru reglementarea incriminării terorismului
6.1.3.2. Incriminarea actelor de terorism nuclear și chimic în legi speciale
care au ca obiect principal de reglementare alte activități 6.1.3.3. Legea nr. 535/2004 pentru prevenirea și combaterea terorismului
6.1.3.4. Condamnarea și reprimarea actelor de terorism nuclear prevăzute
de noul Cod penal – Legea nr. 301/2004
6.2. Organizarea activității de prevenire și combatere a terorismului
6.2.1. Sistemul Național de Prevenire și Combatere a Terorismului
iv
6.2.2. Atribuțiile principalelor structuri ale Sistemului Național de
Prevenire și Combatere a Terorismului
6.2.3. Particularități ale activităților de prevenire și combatere a terorismului cu arme de distrugere în masă
6.3. Managementul crizei de terorism cu arme de distrugere în masă
6.3.1. Definirea crizei de terorism cu arme de distrugere în masă și etapele sale
6.3.2. Principalele atribuții ale Ministerului Internelor și Reformei
Administrative în managementul crizelor provocate de terorismul cu arme de distrugere în masă
6.3.3. Organizarea și funcționarea Sistemului Național de Management
al Crizelor Provocate de Terorismul cu Arme de Distrugere în Masă
6.3.4. Managementul situațiilor de urgență provocate de actele de terorism cu folosirea armelor de distrugere în masă
6.3.5. Menținerea și restabilirea ordinii publice în situațiile de urgență
provocate de actele de terorism cu folosirea armelor de distrugere în masă
6.4. Sistem Național Informatic de Management, Monitorizare și Avertizare a
riscurilor NRBC
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
LISTA DE ABREVIERI
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
ANEXE:
Anexa nr. 1 Valiza nucleară
Anexa nr. 2 Cronologia activităților sectei Aum Shinrikyo în domeniul teroeismului
nuclear, radiologic, biologic și chimic
Anexa nr. 3 Rețeaua teroristă al-Quaeda
Anexa nr. 4 Actele normative care completează cadrul juridic al Sistemului Național de
Management al Situațiilor de Urgență
Anexa nr. 5 Lista activităților specifice care se îndeplinesc în cadrul funcțiilor de sprijin
aplicabile în situații de terorism cu arme de distrugere în masă
1
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 care au ucis, aproape instantaneu,
câteva mii de civili inocenţi, urmate de alte acţiuni criminale asemănătoare,
executate în mai multe zone ale lumii, au determinat modificări profunde ale
mediului de securitate, cu consecinţe semnificative pentru comunitatea
internaţională.
Secolul XXI a debutat cu evoluţia brutală a fenomenului terorist spre
atentate cu un număr mare de victime, spre superterorism. În această tendinţă,
armele de distrugere în masă reprezintă o tentaţie majoră a entităţilor teroriste,
interesate tocmai de efectele nimicitoare, de masă, ale acestor arme.
Evoluţia recentă a fenomenului terorist a dovedit că nicio ţară nu se poate
considera la adăpost de pericolul terorismului. Ameninţarea teroristă nu mai poate
fi nici ignorată şi nici tolerată.
Este consacrată aprecierea că posibilitatea unor atacuri teroriste cu arme de
distrugere în masă reprezintă cea mai mare ameninţare care planează asupra
omenirii la acest început de mileniu.
Evaluând principalele riscuri şi ameninţări care pot pune în pericol
securitatea naţională, implicit securitatea publică şi siguranţa cetăţeanului,
Strategia de securitate naţională a României1 plasează pe primele două locuri
terorismul internaţional, respectiv proliferarea armelor de distrugere în masă. Se
subliniază că „sporesc, totodată, riscurile ca armele de distrugere în masă să facă
joncţiunea cu terorismul internaţional sau ca terorismul nuclear să fie promovat de
regimuri iresponsabile. Aceste evoluţii pun probleme grave de securitate la adresa
cetăţenilor, comunităţilor şi instituţiilor”2.
De asemenea, se atrage atenţia că „ele [reţelele teroriste internaţionale] pot
provoca pierderi masive de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale de mare amploare,
iar – prin accesul posibil la armele de distrugere în masă – consecinţele acţiunilor
lor pot deveni devastatoare”3.
Raportul Consiliului Național de Informații al SUA privind evoluția globală
până în anul 2020 menționează că terorismul internațional nu va dispare, atacurile
teroriste se vor purta, în principal, cu mijloace convenționale dar va spori interesul
entităților teroriste pentru dobândirea armelor de distrugere în masă, inclusiv riscul
unor atacuri cu astfel de arme4.
1 Preşedintele României – Strategia naţională de securitate a României, Bucureşti, 2007, http://www.presidency.ro/
static/ordine/SSNR/SSNR.pdf; 2 Idem, p. 24; 3 Idem, p. 13; 4 *** - Mapping the Global Future, Report of the National Intelligence Council's 2020 Project;
http://www.foia.cia.gov/2020/2020.pdf;
INTRODUCERE
2
În literatura de specialitate, atât pe plan internaţional, cât şi pe plan intern,
în special după septembrie 2001, au apărut numeroase lucrări care analizează
fenomenul terorist, sub toate faţetele sale. Terorismul cu arme de distrugere în
masă nu a fost abordat în literatura de specialitate românească, fiind doar rareori
menţionat, iar în cea străină, destul de puţin şi doar sub aspectul ameninţării
acestuia şi al cronologiei actelor de terorism cu mijloace NRBC.
Nici în dreptul internaţional, incriminarea terorismului cu arme de
distrugere în masă nu şi-a găsit o rezolvare pe măsura gravităţii acestui fenomen.
Eforturile comunităţii internaţionale de incriminare a terorismului datează
din perioada interbelică când, la Liga Naţiunilor, în 1937, au fost elaborate, cu
contribuţia remarcabilă a penalistului şi diplomatului român Vespasian V. Pella,
două instrumente juridice: Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului
şi Convenţia pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale. Din păcate, aceste
convenţii nu au putut intra în vigoare datorită climatului tensionat dintre state, în
preajma izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial, când acestea nu erau
interesate de crearea unei forme de jurisdicţie supranaţionale.
În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, problema incriminării terorismului
s-a dezbătut, cu insistenţă, încă din anii ’70. În anul 1973, printr-o rezoluţie a
Adunării Generale a ONU s-a creat un comitet special cu privire la terorismul
internaţional.
Eforturile de elaborare a unei convenţii cuprinzătoare pentru reprimarea
terorismului internaţional s-au lovit de poziţia unor state, care consideră acţiunile
teroriste ca o formă de luptă a mişcărilor anticoloniale şi de eliberare naţională.
Această poziţie a împiedicat şi stabilirea, până în momentul de faţă, a unei definiţii
juridice a terorismului, unanim acceptată.
În aceste condiţii, au fost totuşi adoptate 13 convenţii şi protocoale
internaţionale vizând reprimarea unor infracţiuni care reprezintă forme particulare
de terorism. Din cele 13 instrumente juridice internaţionale doar două vizează
prevenirea şi combaterea terorismului cu unele tipuri de arme de distrugere în masă
şi anume: cele nucleare şi radiologice.
La nivel european, s-a realizat, ceea ce nu s-a reuşit la nivel universal şi
anume, elaborarea, de către Consiliul Europei, încă din 1977, a unei convenţii
pentru reprimarea terorismului sub toate formele sale şi, în 2005, a Convenţiei
privind prevenirea terorismului. La rândul său, Consiliului Uniunii Europene a
adoptat, în 2002, Decizia-cadru privind lupta împotriva terorismului, care vizează
implementarea, în dreptul intern al statelor membre, a măsurilor de luptă împotriva
terorismului internaţional.
În dreptul românesc, reprimarea terorismului internaţional a constituit o
preocupare prioritară. În afară de ratificarea celor 13 convenţii şi protocoale vizând
reprimarea unor forme particulare de terorism şi a Convenţiei europene pentru
reprimarea terorismului, a implementării unor rezoluţii ale Consiliului de
Securitate al ONU prin ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, au fost elaborate
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001 pentru sancţionarea unor acte de
terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice, apoi Legea nr. 535/2004
3
pentru prevenirea şi combaterea terorismului şi noul Cod penal – Legea nr.
301/2004, ce urmează să intre în vigoare la 1 septembrie 2009 şi care, în Titlul IV
– „Crime şi delicte de terorism”, conţine dispoziţii precise vizând incriminarea
tuturor actelor de terorism.
Activitatea de prevenire şi combatere a terorismului, bine organizată atât
sub raport legislativ, cât şi instituţional, a avut în vedere, cu prioritate, formele
„convenţionale” de terorism (atentate cu explozivi, luarea de ostatici etc.). De
altfel, Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului, aprobată de
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării în aprilie 2002, are la bază Strategia de
securitate naţională a României din anul 2001, în care ameninţarea terorismului cu
arme de distrugere în masă nu era marcată la dimensiunile şi cu îngrijorarea care
preocupă în momentul de faţă întreaga lume civilizată, aşa cum, de altfel, sunt
subliniate în Strategia de securitate naţională a României din anul 2006.
După cum este cunoscut, atentatele teroriste cu arme de distrugere în masă
pot avea consecinţe catastrofale prin provocarea unui număr mare de pierderi de
vieţi omeneşti, îmbolnăviri sau vătămări, prin distrugeri materiale devastatoare, cât
şi prin crearea unui puternic sentiment de panică în rândul populaţiei, care poate
determina grave tulburări ale securităţii şi ordinii publice şi perturbarea funcţiilor
administraţiei publice. Managementul acestor consecinţe necesită măsuri imediate
şi complexe pentru diminuarea şi înlăturarea lor.
Sistemul românesc de management al situaţiilor de urgenţă, foarte bine
organizat în plan legislativ, a fost conceput, în special, pentru catastrofe naturale
sau generate de accidente industriale. Managementul consecinţelor unor eventuale
atentate teroriste cu arme de distrugere în masă are un specific aparte, determinat
de particularităţile efectelor acestor arme.
În contextul prezentat, teza de doctorat intitulată Terorismul cu arme de
distrugere în masă este de maximă actualitate şi importanţă.
Faţă de ameninţarea la adresa securităţii naţionale, a securităţii publice şi
siguranţei cetăţeanului pe care o reprezintă folosirea armelor de distrugere în masă
în atentate teroriste, în cercetarea ştiinţifică concretizată prin teza de doctorat
mi-am propus să analizez în ce măsură organizarea în România a activităţilor de
prevenire şi combatere a terorismului, de management al crizelor şi al situaţiilor de
urgenţă este capabilă să prevină, să combată şi să gestioneze consecinţele unor
asemenea atentate teroriste.
Stabilirea măsurilor oportune de prevenire şi combatere a unor atentate
teroriste cu folosirea armelor de distrugere în masă, precum şi de limitare a
urmărilor distructive în situaţii în care astfel de atentate s-au produs, presupune
cunoaşterea, sub toate aspectele, a caracteristicilor diferitelor categorii de astfel de
arme şi efectele întrebuinţării acestora. De aceea, mi-am propus să studiez şi să
prezint succint principalele tipuri de arme nucleare, radiologice, biologice şi
chimice şi efectele acestora asupra organismului uman, dar şi asupra bunurilor şi
mediului.
4
Reprimarea terorismului internaţional, inclusiv a celui cu arme de distrugere
în masă, presupune existenţa unui cadru juridic cuprinzător şi eficient, care să
prevină şi să condamne orice formă de manifestare a acestui flagel.
În teza de doctorat mi-am propus să analizez în ce măsură instrumentele
juridice existente în dreptul internaţional, european şi în cel intern sunt în măsură
să prevină şi să combată terorismul cu arme de distrugere în masă.
De asemenea, am considerat deosebit de importantă analiza capacităţilor
Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, ca şi a Sistemului
de Management al Situaţiilor de Urgenţă de a preveni şi a combate această formă
specială de terorism, terorismul cu arme de distrugere în masă, de a limita şi a
înlătura consecinţele atentatelor, când acestea nu au putut fi prevenite.
În acest cadru, mi-am propus să evidenţiez rolul Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative în prevenirea şi combaterea terorismului cu arme de
distrugere în masă, în managementul consecinţelor atacului terorist cu astfel de
arme, inclusiv pentru restabilirea securităţii şi ordinii publice şi pentru asigurarea
siguranţei cetăţeanului, ce ar putea fi grav deteriorate.
Desigur, finalitatea cercetării ştiinţifice pe care mi-am propus-o,
concretizată prin teza de doctorat, o constituie formularea unor sugestii şi
propuneri vizând perfecţionarea cadrului normativ şi a organizării activităţilor de
prevenire şi combatere a terorismului, a managementului crizei şi situaţiilor de
urgenţă, a eficienţei acţiunilor structurilor Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative pentru a răspunde celei mai grave ameninţări la adresa securităţii
naţionale, terorismul cu arme de distrugere în masă.
5
1.1. ARMELE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ ŞI
EFECTELE ÎNTREBUINŢĂRII ACESTORA
1.1.1. DEFINIŢIA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Definiţia armelor de distrugere în masă a fost adoptată, la 12 august 1948,
în comisia de armamente din cadrul ONU1 şi confirmată prin Rezoluţia Adunării
Generale nr. 32/84B din 12 decembrie 1977. Aceasta lua în considerare „armele
explozive atomice2, arme cu material radioactiv, arme letale chimice şi biologice şi
alte arme ce vor fi dezvoltate în viitor, care vor avea caracteristici comparabile, ca
efect de distrugere, cu cele ale bombei atomice sau ale armelor menţionate
anterior”3.
În doctrina militară, armele de distrugere în masă sunt definite ca mijloace
de luptă capabile de mari distrugeri şi/sau folosite în aşa fel încât să producă un
număr mare de pierderi în personal.
În esenţă, sunt incluse astăzi în categoria armelor de distrugere în masă:
armele nucleare, inclusiv cele radiologice, armele biologice şi armele chimice. De
asemenea, împreună cu acestea, sunt luate în considerare şi rachetele de transport
la ţintă.
Armele de distrugere în masă se încadrează în categoria armelor interzise în
război, pe baza criteriilor consacrate în dreptul internaţional umanitar pentru
interzicerea metodelor şi mijloacelor de război care: au efecte nediscriminatorii,
afectând atât obiectivele militare, cât şi populaţia civilă şi bunurile cu caracter
civil; produc rău superfluu; au efecte extinse, grave şi durabile asupra mediului
natural.
Astfel, armele nucleare, radiologice, biologice şi chimice se înscriu în
categoria mijloacelor şi metodelor de război cu efect nediscriminatoriu. Efectele
acestora se manifestă în aceeaşi măsură asupra combatanţilor şi obiectivelor
1 Horia Dogaru – Dicţionar. Armele de distrugere în masă, Revista română de drept umanitar, anul XI, 2003, nr. 2
(45), p. 28; 2 La apariţia primelor arme nucleare (1945), acestea au fost denumite „bombe atomice” sau „arme atomice”. Având în
vedere că aceste arme au la bază reacţii nucleare, ulterior au fost denumite „arme nucleare”. 3 Johan Rautenbach – Legal Rights and Obligations Under the Chemical Weapons Convention, OPCW, Haga, 1996,
p. 4;
Capitolul ARMELE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ – POTENŢALE
MIJLOACE ALE ACŢIUNILOR TERORISTE
1
6
militare, ca şi asupra populaţiei civile şi bunurilor cu caracter civil. De asemenea,
armele de distrugere în masă, prin efectele lor majore asupra oamenilor, dar şi
asupra animalelor, vegetaţiei, construcţiilor şi altor bunuri, pot fi considerate şi ca
mijloace şi metode de război care produc rău superfluu sau care au efecte extinse,
grave şi durabile asupra mediului natural.
Deci, folosirea în război a armelor de distrugere în masă este incompatibilă
cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional umanitar.
1.1.2. ARMELE NUCLEARE
1.1.2.1. Evoluţia armelor nucleare
Descoperirile din domeniul fizicii nucleare, în deceniul al patrulea al
secolului XX au permis ca încă de la începutul celui de Al Doilea Război Mondial,
atât în Germania, cât şi în Marea Britanie şi SUA să fie lansate proiecte de
dezvoltare a unor arme bazate pe fenomenul de fisiune a uraniului – 235.
Principalele momente ale evoluției armelor nucleare, marcate în teză, sunt:
La 16 iulie 1945, în deşertul de la Nord de Alamogardo, statul New
Mexico, a avut loc prima experienţă, cu numele de cod Trinity, cu o armă nucleară
având echivalentul a 19 kilotone trotil, numită The Gadget.
La 6 august 1945, o încărcătură nucleară bazată pe fisiunea uraniului –
235, numită Little Boy, a fost lansată asupra oraşului japonez Hiroshima, iar la 9
august 1945, o încărcătură nucleară bazată pe fisiunea plutoniului – 239, intitulată
Fat Man, a fost lansată asupra oraşului Nagasaki. În aceste bombardamente au
murit imediat, datorită arsurilor, bolii provocate de radiaţii şi traumatismelor, peste
100.000 oameni, majoritatea civili. Mai multe zeci de mii de persoane au murit
ulterior, datorită bolii de iradiaţie şi cancerelor provocate de aceasta.
Sovieticii au experimentat prima încărcătură bazată pe fisiune nucleară,
la 29 august 1949, în Kazahstan.
Experimentarea prototipului primei bombe termonucleare a avut loc la 1
noiembrie 1952 în insula Eluegelab, atolul Eniwetoc din Insulele Marshall. Energia
exploziei a fost de 450 ori mai mare decât cea a exploziei produse la Hiroshima.
Insula a fost distrusă, producându-se un crater sub apă cu un diametru de 1,9
kilometri şi o adâncime de 50 metri.
Sovieticii au experimentat primul lor prototip de bombă termonucleară
la 12 august 1953.
La 28 februarie 1954, SUA au experimentat prima încărcătură
termonucleară sub formă de armă (bombă). Explozia a provocat contaminarea
radioactivă a unei suprafeţe de peste 18000 kilometri pătraţi, incluzând insulele
Marshall, precum şi pescarii şi peştele unui vas de pescuit japonez. Populaţia
insulelor contaminate a trebuit să fie evacuată.
Ulterior, alte state au desfăşurat cercetări şi s-au dotat cu arme nucleare:
Marea Britanie (1952), Franţa (1960), China (1964).
7
Mai recent, două state asiatice, India (1974) şi Pakistanul (1998),
nesemnatare ale Tratatului de neproliferare, au intrat în cursa înarmărilor nucleare.
În prezent, alte două state, Coreea de Nord şi Iranul sunt suspectate că
au preocupări în legătură cu producerea şi dotarea cu arme nucleare.
1.1.2.2. Definirea şi tipologia armelor nucleare
Arma nucleară este un mijloc de distrugere în masă ce se bazează pe
acţiunea distructivă a imensei cantităţi de energie degajată în timpul exploziei
nucleare. Ea produce, în timp scurt, grave afecţiuni şi chiar moartea oamenilor şi
animalelor, distrugeri mari clădirilor şi autovehiculelor1.
Încărcăturile nucleare, în funcţie de natura reacţiilor pe care se bazează, sunt
de trei categorii:
încărcături nucleare de fisiune, bazate pe reacţia de fisiune (ruperea
nucleelor de uraniu–235 sau plutoniu–239);
încărcături termonucleare, bazate pe reacţia de fuziune (combinare) a
nucleelor de deuteriu sau tritiu (izotopi ai hidrogenului) sau a deuterurii de litiu;
încărcături nucleare combinate, care se bazează pe succesiunea a trei
reacţii nucleare: fisiunea uraniului–235 sau a plutoniului–239, fuziunea deuterurii
de litiu şi fisiunea învelişului de uraniu-238 sub acţiunea neutronilor rapizi rezultaţi
din treapta a doua.
O variantă a încărcăturii de fisiune de mic calibru, cu o construcţie specială,
la care unda de şoc este foarte mică, a fost numită bombă cu neutroni.
De asemenea, o altă variantă de încărcătură de fisiune, valiza nucleară
reprezintă un dispozitiv nuclear miniaturizat, creat special pentru scopuri
subversive sau diversioniste2.
S-au realizat muniţii nucleare cu puteri de câteva mii de ori mai mari decât
ale celor folosite în 1945 la Hiroshima şi Nagasaki.
1.1.2.3. Efectele distructive ale exploziilor nucleare
Unda de şoc reprezintă principalul factor distructiv al exploziei nucleare,
efectele fiind mai mari decât ale celorlalţi factori, iar protecţia împotriva sa fiind
mai greu de realizat.
În esenţă, unda de şoc reprezintă comprimarea bruscă a aerului, care se
propagă de la centrul exploziei în toate direcţiile, cu viteză supersonică. Acţiunea
distructivă a acesteia este determinată, în principal, de suprapresiunea în frontul
undei de şoc şi de timpul de acţiune al undei de şoc.
1 Joseph Cirincione, Jon B. Wolfsthal, Miriam Rajkumar – Deadly Arsenals. Nuclear, Biological and Chemical
Threats, Carnegie Endowment for International Peace, Washington DC, 2005, p. 45 – 55; 2 Nikolai Sokov, William C. Potter – „Suitcase Nukes” A Reassessment, 23 September 2002,
http://cns.miis.edu/pubs/week/020903.htm Isabella Alexandrescu – „Valiza nucleară” a lui Bin Laden ţine lumea
cu sufletul la gură, Evenimentul zilei, 27 noiembrie 2001, p. 7;
8
Unda de şoc acţionează asupra oamenilor, fie direct, ca urmare a creşterii
instantanee a presiunii aerului în momentul ajungerii undei, fie indirect, prin
acţiunea de distrugere a construcţiilor, dărâmării copacilor etc.
Acţiunea directă a undei de şoc provoacă dereglări funcţionale ale unor
organe interne, traumatisme craniene, fracturi ale membrelor, până la traumatisme
ale creierului care duc la pierderea îndelungată a conștienței, vătămări ale
organelor din cavitatea toracică şi abdominală, fracturi, hemoragii pe nas şi urechi
şi chiar moartea.
În unele cazuri, în general în localităţi, acţiunea indirectă a undei de şoc
poate avea efecte mai grave asupra oamenilor, datorită distrugerii clădirilor.
Unda de şoc constituie principalul factor distructiv al construcţiilor.
Lucrările subterane, inclusiv cele de termoficare, canalizare, alimentare cu apă sau
cu gaze sunt afectate de undele seismice ale exploziei nucleare.
Emisiunea de lumină este o radiaţie electromagnetică ce cuprinde
domeniile ultraviolet, vizibil şi infraroşu ale spectrului. Este generată de zona
luminoasă a exploziei nucleare. Se propagă prin aer în linie dreaptă, cu viteza de
300.000 km/s.
Energia emisiunii de lumină ce se absoarbe de materialul suprafeţei pe care
cade se transformă în energie termică, încălzind obiectul respectiv. Încălzirea
materialelor poate fi atât de puternică, încât să producă deteriorarea, topirea,
carbonizarea sau incendierea acestora. Un efect major al emisiunii de lumină îl
reprezintă incendiile ce se produc în oraşe, păduri şi culturi agricole.
Arsurile pielii de sub îmbrăcăminte au loc ca urmare a încălzirii acesteia,
care poate chiar să se topească (cea din fibre sintetice) sau să se aprindă.
Îmbrăcămintea din bumbac sau lână oferă o protecţie mai bună faţă de emisiunea
de lumină.
Gravitatea vătămării persoanelor este determinată, în afară de gradul arsurii
şi de mărimea suprafeţei afectate şi de locul acesteia.
Emisiunea de lumină afectează în mare măsură ochii persoanelor,
determinând orbirea temporară şi chiar arsuri ale retinei.
Efectele emisiunii de lumină se pot manifesta, în funcţie de calibrul
încărcăturii care a provocat explozia, până la distanţe de kilometri şi chiar zeci de
kilometri.
Radiaţia penetrantă este un flux de radiaţii gama şi neutroni emis din zona
exploziei nucleare în mediul înconjurător. Se propagă prin aer, la sute de metri şi
chiar kilometri, ionizând atomii din aer şi din materialele întâlnite.
Prin ionizarea atomilor din celulele ţesuturilor vii se produc procese
biologice care determină perturbarea funcţiilor vitale ale unor organe interne şi
apariţia bolii de iradiaţie1.
Gravitatea bolii este determinată de doza de radiaţie absorbită, caracterul
iradierii (generală sau localizată pe anumite porţiuni ale corpului), durata iradierii,
1 Sasu Arcadie, Omul şi radiaţiile, Editura Ministerului Apărării Naţionale, Bucureşti, 1980;
9
precum şi de starea şi sensibilitatea organismului. În funcție de gravitatea sa, boala
de iradiație are patru grade.
De subliniat că, în momentul iradierii, omul nu simte nici o senzaţie sau
durere.
În teză sunt prezentate dozele echivalente la care apar cele 4 grade ale bolii
de iradiație, simptomatologia și șansele de vindecare/supraviețuire în fiecare dintre
acestea.
Contaminarea radioactivă. Principala sursă de contaminare radioactivă a
mediului înconjurător o constituie produsele radioactive ale reacţiilor nucleare.
Fragmentele de fisiune reprezintă un amestec complex de substanţe radioactive,
circa 200 izotopi, care se dezintegrează cu emiterea de radiaţii beta şi gama.
O altă sursă de contaminare o reprezintă substanţele radioactive formate în
sol şi în diferite obiecte din zona exploziei, ca urmare a captării neutronilor de
către nucleele elementelor chimice componente (sodiu, aluminiu, calciu etc.).
Dezintegrarea acestor substanţe radioactive este însoţită de emisii alfa, beta şi
gama.
În cazul exploziei la suprafaţa pământului, se formează o coloană mare de
praf, unită cu norul exploziei, aşa numita ciupercă radioactivă. Norul este purtat de
vânt pe distanțe foarte mari. Din el, pe timpul deplasării, se depun pe sol şi pe
obiecte particule radioactive, provocând o contaminare pe zone foarte întinse, până
la zeci şi chiar sute de kilometri.
Substanţele radioactive îşi exercită acţiunea nocivă asupra organismului
uman, atât de la distanţă, prin iradiere externă, cât şi prin depunerea pe piele sau
pătrunderea în organism (inhalare, ingerare, contactul cu rănile deschise).
O particularitate a substanţelor radioactive este faptul că sunt lipsite de
miros şi de gust, prezenţa lor putând fi pusă în evidenţă doar cu ajutorul aparaturii
specializate, numită aparatură dozimetrică.
Impulsul electromagnetic. Fluxurile de electroni generate la explozia
nucleară, precum şi ionizarea atomilor din mediu ca urmare a emisiunilor de
neutroni şi radiaţii gama, generează câmpuri electrice şi magnetice de scurtă
durată, care constituie impulsul electromagnetic al exploziei nucleare. Acesta
acţionează distructiv pe distanţe de câţiva kilometri în jurul centrului exploziei, dar
perturbă comunicaţiile radio şi funcţionarea diferitelor tipuri de aparatură
electronică pe distanţe mult mai mari.
Cele mai expuse sunt atât sistemele de comunicaţii radio, cât şi cele prin
cablu.
1.1.2.4 Armele radiologice
Armele radiologice reprezintă o variantă a armelor nucleare, caracterizată
doar prin unul din efectele acestora: contaminarea radioactivă. În esenţă, este vorba
de diseminarea în atmosferă, pe sol sau în apă a substanţelor radioactive, de regulă
deşeuri de la centralele nuclearo-electrice, cu ajutorul unor explozivi sau a altor
procedee.
10
Așa numitele, bombe radiologice, sau dispozitive explozive de dispersare a
materialelor radioactive ori „bombe murdare” sunt în atenţia unor entităţi teroriste.
O bombă murdară este alcătuită dintr-un miez de exploziv convenţional puternic şi
dintr-un înveliş din material radioactiv nefisionabil (impur, sub masa critică
necesară producerii fisiunii nucleare). La detonaţia explozivului se produce
dispersarea materialului radioactiv, care provoacă o puternică contaminare
radioactivă pe suprafeţe întinse.
Un raport prezentat Senatului SUA în anul 2002 cu privire la efectele
atentatelor cu arme radiologice (bombe murdare) menţionează că acestea pot fi
catastrofale pe termen lung. Raportul evaluează pagubele provocate de un atentat
cu bombă radiologică într-un oraş precum New York, la mii de miliarde de dolari
şi posibilitatea demolării şi evacuării zonei în cazul unei rate ridicate a
îmbolnăvirilor de cancer.
1.1.2.5. Situaţia arsenalelor nucleare
Este prezentată situaţia arsenalelor nucleare existente în lume, așa cum este
evaluată în literatura de specialitate, în următoarele state deținătoare1: China,
Franța, India, Israel, Marea Britanie, Pakistan, Rusia și Statele Unite ale Americii.
Conform Tratatului SORT, semnat între Rusia și SUA la Moscova, în mai
2002, numărul încărcăturilor nucleare, va fi redus, până în 2012, la 1700 – 2200 de
fiecare parte.
Numărul încărcăturilor nucleare ale statelor posesoare de astfel de arme se
estimează la peste 20.000, din care aproape 17.500 operaţionale.
Datorită tratatelor bilaterale de reducere a arsenalelor nucleare strategice ale
Rusiei şi SUA2, dar şi procesului de uzură morală, numărul încărcăturilor nucleare
a scăzut semnificativ în ultimele două decenii. Astfel, din 65.000 încărcături
nucleare active, în 1985 acestea au scăzut la aproximativ 20.000 în 2002.
Având în vedere puterea de explozie a încărcăturilor nucleare existente,
precum şi perfecţionarea continuă a mijloacelor de transport la ţintă, în special a
rachetelor strategice, nu se poate concluziona că reducerea numărului de
încărcături nucleare reprezintă şi o reducere semnificativă a ameninţării nucleare.
1.1.3. ARMELE BIOLOGICE
1.1.3.1 Istoricul dezvoltării şi folosirii armelor biologice
Atacuri cu arme biologice, atât în campanii militare, cât şi în acţiuni
teroriste, s-au produs pe tot parcursul istoriei.
1 Benjamin Friedman, Jillian Hayes – The World’s Nuclear Arsenals, Center for Defense Information, Washington
D.C., 2003, http://www.cdi.org/issues/nukef&f/database/nukearsenals.cfm; Joseph Cirincione, Jon B. Wolfsthal,
Miriam Rajkumar, op. cit., p. 8; 2 Tratatul START – 2 a prevăzut limitarea, arsenalelor Rusiei şi SUA la 3500 încărcături nucleare strategice. Semnat în
ianuarie 1993, acesta a fost ratificat de SUA în septembrie în 1997 şi de Rusia în aprilie 2000, a fost declarat nul de
către Federaţia Rusă în iunie 2002.
11
Sunt menţionate astfel de acțiuni încă din secolul VI î.H1.
În conflictele armate din Evul Mediu s-a practicat o formă rudimentară, dar
deosebit de eficientă de război biologic: provocarea epidemiilor în rândul armatei
inamice prin împrăştierea în rândul acesteia a unor cadavre sau obiecte ale unor
bolnavi de boli contagioase. Astfel, în 1346, hoardele tătare au cucerit cetatea
Kaffa2 (astăzi, Feodosia) din Crimeea, aruncând în interiorul zidurilor acesteia
cadavrele unor bolnavi de ciumă. Există părerea pertinentă că pandemia de ciumă
care a cuprins întreaga Europă în jurul anului 1350 şi a provocat moartea a 25
milioane oameni, circa o treime din populaţia ţărilor de pe întreg continentul, a fost
adusă de genovezii refugiaţi din Kaffa.
Primul Război Mondial a fost marcat de numeroase epidemii (rujeolă, gripă,
febră tifoidă) care au produs imense pierderi de vieţi, atât în rândul combatanţilor,
cât şi al populaţiei civile, multe din cauze naturale datorate condiţiilor precare de
trai generate de război, dar altele datorate folosirii armelor biologice. De altfel,
diferenţierea epidemiilor naturale de cele provocate de folosirea armelor biologice
reprezintă o problemă deosebit de dificilă, chiar pentru specialiştii din domeniul
microbiologiei.
În teză sunt citate mai multe acţiuni de contaminare biologică desfășurate de
agenți Germaniei în campania Primului Război Mondial. Între acestea, este
menționat faptul că Institutul de Bacteriologie din București a identificat Bacillus
anthracis în culturile confiscate de la Legaţia Germaniei, destinate contaminării
ovinelor ce urmau a fi exportate în Rusia3. De asemenea, mai este menţionată
folosirea de către Germania a armelor biologice (antrax, răpciugă) în acţiuni de
sabotaj în Spania (antrax la oameni) şi în România (răpciugă la cai)4.
De o cruzime cu totul ieşită din comun au fost acţiunile întreprinse de
japonezi în domeniul armelor biologice. În 1938, armata japoneză a contaminat, cu
microbul tifosului, rezervoarele de apă ale sovieticilor din zona de frontieră cu
Manciuria. Epidemia de ciumă bubonică izbucnită în China, întâi în zona
Shanghaiului şi apoi în Manciuria şi care a provocat zeci de mii de victime în
rândul populaţiei chineze, s-a datorat tot acţiunii criminale a japonezilor, care au
utilizat ca vectori ai bacteriei ciumei (Yersinia pestis) purici şi şobolani.
Suspiciunile că Germania dezvoltă un program de producere şi dotare cu
arme biologice au stimulat realizarea de astfel de programe în principalele state ale
coaliţiei antihitleriste.
În Marea Britanie, la Porton Down, s-a înfiinţat, în 1940, un laborator de
cercetări în domeniul armelor biologice. Au fost realizate experimentări cu
Bacillus anthracis pe ovine, în insula Gruinard din nord-vestul Scoţiei. De
menţionat că solul insulei a rămas contaminat mulţi ani, în 1979 luându-se măsura
1 Andrew Lloyd, Peter Matheus – Bioterorismul – flagelul mileniului III, Editura Hiparion, Cluj-Napoca, 2002, p. 26 –
27; 2 General de brigadă dr. Nicolae Popescu, colonel (r) prof. Mihail Grigorescu – Istoria Chimiei militare româneşti,
1917 – 2005, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p. 48; 3 General de brigadă dr. Nicolae Popescu, colonel (r) prof. Mihail Grigorescu, op. cit., p. 48; 4 Idem, p. 49;
12
decontaminării acesteia, dar abia în 1988 insula a putut fi declarată decontaminată
de antrax.
În SUA, în 1942 s-a început un program de cercetare în domeniul armelor
biologice, la Camp Detrick.
Deşi s-au făcut cercetări şi investiţii serioase în principalele ţări combatante,
în cel de Al Doilea Război Mondial armele biologice nu au fost folosite. Au existat
doar acuzaţii reciproce fără, însă, a fi confirmate. La sfârşitul războiului s-a
constatat că arsenalele biologice realizate, încorporând tehnici de dispersare, ar fi
putut declanşa mari epidemi.
După cel de Al Doilea Război Mondial, preocupările privind dezvoltarea
armelor biologice au continuat în multe ţări, între care Uniunea Sovietică şi Statele
Unite, aceste arme fiind considerate atât o alternativă, cât şi o completare a armelor
nucleare.
Este semnificativă declanşarea unei epidemii de antrax, în 1980, la
Sverdlovsk (astăzi Ecaterinburg), când au murit 68 persoane1. Deşi, pe moment,
autorităţile sovietice au justificat apariţia epidemiei prin consumul de carne
infectată procurată de pe piaţa neagră, după dezintegrarea Uniunii Sovietice
administraţia Elţîn a recunoscut că epidemia s-a datorat unui accident la un
laborator militar. În context, Rusia a anunţat, în 1992, sistarea programului de
dezvoltare a armelor biologice2.
Şi Irakul a dezvoltat un program considerabil de producere a armelor
biologice. Comisia de control a ONU, UNSCOM, a luat cunoştinţă în 1997 că
Irakul a produs culturi de toxină botulinică, bacili de antrax, de aflatoxină şi alţi
agenţi patogeni3.
În 1991, în timpul Primului Război din Golf, Irakul dispunea de 191 rachete
încărcate cu toxină botulinică şi cultură de bacili de antrax, îndreptate către Israel şi
Arabia Saudită. Riscul unei riposte nucleare din partea Israelului l-a făcut pe
Saddam Hussein să renunţe la folosirea acestor arme biologice.
În condiţiile în care Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării,
producţiei şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la
distrugerea lor nu cuprinde prevederi referitoare la controlul implementării sale,
încă de la începutul anilor ’80 unele state au finanţat noi cercetări în domeniul
armelor biologice, vizând realizarea de agenţi patogeni inteligenţi, care să
acţioneze selectiv (pe criterii de apartenenţă rasială, etnică sau socială), disimulat
(cu perioade de latenţă foarte mari) sau supereficienţi (cu rezistenţă crescută la
terapiile cunoscute).
În Uniunea Sovietică, tot în anii ’80, a fost modificată bacteria Yersinia
pestis pentru a rezista la tratamentul cu antibiotice. Noul tip de ciumă provocată,
numită „ciuma roşie”, are un efect distructiv foarte mare, fiind rebelă la medicaţie4.
1 Andrew Lloyd, Peter Matheus, op. cit., p. 66 – 67; 2 Susan K. Lewis – History of Biowarfare, http://www.pbs.org/wgbh/nova/bioterror/history.html; 3 General de brigadă dr. Nicolae Popescu, colonel (r) prof. Mihail Grigorescu, op. cit., p. 53; 4 General de brigadă dr. Nicolae Popescu, colonel (r) prof. Mihail Grigorescu, op. cit., p. 57;
13
Tot în URSS au fost cercetate şi realizate bacterii de „antrax cu virulenţă sporită”,
rezistente la antibioticele obişnuite1.
Armele biologice au intrat şi în atenţia entităţilor teroriste2.
Sunt cunoscute tentativele de folosire a bacililor de antrax şi a toxinei
botulinice de către secta Aum Shinrikyo în 8 atentate desfăşurate pe teritoriul
Japoniei în perioada 1990 - 19953.
În ultima parte a anului 2001, după atentatele teroriste de la 11 septembrie,
Statele Unite au fost terorizate de atacurile cu plicuri conţinând bacili de antrax sau
praf alb inert. Au contractat boala (antrax) 23 persoane, din care 5 au decedat,
producându-se o îngrijorare generală şi chiar panică4.
Preocupările unor state, în special din Orientul Mijlociu, ca şi ale unor
entităţi teroriste pentru producerea sau dobândirea armelor biologice îngrijorează
în mai mare măsură şi datorită faptului că după destrămarea URSS, parte din
cercetătorii care au participat la programul dezvoltat în cadrul complexului
Biopreparat, rămânând fără ocupaţie şi surse de venit, au părăsit ţara, putând fi
angrenaţi în activităţi subversive5.
1.1.3.2. Definirea şi clasificarea armelor biologice
Armele biologice sunt definite de două elemente, considerate separat sau
împreună:
materiale conţinând agenţi biologici sau toxine, indiferent de originea
lor sau de metoda de producere, de tipuri şi în cantităţi care nu se justifică pentru
scopuri profilactice, de protecţie sau alte scopuri paşnice;
armament, dispozitive sau mijloace de dispersare destinate întrebuinţării
agenţilor biologici sau toxinelor pentru scopuri ostile sau în conflicte armate6.
Agenţii biologici sunt definiţi ca microorganisme sau alte organisme,
indiferent dacă sunt naturale sau modificate genetic, care pot cauza moartea,
îmbolnăvirea şi/sau incapacitatea la om şi animale sau care pot cauza moartea,
îmbolnăvirea sau vătămarea la plante.
Toxinele sunt compuşi toxici produşi de microorganisme, animale sau
plante, indiferent de metoda de producere şi dacă sunt naturale sau modificate, care
provoacă moartea, îmbolnăvirea sau alte vătămări fiinţelor umane, animalelor sau
plantelor.
Din definiţia agenţilor biologici rezultă că ei pot fi microorganisme sau alte
organisme. Microorganismele care produc moartea, îmbolnăvirea sau incapacitarea
1 Jonathan B. Tucker – Biological Weapons in the Former Soviet Union: An Interview with Dr. Kenneth Alibek, The
Nonproliferation Review/Spring-Summer, 1999, p. 1 – 10; Andrew Lloyd, Peter Matheus, op. cit., p. 67 – 70; 2 Laxi Krock – Global Guide to Bioweapons, http://www.pbs.org/wgbh/nova/bioterror/global.html; 3 Horia Dogaru – Bioterorismul, Revista română de drept umanitar, anul X, 2002, nr. 4 (43), p. 10 – 15; 4 John R. Bolton – The US Position on the Biological Weapons Convention: Combating the BW Threat,
http://www.state.gov/t/us/rm/13090.htm; 5 Andrew Lloyd, Peter Matheus, op. cit., p 64 – 65; 6 Grupul de lucru al statelor părţi la Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producţiei şi stocării armelor
bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea lor, Raportul sesiunii a XV-a, Geneva, 28 iunie – 23 iulie 1999,
document BWC/Ad Hoc Group/46 din 30 iulie 1999, p. 16 – 17;
14
(vătămarea) se definesc ca agenţi patogeni. Aceştia, în funcţie de natura
biologică, cuprind: bacterii, rickettsii, fungii, virusuri.
1.1.3.3. Principalele tipuri de arme biologice şi efectele acestora asupra
organismului uman
Principalele tipuri de arme biologice au efecte diferite asupra organismului
uman1. Acestea se prezintă în continuare.
Bacteriile sunt microorganisme monocelulare de diferite forme: sferice
(coci), cilindrice (bacili), spiralate (vibrioni şi spirili), cu nucleu neindividualizat.
Se înmulţesc prin diviziune directă. Sunt răspândite pretutindeni (în sol, în apă, în
aer etc.) şi au un însemnat rol în natură şi în viaţa practică (industria alimentară, a
antibioticelor).
În teză se prezintă simptomatologia, posibilitățile de tratament și șansele de
supraviețuire pentru bolile produse de următoarele bacterii:
Bacillus anthracis, care produce boala numită antrax;
Yersinia pestis, care provoacă ciuma (pesta);
Brucella suis, care provoacă boala numită bruceloză;
Pasturella (sau Francisella) tularensis, care produce boala numită
tularemie sau febra iepurelui;
Sunt enumerate și alte bacterii care pot fi luate în considerare ca potenţiali
agenţi biologici de luptă.
Rickettsii reprezintă un grup de microorganisme intermediare între bacterii
şi virusuri, având însuşiri comune atât cu bacteriile (dimensiune, structură
morfologică, sensibilitate faţă de antibiotice), cât şi cu virusurile (parazitism
obligatoriu, capacitatea de a fi cultivate numai în celule vii şi filtrabilitate la unele
specii). Produc, la om şi animale, boli numite rickettsioze.
În teză se prezintă simptomatologia și tratamentul pentru boala numită febra
Q, produsă de Coxiella burnetti.
Virusurile reprezintă cele mai simple forme de viaţă, incomplet organizate,
având dimensiuni foarte mici (de ordinul 8 – 10 până la 250 – 500 microni). Se
înmulţesc numai în celule vii, în organism sau în medii de cultură care conţin
asemenea celule.
Constituie agenţii patogeni ai bolilor numite generic viroze. În general,
virusurile conferă imunitate.
Se prezintă simptomatologia și tratamentul virozelor produse de
următoarele virusuri:
Virusul variolei, care provoacă variola sau vărsatul;
Virusul encefalitei cabaline venezueliene (VEE);
Virusul febrei galbene.
Sunt enumerate și alte virusuri considerate potenţiali agenţi biologici de
luptă.
1 Joseph Cirincione, Jon B. Wolfsthal, Miriam Rajkumar, op. cit., p. 69 – 76;
15
Toxinele sunt substanţe toxice, în general de natură proteică, produse de
bacterii, de unele animale (de ex. veninul de şarpe sau de scorpion) sau de plante
(de ex. ricina, existentă în seminţele de ricin).
Se prezintă efectele următoarelor toxine:
Saxitoxina, care este produsă de o specie de alge;
Toxina botulinică, care este produsă de o bacterie Clostridium botulinum
și provoacă boala numită botulism;
Ricina, care este conţinută în boabele de ricin. Este extrem de toxică la
doze foarte mici, de ordinul 0,2 – 0,3 mg;
Enterotoxina stafilococică B este produsă de Stafilococus aureus;
Micotoxina tricotecene, numită şi T2, care este produsă de mucegaiurile
tip fusarium
Sunt enumerate și alte toxine, potenţiale arme biologice.
1.1.4. ARMELE CHIMICE
1.1.4.1. Definiţia armelor chimice
Armele chimice sunt definite de Convenţia privind interzicerea acestora,
prin următoarele elemente, luate împreună sau separat1:
1. substanţe toxice şi precursorii lor, cu excepţia celor destinate unor
scopuri neinterzise de Convenţie, atât timp cât tipurile şi cantităţile sunt conforme
cu asemenea scopuri;
2. muniţii şi dispozitive concepute special pentru a provoca moartea sau
alte vătămări, prin acţiunea toxică a substanţelor toxice (definite în primul
element), care ar fi eliberate ca urmare a folosirii unor asemenea muniţii şi
dispozitive;
3. orice echipament conceput special pentru a fi utilizat în legătură directă
cu folosirea muniţiilor şi dispozitivelor (definite în al doilea element).
În legătură cu definiţia armelor chimice, este de subliniat că, aşa cum
rezultă din primul element al acesteia, nu sunt considerate arme chimice
substanţele toxice şi precursorii care sunt destinate unor scopuri neinterzise, dacă
tipurile şi cantităţile sunt conforme cu asemenea scopuri.
Scopurile neinterzise de Convenţie sunt:
a) scopuri industriale, agricole, de cercetare, medicale, farmaceutice sau
alte scopuri paşnice;
b) scopuri de protecţie, anume acele scopuri în relaţie directă cu protecţia
împotriva substanţelor toxice şi cu protecţia împotriva armelor chimice;
c) scopuri militare care nu au legătură cu utilizarea armelor chimice şi nu
depind de utilizarea proprietăţilor toxice ale substanţelor chimice ca metodă de
război;
1 Inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Consideraţii privind definirea armelor chimice, Revista Apărarea NBC,
Câmpulung Muscel, anul VI (2005), nr. 2 (10), p. 48 – 52;
16
d) asigurarea respectării legilor, inclusiv combaterea dezordinilor publice.
O grupă de substanţe care, cauzând incapacitatea temporară, satisfac
definiţia substanţelor toxice, dar pe care Convenţia nu le include în categoria
armelor chimice, o reprezintă substanţele (numite şi agenţi) pentru combaterea
dezordinilor publice. Acestea sunt definite ca orice produs chimic, necuprins în
vreo listă, care poate produce rapid, la om, efecte de iritaţie senzorială sau
incapacitate fizică, care dispar la scurt timp după terminarea expunerii1.
Deşi nu le cuprinde în categoria armelor chimice, Convenţia prevede
obligaţia statelor părţi de a nu utiliza substanţele pentru combaterea dezordinilor
publice ca mijloace de război. Ele pot fi utilizate, aşa cum rezultă şi din denumirea
lor, în scopurile neinterzise de Convenţie referitoare la asigurarea respectării
legilor, inclusiv combaterea dezordinilor publice2.
1.1.4.2. Istoricul dezvoltării şi folosirii armelor chimice
Începuturile armelor chimice sunt menţionate încă din timpul războaielor
antice3.
Sunt prezentate diferite situații de folosire a fumurilor înecăcioase sau de
otrăvire a surselor de apă, încă din secolul VI î.H. și apoi, pe parcursul istoriei, în
secolele XII – XVII4.
În epoca modernă, înainte de folosirea substanţelor toxice ca agenţi de
luptă, acestea au fost utilizate pentru combaterea criminalităţii. În Parisul anului
1912, membrii bandei Bonnet, după jafuri armate, susţineau aprige lupte de stradă
cu poliţiştii şi se retrăgeau în catacombe. În faţa acestei situaţii inedite, directorul
laboratorului prefecturii de poliţie a avut ideea de a recurge la o substanţă iritantă
cu efect lacrimogen, care să-i determine pe infractori să iasă din adăpostiri.
Poliţiştii au fost dotaţi cu grenade lacrimogene ce conţineau aproape 20 grame
bromoacetat de etil şi care puteau fi lansate cu ajutorul puştilor. Efectul obţinut a
fost deosebit, ceea ce a impus bromoacetatul de etil în arsenalul chimic al armatei
franceze pentru războiul care se apropia5.
Substanţele iritante au fost de mai multe ori folosite la începutul Primului
Război Mondial; sunt prezentate principalele situații de utilizare.
1 Dr. Tudor Cearapin, Horia Dogaru – Armele neletale bazate pe substanţe chimice şi legitimitatea folosirii acestora,
Revista română de drept umanitar, anul XII, 2004, nr. 2 (49), p. 15 – 18; 2 General maior dr. ing. Ştefan Dogaru, inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Substanţele incapacitante nu pot fi
folosite ca mijloace de război, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI (2005), nr. 1 (9), p. 29 – 32;
General locotenent prof. univ. dr. Tudor Cearapin, inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Legitimitatea folosirii
substanţelor incapacitante ca arme neletale, Buletinul Jandarmeriei Române, nr. 1/2005, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, p. 51 – 56; 3 Ştefan Dogaru, Horia Dogaru – Convenţia privind interzicerea armelor chimice şi legea internă de aplicare a
prevederilor acesteia, Revista română de drept umanitar, anul VII, 1999, nr. 1 (25), p. 14 – 16; 4 Petre Junie – Arma chimică – din istoria unei triste cariere, Colecția revistei „Lumea”, 1986; 5 Petre Junie, op. cit.; Costin D. Neniţescu, Constantin N. Ionescu – Gaze şi măşti de război, Editura Vremea,
Bucureşti, 1933, p. 10;
17
Se consideră că războiul chimic a început la 22 aprilie 1915, ora 18.00 când,
pe frontul din Flandra, în localitatea Ypres, Regimentul 35 Pionieri german a lansat
asupra poziţiilor franceze un val de clor, conţinând 180 tone din acest gaz toxic1.
Emisia de clor asupra poziţiilor franceze, care a durat doar 15 minute, a
reprezentat începutul războiului chimic modern2. Efectul produs de acest atac a fost
foarte mare. Surse ale vremii au menţionat că aliaţii au avut în total 15.000 de
„gazaţi”, din care 5.000 morţi şi 5.000 prizonieri, cei mai mulţi făcând parte din
divizia franceză de trupe coloniale.
După acest prim atac, importanţa armelor chimice a fost luată în considerare
de ambele tabere, ceea ce a determinat o rapidă dezvoltare a acestora şi numeroase
situaţii de folosire până la sfârşitul Primului Război Mondial, prezentate în teză.
Cea mai toxică substanţă folosită în Primul Război Mondial a reprezentat-o
iperita, numită astfel de francezi, după numele localităţii Ypres, unde a fost folosită
prima dată de germani, în noaptea de 12/13 iulie 1917, în aceeaşi localitate în care
cu doi ani şi trei luni înainte fusese început războiul chimic.
Primul Război Mondial, care a coincis cu perioada iniţială de dezvoltare a
armelor chimice, a permis şi o primă evaluare a acestui nou mijloc de luptă. Au
fost utilizate, în diferite acţiuni militare, circa 35 substanţe toxice, în total circa
113.000 tone. Numărul victimelor este destul de controversat, diferite surse
avansând cifre de la 800.000 la 1.300.000 oameni.
Armele chimice au fost folosite de către trupele germane, în 1917 şi pe
frontul român3, în teză fiind menționate trei situații în luptele care au precedat
marea bătălie de la Mărășești.
Bilanţul folosirii armelor chimice în Primul Război Mondial a determinat
apariţia a două concluzii şi acţiuni contradictorii.
Pe de o parte, războiul chimic a fost considerat pe cât de producător de
suferinţe îngrozitoare, pe atât de ineficient chiar inutil. Folosirea armelor chimice a
încălcat normele de drept internaţional umanitar existente până în acel moment și a
determinat încheierea Protocolului privind interzicerea folosirii în război a gazelor
asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice de luptă, semnat la
Geneva la 17 iunie 1925. 4
Pe de altă parte, experţi militari şi ai industriei chimice din multe ţări,
supralicitând „avantajele” armelor chimice, au susţinut utilitatea acestor arme
într-un viitor război. Şi astfel, la numai câţiva ani de la încheierea ostilităţilor
Primului Război Mondial, s-au lansat noi programe de cercetări şi de fabricaţie a
armelor chimice.
1 Petre Junie, op. cit.; 2 Dr. ing. Ştefan Dogaru, Horia Dogaru – Convenţia privind interzicerea armelor chimice şi legea internă de aplicare
a prevederilor acesteia, Revista română de drept umanitar, anul VII, 1999, nr. 1 (25) p. 14 – 21; 3 General maior dr. ing. Ştefan Dogaru – Serviciul chimic în armata română, Revista de istorie militară, nr. 4 (10),
1991, p. 51 – 53; 4 Ştefan Mihai Dogaru, Ph.D. Eng., Horia Dogaru, Ph.D. Candidate – The Threat of Weapons of Mass Destruction in
“Great Humanitarian Issues in the Scientist Debates”, Romanian Association of Humanitarian Law, Vis-Print
Publishing House, Bucharest, 2006, p. 363 – 366;
18
Sunt menționate descoperirea și producerea, în Germania, a trei substanțe
neurotoxice cu toxicitate foarte ridicată: tabunul, sarinul și somanul.
Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost marcată şi de
întrebuinţarea armelor chimice de către Japonia şi Italia împotriva unor inamici
incapabili de apărare şi ripostă, China, respectiv Abisinia (Etiopia).
Perioada interbelică a fost caracterizată în evoluţia armelor chimice prin
pregătiri susţinute, în special în Germania, introducerea în arsenalele chimice a
unor substanţe cu toxicitate foarte ridicată, dar şi eliminarea multor substanţe cu
eficienţă militară redusă. Această evoluţie, precum şi pregătirile pe linia protecţiei
trupelor şi a populaţiei civile, preconizau utilizarea masivă a armelor chimice în
războiul ce se apropia cu paşi repezi. Şi totuşi, unul din paradoxurile celui de Al
Doilea Război Mondial a fost tocmai nefolosirea armelor chimice. În teză sunt
prezentate date care pot constitui o explicație a acestui paradox.
Singura utilizare a armelor chimice în Al Doilea Război Mondial s-a produs
în Extremul Orient, fiind menţionate atacurilor japoneze asupra trupelor chineze.
Deşi, în general, nu au fost folosite în Al Doilea Război Mondial, armele
chimice au rămas în actualitate, perioada postbelică cunoscând numeroase acţiuni
de perfecţionare şi chiar de folosire a acestora.
Pe lângă substanţele supertoxice letale, s-a căutat introducerea în arsenalele
armelor chimice a unor substanţe cu acţiune incapacitantă, care să determine
scoaterea din luptă a militarilor, fără a provoca moartea acestora. În acest sens, a
reţinut atenţia substanţele cu acţiune psihică, precum 3-quiniclidinil-benzilatul,
fabricat în SUA, sub codul BZ și au revenit în actualitate substanţele iritante cu
acţiune deosebit de puternică, între care CS-ul, larg utilizat în Vietnam de către
trupele americane pentru a contracara forţele nord-vietnameze, care acţionau din
adăposturi, sisteme de tunele, galerii sau din junglă1.
În anii ’50, în condiţiile Războiului Rece, a antagonismului dintre cele două
blocuri militare, NATO şi Tratatul de la Varşovia, armele chimice au fost
considerate indispensabile pentru viitor. Nici SUA şi nici URSS nu au fost dispuse
să abandoneze în favoarea celeilalte părţi supremaţia în domeniul războiului
chimic. Stocurile realizate de cele două mari deţinătoare de arme chimice au ajuns
la 29.000 tone substanţe toxice în SUA, respectiv 40.000 tone în URSS2.
În teză se menționează accidentul produs în primăvara anului 1968, în
deșertul statului Utah, în urma căruia s-au împrăştiat în atmosferă 80 kg sarin. În
urma acestui accident, SUA au decis sistarea fabricării substanţelor toxice de luptă
şi interzicerea experimentărilor cu acestea în aer liber. De asemenea, a fost lansat
un ambiţios program de cercetare şi de fabricare a armelor chimice binare3.
O escaladare a războiului chimic s-a produs în timpul conflictului dintre
Iran şi Irak (1980 – 1988), în care Irakul a folosit în diferite acţiuni iperită şi tabun,
provocând pierderi importante trupelor iraniene.
1 Ian R. Kenyon – Chemical Weapons in the Twentieth Century. Their Use and Their Control, The CBW Conventions
Bulletin, no. 48, June 2000, p. 4; 2 Idem, p. 3; 3 Petre Junie, op. cit.;
19
Un episod de război chimic intens mediatizat, care a sensibilizat opinia
publică internaţională, l-a constituit utilizarea, de către Irak, a armelor chimice, pe
teritoriul său împotriva etnicilor kurzi, la Halabja (1988), care a provocat
numeroase victime din rândul populaţiei civile, în special copii şi femei.
Războiul din Golf (1991) a evidenţiat dimensiunile ameninţării cu folosirea
armelor chimice şi a determinat creşterea eficienţei negocierilor din Conferinţa
pentru dezarmare de la Geneva în vederea finalizării convenţiei privind interzicerea
acestor arme.
Înfrânt în război, Irakul a fost supus unor severe sancţiuni stabilite de
comunitatea internaţională, până la eliminarea completă a capacităţii sale privind
armele de distrugere în masă şi mijloacele de transport la ţintă. Distrugerea
muniţiilor chimice a început în septembrie 1991, iar a substanţelor toxice de luptă
şi precursorilor în septembrie 1992, fiind terminată în 1994. Au fost distruse 690
tone substanţe toxice neuroparalitice şi vezicante (incluzând sarin şi iperită),
precum şi 3.000 tone precursori1.
Armele chimice au intrat şi în atenţia entităţilor teroriste. Acestea au fost
atractive pentru terorişti datorită efectelor catastrofale, costurilor de producere şi de
dispersare sensibil mai mici decât în cazul armelor convenţionale, relativei
facilităţi de procurare şi de disimulare a pregătirii atentatelor2.
Se citeză că în perioada 1975 – 2000 în lume s-au produs 207 situaţii de
terorism cu arme chimice, care s-au soldat cu 2492 intoxicaţi şi 150 decedaţi.
Sunt de notorietate acţiunile sectei japoneze Aum Shinrikyo, care în anii ’90
ai secolului trecut a întreprins peste 20 atentate cu arme chimice, din care cel
produs, la 20 martie 1995, cu sarin, în metroul din Tokio a provocat intoxicarea a
5511 persoane, din care 12 au decedat, 1039 intoxicate grav au necesitat
spitalizare, alte 4460 persoane fiind intoxicate uşor3.
1.1.4.3. Clasificarea substanţelor toxice de luptă
Sunt prezentate trei clasificări mai importante:
clasificarea tactică, din punct de vedere al întrebuinţării pe câmpul de
luptă;
clasificarea fiziologică, din punct de vedere al acţiunii asupra
organismului uman;
clasificarea conform Convenţiei, sub raportul gradului de risc pentru
întrebuinţarea ca armă chimică.
Clasificarea tactică. O primă versiune clasifică substanţele toxice în
substanţe de hărţuire şi substanţe de vătămare4, iar o altă versiune a clasificării
tactice grupează substanţele toxice după criteriul persistenţei lor în mediul
câmpului de luptă: trecătoare, semipersistente şi persistente.
1 Jan R. Kenyon, op. cit., p. 3; 2 General locotenent prof. univ. dr. Tudor Cearapin, inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Terorismul cu arme
chimice – o gravă ameninţare, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI (2005), nr. 1 (9), p. 37 – 44; 3 Horia Dogaru – Terorismul chimic, Revista română de drept umanitar, anul IX, 2001, nr. 3 (38), p. 19 – 21; 4 Ian R. Kenyon,op. cit., p. 1.
20
Substanţele de hărţuire sau incapacitante sunt destinate să reducă
capacitatea de acţiune a inamicului prin a-l obliga să poarte masca sau să
părăsească adăpostirile. În această categorie se includ substanţele iritante
lacrimogene şi cele strănutătoare.
Substanţele de vătămare vizează scoaterea din luptă prin decese sau prin
incapacitare pe termen lung. În această categorie se includ substanţele vezicante,
neurotoxice, cu acţiune psihică1, sufocante, toxice generale şi toxinele.
Sunt menționate substanțele toxice reprezentative din fiecare categorie.
Clasificarea fiziologică. Clasificarea substanţelor toxice de luptă cea mai
utilizată are în vedere gruparea acestora după acţiunea fiziologică principală asupra
organismului şi după manifestările toxicologice. În baza acestui criteriu, pot fi
luate în considerare 8 grupe de substanţe toxice şi anume: vezicante, neurotoxice,
cu acţiune psihică, sufocante, toxice generale, lacrimogene, strănutătoare şi toxine2.
Clasificarea conform Convenţiei. Clasificarea adoptată de Convenţia
privind interzicerea dezvoltări, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi
distrugerea acestora are în vedere gradul de risc pentru obiectul şi scopul său,
precum şi măsura în care substanţele toxice, ca şi precursorii, se produc în industrie
pentru scopuri comerciale, neinterzise. De remarcat că această clasificare nu
cuprinde substanţele iritante destinate combaterii dezordinilor publice, a căror
utilizare este permisă de Convenţie doar în scopul definit prin denumire, dar
interzisă ca mijloace de război3.
1.1.4.4. Principalele tipuri de substanţe toxice de luptă şi efectele acestora
asupra organismului uman
Sunt prezentate, caracteristicile fizice, acţiunea fiziologică, simptomatologia
și posibilitățile de tratament pentru următoarele clase de substanțe toxice4:
Substanţe toxice vezicante. Principalele substanţe din această categorie sunt
iperita, azotiperita şi levizita.
Substanţele neurotoxice au ca reprezentanţi principali sarinul, somanul,
tabunul şi VX-ul.
Toxine. Sunt substanţe produse prin procese biologice, care pot fi obţinute şi
prin sinteză chimică. Reprezentanți: ricina şi saxitoxina.
Substanţele toxice cu acţiune psihică acţionează asupra sistemului nervos
central, perturbând activitatea normală a acestuia pe o perioadă de câteva ore, până
la câteva zile. La doze obişnuite nu produc leziuni permanente şi nu pun viaţa în
pericol.
1 Substanţele cu acţiune psihică pot fi considerate şi în categoria substanţelor de hărţuire, fiind denumite incapacitante
psihice. 2 Ian R. Kenyon, op. cit., p. 2. 3 Dr. Tudor Cearapin şi Horia Dogaru – Armele neletale bazate pe substanţe chimice şi legitimitatea folosirii acestora,
Revista română de drept umanitar, anul XII, 2004, nr. 2 (49), p. 15 – 18; General maior dr. ing. Ştefan Dogaru,
inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Substanţele incapacitante nu pot fi folosite ca mijloace de război, Revista
Apărarea NBC, Câmpulung - Argreş, anul VI (2005), nr. 1 (9), p. 29 – 32; General locotenet prof. univ. dr. Tudor
Cearapin, inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Legitimitatea folosirii substanţelor incapacitante ca arme neletale,
Buletinul Jandarmeriei Române nr. 1/2005, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, p. 51 – 56; 4 Joseph Cirincione, Jon B. Wolfsthal, Miriam Rajkumar, op. cit., p. 77 – 80;
21
Cel mai important reprezentant al acestei clase este BZ (3-clinuclidinil
benzilat).
Substanţe toxice sufocante: fosgenul şi cloropicrina, utilizate pe câmpul de
luptă în Primul Război Mondial, ca și clorul.
Substanţe toxice generale. Principalele substanţe din această categorie,
numite şi toxice ale sângelui, sunt: acidul cianhidric şi clorocianul.
Au fost folosite pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial. Convenția
permite producerea și folosirea acestora numai în scopuri neinterzise.
Substanţe toxice iritante. Substanţele toxice de luptă incapacitante fizice
sunt de două feluri: iritant-lacrimogene şi iritant-strănutătoare.
Deşi se încadrează în definiţia substanţelor toxice, substanţele iritante nu
sunt cuprinse pe listele Convenţiei, putând fi folosite ca substanţe pentru
combaterea dezordinilor publice, dar sunt interzise ca mijloace de război.
Substanţele iritant-lacrimogene folosite, mai frecvent, ca substanţe pentru
combaterea dezordinilor publice sunt: CS (orto-clorobenzalmalononitril), CN
(cloroacetofenonă) şi CR (dibenzoxazepină).
Substanţele iritant-strănutătoare, denumite şi vomitive, au fost folosite în
Primul Război Mondial pentru a determina scoaterea măştii şi a facilita acţiunea
altor substanţe toxice. Principalii reprezentanţi sunt: DM sau adamsita
(difenilaminocloroarsină), DA (difenilcloroarsină) şi DC (difenilcianoarsină).
Alături de substanţele toxice, conform Convenției, precursorii sunt
consideraţi arme chimice, conform primului element din definiţia acestora. Ei sunt
lipsiţi de o toxicitate semnificativă dar, aşa cum arată şi denumirea, se folosesc
pentru obţinerea substanţelor toxice.
1.2. NOILE PROVOCĂRI ŞI TENDINŢE ALE
FENOMENULUI TERORIST. TENTAȚIA FOLOSIRII
ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ DE CĂTRE
ENTITĂŢILE TERORISTE
Noua eră a terorismului este marcată de faptul că grupările şi organizaţiile
teroriste urmăresc să comită atentate masive, soldate cu un mare număr de victime
nevinovate şi cu uriaşe pierderi materiale.
Asimetria este o cale importantă, poate chiar principala cale, spre
eficacitatea acţiunilor teroriste. Terorismul dă grupărilor mici mijloacele pentru a
ataca cu succes o forţă mai mare sau o autoritate de stat, pe care nu ar putea-o
angaja într-o acţiune militară de tip clasic1.
Cel mai sângeros atentat terorist din istorie, s-a produs la 11 septembrie
2001, când 19 teroriști din rețeaua al-Quaeda au deturnat 4 avioane de pasageri,
lovind turnurile World Trade Center din New York și clădirea Pentagonului din
1 Dr. Gabriel Naghi, dr. Gheorghe Toma – Asimetria începutului de secol. O oră care a schimbat lumea, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 71;
22
Washingtonului. Atentatul a provocat moartea a aproape 3.000 de persoane. Şi
numărul victimelor continuă să crească. Aproximativ 70% din cei 40.000 de
lucrători care au luat parte la acţiunea de înlăturare a ruinelor turnurilor WTC au
contactat cancer pulmonar sau alte boli ale aparatului respirator ca urmare a
prafului şi noxelor inhalate. Mulţi dintre aceştia au murit, unii sunt în stare gravă,
iar alţii rămân cu afecţiuni pe viaţă1.
La peste 7 ani de la 11 septembrie 2001, războiul împotriva terorismului
declanşat de SUA este departe de a-şi fi atins ţinta. În Afganistan, situaţia este mai
haotică decât a fost la înlăturarea regimului taliban, Osama bin Laden este încă în
libertate, atacurile rebelilor sunt încă intense, frecvent se produc explozii soldate cu
victime. În Irak, cu toată prezenţa militară internaţională, atentatele continuă,
războiul civil rămâne o ameninţare.
În toată această perioadă, atentatele teroriste au continuat în lume, unele cu
un număr foarte mare de morţi: Moscova, Beslan, Bally, Madrid, Londra.
Se estimează că între septembrie 2001 şi septembrie 2006 s-au produs în
lume peste 18.000 atentate teroriste, care au provocat peste 30.000 morţi. La
aceştia se adaugă aproape 50.000 morţi în confruntările militare antiteroriste din
Afganistan şi Irak, precum şi din Liban, între Israel şi gruparea teroristă Hezbollah.
Cea mai groaznică moştenire a fatidicei zile de 11 septembrie 2001 este
conştientizarea faptului că orice scenariu este posibil. Un alt atac poate avea loc
oricând, oriunde, iar teroriştii pot folosi orice mijloace, între care arme de
distrugere în masă, inclusiv nucleare.
Ameninţarea terorismului, aflat în continuă proliferare la nivel global,
devine tot mai periculoasă în condiţiile radicalizării unor ideologii politice,
naţionale sau religioase care, pentru realizarea scopurilor, pot recurge la utilizarea
armelor de distrugere în masă2. Armele de distrugere în masă, prin efectele lor
catastrofale, constituie, pentru entităţile teroriste, o continuă tentaţie3.
La începutul mileniului III, ameninţarea armelor de distrugere în masă
continuă să persiste şi să preocupe în cel mai înalt grad, deşi există instrumente
juridice internaţionale de interzicere a acestor arme şi se întreprind măsuri pentru
prevenirea dobândirii lor de către entităţile teroriste4.
Armele de distrugere în masă au reprezentat un imens pericol în perioada
Războiului Rece, cursa înarmărilor antrenând şi dezvoltarea, atât cantitativă, cât şi
sub raportul „eficacităţii” armelor nucleare, radiologice, biologice şi chimice,
precum şi a rachetelor purtătoare de astfel de arme. S-a ajuns la crearea de stocuri
care depăşeau de multe ori cantităţile suficiente pentru a distruge civilizaţia şi viaţa
pe Pământ.
1 http://www.guardian.co.uk/september11 2 Dr. Gabriel Naghi, dr. Gheorghe Toma, op. cit., p. 70; 3 Drd. Horia Dogaru – Armele de distrugere în masă rămân o ameninţare la adresa securităţii naţionale şi
euroatlantice, A XII-a sesiune de comunicări ştiinţifice a Academiei Naţionale de Informaţii cu tema “România în
contextul politicii de securitate europeană”, 16 - 18 martie 2006, vol. III, p. 100 - 117; 4 Ştefan Mihai Dogaru, Ph.D. Eng., Horia Dogaru, Ph.D Candidate – The Threat of Weapons of Mass Distruction, in
“Great Humanitarian Issues in the Scientists Debates”, Romanian Association of Humanitarian Law, Vis-Print
Publishing House, Bucharest, 2006, p. 361 – 426;
23
Din păcate, sfârşitul „războiului rece” nu a condus şi la eliminarea completă
a ameninţării folosirii armelor de distrugere în masă. Sunt state care îşi menţin
opţiunea pentru păstrarea şi folosirea unor categorii de astfel de arme, iar pentru
unele din acestea nu există instrumente juridice internaţionale, cu vocaţie
universală, verificabile, care să determine eliminarea lor, peste tot în lume, pentru
totdeauna.
Şi, ce este mai grav, armele de distrugere în masă reprezintă o tentaţie deloc
neglijabilă pentru entităţile teroriste, interesate să provoace atentate cu efecte
catastrofale, cu un număr cât mai mare de morţi şi cu distrugeri devastatoare1.
Între direcţiile posibile de evoluţie în viitor a terorismului internaţional,
evocate de specialişti în materie, se identifică „deraparea spre megaterorism:
folosirea armelor de distrugere în masă”.
Primul semnal de alarmă privind folosirea armelor de distrugere în masă în
atentate teroriste a fost reprezentat de atacurile cu arme chimice şi biologice
produse de secta japoneză Aum Shinrikyo în perioada 1990 – 1995, în special cel
din 20 martie 19952, în care a folosit substanţa supertoxică sarin, una din cele mai
letale arme chimice. De menţionat că au fost folosite doar aproximativ 6 kg de
sarin, care a provocat moartea a 12 persoane şi intoxicarea a peste 5.500, din care
1.039 au necesitat spitalizare3. Şi totuşi, faţă de cantitatea de sarin folosită, efectele
au fost mult diminuate datorită tirajului de aer ce se realizează în spaţiile subterane
ale metroului.
În teză se prezintă argumentele pentru care grupurile şi organizaţiile
teroriste se orientează spre procurarea şi folosirea armelor de distrugere în masă.
Percepţia ameninţării grave şi permanente pe care o reprezintă terorismul
NRBC este ilustrată şi de rezultatele unui sondaj efectuat pe 1500 subiecţi, publicat
în SUA în 1999, deci înainte de 11 septembrie 2001: 84% dintre americani
considerau terorismul ca cea mai gravă ameninţare pentru ţară, iar 76% apreciau că
armele chimice şi biologice reprezintă cel mai mare pericol4.
Într-un raport înaintat Congresului SUA, în martie 2003, se prezentau
argumentele pro şi contra care ar putea justifica folosirea armelor de distrugere în
masă de către entităţile teroriste5. Conform acestuia, faptul că mijloacele NRBC
sunt implicate într-un procent foarte mic din numărul total de atentate teroriste
produse până în prezent, nu trebuie să ducă la concluzia că ameninţarea
1 John Hart – Selected Issues Regarding International Terrorism. Nuclear, Chemical and Biological Weapons –
Related Trends, presented at “The Balance of Power in Europe 2035: Implications for Defence and Security”, 13 – 14
November 2003, SIPRI, Solna, Sweden; 2 Horia Dogaru – Terorismul chimic, Revista română de drept umanitar, anul IX, 2001, nr. 3 (38), p. 19 – 21; Dr.
Ţuţu Pişleag, drd. Horia Dogaru – Terorismul chimic, riscuri, prevenire şi combatere, A XI-a sesiune de comunicări
ştiinţifice a Academiei Naţionale de Informaţii cu tema „România şi consolidarea rolului acesteia ca furnizor de
securitate”, 8 aprilie 2005, vol. I, p. 255 - 263; 3 General locotenent prof univ dr. Tudor Cearapin, inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Terorismul cu arme
chimice – o gravă ameninţare, Revista Apărarea NBC, Câmulung Muscel, anul VI, 2005, nr. 1 (9), p. 37 – 44; 4 http://www.ccfr.org/publications/opinion/opinion.html; 5 Audrey Kurth Cronin (Specialist in Terrorism, Foreign Affairs, Defense and Trade Division) – Terrorist Motivations
for Chemical and Biological Use: Placing the Threat in Context, Congressional Research Service, The Library of
Congress, March 28th 2003;
24
terorismului cu arme de distrugere în masă este redusă. Dimpotrivă, efectele
întrebuinţării acestor arme fiind nimicitoare, ameninţarea terorismului cu arme sau
mijloace nucleare, radiologice, biologice sau chimice este actuală şi deosebit de
gravă.
În concluzie, armele de distrugere în masă reprezintă o tentaţie majoră a
grupurilor şi organizaţiilor teroriste, de aceea trebuie imaginate şi întreprinse cele
mai ferme măsuri de prevenire a unor astfel de atentate.
1.3. FOLOSIREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
ÎN ACŢIUNI TERORISTE, O GRAVĂ ŞI PERMANENTĂ
AMENINŢARE PENTRU SECURITATEA INTERNAŢIONALĂ
1.3.1. DEFINIREA TERORISMULUI
CU ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Definiţia terorismului cu arme de distrugere în masă nu se regăseşte în
documentele ONU sau ale altor organisme internaţionale, deoarece nu s-a reuşit
consensul în legătură cu deosebirea dintre acţiunile circumscrise luptei pentru
autodeterminare şi cele teroriste, nici pentru adoptarea unei definiţii a fenomenului
terorist în ansamblul său.
În lipsa consensului asupra unei definiţii globale a terorismului, ONU s-a
orientat către elaborarea a 13 instrumente juridice internaţionale, care incriminează
forme particulare de terorism.
În raportul prezentat de Secretarul General al ONU la deschiderea celei de-a
59-a sesiuni a Adunării Generale, în martie 2005, acesta a propus o definiţie a
terorismului: „toate actele, inclusiv cele vizate de convenţiile în vigoare, comise cu
intenţia de a cauza moartea sau vătămări grave civililor sau necombatanţilor, în
scopul intimidării unei populaţii sau constrângerii unui guvern ori unei organizaţii
internaţionale de a îndeplini un act sau de a se abţine de a-l face”. Deşi documentul
final al sesiunii a menţionat că statele membre „condamnă în mod ferm terorismul
în toate manifestările sale, oricare ar fi autorii sau obiectivele, reprezentând una din
ameninţările cele mai grave la adresa păcii şi securităţii internaţionale”1, problema
definirii terorismului, ca şi adoptarea unei convenţii generale privind reprimarea
terorismului, a fost din nou amânată, pentru sesiunile ulterioare ale Adunării
Generale2.
Pornind de la definiţia terorismului, prezentată în raportul Secretarului
General al Naţiunilor Unite la deschiderea celei de-a 59-a sesiuni a Adunării
Generale, în martie 20053, care este aproape de o acceptare generală, propun
1 http://www.un.org/french/news-13 september 2005 2 Horia Dogaru – Un nou instrument juridic internaţional vizând reprimarea terorismului: Convenţia internaţională
privind reprimarea actelor de terrorism nuclear, Revista română de drept umanitar, anul XIV, 2006, nr. 1 (56),
p. 26 – 31; 3 http://www.un.org/french/news_13september2005.htm;
25
următoarea definiţie a terorismului cu arme de distrugere în masă sau terorismului
NRBC: orice act săvârşit prin folosirea sau ameninţarea cu folosirea armelor
nucleare, radiologice, biologice sau chimice ori prin distrugerea sau ameninţarea
cu distrugerea unor obiective civile (centrale nucleare, instalaţii chimice sau
radiologice, laboratoare) urmate de explozie nucleară sau de dispersarea în mediu
de materiale radioactive, agenţi biologici patogeni sau substanţe chimice toxice,
cu intenţia de a cauza moartea sau vătămări grave populaţiei, în scopul instituirii
panicii şi intimidării unei populaţii sau constrângerii unui guvern ori unei
organizaţii internaţionale de a îndeplini un act sau de a se abţine de a-l face.
De asemenea, am prezentat definiţia terorismului promovată de Strategia
naţională de prevenire şi combatere a terorismului1 particularizată pentru
terorismul cu arme de distrugere în masă.
1.3.2. SITUAŢII DE FOLOSIRE SAU DE AMENINŢARE CU FOLOSIREA
ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ ÎN ATACURI TERORISTE
1.3.2.1. Evaluare generală.
Sunt prezentate și comentate datele furnizate de biblioteca electronică a
Centrului de Studii pentru Neproliferare (CSN) din cadrul Institutului de Studii
Internaţionale Monterey (SUA) care cuprinde peste 1.100 înregistrări din toată
lumea privind incidente NRBC săvârşite de actori non-statali, începând din 1900.
Conform CSN, în perioada 1975 – 2000, s-au produs, în lume, 342 situaţii
de terorism biologic şi chimic2. Dintre acestea, în 207 situaţii au fost folosite
substanţe chimice, iar în 135, agenţi biologici.
Pentru perioada 1999 – 2002, biblioteca electronică a CSN menționează 27,
49, 26, respectiv 23 acțiuni teroriste cu mijloace NRBC3.
Sunt menționați principalii agenți NRBC implicați în acțiunile teroriste,
precum și numărul de victime (811 decedați și 183 vătămați în perioada 2000 –
2002).
Atentatul terorist „Anthrax Attack 2001 USA” a impus concluzia că atacul
biologic terorist a devenit o ameninţare reală, acesta putându-se produce oricând şi
oriunde.
Pentru a ilustra reala dimensiune a efectelor unui atac biologic terorist, în
teză se prezintă rezultatele unui studiu studiu privind costurile estimate ale
cobnsecințelor în cazul unui atac cu Brucella sp (Bruceloză) sau Bacillus anthracis
1 Vezi subcapitolul 6.1.1. 2 Amy E. Smithson, Leslie-Anne Levy – Ataxia. The Chemical and Biological Terrorism – Threat and the US
Response, The Henry L. Stimson Centre, Report No. 35, octomber 2000, p. 56 – 64; 3 Jason Pate, Gary Ackerman, Kimberly McCloud – 2000 WMD Terrorism Cronology: Incidents Involving
Sub-National Actors and Chemical, Biological, Radiological or Nuclear Materials,
http://cns.miis.edu/pubs/reports/cbrn.2k.htm; Adam Dolnic, Jason Pate – 2001 WMD Terrorism Chronology, CNS
Reports, http://cns.miis.edu/pubs/reptorts/cbrn/2k1.htm; Wayne Turnbull, Praveen Abhayaratne – 2002 WMD
Terrorism Chronology: Incidents Involving Sub-National Actors and Chemical, Biologica, Radiological and Nuclear
Materials, http://cns.miis.edu/pubs/reptorts/brn/2k2.htm;
26
(antrax) asupra unui oraş cu 100.000 locuitori, publuicat în anul 1997: 447
milioane dolari, respectiv 20.000 milioane dolari. Studiul, efectuat pe un model
matematic a evoluţiei epidemice a variolei provocată de un atac terorist a condus la
următoarele rezultate: s-a presupus contaminarea iniţială a 100 persoane şi o rată
de contaminare de 3 persoane la fiecare persoană contaminată. Prin izolarea zilnică
a cel puţin 50% din cei care prezintă simptome s-ar putea întrerupe transmiterea
bolii. Vaccinarea ar putea stopa epidemia abia după 12 luni de la atacul terorist1. Se
apreciază că, în cazul unui atac terorist cu virusul variolei, ca măsură de prevedere
ar fi necesare 40 milioane doze de vaccin2.
1.3.2.2. Studiu de caz: acţiunile teroriste cu arme de distrugere în masă ale
sectei Aum Shinrikyo.
Secta japoneză Aum Shinrikyo (Adevărul Suprem), condusă de Shoko
Asahara, a desfăşurat în anii ’90 o intensă activitate pentru pregătirea şi
desfăşurarea unor atentate teroriste cu arme de distrugere în masă3. Dacă la
început, acestea au fost acte criminale având ca ţintă o persoană sau un grup de
persoane, pe parcurs ele au urmărit efecte extinse asupra unor mase de oameni.
Seria de acte teroriste a culminat cu atentatul cu sarin declanşat în metroul din
Tokyo la 20 martie 1995, soldat cu moartea a 12 persoane, intoxicarea a peste
5.500 persoane, din care 1.038 au necesitat spitalizare4.
Acest atac terorist a constituit un important semnal de alarmă privind
gravitatea folosirii armelor de distrugere în masă în acţiuni teroriste, pericolul
permanent ca astfel de arme să ajungă în mâinile grupurilor şi organizaţiilor
teroriste.
Există date conform cărora secta Aum Shinrikyo, încurajată de reuşita unor
atacuri executate în Tokyo, a prevăzut să atace Washingtonul şi New York-ul5.
În teză se prezintă câteva din cele mai semnificative atentate provocate de
secta Aum Shinrikyo, punându-se în evidenţă pericolul enorm al activităţii teroriste
desfăşurată de aceasta.
S-a evidențiat faptul că dacă autorităţile japoneze ar fi luat în seamă
gravitatea activităţii sectei Aum Shinrikyo după primele atentate efectuate de
aceasta, nu s-ar fi ajuns la atentatele criminale din 1994 şi 1995.
Din studiul de caz au rezultat câteva concluzii utile în elaborarea concepţiei
managementului crizelor de terorism cu mijloace RBC:
1 Ludovic Păun, op. cit., p. 57; 2 C.D.R. Aillen, M. Marty – History of the Development and Use of Biological Weapons, Clinics in Laboratory
Medicine, vol. 21, no. 3, September 2001, p. 421 – 435; 3 General locotenent prof. univ. dr. Tudor Cearapin, inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Terorismul cu arme
chimice – o gravă ameninţare, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI (2005), nr. 1 (9), p. 40 – 42;
Horia Dogaru – Bioterorismul, Revista română de drept umanitar, anul X, 2002, nr. 4 (43), p. 13 – 14; 4 Horia Dogaru – Terorismul chimic, Revista română de drept umanitar, anul IX, 2001, nr. 3 (38), p. 19 – 21; 5 John Hart – Selected Issues Regarding International Terrorism, Nuclear, Chemical and Biological Weapons –
Related Trends, presented at “The Balance of Power in Europe 20035; Implications for Dwfwnce and Security” 13 –
14 November 2003, SIPRI, Solna, Sweden;
27
grupările teroriste sunt interesate de dobândirea şi folosirea mijloacelor
RBC datorită efectelor majore ale acestora, relativei facilităţi de procurare şi de
disimulare a activităţilor pregătitoare;
lipsa de activitate informativă specifică şi de reacţie promptă a
autorităţilor pentru identificarea şi prevenirea acţiunilor de pregătire a atentatelor
teroriste cu mijloace RBC poate facilita săvârşirea acestora;
orice acţiune a unei entităţi sau grupări, chiar fără a fi cunoscută ca
având profil terorist, de procurare a mijloacelor RBC trebuie monitorizată de
autorităţi, existând o mare probabilitate ca aceasta să vizeze pregătirea unui atentat
terorist cu astfel de mijloace sau traficarea în acelaşi scop.
1.3.2.3. Studiu de caz: preocupările reţelei al-Quaeda privind obținerea și
folosirea armelor de distrugere în masă în atentate teroriste.
Perspectiva întrebuinţării armelor de distrugere în masă de către terorişti
este considerată cea mai mare ameninţare la adresa securităţii naţionale a SUA1 şi a
întregii lumi civilizate, determinată atât de extinderea globală a reţelei al-Quaeda şi
resurselor considerabile ale acesteia, cât şi de intenţia clar exprimată de aceasta de
a ucide mii de civili.
În ultimii ani, numeroase rapoarte media au adus dovezi despre continua
preocupare a organizaţiei respective de a dobândi sau de a produce arme nucleare,
radiologice, biologice sau chimice (NRBC) pentru a le întrebuinţa împotriva unor
obiective din Occident sau Orientul Mijlociu2.
Până în prezent, nu au fost raportate situaţii de folosire a armelor NRBC de
către organizaţiile teroriste afiliate la al-Quaeda. Există, totuşi, dovezi referitoare la
numeroase tentative de dobândire şi producere a armelor NRBC, de transmitere a
informaţiilor tehnice referitoare la acestea.
În legătură cu interesul al-Quaeda pentru producerea sau achiziţionarea
armelor chimice și biologice, în teză se sintetizează din literatura de specialitate3
cele mai semnificative situații.
De asemenea, Osama bin Laden şi organizaţia al-Qaeda au dovedit interes şi
faţă de utilizarea materialelor nucleare în scopuri teroriste. Se prezintă în teză
informațiile semnificative4. Doar două dintre acestea se menționează în rezumat:
ziaristul izraelian Yossef Bodansky, şef al Comisiei pentru problemele
legate de terorismul neconvenţional, patronată de Guvernul SUA, consideră că „bin
Laden a achiziţionat aproape sigur arme nucleare portabile, care pot încăpea într-o
valiză”. Această posibilitate a fost susţinută şi de afirmaţiile fostului şef al
Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, generalul Aleksandr Lebed, în faţa
plenului Camerei Reprezentanţilor a SUA. Acesta a menţionat că în ultimii 10 ani
1 Sammy Salama, Lydia Hansell – Does Intend Equal Capability? al-Quaeda and Weapons of Mass Destruction, The
Nonproliferation Review, Vol. 12, No. 3, November 2005, p. 615 – 653; 2 John Hart, op. cit.; 3 Sammy Salama, Lydia Hansell, op. cit, p. 618 – 619; Kimberly McClod, Mattew Osborne – WMD
Terrorism and Usama bin Laden, Center for Nonproliferation Studies, Monterey, USA, p. 7,
http://cns.miis.edu/pubs/reports/binladen.htm; 4 Sammy Salama, Lydia Hansell, op. cit., p. 620 - 621; Kimberly McClod, Mattew Osborne, op. cit, p. 7;
28
au dispărut 43 de „valize nucleare” din cele 132 fabricate în anii ’70 pentru
serviciile secrete. Lebed preciza că fiecare valiză nucleară poate fi pusă în
funcţiune şi detonată de o persoană în 30 de minute şi poate ucide până la 100.000
persoane, în funcţie de locul unde este amplasată1;
Abu Yubaydah, apropiat al lui bin Laden, reţinut pe 28 martie 2002, a
declarat că era plănuit ca pe 1 martie 2002 să fie aruncată în aer o centrală nucleară
de pe teritoriul SUA, dar că atentatul a fost amânat2. De altfel, în anul 2002, au fost
descoperite, în locaţii ale al-Qaeda din Afganistan, planuri ale centralelor nucleare
americane.
După atacurile din septembrie 2001, care au determinat reacţia fermă a
lumii civilizate, în principal a SUA şi după ocupaţia Afganistanului şi a Irakului,
al-Qaeda şi-a schimbat concepţia faţă de capabilitatea NRBC. Liderii organizaţiei,
consideră acum armele de distrugere în masă mijloace „legitime” de răzbunare.
Această concepţie de folosire a armelor de distrugere în masă, de armă
pentru prima lovitură împotriva SUA, a obţinut, în mai 2003, justificarea
religioasă. Bin Laden l-a îndemnat pe şeicul Nasir bin Hamid al-Fahd, înalt lider
religios islamist saudit, să emită o fatwa (decret religios islamic) în sprijinul
folosirii armelor de distrugere în masă.
Fatwa, intitulată „Un tratat asupra statutului legal al folosirii armelor de
distrugere în masă împotriva necredincioşilor” argumenta dezlegarea: „această
chestiune este atât de evidentă pentru musulmani încât nu are nevoie de nici o
demonstraţie. Oricine are în vedere agresiunea Americii împotriva musulmanilor şi
a teritoriilor lor în deceniile trecute, va ajunge la concluzia că lovirea ei este
permisă pur şi simplu conform regulii de a trata pe cineva aşa cum ai fost tratat3.
Fatwa şeicului al-Fahd a înlăturat constrângerile religioase şi a autorizat
al-Qaeda, care pretinde că acţionează în limitele a ceea ce este permis de Islam, să
execute atacuri chiar dacă acestea au ca rezultat victime în masă printre civilii
occidentali şi chiar printre musulmani.
O altă dovadă elocventă a interesului al-Qaeda pentru folosirea armelor de
distrugere în masă în atentate o reprezintă „Apelul rezistenţei islamice
internaţionale”, publicat în decembrie 2004 de Mustafa Sit Maryam, cunoscut şi
sub numele de Abu Musah al-Suri. În acest document, de 1.600 pagini, şi în
„Scrisoarea către Departamentul de Stat al SUA”, al-Suri argumentează că armele
de distrugere în masă trebuie folosite împotriva SUA şi îl critică pe Osama bin-
Laden că nu a folosit astfel de arme în atacurile din 11 septembrie 2001. În apel,
Abu Musaf al-Suri declară: „opţiunea finală este distrugerea Statelor Unite prin
operaţii de asimetrie strategică cu arme de distrugere în masă şi anume mijloace
1 Nikolai Sokov, William C. Potter – „Suitcase Nukes”. A Reassessment., 23 September 2002,
http://cns.miis.edu/pubs/week/020903.htm; Isabella Alecsandrescu – „Valiza nucleară” a lui bin Laden ţine lumea
cu sufletul la gură, Evenimentul zilei, 27 noiembrie 2001, p. 7; 2 *** - Noile temeri ale Americii – un atac asupra centralelor nucleare pe data de 4 iulie, Naţional, 14 mai 2002, p. 4; 3 Sammy Salama, Lydia Hansell, op. cit., p. 627 – 628;
29
nucleare, chimice sau biologice, dacă mujahedinii le pot realiza cu ajutorul celor
care le au sau cumpărându-le”1.
Al-Suri afirmă că achiziţionarea armelor de distrugere în masă trebuie să fie
principala prioritate a comunităţii jihadiste globale, mai importantă decât atacarea
trupelor americane din Irak. În consecinţă, el cheamă mişcarea jihadistă de pe
întreg globul să înfiinţeze detaşamente speciale de elită, care să aibă cunoştinţe
avansate despre ADM şi să primească sprijin financiar atunci când este nevoie să
contraatace.
Analizând interesul şi strategia al-Qaeda în legătură cu dobândirea şi
folosirea în atentate teroriste a armelor de distrugere în masă, precum şi evoluţia
organizaţiei, în teză am desprins unele evaluări cu privire la ameninţarea
terorismului cu arme de distrugere în masă generată de această reţea teroristă.
Ca o concluzie a acestor evaluări trebuie precizat că majoritatea dovezilor
actuale sugerează că aceasta dispune de o expertiză tehnică precară, fiind încă
departe de o adevărată capabilitate de distrugere în masă şi că majoritatea agenţilor
NRBC obţinuţi de grupare sau de adepţii ei sunt folosibili mai mult pentru
contaminări, otrăviri şi asasinate pe scară redusă. Totuşi, faptul că al-Qaeda şi
adepţii săi pot fi departe de a săvârşii un atac cu arme NRBC cu victime în masă nu
justifică reducerea vigilenţei faţă de activităţile reţelei.
1.3.2.4. Alte situaţii de terorism cu mijloace RBC
În teză se prezintă şi alte situaţii de terorism cu mijloace RBC produse pe
parcursul anilor de către diferite entităţi mai puţin cunoscute, menționate în
literatura de specialitate2.
1.3.2.5. Contrabanda cu materiale nucleare sau radioactive.
Contrabanda cu materiale nucleare sau radioactive reprezintă infracţiunea
care poate favoriza terorismul nuclear sau radiologic. În măsura în care aceste
materiale ajung în posesia unor entităţi teroriste putând fi folosite în acte teroriste,
se consideră infracţiunea de favorizare a actului terorist și sancţionată ca atare.
După destrămarea URSS, în 1991, au existat frecvente raportări media
privind traficul ilicit de materiale fisionabile şi alte materiale radioactive din
fostele republici sovietice. În special după evenimentele din 11 septembrie 2001,
au fost exprimate îngrijorări că organizaţii teroriste ori state implicate în
proliferarea nucleară pot obţine pe căi ilicite material fisionabil din fostele
republici sovietice3.
În teză sunt menționate situații semnificative din literatura de specialitate4.
1 Reuven Paz – Global Jihad and WMD: Between Martyrdom and Mass Destruction, p. 83, citat de Sammy Salama,
Lydia Hansell, op. cit., p. 631; 2 Rodney L.M. Stark – Rads, Bugs and Gas: The Treat of NBC Terrorism, Southwest Missoury State University,
Departament of Defense and Strategic Studies, 1999, p. 64 – 67; Horia Dogaru – Terorismul chimic, Revista română
de drept umanitar, anul IX, 2001, nr. 3 (38), p. 19; 3 Col. prof. univ. dr. Ion Preda, col. dr. Maricel Antipa – Terorismul internațional și armele de distrugere în masă,
Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005, nr. 4, p. 46 – 47; 4 Rodney L. M. Stark, op. cit., p. 149 – 161;
30
Se prezintă concluzia potrivit căreia contrabanda cu materiale nucleare sau
radioactive constituie o sursă principală de dobândire a acestor materiale de către
entităţile teroriste în vederea săvârşirii unor atentate.
Un interes deosebit s-a manifestat pentru materialele radioactive relativ facil
de diseminat prin realizarea „bombelor murdare”.
Provenienţa materialelor de contrabandă a fost, în aproape toate situaţiile,
din statele ex-sovietice, iar destinaţia, de cele mai multe ori, Europa Occidentală.
Am considerat necesară, totuşi, o grijă deosebită a organelor abilitate
(poliţie, poliţie de frontieră, autoritate vamală) pentru depistarea oricăror încercări
de pătrundere ilicită pe teritoriul naţional a materialelor nucleare sau radioactive,
indiferent de cantitatea acestora. O acţiune eficientă în acest sens presupune şi
dotarea autorităţilor respective cu aparatură specifică (dozimetrică).
31
Armele de distrugere în masă constituie o ameninţare deosebit de gravă la
adresa păcii şi securităţii internaţionale, implicit la adresa securităţii naţionale a
României, datorită atât potenţialului lor imens de distrugere, cât şi sporirii
ameninţătoare a tentaţiei dobândirii acestor mijloace în condiţiile în care accesul la
ele devine tot mai facil1.
Riscul ca entităţile teroriste să dobândească arme de distrugere în masă
adaugă o nouă dimensiune critică acestei ameninţări. De altfel, terorismul cu
folosirea armelor de distrugere în masă este considerat ca forma cea mai gravă de
terorism, megaterorismul2 sau, după unii autori, superterorismul
3.
2.1. CONCEPTELE PROLIFERĂRII ŞI
PRINCIPIILE NEPROLIFERĂRII
Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă procesul prin care
această categorie de arme este dobândită de un stat sau o entitate nonstatală ori este
introdusă într-un stat sau într-o zonă în care, până atunci, nu a fost prezentă4.
Proliferarea, deşi vizează obţinerea de arme de distrugere în masă, are ca
obiect transferul de componente, precursori, echipamente şi tehnologie, definite ca
produse strategice, către ţări care nu le posedă. Multe din aceste produse au dublă
utilizare, atât în aplicaţii civile, legitime, cât şi pentru producerea de arme.
Procesul complex de proliferare este reversibil, fiind însoţit de tendinţa de
blocare sau anulare a achiziţionării produselor strategice, proces definit ca
deproliferare.
Neproliferarea cuprinde un domeniu mai larg al strategiilor politice, care
au ca scop stăvilirea răspândirii armelor de distrugere în masă, vizând, în final,
1 General locotenent (r) prof. univ. dr. Tudor Cearapin, inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Prevenirea proliferării
armelor de distrugere în masă, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VII (2006), nr. 1 (11), p. 35 – 39; 2 General locotenent (r) conf. univ. dr. Neculai Stoina – Megaterorismul – provocarea mileniului al III-lea, Buletinul
Academiei Forţelor Terestre, nr. 2, Anul 2004, Sibiu, http://www.actrus.ro/buletin/2_2004/a12.pdf; 3 Maricel Antipa – Limite şi oportunităţi privind desfăşurarea acţiunilor teroriste, Academia Naţională de Informaţii,
A XII-a sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională cu tema “România în contextual politicii de
securitate europeană”, Bucureşti, 16 – 18 martie 2006, Secţiunea I, vol. 3, p. 140 – 141; 4 Horia Dogaru, Lucian Ivan – Neproliferarea armelor de distrugere în masă, Revista română de drept umanitar, anul
VIII, 2000, nr. 5 (35) p. 8;
Capitolul PROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN
MASĂ, POTENŢIALĂ RESURSĂ PENTRU MEGATERORISM. PREVENIRE ŞI COMBATERE 2
32
reducerea riscului de folosire a acestora în război sau în acţiuni teroriste. În esenţă,
politicile de neproliferare caută să prevină sau să stopeze procesul de proliferare.
Contraproliferarea cuprinde activităţi şi programe de combatere a
proliferării armelor de distrugere în masă şi a rachetelor purtătoare1. Spre deosebire
de neproliferare, care vizează prevenirea proliferării, contraproliferarea cuprinde
măsuri active de combatere a proliferării, mergând până la folosirea forţei.
Programele de contraproliferare cuprind, pe lângă măsurile specifice vizând
asigurarea propriei protecţii, lovirea capacităţilor de atac cu arme de distrugere în
masă şi măsuri specifice de deproliferare şi de neproliferare.
În teză sunt prezentate principiile care guvernează neproliferarea armelor de
distrugere în masă au fost formulate în Declaraţia reuniunii la nivel înalt a
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa din decembrie 1994.
2.2. PROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ.
AMENINŢARE ÎN CREŞTERE
Proliferarea armelor de distrugere în masă este desfăşurată de un număr
restrâns de state şi entităţi nonstatale, dar reprezintă un pericol real datorită atât
diseminării informaţiilor şi tehnologiilor privind aceste arme, cât şi posibilităţilor
de ajutorare a statelor proliferatoare sau entităţilor teroriste.
Diseminarea în creştere a armelor de distrugere în masă sporeşte riscul
utilizării acestora de către state în conflicte locale sau regionale şi al achiziţiei de
către entităţi teroriste, care ar putea desfăşura atentate menite să producă un mare
număr de morţi şi distrugeri pe scară largă.
În pofida eforturilor depuse la nivel internaţional, regional şi al statelor
democrate pentru a controla fenomenul proliferării armelor de distrugere în masă,
se înregistrează totuşi un proces îngrijorător de continuare şi chiar dezvoltare a
acestuia, în special de diseminare necontrolată a tehnologiilor nucleare.
În teză se prezintă principalele tendinţe şi îngrijorări ce se manifestă în
această direcţie.
2.2.1. PROLIFERAREA ARMELOR NUCLEARE
Tratatul de neproliferare nucleară (NPT)2, deşi a contribuit la încetinirea şi,
în unele cazuri, la diminuarea capacităţilor militare nucleare, nu a fost în măsură să
le prevină în totalitate. Dezvoltarea şi posesia armelor nucleare de către state din
afara NPT şi nerespectarea procedurilor acestuia de către unele state părţi riscă să
submineze eforturile de neproliferare şi dezarmare.
1 *** - CBW Educational Module, VUB Departament Politieke Wetenschappen, http://www.poli.vub.ac.be/; 2 Vezi subcapitolul 3.2.
33
Există, în prezent, cinci state considerate deţinătoare de arme nucleare în
conformitate cu statutul conferit de Tratatul de neproliferare, în ordinea în care au
dobândit această armă: SUA, Federaţia Rusă (moştenitoarea fostei URSS), Marea
Britanie, Franţa şi China.
Alte două state nesemnatare ale Tratatului au efectuat teste cu arme
nucleare şi deţin astfel de arme: India, încă din 1974 şi Pakistanul din 1998.
În teză se prezintă acțiunile Coreei de Nord și ale Iranului de a produce
arma nucleară, precum și eforturile comunității internaționale (ONU, AIEA, UE și
ale altor state) de a bloca aceste acțiuni.
În lipsa unui tratat de interzicere a folosirii armelor nucleare, Curtea
Internaţională de Justiţie s-a pronunţat în legătură cu legitimitatea folosirii acestor
arme. Deşi în avizul intitulat Legalitatea ameninţării cu folosirea de arme
nucleare, formulat la 8 iulie 1996, Curtea considera ilicită folosirea acestor arme,
totuşi a acceptat conceptul „circumstanţei extreme de legitimă apărare, în care ar fi
în cauză însăşi existenţa unui stat”1.
Din păcate, acest concept al circumstanţei extreme de legitimă apărare, în
care ar fi în cauză însăşi existenţa statului, este adoptat în politica unor state
deţinătoare de arme nucleare. Se prezintă în teză unele acțiuni în această direcție.
2.2.2. PROLIFERAREA ARMELOR CHIMICE
Deşi regimul de verificare stabilit de Convenţia privind interzicerea
dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora
şi regimul de control al exporturilor promovat de Grupul Australia sunt eficiente,
faptul că materialele, echipamentele, know-how-ul, au dublă utilizare, poate
reprezenta totuşi o facilitate pentru proliferare, în special către entităţi teroriste.
Procesul de distrugere a stocurilor de arme chimice, prevăzut de Convenţie,
este întârziat. Din cele 71.330 tone agenţi toxici de luptă şi 8,67 milioane unităţi
muniţii şi containere cu agenţi toxici de luptă, până la 15 august 2007 au fost
distruse doar 33,52%, respectiv 32,06%, deşi termenul de 10 ani prevăzut de
Convenţie pentru această operaţie a expirat la 29 aprilie 20072. Un număr de 6 state
părţi la Convenţie deţin încă stocuri de arme chimice. În baza unei prevederi a
Convenţiei, acestea au solicitat şi obţinut decalarea termenului final de distrugere
până cel mai târziu la 29 aprilie 2012. Este foarte puţin probabil ca vreunul dintre
acestea să încerce să le folosească, dar posibilitatea sustragerii de către entităţi
teroriste nu poate fi exclusă.
Un risc mai mare este determinat de posibilitatea deţinerii armelor chimice
de către unele dintre cele 6 state care nu au semnat şi nu au ratificat Convenţia:
Coreea de Nord, Egipt, Irak, Liban, Somalia, Siria.
1 Horia Dogaru – Armele de distrugere în masă rămân o ameninţare la adresa securităţii naţionale şi euroatlantice,
Academia Naţională de Informaţii, A XII-a sesiune de comunicări știinţifice cu participare internaţională, Bucureşti,
16 – 18 martie 2006, secţiunea I, vol. III, p. 112; 2 *** - Results. Organisation for the Profibition of Chemical Weapons, http://www.opcw.org/ib/html/results.html;
34
Coreea de Nord se presupune că deţine un important arsenal de arme
chimice, între care substanţe supertoxice neuroparalitice, precum şi proiectile de
artilerie pentru folosirea acestora1.
Unele state arabe refuză să semneze şi să adere la Convenţie, motivând că
Israelul nu a semnat Tratatul de neproliferare nucleară, iar menţinerea unei
capacităţi de atac chimic ar reprezenta un element de descurajare faţă de
ameninţarea nucleară a Israelului.
2.2.3. PROLIFERAREA ARMELOR BIOLOGICE
Ameninţarea folosirii armelor biologice este în continuare reală şi extrem de
periculoasă, unele state menţinând preocupări asupra acestui tip de arme, iar
entităţi teroriste sunt interesate în dobândirea de tehnologie, echipamente şi
materiale necesare producerii de atentate cu arme biologice2.
În urmă cu patru ani, SUA considera că în lume există peste o duzină de
state care dezvoltă programe în domeniul armelor biologice3.
Deşi acest proces necesită atât cunoştinţe ştiinţifice, cât şi achiziţionarea de
agenţi pentru diseminare efectivă, potenţialul pentru deturnarea materialelor,
echipamentelor şi tehnologiei cu dublă utilizare trebuie luat în considerare.
Se apreciază că în lipsa unui sistem de verificare a prevederilor Convenţiei
cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor
bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea lor, statele care deţin
expertiză şi dotări în domeniul microbiologiei şi virusologiei pot realiza agenţi
biologici de luptă.
Atentatele cu plicuri cu bacili de antrax, produse în toamna anului 2001 în
SUA, au evidenţiat riscul major pe care îl reprezintă proliferarea armelor biologice.
2.3. PROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE
ÎN MASĂ CĂTRE ENTITĂŢILE TERORISTE
Proliferarea în scopuri teroriste a armelor nucleare, radiologice, biologice
sau chimice apare atunci când o entitate politică, ideologică sau religioasă precum
un stat sau o grupare teroristă, cu zonă de acţiune naţională sau transnaţională,
decide să achiziţioneze capacităţi (tehnologie și materiale) în domeniul NRBC.
Dobândirea de arme de distrugere în masă sau de materiale necesare
producerii acestora de către o entitate teroristă se realizează prin achiziţionare,
sponsorizare, sustragere sau dezvoltare proprie.
1 *** - North Korea and Weapons of Mass Destruction, http://en.wikipedia.org/wiki/North_Korea_and_weapons
_of_mass_destruction; 2 Horia Dogaru – Armele de distrugere în masă rămân o ameninţare la adresa securităţii naţionale şi euroatlantice,
Academia Naţională de Informaţii, A XII-a sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, Bucureşti,
16 – 18 martie 2006, secţiunea I, vol. III, p. 105; 3 John R. Bolton (subsecretar pentru Controlul Armamentelor şi Securitate Internaţională) – The US Position on the
Biological Weapons Convention. Combating the BW Threat, http://www.state.gov/t/us/rm/13090.htm;
35
Achiziţionarea de capacităţi nucleare, radiologice, biologice sau chimice
reprezintă cumpărarea de către o entitate teroristă a armelor, materiilor prime,
componentelor, tehnologiei sau cunoştinţelor necesare de la un operator economic
producător, stat susţinător al terorismului sau organizaţie criminală care se află în
posesia unor asemenea capacităţi.
Este cunoscută situaţia apărută în ultimul deceniu al secolului trecut în
spaţiul fostei Uniuni Sovietice, unde unele grupări de tip mafiot au intrat în posesia
diferitelor materiale componente ale armelor de distrugere în masă, pe care le-au
vândut unor entităţi teroriste, precum Aum Shinrikyo şi al Qaeda.
Sunt menționate unele situații care favorizează achiziționarea capacităților
NRBC de către entități teroriste de la state ce susțin și finanțează terorismul.
Astfel, organizaţia teroristă al Qaeda ar fi achiziţionat, în perioada 2000 – 2001, de
la separatiştii ceceni, cele 20 miniîncărcături nucleare în schimbul a 30 milioane
dolari şi a 2 tone opiu1. Mai multe rapoarte au arătat faptul că Osama Bin Laden a
încercat să achiziţioneze diferite arme chimice din Irak şi Sudan şi agenţi patogeni
(toxina botulinică, Yersinia pestis şi Bacillus anthracis) de la furnizori de materiale
biologice din Republica Cehă, Kazahstan şi Indonezia2.
Sponsorizarea unei entităţi teroriste cu capacităţi nucleare, radiologice,
biologice sau chimice reprezintă procesul prin care un stat deţinător de asemenea
capacităţi, numit stat sponsor, furnizează materiale, tehnologie, cunoştinţe sau
chiar arme în stare funcţională unei grupări sau organizaţii teroriste.
Apreciind ca importantă monitorizarea atitudinii statelor considerate
sponsori ai terorismului, pentru a identifica orice tendinţă de terorism cu arme de
distrugere în masă, Departamentul de Stat al SUA a elaborat o listă cu statele
sponsor ale grupărilor şi acţiunilor teroriste şi urmăreşte, împreună cu serviciile de
informaţii, atitudinea acestora faţă de procurarea şi utilizarea NRBC. Lista
elaborată în anul 2001 cuprindea Coreea de Nord, Cuba, Iran, Irak, Libia, Siria şi
Sudan3.
În prezent, reţin atenţia Coreea de Nord, Iranul şi Siria. Sunt prezentate date
privind capacitățile celor trei state în domeniul armelor de distrugere în masă și
entitățile teroriste susținute logistic de acestea
Sustragerea de materiale, tehnologie şi chiar de arme de distrugere în masă
reprezintă cel mai greu de controlat mijloc de dobândire a acestora de către
entităţile teroriste. Sustragerea este facilitată, în principal, de lipsa unor măsuri de
securitate eficiente la multe dintre obiectivele care deţin astfel de arme sau produse
cu dublă utilizare, folosibile la dezvoltarea acestora.
1 Sammy Salama, Lydia Hansell – Does Intend Equal Capability? al-Quaeda and Weapons of Mass Destruction, Non-
Proliferation Review, Vol. 12, No. 3, November 2005, p. 620; Nikolai Sokov, William C. Potter – „Suitcase
Nukes”. A Reassessment., 23 September 2002, http://cns.miis.edu/pubs/week/020903.htm; 2 Jonathan B. Tucker – The Proliferation of Chemical and Biological Weapons Material and Technologies to State and
Sub-State Actors, raport prezentat Subcomisiei pentru securitate internaţională, proliferare şi probleme federale din
cadrul Comisiei pentru afaceri guvernamentale a Senatului SUA, 7 noiembrie 2001,
http://cns.miis.edu/research/cbw/ttuck2.htm; Sammy Salama, Lydia Hansell, op. cit, p. 615 – 653; 3 Rodney L. M. Stark, op. cit., p. 46 - 53; Jonathan B. Tucker, op. cit;
36
Datorită dificultăţilor economice şi a proliferării reţelelor de crimă
organizată şi a corupţiei în statele fostei Uniuni Sovietice, posibilitatea de
sustragere şi traficare este în creştere. Un oficial rus a declarat că aproximativ 100
dispozitive nucleare au dispărut, iar serviciile secrete ale SUA au confirmat că au
fost sustrase materiale nucleare de la institute din Rusia. Şeful Departamentului de
Control al Energiei Atomice şi Materialelor Nucleare din Federaţia Rusă
recunoştea, în 1998, că din regiunea Celiabink a fost sustras suficient material
nuclear încât să se fabrice o încărcătură nucleară1.
Fenomenul de sustragere a materialelor nucleare ar putea fi favorizat de
faptul că sistemele de securitate ale silozurilor de arme nucleare sovietice au fost
concepute să fie asigurate faţă de ameninţări externe şi mai puţin faţă de cele din
interior.
Nu pot fi ignorate nici posibilităţile de dobândire sau sustragere de
materiale nucleare din alte state care deţin tehnologii sau reactoare nucleare
precum India, Pakistan, Coreea de Nord.
Potrivit unei avertizări a Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică din
luna mai 2002, materialele necesare construirii unei arme radiologice (bombe
murdare) sunt disponibile, practic, în toate ţările lumii şi sunt insuficient controlate.
Există aproximativ 100 ţări care nu dispun de procedurile necesare controlului sau
chiar detectării unor astfel de materiale.
Dezvoltarea proprie de tehnologie, materiale sau chiar arme de distrugere
în masă se bazează pe aptitudinea grupului sau organizaţiei teroriste de a coopta
sau racola în rândurile sale persoane calificate, capabile să proiecteze şi să dezvolte
asemenea capacităţi.
Indivizi cu o pregătire ştiinţifică şi tehnică superioară sunt capabili să
găsească reţetele de obţinere pentru agenţi chimici de luptă. Procedeele de
producere a unor asemenea substanţe sunt vechi de 50 – 80 ani şi sunt încă viabile.
Sinteza diferitelor substanţe chimice se regăseşte în manuale, lucrări profesionale
sau chiar pe Internet2.
Producerea unor substanţe toxice necesită, pe lângă cunoştinţele necesare,
obţinerea de materiale sau precursori, precum şi spaţii de producere cu dotări
similare unui laborator. Mai multe substanţe, precursori ai agenţilor chimici de
luptă, pot fi achiziţionate legal, datorită utilizărilor lor comerciale curente.
Unii experţi consideră că un terorist poate dezvolta o cantitate semnificativă
de arme biologice sau chimice într-o încăpere cu dimensiuni de 4,5m x 4,5m cu un
cost de până la 10.000 dolari3.
Cel mai cunoscut caz de dezvoltare proprie a capacităţilor de distrugere în
masă de către un grup terorist este cel al sectei Aum Shinrikyo4.
1 Cristian Barna – Terorismul, ultima solutie?, Colecţia Geopolitica, Editura Top Form, Bucureşti, 2005, p. 115; 2 Amy E. Smithson, Leslie-Anne Levy – Ataxia: The Chemical and Biological Terrorism – Threat and the US
Response, The Henry L. Stimson Centre, Report No. 35, Octomber 2000, p. 33; 3 Rodney L. M. Stark, op. cit., p. 82; 4 Jean Pascal Zanders – Assessing the Risk of Chemical and Biological Weapons Proliferation to Terrorists, The
Nonproliferation Review, Fall 1999, p. 26; Horia Dogaru – Terorisml chimic, Revista română de drept umanitar,
anul IX, 2001, nr. 5 (38), p. 19 – 21; General locotenent prof. univ. dr. Tudor Cearapin, inspector de poliţie drd.
37
Şi producerea armelor biologice necesită personal cu pregătire de
specialitate. În acest sens, îngrijorează următorul fapt: mulţi cercetători care au
lucrat la programul sovietic de înarmare biologică, rămaşi fără loc de muncă după
sistarea acestuia, s-au răspândit în lume, în special, după destrămarea URSS.
Câţiva dintre aceştia au ajuns în Marea Britanie şi SUA, dar se presupune că mulţi
şi-au găsit de lucru în Irak, Siria, Libia, China, Iran, Israel şi India1.
Acelaşi fenomen s-a produs şi cu mulţi cercetători din domeniul fizicii
nucleare, care au părăsit Rusia şi alte state fost sovietice, fiind solicitaţi în alte ţări
interesate de armele nucleare, între care Coreea de Nord2.
Am concluzionat că interesul manifestat de un grup sau organizaţie teroristă
faţă de armele de distrugere în masă echivalează cu intenţia clară de utilizare a
acestora în atentate cu urmări catastrofale.
2.4. REGIMURI DE NEPROLIFERARE A
ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Pilonii eforturilor comunităţii internaţionale pentru prevenirea proliferării
armelor de distrugere în masă îi reprezintă cele trei instrumente juridice
internaţionale3:
Tratatul de neproliferare a armelor nucleare;
Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producţiei şi stocării
armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea lor;
Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi
folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora.
În afara acestor instrumente, funcţionează importante regimuri
internaţionale de control al exporturilor, numite şi regimuri de neproliferare,
instituite de organisme neoficiale, fiind încorporate în dreptul intern al statelor
membre4.
Regimurile de neproliferare a armelor de distrugere în masă sunt:
Grupul Furnizorilor Nucleari şi Comitetul Zangger5 (domeniul nuclear);
Grupul Australia6 (domeniul armelor chimice şi biologice).
Horia Dogaru – Terorismul cu arme chimice – o gravă ameninţare, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul
VI (2005), nr. 1 (9), p. 40 – 42: 1 Andrew Lloyd, Peter Mathews – Bioterorismul, flagelul mileniului III, Editura Hiparion, Cluj Napoca, 2002, p. 64 –
65; 2 Col. prof. univ. dr. Ion Preda, col. dr. Maricel Antipa – Terorismul internaţional şi armele de distrugere în masă,
Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, 2005, nr. 4, p. 45; 3 Principalele prevederi ale acestor instrumente juridice internaţionale şi rolul lor în domeniul neproliferării şi al
prevenirii terorismului cu arme de distrugere în masă sunt prezentate în Capitolul 3. 4 Horia Dogaru, Lucian Ivan Reglementări în domeniul neproliferării armelor de distrugere în masă, Revista română
de drept umanitar, anul IX, 2001, nr. 1 (36), p. 14 – 17; 5 Joseph Cirincione, Jon B. Wolfsthal, Miriam Rajkumar – Deadly Arsenals. Nuclear, Biological and Chemical
Threats, Carnegie Endowment for International Peace, Washington DC, 2005, p. 33 – 34; 6 Idem, p. 37;
38
Grupul Furnizorilor Nucleari1 a fost creat, în noiembrie 1975 la Londra.
Scopul regimului îl reprezintă asigurarea că exporturile de materiale nucleare sunt
făcute numai în condiţii corespunzătoare de siguranţă şi protecţie fizică şi cu
respectarea normelor de neproliferare. De asemenea, Grupul încearcă să limiteze
exporturile de articole sensibile care ar putea contribui la proliferarea armelor
nucleare.
Grupul pretinde garanţiile AIEA ca o condiţie prealabilă a livrării, proceduri
şi reglementări naţionale de control, protecţia fizică împotriva sustragerii
elementelor sensibile ale ciclului de combustibil nuclear, restrângerea instalaţiilor
de îmbogăţire şi de procesare a combustibilului nuclear, supravegherea statelor
preocupate de proliferare, export controlat către regiunile de conflict şi
instabilitate.
Comitetul Zangger2 a fost constituit în 1971, sub preşedinţia diplomatului
elveţian Claude Zangger, de la care şi-a preluat numele. Scopul său este elaborarea
unei liste de bază (trigger list) pentru exportul a două categorii de materiale:
surse sau materiale speciale fisionabile;
echipamente sau materiale nenucleare destinate sau pregătite pentru
procesarea, folosirea sau producerea de materiale speciale fisionabile.
Grupul Australia reprezintă o asociaţie consultativă de state, creată în
1984 din iniţiativa Australiei, după întrebuinţarea armelor chimice în războiul
dintre Iran şi Irak. Scopul regimului promovat de Grupul Australia îl reprezintă
limitarea riscurilor proliferării armelor chimice şi biologice şi a terorismului cu
astfel de arme prin controlul transferurilor care ar putea contribui la activităţile în
legătură cu armele chimice şi biologice ale unor state sau grupări3.
Statele membre ale Grupului adoptă, în conformitate cu legislaţia lor
naţională, măsuri de licenţiere a exporturilor unor substanţe chimice, agenţi
biologici, echipamente şi instalaţii de producere.
2.5. STRATEGII ŞI ACŢIUNI INTERNAŢIONALE PENTRU
PREVENIREA ŞI COMBATEREA PROLIFERĂRII
ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Comunitatea internaţională este unanimă în a considera că proliferarea
armelor de distrugere în masă reprezintă o gravă ameninţare pentru pacea şi
securitatea internaţională, amplificată de riscul ca entităţi teroriste să dobândească
şi să folosească astfel de arme.
1 *** - Inventory of International Nonproliferation Organizations & Regimes, Monterey Institute of International
Studies, Center for Nonproliferation Studies, http://cns.miis.edu/pubs/inven/pdfs/nsg.pdf 2 *** - Inventory of International Nonproliferation Organizations & Regimes, Monterey Institute of International
Studies, Center for Nonproliferation Studies, http://cns.miis.edu/pubs/inven/pdfs/zang.pdf 3 Marius Petrescu, Ştefan Mihai Dogaru, Vladimir Boboc, Horia Dogaru, Anca Gabriela Petrescu – Armele chimice şi
statutul acestora în dreptul internaţional, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p. 166;
39
Consiliul de Securitate al ONU, Uniunea Europeană, NATO, Grupul G-8 al
ţărilor puternic industrializate plus Rusia şi majoritatea statelor civilizate sunt
preocupate de această ameninţare şi au adoptat măsuri de prevenire.
La rândul său, România, stat membru NATO şi al Uniunii Europene, a
adoptat măsuri ferme legislative şi instituţionale pentru controlul exporturilor de
produse, echipamente şi tehnologii cu dublă utilizare în scopul prevenirii
proliferării armelor de distrugere în masă.
2.5.1. REZOLUŢII ALE CONSILIULUI DE SECURITATE ONU
Considerând că proliferarea armelor nucleare, biologice şi chimice, precum
şi vectorii acestora constituie un pericol pentru pacea şi securitatea internaţională şi
preocupat de ameninţarea terorismului şi de riscul ca actori nonstatali1 să procure
astfel de arme, să le dezvolte şi să le folosească, Consiliul de Securitate al ONU a
adoptat, la 28 aprilie 2004, Rezoluţia 1540 (2004).
Sunt prezentate măsurile prevăzute în Rezoluție, între care constituirea
Comitetului 1540 privind neproliferarea armelor de distrugere în masă, mandatat,
să monitorizeze aplicarea de către toate statele a obligaţiilor prevăzute în Rezoluţie
privind adoptarea de legislaţie internă corespunzătoare şi măsuri eficiente de
control pentru prevenirea accesului, producerii, transferului şi folosirii armelor de
distrugere în masă de către actori nonstatali.
La 27 aprilie 2006, Consiliul de Securitate a adopta Rezoluţia 1672 (2006)
în care a reafirmat că proliferarea armelor de distrugere în masă şi a vectorilor
acestora constituie o ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională şi a
reiterat deciziile şi exigenţele din Rezoluţia 1540 (2004), subliniind importanţa
aplicării integrale a acesteia de către toate statele.
2.5.2. STRATEGIA UNIUNII EUROPENE DE COMBATERE A
PROLIFERĂRII ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Strategia de securitate a Uniunii Europene menţionează că proliferarea
armelor de distrugere în masă pune în pericol securitatea statelor membre, a
popoarelor şi intereselor Uniunii în lume.
Obiectivul Uniunii Europene este de a preveni, descuraja, opri şi, unde este
cazul, de a elimina programele de proliferare a armelor de distrugere în masă.
Măsurile preventive politice şi diplomatice (tratatele multilaterale şi
regimurile de control al exporturilor) şi recurgerea la organizaţiile internaţionale
competente sunt considerate prima linie a apărării împotriva proliferării armelor de
distrugere în masă.
1 Prin actori nonstatali, Rezoluţia 1540 (2004) consideră persoane sau entităţi care nu acţionează sub autoritatea legală
a unui stat şi desfăşoară activităţi care cad sub incidenţa acestei rezoluţii.
40
Când dialogul politic şi presiunea diplomatică eşuează, pot fi antamate
măsurile coercitive în baza Capitolului VII al Cartei ONU şi a dreptului
internaţional, în care Consiliul de Securitate al ONU trebuie să joace rolul central
(de la sancţiuni selective până la exercitarea forţei).
În iunie 2003, sesiunea de la Salonic a Uniunii Europene a adoptat o
declaraţie asupra neproliferării armelor de distrugere în masă, precum și Strategia
de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă.
Sunt prezentate în teză elementele de bază ale acestei strategii.
2.5.3. PREOCUPĂRILE NATO PRIVIND COMBATEREA
PROLIFERĂRII ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord consideră ameninţarea
proliferării armelor de distrugere în masă, în cadrul pericolelor legate de terorism,
ca principală provocare de securitate în perioada ulterioară Războiului Rece1.
Cu ocazia reuniunii la nivel înalt de la Bruxelles din ianuarie 1994, aliaţii au
decis să-şi concentreze în mod serios atenţia asupra ameninţării proliferării armelor
de distrugere în masă şi a impactului acesteia asupra securităţii în contextul
evoluției fenomenului terorist.
Sunt prezentate alte iniţiative, inclusiv în relaţia cu statele partenere.
NATO dispune de două structuri dedicate combaterii proliferării armelor de
distrugere în masă:
Grupul de apărare la nivel înalt în domeniul proliferării (DGP);
Grupul politico – militar la nivel înalt în domeniul proliferării (SGP).
În teză sunt prezentate principalele activități și inițiative ale acestor
structuri.
2.5.4. PROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
ÎN ATENŢIA GRUPULUI G-8
În iunie 2002, Grupul G-8 a adoptat „Programul global împotriva armelor şi
materialelor de distrugere în masă”, numit şi „Iniţiativa 10 plus 10 peste 10”.
Conform acesteia, SUA alocă 10 miliarde de dolari, celelalte state industrializate,
încă 10 miliarde de dolari, pentru următorii 10 ani, într-un fond pentru proiecte de
neproliferare, destinat Rusiei şi altor state, în vederea eliminării stocurilor lor de
arme de distrugere în masă.
În iunie 2003, Grupul G-8, întrunit la Evian (Franţa), recunoscând că
proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă un grav pericol, a adoptat o
declaraţie în care consideră că Tratatul de neproliferare a armelor nucleare,
Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor
1 Eric R. Terzuolo – Combating WMD proliferation, NATO Review, Autumn, 2005, p. 1 – 6;
41
chimice şi distrugerea acestora, precum şi Convenţia cu privire la interzicerea,
perfecţionării, producţiei şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu
toxine, şi la distrugerea lor „reprezintă instrumente esenţiale pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale şi piloni ai neproliferării şi dezarmării”1.
2.5.5. INIŢIATIVA DE SECURITATE ÎN DOMENIUL PROLIFERĂRII
În scopul reducerii riscului ca armele de distrugere în masă să ajungă în
mâinile teroriştilor sau pe piaţa neagră, în mai 2003, SUA a lansat Iniţiativa de
Securitate în Domeniul Proliferării, un acord între statele participante de a acţiona
într-o manieră concertată împotriva proliferării armelor de distrugere în masă, prin
intermediul cooperării între comunităţile de informaţii, instituţiile de impunere a
legii, forţele armate şi ministerele de afaceri externe2.
În prezent, peste 60 state, între care şi România, participă la această
iniţiativă care promovează spiritul şi litera Rezoluţiei Consiliului de Securitate al
ONU nr. 1540, prin care toate statele membre ale ONU sunt chemate să coopereze
în mod activ pentru prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă3.
2.6. POLITICA ROMÂNIEI PRIVIND
PREVENIREA ŞI COMBATEREA PROLIFERĂRII
ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Politica României faţă de proliferarea armelor de distrugere în masă, ca una
din principalele ameninţări ce pot pune în pericol securitatea naţională, valorile şi
interesele sale ca stat membru al comunităţii europene şi euroatlantice, este
sintetizată în Strategia de securitate naţională a României.
Sunt citate evaluările Strategiei, din care menționăm:
„Proliferarea armelor de distrugere în masă: Armele nucleare, chimice,
biologice şi radiologice constituie o altă ameninţare deosebit de gravă sub
raportul potenţialului de distrugere, în condiţiile în care: accesul la astfel de
mijloace devine tot mai uşor din punct de vedere tehnologic, iar tentaţia dobândirii
lor sporeşte ameninţător; unele state posesoare dezvoltă noi tipuri de mijloace de
luptă, în timp ce se amplifică preocupările pentru perfecţionarea mijloacelor de
transport la ţintă; evoluţiile doctrinare acreditează tot mai frecvent posibilitatea
folosirii unor astfel de mijloace în cadrul operaţiilor militare; eficienţa controlului
unor guverne asupra mijloacelor de luptă existente, componentelor în curs de
realizare şi tehnologiilor de fabricaţie scade alarmant. […]
Combaterea proliferării armelor de distrugere în masă reprezintă un
imperativ major al preocupărilor vizând pacea şi securitatea statelor lumii, din
1 *** - G-8 Declaration on Non Proliferation of Weapons of Mass Destruction, Chemical Disarmament, vol. 3, 2003,
p. 20; 2 *** - Proliferation Security Initiative: Statement of Interdiction Principles, The White House, Office of Press
Secretary, Washington, September 4th, 2003, http://www.state.gov/np/rls/fs/23764pf.htm; 3 Condoleezza Rice, Mihai Răzvan Ungureanu – Un parteneriat împotriva crimelor în masă; Ziua, 24 iunie 2005, p. 6;
42
cauza amplificării riscului de folosire iraţională a rezultatelor dezvoltării ştiinţei şi
tehnologiei moderne. […] Sporesc, totodată, riscurile ca armele de distrugere în
masă să facă joncţiunea cu terorismul internaţional sau ca terorismul nuclear să
fie promovat de regimuri iresponsabile. Aceste evoluţii pun probleme grave de
securitate la adresa cetăţenilor, comunităţilor şi instituţiilor. […]
Riscul achiziţionării sau producerii de către grupuri teroriste a armelor de
distrugere în masă necesită îmbunătăţirea politicilor de contraproliferare şi
neproliferare, perfecţionarea sistemului naţional de control în cooperare cu
sistemele similare ale statelor membre în NATO şi Uniunea Europeană, precum şi
participarea responsabilă la regimurile şi acordurile internaţionale în vigoare”.
În planul acţiunilor pentru îndeplinirea priorităţilor strategice privind
combaterea proliferării ADM am menţionat că România, ca membră a regimurilor
internaţionale de neproliferare: Grupul Furnizorilor Nucleari, Comitetul Zangger şi
Grupul Australia, asigură atât implementarea în legislaţia internă a liniilor
directoare ale acestor regimuri, cât şi cooperarea cu alte state membre pentru
prevenirea transferurilor de materiale, echipamente şi tehnologie cu dublă utilizare,
în scopurile interzise ale producerii armelor de distrugere în masă.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 129/2006 privind regimul de control
al exporturilor şi produselor şi tehnologii cu dublă utilizare asigură cadrul legislativ
pentru aplicarea regimurilor de neproliferare. Prevederile acesteia sunt în
concordanţă cu Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 1334/2000 de
instituire a regimului comunitar pentru controlul exporturilor de produse şi
tehnologii cu dublă utilizare şi se aplică împreună cu prevederile acestuia.
Se prezintă în esenţă, mecanismul regimului de control al exporturilor și
Sistemul naţional de control al exporturilor de produse cu dublă utilizare, în care în
afară de Agenția Națională de Control al Exporturilor (ANCEX) mai face parte şi
Consiliul de avizare (a cererilor de licenţă), compus din reprezentanţi ai
Ministerului Apărării, Ministerului Internelor şi Reformei Administrative,
Ministerului Afacerilor Externe, Autorităţii Naţionale a Vămilor, Ministerului
Economiei şi Finanţelor, prin structurile specializate, precum şi ai Serviciului
Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi Comisiei Naţionale
pentru Controlul Activităţilor Nucleare.
Prin specialitatea reprezentanţilor din Consiliul de avizare, acesta are un
important rol de prevenire a proliferării armelor de distrugere în masă.
Sunt identificate principalele riscuri de natură internă în domeniul
proliferării armelor de distrugere în masă1.
Riscurile în domeniul proliferării armelor de distrugere în masă pot duce la
subminarea obiectivelor de neproliferare, a intereselor strategice ale României ca
stat membru al NATO şi al Uniunii Europene, precum şi la concluzia nefondată din
partea organismelor internaţionale (ONU, AIEA, OIAC, Grupul Furnizorilor
1 Dumitru T Tolbaru, Mugurel Cătănescu – Proliferarea armelor de distrugere în masă, produselor şi tehnologiilor cu
dublă utilizare, supuse controlului destinaţiei finale, cu aplicabilitate în construcţia armamentului neconvenţional,
Academia Naţională de Informaţii, A XII-a Sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională „România în
contextul politicii de securitate europeană”, Bucureşti, 16 – 18 martie 2006, secţiunea I, Vol. II, p. 43 – 44;
43
Nucleari, Comitetul Zangger, Grupul Australia) că România nu şi-ar respecta
obligaţiile din tratatele şi regimurile de neproliferare la care este parte, sprijinind
programele de dezvoltare a armelor de distrugere în masă în statele proliferatoare.
Pentru contracararea acestor riscuri, în afara ANCEX şi a Consiliului de
avizare, acţionează Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Internelor şi
Reformei Administrative. Astfel, pe această linie, trebuie menţionat rolul unităţii
create în cadrul Serviciului Român de Informaţii, specializată pentru identificarea,
prevenirea şi contracararea ameninţărilor transfrontaliere nonmilitare, altele decât
cele asimilate terorismului, între care proliferarea armelor de distrugere în masă,
inclusiv a precursorilor acestora şi tehnologiei aferente.
Şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative are atribuţii şi îşi aduce
contribuţia pe linia prevenirii proliferării armelor de distrugere în masă. Astfel,
Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, prin Diviziunea de Investigaţii
Strategice culege, procesează, stochează şi valorifică informaţii privind
operaţiunile cu produse şi tehnologii strategice, cu dublă utilizare, supuse
controlului destinaţiei finale. De asemenea, experţii Diviziunii de Investigaţii
Strategice furnizează informaţii necesare justeţii deciziilor Consiliului de avizare.
Eficienţa acţiunii corelate a tuturor autorităţilor care participă la prevenirea
exporturilor de produse, echipamente şi tehnologii cu dublă utilizare în scopul
proliferării armelor de distrugere în masă reprezintă o contribuţie a României la
eforturile comunităţii internaţionale vizând blocarea accesului ilegal al unor state şi
entităţi teroriste la armele de distrugere în masă şi prevenirea megaterorismului.
44
3.1. INSTRUMENTE DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR
PRIVIND INTERZICEREA FOLOSIRII ÎN RĂZBOI A ARMELOR
DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Dreptul internaţional umanitar califică armele de distrugere în masă,
nucleare, radiologice, biologice şi chimice în categoria armelor a căror folosire în
conflicte armate este interzisă de lege lata deoarece1:
au efecte nediscriminante, afectând atât obiectivele militare, cât şi
populaţia civilă şi bunurile cu caracter civil;
produc rău superfluu (sunt crude, barbare, inumane şi perfide);
au efecte extinse, grave şi durabile asupra mediului natural.
Începuturile ilegalizării unor categorii de arme de distrugere în masă sunt
foarte vechi. Astfel, un prim instrument internaţional vizând limitarea folosirii
armelor chimice l-a reprezentat Acordul bilateral franco – german, încheiat la
Strasbourg, la 27 august 1675, care interzicea folosirea „proiectilelor otrăvitoare”2.
Fără a face referire explicită la vreo categorie de arme de distrugere în
masă, Declaraţia privitoare la interzicerea anumitor proiectile în timp de război,
adoptată la Sankt Petersburg la 29 noiembrie/11 decembrie 1868, fixând „limitele
tehnice unde necesităţile războiului trebuie să se oprească în faţa exigenţelor
umanităţii”, statua că „folosirea de arme care ar agrava în mod inutil suferinţele
oamenilor sau ar face moartea lor inevitabilă”, aşa cum se vor dovedi mai târziu
armele de distrugere în masă, „este împotriva legilor umanităţii”3.
Declaraţia de la Bruxelles din 1874 asupra legilor şi obiceiurilor războiului
terestru, deşi nu a fost ratificată şi nu a căpătat forţă juridică, se referea la
interzicerea, între altele, a „folosirii otrăvurilor şi a armelor chimice”4.
1 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă – Tratat de drept internaţional umanitar, Asociaţia Română de Drept Umanitar, Bucureşti,
2000, p. 150, 153; Horia Dogaru – Dicţionar. Armele de distrugere în masă, Revista română de drept umanitar, anul
XI, 2003, nr. 2 (45), p. 28; 2 *** - History of Chemical Disarmament, în „Basic Facts”, Edition 2003, Organisation for the Prohibition of
Chemical Weapons, The Hague, 2003, p. 11; 3 Gabriel Oprea, Ion Suceavă, Ionel Cloşcă – Dreptul internaţional umanitar. Instrumente juridice internaţionale, R.A.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, p. 14; 4 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op. cit., p. 158; Petre Junie – Arma chimică – din istoria unei triste cariere, colecţia
revistei „Lumea”, Bucureşti, 1986;
REGLEMENTĂRI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
PRIVIND ARMELE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Capitolul
3
45
Primul instrument de drept internaţional dedicat în întregime interzicerii
folosirii în război a unei categorii de arme de distrugere în masă, armele chimice, a
fost adoptat, în cadrul Primei Conferinţe Internaţionale de Pace de la Haga din
1899. În Declaraţia privind interzicerea de a folosi proiectile care au ca unic scop
de a răspândi gaze asfixiante sau vătămătoare, cele 25 state semnatare s-au
angajat ca în caz de război între două sau mai multe dintre ele, să nu folosească
„proiectile care au drept unic scop răspândirea de gaze asfixiante sau
vătămătoare”1.
De asemenea, a Doua Conferinţă Internaţională de Pace de la Haga din
1907 a reiterat interdicţia „de a întrebuinţa otrăvuri sau arme otrăvite” în
Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului terestru, anexat la
Convenţia privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru, adoptată cu această
ocazie.
Preocupările privind elaborarea unui instrument juridic internaţional pentru
interzicerea folosirii în război a armelor chimice, precum şi a celor biologice s-au
materializat prin semnarea, la 17 iunie 1925, la Geneva, a Protocolului privind
interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a
mijloacelor bacteriologice de luptă. Acesta a introdus în dreptul internaţional
interdicţia „folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare, ca şi a
tuturor lichidelor, substanţelor sau procedeelor asemănătoare” ca şi a „mijloacelor
bacteriologice de luptă”, cu alte cuvinte, două dintre categoriile de arme de
distrugere în masă, cele chimice şi cele biologice2.
3.2. INSTRUMENTE DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
REFERITOARE LA LIMITAREA ARMELOR NUCLEARE
În domeniul nuclear, în faţa uriaşei ameninţări a existenţei şi posibilei
folosiri a armelor nucleare, nici dreptul internaţional umanitar nu poate opune un
instrument juridic care să interzică ferm folosirea acestor arme şi nici dreptul
internaţional public nu dispune de un instrument care să interzică global
dezvoltarea, producerea, stocarea sau transferul armelor nucleare3.
Există doar instrumente cu sferă de aplicare limitată. Astfel, Tratatul cu
privire la neproliferarea armelor nucleare, numit şi Tratatul de neproliferare
nucleară (NPT), deschis spre semnare la 1 iulie 1968 şi intrat în vigoare la 9 martie
1970, interzice doar transferul armelor nucleare de la statele posesoare către statele
neposesoare de astfel de arme4.
1 Gabriel Oprea, Ion Suceavă, Ionel Cloşcă, op. cit., p. 17; 2 Ştefan Dogaru, Horia Dogaru – Convenţia privind interzicerea armelor chimice şi legea internă de aplicare a
prevederilor acesteia, Revista română de drept umanitar, anul VII, 1999, nr. 1 (25), p. 14 - 16; 3 Inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Statutul armelor NBC în dreptul internaţional, Revista Apărarea NBC,
Câmpulung Muscel, anul VI (2005), nr. 1 (9), p. 26; 4 Decretul Consiliului de Stat nr. 21 din 30 ianuarie 1970 pentru ratificarea Tratatului cu privire la neproliferarea
armelor nucleare, Buletinul Oficial al R.S. România, nr. 3 din 31 ianuarie 1970;
46
În afara Tratatului de neproliferare nucleară, mai există în domeniul nuclear
şi alte instrumente care limitează sau interzic experienţele cu arme nucleare1:
Tratatul privind interzicerea experienţelor cu arma nucleară în
atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă, numit şi Tratatul de limitare a
experienţelor nucleare, deschis spre semnare la 8 august 1963 şi intrat în vigoare la
10 octombrie în acelaşi an;
Tratatul de interzicere completă a experienţelor nucleare, deschis spre
semnare la 24 septembrie 1996; nu a intrat încă în vigoare. Tratatul poate intra în
vigoare doar după ratificarea sa de către 44 state care au sau pot dezvolta capacităţi
nucleare. Dintre acestea, doar 33 l-au ratificat, între care Franţa, Marea Britanie şi
Rusia, în timp ce SUA şi China nu au ratificat încă tratatul2.
Prin semnarea, în septembrie 1996, a Tratatului de interzicere completă a
experienţelor nucleare, care interzice toate testele cu arme nucleare şi alte explozii
nucleare în toate mediile, pentru totdeauna, pe măsura ratificării acestuia, Tratatul
de limitare a experienţelor nucleare cade în desuetudine. Totuşi, în conformitate cu
principiile dreptului internaţional al tratatelor, statele care nu semnează Tratatul de
interzicere completă a experienţelor nucleare sau se retrag din acesta, dar sunt părţi
la Tratatul de limitare a experienţelor nucleare, rămân obligate să respecte
prevederile primului tratat, care sunt comune şi celuilalt.
De asemenea, în faţa ameninţării armelor nucleare şi a lipsei unui
instrument global de interzicere completă a acestor arme, au fost elaborate mai
multe instrumente juridice care interzic prezenţa armelor nucleare în spaţiul
extraatmosferic, în oceanul planetar şi în anumite zone ale Globului3, numite zone
libere de arme nucleare. Sunt enumerate zece astfel de instrumente juridice care
reprezintă o restrângere însemnată a ariei de existenţă şi de proliferare a acestor
arme, cu repercusiuni semnificative asupra prevenirii dobândirii lor de către entităţi
teroriste şi, în general, asupra diminuării ameninţării folosirii armelor nucleare.
Preocupată de lipsa unui instrument juridic internaţional cu vocaţie
universală, care să interzică în totalitate armele nucleare, comunitatea
internaţională, prin organismul său reprezentativ, Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite, a exprimat în repetate rânduri necesitatea imperioasă a excluderii
ameninţării nucleare4. Sunt menționate principalele rezoluții ale Adunării Generale
a ONU referitoare la interzicerea folosirii armelor nucleare.
De menţionat că în ultimele două decenii, în fiecare an a fost adoptată câte o
rezoluţie care proclamă caracterul ilicit al folosirii armelor nucleare.
1 Inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Statutul armelor NBC în dreptul internaţional, Revista Apărarea NBC,
Câmpulung Muscel, anul VI (2005), nr. 1 (9), p. 27 – 28; 2 *** - Inventory of International Nonproliferation Organizations & Regimes, Monterey Institute of International
Studies, Center for Nonproliferation Studies, http://cns.miis.edu/pubs/inven/pdfs/ctbt.pdf şi
http://cns.miis.edu/pubs.inven/pdfs/apmctbt.pdf; 3 *** - Inventory of International Nonproliferation Organizations & Regimes, Monterey Institute of International
Studies, Center for Nonproliferation Studies, http://cns.miis.edu/pubs/inven/index.htm; Joseph Cirincione, Jon B.
Wolfsthal, Miriam Rajkunar – Deadly Arsenals. Nuclear, Biological and Chemical Threats, Carnegie Endowment for
International Peace, Washington DC, 2005, p. 34; 4 Ştefan Dogaru, Horia Dogaru – Armele la începutul secolului XXI, în volumul „Dreptul internaţional umanitar la
începutul secolului XXI”, Editor Ionel Cloşcă, Asociaţia Română de Drept Umanitar, Bucureşti, 2003, p. 123 – 125;
47
Deşi în doctrina dreptului internaţional se contestă forţa juridică a
rezoluţiilor Adunării Generale a ONU1, adoptarea celor referitoare la limitarea şi
interzicerea armelor nucleare, cu votul marii majorităţi a statelor, a dovedit
puternica conştiinţă publică a caracterului ilicit al folosirii acestor arme.
Şi Curtea Internaţională de Justiţie s-a pronunţat în legătură cu legalitatea
folosirii armelor nucleare. Astfel, avizul intitulat Legalitatea ameninţării cu
folosirea de arme nucleare, formulat la 8 iulie 1996, la cererea Adunării Generale
a ONU, este apreciat ca una din cele mai importante decizii ale Curţii de la Haga2.
Avizul afirma categoric că folosirea armelor nucleare este supusă dreptului
internaţional umanitar. Curtea a fost însă reţinută în a afirma că orice deţinere a
armelor nucleare este interzisă.
Deși avizul considera ilicită folosirea armelor nucleare: totuşi, Curtea a
acceptat conceptul „circumstanţei extreme de legitimă apărare, în care ar fi în
cauză însăşi existenţa unui stat”, în această situaţie fiind rezervată în a declara ca
ilicită ameninţarea sau folosirea armelor nucleare.
În procesul controlului armamentelor nucleare strategice, în lipsa unui
instrument juridic internaţional de interzicere completă, un rol important îl au
acordurile bilaterale încheiate între cele două mari puteri nucleare, SUA şi
Federaţia Rusă (moştenitoarea URSS). Sunt menționate prevederile a două tratate:
Tratatul dintre Statele Unite ale Americii şi Federaţia Rusă asupra reducerii în
continuare şi limitarea armelor strategice ofensive (START – 2) și Tratatul dintre
Statele Unite ale Americii şi Federaţia Rusă asupra reducerilor ofensive strategice
(SORT sau Tratatul de la Moscova)
3.3. INSTRUMENTE DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
PRIVIND INTERZICEREA ARMELOR BIOLOGICE ŞI CHIMICE
3.3.1. CONVENŢIA CU PRIVIRE LA INTERZICEREA
PERFECŢIONĂRII, PRODUCŢIEI ŞI STOCĂRII ARMELOR
BACTERIOLOGICE (BIOLOGICE) ŞI CU TOXINE ŞI LA
DISTRUGEREA LOR
Convenţia a fost elaborată, după aproape trei ani de negocieri în cadrul
Comitetului pentru dezarmare de la Geneva, la începutul anului 1972. Aceasta a
fost deschisă spre semnare la 10 aprilie 1972, la Londra, Moscova şi Washington şi
1 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op. cit., p. 167; 2 Constantin Poenaru – Legalitatea armelor nucleare în dreptul internaţional umanitar. Comentarii pe marginea unui
aviz al Curţii Internaţionale de Justiţie, Revista română de drept umanitar, anul V, 1997, nr. 3 (17), p. 41 – 42, nr. 4
(18), p. 40 – 42 şi anul VI, 1998, nr. 1 (19), p. 33 – 36; Inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Statutul armelor
NBC în dreptul internaţional, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI (2005), nr. 1 (9), p. 27 – 28;
48
a intrat în vigoare la 26 martie 1975. Până în prezent, Convenţia a fost semnată de
169 state şi ratificată sau au aderat la aceasta 153 state1.
În esenţă, Convenţia obligă statele părţi:
(1) să nu perfecţioneze, producă, stocheze, dobândească şi să nu obţină
prin nici un mijloc agenţi microbieni, alţi agenţi biologici sau toxine, în cantităţi
care nu pot fi justificate pentru scopuri profilactice, de protecţie sau alte scopuri
paşnice, precum şi arme, echipament şi mijloace de transport la ţintă destinate
special folosirii în scopuri ostile sau în conflicte armate a unor asemenea agenţi;
(2) să distrugă sau să convertească pentru scopuri paşnice, cât mai curând
posibil, dar nu mai târziu de 9 luni de la intrarea în vigoare a Convenţiei, toţi
agenţii biologici, toxinele, toate armele, echipamentul şi mijloacele de transport la
ţintă;
(3) să nu transfere nimănui, direct sau indirect ori să nu ajute, să nu
încurajeze sau să nu incite, în nici un mod, alt stat, grup de state sau organizaţii
internaţionale să producă sau să dobândească agenţi biologici, toxine, arme,
echipament sau mijloace de transport la ţintă;
(4) să adopte toate măsurile necesare pentru interzicerea şi prevenirea
încălcării obligaţiilor de punctul (1).
De subliniat că toate obligaţiile prevăzute de Convenţie îngrădesc
dobândirea armelor biologice de către entităţi teroriste din statele părţi la aceasta.
Astfel, interdicţiile privind perfecţionarea, producerea, dobândirea şi obţinerea prin
alte mijloace se referă explicit atât la folosirea în conflicte armate, cât şi în alte
scopuri ostile, cum sunt cele teroriste. Interdicţia referitoare la transferul, ajutorul,
încurajarea, incitarea în producerea sau dobândirea armelor biologice se referă nu
numai la state, ci la orice entitate, deci şi la terorişti sau organizaţii teroriste.
O mare slăbiciune a Convenţiei constă în faptul că prevederile privind
măsurile de încredere între statele părţi, precum şi cele privind verificarea aplicării,
sunt total insuficiente.
Ameninţarea folosirii armelor biologice este în continuare reală şi extrem de
periculoasă, unele state menţinând preocupări asupra acestui tip de arme, iar
entităţi teroriste sunt interesate în dobândirea de tehnologie, echipamente şi
materiale necesare producerii de atentate cu arme biologice2.
Elaborarea şi apoi intrarea în vigoare a Convenţiei asupra armelor biologice
a constituit un util prolog pentru începerea şi derularea negocierilor asupra
armelor chimice, fapt prevăzut explicit în textul acesteia: „Statele părţi […] se
angajează să continue în mod sincer negocierile pentru a se ajunge cât mai curând
la un acord asupra măsurilor specifice referitoare la echipamentul şi mijloacele
1 Horia Dogaru – Eliminarea armelor biologice, Revista română de drept umanitar, anul VIII, 2000, nr. 1 – 2 (31-32),
p. 46 – 49; 2 Dr. ing. Ioan Roman, drd. Horia Dogaru – Amenințarea bioterorismului și prevenirea acestuia, Revista română de
drept umanitar, anul XII, 2004, nr. 3 (50), p. 27 – 29;
49
special destinate pentru producerea sau folosirea agenţilor chimici în scopuri de
război”1.
3.3.2. CONVENŢIA PRIVIND INTERZICEREA DEZVOLTĂRII,
PRODUCERII, STOCĂRII ŞI FOLOSIRII ARMELOR CHIMICE
ŞI DISTRUGEREA ACESTORA
Negocierile în cadrul Conferinţei pentru dezarmare de la Geneva, începute
în 1972, au fost deosebit de laborioase şi anevoioase şi s-au încheiat după 20 de
ani. Textul Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi
folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora a fost finalizat la 3 septembrie
1992 şi adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie în acelaşi an2.
Convenţia a fost deschisă spre semnare, la Paris, la 13 ianuarie 1993 şi a intrat în
vigoare la 29 aprilie 19973.
Aşa cum rezultă din denumire, Convenţia interzice statelor părţi, ca subiecte
de drept internaţional, atât dezvoltarea, producerea, stocarea armelor chimice, cât şi
folosirea acestora. De asemenea, Convenţia mai interzice transferul acestor arme şi
obligă statele deţinătoare să distrugă, într-un interval de cel mult 10 ani, cu
posibilitatea prelungirii, în condiţii deosebite, cu cel mult încă 5 ani, toate stocurile
de arme chimice şi instalaţiile de producere.
Am subliniat în mod deosebit prevederea Convenţiei referitoare la
interdicţia statelor părţi de a ajuta, încuraja sau determina pe altcineva, stat, grup de
persoane sau persoană să se angajeze în orice activitate interzisă statelor părţi la
Convenţie. Această prevedere este foarte importantă în sensul împiedicării oricărui
stat parte să sprijine, în orice fel, entităţile care ar intenţiona să organizeze şi să
desfăşoare acţiuni de terorism chimic.
Spre deosebire de Convenţia asupra armelor biologice, Convenţia asupra
armelor chimice introduce un riguros sistem de verificare a implementării
prevederilor sale, ceea ce-i asigură eficienţă în îndeplinirea obiectivului său,
eliminarea definitivă a pericolului folosirii armelor chimice.
Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC), organismul
mandatat de Convenţie cu realizarea obiectivului şi scopului său, acţionează pentru
asigurarea universalităţii acestui instrument juridic internaţional, distrugerea
stocurilor şi a capacităţilor existente din domeniul armelor chimice şi verificarea,
inclusiv prin inspecţii la faţa locului, a neproducerii acestor arme pe teritoriul
oricărui stat parte.
Convenţia cuprinde 183 state părţi, reprezentând aproximativ 93% din
statele lumii, ceea ce asigură jurisdicţia sa asupra a peste 98% din populaţia
1 Convenţie cu privire la interzicerea perfecţionării, producţiei şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu
toxine şi la distrugerea lor, Art. IX, Buletinul Oficial al R.S. România, nr. 57 din 7 iulie 1979; 2 Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 47/39; 3 Horia Dogaru – Statutul armelor NBC în dreptul internaţional, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI
(2005), nr. 1 (9), p. 26 – 28;
50
Globului şi asupra a peste 99% din industria chimică mondială. Doar 12 state au
rămas în afara Convenţiei. Dintre acestea, 5 state au semnat-o dar nu au depus încă
instrumentele de ratificare. Alte 7 state nu au semnat Convenţia: Angola, Coreea de
Nord, Egipt, Irak, Liban, Siria, Somalia.
Coreea de Nord se presupune că deţine un important arsenal de arme
chimice, între care substanţe supertoxice neuroparalitice, precum şi proiectile de
artilerie pentru folosirea acestora.
Statele Arabe, în principal Egiptul şi Siria, refuză să semneze şi să adere la
Convenţie, motivând că Israelul nu a semnat Tratatul de neproliferare nucleară, iar
menţinerea capacităţii de atac chimic ar reprezenta un element de descurajare faţă
de ameninţarea nucleară a Israelului.
Convenţia nu constituie un instrument juridic special destinat prevenirii şi
combaterii terorismului cu arme chimice. Totuşi, implementarea deplină şi efectivă
a prevederilor sale reprezintă o contribuţie importantă la lupta împotriva
terorismului cu astfel de arme, chiar şi cu substanţe nocive sau toxice, altele decât
cele destinate armelor chimice, precum substanţele toxice industriale.
Pentru a extinde şi asupra persoanelor şi grupurilor de persoane interdicţiile
prevăzute pentru statele părţi, ca subiect de drept internaţional, privind activităţile
de dezvoltare, producere, dobândire în alt mod, stocare, transferare şi folosire a
armelor chimice, Convenţia obligă statele părţi să adopte şi să aplice măsuri interne
în acest sens, inclusiv legislaţie penală în materie. De asemenea, statele părţi sunt
chemate
să-şi acorde reciproc asistenţă juridică pentru sancţionarea infracţiunilor specifice,
inclusiv a celor din materia terorismului chimic. Prin aceasta, Convenţia constituie
o bază legală solidă pentru acţiunile de prevenire şi combatere a terorismului cu
arme chimice.
În plus, Convenţia previne şi combate şi acţiunile teroriste cu substanţe
nocive sau toxice industriale, precum acizi, amoniac, pesticide, cianuri etc.
deoarece include în definiţia armelor chimice orice substanţă toxică care poate
cauza moartea, incapacitatea temporară sau vătămări permanente „cu excepţia
celor destinate unor scopuri neinterzise”.
Am subliniat că, în accepţiunea Convenţiei, orice substanţă toxică folosită
în scopuri teroriste este considerată armă chimică. Astfel, orice acţiune teroristă
bazată pe efectul toxic al unei substanţe chimice este considerată terorism cu arme
chimice şi incriminată în conformitate cu legislaţia penală a fiecărui stat parte,
adoptată, în conformitate şi pentru implementarea prevederilor Convenţiei1.
1 Horia Dogaru – Terorismul chimic, Revista română de drept umanitar, anul IX, 2001, nr. 3 (38), p. 19 – 21;
51
52
4.1. EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND
INCRIMINAREA TERORISMULUI
4.1.1. PRIMELE PREOCUPĂRI PENTRU REGLEMENTAREA
INCRIMINĂRII TERORISMULUI
Actele de terorism au avut loc pe tot parcursul istoriei, determinând, pe
măsura înmulţirii şi agravării consecinţelor acestora, preocuparea şi reacţia
comunităţii internaţionale.
Este de subliniat faptul că prima acţiune notabilă a reprezentat-o o
comunicare adresată Ligii Naţiunilor, de către România, la 20 noiembrie 1926, prin
care a propus universalizarea reprimării terorismului1.
Deşi, la început, s-a tărăgănat studierea acestei probleme, presiunea
evenimentelor a determinat întreprinderea de acţiuni concrete din partea unor state
şi a Ligii Naţiunilor. Evenimentul major, care a marcat demararea acestor reacţii, l-
a reprezentat actul terorist produs la Marsilia, la 9 octombrie 1934, în care şi-au
pierdut viaţa regele Alexandru Karaghiorghevici al Iugoslaviei şi Louis Barthou,
ministrul de externe al Franţei.
Conferinţa interguvernamentală pentru prevenirea şi reprimarea
terorismului, desfăşurată la Geneva în perioada 1-16 noiembrie 1937, a adoptat
două instrumente:
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului;
Convenţia pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale.
De subliniat că penalistul român Vespasian V. Pella, care a coordonat
elaborarea celei de a doua convenţii, a fost desemnat raportorul general al
Conferinţei.
Deşi nu au intrat în vigoare, cele două convenţii au reprezentat primele
abordări în dreptul internaţional privind reprimarea terorismului, de aceea vom
prezenta succint conţinutul acestora.
În teză se prezintă pe scurt principalele prevederi ale celor două convenții,
pe care le-am considerat deosebit de importante pentru evoluţia reglementărilor
1 Ion Bodunescu – Terorismul – fenomen global, Casa editorială Odeon, Bucureşti, 1997, p. 87;
REGLEMENTĂRI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
PRIVIND PREVENIREA ŞI REPRIMAREA
TERORISMULUI
Capitolul
4
53
ulterioare privind condamnarea şi reprimarea unor forme particulare de terorism,
precum şi a dreptului penal internaţional.
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului şi Convenţia pentru
crearea unei Curţi Penale Internaţionale au reprezentat primele instrumente juridice
universale, care vizează prevenirea şi reprimarea terorismului în toate aspectele
sale. Din păcate, cu toată importanţa lor, ca instrumente juridice de luptă împotriva
terorismului, cele două convenţii au fost ratificate de foarte puţine state şi nu au
intrat în vigoare.
4.1.2 EFORTURILE ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
PENTRU INCRIMINAREA ACTELOR DE TERORISM
O nouă încercare de realizare a unei convenţii pentru prevenirea şi
reprimarea actelor de terorism internaţional s-a făcut în 1972 când, la 25
septembrie, SUA au depus în Adunarea Generală a ONU un proiect în acest sens1.
Proiectul viza categoriile de terorism internaţional definite ca „export de terorism”,
fără a cuprinde şi actele de teroare rezultate din conflictele interne ale statelor.
Proiectul american nu făcea deosebire între actele de terorism internaţional şi lupta
de eliberare naţională şi socială, legitimizată conform principiului egalităţii şi
dreptului la autodeterminare, înscrise în Carta Naţiunilor Unite. Este motivul
pentru care proiectul american a provocat vii dispute şi nu a putut fi adoptat.
De altfel, această controversă în definirea terorismului, blochează, în
continuare, eforturile pentru adoptarea unei convenţii universale, care să prevină şi
să reprime terorismul. Sunt de remarcat trei momente în care s-a încercat depăşirea
impasului:
reluarea discutării proiectului unei convenţii cu vocaţie universală, pe
baza unei propuneri indiene, în cadrul Comitetului 6 al Adunării Generale a ONU
în 1999;
decizia Adunării Generale a ONU din octombrie 2001 de a se continua
discutarea condamnării terorismului, făcându-se abstracţie de definiţia acestuia2;
reluarea procesului de negociere, în cadrul ONU, în iulie 2004, cu
ocazia celei de a opta sesiuni a Comitetului special asupra terorismului, în curs de
desfăşurare şi în prezent.
Deşi s-a aflat multă vreme în atenţia juriştilor şi a Organizaţiei Naţiunilor
Unite, terorismul nu a putut primi o definiţie juridică unanim acceptată. Principalul
obstacol l-a constituit, o lungă perioadă de timp, poziţiile unor state în cadrul
Adunării Generale a ONU, în legătură cu deosebirea dintre acţiunile circumscrise
luptei pentru autodeterminare şi cele teroriste. În multe situaţii, aceleaşi acte de
1 Ion Bodunescu, op. cit., p. 179 - 181; 2 Costin Horia Rogoveanu - Instrumente juridice internaţionale privind condamnarea şi reprimarea terorismului,
Revista română de drept umanitar, anul IX, 2001, nr. 3(38), p. 17;
54
violenţă şi de teroare sunt considerate de unele state ca acţiuni justificate de dreptul
la autodeterminare, de alte state ca atentate teroriste.
Această disensiune a fost accentuată în perioada „războiului rece” de
confruntarea dintre cele două blocuri şi ideologii.
Mai nou, o altă piedică în definirea terorismului o reprezintă apariţia
conceptului de „terorism de stat”.
Dificultatea majoră a definirii terorismului a determinat şi situaţia
paradoxală ca la lucrările sesiunii Adunării Generale a ONU, desfăşurată în
octombrie 2001, la mai puţin de o lună după terifiantele atacuri din 11 septembrie
de la New York şi Washington, când participanţii la sesiune, ca şi întreaga omenire
erau încă sub impresia grozăviei acestora, să se decidă continuarea dezbaterilor
asupra terorismului, dar să se facă abstracţie de definiţia acestuia.
Lipsa unei definiţii generale unanim acceptate a terorismului este motivul
pentru care, cu excepţia Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea terorismului,
elaborată la Liga Naţiunilor în 1937 şi care, din păcate, nu a mai intrat în vigoare,
omenirea nu dispune astăzi de un instrument juridic universal, care să prevină şi să
reprime terorismul.
În lipsa consensului asupra definiţiei universale a terorismului, în condiţiile
în care dezacordul în această chestiune persistă şi chiar se accentuează, Organizaţia
Naţiunilor Unite s-a orientat către realizarea unui sistem de convenţii, fiecare dintre
acestea incriminând o anumită formă particulară de terorism.
Deşi această abordare a condus la realizarea a 13 instrumente juridice
internaţionale, care incriminează forme particulare de terorism şi care au limitat, în
mod incontestabil, situaţiile respective de terorism, efectele nu au fost cele
scontate, terorismul continuând să reprezinte un flagel al lumii contemporane.
În primul rând, instrumentele respective au fost elaborate ca răspuns la fapte
de terorism, în teză fiind exemplificate Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite
îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile a fost încheiată la Montreal în 1971,
după mai multe atentate, precum cel asupra aeronavei companiei israeliene El-Al,
în 1968 şi asupra zborului 840 al companiei americane TWA, în 1969 și Convenţia
pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranţei navigaţiei maritime a fost
adoptată la Roma la 10 martie 1988, la 3 ani după deturnarea vasului de croazieră
Achille Lauro.
Apariţia instrumentelor juridice în urma acţiunilor teroriştilor le-a permis
acestora să scape de pedepsire în conformitate cu vreuna din convenţiile existente,
să găsească noi forme de acţiuni teroriste neaşteptate, tot mai periculoase.
În al doilea rând, lipsa unui instrument juridic bazat pe o definiţie
cuprinzătoare, unanim acceptată a terorismului, a limitat şi limitează posibilitatea
de acţiune împotriva oricărei forme de manifestare a violenţei în scopul răspândirii
terorii1.
În teză se prezintă stadiul negocierilor asupra proiectului Convenţiei
cuprinzătoare privind reprimarea terorismului internaţional.
1 Cristian Jura – Terorismul internaţional, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 58;
55
Deşi, în negocierea acestui instrument juridic internaţional statele recunosc
importanţa eradicării terorismului internaţional, rămân importante dezacorduri
asupra unor chestiuni care blochează, în continuare, un acord cuprinzător. Între
aceste dezacorduri menţionăm:
definiţia juridică a terorismului;
relaţia dintre terorism şi mişcările anticoloniale şi de eliberare naţională;
activităţile forţelor armate ale statelor în conflicte armate şi în exerciţiul
îndatoririlor lor oficiale.
4.2. INSTRUMENTE JURIDICE CU CARACTER GLOBAL
PRIVIND PREVENIREA ŞI COMBATEREA UNOR
FORME PARTICULARE DE TERORISM
Dintre cele 13 instrumente juridice cu caracter global privind prevenirea şi
combaterea unor forme particulare de terorism, doar două vizează forme de
terorism cu arme de distrugere în masă, respectiv terorism nuclear sau radiologic şi
anume: Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare şi a instalaţiilor
nucleare şi Convenţia internaţională pentru reprimarea actelor de terorism
nuclear. Acestea sunt prezentate pe larg în subcapitolul 4.3. din teză.
Formele de terorism incriminate de celelalte instrumente juridice, care sunt
prezentate în teză doar succint, deoarece nu au legătură aparentă cu terorismul cu
arme de distrugere în masă.
4.2.1. CONVENŢIA PRIVIND INFRACŢIUNILE ŞI ALTE ANUMITE
ACTE SĂVÂRŞITE LA BORDUL AERONAVELOR
Convenţia privind infracţiunile şi alte anumite acte săvârşite la bordul
aeronavelor este cunoscută şi sub de numirea de Convenţia de la Tokyo.
Fenomenul deturnării aeronavelor se consideră a fi început în 1958, când
avioane de linie au fost deturnate dinspre Cuba spre SUA. Anii ’60 au cunoscut
mai multe cazuri de deturnări ale avioanelor şi de infracţiuni comise la bordul
acestora.
Pentru a preveni deturnarea avioanelor, precum şi infracţiunile săvârşite la
bordul acestora, Comitetul juridic al Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile
(OIAvC) – organism creat în 1944 la Chicago – a elaborat la Roma, în 1962,
proiectul Convenţiei privind infracţiunile şi alte anumite acte săvârşite la bordul
aeronavelor.
Convenţia a fost semnată la 14 septembrie 1963 de 13 state, apoi de încă 28
state şi a intrat în vigoare la 4 decembrie 1969. Cuprinde, în prezent, 172 state
părţi, nu are limitată durata sa, depozitar fiind OIAvC.
În teză se prezintă principalele prevederi ale Convenției.
Convenţia de la Tokyo a reprezentat primul instrument juridic internaţional
pentru combaterea terorismului la bordul aeronavelor. Cu toate meritele sale, nu a
56
fost în măsură să oprească atentatele şi capturarea aeronavelor în anii ’60, fiind
necesară completarea sa cu un nou instrument juridic internaţional.
4.2.2 CONVENŢIA PENTRU REPRIMAREA
CAPTURĂRII ILICITE DE AERONAVE
La 10 aprilie 1969, Consiliul Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile
(OIAvC) a creat un comitet special care să analizeze problemele capturării
aeronavelor, în special cele referitoare la jurisdicţia, extrădarea, sancţionarea şi
restabilirea controlului aeronavei de către comandantul său legitim.
În două sesiuni desfăşurate în 197, Comitetul juridic al OIAvC a elaborat
proiectul Convenţiei pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave.
De asemenea, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia nr. 286
din 9 septembrie 1970, care cheamă statele să ia toate măsurile legislative posibile
pentru a preveni viitoare deturnări de avioane.
În perioada 1 – 16 decembrie 1970, s-a desfăşurat la Haga Conferinţa
internaţională de drept aerian, care s-a încheiat cu semnarea Convenţiei pentru
reprimarea capturării ilicite de aeronave, numită şi Convenţia de la Haga.
Convenţia a intrat în vigoare la 14 octombrie 1971, nu are limită privind
durata de valabilitate. În prezent, Convenţia cuprinde 177 state părţi.
Textul Convenţiei vizează, în principal, asigurarea pedepsirii infractorilor şi
sporirea obligaţiilor statelor membre, în scopul prevenirii capturării ilicite de
aeronave.
În teză se prezintă principalele prevederi ale Convenției.
După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, OIAvC a chemat statele
membre să întreprindă măsuri pentru consolidarea Convenţiei, precum:
cooperarea deplină în investigarea, arestarea şi pedepsirea tuturor celor
responsabili de astfel de acte barbare, fără precedent;
întâlnire la cel mai înalt nivel pentru realizarea unui acord între state
privind prevenirea şi eradicarea actelor de terorism împotriva aviaţiei civile;
elaborarea unui plan detaliat de acţiune privind noile pericole la adresa
aviaţiei civile.
La a 35-a sesiune a Adunării Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile
din 28 septembrie – 8 octombrie 2004, a fost adoptat Planul de acţiune 2005 –
2007, intitulat „Declaraţia consolidată privind continuarea politicilor OIAvC
referitoare la apărarea aviaţiei civile internaţionale împotriva actelor ilicite”.
4.2.3. CONVENŢIA PENTRU REPRIMAREA ACTELOR ILICITE
ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA SECURITĂŢII AVIAŢIEI CIVILE
Creşterea violenţei asupra aviaţiei civile internaţionale – deturnarea unui
avion al companiei israeliene El Al în 1968, a zborului 840 al companiei americane
57
TWA în 1969 şi alte cinci deturnări în 1970, a creat o preocupare deosebită privind
asigurarea securităţii aviaţiei civile.
Conferinţa diplomatică asupra dreptului aerian, convocată la Montreal
(Canada) între 8 şi 23 septembrie 1971, a adoptat Convenţia pentru reprimarea
actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile, denumită şi Convenţia
de la Montreal.
Prin noua Convenţie s-a urmărit acoperirea unitară a problematicii
Convenţiilor de la Tokyo (capturarea aeronavelor şi alte infracţiuni săvârşite la
bordul acestora) şi de la Haga (capturarea ilicită a aeronavelor), tratarea riguroasă a
tuturor infracţiunilor comise la bordul aeronavelor, precum şi angajarea fermă a
statelor părţi în prevenirea şi pedepsirea infracţiunilor.
Convenţia a fost deschisă spre semnare la 23 septembrie 1971 şi a intrat în
vigoare la 26 ianuarie 1973. Durata sa de valabilitate este nelimitată. În prezent,
sunt 182 state părţi.
Scopul Convenţiei constă în adoptarea de măsuri corespunzătoare în
vederea pedepsirii autorilor actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei
civile, care pun în pericol securitatea persoanelor şi bunurilor, împiedicând în mod
serios exploatarea serviciilor aeriene, precum şi pentru prevenirea acestor acte.
Convenția prevede angajamentul statelor părți de a sancționa cu pedepse
severe infracțiunile incriminate și de a lua măsuri în vederea prevenirii săvârșirii
acestora.
În teză se prezintă principalele prevederi ale Convenției.
4.2.4. PROTOCOLUL CU PRIVIRE LA REPRIMAREA ACTELOR
ILICITE DE VIOLENŢĂ ÎN AEROPORTURILE DESTINATE
AVIAŢIEI CIVILE INTERNAŢIONALE
Protocolul a fost elaborat de Conferinţa internaţională de drept aerian,
desfăşurată la Montreal în februarie 1988 şi deschis spre semnare statelor
participante la aceasta, la 24 februarie 1988. Acesta a intrat în vigoare la 6 august
1989 şi nu are limită de valabilitate. În prezent, Protocolul cuprinde 148 state părţi.
Protocolul cu privire la reprimarea actelor ilicite de violenţă în aeroporturile
destinate aviaţiei civile internaţionale, numit şi Protocolul de la Montreal,
suplimentează Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva
securităţii aviaţiei civile, încheiată la Montreal la 23 septembrie 1971, „urmând a fi
citit şi interpretat împreună cu aceasta”.
În esenţă, Protocolul lărgeşte sfera infracţiunilor incriminate de Convenţia
de la Montreal, cu fapte săvârșite într-un aeroport care deservește aviația civilă
internațională și cauzează sau poate să cauzeze răni grave sau moartea ori
distrugerea sau deteriorarea gravă a instalaţiilor unui aeroport sau aeronavele ce nu
sunt în serviciu şi care se găsesc în aeroport.
58
4.2.5. CONVENŢIA PRIVIND PREVENIREA ŞI REPRIMAREA
INFRACŢIUNILOR ÎMPOTRIVA PERSOANELOR CARE SE BUCURĂ
DE PROTECŢIE INTERNAŢIONALĂ, INCLUSIV AGENŢII
DIPLOMATICI
La sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, un şir de atentate teroriste
îndreptate împotriva unor personalităţi politice şi diplomatice au determinat o
îngrijorare deosebită. Faţă de această situaţie, Comisia de drept internaţional a
Naţiunilor Unite a instituit, în 1971, un grup de lucru pentru elaborarea unui
proiect de convenţie referitoare la crimele comise împotriva agenţilor diplomatici
şi altor persoane aflate sub protecţia legilor internaţionale.
La 14 decembrie 1973, Adunarea Generală a ONU a adoptat prin consens
Rezoluţia nr. 3166 şi, odată cu aceasta, Convenţia privind prevenirea şi reprimarea
infracţiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională,
inclusiv agenţii diplomatici.
Convenţia a fost deschisă spre semnare în aceeaşi zi, 14 septembrie 1973 şi
a intrat în vigoare la 20 februarie 1977, neavând limită de valabilitate. Cuprinde 25
state semnatare şi 146 state părţi.
În teză sunt prezentate principalele prevederi ale Convenției.
4.2.6. CONVENŢIA INTERNAŢIONALĂ ÎMPOTRIVA
LUĂRII DE OSTATICI
Înmulţirea cazurilor de luări de ostatici în anii ’70, din care multe s-au
sfârşit cu omorârea deliberată a acestora, a îngrijorat în mod deosebit comunitatea
internaţională.
La 15 decembrie 1976, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluţie prin
care a stabilit constituirea unui Comitet special însărcinat cu elaborarea unui
proiect de convenţie împotriva luării de ostatici.
La 17 decembrie 1979, Adunarea Generală a ONU a aprobat prin consens
Rezoluţia nr. 34/146 referitoare la adoptarea Convenţiei internaţionale împotriva
luării de ostatici, aceasta fiind deschisă spre semnare a doua zi, 18 decembrie 1979.
Convenţia a intrat în vigoare la 3 iunie 1983, are o durată de valabilitate nelimitată
şi cuprinde 138 state părţi.
Infracţiunea de luare de ostatici este definită ca sechestrarea unei persoane
(denumită ostatic) sau deţinerea şi ameninţarea că o va omorî, o va răni sau că va
continua să o deţină pentru a constrânge o terţă parte şi anume un stat, o
organizaţie internaţională sau interguvernamentală, o persoană fizică sau juridică
ori un grup de persoane să îndeplinească un act oarecare sau să se abţină de la un
asemenea act, ca o condiţie explicită sau implicită a punerii în libertate a
ostaticului.
Convenţia obligă statele părţi să sancţioneze infracţiunea incriminată cu
pedepse adecvate, luând în considerare natura gravă a acesteia.
59
În teză se prezintă succint celelalte prevederi ale Convenției.
4.2.7. CONVENŢIA PRIVIND REPRIMAREA ACTELOR ILICITE
ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA SECURITĂŢII NAVIGAŢIEI MARITIME
La 7 octombrie 1985, vasul italian de croazieră Achille Lauro, având la bord
peste 400 persoane, majoritatea turişti, a fost capturat de un grup de 4 membrii
înarmaţi ai Frontului pentru Eliberarea Palestinei, care au ameninţat cu uciderea
pasagerilor, începând cu cetăţenii americani. După intervenţii diplomatice şi
militare din partea Italiei şi a SUA, teroriştii au predat controlul asupra vasului în
schimbul garantării libertăţii lor. Atentatul terorist a făcut şi o victimă, un turist
american fiind aruncat peste bord. Criza vasului Achille Lauro a dovedit
necesitatea unui instrument juridic internaţional care să reprime actele de terorism
îndreptate împotriva navigaţiei maritime.
Elaborată de Comitetul pentru siguranţa maritimă al OMI, Convenţia
privind reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii navigaţiei
maritime, împreună cu Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate
împotriva securităţii platformelor fixe situate pe platoul continental, au fost
adoptate la Roma, la 10 martie 1988 şi au intrat în vigoare la 1 martie 1992.
Convenţia, ca şi Protocolul, cuprinde 100 state părţi.
Convenţia nu se aplică navelor de război, celor folosite ca nave auxiliare de
război sau pentru vamă ori poliţie, precum şi navelor retrase din navigaţie sau
dezarmate.
Infracţiunile incriminate de Convenţie sunt definite ca fiind săvârşite de
orice persoană care, în mod ilicit şi intenţionat:
pune stăpânire pe o navă sau exercită controlul asupra acesteia prin
violenţă sau ameninţare cu violenţa;
comite un act de violenţă împotriva unei persoane aflate la bordul unei
nave, dacă acest act este de natură să compromită siguranţa navei;
distruge o navă ori cauzează unei nave sau încărcăturii sale daune de
natură să compromită siguranţa navigaţiei navei;
plasează sau face să se plaseze pe o navă, prin orice mijloc, un dispozitiv
ori o substanţă aptă să distrugă nava sau să cauzeze navei ori încărcăturii sale
daune ce compromit sau sunt de natură să compromită siguranţa navigaţiei navei;
distruge sau avariază în mod grav instalaţii sau servicii de navigaţie
maritimă sau le produce grave perturbaţii în funcţionare dacă aceste acte sunt de
natură să compromită siguranţa navigaţiei unei nave;
comunică o informaţie cunoscând că este falsă şi , prin aceasta,
compromite siguranţa navigaţiei unei nave;
răneşte sau ucide orice persoană, când aceste fapte prezintă o legătură de
conexitate cu una din infracţiunile menţionate mai sus.
În teză sunt prezentate principalele prevederi ale convenției.
60
4.2.8. PROTOCOLUL PENTRU REPRIMAREA ACTELOR ILICITE
ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA SIGURANŢEI PLATFORMELOR FIXE
SITUATE PE PLATOUL CONTINENTAL
Protocolul a fost adoptat la Roma la 10 martie 1988 împreună cu Convenţia
privind reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii navigaţiei
maritime şi a intrat în vigoare la aceeaşi dată cu aceasta, 1 martie 1992.
Este definită platforma fixă ca „o insulă artificială, o instalaţie sau o lucrare
ataşată permanent de fundul mării în vederea explorării sau exploatării resurselor
sau pentru alte scopuri economice”.
În teză sunt prezentate principalele prevederi ale Protocolului.
4.2.9. CONVENŢIA PRIVIND MARCAREA
EXPLOZIBILILOR PLASTICI ÎN SCOP DE DETECTARE
După explozia în aer, în decembrie 1988, a cursei 103 a companiei Pan Am
deasupra localităţii Lockerbie din Scoţia, Consiliul Organizaţiei Internaţionale a
Aviaţiei Civile (OIAvC) a cerut statelor membre să întreprindă măsuri pentru
cercetarea şi dezvoltarea mijloacelor de detectare a explozibilor.
În acelaşi sens, s-au pronunţat şi Rezoluţia nr. 635 din 14 iunie 1989 a
Consiliului de Securitate și Rezoluţia nr. 44/29 a Adunării Generale a ONU din 4
decembrie 1989 care au cerut OIAvC să-şi intensifice eforturile pentru dezvoltarea
unui regim internaţional de marcaj al explozibililor plastici.
Textul Convenţiei privind marcarea explozibililor plastici în scop de
detectare a fost adoptat în Conferinţa internaţională asupra dreptului aerian,
desfăşurată la Montreal între 12 februarie şi 1 martie 1991. Convenţia a fost
deschisă spre semnare la 1 martie 1991, a intrat în vigoare la 21 iunie 1998, are o
durată de valabilitate nelimitată şi cuprinde 111 state părţi.
Convenția obligă fiecare stat parte să interzică pe teritoriul său fabricarea
explozibililor nemarcați precum și intrarea/ieșirea în/din țară a explozibililor
nemarcați. fac excepție, transporturile efectuate de autoritățile care exercită funcții
militare sau polițienești asupra cărora statul parte exercită controlul.
În teză se prezintă principalele prevederi ale Convenției.
4.2.10. CONVENŢIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU REPRIMAREA
ATENTATELOR TERORISTE CU EXPLOZIBILI
61
Adunarea Generală a ONU a adoptat, la 9 decembrie 1994, Rezoluţia nr.
49/60 cuprinzând Declaraţia privind măsurile care vizează terorismul internaţional.
Aceasta reafirma condamnarea categorică, drept crime de nejustificat, toate actele,
metodele şi practicile teroriste.
Prin Rezoluţia nr. 51/210 din 17 decembrie 1996 a fost completată
Declaraţia anexată Rezoluţiei nr. 49/60 şi a fost înfiinţat un Comitet special,
împuternicit să elaboreze o convenţie internaţională pentru reprimarea atentatelor
teroriste cu explozibili şi o convenţie pentru reprimarea actelor de terorism nuclear.
Comitetul special a elaborat proiectul Convenţiei pentru reprimarea
atentatelor teroriste cu explozibili în sesiunea din februarie – martie 1997.
La 15 decembrie 1997, Convenţia a fost adoptată de Adunarea Generală a
ONU prin Rezoluţia nr. 52/1641. A fost deschisă spre semnare la 12 ianuarie 1998,
a intrat în vigoare la 23 mai 2001 şi cuprinde 123 state părţi.
În teză sunt prezentate pe scurt principalele prevederi ale Convenției.
4.2.11. CONVENŢIA INTERNAŢIONALĂ PRIVIND
REPRIMAREA FINANŢĂRII TERORISMULUI
Terorismul este o activitate criminală, clandestină, care consumă mijloace
financiare importante, majoritatea provenite din spălarea banilor murdari rezultaţi
din afaceri ilegale. De aceea, una din căile importante de blocare a activităţilor
teroriste o reprezintă reprimarea finanţării acestora.
La 23 septembrie 1998, Franţa a propus Adunării Generale a ONU
elaborarea unei convenţii pentru reprimarea finanţării terorismului, ca urmare a
atentatelor împotriva ambasadelor americane de la Dar Es-Saalam şi Nairobi din
vara aceluiaşi an.
Convenţia internaţională privind reprimarea finanţării terorismului a fost
adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr. 54/109 din 9
decembrie 1999, a fost deschisă spre semnare la 10 ianuarie 2000 şi a intrat în
vigoare la 10 aprilie 2000. În prezent, cuprinde 132 state semnatare şi 154 state
părţi. Depozitarul Convenţiei este Secretarul General al ONU.
În teză sunt prezentate principalele prevederi ale Convenției.
4.3. INSTRUMENTE JURIDICE CU CARACTER GLOBAL
PRIVIND PREVENIREA ŞI COMBATEREA TERORISMULUI
NUCLEAR ŞI RADIOLOGIC
1 Textul Convenţiei se găseşte în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 21 iunie 2004. În literature de
specialitate, instrumental juridic se mai întâlneşte şi sub titulatura Convenţia internaţională pentru reprimarea
atentatelor teroriste cu bombe.
62
Două convenţii internaţionale au fost adoptate în vederea prevenirii şi
combaterii celei mai grave ameninţări teroriste cu arme de distrugere în masă,
terorismul nuclear şi radiologic. Având în vedere obiectul acestora, în teză se
prezintă mai pe larg conţinutul celor două instrumente juridice.
4.3.1. CONVENŢIA PRIVIND PROTECŢIA FIZICĂ A
MATERIALELOR NUCLEARE ŞI A INSTALAŢIILOR NUCLEARE
Textul Convenţiei pentru protecţia fizică a materialelor nucleare a fost
negociat şi adoptat, la 26 octombrie 1979, în cadrul Agenţiei Internaţionale pentru
Energie Atomică (AIEA), cu sediul la Viena.
Convenţia a fost deschisă spre semnare la 3 martie 1980, fiind semnată de
45 de state şi EURATOM (Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică). A
intrat în vigoare la 8 februarie 1987.
Cuprinde, în prezent, 115 state părţi şi EURATOM. Convenţia nu are limită
privind durata sa de valabilitate; depozitar fiind directorul general al AIEA.
În perioada 4 – 8 iulie 2005, s-a desfăşurat, la sediul AIEA, Conferinţa
pentru analiza şi adoptarea amendamentelor propuse la Convenţia privind
protecţia fizică a materialelor nucleare, cu participarea a 88 state părţi şi
EURATOM, precum şi a 18 state şi 3 organizaţii interguvernamentale, cu statut de
observatori1.
Conferinţa a adoptat, prin consens, amendamentul la Convenţie, care este
supus procedurii de ratificare, acceptare sau aprobare, urmând să intre în vigoare în
30 de zile de la data la care 2/3 dintre statele părţi (77) depun instrumentele de
ratificare, acceptare sau aprobare.
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 79/1993 şi Amendamentul
prin Legea nr. 419 din 22 noiembrie 2006.
Amendamentul adoptat a completat titlul astfel: Convenţia privind protecţia
fizică a materialelor nucleare şi a instalaţiilor nucleare, precum şi textul
Convenţiei, în acord cu noul titlu şi cu premisa că protecţia fizică joacă un rol
important în prevenirea şi combaterea terorismului care implică materiale sau
instalaţii nucleare.
Scopul Convenţiei, așa cum este precizat în preambulul său, este „evitarea
potenţialelor pericole reprezentate de traficul ilicit, sustragerea şi utilizarea ilegală
a materialelor nucleare şi sabotarea materialelor nucleare şi a instalaţiilor nucleare,
ţinând cont de faptul că protecţia fizică împotriva unor astfel de acte a devenit
motiv de îngrijorare sporită la nivel naţional şi internaţional” în condiţiile în care
statele părţi la Convenţie sunt „profund preocupate de escaladarea la nivel mondial
1 Horia Dogaru, Anca Gabriela Petrescu – Noi instrumente juridice internaţionale pentru prevenirea şi combaterea
celei mai grave ameninţări din mediul de securitate, terorismul nuclear, A XXIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice cu
participare internaţională “Dinamica intelligence-ului: provocări, oportunităţi şi priorităţi”, Academia Naţională de
Informaţii, Bucureşti, 15 – 16 martie 2007, Volumul „Dimensiunea psihosocială a intelligence-ului”, p.223-230;
63
a actelor de terorism în toate formele şi manifestările sale şi de ameninţările
existente din partea terorismului internaţional şi crimei organizate”.
În teză se prezintă pe larg prevederile Convenției, în forma în care a fost
amendată în anul 2005.
4.3.2. CONVENŢIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU REPRIMAREA
ACTELOR DE TERORISM NUCLEAR
Într-un raport prezentat Adunării Generale a ONU de către Secretarul
General, în 1996, au fost trecute în revistă instrumentele internaţionale referitoare
la combaterea terorismului. S-a concluzionat că era necesară elaborarea de noi
instrumente juridice în domenii care nu au fost acoperite, între care prevenirea
folosirii armelor nucleare de către terorişti.
Negocierile au durat peste 8 ani. Convenţia a fost adoptată de Adunarea
Generală a ONU, la 14 septembrie 2005, prin Rezoluţia nr. 59/2901.
Convenţia internaţională privind reprimarea actelor de terorism nuclear
cuprinde un preambul şi 28 articole2.
Preambulul, luând în considerare scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor
Unite privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi recunoscând
dreptul tuturor statelor de a dezvolta şi de a folosi energia nucleară în scopuri
paşnice, exprimă profunda preocupare a statelor părţi faţă de escaladarea la nivel
mondial a actelor de terorism, în toate formele şi manifestările sale.
În preambul se precizează că statele părţi au convenit prevederile
Convenţiei, observând că actele de terorism nuclear se pot solda cu consecinţele
cele mai grave, putând ameninţa pacea şi securitatea internaţională şi că
instrumentele juridice internaţionale existente nu creează un cadru adecvat de
prevenire a unor asemenea acte, de urmărire şi de pedepsire a persoanelor care le
comit,.
În teză sunt prezentate pe larg prevederile Convenției.
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 369 din 2 octombrie 2006.
4.4. INSTRUMENTE JURIDICE EUROPENE CU PRIVIRE LA
PREVENIREA ŞI COMBATEREA TERORISMULUI
4.4.1. CADRUL GENERAL
Definirea şi reprimarea terorismului au reprezentat preocupări prioritare ale
statelor membre ale Uniunii Europene şi ale Consiliului Europei.
1 Horia Dogaru, Anca Gabriela Petrescu, op. cit., p. 230 - 238; 2 Inspector principal de poliţie drd. Horia Dogaru – Condamnarea şi reprimarea actelor de terorism nuclear, Revista
Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VII (2006), nr. 2 (12), p. 86 – 90;
64
Pentru înţelegerea demersurilor Uniunii Europene şi ale Consiliului Europei
în vederea reprimării terorismului, în teză se reamintesc instituțiile din structura
acestora, cu precizarea diferenței dintre Consiliul Europei – organizație
interguvernamentală la nivel european, independentă de UE, constituită în 1949,
având sediul la Strasbourg - și Consiliul european, Consiliul Uniunii Europene –
organisme în cadrul UE. Acesta din urmă, numit și Consiliul de miniștrii al UE
adoptă decizii-cadru obligatorii pentru statele membre doar în ceea ce priveşte
rezultatul urmărit, dar lăsând la latitudinea autorităţilor naţionale alegerea formei şi
a metodelor de realizare.
4.4.2. EVOLUŢIA PREOCUPĂRILOR PENTRU PREVENIREA
ŞI COMBATEREA TERORISMULUI
Sub egida Consiliului Europei, încă din 1977 a fost adoptată Convenţia
europeană pentru reprimarea terorismului. Scopul acesteia a fost de natură
procedurală şi anume, angajarea statelor părţi să răspundă favorabil cererilor de
extrădare a persoanelor acuzate de terorism, fără a se putea invoca excepţia de
infracţiuni politice, de infracţiuni conexe la acestea sau inspirate de scopuri
politice.
Toate statele membre ale Uniunii Europene au ratificat Convenţia
europeană pentru reprimarea terorismului care, până în anul 2002, deci timp de 25
de ani, a reprezentat singurul instrument juridic european în materie de terorism,
deşi preocupări în această direcţie au fost numeroase.
Sunt menționate referirile la combaterea terorismului din Tratatul privind
constituirea Uniunii Europene, adoptat la Maastricht în 7 februarie 1992 și din
Tratatul Uniunii Europene, adoptat la Amsterdam la 18 iunie 1997.
Eforturile statelor membre ale Uniunii Europene pentru crearea unui sistem
uniform de reprimare a terorismului au fost intensificate şi au căpătat noi valenţe
după atentatele din 11 septembrie 2001.
La 21 septembrie 2001, Consiliul European a adoptat:
Decizia – cadru privind lupta împotriva terorismului;
Decizia – cadru privind mandatul de arestare şi procedurile de
predare între statele membre;
Planul de acţiune împotriva terorismului.
Cu această ocazie, Consiliul European a stabilit ca obiectiv prioritar al
Uniunii Europene lupta împotriva terorismului şi a pledat pentru crearea
instrumentului de realizare a acestui obiectiv – o coaliţie antiteroristă cât mai
cuprinzătoare, pusă sub egida ONU.
La 16 octombrie 2001, Consiliul Uniunii Europene a elaborat o „foaie de
parcurs” a tuturor măsurilor şi iniţiativelor care urmau să fie implementate pentru
aplicarea Planului de acţiune.
În teză sunt prezentate măsurile cuprinse în foaia de parcurs.
65
La rândul său, Consiliul Europei a adoptat 4 convenţii vizând reprimarea
terorismului:
Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului (CETS No. 090)
din 1977;
Convenţia Consiliului Europei privind spălarea banilor, descoperirea,
sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii (CETS No. 141) din 1990;
Convenţia Consiliului Europei privind spălarea banilor, descoperirea,
sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului (CETS
No. 198) din 2005. Aceasta a preluat în întregime și dezvoltat materia Convenției
din 1990 CETS No. 141;
Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea terorismului (CETS
No. 196) din 2005.
Materia instrumentelor europene nefiind dedicată terorismului cu arme de
distrugere în masă, ci unor aspecte generale ale reprimării terorismului, în teză
acestea sunt prezentate succint.
4.4.3. CONVENŢIA EUROPEANĂ PENTRU REPRIMAREA
TERORISMULUI (CETS No. 090)
A fost adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la 27 ianuarie 1977.
Dorind să întărească lupta împotriva terorismului, în condiţiile în care
acesta a devenit un fenomen global tot mai periculos, asigurându-se respectarea
drepturilor omului şi să consolideze continuarea aplicării Convenţiei, statele
membre ale Consiliului Europei au adoptat, la 15 mai 2003, „Protocolul de
amendare a Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului (CETS No. 190)”.
În teză se prezintă pe scurt, principalele prevederi ale Convenţiei, aşa acum
au fost modificate şi completate prin Protocol.
Convenţia incriminează ca fapte de terorism, care nu pot să fie considerate
infracţiuni politice, conexe la acestea sau inspirate de scopuri politice, infracţiunile
cuprinse în aria de aplicare a convențiilor și protocoalelor adoptate sub egida ONU,
până la acea dată, care incriminează forme particulare de terorism.
În teză sunt prezentate principalele prevederi ale Convenției.
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 19 din 28 februarie 1997 şi
Protocolul de amendare, prin Legea nr. 366 din 15 septembrie 2004.
4.4.4. DECIZIA – CADRU A CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE
PRIVIND LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI
A fost adoptată de Consiliul Uniunii Europene la 13 iunie 2002 şi poartă
cota 2002/475/JAI.
66
În preambulul său se reafirmă faptul că terorismul constituie una din cele
mai serioase violări ale principiilor democraţiei şi ale statului de drept, comune
statelor membre, că acesta a fost condamnat de Consiliul Uniunii Europene la 14
octombrie 1995 „ca un pericol pentru democraţie, libera exercitare a drepturilor
omului şi dezvoltarea economică şi socială”.
Sunt evocate numeroasele măsuri, întreprinse de Uniunea Europeană,
specifice pentru lupta contra terorismului şi criminalităţii organizate.
Preambulul susţine acţiunea antiteroristă comună la nivelul Uniunii, în locul
acţiunii unilaterale a fiecărui stat membru.
Decizia-cadru cere respectarea drepturilor omului, aşa cum acestea sunt
garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
precum şi a celor rezultate din tradiţiile constituţionale comune ale statelor
membre, ca şi principiilor dreptului comunitar.
Decizia-cadru nu se aplică acţiunilor forţelor armate în timpul conflictului
armat, reglementate de dreptul internaţional umanitar.
Decizia-cadru cere fiecărui stat să incrimineze ca infracţiuni teroriste în
dreptul intern, faptele prevăzute de aceasta, săvârşite cu intenţie, care prin natura
lor pot provoca pagube grave unui stat sau unei organizaţii internaţionale atunci
când sunt comise într-unul din scopurile:
intimidarea gravă a unei populaţii;
constrângerea nejustificată a puterilor publice sau a unei
organizaţii internaţionale să facă sau să se abţină de a face un
anumit act;
destabilizarea gravă sau distrugerea structurilor fundamentale
politice, constituţionale, economice sau sociale ale unui stat sau
unei organizaţii internaţionale.
Sunt enumerate actele intenţionate considerate infracţiuni teroriste.
Am subliniat includerea între infracţiunile teroriste definite de Decizia-
cadru şi terorismul NBC sau cu arme de distrugere în masă referitoare atât la
fabricarea, deţinerea, achiziţionarea, transportul, furnizarea sau utilizarea armelor
NBC, cât şi la cercetarea şi dezvoltarea armelor biologice şi a armelor chimice.
Decizia-cadru a reuşit, la nivel european, ceea ce nu s-a reuşit la nivel
internaţional, să regrupeze în acelaşi instrument juridic fapte incriminate în 16
tratate, convenţii şi protocoale internaţionale diferite, precum şi activităţile
antiteroriste.
Decizia-cadru stabileşte că aplicarea sa nu poate avea ca efect modificarea
obligaţiei de a respecta drepturile fundamentale şi principiile juridice
fundamentale, aşa cum acestea sunt consacrate în art. 6 al Tratatului Uniunii
Europene.
Decizia – cadru incriminează fapta de a conduce un grup terorist şi fapta de
a participa la activităţile unui grup terorist, „inclusiv prin furnizarea de informaţii
sau de mijloace materiale sau prin orice formă de finanţare a acestor activităţi,
având cunoştinţă ca această participare va contribui la activităţile criminale ale
grupului terorist”.
67
De asemenea, Decizia – cadru precizează infracţiunile conexe terorismului
şi cere statelor membre ca faptele respective să fie sancţionate ca atare.
Am subliniat că infracţiunile conexe terorismului reprezintă o noutate în
instrumentele referitoare la incriminarea terorismului şi probează voinţa statelor
membre ale Uniunii Europene de a preveni actele teroriste încă din faza lor
incipientă.
Decizia – cadru cere statelor membre ca infracţiunile teroriste, ca şi cele de
instigare, complicitate şi tentativa în legătură cu acestea să fie sancţionate cu
pedepsele privative de libertate cele mai severe prevăzute în dreptul intern.
Decizia – cadru reglementează regimul răspunderii persoanelor juridice și
cere statelor membre ale Uniunii Europene care nu au prevăzută sancţionarea
penală a persoanelor juridice, să o introducă în dreptul intern pentru incriminarea
persoanelor juridice implicate în acte de terorism.
Sancţiunile împotriva persoanelor juridice includ amenzi penale sau
nepenale şi alte pedepse care pornesc de la neacordarea unui beneficiu sau
subvenţie publică până la măsura judiciară de declarare a falimentului sau
închiderea temporară sau definitivă a sediilor care au servit la comiterea
infracţiunii.
Am subliniat că noul Cod penal al României – Legea nr. 301/2004 prevede
sancţionarea persoanelor juridice pentru acte de terorism (art. 300), în conformitate
cu cadrul juridic al răspunderii penale al persoanelor juridice (art. 45).
Decizia – cadru reglementează, de asemenea protecţia şi asistenţa acordată
victimelor.
4.4.5. CONVENŢIA CONSILIULUI EUROPEI PRIVIND SPĂLAREA
BANILOR, DESCOPERIREA, SECHESTRAREA ŞI CONFISCAREA
PRODUSELOR INFRACŢIUNII ŞI FINANŢAREA TERORISMULUI
(CETS No. 198)
În dreptul intern, titlul instrumentului juridic este „Convenţia Consiliului
Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor
infracţiunii şi finanţarea terorismului”. Din această formulare se înţelege că
„spălarea”, ca şi „descoperirea, sechestrarea şi confiscarea” se referă la produsele
infracţiunii, ceea ce este un nonsens. S-a ajuns la această formulare deoarece
termenul „laundering” din versiunea originală în limba engleză a Convenţiei, care
semnifică „spălare”, dar şi „spălarea banilor” a fost tradus eronat, denaturând
sensul formulării.
Pornind de la faptul că accesul rapid la informaţiile financiare ori
informaţiile cu privire la bunurile deţinute de organizaţii criminale, inclusiv
grupuri teroriste, reprezintă cheia succesului măsurilor preventive şi represive şi, în
cele din urmă, cel mai eficient mijloc de stopare a spălării banilor şi finanţării
terorismului, statele membre ale Consiliului Europei au adoptat Convenţia
68
Consiliului Europei privind spălarea banilor, descoperirea, sechestrarea şi
confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului.
Textul Convenţiei a fost aprobat de către Comitetul Miniştrilor la 3 mai
2005 şi adoptat în cadrul reuniunii şefilor de stat şi de guvern, desfăşurată la
Varşovia, la 16 – 17 mai 2005, când a fost deschis spre semnare.
Convenţia reprezintă o actualizare şi extindere a Convenţiei Consiliului
Europei privind spălarea banilor, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea
produselor infracţiunii, din 1990 (CETS No. 141).
Convenţia cuprinde un preambul, 56 de articole grupate în 7 capitole şi o
anexă.
Preambulul consideră că lupta contra criminalităţii grave a devenit o
problemă internaţională majoră, care impune folosirea unor metode moderne şi
eficiente la nivel internaţional, între care privarea infractorilor de produsele
infracţiunii şi instrumentele similare.
Capitolul I – Terminologie, defineşte noţiunile principale cu care operează
Convenţia.
Capitolul II – Finanţarea terorismului, cere statelor părţi să adopte măsurile
legislative necesare aplicării prevederilor Convenţiei şi să se asigure că acestea vor
viza atât bunurile de origine licită sau ilicită folosite ori destinate a fi folosite
pentru finanţarea terorismului, cât şi produsele rezultate din această infracţiune.
Capitolul III – Măsuri ce pot fi luate la nivel naţional, cuprinde prevederi
referitoare la măsurile necesare punerii în aplicare a Convenţiei: măsurile de
confiscare; măsurile de investigare şi cele provizorii; blocarea, sechestrarea şi
confiscarea; administrarea bunurilor blocate sau sechestrate; competenţe şi tehnici
de investigare; căi de atac judiciare; faptele comise cu intenţie care constituie
infracţiuni de spălare a banilor şi obligaţia adoptării măsurilor legislative şi a altor
măsuri pentru incriminarea acestora; răspunderea persoanelor juridice.
Este prevăzută înfiinţarea Unităţii de Informaţii Financiare (UIF), organism
naţional central, responsabil cu primirea, analiza şi transmiterea către unităţile
competente de informaţii cu specific financiar privind produse susceptibile a
deveni surse potenţiale de finanţare a terorismului sau necesare pentru a combate
spălarea banilor şi finanţarea terorismului.
Capitolul IV – Cooperarea internaţională, precizează principiile generale şi
măsurile privind cooperarea internaţională în aplicarea Convenţiei; asistenţa dintre
statele părţi în faza cercetării penale, inclusiv transmiterea de informaţii privind
conturile bancare şi tranzacţiile bancare.
Capitolul V – Cooperare între unităţile de informaţii financiare (UIF),
reglementează rolul important pe care îl deţine acest organism din fiecare stat parte
în combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului.
Capitolul VI – Mecanismul de monitorizare şi soluţionarea diferendelor,
conţine prevederi referitoare la Conferinţa Părţilor, care are rolul de a monitoriza
implementarea prevederilor Convenţiei de către statele părţi şi de a soluţiona
diferendele ce pot apare între acestea. Conferinţa părţilor îşi adoptă propriile reguli
de procedură.
69
Capitolul VII cuprinde dispoziţii finale.
Anexa la Convenţie cuprinde lista infracţiunilor pe care statele părţi trebuie
să le incrimineze necondiţionat.
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 420/20061. Cu această ocazie,
a formulat declaraţiile prevăzute de textul Convenţiei referitoare la cooperarea
internaţională, inclusiv la autorităţile centrale române desemnate în acest scop.
Organismul naţional în materia aplicării Convenţiei este Oficiul Naţional de
Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor.
4.4.6. CONVENŢIA CONSILIULUI EUROPEI PRIVIND PREVENIREA
TERORISMULUI (CETS No. 196)
Textul Convenţiei Consiliului Europei privind prevenirea terorismului a
fost negociat, în perioada octombrie 2003 – martie 2005, în cadrul Comitetului de
experţi pe problematica terorismului (CODEXTER.
Convenţia a fost aprobată de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei la 3
mai 2005 şi adoptată la Varşovia, la 16 mai 2005, în cadrul reuniunii şefilor de
state şi de guverne.
În elaborarea Convenţiei s-a urmărit stabilirea unor norme care să acopere
unele dintre lacunele existente în dreptul internaţional în domeniul prevenirii
terorismului, ţinând seama de cadrul juridic creat prin tratatele adoptate la nivelul
Naţiunilor Unite, care stabilesc măsuri de prevenire şi combatere a unor forme
particulare de terorism.
Ca şi în proiectul ONU al Convenţiei globale privind combaterea
terorismului, infracţiunea de terorism nu a fost definită în mod explicit, făcându-se
trimitere la toate infracţiunile deja incriminate prin tratatele adoptate în cadrul
ONU pentru diferite forme particulare de terorism.
Scopul Convenţiei este luarea de măsuri eficiente în vederea prevenirii
terorismului, pentru a face faţă provocării publice la comiterea de infracţiuni de
terorism, precum şi recrutării şi antrenării pentru terorism.
În preambul se reafirmă faptul că infracţiunile de terorism, indiferent de
autorii lor, nu pot fi, în nici un caz, justificate prin consideraţii de natură politică,
filozofică, ideologică, rasială, etnică, religioasă sau de orice altă natură similară.
De asemenea, se reafirmă faptul că măsurile luate pentru prevenirea sau reprimarea
infracţiunilor de terorism trebuie să respecte statul de drept şi valorile democratice,
drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi alte prevederi ale dreptului
internaţional, inclusiv ale dreptului internaţional umanitar, atunci când acesta este
aplicabil.
Este amintită obligaţia tuturor părţilor de a preveni infracţiunile de terorism
şi, dacă acestea nu au putut fi prevenite, de a le cerceta şi de a se asigura că sunt
sancţionate cu pedepse care ţin cont de gravitatea lor.
1 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 968 din 4 decembrie 2006.
70
Infracţiunea de terorism este definită prin „oricare din infracţiunile care
intră în sfera de aplicare a unuia dintre tratatele enumerate în anexa la Convenţie,
aşa cum sunt ele definite în respectivele tratate”.
Convenţia cere statelor părţi să ia măsurile adecvate îndeosebi privind
pregătirea autorităţilor cu competenţă în ceea ce priveşte aplicarea legii, precum şi
din domeniile educaţiei, culturii, informării publice, mass-mediei şi avertizării
populaţiei în vederea prevenirii infracţiunilor de terorism şi a efectelor negative ale
acestora, cu respectarea drepturilor omului şi a altor obligaţii ce ţin de dreptul
internaţional.
Convenţia cere statelor părţi să adopte măsurile necesare, conform
principiilor proprii de drept pentru stabilirea răspunderii persoanelor juridice în
legătură cu participarea la infracţiunile incriminate. Aceasta poate fi penală, civilă
sau administrativă se stabileşte independent de răspunderea penală a persoanelor
fizice care au comis infracţiunile.
De asemenea, Convenţia prevede adoptarea, de către fiecare stat parte, a
măsurilor necesare pentru a proteja şi sprijini victimele terorismului comis pe
teritoriul propriu. Aceste măsuri pot cuprinde asistenţă financiară şi despăgubiri
pentru victimele terorismului şi pentru rudele lor apropiate.
Este stipulată clauza de internaţionalitate. Convenţia nu se aplică atunci
când infracţiunea de terorism este comisă pe teritoriul unui singur stat parte, iar
presupusul autor este cetăţean al acelui stat şi se află pe teritoriul statului respectiv,
niciun alt stat neavând motive să-şi exercite jurisdicţia.
Dispoziţiile Convenţiei nu se aplică activităţilor forţelor armate în timpul
unui conflict armat, când este aplicabil dreptul internaţional umanitar şi nici
activităţilor efectuate de forţele armate ale unui stat în exerciţiul funcţiilor lor
oficiale, în măsura în care sunt guvernate de alte reguli ale dreptului internaţional.
În teză sunt prezentate celelalte prevederi ale Convenției.
România a ratificat Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea
terorismului prin Legea nr. 411 din 9 noiembrie 2006.
71
5.1. CONSIDERAŢII GENERALE
Sunt definite conceptele de prevenire a terorismului cu măsurile de
previziune și cele de descurajare, de combatere a terorismului, antiterorism,
contraterorism și managementul consecințelor cu particularitățile specifice
terorismului cu arme de distrugere în masă.
Am exprimat opinia că atât acţiunile antiteroriste, cât şi cele contrateroriste
sunt la fel de necesare şi de importante în combaterea terorismului cu arme de
distrugere în masă. Măsurile antiteroriste favorizează desfăşurarea eficientă a
măsurilor contrateroriste. Spre exemplificare, o măsură antiteroristă esenţială o
constituie monitorizarea entităţilor teroriste, a tentativelor acestora de dobândirea a
unor mijloace NRBC sau a precursorilor acestora. Obţinându-se informaţii despre
astfel de tentative sau acţiuni, autorităţile cu atribuţii specifice pot întreprinde
măsuri contrateroriste eficiente, care să dejoace organizarea şi desfăşurarea de
atentate cu arme de distrugere în masă. Este evident că, în lipsa măsurilor
antiteroriste, precum monitorizarea acţiunilor entităţilor teroriste şi obţinerea
informaţiilor asupra activităţilor acestora, măsurile contrateroriste ar fi mai dificil
de localizat în spaţiu şi timp, lipsite de eficienţă, posibil eşuate. Iar eşecurile în
acest domeniu pot avea efecte catastrofale.
Am subliniat că un element caracteristic acţiunilor antiteroriste pentru
prevenirea terorismului cu arme de distrugere în masă îl reprezintă obţinerea
informaţiilor privind preocuparea entităţilor teroriste pentru procurarea unor
produse cu dublă utilizare, precum precursorii substanţelor toxice, substanţele
radioactive sau agenţi patogeni. Deşi acestea pot avea utilizări comerciale legitime,
preocupările entităţilor teroriste nu pot avea altă justificare decât pregătirea unor
atentate cu arme NRBC. De aceea, am considerat că autorităţile cu atribuţii
antiteroriste trebuie să aibă specialişti care să cunoască bine natura precursorilor şi
componentelor armelor de distrugere în masă pentru a fi în măsură să asigure
expertiza tehnică necesară monitorizării oricărei activităţi cu astfel de produse. În
plus, trebuie asigurată colaborarea cu autoritatea publică care gestionează aplicarea
măsurilor de control al exporturilor de produse sensibile (Agenţia Naţională de
Control al Exporturilor).
De asemenea, în cadrul acţiunilor antiteroriste, descurajarea entităţilor
teroriste reprezintă una dintre cele mai eficiente forme de prevenire a comiterii
PREVENIREA ȘI COMBATEREA TERORISMULUI CU
ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Capitolul
5
72
atentatelor teroriste, în special a celor produse prin atacarea unor obiective, urmate
de dispersarea în mediu a unor substanţe radioactive sau chimice ori agenţi
patogeni. Descurajarea entităţilor teroriste de a comite astfel de atentate este
posibilă prin adoptarea unor măsuri deosebit de stricte de pază/protejare a ţintelor
posibile1.
Se precizează că angajarea şi desfăşurarea acţiunilor contrateroriste, în
special în cazul terorismului NRBC, presupune depăşirea unor dificultăţi, care sunt
analizate în teză.
5.2. POZIŢIA UNIUNII EUROPENE FAŢĂ DE AMENINŢAREA
TERORISMULUI CU ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Prevenirea şi combaterea terorismului a reprezentat o preocupare prioritară
a Uniunii Europene şi a Consiliului Europei.
Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată încă din 1977
de către Consiliul Europei și ratificată de toate statele membre ale Uniunii
Europene, până în anul 2002, a reprezentat singurul instrument juridic european în
materie de terorism, deşi preocupări în această direcţie au fost numeroase.
Cu ocazia Consiliului European Extraordinar din 21 septembrie 2001, care a
stabilit ca obiectiv prioritar al Uniunii Europene lupta împotriva terorismului şi a
adoptat un plan de acţiune în acest scop, în legătură cu armele de distrugere în
masă, s-a considerat că proliferarea acestora, ca şi a mijloacelor purtătoare precum
rachetele balistice, reprezintă o ameninţare crescândă la adresa păcii şi securităţii
internaţionale. Riscul ca entităţile teroriste să dobândească materiale chimice,
biologice, radioactive sau fisionabile adaugă o nouă dimensiune critică acestei
ameninţări.
Strategia de Securitate a UE menţionează limpede că Uniunea nu poate
ignora aceste pericole. Consiliul European, analizând la 10 decembrie 2001
implicaţiile ameninţării teroriste, a concluzionat că neproliferarea, dezarmarea şi
controlul armamentelor aduc o contribuţie esenţială în lupta mondială împotriva
terorismului prin reducerea riscului ca actori nestatali să dobândească arme de
distrugere în masă, materiale radioactive şi mijloace purtătoare.
Proliferarea în creştere a armelor de distrugere în masă măreşte riscul
achiziţiei acestora de către entităţi teroriste, care pot desfăşura acţiuni menite a
cauza decese în masă şi distrugeri pe scară largă. Pornind de la această premisă,
Uniunea Europeană a adoptat o strategie împotriva proliferării armelor de
distrugere în masă.
Se menționează evaluările UE în legătură cu amenințarea proliferării
armelor nucleare, radioactive, biologice și chimice și a folosirii acestora de către
entitățile teroriste.
1 Cristian Barna – Rolul actorilor instituţionali în combatera terorismului, Monitor Strategic (Institutul pentru Studii
Politice şi de Apărare şi Istorie Militară), anul VI, nr. 1-2, 2005, p. 108 – 115;
73
Toate armele de distrugere în masă pot ameninţa, direct sau indirect,
Uniunea Europeană. Posibilitatea ca armele de distrugere în masă să fie folosite de
entităţile teroriste reprezintă o ameninţare din ce în ce mai mare asupra statelor
membre, putând avea consecinţe grave imediate, prin amploarea numărului de
victime şi a distrugerilor. De aceea, toate statele Uniunii şi instituţiile europene au
o responsabilitate colectivă în prevenirea acestor ameninţări printr-o contribuţie
activă la lupta împotriva proliferării ADM, inclusiv către entităţile teroriste.
Sunt prezentate iniţiativele comune adoptate de UE şi SUA privind
combaterea terorismului, aplicabile şi terorismului cu arme de distrugere în masă,
ultima dintre acestea, din mai 2002, vizând în mod special prevenirea acestei forme
de terorism.
Am menţionat și faptul că UE şi SUA au abordări diferite asupra unor
modalităţi de combatere a terorismului, prezentându-se și deosebirile în această
direcție.
Sunt prezentate orientările UE în legătură cu neproliferarea, dezarmarea şi
controlul armamentelor în domeniul armelor de distrugere în masă, considerate
elemente esenţiale în reducerea ameninţării ca entităţi nonstatale să dobândească
astfel de arme.
Uniunea Europeană consideră măsurile preventive, politice şi diplomatice
(tratatele multilaterale din domeniul dezarmării, regimurile de control al
exporturilor) şi recurgerea la organizaţiile internaţionale competente ca prima
opţiune împotriva proliferării ADM. Când aceste măsuri, inclusiv dialogul politic
şi presiunea diplomatică eşuează, măsurile coercitive în baza Capitolului VII al
Cartei ONU şi a dreptului internaţional (sancţiuni selective sau globale şi, în
măsura în care este cazul, utilizarea forţei) pot fi antamate. În această ultimă
situaţie, un rol central trebuie să-l îndeplinească Consiliul de Securitate al ONU.
5.3. COMBATEREA TERORISMULUI CU ARME DE
DISTRUGERE ÎN MASĂ – PARTE INTEGRANTĂ A
MISIUNILOR FORŢELOR NATO
Începând cu anul 2001, NATO a dezvoltat o politică articulată şi adecvată
privind terorismul, pornind de la ameninţarea pe care acesta o reprezintă pentru
cetăţenii şi forţele sale. De atunci, terorismul este o temă care se află permanent
atât pe agenda Consiliului Nord-Atlantic, cât şi pe cea a Consiliului Parteneriatului
Euro-Atlantic.
Aproape toate concepţiile şi doctrinele Alianţei au fost revizuite în lumina
ameninţării terorismului. Cel mai important document NATO în această direcţie
74
este Concepţia militară a NATO de apărare împotriva terorismului, convenită la
summitul de la Praga (noiembrie 2002)1.
Şi problemele armelor de distrugere în masă sunt prioritare pentru NATO.
Astfel, două principale structuri ale organizaţiei sunt axate pe domeniul armelor
NBC: Grupul de apărare la nivel înalt în domeniul proliferării (GDP) şi Grupul
politico-militar la nivel înalt în domeniul proliferării (SGP), primul fiind axat pe
capacitățile militare de acțiune, iar cel de al doilea pe dimensiunea politico-
mlitară2.
De asemenea, forţele NATO sunt în măsură să acorde asistenţă autorităţilor
naţionale pentru a face faţă consecinţelor atacurilor teroriste, în special atunci când
astfel de atacuri implică arme nucleare, radiologice, biologice sau chimice
(NRBC).
Sunt prezentate în teză măsurile adoptate pentru a asigura răspunsul adecvat
şi gestionarea consecinţelor folosirii armelor de distrugere în masă de către
entităţile teroriste.
Batalionul Multinaţional NATO de Apărare Nucleară, Radiologică,
Biologică şi Chimică (NRBC), în afara misiunii esenţiale, de a pune la dispoziţia
forţelor şi comandamentelor NATO o apărare rapid dislocabilă şi credibilă
împotriva atacurilor nucleare, radiologice, biologice şi chimice, are şi o misiune
secundară: sprijinirea autorităţilor civile din statele membre în cazul folosirii sau
ameninţării cu folosirea armelor NRBC în atentate teroriste. O astfel de misiune a
fost îndeplinită de Batalionul Multinaţional NATO de Apărare NRBC pe timpul
Jocurilor Olimpice de vară din 2004, când elemente ale batalionului au fost
dislocate în Halkida (Grecia) pentru a furniza guvernului elen asistenţă NRBC
corespunzătoare prevenirii unor atentate cu astfel de arme.
La reuniunea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord la nivelul şefilor
de stat şi de guvern de la Istambul, din iunie 2004, s-a reafirmat că terorismul şi
proliferarea armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor lor de folosire constituie
ameninţări majore şi provocări la adresa Alianţei şi a securităţii internaţionale. Sunt
menționate măsurile convenite pentru întărirea contribuţiei individuale şi colective
la lupta comunităţii internaţionale împotriva terorismului, incluzând şi necesitatea
de a împiedica teroriştii să obţină arme de distrugere în masă3. Între aceste măsuri,
„o capacitate sporită de a reacţiona rapid la solicitările unor state pentru sprijin în
apărarea împotriva atacurilor teroriste şi gestionarea consecinţelor acestora,
incluzând atacurile cu armele nucleare, radiologice, biologice şi chimice (NRBC),
cât şi un sprijin consistent permanent pentru Batalionul Multinaţional NATO de
Apărare NRBC”.
Înaltul Comitet de Planificare a Urgenţelor Civile (Senior Civil Emergency
Planing Committee – SCEPC) a elaborat „Planul de acţiune pentru planificarea
1 Dogmar de Mora – Figueroa – NATO’s Response to Terrorism, NATO Review, Autumn 2005, p. 1-4; C. Richard
Nelson – Expanding NATO’s Counter-terrorism Role, NATO Review, Autumn 2004, p. 7 – 9; *** - NATO’s
Military Concept for Defence Against Terrorism, http://www.nato.int/ims/docu/terrorism.htm; 2 Eric R. Terzuolo – Combating WMD Proliferation, NATO Review, Autumn 2005, p. 8 – 11; 3 *** - Istambul Summit Communiqué, Press Release (2004)096, 28 June 2004, http://www.nato.int;
75
urgenţelor civile”, în care un obiectiv principal îl reprezintă procedurile primului
răspuns la incidentele NRBC. Planul şi-a propus dezvoltarea unor standarde
minime pentru protecţia populaţiei civile împotriva riscurilor NRBC. Pe această
linie, s-au desfăşurat trei seminarii, în Norvegia, Finlanda şi ultimul în Suedia, la
Karlstad, între 1 şi 3 iunie 2005.
Planificarea urgenţelor civile în apărarea împotriva terorismului prin
modelare/simulare reprezintă tematica Grupului de lucru NATO MSG-049, format
din reprezentanţii a 12 state membre şi partenere, între care şi România. Scopul
cercetării efectuate de grup, prevăzută în perioada 2006-2008, îl reprezintă
sprijinirea statelor, structurilor de protecţie civilă şi de management al crizelor în
luarea deciziilor şi conducerea planurilor de urgenţă în cazul unui atac terorist,
inclusiv cu mijloace NBC.
A rezultat concluzia că NATO acordă o atenţie prioritară prevenirii şi
combaterii atentatelor teroriste cu arme de distrugere în masă. În conceperea şi
implementarea sistemului naţional şi a măsurilor de prevenire şi combatere a
terorismului NRBC am considerat să fie avute în vedere atât experienţa NATO în
materie, cât şi posibilitatea sprijinirii autorităţilor publice cu competenţe în
domeniu de către Batalionul Multinaţional NATO de Apărare Nucleară,
Radiologică, Biologică şi Chimică.
5.4. PREVENIREA ACTELOR DE TERORISM NUCLEAR
În scopul reducerii probabilităţii producerii actelor de terorism nuclear, care
pot avea consecinţe din cele mai grave, ca şi pentru diminuarea urmărilor unor
eventuale acte de teroare nucleară, autorii unei lucrări publicate recent în SUA cu
privire la formele de manifestare ale terorismului nuclear1 recomandă autorităţilor
americane şi partenerilor lor să adopte măsuri ferme în următoarele direcţii:
1. Asigurarea securităţii fizice a materialelor fisionabile – uraniu îmbogăţit.
2. Reducerea ameninţării nucleare în Asia Centrală şi de Sud unde există
riscul ca grupările teroriste islamice să aibă acces la materiale nucleare, în special
de la instalaţii/locaţii insuficient asigurate din punct de vedere al securităţii fizice
din Pakistan sau din alte locuri vulnerabile din Kazahstan ori Uzbekistan sau să fie
sponsorizate de regimuri fundamentaliste islamice, precum cel din Iran;
3. Asigurarea securităţii fizice a armelor nucleare vulnerabile ale Federaţiei
Ruse, în special cele tactice, care sunt desfăşurate, precum şi cele portabile;
4. Pregătirea pentru a face faţă unui eventual atac terorist cu arma
radiologică.
Actul de terorism nuclear cu cea mai mare probabilitate de producere
rămâne dispersarea materialelor radioactive pentru a cauza o masivă dezordine în
rândul populaţiei şi mari pierderi economice.
1 Charles D. Ferguson, William C. Potter with Amy Sands, Leonard S. Spector, Fred Wehling – The Four Faces of
Nuclear Terrorism, Center for Nonproliferation Studies, Monterey, SUA, 2005, 392 p.;
76
Având în vedere cantităţile semnificative de materiale radioactive relativ
uşor accesibile sau chiar scăpate de sub control, peste tot în lume, se apreciază că
un atac radiologic terorist poate fi considerat cu mare probabilitate de producere,
chiar aproape inevitabil. În consecinţă, am apreciat că măsurile de asigurare a
securităţii fizice a materialelor radioactive trebuie dublate de măsuri pregătitoare
adecvate pentru a putea diminua urmările unui eventual atac radiologic terorist.
5. Îmbunătăţirea protecţiei instalaţiilor nucleare împotriva atacurilor sau
actelor de sabotaj.
Reglementările privind prevenirea şi modul de acţiune în cazul producerii
unor accidente la centralele nuclearo-electrice sau la alte instalaţii nucleare, trebuie
îmbunătăţite şi cu măsuri specifice în cazul unor ameninţări majore de tipul
atacului produs la 11 septembrie 2001 sau a actelor de sabotaj.
Particularizând la specificul României aceste măsuri propuse pentru SUA,
se poate concluziona că cele prevăzute la punctele 1, 4 şi 5 sunt perfect aplicabile
şi necesare.
5.5. ACŢIUNI ŞI INIŢIATIVE DE PREVENIRE A TERORISMULUI
CU ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
5.5.1. ACŢIUNI VIZÂND PREVENIREA ŞI COMBATEREA
TERORISMULUI ÎNTREPRINSE DE
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE
Problematica prevenirii şi combaterii terorismului figurează pe ordinea de zi
a ONU de câteva decenii. Până în prezent, în cadrul sistemului Naţiunilor Unite au
fost elaborate 13 convenţii care incriminează forme particulare de terorism
internaţional.
Statele membre, prin intermediul Adunării Generale, sunt preocupate, mai
degrabă, să coordoneze iniţiativele lor antiteroriste şi să continue elaborarea de
norme juridice.
În perioada de 30 de ani, decembrie 1976 – septembrie 2006, Adunarea
Generală a ONU a adoptat 44 de rezoluţii vizând măsuri de eliminare a
terorismului internaţional, de condamnare a unor acte sau forme de terorism,
reprimarea finanţării terorismului, drepturile omului şi terorismul. O atenţie
specială a fost acordată prevenirii dobândirii de către terorişti a armelor de
distrugere în masă, a actelor teroriste cu folosirea acestor arme.
Începând cu Sesiunea a 57-a din 2003, Adunarea Generală a adoptat cel
puţin câte o rezoluţie cu această temă în fiecare sesiune. Sunt menţionate
principalele rezoluţii.
Consiliul de Securitate a desfăşurat o luptă activă contra terorismului prin
rezoluţiile sale şi prin crearea de organe subsidiare.
În perioada iunie 1989 – decembrie 2006, Consiliul de Securitate a adoptat
34 rezoluţii vizând condamnarea terorismului, în teză fiind menționate cele mai
importante dintre acestea.
77
În acelaşi timp, un număr de programe, de oficii şi de agenţii din sistemul
Naţiunilor Unite sunt angajate în acţiuni operaţionale specifice pentru a sprijinii
iniţiativele statelor membre.
Pentru consolidarea şi îmbunătăţirea acestor activităţi, statele membre au
deschis un nou capitol în lupta antiteroristă prin convenirea Strategiei
antiteroriste mondiale. Strategia are la bază propunerile prezentate de Secretarul
General ONU în raportul său „Să ne unim contra terorismului: recomandări pentru
o strategie antiteroristă mondială” şi adoptat în cadrul reuniunii mondiale din
septembrie 2005, considerată ca un eveniment de importanţă excepţională în istoria
eforturilor antiteroriste ale ONU. Adoptată la 8 septembrie 2006 şi prezentată
oficial la 19 septembrie acelaşi an, strategia marchează o primă abordare comună a
ţărilor lumii întregi pentru lupta contra terorismului.
Strategia a fost adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU
(A/RES/60/288) şi cuprinde un plan de acţiune anexat.
Considerată ca un instrument mondial unic care va perfecţiona acţiunea
contraterorisă la nivel naţional, regional şi internaţional, Strategia antiteroristă
mondială a constituit o premieră, când toate statele membre ale ONU au convenit o
abordare strategică comună pentru combaterea terorismului. Strategia, nu numai că
a exprimat clar că terorismul este inacceptabil sub toate formele sale şi sub toate
manifestările sale, dar a stabilit măsuri concrete, individuale şi colective pentru
prevenirea şi combaterea acestui flagel.
În teză se prezintă conținutul Planului de acțiune și măsurile care au
implicații directe asupra terorismului cu arme de distrugere în masă
5.5.2. INIŢIATIVA GLOBALĂ DE COMBATERE A
TERORISMULUI NUCLEAR
Iniţiativa Globală de Combatere a Terorismului Nuclear a fost lansată de
preşedintele Bush şi preşedintele Putin la 15 iulie 2006 la Sankt Petersburg cu
scopul de a dezvolta şi accelera capacitatea de colaborare a statelor pentru
combaterea ameninţării globale a terorismului nuclear1. Iniţiativa este deschisă şi
altor state partenere care împărtăşesc scopurile comune ale acesteia şi se angajează
activ în combaterea terorismului nuclear pe o bază fermă şi sistematică.
Sunt menționate principalele direcții de acțiune. Acestea au fost adoptate
într-o reuniune desfăşurată la Rabat (Maroc) în octombrie 2005. Planul de măsuri
privind cooperarea internaţională pentru combaterea ameninţării terorismului
nuclear a fost adoptat într-o reuniune, desfăşurată în februarie 2007 la Ankara
(Turcia). Între măsurile prevăzute, o atenţie deosebită se acordă protecţiei fizice a
materialelor nucleare şi instalaţiilor nucleare, în special asigurării împotriva
sustragerii materialelor nucleare rămase de la fosta Uniune Sovietică.
1 ***, The Global Initiative to Combat Nuclear Terrorism, US Departament of State,
http://www.state.gov/t/isn/c18408.htm
78
5.5.3. ALTE INIŢIATIVE DE PREVENIRE A DOBÂNDIRII ARMELOR
DE DISTRUGERE ÎN MASĂ DE CĂTRE ENTITĂŢI TERORISTE
5.5.3.1 Programul global împotriva proliferării armelor şi materialelor de
distrugere în masă
A fost creat, la reuniunea G-8 de la Kananaskis (Canada) din 2002, în
vederea prevenirii accesului entităţilor teroriste la armele de distrugere în masă şi
materialele pentru producerea acestora.
Statele participante la reuniune s-au angajat să aloce
17 – 20 miliarde dolari SUA pentru finanțarea proiectelor de neproliferare,
dezarmare şi contraproliferare în Rusia şi în celelalte state foste sovietice.
5.5.3.2. Iniţiativa de Securitate în Domeniul Proliferării (ISP)
A fost lansată în 2003 pentru a promova cooperarea în vederea interzicerii
transferului şi stoparea finanţării proliferării armelor de distrugere în masă către
entităţi teroriste şi state-sponsor ale terorismului. Peste 70 state s-au angajat în
activităţile ISP. Partenerii ISP au colaborat în numeroase cazuri în prevenirea
transferurilor de materiale conexe armelor de distrugere în masă. Între acţiunile
importante ale ISP se menţionează susţinerea deciziei Libiei de a renunţa la
programul său în domeniul armelor de distrugere în masă.
În contextul Iniţiativei de Securitate în Domeniul Proliferării, secretarul de
stat Condoleezza Rice şi ministrul rus de externe Serghei Lavrov, au evocat, la 4
iulie 2005, consecinţele dobândirii armelor chimice, biologice, radiologice şi
nucleare de către terorişti, putând fi provocare mari pierderi de vieţi omeneşti şi
distrugeri la o scară foarte amplă, care ar depăşi cu mult ceea ce s-a întâmplat în
SUA la 11 septembrie 2001.
5.5.3.3. Iniţiativa de Reducere a Ameninţării Globale (IRAG)
Iniţiativa s-a lansat în anul 2004 la propunerea Administraţiei SUA, cu
participarea Federaţiei Ruse şi a Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică,
în vederea accelerării eforturilor de identificare şi asigurare a locaţiilor de
dispunere şi de îndepărtare a materialelor nucleare şi radioactive cu riscul cel mai
ridicat de vulnerabilitate, în contextul creşterii ameninţării terorismului nuclear şi
radiologic.
Sunt vizate, cu precădere, reactoarele nucleare de cercetare şi producţie a
radioizotopilor utilizaţi în medicină şi în alte domenii civile, care funcţionează pe
bază de uraniu înalt îmbogăţit şi care au fost construite de URSS în diferite ţări.
Acţiunile se desfăşoară sub coordonarea Administraţiei Naţionale pentru
Securitate Nucleară a SUA, cu sprijinul experţilor AIEA.
Au fost desfăşurate acţiuni de retragere a combustibilului de uraniu înalt
îmbogăţit, unele chiar înainte de lansarea oficială a iniţiativei, din Bulgaria, Libia,
Uzbekistan, Cehia, Letonia, Polonia, Serbia-Muntenegru.
79
De asemenea, în septembrie 2003, 14 kilograme de uraniu înalt îmbogăţit
depozitat în condiţii de securitate la Piteşti, care fusese procurat din URSS pentru
reactorul de cercetare de 2 megawaţi de la Măgurele, dezafectat în 1997 a fost
transportat pe calea aerului la Novosibirsk (Rusia). De asemenea, cu asistenţa
AIEA şi a Departamentului pentru Energie al SUA, la reactorul de cercetare de 14
megawaţi de la Piteşti s-a desfăşurat un program de înlocuire a combustibilului de
uraniu înalt îmbogăţit cu uraniu uşor îmbogăţit.
5.5.3.4. Promovarea controalelor surselor radioactive
Guvernul SUA a intensificat controalele asupra importurilor şi exporturilor
de surse radioactive cu risc semnificativ, corespunzător codului de conduită al
AIEA asupra siguranţei şi securităţii surselor radioactive, în coordonare cu Grupul
de lucru al G-8 asupra siguranţei şi securităţii nucleare.
5.5.3.5. Iniţiativa de Cooperare asupra Securităţii Nucleare
În cadrul Iniţiativei de Cooperare asupra Securităţii Nucleare, lansată la
Bratislava în 2005, SUA şi Rusia au stabilit să dezvolte eforturile bilaterale pentru
îmbunătăţirea securităţii nucleare. În acest sens, cele două state vor grăbi lucrările,
ce se desfăşoară în cadrul Iniţiativei de Reducere a Ameninţării Globale pentru
repatrierea, până la sfârşitul anului 2008, a combustibilului de uraniu înalt
îmbogăţit de la reactoarele de cercetare din terţe ţări şi convertirea acestor
reactoare pentru folosirea combustibilului de uraniu slab îmbogăţit.
5.5.3.6. Programele de reducere a ameninţării
Au fost iniţiate de SUA prin întărirea frontierelor şi securităţii porturilor din
străinătate.
Cel mai important program de reducere a ameninţării teroriste cu materiale
nucleare sau radioactive îl reprezintă Iniţiativa de Securizare a Containerelor, la
care s-au angajat să participe 26 state. Conform iniţiativei, administraţiile vamale
trebuie să stabilească criterii de identificare a containerelor cu risc major şi
folosirea tehnologiilor non-intruzive pentru detecţia radiaţiilor în vederea separării
containerelor cu risc nuclear sau radioactiv major, încă înainte de a fi încărcate şi
expediate spre porturile din SUA.
80
6.1. PREVENIREA ŞI COMBATEREA TERORISMULUI CU ARME
DE DISTRUGERE ÎN MASĂ ÎN DOCTRINA NAŢIONALĂ
6.1.1. STRATEGIA NAŢIONALĂ DE PREVENIRE
ŞI COMBATERE A TERORISMULUI
Elaborată, în martie 2002, în cadrul Serviciului Român de Informaţii, cu
participarea reprezentanţilor abilitaţi ai instituţiilor care compun Sistemul Naţional
de Prevenire şi Combatere a Terorismului, Strategia a fost aprobată prin Hotărârea
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 36 din 5 aprilie 20021.
Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului a stat la baza
elaborării şi adoptării Legii nr. 535/2004 pentru prevenirea şi combaterea
terorismului. Sunt menționate alte documente elaborate pe baza Strategiei și pentru
implementarea acesteia.
În lipsa unei definiţii a terorismului acceptată în dreptul internaţional,
Strategia a definit terorismul prin caracteristicile sale esenţiale, pentru a-l delimita
categorial de alte manifestări violente.
Conform acestei definiţii „terorismul reprezintă ansamblul acţiunilor şi
ameninţărilor credibile cu acţiuni ilegale care îndeplinesc, cumulativ, șase
caracteristici esenţiale precizate.
Am exprimat părerea argumentată că cerința îndeplinirii cumulative a celor
6 caracteristici este cel puțin discutabilă.
Între reglementările şi documentele programatice care au stat la baza
fundamentării sale se menţionează Strategia de securitate naţională a României,
adoptată în anul 2001, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 36 din 18
decembrie 2001. Acest document programatic identifică, între factorii de risc din
mediul internaţional de securitate, terorismul, ca „unul dintre cele mai periculoase
fenomene”.
Proliferarea armelor de distrugere în masă şi ameninţarea acestora nu se
regăsesc în Strategia de securitate naţională a României din anul 2001. Pe cale de
consecință Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului face doar
sumare referiri la ameninţarea terorismului cu folosirea materialelor nucleare,
1 http://www.sri.ro/pdfuri/strategia.pdf;
MANAGEMENTUL PREVENIRII, COMBATERII ŞI LIMITĂRII CONSECINŢELOR TERORISMULUI CU ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ ÎN ROMÂNIA
Capitolul
6
81
radioactive, chimice şi biologice sau a armelor de distrugere în masă bazate pe
acestea. Nu sunt evaluate ameninţarea proliferării armelor de distrugere în masă, ca
şi riscurile ca aceste arme să facă joncţiunea cu terorismul internaţional sau ca
terorismul nuclear să fie promovat de regimuri iresponsabile.
Desigur, la momentul elaborării Strategiei naţionale de prevenire şi
combatere a terorismului, nici pe plan internaţional şi nici pe plan intern nu se
evidenţia întreaga dimensiune a ameninţării folosirii armelor de distrugere în masă
în atentate teroriste şi a proliferării acestor arme ca principal factor generator de
incertitudine în domeniul securităţii globale. Această diferenţă de abordare rezultă
evident din compararea prevederilor referitoare la terorismul cu arme de distrugere
în masă şi la proliferarea acestor arme în cele două ediţii, 2001 şi respectiv 2007,
ale Strategiei de securitate naţională a României.
Dacă în Strategia de securitate naţională a României – 2001, document
programatic care a stat la baza fundamentării Strategiei naţionale de prevenire şi
combatere a terorismului, proliferarea armelor de distrugere în masă este doar
menţionată între principalii factori externi de risc la adresa securităţii naţionale, iar
între noile provocări – riscuri asimetrice este specificat doar „terorismul politic
transnaţional şi internaţional, inclusiv sub formele sale biologice şi informatice” în
Strategia de securitate naţională a României – 2007, atât terorismul internaţional
cu folosirea armelor de distrugere în masă, cât şi proliferarea acestor arme sunt
analizate ca principalele riscuri şi ameninţări ce pot pune în pericol securitatea
naţională. De asemenea, în capitolul III „Priorităţile participării active la
construcţia securităţii internaţionale: promovarea democraţiei, lupta împotriva
terorismului internaţional şi combaterea proliferării armelor de distrugere în masă”
se precizează că „angajarea activă în procesul de înfăptuire a securităţii prin
promovarea democraţiei, lupta împotriva terorismului internaţional şi combaterea
proliferării armelor de distrugere în masă reprezintă un imperativ pentru politica de
securitate a României”.
De altfel, în toată analiza principalelor riscuri şi ameninţări la adresa
securităţii naţionale, conţinută de Strategia de securitate națională a României –
2007, terorismul internaţional şi proliferarea armelor de distrugere în masă sunt
considerate împreună, subliniindu-se „riscurile ca armele de distrugere în masă să
facă joncţiunea cu terorismul internaţional”.
Faţă de cele prezentate, am considerat necesară actualizarea şi completarea
Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a terorismului în conformitate cu
prevederile Strategiei de securitate naţională a României – 2007, prin includerea
măsurilor şi acţiunilor specifice prevenirii şi combaterii terorismului cu arme de
distrugere în masă, precum şi cu titulaturile curente ale autorităţilor şi instituţiilor
publice implicate și am formulat propunerile de completări din punctul de vedere al
terorismului cu arme de distrugere în masă.
82
6.1.2. ADOPTAREA DE CĂTRE ROMÂNIA A
INSTRUMENTELOR JURIDICE INTERNAŢIONALE ŞI
EUROPENE PRIVIND INCRIMINAREA TERORISMULUI
România a ratificat toate cele 13 convenţii internaţionale referitoare la
incriminarea terorismului, devenind stat parte la acestea.
Am specificat actul normativ de ratificare și Monitorul/Buletinul Oficial
pentru fiecare din acestea.
De asemenea, Parlamentul României şi-a exprimat poziţia în materia
terorismului internaţional şi prin adoptarea unor declaraţii şi hotărâri. Este vorba,
în primul rând, de Declaraţia Camerei Deputaţilor nr. 1 din 13 septembrie 2001 şi
Declaraţia-apel a Senatului nr. 2 din aceeaşi zi referitoare la condamnarea
atentatelor din 11 septembrie din SUA, precum şi Hotărârea Parlamentului
României nr. 21 din 19 septembrie 2001 privind participarea României, împreună
cu statele membre ale NATO, la acţiunile de combatere a terorismului
internaţional.
De asemenea, România a ratificat convenţiile în materia prevenirii și
combaterii terorismului adoptate de Consiliul Europei, fiind precizate în teză actele
normative de ratificare și Monitorul Oficial în care s-au publicat.
Conform art. 11, alin. (2) din Constituţia României, republicată, convențiile
și protocoalele ratificate fac parte din dreptul intern.
În ceea ce priveşte Decizia-cadru nr. 2002/475/JAI a Consiliului Uniunii
Europene privind lupta împotriva terorismului, în conformitate cu dispoziţiile art.
11 al acesteia, toate statele membre ale Uniunii Europene trebuie să o ratifice. Încă
înainte de a avea statutul de membru al Uniunii Europene, România şi-a asumat
obligaţia de a transpune acquis-ul comunitar în legislaţia internă, domeniul
combaterii terorismului fiind unul prioritar. Astfel, Legea nr. 535 din 25 noiembrie
2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, ca şi noul Cod Penal – Legea
nr. 301 din 28 iunie 2004 implementează Decizia-cadru nr. 2002/475/JAI a
Consiliului Uniunii Europene privind lupta împotriva terorismului.
De asemenea, România a încheiat 32 acorduri sau înţelegeri bilaterale şi
unul trilateral (cu Bulgaria şi Turcia) vizând colaborarea în lupta împotriva
terorismului şi altor fapte penale de gravitate deosebită, menționate în teză. S-a
creat astfel cadrul juridic necesar colaborării între autorităţile române competente
şi cele similare din alte state pentru prevenirea şi combaterea terorismului.
Colaborarea se realizează, în principal, prin schimb de experienţă şi de
informaţii, precum şi prin coordonarea măsurilor sau operaţiunilor convenite între
autorităţile competente din cele două părţi. Schimbul de informaţii se referă,
printre altele, la persoanele suspectate de a fi implicate în pregătirea şi comiterea
infracţiunilor, organizarea entităţilor teroriste, modalităţile de operare a acestora şi
finanţarea lor, pregătirea infracţiunilor, rezultatele cercetărilor referitoare la
infracţiunile comise, spălarea banilor şi finanţarea terorismului.
83
6.1.3. INCRIMINAREA ACTELOR DE TERORISM, INCLUSIV A CELOR
CU ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ, ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNĂ
6.1.3.1. Primele preocupări pentru reglementarea incriminării terorismului
Codul penal în vigoare1 adoptat prin Legea nr. 15/1968 şi republicat în 1997
nu face nicio referire la infracţiunea de terorism, dar incriminează diferite acte,
precum omorurile, vătămările corporale, lipsirea de libertate în mod ilegal,
distrugerile care, în anumite condiţii, pot constitui acte de terorism.
În situaţia în care România nu a fost confruntată cu acte de terorism,
cazurile rarisime fiind provocate de cetăţeni străini asupra altor cetăţeni străini, iar
terorismul internaţional a rămas departe de ţara noastră, această abordare a legii
penale s-a considerat satisfăcătoare.
Intensificarea pe plan internaţional a fenomenelor teroriste, în special sub
raportul efectelor grave, la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, a
creat o situaţie nouă.
Atacul terorist de la 11 septembrie 2001, care a lovit cele două turnuri
gemene World Trade Center din New York şi o aripă a Pentagonului la
Washington, a marcat mutaţia majoră a terorismului şi anume, trecerea la
superterorism. Tragedia a schimbat cursul istoriei. „Mediatizată intens în direct, a
şocat, a speriat şi a convins că nimic nu va mai fi la fel pe pământul american, de
acum înainte, unda de şoc propagându-se şi repercutându-se la nivel global”2.
Această evoluţie a impus şi în ţara noastră o nouă abordare a incriminării
actelor de terorism în legislaţia internă.
Pentru a răspunde imediat provocării terorismului internaţional după
tragicele atentate teroriste care au lovit SUA la 11 septembrie 2001 şi pentru a
implementa în ţara noastră unele reglementări internaţionale în materie, Guvernul
României a adoptat 3 ordonanţe de urgenţă:
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001 pentru sancţionarea
unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 472/2002;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 153/2001 pentru aplicarea
Rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU nr. 1373 din 28 septembrie 2001
privind combaterea terorismului internaţional, aprobată prin Legea nr. 131/2002;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 159/2001 pentru prevenirea şi
combaterea utilizării sistemului financiar bancar în scopul finanţării actelor de
terorism, aprobată prin Legea nr. 466/2002.
Acestea au fost primele reglementări din legislaţia română dedicate exclusiv
prevenirii şi reprimării terorismului.
1 Intrarea în vigoare a noului Cod penal s-a stabilit 1 septembrie 2009 prin Ordonanţa de urgenţă nr. 73/2008 2 Dr. Gabriel Naghi, dr. Gheorghe Toma – Asimetria începutului de secol. O oră care a schimbat lumea, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 60;
84
Prima dintre acestea, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001 a fost
adoptată la o lună şi jumătate după atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001
care au zguduit SUA şi întreaga omenire.
Cu 4 – 6 ani înainte de 11 septembrie 2001, în literatura de specialitate s-a
susţinut necesitatea reglementării autonome în dreptul penal a incriminării actelor
de terorism. În teză se prezintă opiniile exprimate în acest sens de prof. dr. Victor
Duculescu în 1995 și Dr. Ion Bodunescu în 1997.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001 şi Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 159/2001, cu excepţia Anexei la aceasta, conţinând Lista
persoanelor şi/sau entităţilor identificate de comitetul înfiinţat pentru urmărirea
aplicării Rezoluţiei nr. 1267/1999 a Consiliului de Securitate al ONU, care rămâne
în vigoare, au fost abrogate prin Legea nr. 535/2004 pentru prevenirea şi
combaterea terorismului, care a preluat materia acestora şi a instituit un cadru
juridic unitar şi amplu.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 153/2001 şi Legea nr. 131/2002 de
aprobare a acesteia au fost abrogate prin Legea nr. 206/2005 privind punerea în
aplicare a unor sancţiuni internaţionale, care stabileşte obligaţia generală că
rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU, adoptate în baza Capitolului VII al
Cartei Naţiunilor Unite „sunt direct aplicabile, constituind în mod direct drepturi şi
obligaţii pentru instituţiile publice şi subiectele de drept intern”.
6.1.3.2. Incriminarea actelor de terorism nuclear şi chimic în legi speciale care
au ca obiect principal de reglementare alte activităţi
I. Legea nr. 193/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.
Legea nr. 111/1996 are ca obiect desfăşurarea în siguranţă a activităţilor
nucleare în scopuri exclusiv paşnice, astfel încât să se îndeplinească condiţiile de
securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei, a
mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime prevăzute de reglementări şi cu
respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi convenţiile la care România este
parte.
De subliniat că Legea nr. 111/1996 republicată prevede la art. 6 interzicerea
pe teritoriul României a activităţilor de cercetare, experimentare, dezvoltare,
fabricare, import, export, tranzit, deţinere sau detonare a unei arme nucleare sau a
oricărui dispozitiv exploziv nuclear. Efectuarea acestor activităţi este sancţionată
cu închisoare de la 10 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, până la detenţiunea
pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi dacă
faptele menţionate au avut ca urmare decesul uneia sau mai multor persoane ori
alte consecinţe deosebit de grave.
Este evident că legiuitorul a avut în vedere activităţile vizând dotarea şi
folosirea armei nucleare atât de către forţele armate, cât şi de către entităţi
nonstatale, precum cele teroriste.
85
În anul 2003, Legea nr. 111/1996 a fost modificată şi completată prin Legea
nr. 193/2003 care, în articolul nou introdus, 461, defineşte şi pedepseşte
infracţiunea de terorism nuclear cu închisoare de la 5 la 20 ani.
În teză se prezintă analiza faptelor calificate drept infracțiune de terorism în
domeniul nuclear, după structura și conținutul acestor infracțiuni, respectiv după
obiect, subiect, latura obiectivă și latura subiectivă.
II. Legea nr. 56/1997 pentru aplicarea prevederilor Convenţiei privind
interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi
distrugerea acestora, republicată
Această lege reglementează aplicarea prevederilor Convenţiei privind
interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi
distrugerea acestora, semnată la Paris la 13 ianuarie 1993 şi ratificată prin Legea
nr. 125/19941.
Fără a defini terorismul chimic, Legea nr. 56/19972 republicată sancţionează
infracţiunile de folosire şi de ameninţare cu folosirea armelor chimice care, cel
puţin în situaţia de pace, constituie fapte de terorism chimic, precum şi activităţile
preparatorii de dezvoltare, producere, dobândire, deţinere, transfer sau sustragere a
acestor arme.
Definiţia armelor chimice, preluată de legiuitor din prevederile Convenţiei,
impune un comentariu.
Din formularea definiţiei armelor chimice rezultă că sunt exceptate de a fi
considerate arme chimice, substanţele chimice toxice şi precursorii lor dacă sunt
„destinate unor scopuri neinterzise de Convenţie, atât timp cât tipurile şi cantităţile
sunt conforme cu aceste scopuri”.
Scopurile neinterzise de Convenţie sunt:
„a) scopuri industriale, agricole, de cercetare, medicale, farmaceutice sau
alte scopuri paşnice;
b) scopuri de protecţie şi anume acele scopuri în relaţie directă cu protecţia
împotriva substanţelor chimice toxice şi armelor chimice;
c) scopuri militare care nu au legătură cu utilizarea armelor chimice şi care
nu depind de utilizarea proprietăţilor toxice ale substanţelor chimice toxice ca
metodă de luptă;
d) scopuri pentru asigurarea respectării legilor, inclusiv combaterea
dezordinilor publice.”
Deci, orice substanţă chimică toxică folosită în alte scopuri decât cele
neinterzise, precum scopurile ostile sau teroriste, este considerată armă chimică
şi face obiectul interdicţiilor prevăzute în lege.
Conform legii, oricărei persoane, în orice situaţie, i se interzice:
a) dezvoltarea, producerea, dobândirea, deţinerea sau transferarea către alte
persoane, direct sau indirect de arme chimice;
1 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 şi 356 bis din 22 decembrie 1994; 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 10 februarie 2004;
86
b) folosirea armelor chimice;
c) angajarea, în orice fel, de pregătiri militare pentru folosirea armelor
chimice;
d) ajutarea, încurajarea sau determinarea, în orice fel, a altor persoane să se
angajeze într-o activitate interzisă prin lege”.
Legea nr. 56/1997 republicată are şi o importantă funcţie de prevenire a
activităţilor preparatorii comiterii faptelor de terorism chimic. Astfel, dezvoltarea,
producerea, dobândirea, deţinerea, transferarea şi folosirea substanţelor chimice
toxice şi a precursorilor acestora, permise numai în scopuri neinterzise şi numai în
conformitate cu prevederile legii, sunt controlate de autoritatea naţională în
domeniu, Agenţia Naţională de Control al Exporturilor (ANCEX). Mai mult,
pentru a preveni deturnarea spre scopuri teroriste a substanţelor chimice toxice şi
precursorilor acestora, legea dispune ca persoanele fizice şi juridice care produc,
dobândesc, deţin sau folosesc astfel de substanţe în condiţii legitime, să
întocmească şi să supună aprobării autorităţii naţionale norme specifice privind
evidenţa operaţiunilor efectuate şi păstrarea în deplină siguranţă a acestora, să
asigure respectarea normelor în vederea excluderii oricăror posibilităţi de
sustragere ori de folosire în scopuri ostile sau teroriste.
Legea sancţionează faptele care pot constitui acţiuni de terorism chimic sau
de pregătire a acestora cu închisoare până la 25 ani și interzicerea unor drepturi.
În teză se prezintă analiza infracţiunilor incriminate de Legea nr. 56/1997
republicată care pot constitui fapte de terorism chimic sau de pregătire a acestora,
luând în considerare obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă a
acestora.
6.1.3.3. Legea nr. 535/2004 pentru prevenirea şi combaterea terorismului
Legea nr. 535/2004, adoptată de Parlament la 24 noiembrie 2004, reprezintă
cel mai complex şi complet text de lege românesc în vigoare pentru combaterea
terorismului, preluând, dezvoltând şi sistematizând materia unor reglementări
anterioare, precum şi prevederile unor instrumente juridice internaţionale în
materie, ratificate de România.
Legea este structurată pe 5 capitole:
Capitolul I, intitulat „Dispoziţii generale” cuprinde o definiţie pragmatică a
terorismului ca fenomen, condiţiile de sancţionare a faptelor de terorism,
caracteristicile actelor de terorism de natură transnaţională, precum şi definiţiile
unor termeni şi expresii cu care operează legea.
Conform dispoziţiilor art. 1, „terorismul reprezintă ansamblul de acţiuni şi /
sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională, având
următoarele caracteristici:
a) sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi
atitudini extremiste, ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin
modalităţi violente şi / sau distructive;
b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;
87
c) vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi
instituţiilor publice, populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând
acestora;
d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să
atragă atenţia asupra scopurilor urmărite”.
Cuprinderea cumulativă a celor două condiţii în partea introductivă a art. 1
– să prezinte pericol public; să afecteze securitatea naţională – legate prin
conjuncţia „şi” ar însemna că ansamblul de acţiuni şi ameninţări ori ansamblul de
acţiuni sau ameninţări pot fi caracterizate ca teroriste numai dacă prezintă şi pericol
public şi afectează securitatea naţională. Însă, nu toate activităţile teroriste, chiar
din cele incriminate în lege, afectează securitatea naţională, deci nu se poate
susţine că dacă nu afectează securitatea naţională nu au caracter sau natură
teroristă.
Definiţia trebuie coroborată cu prevederile art. 2 referitoare la condiţiile ce
trebuie îndeplinite de faptele săvârşite de entităţile teroriste pentru a fi sancţionate
în temeiul legii, precum şi ale art. 32 alin. (1), art. 34 alin. (1) şi art. 37 alin. (1) şi
(2), care precizează actele de terorism pedepsite prin lege.
„Art. 2 – Faptele săvârşite de entităţile teroriste sunt sancţionate potrivit
prevederilor prezentei legi, dacă îndeplinesc una dintre următoarele condiţii:
a) sunt săvârşite, de regulă, cu violenţă şi produc stări de nelinişte,
nesiguranţă, teamă, panică sau teroare în rândul populaţiei;
b) atentează grav asupra factorilor umani specifici şi nespecifici, precum şi
asupra factorilor materiali;
c) urmăresc realizarea unor obiective specifice, de natură politică, prin
determinarea autorităţilor statului sau a unei organizaţii internaţionale să dispună,
să renunţe sau să influenţeze luarea unor decizii în favoarea entităţii teroriste.
Art. 32 – (1) Constituie acte de terorism următoarele infracţiuni săvârşite în
condiţiile prevederilor art. 2:
a) infracţiunile de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, prevăzute
în art. 174 – 176 din Codul penal1, vătămarea corporală şi vătămarea corporală
gravă, prevăzute în art. 181 şi 182 din Codul penal, precum şi lipsirea de libertate
în mod ilegal, prevăzută în art. 189 din Codul penal;
b) infracţiunile prevăzute în art. 106 – 109 din Ordonanţa Guvernului nr.
29/1997 privind Codul aerian, republicată;
c) infracţiunile de distrugere, prevăzute în art. 217 şi 218 din Codul penal;
d) infracţiunile de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, de
nerespectare a regimului materialelor nucleare şi al altor materii radioactive,
precum şi de nerespectare a regimului materialelor explozive, prevăzute în art. 279,
2791 şi 280 din Codul penal;
1 Este vorba de Codul penal din 1968, republicat în 1997, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie
1997;
88
e) producerea, dobândirea, deţinerea, transportul, furnizarea sau transferarea
către alte persoane, direct ori indirect, de arme chimice sau biologice, precum şi
cercetarea în domeniu sau dezvoltarea de asemenea arme;
f) introducerea sau răspândirea în atmosferă, pe sol, în subsol ori în apă de
produse, substanţe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în
pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător;
g) ameninţarea cu săvârşirea faptelor prevăzute la lit. a) – f)”.
„Art. 34 – (1) Constituie act de terorism şi fapta persoanei, săvârşită în
condiţiile art. 2, de a:
a) pune stăpânire pe o navă ori pe o platformă fixă sau de a exercita
controlul asupra acestora prin violenţă ori ameninţare cu violenţă;
b) comite un act de violenţă împotriva unei persoane aflate la bordul unei
nave ori al unei platforme fixe, dacă acest act este de natură să compromită
siguranţa navei ori a platformei fixe;
c) distruge o platformă fixă ori o navă sau de a cauza daune platformei fixe
ori încărcăturii unei nave, de natură să compromită siguranţa platformei ori a
navigaţiei navei;
d) plasa sau face să se plaseze pe o navă sau pe o platformă fixă, prin orice
mijloc, un dispozitiv ori o substanţă aptă să le distrugă sau care să cauzeze
platformei, navei ori încărcăturii sale daune ce compromit sau sunt de natură să
compromită siguranţa platformei sau a navigaţiei navei;
e) distruge sau avaria în mod grav o platformă fixă ori instalaţii sau servicii
de navigaţie ori a le produce grave perturbaţii în funcţionare, dacă unul dintre
aceste acte este de natură să compromită siguranţa platformei fixe sau a navigaţiei
unei nave;
f) comunica o informaţie, cunoscând că este falsă şi prin aceasta, de a
compromite siguranţa navigaţiei unei nave;
g) răni sau ucide orice persoană, când aceste fapte prezintă o legătură de
conexiune cu una dintre infracţiunile prevăzute la lit. a) – f).
Art. 37 – (1) Ameninţarea unei persoane sau a unei colectivităţi, prin orice
mijloace, cu răspândirea ori folosirea de produse, substanţe, materiale,
microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a
animalelor ori mediul înconjurător constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Ameninţarea adresată unui stat, unei organizaţii internaţionale sau unei
persoane fizice ori juridice cu folosirea armelor biologice, a materialelor nucleare,
a altor materiale radioactive sau a materialelor explozive, în scop terorist,
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani”.
Revenind la dispoziţiile art. 2, conform textului, faptele săvârşite de
entităţile teroriste, pentru a fi sancţionate conform prevederilor acestei legi, trebuie
să îndeplinească numai una din cele trei condiţii:
a) să fie săvârşite, de regulă, cu violenţă şi să producă stări de nelinişte,
nesiguranţă, teamă, panică sau teroare în rândul populaţiei;
89
b) să atenteze grav asupra factorilor umani specifici, definiţi în art.4, pct. 10
ca demnitari, militari, funcţionari, precum şi reprezentanţi ai unor organizaţii
internaţionale şi a factorilor umani nespecifici, definiţi în acelaşi articol, pct. 11 ca
populaţia civilă, precum şi asupra factorilor materiali;
c) să urmărească realizarea unor obiective specifice de natură politică care
să determine autorităţile statului sau o organizaţie internaţională să dispună, să
renunţe sau să influenţeze luarea unor decizii în favoarea entităţii teroriste.
Se poate considera că textul art. 2, lit. b) este deficitar pentru calificarea
actelor de terorism deoarece nu include condiţia producerii în rândul populaţiei cel
puţin a elementelor de panică sau teroare înscrise în condiţiile de la lit. a) a
aceluiaşi articol. Conform condiţiei de la lit. b), interpretată singular, ar rezulta că
un atentat grav asupra unor factori umani sau materiali, care nu ar produce stare de
nelinişte, nesiguranţă, teamă, panică sau teroare – conform condiţiei de la lit. a) –
sau care nu urmăreşte realizarea unor obiective specifice de natură politică –
conform condiţiei de la lit. c) – să fie calificat ca terorist. Astfel, un atentat grav
asupra unei persoane sau mai multor persoane ori asupra unor bunuri să fie
calificat act terorist şi sancţionat de Legea nr. 535/2004, deşi există prevederi ale
Codului penal care îl sancţionează ca atare.
Faptul că în partea introductivă a art. 2 este specificat subiectul calificat al
infracţiunii „entitatea teroristă” nu soluţionează această omisiune.
Calificarea faptei ca teroristă numai prin raportare la entitatea teroristă nu
permite să se distingă dacă atentatul grav asupra unor factori umani sau materiali
este calificat terorist sau o altă infracţiune din Codul penal, precum omorul
calificat, omorul deosebit de grav sau distrugerile. Calificarea faptelor teroriste
după subiectul activ al infracţiunii – entitatea teroristă – ar putea crea şi alte
confuzii. Spre exemplu, anumite fapte de violenţă care produc nelinişte,
nesiguranţă, teamă, panică sau teroare – conform art. 2, lit. a) – sunt comise de
persoane care nu se încadrează în definiţia entităţilor teroriste, conform art. 4, ar fi
acte teroriste.
Am considerat necesară completarea textului art. 2, lit. b) cu prevederea
producerii în rândul populaţiei cel puţin a elementelor de panică sau teroare
dintre condiţiile prevăzute la lit. a) a aceluiaşi articol.
De asemenea, legea defineşte în art. 33 alin. (1) şi faptele asimilate actelor
de terorism. Între acestea:
„b) recrutarea, instruirea sau pregătirea entităţilor teroriste în vederea
folosirii armelor de foc, muniţiilor, explozibililor, armelor chimice, biologice,
bacteriologice sau nucleare, precum şi în scopul facilitării ori comiterii de acte de
terorism;”
Legiuitorul a formulat în mod eronat armele bacteriologice după armele
biologice deoarece, așa cum am prezentat în subcapitolul 1.1.3., armele
bacteriologice reprezintă o categorie a armelor biologice. Am propus eliminarea
cuvântului bacteriologice.
Art. 3 din lege caracterizează și actele de terorism de natură transnaţională,
deşi actul normativ se referă numai la terorismul intern. Acestea implică, în
90
pregătirea, săvârşirea, locul activităţilor entităţilor teroriste sau efectele substanţiale
ale actelor teroriste, cel puţin două state.
În teză am prezentat pe larg capitolul II al legii, care se referă la „Realizarea
activităţii de prevenire şi combatere a terorismului”.
Deşi nu menţionează, Legea nr. 535/2004 implementează, în mare parte,
Decizia-cadru nr. 2002/475/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 ianuarie
2002 privind lupta împotriva terorismului, ca o măsură de transpunere a acquis-
ului comunitar în legislaţia internă. Decizia-cadru este obligatorie doar pentru
statele membre ale Uniunii Europene, fapt ce explică nemenţionarea expresă a
implementării acesteia în elaborarea Legii nr. 535/2004, anterioară aderării
României la Uniunea Europeană.
În legătură cu dispoziţia art. 5 referitoare la realizarea prevenirii şi
combaterii terorismului în conformitate cu prevederile convenţiilor privind
reprimarea terorismului la care România este parte, am menţionat că incriminarea
faptelor de terorism internaţional nu este prevăzută de lege, situaţiile respective
urmând a fi soluţionate în temeiul convenţiilor respective, care prin ratificare au
fost incluse în dreptul intern.
Sunt prezentate structurile sub coordonarea cărora se organizează şi se
desfăşoară activitatea de prevenire şi combatere a terorismului și atribuțiile
acestora:
Sistemul Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului (SNPCT),
în care Serviciul Român de Informaţii (SRI) are rol de coordonare tehnică;
Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă (CCOA), aflat în
structura SRI, prin care acesta asigură coordonarea tehnică a SNPCP.
Sunt prezentate dispozițiile care reglementează responsabilităţile
intervenţiei antiteroriste în situaţia iminenţei producerii unui atac terorist, respectiv
intervenţiei contrateroriste, în cazul unui atac terorist, precum și cele referitoare la
măsurile privind desfăşurarea unor activităţi în scopul culegerii de informaţii.
În legătură cu procedura autorizării propunerilor formulate de organele de
stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pentru efectuarea unor activităţi în
scopul culegerii de informaţii, între care interceptarea şi înregistrarea
comunicaţiilor, atunci când există date sau indicii din care să rezulte existenţa unei
ameninţări la adresa securităţii naţionale, am formulat două observații
În primul rând, procedura prevăzută de Legea nr. 535/2004, în care
autorizarea o decide judecători ai ICCJ la cererea procurorului general al
Parchetului de pe lângă ICCJ, este mult mai riguroasă decât cea prevăzută de
Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională, conform căreia emiterea actului de
autorizare se face de către procurori desemnaţi de procurorul general al României.
Am menţionat că procedura autorizării înregistrării comunicaţiilor, aşa cum
este prevăzută de Legea nr. 535/2004 se regăseşte şi în pachetul de legi privind
siguranţa naţională.
În al doilea rând, între dispoziţiile art. 20 şi art. 21, care reglementează
această procedură, există o neconcordanţă. Art. 20 menţionează între activităţile
pentru care se solicită autorizarea „interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor”, în
91
timp ce art. 21, la alin (1), cu referire la elementele ce trebuie cuprinse în
propunerea formulată în scris menţionează „identitatea persoanei ale cărei
comunicaţii trebuie interceptate”, fără a se menţiona şi înregistrarea acestora. De
precizat că interceptarea şi înregistrarea sunt operaţii distincte.
Am prezentat prevederile capitolului III, intitulat „Prevenirea finanţării
actelor de terorism”, care reproduce aproape în întregime dispoziţiile Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării
sistemului financiar bancar în scopul finanţării de acte de terorism, pe care o
abrogă expres, cu excepţia Anexei – Lista cuprinzând persoanele şi/sau entităţile
identificate de comitet. Am menţionat că, spre deosebire de Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 159/2001, care prevedea că listele cuprinzând persoanele fizice şi
juridice suspectate de săvârşirea sau de finanţarea actelor de terorism, altele decât
cele prevăzute în Anexă, întocmite şi actualizate de ministerele, autorităţile şi
instituţiile publice se transmit Ministerului Economiei și Finanțelor, Legea nr.
535/2004 prevede trimiterea acestor liste la CCOA. Acesta solicită, la nevoie,
obţinerea informaţiilor privind datele de identificare şi apoi transmite listele
rezultate Ministerului Economiei și Finanțelor.
De asemenea, am prezentat principalele dispoziții ale capitolului IV,
„Infracţiuni şi contravenţii”, ce defineşte faptele care constituie infracţiuni de
terorism, precum şi cele asimilate actelor de terorism şi stabileşte pedepsele în
raport cu gravitatea fiecăreia, ajungând până la detenţiunea severă de la 15 la 25 de
ani şi interzicerea unor drepturi.
Am menționat că Legea nr. 535/2004 nu prevede răspunderea penală a
persoanelor juridice, aşa cum este reglementată în Decizia-cadru nr. 2002/475/JAI
a Consiliului Uniunii Europene, precum şi în noul Cod penal.
Art. 47 stabileşte relaţia dintre lege şi noul Cod penal din momentul intrării
sale în vigoare1. Conform dispoziţiilor sale, două articole care definesc fapte ce
constituie infracțiuni de terorism se abrogă, iar altele se modifică. În acest fel,
infracţiunile referitoare la terorism vor fi incriminate atât de Codul penal, cât şi de
Legea nr. 535/2004. Am apreciat că ar fi mult mai simplu şi mai practic ca toate
infracţiunile referitoare la terorism să se regăsească în acelaşi act normativ, de
preferat în Codul penal.
6.1.3.4. Condamnarea şi reprimarea actelor de terorism prevăzute de noul
Cod penal – Legea nr. 301/2004
Noul Cod penal – Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 cuprinde Titlul IV
„Crime şi delicte de terorism”.
Art. 295 definește infracțiunile care constituie acte de terorism, atunci când
sunt săvârşite în scopul tulburării grave a ordinii publice, prin intimidare, prin
teroare sau prin crearea unei stări de panică.
1 1 septembrie 2009, stabilit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/2008, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 440 din 12 iunie 2006.
92
Legiuitorul a renunţat la formularea din Legea nr. 535/2004, reluând
formularea mai simplă şi directă din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
141/2001 pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a
ordinii publice, aşa cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 472
din 9 iulie 2002, cu precizarea că noul Cod penal a eliminat infracţiunea de omor
deosebit de grav, introducând elementele sale constitutive la infracţiunea de omor
calificat.
De asemenea, se remarcă faptul că prezentând în partea introductivă a alin.
(1) condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca un anumit act să fie calificat drept
infracţiune teroristă, urmată de enumerarea faptelor care reprezintă elementul
material al infracţiunilor teroriste, dispoziţiile noului Cod penal transpun mai
adecvat decât Legea nr. 535/2004 prevederile Deciziei-cadru nr. 2002/475/JAI a
Consiliului Uniunii Europene.
Noul Cod penal, în art. 295, renunţă la formularea art. 2 din Legea nr.
535/2004 vizând condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească faptele pentru a fi
considerate infracţiuni teroriste, preferând formularea acestora în partea
introductivă a alin (1). Totuşi, art. 47 din susnumita lege, articol care stabileşte
raporturile acesteia cu noul Cod penal, nu abrogă şi art. 2. Se ajunge astfel la
situaţia regretabilă privind caracterizarea diferită a infracţiunilor teroriste în
cele două acte normative. Ca element de noutate, în raport cu Legea nr. 535/2004, noul Cod penal
prevede, sancţionarea persoanei juridice pentru infracţiunile de terorism dar nici
acesta nu precizează măsurile sancţionatorii, aşa cum se regăsesc în art. 8 al
Deciziei-cadru nr. 2002/475/JAI a Consiliului Uniunii Europene.
În concluzie, noul Cod penal incriminează infracţiunile de terorism cu mai
multă claritate şi precizie decât Legea nr. 535/2004 şi, de asemenea, transpune în
mai mare măsură prevederile Deciziei-cadru nr. 2002/475/JAI a Consiliului
Uniunii Europene. Rămâne insatisfacţia că acesta nu a preluat în întregime toate
infracţiunile de terorism din Legea nr. 535/2004, incriminarea terorismului fiind
reglementată, după intrarea în vigoare a noului Cod penal, de ambele legi penale.
Pentru realizarea unei reglementări unitare a incriminării terorismului în
dreptul intern şi în concordanţă cu aquis-ul comunitar, am apreciat necesară
preluarea în Codul penal a tuturor infracţiunilor de terorism prevăzute de Legea
nr. 535/2004, cu unele îmbunătăţiri rezultate din transpunerea Deciziei-cadru,
Legea nr. 535/2004 urmând să reglementeze doar realizarea activităţii de
prevenire şi combatere a terorismului.
6.2. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE PREVENIRE ŞI
COMBATERE A TERORISMULUI
La nivel naţional, activitatea de prevenire şi combatere a terorismului se
organizează şi se desfăşoară în mod unitar, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.
535/2004.
93
6.2.1. SISTEMUL NAȚIONAL DE PREVENIRE ȘI
COMBATERE A TERORISMULUI
Sistemul Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului (SNPCT) a
fost creat în scopul desfășurăeii unitare a acestor activități. Structura SNPCT,
precum şi autorităţile şi instituţiile publice componente sunt prezentate în Figura
6.1. Figura 6.1.
Sistemul Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului (SNPCT)
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII
cu rol de coordonare tehnică Compartimente
speciale cu funcţionare permanentă CENTRUL DE COORDONARE OPERATIVĂ ANTITERORISTĂ
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
Ministerul Apărării
Ministerul Afacerilor Externe
Ministerul Economiei şi Finanţelor
Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale
Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile
Ministerul Transporturilor
Ministerul Sănătăţii Publice
Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei
Ministerul Justiţiei
Serviciul de Informaţii Externe
Serviciul de Protecţie şi Pază
Serviciul de Telecomunicaţii Speciale
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Banca Naţională a României
Agenţia Naţională de Control al Exporturilor
Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare
GRUPUL DE LUCRU AL SNPCT
Coordonarea tehnică a Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a
Terorismului este asigurată de Serviciul Român de Informaţii.
Serviciul Român de Informaţii îşi îndeplineşte funcţia de autoritate
naţională în materie antiteroristă prin Departamentul pentru Prevenirea şi
Combaterea Terorismului, care răspunde de planificarea, organizarea şi executarea,
într-o concepţie unitară, a activităţilor de prevenire, descoperire, neutralizare şi
anihilare a acţiunilor teroriste pe teritoriul României.
Strategia Departamentului, ţinând cont de evoluţiile formelor de manifestare
ale fenomenului terorist internaţional, urmăreşte completarea şi reaşezarea
direcţiilor tactice necesare protejării eficiente a teritoriului naţional faţă de noile
provocări ale fenomenului terorist prin promovarea, potrivit competenţelor
asumate, a unei concepţii integrate la nivel naţional.
De asemenea, Serviciul Român de Informaţii își îndeplinește rolul de
coordonare tehnică a SNPCT prin Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă
94
(CCOA), care funcţionează în structura sa. Centrul reprezintă structura
organizatorico-funcţională care asigură continuitatea şi coerenţa funcţionării
cooperării componentelor în cadrul SNPCT.
Grupul de lucru constituit din experţi permanenţi, desemnaţi de autorităţile
şi instituţiile publice componente, se întruneşte o dată la 6 luni sau ori de câte ori
este nevoie.
Autorităţile şi instituţiile publice componente au desemnat câte un
reprezentant permanent în CCOA, în vederea asigurării schimbului de date şi
informaţii, iar în structura lor organizatorică au înfiinţat compartimente speciale,
cu funcţionare permanentă. Persoanele desemnate în aceste compartimente asigură
suportul structural şi funcţional pentru desfăşurarea curentă a activităţilor de
cooperare în cadrul SNPCT, precum şi legătura continuă cu CCOA.
6.2.2. ATRIBUŢIILE PRINCIPALELOR STRUCTURI ALE SISTEMULUI
NAŢIONAL DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A TERORISMULUI
În teză sunt prezentate atribuțiile în domeniul prevenirii şi combaterii
terorismului1 ale Serviciului Român de Informații, în calitatea sa de coordonator
tehnic al SNPCT și ale Centrului de Coordonare Operativă Antiteroristă, care
asigură coordonarea activităţilor desfăşurate în cadrul SNPCT, prin reprezentanţi
desemnaţi de autorităţile şi instituţiile publice din componenţa Sistemului.
Pentru prevenirea şi combaterea actelor de terorism, autorităţile şi
instituţiile publice componente ale SNPCT desfăşoară activităţi specifice
atribuţiilor şi competenţelor lor legale şi de cooperare, în conformitate cu
Protocolul general de organizare şi funcţionare a SNPCT, aprobat de Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării. Comunitatea Naţională de Informaţii, prin Consiliul
Operativ, asigură îndeplinirea prevederilor din Protocol. Modul de îndeplinire a
prevederilor Protocolului se analizează în şedinţele semestriale ale Grupului de
lucru şi se raportează Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
De asemenea, sunt prezentate activitățile pe linia prevenirii și combaterii
terorismului pe care le desfășoară autorităţile şi instituţiile publice din componenţa
SNPCT.
Intervenţia antiteroristă se realizează, în situaţia iminenţei producerii unui
atac terorist, în condiţiile metodologiei aprobate de conducerea Serviciului Român
de Informaţii.
Intervenţia contrateroristă se execută, în cazul unui atac terorist, de
unitatea specializată a Serviciului Român de Informaţii (Brigada Antiteroristă),
independent sau în cooperare cu alte forţe cu misiuni specifice din Ministerul
Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Apărării, Serviciul de Protecţie şi
Pază, precum şi din alte structuri din sistemul securităţii şi apărării naţionale, la
1 Guvernul României, Lege privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (proiect),
http://www.gov.ro/obiective/signat/061026-org-func-sri.pdf;
95
solicitarea SRI, în funcţie de natura şi amploarea atacului terorist. Intervenţia
contrateroristă se execută cu aprobarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,
potrivit metodologiei elaborată de SRI, aprobată prin hotărâre a CSAŢ.
6.2.3. PARTICULARITĂŢI ALE ACTIVITĂŢILOR DE
PREVENIRE ŞI COMBATERE A TERORISMULUI CU
ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
În legătură cu modul de desfăşurare a activităţilor de prevenire şi de
combatere specifice terorismului cu arme de distrugere în masă, am considerat
necesar a fi avute în vedere următoarele elemente:
activităţile informativ-operative trebuie să vizeze, între altele, interesul
şi pregătirea entităţilor teroriste pentru dobândirea şi folosirea agenţilor NRBC;
activităţile împotriva fluxurilor de alimentare cu mijloace specifice de
acţiune trebuie să urmărească un control riguros la vamă şi în teritoriu a
mişcărilor/transferurilor, inclusiv traficul ilicit de produse cu dublă utilizare,
precum precursori ai substanţelor toxice, agenţi patogeni, substanţe radioactive sau
alte materiale nucleare. Orice indiciu privind încălcarea regimului substanţelor
chimice, biologice şi radioactive trebuie atent cercetat pentru a se verifica dacă nu
vizează pregătirea unui atentat terorist;
activităţile de pază şi protecţie pentru asigurarea securităţii principalelor
obiective de pe teritoriul naţional trebuie să vizeze, cu prioritate, Centrala
nuclearo-electrică Cernavodă, toate locaţiile unde sunt amplasate surse de radiaţii
nucleare ori diferite materiale radioactive, instalaţiile din industrie cu un grad
ridicat de risc în caz de avarie cu diseminarea unor substanţe toxice, laboratoarele
de inframicrobiologie şi de producere a vaccinurilor etc.
activităţile de pregătire a intervenţiei în urgenţele civile generate de
acţiuni teroriste în vederea limitării şi înlăturării efectelor acestora trebuie să aibă
în vedere şi asigurarea mijloacelor tehnice şi a soluţiilor specifice pentru
executarea decontaminării chimice, biologice, radioactive a persoanelor,
îmbrăcămintei, obiectelor şi terenului.
Echipele de intervenţie medicală să fie capabile (instruite şi dotate cu
ustensile şi medicamente specifice) să facă faţă unor intoxicări produse de agenţi
chimici, îmbolnăviri provocate de agenţi biologici sau tratării bolii de iradiaţie.
În această etapă este foarte importantă asigurarea mijloacelor de protecţie
(măşti contra gazelor, costume de protecţie) şi aparatură dozimetrică pentru dotarea
tuturor echipelor de intervenţie care urmează să acţioneze în zona afectată de
atentatul terorist cu arme de distrugere în masă;
activităţile de instruire şi perfecţionare profesională a tuturor factorilor
implicaţi în prevenirea şi combaterea terorismului cu arme de distrugere în masă
trebuie să acorde atenţie cunoaşterii particularităţilor şi efectelor mijloacelor
96
NRBC, măsurilor de protecţie şi modului de acţiune pentru limitarea şi înlăturarea
efectelor acestora;
activităţile de identificare a acţiunilor teroriste cu mijloace NRBC,
având în vedere lipsa unor semne evidente de producere a acestora, trebuie să se
bazeze pe existenţa unei aparaturi de detecţie chimică, biologică şi radiologică
care, pe cât posibil, să funcţioneze într-un sistem de monitorizare continuă în timp
real, precum şi pe un sistem de alarmare adecvat;
toate forţele care acţionează în cadrul acţiunilor antiteroriste şi
contrateroriste să fie pregătite şi dotate corespunzător specificului mijloacelor
NRBC şi efectelor acestora.
Toate particularităţile acţiunilor antiteroriste şi contrateroriste în cazul
atentatelor cu mijloace NRBC trebuie să fie avute în vedere la elaborarea
metodologiei de intervenţie antiteroristă, care se aprobă de conducerea SRI,
respectiv metodologiei de intervenţie contrateroristă, care se aprobă prin hotărâre a
CSAŢ.
6.3. MANAGEMENTUL CRIZEI DE TERORISM
CU ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
6.3.1. DEFINIREA CRIZEI DE TERORISM CU ARME DE
DISTRUGERE ÎN MASĂ ȘI A ETAPELOR SALE
Criza teroristă este definită de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi
combaterea terorismului, la art. 4, pct. 17 ca „situaţia de fapt creată anterior sau în
urma săvârşirii unui atac terorist, prin care:
a) sunt întrerupte sau afectate grav o serie de activităţi economice, sociale,
politice sau de altă natură;
b) sunt puşi în pericol factori umani specifici şi nespecifici sau factori
materiali importanţi;
c) siguranţa populaţiei sau a unei colectivităţi este expusă la riscuri majore;
d) este necesar a se acţiona prin măsuri defensive ori ofensive pentru
înlăturarea ameninţărilor generate de situaţia de fapt creată”.
Folosirea armelor de distrugere în masă, respectiv a mijloacelor NRBC în
atacuri teroriste, prin efectele distructive pe care le produc, generează criză
teroristă, fiind îndeplinite toate cel 4 criterii din definiţie. De asemenea, definiţia
menţionează crearea crizei teroriste atât anterior, cât şi în urma săvârşirii unui atac
terorist.
În ceea ce priveşte managementul crizei teroriste create prin folosirea, de
către entităţi teroriste a armelor de distrugere în masă / mijloacelor RBC, pentru o
mai bună delimitare a responsabilităţilor, am considerat oportună abordarea
acesteia în două etape distincte: anteatac şi postatac, cu particularităţi şi măsuri
pentru înlăturarea ameninţărilor generate, specifice şi total diferite.
97
Etapa anteatac a crizei teroriste cu folosirea mijloacelor NRBC impune
măsuri defensive ori ofensive pentru înlăturarea ameninţărilor folosirii mijloacelor
NRBC de către entitatea teroristă. Managementul acestei etape a crizei revine
Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, rolul de coordonare
tehnică şi operativă fiind asigurat de Serviciul Român de Informaţii.
Atunci când atacul terorist cu mijloace NRBC nu a putut fi prevenit,
efectele distructive ale folosirii acestora creează etapa postatac a crizei, de natura
unei situaţii de urgenţă însoţită de tulburări grave ale ordinii publice1,
managementul acesteia fiind coordonat de Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative.
Legea nr. 535/2004 mai dispune la art. 17, lit. e) funcţionarea operativă, în
situaţie de criză teroristă, a Centrului Naţional de Acţiune Antiteroristă, care este
integrat funcţional în mecanismul general de gestionare a crizelor şi organizat
conform legii.
Din păcate, în România nu a fost încă adoptată legea referitoare la Sistemul
Naţional de Management Integrat al Crizelor2. Totuşi, din fericire, problematica
terorismului cu arme de distrugere în masă este acoperită, în cea mai mare parte, de
alte acte normative menționate în teză.
6.3.2. PRINCIPALELE ATRIBUȚII ALE MINISTERULUI INTERNELOR
ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE ÎN MANAGEMENTUL CRIZELOR
PROVOCATE DE TERORISMUL CU ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, ca o componentă de bază
a Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, îndeplineşte
atribuţii atât în etapa anteatac a crizei teroriste care implică folosirea mijloacelor
NRBC, cât şi în etapa postatac a crizei.
În teză sunt enunțate atribuţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor
şi Reformei Administrative, care se îndeplinesc în scopul prevenirii şi combaterii
terorismului cu arme de distrugere în masă, inclusiv a managementului crizei
generate de producerea unui asemenea act.
De asemenea, Ordonanța de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 stabileşte, la
art. 13, alin. (4), funcţionarea Centrului Naţional de Conducere a Acţiunilor de
Ordine Publică (CNCAOP), structură interministerială de suport decizional, care
asigură managementul acţiunilor în situaţii de criză în domeniul ordinii publice.
În proiectul Hotărârii Guvernului privind organizarea, funcţionarea şi
compunerea Centrului Naţional de Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică3 se
1 General de divizie dr. Tudor Cearapin – Gestionarea situaţiilor de criză de natură să provoace tulburări ale ordinii
publice, Gândirea militară românească, nr. 6, noiembrie – decembrie 2002, p. 141 – 142; 2 Col. dr. Marian Buciuman, lt. col. Viorel Roş – Sistemul Naţional de Management Integrat al Crizelor – construcţii
şi repere conceptuale, Gândirea militară românească, nr. 2, martie – aprilie 2006, p. 74 – 82; 3 http://www.mira.gov.ro/Documente/transparenta%20decizionala/PrHG%20CNCAOP.pdf;
98
precizează că această structură interinstituţională de suport decizional pentru
managementul acţiunilor în situaţii de criză în domeniul ordinii publice se
organizează în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi
funcţionează în subordinea nemijlocită a ministrului internelor şi reformei
administrative. Are în compunere Centrul de decizie, Centrul de consultanţă şi
Centrul operaţional de comandă – structură operativă cu activitate permanentă
asigurată de Direcţia Generală Management Operaţional din MIRA. Conducerea
executivă a CNCAOP este asigurată de şeful Centrului Operaţional de Comandă.
Conform art. 3 alin. (4) din proiectul Hotărârii Guvernului, „pentru
îndeplinirea obiectivelor sale şi asigurarea funcţiilor de sprijin ce revin
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, CNCAOP cooperează cu
Centrul Operaţional Naţional din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de
Urgenţă, Centru de Situaţii al Guvernului, Centru de Coordonare Operativă
Antiteroristă, Centrul Militar Naţional de Comandă, precum şi cu celelalte centre
operative constituite la nivelul instituţiilor publice reprezentate”.
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, prin Poliţia Română, în
afara atribuţiilor din domeniul ordinii publice este în măsură să îndeplinească şi
alte atribuţii specifice prevenirii şi combaterii terorismului cu arme de distrugere în
masă prin Unitatea NBC1, din structura acesteia, menționate în teză.
La rândul său, Jandarmeria Română este implicată în managementul
crizelor provocate de terorismul cu arme de distrugere în masă.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 550/2004 privind
organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, acestei instituţii specializate a
statului îi revin atribuţii pentru prevenirea şi combaterea terorismului cu arme de
distrugere în masă sau mijloace NRBC, precum şi pentru gestionarea consecinţelor
unor astfel de acte teroriste în cazul în care nu au putut fi prevenite, menționate în
teză.
Acţiunile şi operaţiile tactice pentru menţinerea şi restabilirea ordinii
publice în situaţia în care s-a produs un act terorist cu folosirea de mijloace NRBC
prezintă caracteristici specifice, determinate de existenţa contaminării radioactivi,
chimice sau biologice.
Efectivele de jandarmi angajate în asemenea misiuni trebuie să fie dotate cu
mijloace de protecţie, instruite asupra modului de acţiune în astfel de condiţii
pentru a preveni, pe cât posibil contaminarea populaţiei, ca şi a forţelor proprii.
Spre exemplu, folosirea de către terorişti a unei încărcături radiologice, aşa numita
„bombă murdară”, produce o contaminare radioactivă care nu poate fi evidenţiat
decât cu aparatură dozimetrică. Populaţia, ca şi efectivele de jandarmi, nu percepe
imediat nicio senzaţie specifică sau durere, boala de iradiație instalându-se după o
perioadă de latenţă mai lungă sau mai scurtă, în raport de gradul de contaminare şi
de durata rămânerii în zona contaminată. Deci, jandarmii, fiind echipaţi cu
mijloace de protecţie, trebuie, între altele, să îndrume şi să impună populaţiei
1 Gheorghe Carp – Terorismul internațional. Rolul Ministerului Administrației și Internelor în prevenirea și
combaterea acestui flagel, Editura Ministerul Administrației și Internelor, p. 404 – 405;
99
părăsirea zonei contaminate şi deplasarea spre punctele de control dozimetric şi
decontaminare.
Efectivele care execută misiuni de asigurare a pazei sau protecţiei şi de
apărare a unor obiective de importanţă deosebită trebuie să fie dotate cu mijloace
de protecţie şi instruite pentru a-şi putea îndeplini misiunea chiar în condiţiile în
care entităţile teroriste folosesc mijloace NRBC sau lovesc ori avariază instalaţii de
risc NRBC.
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă reprezintă organul de
specialitate din subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative care
asigură coordonarea unitară şi permanentă a activităţilor de prevenire şi gestionare
a situaţiilor de urgenţă, inclusiv a celor generate de terorismul cu arme de
distrugere în masă.
Acesta reprezintă componenta principală a Sistemului Naţional de
Management al Situaţiilor de Urgenţă (SMNSU) şi are atribuţiile, conform art. 25
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de
Management al Situaţiilor de Urgenţă1, specifice acţiunii în etapa postatac a crizei
teroriste cu mijloace NRBC (prezentate în subcapitolul 6.3.4.).
6.3.3. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA SISTEMULUI NAŢIONAL
DE MANAGEMENT AL CRIZELOR PROVOCATE DE
TERORISMUL CU ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Am imaginat organizarea Sistemului Naţional de Management Integrat al
Crizelor provocate de terorismul cu arme de distrugere în masă / mijloace RBC
(Figura nr. 6.2.) pe principiul „sisteme în sistem”, cu trei componente funcţionale
majore: de conducere, de execuţie şi de sprijin:
Componenta de conducere este configurată, la rândul său, pe trei
niveluri de competenţă, astfel:
o coordonare politică integrată, ce se realizează de autorităţile
abilitate ale statului, în conformitate cu prevederile constituţionale şi ale legislaţiei
în vigoare – Parlamentul, Preşedintele României cu Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării şi Guvernul României. În cadrul Guvernului funcţionează, la Cancelaria
Primului Ministru, Centrul de Situaţii, cu atribuţii în situaţii de urgenţă sau de
evenimente deosebite;
o conducere operațională la nivel naţional, care să exprime
integralitatea conducerii şi coordonării măsurilor adoptate de factorul politic – prin
centrele operative şi operaţionale – Centrul Naţional de Acţiune Antiteroristă,
Centrul Naţional de Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică şi Centrul Naţional
Operaţional pentru Situaţii de Urgenţă. În raport de situaţia concretă, la solicitarea
acestora, participă şi Centrul Naţional Militar de Comandă, în special pentru
executarea unor funcţii de sprijin;
1 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 26 aprilie 2004;
100
o conducere operaţională sectorială la nivelul celorlalte structuri
centrale, precum şi al celor locale cu responsabilităţi în domeniul managementului
crizelor, centrelor operative şi operaţionale ca organe tehnice specializate pe
domeniile de manifestare a crizelor. Coordonarea la nivel naţional a crizelor din
domeniul terorismului, aşa cum este criza anteatac cu mijloace NRBC se realizează
de către Serviciul Român de Informaţii, a celor de natura urgenţelor civile şi din
domeniul ordinii publice, aşa cum este criza postatac cu mijloace NRBC, de către
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Figura nr. 6.2
SCHEMA RELAŢIONALĂ A MANAGEMENTULUI CRIZEI DE TERORISM
CU ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ / MIJLOACE NRBC
101
Componenta de execuţie este formată din ansamblul structurilor,
resurselor umane şi mijloacelor specializate de care dispun autorităţile şi instituţiile
publice cu atribuţii în managementul crizelor, precum şi, după caz, din structuri şi
alte formaţiuni de sprijin stabilite prin lege.
Componenta de sprijin cuprinde:
o Sistemul de informaţii şi avertizare, alcătuit din ansamblul de
structuri, proceduri şi echipamente necesare pentru descoperirea şi monitorizarea
indicilor de apariţie a crizei şi evoluţia acesteia;
o Sistemul de comunicaţii voce – date, compus din infrastructura,
echipamentele şi serviciile specifice comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei,
asigurate de autorităţile publice centrale şi locale, precum şi de către operatorii
publici şi furnizorii autorizaţi de servicii de comunicaţii voce – date;
o Sistemul de comunicare publică, format din ansamblul structurilor,
resurselor şi mijloacelor specializate de care dispun autorităţile şi instituţiile
publice.
Procesul de management al crizelor de terorism cu arme de distrugere în
masă/mijloace NRBC se structurează şi se organizează, de regulă, pe 5 faze
distincte1, conținutul acestora, atât în etapa anteatac, cât și în etapa post atac fiind
prezentate în teză.
6.3.4. MANAGEMENTUL SITUAȚIILOR DE URGENȚĂ
PROVOCATE DE ACTELE DE TRERORISM CU FOLOSIREA
ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Actele de terorism cu folosirea armelor de distrugere în masă provoacă,
indiscutabil, situaţii de urgenţă.
Având în vedere proliferarea atentatelor teroriste pe plan internaţional, în
special a celor cu efecte dramatice asupra vieţii şi sănătăţii unui număr din ce în ce
mai mare de persoane, precum şi al multiplicării şi creşterii gravităţii riscurilor
nonmilitare la adresa securităţii naţionale, Guvernul României a emis Ordonanţa de
urgenţă nr. 21 din 15 aprilie 2004 privind Sistemul Naţional de Management al
Situaţiilor de Urgenţă.
Sistemul este destinat prevenirii şi gestionării situaţiilor de urgenţă,
asigurării şi coordonării resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură
necesare restabilirii stării de normalitate.
Conform art. 2 al Ordonanţei, situaţia de urgenţă reprezintă un „eveniment
excepţional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare şi intensitate ameninţă viaţa
şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale
importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de
1 Colonel dr. Marian Buciuman, locotenent colonel Viorel Roş – Sistemul Naţional de Management Integrat al
Crizelor – construcţie şi repere conceptuale, Gândirea militară românească, nr. 2, martie – aprilie 2006, p. 74 – 82;
102
măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul unitar
al forţelor şi mijloacelor implicate”.
Producerea unui atentat terorist cu arme de distrugere în masă, nucleare,
radiologice, biologice sau chimice reprezintă o situaţie de urgenţă deoarece este un
eveniment excepţional, care prin amploare şi intensitate ameninţă grav viaţa şi
sănătatea populaţiei, iar pentru restabilirea stării de normalitate este necesară
adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, între care evacuarea unei părţi a populaţiei
din zona contaminată, acordarea primului-ajutor şi asistenţei medicale,
decontaminarea personalului, îmbrăcămintei şi drumurilor, alocarea de resurse
suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate.
Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă (SNMSU) are
în compunere comitete pentru situaţii de urgenţă la nivel naţional, judeţean şi local,
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU), servicii publice
comunitare profesioniste pentru situaţii de urgenţă, centre operative pentru situaţii
de urgenţă şi comandantul acţiunii (Figura nr. 6.3.).
Figura nr. 6.3.
Organizarea Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă
În teză se prezintă organigrama și principalele atribuții specifice ale
următoarelor structuri din compunerea SNMSU în situațiile de urgență determinate
de folosirea armelor de distrugere în masă sau mijloacelor NRBC în atentate
teroriste:
Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă (CNSU). Acesta are un
secretariat tehnic care funcţionează ca un compartiment specializat în cadrul
Centrului Operaţional Naţional din Inspectoratul General pentru Situaţii de
Urgenţă;
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU), ca organ de
specialitate din structura Ministerului Administraţiei şi Internelor, asigură
coordonarea unitară şi permanentă a activităţilor de prevenire şi gestionare a
situaţiilor de urgenţă, precum şi cooperarea şi reprezentarea la nivel naţional, în
103
domeniul protecţiei civile, apărării împotriva incendiilor şi gestionării situaţiilor de
urgenţă.
În cadrul IGSU se organizează:
o Inspecţia de prevenire;
o Centrul Operaţional Naţional;
o alte structuri pentru managementul situaţiilor de urgenţă, încadrate
cu personal specializat pe tipuri de riscuri, precum şi cu specialişti în tehnologia
informaţiei şi comunicaţii, precum şi în alte domenii de activitate, conform
cerinţelor operative.
Centrul Operaţional Naţional pentru Situații de Urgență (CON);
Serviciile publice comunitare profesioniste pentru situaţii de urgenţă
(SPCPSU);
Centre operative pentru situaţii de urgenţă.
Centrele operative pentru situaţii de urgenţă din cadrul ministerelor şi
instituţiilor publice îndeplinesc permanent funcţiile de monitorizare, evaluare,
înştiinţare, avertizare, prealarmare, alertare şi coordonare tehnică operaţională în
domeniile de competenţă ale ministerelor şi instituţiilor publice centrale respective.
Coordonarea acţiunilor tuturor forţelor stabilite pentru intervenţii în situaţii
de urgenţă se realizează în mod unitar de comandantul acţiunii, împuternicit, după
caz, în funcţie de natura şi gravitatea evenimentului şi de mărimea categoriilor de
forţe concentrate, de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, comitetul
ministerial, judeţean sau al municipiului Bucureşti. Comandantul acţiunii poate fi
ajutat de o grupă operativă şi de punctul operativ avansat.
Ministerele, celelalte organe centrale şi unele organizaţii neguvernamentale
pot îndeplinii funcţii de sprijin, menționate în teză.
Principalele atribuţii ale componentelor Sistemului Naţional de
Management al Situaţiilor de Urgenţă, cu aplicabilitate în situaţiile de urgenţă
determinate de folosirea armelor sau mijloacelor NRBC în atentate teroriste sunt
prezentate în teză.
De asemenea, este prezentată repartizarea principalelor funcţii de sprijin
aplicabile în situaţiile de urgenţă determinate de folosirea în atentate teroriste a
armelor de distrugere în masă sau a mijloacelor NRBC pe care le asigură
ministerele, celelalte organe centrale și organizațiile neguvernamentale, în
conformitate cu dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 2088/2004.
Este cunoscută oferta NATO de a „reacţiona rapid la solicitările unor state
pentru sprijin în apărarea împotriva atacurilor teroriste şi gestionarea consecinţelor
acestora, incluzând atacurile cu armele nucleare, radiologice, biologice şi chimice
(NRBC)”1.
Batalionul Multinaţional NATO de apărare NRBC are şi misiunea de a
sprijini autorităţile civile din statele membre în cazul folosirii sau ameninţării cu
folosirea mijloacelor NRBC în atentate teroriste.
1 *** - Istambul Summit Communiqué, Press Release (2004)096, 28 June 2004, http://www.nato.int;
104
Planul de acţiune pentru planificarea urgenţelor civile, elaborat în cadrul
Înaltului Comitet de Planificare a Urgenţelor Civile (SCEPC) prevede ca un
obiectiv principal şi „dezvoltarea unor standarde comune pentru protecţia
populaţiei civile împotriva riscurilor NRBC”1.
Am considerat că pentru folosirea experienţei şi al sprijinului NATO în
managementul situaţiilor de criză determinate de folosirea sau ameninţarea cu
folosirea armelor de distrugere în masă / mijloacelor NRBC sunt necesare unele
măsuri care să fie întreprinse de Inspectoratul General pentru Situaţii de
Urgenţă – Centrul Operațional Naţional:
urmărirea procesului de dezvoltare a standardelor comune pentru
protecţia populaţiei civile împotriva riscurilor NRBC şi cunoaşterea acestora în
vederea aplicării;
identificarea elementelor de contact din structurile NATO pentru
solicitarea sprijinului în cazul unei crize determinată de folosirea sau
ameninţarea cu folosirea mijloacelor NRBC, a modalităţilor de transmitere a
solicitării şi executarea a 1 – 2 exerciţii de transmitere a acesteia;
propunerea privind programarea, pregătirea şi desfăşurarea, pe
teritoriul României, a unui exerciţiu de intervenţie ca răspuns la folosirea
armelor de distrugere în masă / mijloacelor RBC într-un atentat terorist, cu
participarea unor forţe specializate NATO, în scopul verificării şi perfecţionării
modului de acţiune a organismelor şi forţelor din SNMSU implicate în
managementul crizei şi al cooperării cu forţele specializate ale NATO.
Din studiul atribuţiilor componentelor Sistemului Naţional de Management
al Situaţiilor de Urgenţă, a rezultat faptul că la stabilirea acestora au fost avute în
vedere, în primul rând, catastrofele naturale. Atribuţiile sunt aplicabile şi în
situaţiile de urgenţă generate de folosirea armelor de distrugere în masă în atentate
teroriste, cu particularităţi, care au fost identificate și prezentate în teză.
Am considerat oportun ca regulamentele privind managementul situaţiilor
de urgenţă specifice tipurilor de risc din domeniile de competenţă ale ministerelor
şi celorlalte instituţii publice centrale cu atribuţii în managementul situaţiilor de
urgenţă, care se avizează de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi se
aprobă prin ordin comun al ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului
care coordonează managementul situaţiilor de urgenţă specifice ameninţărilor
respective, trebuie să acopere şi ameninţările atentatelor teroriste produse atât prin
lovirea unor obiective care pot genera agenţi radioactivi, biologici sau chimici, cât
şi prin folosirea mijloacelor NRBC. Acestea să fie elaborate cu consultarea şi
avizate, după caz, de autorităţi sau instituţii de specialitate precum Comisia
Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, structurile pentru apărarea NBC
şi medicale din Ministerul Apărării, Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare
pentru Microbiologie şi Imunologie „Cantacuzino” etc.
1 *** - Developing Preocedures for Responding to Attacks with Weapons of Mass Destruction, http://www.nato.int/
docu/update/2005/06-june/e0608b.htm;
105
Managementul consecinţelor atentatelor teroriste cu mijloace NRBC a
constituit o preocupare a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi
structurilor sale specializate.
Pe această linie, pentru a se testa şi perfecţiona capacitatea de răspuns la o
eventuală criză teroristă cu folosirea mijloacelor NRBC, în perioada 6 – 10
octombrie 2003, s-a desfăşurat, în Municipiul Piteşti, exerciţiul de apărare civilă,
Dacia – 2003, bazat pe scenariul de simulare a unui atac terorist cu folosirea
muniţiei explozive de dispersie radiologică, cunoscută sub denumirea de „bomba
murdară”.
Exerciţiul, organizat de către Ministerul Administraţiei şi Internelor1, în
colaborare cu Centrul Euroatlantic de Coordonare a Răspunsului la Dezastre din
cadrul NATO, s-a axat pe înlăturarea consecinţelor şi pe răspunsul la o urgenţă
radiologică provocată de un atac terorist cu substanţe radioactive, precum şi pe
reducerea impactului psihologic al unui astfel de atac.
Un alt exercițiu, ConvEx-3 (2005), de răspuns în caz de urgență nucleară a
avut loc la centrala nucleară Cernavodă la 11 – 12 mai 2005.
ConvEx-3 (2005) a cumulat un exercițiu național românesc, testându-se
capacitatea de reacție în cazul unui accident nuclear, cu un exercițiu internațional
care a verificat aplicarea prevederilor EURATOM privind schimbul rapid de
informații pentru notificarea organizațiilor internaționale în eventualitatea unei
urgențe nucleare.
6.3.5. MENȚINEREA ȘI RESTABILIREA ORDINII PUBLICE ÎN
SITUAȚIILE DE URGENȚĂ PROVOCATE DE ACTELE DE TERORISM
CU FOLOSIREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
În afara efectelor specifice: distrugeri, contaminări, îmbolnăviri şi decese,
folosirea armelor de distrugere în masă în atentate teroriste, în special în marile
aglomerări urbane, creează un uriaş haos şi o destabilizare gravă a ordinii publice,
o adevărată criză în domeniul ordinii publice. Nu întâmplător, „bomba murdară”,
armă radiologică din categoria armelor de distrugere în masă, mai este denumită și
„armă de dezordine în masă”.
Pentru a avea o imagine a gravei tulburări a ordinii publice ce se poate
produce în situaţii catastrofale, aşa cum sunt şi cele generate de folosirea armelor
de distrugere în masă, este suficient să ne reamintim urmările uraganului Katrina
asupra populaţiei metropolei New Orleans, din septembrie 2005.
Disperarea i-a făcut pe supravieţuitori să se încaiere sau chiar să se omoare
între ei în încercarea de a se salva, de a fi primii evacuaţi sau de a primi apă
potabilă şi alimente. S-au produs numeroase jafuri, chiar cazuri de persoane
împuşcate sau violate, descreieraţi înarmaţi au încercat să impună propria lor
1 Denumirea la acea dată a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;
106
„lege”. S-a tras asupra poliţiştilor, echipelor de salvare şi asupra elicopterelor care
transportau bolnavi şi copii sau care aduceau apă şi alimente.
Pentru a face faţă situaţiei şi a restabili ordinea publică, au fost mobilizaţi
peste 26.000 militari, membrii Gărzii Naţionale fiind autorizaţi să deschidă focul
asupra răufăcătorilor.
În situaţii de terorism cu folosirea mijloacelor NRBC, structurile
Ministerului Internelor și Reformei Administrative cu atribuţii în domeniul
menţinerii şi restabilirii ordinii publice, respectiv Poliţia Română, Jandarmeria
Română şi Poliţia de Frontieră, au un rol deosebit în asigurarea şi impunerea
legalităţii, pentru sprijinirea desfăşurării activităţilor de management al situaţiei de
urgenţă şi revenirea la starea de normalitate.
Suportul decizional pentru managementul acțiunilor în situații de criză în
domeniul ordinii publice este asigurat de Centrul Național de Conducere a
Acțiunilor de Ordine Publică.
Strategia Ministerului Administraţiei şi Internelor1 de realizare a ordinii şi
siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea
criminalităţii stradale, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 196 din 17 martie
2005, identifică printre principalele ameninţări, din mediul internaţional, la adresa
ordinii şi siguranţei publice, următoarele:
„a) dezvoltarea, consolidarea şi specializarea filierelor crimei organizate,
internaţionalizarea acestora şi atragerea în componenţă a unor elemente şi grupuri
autohtone, includerea ţării noastre în circuitul transnaţional al traficului ilicit de
[…] armament, explozivi, substanţe toxice, radioactive […];
b) creşterea pericolului terorist, proliferarea armelor de distrugere în masă, a
traficului cu tehnologii şi materiale supuse controlului destinaţiei finale; […]
e) […] creşterea posibilităţii de scăpare de sub control a sistemelor de
gestionare şi comandă a armelor de distrugere în masă”.
Este evident că atentatele teroriste cu folosirea armelor de distrugere în
masă sau unor mijloace NRBC, prin efectele acestora (decese, îmbolnăviri,
distrugeri, contaminarea resurselor de apă şi de hrană etc.) produc haos şi afectează
în mod grav ordinea şi siguranţa publică.
În teză sunt menționate, din Strategie, conceptele de:
Ordinea publică, ca parte componentă a securităţii naţionale;
Siguranţa publică;
Menţinerea ordinii publice;
Asigurarea ordinii publice;
Restabilirea ordinii publice.
De asemenea, sunt prezentate principiile de realizare a ordinii şi siguranţei
publice2, aplicabile în toate situaţii operative, inclusiv în cele create în urma unor
atentate teroriste cu mijloace NRBC.
1 Denumirea la acea dată a Ministerului Internelor și Reformei Administrative; 2 Idem, p. 4 – 5;
107
Aplicarea principiilor de realizare a ordinii și siguranței publice are o
semnificaţie deosebită în cazul producerii unui atentat cu mijloace NRBC, când
funcţionarea sistemului de ajutor medical, evacuarea populaţiei din zonele
contaminate, efectuarea operaţiilor de decontaminare a personalului, îmbrăcămintei
şi drumurilor, asigurarea resurselor de supravieţuire (apă potabilă şi alimente
necontaminate) etc. nu pot fi efectuate decât în condiţiile menţinerii ordinii
publice.
6.4. SISTEM NAŢIONAL INFORMATIC DE MANAGEMENT,
MONITORIZARE ŞI AVERTIZARE A AMENINŢĂRILOR NRBC
Pentru a asigura monitorizarea efectelor atacurilor teroriste cu arme de
distrugere în masă / mijloace RBC sau eventualele accidente cu diseminarea
necontrolată a unor materiale RBC, dar şi suportul deciziei în managemnetul
intervenţiei pentru limitarea consecinţelor pe întreg teritoriul naţional, în teză, am
propus crearea unui sistem naţional informatic de management, monitorizare şi
avertizare a riscurilor NRBC.
În prezent, în Armata României a fost organizat şi pus în funcţiune un
Sistem pentru realizarea supravegherii NBC care asigură culegerea şi evaluarea
datelor referitoare la întrebuinţarea armelor de distrugere în masă, producerea
emisiilor de substanţe toxice industriale, a debitelor mici ale dozelor de radiaţii
absorbite, precum şi a agenţilor patogeni (biologici) în urma diseminării
controlate1.
Sistemul de supraveghere şi avertizare NBC, operaţional în cadrul Armatei,
reprezintă o realizare remarcabilă, în măsură să descopere situaţiile de folosire a
armelor de distrugere în masă la niveluri cu semnificaţie militară şi a unor emisii
necontrolate de substanţe toxice, radioactive sau agenţi patogeni la obiective din
vecinătatea unităţilor militare prevăzute cu elemente de detecție interconectate în
sistem.
Din punct de vedere al prevenirii, combaterii şi managementului
consecinţelor terorismului cu arme de distrugere în masă / mijloace RBC, Sistemul
de supraveghere şi avertizare NBC al Ministerului Apărării nu poate satisface, pe
deplin, nevoile, deoarece acoperă o zonă relativ limitată, unde sunt dislocate
unităţile militare care deţin elementele de detecție şi, mai ales, nu sunt prevăzute
legături de cooperare în timp real cu instituţiile publice abilitate să intervină în
astfel de situaţii.
Din luna mai 2008, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a
început implementarea Sistemului de Management Informaţional pentru Situaţii de
Urgenţă (SMISU), în cadrul unui proiect finanţat de Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare.
1 Maior Cornel Deliu, maior Vasile Crisbăşan – Supravegerea nucleară, biologică şi chimică la pace şi în situaţii de
criză, Gândirea militară românească, nr. 1, ianuarie – februarie 2002, p. 60 – 61;
108
Realizare unui mecanism de corelare a eforturilor tuturor autorităţilor
statului în vederea prevenirii, combaterii şi înlăturării urmărilor atacurilor teroriste
cu arme sau alte mijloace de distrugere în masă presupune crearea unui sistem
naţional automatizat de management, monitorizare, simulare şi avertizare a
riscurilor nucleare, radiologice, biologice şi chimice.
Faţă de această necesitate am conceput un Sistem Naţional Informatic de
Management, Monitorizare şi Avertizare a Riscurilor NRBC, care să utilizeze
infrastructura Sistemului de Management Informaţional pentru Situaţii de Urgenţă,
să fie gestionat de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi la care să
participe şi alte autorităţi publice cu atribuţii şi competenţe în domeniu.
Prin acest sistem urmează a se realiza:
managementul integrat al reacţiei în situaţii de atac terorist cu arme de
distrugere în masă / mijloace RBC sau în caz de accident tehnologic cu
diseminarea în mediu de agenți radioactivi, biologici sau chimici;
monitorizarea mediului ambiant prin senzori de detecţie NRBC;
avertizarea apariţiei unor situaţii de contaminare;
simularea computerizată a efectelor şi propagării contaminării.
Scopul principal al sistemului îl constituie crearea unui cadru necesar
protejării şi salvării populaţiei, precum şi a bunurilor şi mediului. Realizarea
sistemului presupune:
crearea cadrului juridic şi instituţional necesar asigurării monitorizării
NRBC şi răspunsului în caz de necesitate;
realizarea unei reţele de senzori ficşi şi mobili;
dotarea cu platforme telecomandate de detecţie şi intervenţie,
echipamente de protecţie şi de decontaminare;
pregătirea autorităţilor competente şi a populaţiei din zonele de risc
potenţial, prin desfăşurarea de simulări şi exerciţii.
Sistemul va fi necesar a fi interconectat cu Sistemul de supraveghere şi
alarmare NBC al Ministerului Apărării şi cu sistemele proprii ale unor obiective
energetice sau industriale care monitorizează noxele din zonele în care sunt
amplasate. De asemenea, el va fi interconectat cu structurile care funcţionează în
situaţii de criză teroristă cu arme de distrugere în masă / mijloace RBC (Centrul
Naţional de Acţiune Antiteroristă, Centrul Operaţional Naţional pentru Situaţii de
Urgenţă, Centrul Naţional de Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică și Centrul
Militar Național de Comandă).
În sistem pot fi introduse şi date din surse externe precum informaţiile
meteorologice furnizate de Sistemul Informaţional Meteorologic Integrat (SIMIN),
informaţiile privind calitatea mediului furnizate de Ministerul Mediului şi
Dezvoltării Durabile, informaţiile privind epidemiile sau apariţia unor boli
contagioase furnizate de Ministerul Sănătăţii Publice etc.
Una din funcţiile sistemului va consta în suprapunerea informaţiilor
furnizate de senzorii NRBC pe o hartă digitală la scară redusă. Prin aceasta se va
putea realiza, cu uşurinţă şi în timp real, estimarea întinderii contaminării, precum
109
şi a concentraţiilor nocive din zona afectată, dar şi evoluţia în timp a contaminării
prin coroborare cu datele meteorologice.
De asemenea, pe harta digitală vor putea fi suprapuse, în timp real, şi
informaţiile referitoare la poziţia şi direcţia de deplasare a echipelor de intervenţie
contrateroristă, a echipajelor de salvare, a echipelor de decontaminare şi chiar a
echipamentelor telecomandate de monitorizare NRBC (roboţi telecomandaţi -
ROV şi platforme aeropurtate telecomandate – UAV).
O altă funcţie a sistemului propus ar putea fi simularea în scop de exerciţiu
a diferitelor situaţii de risc NRBC. Această funcţie se poate realiza prin proiectarea
pe harta digitală a diferitor scenarii prestabilite sau generate de sistem şi
monitorizarea modului de reacţie a forţelor implicate.
Din punct de vedere tehnic și funcțional, realizarea Sistemului Național
Informatic de Management, Monitorizare și Avertizare a Riscurilor NRBC, se
poate face având la bază infrastructura de comunicații și tehnologia informației a
Sistemului de Management Informațional pentru Situații de Urgență și a Centrului
Național de Conducere a Acțiunilor de Ordine Publică.
Schema circuitului informaţional în cadrul sistemului este prezentată în
Figura nr. 6.5.
110
Figura nr. 6.5.
SCHEMA DE PRINCIPIU A CIRCUITULUI INFORMAȚIONAL ÎN CADRUL
SISTEMULUI NAȚIONAL INFORMATIC DE MANAGEMENT, MONITORIZARE
ȘI AVERTIZARE A RISCURILOR NRBC
111
CONCLUZII
1. Terorismul cu arme de distrugere în masă reprezintă una din cele mai
grave amenințări la adresa păcii și securității internaționale, precum și a securității
naționale, ceea ce argumentează actualitatea și importanța deosebită ale tezei de
doctorat.
2. Strategia de securitate națională a României – 2007, evaluând
principalele riscuri și amenințări care pot pune în pericol securitatea națională,
securitatea publică și siguranța cetățeanului, plasează pe primele două locuri
terorismul internațional, respectiv proliferarea armelor de distrugere în masă,
atenţionând că rețelele teroriste internaționale „pot provoca pierderi masive de vieți
omenești și distrugeri materiale de mare amploare, iar – prin accesul posibil la
armele de distrugere în masă – consecințele acțiunilor lor pot deveni devastatoare”.
3. Literatura de specialitate pe plan internațional menţionează pericolul
uriaș pe care îl prezintă terorismul cu arme de distrugere în masă iar, în literatura
românească de specialitate se întâlnesc doar succinte referiri la terorismul cu arme
de distrugere în masă ca formă a terorismului internațional.
4. Sistemul Național de Prevenire și Combatere a Terorismului, ca și
Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, instituite prin acte
normative, de altfel foarte bine concepute și organizate, nu au avut în vedere și
specificul terorismului cu arme de distrugere în masă. Acestea pot constitui baza
prevenirii și combaterii, respectiv managementului consecințelor terorismului cu
arme de distrugere în masă, dar cu particularități de aplicare determinate de
specificul formelor de terorism nuclear, radiologic, biologic sau chimic, al
efectelor acestor tipuri de arme, aspecte care au fost avute în vedere la desfășurarea
cercetării concretizate prin teza de doctorat.
5. Armele de distrugere în masă, nucleare, radiologice, biologice şi
chimice, prin efectele lor asupra organismului uman, precum și asupra bunurilor și
mediului, reprezintă potențiale mijloace ale acțiunilor teroriste.
6. Situațiile de folosire a armelor de distrugere în masă în atentatele
teroriste produse în ultimele decenii au scos în evidenţă concluzia că aceste
mijloace reprezintă o tentație majoră a grupurilor și organizațiilor teroriste, ceea ce
impune adoptarea celor mai ferme măsuri de prevenire și combatere a unor atentate
cu astfel de arme.
7. Contrabanda cu materiale nucleare sau radioactive, dezvoltată în special
după destrămarea URSS în 1991, reprezintă o infracțiune deosebit de periculoasă,
care poate favoriza terorismul nuclear sau radiologic.
8. Din studiul de caz privind acțiunile teroriste cu arme de distrugere în
masă ale sectei Aum Shinrikyo au rezultat următoarele concluzii:
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
112
grupările teroriste sunt interesate de dobândirea și folosirea mijloacelor
radiologie, biologice și chimice datorită efectelor majore ale acestora, relativei
facilități de procurare și de disimulare a activităților pregătitoare;
lipsa de activitate informativă specifică și de reacție promptă a
autorităților pentru identificarea și prevenirea acțiunilor de pregătire a atentatelor
teroriste cu mijloace radiologice, biologice și chimice poate facilita săvârșirea
acestora;
orice acțiune a unei entități sau grupări, chiar fără a fi cunoscută ca
având profil terorist, de procurare a mijloacelor radiologice, biologice și chimice
trebuie monitorizată de autorități, existând o mare probabilitate ca aceasta să vizeze
pregătirea unui atentat terorist cu astfel de mijloace sau traficarea în același scop.
9. Din studiul de caz privind preocupările rețelei al-Quaeda pentru
obținerea și folosirea armelor de distrugere în masă în atentate teroriste a rezultat
interesul deosebit al rețelei pentru procurarea acestor tipuri de arme, dar expertiza
tehnică precară o ține încă departe de o adevărată capabilitate de distrugere în
masă. Totuși, al-Quaeda rămâne extrem de periculoasă prin capacitatea de a
recruta, îndoctrina, instrui și promova un mare număr de jihadiști sinucigași,
oriunde pe Glob, care ar putea folosi arme de distrugere în masă. De asemenea,
structura sa descentralizată complică foarte mult eforturile de monitorizare a
preocupărilor și amenințărilor rețelei în legătură cu folosirea armelor de distrugere
în masă
10. Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă o potențială resursă
pentru megaterorism.
11. Pornind de la considerația unanimă că proliferarea armelor de distrugere
în masă reprezintă o gravă amenințare pentru pacea și securitatea internațională,
amplificată de riscul ca entități teroriste să dobândească și să folosească astfel de
arme, comunitatea internațională, la diferite niveluri (Adunarea Generală și
Consiliul de Securitate ale ONU, Uniunea Europeană, NATO, Grupul G-8), a
întreprins numeroase măsuri de prevenire.
12. Politica țării noastre privind prevenirea și combaterea proliferării
armelor de distrugere în masă, așa cum aceasta a fost jalonată de Strategia de
securitate națională a României, reprezintă acțiunea corelată a tuturor autorităților
care participă la controlul exporturilor de produse, echipamente și tehnologii cu
dublă utilizare în scopul proliferării armelor de distrugere în masă, vizând blocarea
accesului ilegal al unor state sau entități teroriste la aceste categorii de arme și
prevenirea meagaterorismului.
13. Datorită caracteristicilor armelor de distrugere în masă, Dreptul
internațional umanitar consideră ilicită folosirea acestora de lege lata.
14. Nu există încă un instrument de Drept internațional public referitor la
interzicerea armelor nucleare, ci doar Tratatul cu privire la neproliferarea armelor
nucleare, tratatele de interzicere a experiențelor nucleare și alte 10 instrumente
juridice care interzic amplasarea armelor nucleare în spațiul extraatmosferic, în
oceanul planetar și în anumite zone ale Globului.
113
15. Avizul Curții Internaționale de Justiție de la Haga din iulie 1996,
intitulat „Legalitatea amenințării cu folosirea de arme nucleare”, nu consideră
ilicită amenințarea cu folosirea sau folosirea armelor nucleare decât într-o
circumstanță extremă de legitimă apărare în care ar fi în cauză însăși supraviețuirea
unui stat.
16. În materia instrumentelor juridice privind interzicerea armelor biologice
și chimice „Convenția cu privire la interzicerea perfecționării, producției și stocării
armelor bacteriologice (biologice) și cu toxine și la distrugerea lor”, intrată în
vigoare în 1975 și „Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării
și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora”, intrată în vigoare în 1997, au
un rol important în prevenirea și combaterea terorismului cu astfel de arme.
17. Prevederea Convenției privind interzicerea armelor chimice conform
căreia orice substanță care poate cauza moartea, incapacitatea temporară sau
vătămări permanente, cu excepția celor destinate unor scopuri neinterzise, se
consideră armă chimică este deosebit de importantă pentru prevenirea și
combaterea terorismului chimic.
18. Nu există, până în prezent, în Dreptul internațional un tratat privind
prevenirea și reprimarea terorismului sub toate formele sale, ci doar 11 instrumente
juridice internaționale privind prevenirea și combaterea unor forme particulare de
terorism vizând aviația civilă, navigația maritimă, persoanele care se bucură de
protecție internațională, atentatele teroriste cu explozibili, reprimarea finanțării
terorismului și două instrumente juridice vizând prevenirea și combaterea
terorismul nuclear și radiologic: „Convenția privind protecția fizică a materialelor
nucleare și a instalațiilor nucleare” și „Convenția internațională pentru reprimarea
actelor de terorism nuclear”.
19. Deosebit de importante sunt instrumentele juridice comunitare
referitoare la incriminarea terorismului în vederea prevenirii și combaterii
terorismului cu arme de distrugere în masă pe continentul european și în România,
acestea abordând fenomenul terorist sub toate formele sale.
20. Activitățile de prevenire a terorismului, de combatere a terorismului,
acțiunile antiteroriste, cele contrateroriste și cele de management al consecințelor
au elemente specifice în cazul terorismului cu arme de distrugere în masă.
21. O importanță deosebită prezintă activitatea de obținere a informaților în
legătură cu preocupările entităților teroriste, decisivă în prevenirea terorismului cu
arme de distrugere în masă. De asemenea, desfășurarea acțiunilor contrateroriste în
cazul terorismului cu arme de distrugere în masă are particularități determinate de
specificul efectelor acestor arme.
22. Amenințarea terorismului cu arme de distrugere în masă, respectiv
combaterea acestei forme de terorism, reprezintă preocupări ale Uniunii Europene,
fiind și parte integrantă a misiunilor forțelor NATO. Este de subliniat posibilitatea
intervenției Batalionului Multinațional NATO de Apărare NRBC în sprijinul
autorităților competente din statele membre pentru prevenirea și combaterea
terorismului cu arme de distrugere în masă.
114
23. În prevenirea actelor de terorism nuclear sunt prioritare măsurile vizând
asigurarea securității fizice a materialelor fisionabile, îmbunătățirea protecției
instalațiilor nucleare (radiologice) împotriva atacurilor sau actelor de sabotaj,
pregătirea pentru a face față unui eventual atac cu arma radiologică.
24. „Strategia națională de prevenire și combatere a terorismului”, aprobată
de CSAȚ în aprilie 2002, important document strategic în materie, a avut la bază
„Strategia de securitate națională a României – 2001”, în care nu au fost evaluate,
neajungând la dimensiunile actuale, amenințarea proliferării armelor de distrugere
în masă, ca și riscurile ca aceste arme să facă joncțiunea cu terorismul
internațional.
25. În scopul prevenirii și combaterii terorismului internațional, România a
adoptat cele 13 convenții internaționale referitoare la incriminarea terorismului,
cele 4 convenții ale Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea
terorismului și a încheiat 32 acorduri sau înțelegeri bilaterale și unul trilateral
vizând colaborarea în lupta împotriva terorismului și a altor fapte penale de
gravitate deosebită.
26. Două legi speciale, care au ca obiect principal de reglementare alte
activități: desfășurarea în siguranță a activităților nucleare (Legea nr. 193/2003),
respectiv aplicarea Convenției privind interzicerea armelor chimice (Legea nr.
56/1997, republicată), definesc și sancționează faptele de terorism în domeniul
nuclear, respectiv faptele de producere, dobândire, deținere, transfer sau folosirea
de arme chimice, cu precizarea că este considerată armă chimică orice substanță
toxică care este folosită în alte scopuri decât cele neinterzise (menționate în lege),
deci și în scopuri ostile sau teroriste.
27. Legea nr. 535/2004 pentru prevenirea și combaterea terorismului
reprezintă cel mai complet și complex text de lege românesc în vigoare în materia
luptei împotriva terorismului. Subliniind valoarea deosebită a acestui text de lege,
se constată totuși unele imperfecțiuni.
28. Din analiza comparativă a Legii nr. 535/2004 și a noului Cod penal –
Legea nr. 301/2004 (care, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
50/2006, urmează să intre în vigoare la 1 septembrie 2009) a rezultat că noul Cod
penal, care cuprinde un întreg titlu IV „Crime și delicte de terorism”, incriminează
infracțiunile de terorism cu mai multă claritate decât Legea nr. 535/2004 și, de
asemenea, transpune în mai mare măsură prevederile Deciziei-cadru nr.
2002/475/JAI a Consiliului Uniunii Europene. Totuși, noul Cod penal nu a preluat
toate infracțiunile de terorism prevăzute de Legea nr. 535/2004, astfel că după
intrarea acestuia în vigoare, incriminarea terorismului va fi reglementată de ambele
legi penale.
29. Conform dispozițiilor Legii nr. 535/2004, activitățile de prevenire și
combatere a terorismului se organizează și se desfășoară în România în mod unitar,
prin Sistemul Național de Prevenire și Combatere a Terorismului, coordonat tehnic
de Serviciul Român de Informații prin Centrul de Coordonare Operativă
Antiteroristă, din structura acestuia.
115
30. Atribuțiile principalelor structuri ale Sistemului Național de Prevenire și
Combatere a Terorismului prezintă particularități în activitățile de prevenire și
combatere a terorismului cu arme de distrugere în masă.
31. Pentru o mai bună delimitare a responsabilităților factorilor participanți
la managementul crizei de terorism cu arme de distrugere în masă este oportună
abordarea acesteia în două etape distincte, anteatac și postatac cu particularități și
măsuri pentru înlăturarea amenințărilor generate, specifice și total diferite. Atunci
când atacul terorist nu a putut fi evitat, efectele distructive ale folosirii armelor de
distrugere în masă creează etapa postatac a crizei, de natura unei situații de
urgență, însoțită de tulburări grave ale ordinii publice.
32. Ministerului Internelor și Reformei Administrative îi revin atribuții
specifice pentru managementul crizelor provocate de terorismul cu arme de
distrugere în masă.
33. Monitorizarea în timp real a efectelor atacurilor teroriste cu arme de
distrugere în masă sau ale eventualelor accidente tehnologice cu diseminarea
necontrolată în mediu a unor materiale radiologice, biologice sau chimice, în
vederea asigurării suportului decizional în managementul consecințelor presupune
utilizarea unui sistem informatic și de comunicații dedicat în acest scop.
PROPUNERI
1. Actualizarea şi completarea Strategiei naţionale de prevenire şi
combatere a terorismului în conformitate cu prevederile Strategiei de securitate
naţională a României – 2007, prin includerea măsurilor şi acţiunilor specifice
prevenirii şi combaterii terorismului cu arme de distrugere în masă, precum şi cu
titulaturile actuale ale autorităţilor şi instituţiilor publice implicate.
Din punctul de vedere al terorismului cu arme de distrugere în masă, propun
următoarele completări:
a) La Introducere, în paragraful referitor la Strategia de securitate naţională
a României, sintagma „terorismul este identificat ca pericol major” să fie înlocuită
cu sintagma „terorismul internaţional şi proliferarea armelor de distrugere în masă
constituie cele mai grave pericole”;
b) La parag. (9) referitor la categoriile de mijloace specifice de acţiune
teroristă (utilizate de entităţile teroriste în lovirea ţintelor operaţionale),la lit. a)
mijloace utilizate împotriva factorului uman, la pct. 1.4. se elimină cuvântul
„bioactive” care se referă la substanţe şi dispozitive şi se completează cu sintagma
„mijloace biologice şi toxine” după cuvântul „radioactive”;
c) La parag. (9), lit. b) mijloace utilizate împotriva factorilor materiali, se
introduce sintagma „dispozitive nucleare explozive” în categoria mijloacelor
distructive (mai corect decât destructive);
d) La parag. (11) referitor la metodele specifice de acţiune teroristă, se
introduce lit. d1) cu următorul conţinut:
„d1) distrugerea unor factori materiali care să provoace explozii nucleare
sau dispersarea în mediu de substanţe radioactive sau chimice ori agenţi patogeni”;
116
e) La parag. (12) referitor la mecanisme generale de alimentare a
terorismului, la lit. a) cu resurse umane, se introduce pct. 31. cu următorul conţinut:
„31. recrutarea unor specialişti care au participat la dezvoltarea programelor
privind armele de distrugere în masă din unele state.”;
f) La parag. (12), lit. b) cu mijloace specifice de acţiune teroristă şi cu
resurse financiare, logistice etc, pct. 2 se reformulează astfel:
„2) obţinerea ilegală (prin furturi, estorcări, acţiuni specifice criminalităţii
organizate transfrontaliere ş.a.) facilitată atât de măsurile de securitate insuficiente
la obiectivele cu instalaţii nucleare, radiologice sau depozitele existente încă de
arme de distrugere în masă în unele state, cât şi de contrabanda cu materiale
nucleare şi radioactive”;
g) La parag. (16) referitor la aspectele relevante evidenţiate de analiza
mecanismelor de geneză, afirmare şi modelare a fenomenului terorist pe plan
internaţional, se introduce înaintea lit. a) o noua literă cu următorul conţinut:
„a1) proliferarea armelor de distrugere în masă, care reprezintă o ameninţare
deosebit de gravă sub raportul potenţialului de distrugere, poate facilita joncţiunea
acestora cu terorismul internaţional, cu consecinţe catastrofale – pierderi masive de
vieţi omeneşti şi distrugeri devastatoare”;
h) La parag. (16), lit. l) referitor la evoluţiile politicilor antiteroriste
determinate de atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, precum şi evoluţiile
subsumate-asociate campaniei antiteroriste internaţionale, se adaugă pct. 5 cu
următorul conţinut:
„5) măsuri ferme de blocare a tendinţelor unor state de a dezvolta programe
de producere a uraniului înalt îmbogăţit, respectiv a armelor nucleare sub pretextul
dezvoltării energeticii nucleare paşnice”;
i) La parag. (17) referitor la contextul intern de securitate, la lit. c)
privitoare la sursele suplimentare de risc la adresa securităţii naţionale, se introduc
trei noi pct. cu următorul conţinut:
„5. contrabanda cu materiale nucleare sau radioactive;
6. proliferarea armelor de distrugere în masă în zone geografice apropiate;
7. posibilitatea sustragerii de sub control a operaţiilor de comerţ exterior cu
produse şi tehnologii cu dublă utilizare”;
j) La parag. (26) privind misiunile pe dimensiunea prevenirii terorismului,
la lit. c) activităţi împotriva fluxurilor de alimentare cu mijloace specifice de
acţiune, precum şi cu resurse financiare, logistice şi informaţionale a entităţilor
teroriste, derulate în interiorul şi exteriorul teritoriului naţional se adaugă: „O
atenţie deosebită va fi acordată oricăror preocupări de dobândire şi dezvoltare a
mijloacelor şi tehnologiilor cu dublă utilizare, în vederea producerii armelor de
distrugere în masă;
k) La parag. (26), la lit. d) referitoare la activităţi de pază, protecţie şi alte
forme de descurajare, se adaugă: „O atenţie deosebită va fi acordată pazei şi
protecţiei centralei nuclearo-electrice şi obiectivelor ce cuprind instalaţii
radiologice, instalaţii chimice cu substanţe nocive, laboratoare de
inframicrobiologie sau producătoare de seruri şi vaccinuri;
117
l) La parag. (26), la lit. e) activităţi de pregătire a intervenţiei în urgenţe
civile generate de acţiuni teroriste cu diverse mijloace specifice în vederea
limitării/combaterii efectelor acestora se va introduce sintagma „inclusiv arme de
distrugere în masă”, după sintagma „mijloace specifice”.
2. Pentru realizarea unei reglementări unitare a incriminării terorismului în
dreptul intern și în concordanță cu aquis-ul comunitar, cu ocazia preconizatei
modificări a codului penal, să fie preluate în titlul IV „Crime și delicte de terorism”
și celelalte infracțiuni de terorism prevăzute de Legea nr. 535/2004, ținându-se
seama de îmbunătățirile rezultate din transpunerea Deciziei-cadru nr. 2002/475/JAI
a Consiliului Uniunii Europene.
Legea nr. 535/2004, modificată să reglementeze doar organizarea și
realizarea activității de prevenire și combatere a terorismului.
3. Până la modificarea și completarea Codului penal și a Legii nr.
535/2004 (conform propunerii nr. 2), modificarea și completarea Legii nr.
535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului în vederea eliminării unor
imperfecțiuni, după cum urmează:
a) Art. 2, lit. b) să fie reformulat astfel:
„b) atentează grav asupra factorilor umani specifici și nespecifici, precum și
asupra factorilor materiali, producând în rândul populației panică sau teroare”;
b) La art. 21, alin. (1) și alin. (3), după sintagma „interceptate” se va
introduce expresia „și înregistrate”;
c) La art. 33, lit. b) să se elimine cuvântul „bacteriologice”.
4. Organizarea și funcționarea Sistemului Național de Management
Integrat al Crizelor provocate de Terorismul cu Arme de Distrugere în Masă, care
să asigure managementul etapei anteatac prin Sistemul Național de Prevenire și
Combatere a Terorismului, rolul de coordonare tehnică și operativă revenind
Serviciului Român de Informații prin Centrul de Coordonare Operativă
Antiteroristă, iar managementul etapei postatac să fie coordonat de Ministerul
Internelor și Reformei Administrative prin Centrul Operațional Național pentru
Situații de Urgență și Centrul Național de Conducere a Acțiunilor de Ordine
Publică.
5. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență – Centrul Operațional
Național să întreprindă demersurile necesare în vederea pregătirii solicitării, la
nevoie, a sprijinului specializat al NATO în caz de amenințare sau de atentat
terorist cu arme de distrugere în masă.
6. Realizarea și implementarea Sistemului Național Informatic de
Management, Monitorizare și Avertizare a Riscurilor NRBC în vederea asigurării
monitorizării efectelor atacurilor teroriste cu arme de distrugere în masă sau ale
eventualelor accidente tehnologice cu diseminarea necontrolată în mediu a unor
materiale radiologice, biologice și chimice, precum și a suportului decizional în
managementul intervenției pentru limitarea consecințelor pe întreg teritoriul
național.
118
Sistemul să utilizeze infrastructura Sistemului de Management
Informațional pentru Situații de Urgență, aflat în curs de implementare, să fie
gestionat de Ministerul Internelor și Reformei Administrative și la acesta să
participe și alte autorități publice cu atribuții și competențe în domeniu, precum și
să fie interconectat cu sistemele proprii ale acestora.
Sistemul să permită suprapunerea informațiilor în timp real pe o hartă
digitală, putându-se evalua nivelul și evoluția în timp și spațiu a contaminării,
precum și informațiile referitoare la activitatea în teren a echipelor de intervenție
contrateroriste și de management al consecințelor.
Teza de doctorat, prin actualitatea tematicii abordate, analiza efectuată,
sugestiile și propunerile formulate vizând perfecționarea cadrului normativ și a
managementului activităților pentru prevenirea și combaterea terorismului cu arme
de distrugere în masă și a managementului situațiilor de urgență provocate de
acesta, se dorește o modestă contribuție la evitarea sau limitarea efectelor uneia
dintre cele mai grave amenințări la adresa securității naționale.
ADM arme de distrugere în masă AG Consiliul Afacerilor Generale (la UE)
AIEA Agenția Internațională pentru Energie Atomică
ANCEX Agenția Națională de Control al Exporturilor A/RES indicativ care precede numerotarea rezoluțiilor Adunării Generale a ONU
BgAT Brigada Antiteroristă
BZ codul substanței toxice cu acțiune psihochimică 3-chinuclidinil benzilat
BW arme biologice (en. Biological Weapons)
CA codul substanței iritant-lacrimogene cianură de bromobenzil
CCOA Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului (la Consiliul Europei)
CEPD Direcția de Planificare a Urgențelor Civile – NATO (en. Civil Emergency Planing
Directorate) CETS indicativ care precede numerotarea instrumentelor juridice elaborate de Consiliuol
Europei (en. Council of Europe Treaty Series)
CICR Comitetul Internațional al Crucii Roșii CN codul substanței iritant-lacrimogene cloroacetofenonă
CNAA Centrul Național de Acțiune Antiteroristă
CNCAOP Centrul Național de Conducere a Acțiunilor de Ordine Publică CNS Centrul de Studii pentru Neproliferare (en. Center for Nonproliferation Studies)
din cadrul Institutului de Studii Internaționale Monterey - SUA
CNSU Centrul Național pentru Situații de Urgență CODEXTER Comitetul de experți al Consiliului Europei pe problematica terorismului (en.
Committee of Experts on Terrorism)
CON Centrul Operațional Național pentru Situații de Urgență CR codul substanței iritant-lacrimogene dibenzoxazepină
CS codul substanței iritant-lacrimogene orto-clorobanzalmalononitril
CSAȚ Consiliul Suprem de Apărare a Țării ECOFIN Ceonsiliul pentru Economie și Finanțe (la UE)
EURATOM Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică
LISTA DE ABREVIERI
119
EUROJUST Agenția Uniunii Europene însărcinată cu cooperarea statelor membre în domeniul
justiției (en. European Judicial Co-operation)
EUROPOL Organizația Uniunii Europene însărcinată cu aplicarea legislației comunitare (en. European Police Office)
FBI Biroul Federal de Investigații al SUA (en. Federal Bureau of Investigation)
G-8 Grupul statelor puternic industrializate (Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, SUA) + Rusia
GDP Grupul NATO de Apărare la Nivel Înalt în Domeniul Proliferării (en. Senior
Defence Group on Proliferation) GRU Direcția Principală de Informații din Armata Uniunii Sovietice (rus. Glavnoie
Razvedivatelnoie Upravlenie)
Gy Gray (unitate de măsură a dozei de radiații absorbite de organism) ICCJ Înalta Curte de Casație și Justiție
IGJR Inspectoratul General al Jandarmeriei Române IGPF Inspectoratul General al Poliției de Frontieră
IGPR Inspectoratul General al Poliției Române
IGSU Inspectoratul General pentru Situații de Urgență INTERPOL Organizația Internațională de Poliție Judiciară (en. International Criminal Police
Organisation)
IRAG Inițiativa de Reducere a Amenințării Globale ISP Inițiativa de Securitate în Domeniul Proliferării
IT&C termen consacrat pentru tehnologia informației și comunicații (en. Information
Technology and Communications) JAI Consiliul pentru Justiție și Afaceri Interne (la UE)
KGB Comitetul pentru Securitatea Statului al Uniunii Sovietice (rus. Komitiet
Gosudarstvennoi Bezopastnosti) LSD-25 codul unei substanțe halucinogene (drog)
MIRA Ministerul Internelor și Reformei Administrative
MIRV rachete balistice ofensive cu mai multe capete de luptă (en. Multiple Independently – launched Re-entry Vehicles)
NATO Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (en. North Atlantic Treaty
Organisation)
NATO MSG Grupul de lucru al NATO pentru modelare și simulare (en. Modelling and
Simulation Group)
NBC nucleare, biologice, chimice (mijloace) NPT Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (en. Non-Proliferation Treaty)
NRBC nucleare, radiologice, biologice și chimice (mijloace)
OIAC Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice OIAvC Organizația Internațională a Aviației Civile
ONU Organizația Națiunilor Unite
OPCW Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice (en. Organisation for the Prohibition of Chemical Weapons)
PFIB codul unei substanțe toxice generale
PKK Partidul Muncitorilor din Kurdistan (tk. Partiya Karkerên Kurdistan) RBC radiologice, biologice, chimice (mijloace)
rem Roengen Equivalent Man (unitate de măsură mai veche pentru doza echivalentă)
ROV robot telecomandat (en. Remotely Operated Vehicle) SCEPC Înaltul Comitet de Planificare a Urgențelor Civile – NATO (en. Senior Civil
Emergency Planing Committee)
SGP Grupul NATO politico – militar la nivel înalt în domeniul proliferării (en. Senior Politico – Military Group on Proliferation)
SIC sisteme informatice și de comunicații
SMISU Sistemul de Management Informațional pentru Situații de Urgență SNMSU Sistemul Național de Management pentru Situații de Urgență
SNPCT Sistemul Național de Prevenire și Combatere a Terorismului
120
SORT Tratatul dintre SUA și Federația Rusă asupra reducerilor ofensive strategice (en.
Strategic Offensive Reductions Treaty)
SPCPSU Servicii publice comunitare profesioniste pentru situații de urgență S/RES indicativ care precede numerotarea rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU
SRI Serviciul Român de Informații
START-2 Tratatul dintre SUA și Federația Rusă asupra continuării reducerii și limitării armamentelor strategice ofensive (en. Strategic Arms Reduction Treaty)
SU situații de urgență
SUA Statele Unite ale Americii Sv Sievert (unitate de măsură a dozei echivalente)
T Consiliul pentru Transmort (la UE)
UAV platformă aeropurtată telecomandată (en. Unmanned Aerial Vehicle) UE Uniunea Europeană
UNMOVIC Comisia Națiunilor Unite pentru Supraveghere, Verificare și Inspecții – în Irak (en. United Nations Monitoring, Verification and Inspection Commission)
UNSCOM Comisia Specială a Națiunilor Unite pentru Eliminarea Armelor de Distrugere în
Masă ale Irakului (en. United Nations Special Commission); URSS Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
US SUA (en. United States)
VSH viteza de sedimentare a hemoglobinei VX codul unei substanțe supertoxice neuroparalitice
WMD arme de distrugere în masă (en. Weapons of Mass Destruction)
WTC World Trade Center – ansamblul celor două turnuri gemene din New York, doborâte de teroriști la 11 septembrie 2001
1. TRATATE, STUDII, ARTICOLE
1. Aillen, C.D.R.; Marty, M.– History of the Development and Use of
Biological Weapons, Clinics in Laboratory Medicine, vol. 21, no. 3, September
2001, p. 421 – 435;
2. Alexandrescu, Grigore; Văduva, Gheorghe – Terorismul ca formă a
acțiunilor asimetrice. Strategia asimetrică dintre două entități (statul și
organizațiile teroriste), Impact strategic, Centrul de Studii Strategice de Apărare și
Securitate, București, nr. 2 (23), 2007;
3. Alexandrescu, Isabella – „Valiza nucleară” a lui Bin Laden ţine lumea
cu sufletul la gură, Evenimentul zilei, 27 noiembrie 2001, p. 7;
4. Andreescu, Anghel – 11 septembrie 2001 – provocarea secolului XXI
în materie de terorism, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București,
2002;
5. Andreescu, Anghel, chestor șef de poliție prof. univ. dr. – Impactul
terorismului asupra contemporaneității, Buletin documentar al Academiei de
Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Centrul de Studii Postuniversitare, nr. 2/2003, p. 61
– 71;
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
121
6. Andreescu Anghel, chestor general de poliție dr. – Terorismul actual –
o fatalitate?, Gândirea militară românească, nr. 6/2006, p. 138 – 141;
7. Andreescu, Anghel – Terorismul internațional – flagel al lumii
contemporane, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2003;
8. Andreescu, Anghel; Radu, Nicolae – Epistemologia terorii, de la
„Simtul divinității” la „Războiul sfânt”, în Volumul „Contraterorism și securitate
internațională”, Editura Top Form, București, 2008, p. 11 – 35;
9. Andreescu, Anghel, prof. univ. dr. gl.; Radu, Nicolae, comisar dr. –
Organizațiile teroriste, Editura Artprint, București, 2007;
10. Andreescu, Anghel, chestor general de poliție dr.; Radu, Nicolae –
Rețeaua terorii – tendințe de transformare, Spirit militar modern, nr. 2/2007,
p. 14 – 16;
11. Antipa, Maricel – Categorii de forțe și mijloace din cadrul Sistemului
Național de Prevenire și Combatere a Terorismului, în Volumul „Contraterorism
și securitate internațională”, Editura Top Form, București, 2008, p. 86 – 128;
12. Antipa, Maricel– Limite şi oportunităţi privind desfăşurarea acţiunilor
teroriste, Academia Naţională de Informaţii, A XII-a sesiune de comunicări
ştiinţifice cu participare internaţională cu tema “România în contextual politicii de
securitate europeană”, Bucureşti, 16 – 18 martie 2006, Secţiunea I, vol. 3, p. 140 –
141;
13. Antipa, Maricel, colonel – Modalități de prevenire a acțiunilor
extremist – teroriste de către forțele specializate în timp de pace, Impact strategic,
Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, București, nr. 1 – 2/2003,
p. 86 – 88;
14. Antipa, Maricel, col. dr. – Securitatea şi terorismul, Editura Celsius,
Bucureşti, 2004;
15. Antipa, Maricel, colonel dr. - Și așa se va sfârși… Remember 11
septembrie 2001, http://www.c-cultural.ro/simpozion/sri.htm;
16. Antonescu, Olimpiador, general de brigadă dr. – Rolul Forței de
Jandarmerie Europeană în operațiile de gestionare a crizelor, Gândirea militară
românească, nr. 3/2007, p. 40 – 45;
17. Arădăvoaice, Gheorghe, general de divizie (r) dr.; Naghi, Gabriel,
general de brigadă dr.; Niță, Dan, locotenent colonel dr. – Sfârșitul terorismului?,
Editura Antet, București, 2002;
18. Arădăvoiace, Gheorghe; Iliescu, Dumitru; Niță, Dan – Terorism,
Antiterorism, Contraterorism, Editura Antet, București, 1997;
19. Barna, Cristian – „Cruciada” Islamului, Editura Top Form, București,
2007;
20. Barna, Cristian– Rolul actorilor instituţionali în combatera
terorismului, Monitor Strategic, Institutul pentru Studii Politice şi de Apărare şi
Istorie Militară, anul VI, nr. 1-2, 2005, p. 108 – 115;
21. Barna, Cristian– Terorismul, ultima soluţie?, Colecţia Geopolitica,
Editura Top Form, Bucureşti, 2005;
122
22. Bălan, Nicolae, maior; Nicula, Traian, căpitan drd.; Peter, Carol, maior
– Sistemul de avertizare și raportare NBC, revista Apărarea NBC, Câmpulung
Muscel, Anul II, 2001, nr. 1 (2), p. 13 – 16;
23. Bâtcă, Marius– SUA sunt o ţintă uşoară pentru „bombele murdare”,
Ziua, 13 iunie 2002, p. 9;
24. Bejenariu, Petru – Evoluția riscurilor și amenințărilor la adresa
securității naționale, Editura Axioma Print, București, 2005;
25. Bobu, Laurențiu, cpt. ing. – Accidentul radiologic. Riscuri și implicații
la adresa trupelor și a populației civile, revista Apărarea NBC, Câmpulung –
Muscel, Anul III (2002), nr. 2 (4), p. 41 – 45;
26. Bodunescu, Ion– Terorismul – fenomen global, Casa editorială Odeon,
Bucureşti, 1997;
27. Bolton, John R.– The US Position on the Biological Weapons
Convention: Combating the BW Threat, http://www.state.gov/t/us/rm/13090.htm;
28. Buciuman, Marian, col. dr. – La asimetrismul riscurilor și
amenințărilor se poate răspunde numai cu un sistem de structuri integrate și nu cu
entități singulare, Gândirea militară românească, nr. 4/2004, p. 104 – 109;
29. Buciuman, Marian, col. dr.; Roş, Viorel, lt. col. – Sistemul Naţional de
Management Integrat al Crizelor – construcţii şi repere conceptuale, Gândirea
militară românească, nr. 2/ 2006, p. 74 – 82;
30. Buhoiu, Aristide– America, din nou în pericol, în „Naţional”, 9 aprilie
2002, p. 10;
31. Bürling, Rainer – Boosting NATO’s CBRN Capabilities, NATO
Review, Autumn 2005, p. 11 – 12;
32. Burton, Fred; Steward, Scott– Al-Quaeda in 2007: the Struggle for
Relevance, Terrorism Intelligence Report, 19 decembrie 2007;
33. Carp, Gheorghe– Terorismul internaţional. Rolul Ministerului
Administraţiei şi Internelor în prevenirea şi combaterea acestui flagel, Editura
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2005;
34. Catană, Octav, căpitan– Războiul chimic pe frontul român, Antigaz,
1927, anul 1, nr. 2, p. 58 – 59;
35. Cearapin, Tudor, general de divizie dr.– Gestionarea situaţiilor de
criză de natură să provoace tulburări ale ordinii publice, Gândirea militară
românească, nr. 6/2002, p. 141 – 142;
36. Cearapin, Tudor, dr.; Dogaru, Horia– Armele neletale bazate pe
substanţe chimice şi legitimitatea folosirii acestora, Revista română de drept
umanitar, anul XII, 2004, nr. 2 (49), p. 15 – 18;
37. Cearapin, Tudor, general locotenent prof. univ. dr.; Dogaru, Horia
inspector de poliţie drd.– Legitimitatea folosirii substanţelor incapacitante ca arme
neletale, Buletinul Jandarmeriei Române, nr. 1/2005, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, p. 51 – 56;
38. Cearapin, Tudor, general locotenent (r) prof. univ. dr.; Dogaru, Horia,
inspector de poliţie drd. – Prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă,
Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VII (2006), nr. 1 (11), p. 35 – 39;
123
39. Cearapin, Tudor, general locotenent prof. univ. dr.; Dogaru, Horia,
inspector de poliţie drd.– Terorismul cu arme chimice – o gravă ameninţare,
Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI (2005), nr. 1 (9), p. 37 – 44;
40. Cearapin, Tudor; Homotescu, Gabriel; Toma, Gheorghe – De la
securitatea individuală la securitatea colectivă, Editura Biotera, București, 2003;
41. Cearapin, Tudor ,prof. univ. dr.; Homotescu, Gabriel, dr.; Toma,
Gheorghe, prof. univ. dr.– Lancea de silicon – impactul erei informaţiei asupra
managementului crizei, Editura Biotera, Bucureşti, 2004;
42. Cearapin, Tudor, prof. univ. dr.; Pișleag, Țuțu, prof. univ. dr. – Forme
de maifestare a terorismului suicidar, Universitatea Biotera, Facultatea de Drept,
București, 2005;
43. Cearapin, Tudor; Toma, Gheorghe – Managementul ordinii publice la
început de secol și mileniu – posibile soluții, Editura Biotera, București, 2001;
44. Chican, Dumitru – Al-Quaeda 2008: prea puţin nou sub soare, Revista
Pulsul Geostrategic, Brașov, nr. 21, 20 ianuarie 2008, p. 17 – 18;
45. Cirincione, Joseph; Wolfsthal Jon B.; Rajkumar, Miriam– Deadly
Arsenals. Nuclear, Biological and Chemical Threats, Carnegie Endowment for
International Peace, Washington DC, 2005;
46. Cîrciumaru, Bogdan, maior dr. – Armele biologice – un pericol
invincibil, Gândirea militară românească, nr. 2/2001, p. 183 – 187;
47. Cloșcă, Ionel – Război terorist, Revista română de drept umanitar,
anul IX, 2001, nr. 3 (38), p. 1 – 4;
48. Cloşcă, Ionel; Suceavă, Ion – Tratat de drept internaţional umanitar,
Asociaţia Română de Drept Umanitar, Bucureşti, 2000;
49. Crețu, Vasile – Drept penal internațional, Editura Societății Tempus,
București, 1996;
50. Cronin, Audrey Kurth (Specialist in Terrorism, Foreign Affairs,
Defense and Trade Division) – Terrorist Motivations for Chemical and Biological
Use: Placing the Threat in Context, Congressional Research Service, The Library
of Congress, March 28th
2003;
51. Degeratu, Constantin; Liteanu, Traianu; Toma, Gheorghe – Excurs în
funcționarea structurilor de securitate, Editura A.N.I., București, 2007;
52. Deliu, Cornel, maior; Crisbășan, Vasile, maior – Supravegherea
nucleară, biologică și chimică la pace și în situații de criză, Gândirea militară
românească, nr. 1/2002, p. 60 – 61;
53. De Mora – Figueroa, Dogmar– NATO’s Response to Terrorism,
NATO Review, Autumn 2005, p. 1-4;
54. De Vries, Gijs – La lutte antiterroriste doit être menêe dans le respect
des lois, http://www.lemonde.fr/article/0,1-0@3214,36-868522,0.html;
55. Dengg, Anton – Terorismu – o acțiune asimetrică?, Impact strategic,
Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, București, nr. 2 (23), 2007,
p. 85 – 88;
124
56. Diaconu, Dumitru Virgil– Privire critică de ansamblu asupra
prevederilor Legii nr. 535/2004 pentru prevenirea şi combaterea terorismului,
Pandectele române, nr. 3/2005, p. 238 – 253 și nr. 4/2005, p. 229 – 249;
57. Diaconu, Dumitru Virgil – Terorismul. Repere juridice şi istorice,
Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
58. Dickinson, Lansing E., Lt Col, USAF – The Military Role in
Cuntering Terrorist Use of Weapons of Mass Destruction,
http://www.au.af.mil/au/awc/
awcgate/cpc-pubs/dickinson.htm;
59. Dogaru, Horia– Armele de distrugere în masă rămân o ameninţare la
adresa securităţii naţionale şi euroatlantice, Academia Naţională de Informaţii, A
XII-a sesiune de comunicări știinţifice cu participare internaţională cu tema
„România în contextul politicii de securitate europeană”, Bucureşti, 16 – 18 martie
2006, secţiunea I, vol. III, p. 105 - 112;
60. Dogaru, Horia– Bioterorismul, Revista română de drept umanitar, anul
X, 2002, nr. 4 (43), p. 10 – 15;
61. Dogaru, Horia, Ph.D. Candidate – Chemical and Biological Terrorism
– a Serious Threat of the XXI Century, The 31st Internationally Attended Scientific
Conference of the Military Technical Academy ”Modern Technologies in the XXI
Century”, Bucharest, 3 – 4 November 2005;
62. Dogaru, Horia, inspector principal de poliţie drd. – Condamnarea şi
reprimarea actelor de terorism nuclear, Revista Apărarea NBC, Câmpulung
Muscel, anul VII (2006), nr. 2 (12), p. 86 – 90;
63. Dogaru, Horia, inspector de poliţie drd. – Consideraţii privind
definirea armelor chimice, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI
(2005), nr. 2 (10), p. 48 – 52;
64. Dogaru, Horia – Dicţionar. Armele de distrugere în masă, Revista
română de drept umanitar, anul XI, 2003, nr. 2 (45), p. 28 – 31;
65. Dogaru ,Horia – Eliminarea armelor biologice, Revista română de
drept umanitar, anul VIII, 2000, nr. 1 – 2 (31 – 32), p. 46 – 49;
66. Dogaru, Horia – Eliminarea armelor chimice – de la deziderat la
realitate, Revista română de drept umanitar, anul VII, 1999, nr. 3 (27), p. 27 – 28;
67. Dogaru, Horia, inspector de poliție, drd. – Eliminarea armelor chimice
și a instalațiilor de producere, revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI
(2005), nr. 2 (10), p. 53 – 56;
68. Dogaru, Horia – Implementarea Convenției privind interzicerea
armelor chimice la 8 ani de la intrarea sa în vigoare, Revista română de drept
umanitar, anul XIII, 2005, nr. 4 (55), p. 13 – 16;
69. Dogaru, Horia – Progrese în eliminarea armelor chimice, Revista
română de drept umanitar, anul IX, 2001, nr. 1 (37), p. 6 – 8;
70. Dogaru, Horia, inspector de poliţie drd.– Statutul armelor NBC în
dreptul internaţional, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI (2005),
nr. 1 (9), p. 26 - 28;
125
71. Dogaru, Horia– Terorismul chimic, Revista română de drept umanitar,
anul IX, 2001, nr. 3 (38), p. 19 – 21;
72. Dogaru, Horia– Un nou instrument juridic internaţional vizând
reprimarea terorismului: Convenţia internaţională privind reprimarea actelor de
terrorism nuclear, Revista română de drept umanitar, anul XIV, 2006, nr. 1 (56),
p. 26 – 31;
73. Dogaru, Horia; Ivan, Lucian– Neproliferarea armelor de distrugere în
masă, Revista română de drept umanitar, anul VIII, 2000, nr. 5 (35) p. 8 – 11;
74. Dogaru, Horia; Ivan, Lucian - Reglementări în domeniul neproliferării
armelor de distrugere în masă, Revista română de drept umanitar, anul IX, 2001,
nr. 1 (36), p. 14 – 17;
75. Dogaru, Horia; Pasnicu, Paul – Comerțul cu arme, Revista română de
drept umanitar, anul XI, 2003, nr. 4 (47), p. 34 – 41;
76. Dogaru, Horia; Petrescu, Anca Gabriela – Noi instrumente juridice
internaţionale pentru prevenirea şi combaterea celei mai grave ameninţări din
mediul de securitate, terorismul nuclear, A XXIII-a sesiune de comunicări
ştiinţifice cu participare internaţională “Dinamica intelligence-ului: provocări,
oportunităţi şi priorităţi”, Academia Naţională de Informaţii, Bucureşti, 15 – 16
martie 2007, Volumul „Dimensiunea psihosocială a intelligence-ului”, p.223 - 230;
77. Dogaru, Ştefan, general maior dr. ing.– Din istoria armelor chimice şi
a negocierilor pentru interzicerea acestora, Buletinul Convenţiei privind
interzicerea armelor chimice, Agenţia Naţională de Control al Exporturilor
Strategice şi al Interzicerii Armelor Chimice, nr. 10, octombrie 1995, p. 1 – 15;
78. Dogaru, Ştefan, general maior dr. ing.– Serviciul chimic în armata
română, Revista de istorie militară, nr. 4 (10), 1991, p. 51 – 53;
79. Dogaru, Ştefan; Dogaru, Horia – Armele la începutul secolului XXI, în
volumul „Dreptul internaţional umanitar la începutul secolului XXI”, Editor Ionel
Cloşcă, Asociaţia Română de Drept Umanitar, Bucureşti, 2003, p. 114 – 158;
80. Dogaru, Ştefan; Dogaru, Horia– Convenţia privind interzicerea
armelor chimice şi legea internă de aplicare a prevederilor acesteia, Revista
română de drept umanitar, anul VII, 1999, nr. 1 (25), p. 14 – 21;
81. Dogaru, Ştefan, general maior dr. ing.; Dogaru, Horia inspector de
poliţie drd.– Substanţele incapacitante nu pot fi folosite ca mijloace de război,
Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI (2005), nr. 1 (9), p. 29 – 32;
82. Dogaru, Ştefan Mihai, Ph.D. Eng.; Dogaru, Horia, Ph.D. Candidate –
The Threat of Weapons of Mass Destruction in “Great Humanitarian Issues in the
Scientist Debates”, Romanian Association of Humanitarian Law, Vis-Print
Publishing House, Bucharest, 2006, p. 361 – 391;
83. Dolnic, Adam; Pate, Jason– 2001 WMD Terrorism Chronology, CNS
Reports, http://cns.miis.edu/pubs/reptorts/cbrn/2k1.htm;
84. Duculescu, Victor– Terorismul – o gravă infracţiune internaţională,
Revista de drept penal, Bucureşti, 1995, p. 18 - 20;
85. Dumitrescu, George, maior– Atacul cu gaze pe platoul de la Doberdo,
Antigaz, 1927, anul 1, nr. 2, p. 60 – 63;
126
86. Dumitru, Eugenia – Definiţia terorismului în Uniunea Europeană şi în
România, Revista română de drept comunitar, nr. 3/2005, iulie – septembrie,
p. 81 – 82;
87. Ferguson, Charles D.; Potter William C.; Sands, Amy; Spector,
Leonard S.; Wehling, Fred – The Four Faces of Nuclear Terrorism, Center for
Nonproliferation Studies, Monterey, USA, 2005;
88. Friedman, Benjamin; Hayes, Jillian – The World’s Nuclear Arsenals,
Center for Defense Information, Washington D.C., 2003, http://www.cdi.org/
issues/nukef&f/database/nukearsenals.cfm;
89. Ganea, Ion – Substanţe toxice de luptă, Academia Militară, Bucureşti,
1971;
90. Gasser, Hans Peter – Apelul contra gazelor otrăvitoare, Revista
română de drept umanitar, anul 1, 1993, nr. 1, p. 10 – 11;
91. Georgescu, Daniel, col.; Stoe, Petre, col.; Moruş, Sorin, col.– Acţiuni
ale jandarmilor în situaţii de criză – consideraţii, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004;
92. Gheorghescu, Laura – Franţa ameninţă cu lovituri nucleare,
Cotidianul on-line, 20 ianuarie 2006, http://www.cotidianul.ro;
93. Godber, Austin – Terrorist Use of Chemical Weapons,
http://www.ubelhip.com/people/godber/research/cvpaper.html;
94. Gorunescu, Tedi – Florin – Infacţiunea de terorism în domeniul
nuclear, Revista de drept penal, Anul XII (2005), nr. 4, octombrie – decembrie, p.
82 – 85;
95. Graur, Mihai, sublocotenent – Provocarea nucleară a Coreei de
Nord, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VII (2006), nr. 2 (12), p.
91 – 94;
96. Grigorescu, Alina; Alexandrescu, Dan – Terorismul: concept și
reglementări internaționale, Parlamentul României, 2001;
97. Hantington, Samuel – Ciocnirea civiliyațiilor și refacerea ordinii
mondiale, Editura Antet, București, 1998;
98. Hart, John – Selected Issues Regarding International Terrorism.
Nuclear, Chemical and Biological Weapons – Related Trends, presented at “The
Balance of Power in Europe 2035: Implications for Defence and Security”, 13 – 14
November 2003, SIPRI, Solna, Sweden;
99. Hedeșiu, Emil; Toma, Gheorghe – Contracararea crimei organizate,
Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;
100. Ioan, Sorin, general locotenent dr. – NBC: proliferare și
nonproliferare, Gândirea militară românească, nr. 4/2007, p. 11 – 16;
101. Junie, Petre– Arma chimică – din istoria unei triste cariere, Colecţia
revistei „Lumea”, 1986;
102. Jura, Cristian– Terorismul internaţional, Editura All Beck, Bucureşti,
2004;
127
103. Kenyon, Ian R.– Chemical Weapons in the Twentieth Century. Their
Use and Their Control, The CBW Conventions Bulletin, no. 48, June 2000, p. 2 –
4;
104. Kobyakov, Daniil; Florquin, Nicolas– “Dirty Bomb”: Threat Awakens
Dormant Disarmament Conference, http://cns.miis.edu/pubs/week/020826.htm;
105. Krock, Laxi– Global Guide to Bioweapons, http://www.pbs.org/
wgbh/nova/bioterror/global.html;
106. Lascu, Ioan; Sima, Constantin – Infracțiunile prevăzute în Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 141/2001 privind sancționarea unor acte de terorism
și a unor fapte de încălcare a ordinii publice, Revista „Dreptul”, anul XIII, seria a
III-a, nr. 2/2002, p. 12 – 13;
107. Lăpușneanu, Florin, locotenent colonel – Conflictele asimetrice la
începutul secolului XXI. Proiecția forțelor de apărare nucleară, biologică și
chimică în teatrele de operații în cadrul conflictelor asimetrice, teză de doctorat,
Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, 2007;
108. Lehrman, Thomas D. – Building a Layered Defense to Combat
Weapons of Mass Destruction (WMD) Terrorism,
http://www.state.gov/t/isn/rls/rm/61383.htm;
109. Lewis, Susan K.– History of Biowarfare, http://www.pbs.org/
wgbh/nova/bioterror/history.html;
110. Lloyd, Andrew; Matheus, Peter– Bioterorismul – flagelul mileniului
III, Editura Hiparion, Cluj-Napoca, 2002;
111. Lukov, Vladimir– Initiating People’s Human Intelligence in Counter-
Terrorism, Monitor Strategic, Institutul pentru Studii Politice şi de Apărare şi
Istorie Militară, anul VI, nr. 1-2, 2005, p. 103 – 107;
112. Macuc, Mihai, colonel – Semnificații și efecte ale momentului 11
septembrie 2001. Preocupările Serviciului Român de Informații pentru prevenirea
și combaterea acțiunilor teroriste, http://www.c-cultural.ro/simpozion/ani.htm;
113. Maxim, Ioan – Terorismul: cauze, efecte și măsuri de combatere,
Editura Politică, București, 1989;
114. Mazilu, Dumitru – Dreptul păcii – Tratat, Editura All, București,
1998;
115. McClod, Kimberly; Osborne, Mattew– WMD Terrorism and Usama
bin Laden, Center for Nonproliferation Studies, Monterey, USA,
http://cns.miis.edu/
pubs/reports/binladen.htm;
116. Miga – Beșteliu, Raluca – Drept internațional – introducere în dreptul
internațional public, Editura All, București, 1998;
117. Mihallin, Gary (Wisconsin Project for Nuclear Weapons Control
Manager) – Do not Underestimate the Molahs, International Herald Tribune, SUA,
August 24th
2005, http://www.iht.com;
118. Mihuț, Petru – Provocări ale începutului de mileniu. Eseu politico –
militar, Editura Artprint, București, 2002;
128
119. Mitrică, Gheorghe, maior – Bioterorismul – provocarea secolului XXI,
Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI (2005), nr. 2 (10), p. 127 –
129;
120. Mitulețu, Ion, colonel conf. univ. dr. – Analiza nivelului amenințării
NBC în acțiunile militare, Revista Apărarea NBC, Cîmpulung Muscel, anul III
(2002), nr. 1 (3), p. 26 – 29;
121. Muruș, Sorin, colonel – Dinamica misiunilor Jandarmeriei Române în
contextul aderării țării la structurile euro-atlantice, Impact strategic, Centrul de
Studii Strategice de Apărare și Securitate, București, nr. 1 – 2/2003, p. 81 – 85;
122. Mureșan, Mircea; Toma, Gheorghe – Provocările începutului de
mileniu. Convențional, neconvențional și asimetric în acțiunile militare, Editura
Universității Naționale de Apărare, București, 2003;
123. Mureșan, Mircea, general dr.; Văduva, Gheorghe, general de brigadă
(r) dr. – Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de
Apărare, București, 2004;
124. Naghi, Gabriel, dr.; Toma, Gheorghe, dr.– Asimetria începutului de
secol. O oră care a schimbat lumea, Editura Universităţii Naţionale de Apărare,
Bucureşti, 2004;
125. Nate, Silviu; Ștefăniță, Nicolae – Disputa euro-atlantică, interferențe
de percepție și acțiune cu privire la dimensiunea terorismului, în volumul
„Contraterorism și securitate internațională”, Editura Top Form, București, 2008,
p. 65 -73;
126. Năstase, Adrian – Documente fundamentale ale dreptului
internaţional şi ale relaţiilor internaţionale, vol. 1 b, Asociaţia Română pentru
Educaţie Democratică, RA Monitorul Oficial, Bucureşti, 1997;
127. Nebel, Aurelian – Armele terorismului, Revista română de drept
umanitar, Anul XIV, 2006, nr. 1 (56), p. 23 – 24;
128. Nelson, C. Richard– Expanding NATO’s Counter-terrorism Role,
NATO Review, Autumn 2004, p. 7 – 9;
129. Neniţescu, Costin D.; Ionescu, Constantin N.– Gaze şi măşti de război,
Editura Vremea, Bucureşti, 1933;
130. Nicula, Traian, cpt. dr. – Sistem automat de supraveghere și avertizare
asupra contaminării radiologice, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel,
Anul III (2002), nr. 2 (4), p. 23 – 27;
131. Onișor, Constantin; Crăciun, Marius – Măsuri cu caracter antiterorist
la Comisia Europeană. Consecințe pentru România, A XII-a sesiune de
comunicări științifice a Academiei Naționale de Informații cu tema „România în
contextul politicii de securitate europeană”, București, 16 – 18 martie 2006, vol. II,
p. 21 – 25;
132. Oprea, Gabriel; Suceavă, Ion; Cloşcă, Ionel – Dreptul internaţional
umanitar. Instrumente juridice internaţionale, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti,
2003;
129
133. Pahonțu, Lucian, general de brigadă dr.; Popescu, Cristian, locotenent
colonel – Gestionarea crizelor în domeniul ordinii publice, Gândirea militară
românească, nr. 6/2004, p. 69 – 72;
134. Pantforder, Manfred – Die Mullahs und der illegale Handel mit
Nuklearstoffen, Die Welt, 04.04.2007, http://www.welt.de/wissenschaft/;
135. Parachini, John – Anthrax Attacks, Biological Terrorism and
Preventive Responses, RAND Corporation, Santa Monica, November 6, 2001,
http://www.rand.org/publications/CT/CT186/CT186.pdf;
136. Parachini, John – Combating Terrorism: Assessing Threats, Risk
Management amd Establishing Priorities, http://cns.miis.edu/pubs/reports/
paraterr.htm;
137. Pate, Jason; Ackerman, Gary; McCloud, Kimberly – 2000 WMD
Terrorism Cronology: Incidents Involving Sub-National Actors and Chemical,
Biological, Radiological or Nuclear Materials, http://cns.miis.edu/pubs/
reports/cbrn.2k.htm;
138. Paul, Vasile, general maior (r) dr.; Popescu, Daniel, maior –
Planificarea urgenţelor civile în NATO,
http://www.presamil.ro/OM/2004/10/pag%2028.htm;
139. Păun, Ludovic – Bioterorismul şi armele biologice, Editura Amaltea,
Bucureşti, 2003;
140. Petrescu, Marius; Dogaru, Ştefan Mihai; Boboc, Vladimir; Dogaru,
Horia; Petrescu, Anca Gabriela – Armele chimice şi statutul acestora în dreptul
internaţional, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005;
141. Petrescu, Stan – Mediul de securitate global și euroatlantic, Editura
Militară, București, 2005;
142. Petrescu, Stan, dr. – Terorismul nuclear, Gândirea militară
românească, nr. 6/2004, p. 69 – 72 și nr. 1/2005, p. 120 – 125;
143. Petrovan, Ion, căpitan– Bombardamentul toxic de la Nămoloasa,
Antigaz, 1929, anul 3, Nr. 2, p. 44 – 51;
144. Pișleag, Țuțu, Ph.D; Dogaru, Horia, Ph.D. Candidate – Non-lethal
Weapons – the Weapons of the XXI Century. Tactical Principles and Limits, The
31st Internationally Attended Scientific Conference of the Military Technical
Academy ”Modern Technologies in the XXI Century”, Bucharest, 3 – 4
November, 2005;
145. Pişleag, Ţuţu, dr.; Dogaru, Horia, drd. – Terorismul chimic, riscuri,
prevenire şi combatere, A XI-a sesiune de comunicări ştiinţifice a Academiei
Naţionale de Informaţii cu tema „România şi consolidarea rolului acesteia ca
furnizor de securitate”, 8 aprilie 2005, vol. I, p. 255 - 263;
146. Pitulescu, Ion – Aprecieri cu privire la fapta de ameninţare, ca
element constitutiv al unor infracţiuni complexe, Dreptul, Anul XV, Seria a III-a,
nr. 9/2004, p. 185 -188;
147. Pivariu, Corneliu – Terorismul, de la amenințare locală la pericol
global, Editura Pastel, Brașov, 2005;
130
148. Poenaru, Constantin – Legalitatea armelor nucleare în dreptul
internaţional umanitar. Comentarii pe marginea unui aviz al Curţii Internaţionale
de Justiţie, Revista română de drept umanitar, anul V, 1997, nr. 3 (17), p. 41 – 42,
nr. 4 (18), p. 40 – 42 şi anul VI, 1998, nr. 1 (19), p. 33 – 36;
149. Poenaru, Constantin – Națiunile Unite împotriva terorismului
internațional, Revista română de drept umanitar, anul IX, 2001, nr. 3 (38), p. 10 –
16;
150. Popescu, Dumitra; Năstase, Adrian – Drept internațional public, Casa
de editură și presă „Șansa”, București, 1997;
151. Popescu, Ilie, comisar șef dr. ing.; Rădulescu, Nicolae, colonel (r);
Popescu, Nicolae, subcomisar – Terorismul internațional – flagel al lumii
contemporane, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2003;
152. Popescu, Liviu, locotenent colonel – Sistemul Național de
Management al Situațiilor de Urgență, Revista Apărarea NBC, Câmpulung
Muscel, anul VI (2005), nr. 2 (10), p. 119 – 126;
153. Popescu, Nicolae, col. dr. – Considerații privind noile acțiuni de
reacție și managementul acestora în situații de amenințare și întrebuințare a
ADMNBC de către organizații teroriste, Revista Apărarea NBC, Câmpulung
Muscel, anul IV (2003), nr. 1 (5), p. 38 – 41;
154. Popescu, Nicolae, general de brigadă dr.; Grigorescu, Mihail, colonel
(r) prof. – Istoria Chimiei militare româneşti, 1917 – 2005, Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005;
155. Preda, Ion, col. prof. univ. dr.; Antipa, Maricel col. dr. – Terorismul
internaţional şi armele de distrugere în masă, Buletinul Universităţii Naţionale de
Apărare ,,Carol I”, 2005, nr. 4, p. 46 – 47;
156. Radu, Tudorel, colonel – Apărarea NBC, estimarea riscurilor în cazul
situațiilor de urgență CBRN și al evenimentelor EADA, Revista Apărarea NBC,
Câmulung Muscel, Anul VII (2006), nr. 2 (12) p. 5 – 6;
157. Radu, Tudorel, colonel; Rădulescu, Stelian, locotenent colonel –
Considerații privind operațiile de salvare în caz de calamități și dezastre și cele de
sprijin al managementului consecințelor accidentelor nucleare, biologice, chimice,
radiologice și a exploziilor de mare putere (NBCRE), Revista Apărarea NBC,
Câmulung Muscel, Anul VII (2006), nr. 2 (12) p. 10 – 20;
158. Rautenbach, Johan– Legal Rights and Obligations Under the Chemical
Weapons Convention, OPCW, Haga, 1996;
159. Rădulescu, Stelian, locotenent colonel; Peterfi, Carol, locotenent
colonel – Angajarea structurilor de apărare NBC pentru gestionarea riscurilor
generate de evenimentele Emisii Altele decât Atacul (EADA), Revista Apărarea
NBC, Câmulung Muscel, Anul VII (2006), nr. 2 (12) p. 39 – 54;
160. Rice, Condoleezza; Ungureanu, Mihai Răzvan– Un parteneriat
împotriva crimelor în masă; Ziua, 24 iunie 2005, p. 6;
161. Rogoveanu, Costin Horia – Instrumente juridice internaţionale privind
condamnarea şi reprimarea terorismului, Revista română de drept umanitar, anul
IX, 2001, nr. 3(38), p. 17 – 18;
131
162. Roman, Ioan, dr. ing.; Dogaru, Horia, drd. – Ameninţarea
bioterorismului şi prevenirea acestuia, Revista română de drept umanitar, anul
XII, 2004, nr. 3 (50), p. 27 – 29;
163. Salama, Sammy – Special Report: Manual for Producing Chemical
Weapons to be Used in New York Subway Plat Availabe on Al-Qaeda Websites
Since Late 2005, http://cns.miis.edu/pubs/other/salama_060720.htm;
164. Salama, Sammy; Hansell, Lydia – Does Intend Equal Capability? al-
Quaeda and Weapons of Mass Destruction, The Nonproliferation Review, Vol. 12,
No. 3, November 2005, p. 615 – 653;
165. Sarcinschi, Alexandra, CS III dr. – România, membră a UE, în lupta
împotriva terorismului și a crimei organizate – de la reprezentare socială la cadru
legislativ, Gândirea militară românească, nr. 5/2007, p. 101 – 109;
166. Sasu, Arcadie - Omul şi radiaţiile, Editura Ministerului Apărării
Naţionale, Bucureşti, 1980;
167. Savu, Ion, colonel dr. ing. – Considerații desprinse din lucrările
simpozionului interagenții privind administrarea incidentelor critice cu arme de
distrugere in masă, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul IV (2003),
nr. 1 (5), p. 47 -50;
168. Savu, Ion, colonel dr. ing. – Considerații privind rolul structurilor de
apărare NBC din M.Ap.N. în administrarea atacurilor teroriste cu arme de
distrugere în masă, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul IV (2003),
nr. 2 (6), p. 40 -42;
169. Savu, Ion, col. dr. ing. – NBC: istorie, ştiinţă, pasiune, Editura
Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004;
170. Sau Shin, Mya – Terrorism: The International Law Provisions, World
Law Bulletin – Foreign Law, september 1995, p. 11 – 18;
171. Sârbu, Marian – Reguli de acțiune antiteroristă în societățile
democratice, A XII-a Sesiune de comunicări științifice a Academiei Naționale de
Informații cu tema „România în contextul politicii de securitate europeană”,
București, 16 – 18 martie 2006, vol. III, p. 225 – 242;
172. Sima, Constantin – Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969 –
2000, editura Lumina Lex, București, 2002;
173. Simileanu, Vasile – Asimetria fenomenului terorist, Colecția
Geopolitica, Editura Top Form, București, 2003;
174. Simileanu, Vasile – Radiografia terorismului, Colecția Geopolitica,
Editura Top Form, București, 2004;
175. Simon, Jeffrey David – Terrorists and the Potential Use of Biological
Weapons: a Discussion of Possibilities, Report R-3771-AFMIC, RAND
Corporation, Santa Monica, 1989, http://www.rand.org/publications/R/R3771/;
176. Smithson, Amy E.; Levy, Leslie-Anne – Ataxia. The Chemical and
Biological Terrorism – Threat and the US Response, The Henry L. Stimson
Centre, Report No. 35, octomber 2000;
177. Snyder, Laura; Pate, Jason – Tracking Antrax Hoaxes and Attacks,
http://cns.miis.edu/pubs/week/020520.htm;
132
178. Sokov, Nikolai; Potter, William C. – „Suitcase Nukes” A
Reassessment, 23 September 2002, http://cns.miis.edu/pubs/week/020903.htm;
179. Stamin, Viorel, căpitan – Amenințările și riscurile biologice, Revista
Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul 1 (2000), nr. 1, p. 21 – 24;
180. Stanciu, Ion-Aurel, general de flotilă aeriană – Legitimitatea luptei
împotriva terorismului internațional, Gândirea militară românească, nr. 4/2007,
p. 97 – 106;
181. Stark, Rodney L. M. – Rads, Bugs and Gas: The Threat of NBC
Terrorism, Southwest Missoury State University, Departament of Defense and
Strategic Studies, 1999;
182. Stângaciu, Stan – Strategia combaterii terorismului și diversiunii,
Editura Ministerului de Interne, București, 1996;
183. Steinhäusler, Friedrich – Terrorist Threats to NATO Countries: A
Bestiary, NATO Review, Winter 2007,
http://www.nato.int/docu/review/2007/issue1/
english/art4.html;
184. Stoina, Neculai, conf. univ. dr. – Evoluția fenomenului terorist și
implicații asupra acțiunilor militare, Revista Academiei Forțelor Terestre, Sibiu,
nr. 3 (35), trimestrul III, 2004, http://www.armyacademy.ro/reviste/3_2004/r4.pdf;
185. Stoina, Neculai, general locotenent (r) conf. univ. dr. –
Megaterorismul – provocarea mileniului al III-lea, Buletin Științific, Academia
Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, nr. 2/18, Anul 2004,
http://www.armyacademy.ro/
buletin/2_2004/a12.pdf;
186. Terzuolo, Eric R. – Combating WMD proliferation, NATO Review,
Autumn, 2005, p. 1 – 11;
187. Timofte, Alexandru – Radu – Marea provocare a începutului de
mileniu, securitatea în societatea globalizată, Editura A.N.I., București, 2004;
188. Toffler, Alvin; Toffler Heidi – Război și anti-război, supraviețuirea în
zorii secolului XXI, Editura Antet, București, 1995;
189. Tolbaru, Dumitru D.; Cătănescu, Mugurel – Proliferarea armelor de
distrugere în masă, produselor şi tehnologiilor cu dublă utilizare, supuse
controlului destinaţiei finale, cu aplicabilitate în construcţia armamentului
neconvenţional, Academia Naţională de Informaţii, A XII-a sesiune de comunicări
ştiinţifice cu participare internaţională cu tema “România în contextual politicii de
securitate europeană”, Bucureşti, 16 – 18 martie 2006, Secţiunea II, vol. 3, p. 38 –
50;
190. Toma, Gheorghe – Managementul schimbării: incertitudini,
certitudini, creativitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,
București, 2006;
191. Toma, Gheorghe – Securitatea națională din perspectiva noilor
arhitecturi de securitate ale începutului de secol, Editura Academiei Naționale de
Informații, București, 2004;
133
192. Toma, Gheorghe – Securitatea națională sub impactul amenințărilor
asimetrice: realități, provocări, schimbări, Editura Academiei Naționale de
Informații, București, 2006;
193. Toma, Gheorghe – Terorismul, între starea de fapt și starea de drept,
în volumul „Contraterorism și securitate internațională”, Editura Top Form,
București, 2008, p. 196 – 203;
194. Toma, Gheorghe; Țical, George – Asimetrie și neconvențional în zorii
mileniului III, Editura Sitech, Craiova, 2006;
195. Tucker, Jonathan B. – Biological Weapons in the Former Soviet
Union: An Interview with Dr. Kenneth Alibek, The Nonproliferation
Review/Spring-Summer, 1999, p. 1 – 10;
196. Tucker, Jonathan B. – The Proliferation of Chemical and Biological
Weapons Material and Technologies to State and Sub-State Actors, Testimony
before the Senate Subcommittee on International Security, Proliferation and
Federal Services, 12 November 2001, http://cns.miis.edu/research/cbw/ttuck2.htm;
197. Turnbull, Wayne; Abhayaratne, Praveen – 2002 WMD Terrorism
Chronology: Incidents Involving Sub-National Actors and Chemical, Biological,
Radiological and Nuclear Materials, http://cns.miis.edu/pubs/reptorts/brn/2k2.htm;
198. Ungureanu, Traian – Ce s-a mai întâmplat cu şi după 11 septembrie?,
Revista 22, 14 septembrie 2007, p. 4;
199. Văduva, Gheorghe – Terorismul: acțiuni, contraacțiuni și reacții, în
volumul „Contraterorism și securitate internațională”, Editura Top Form,
București, 2008, p. 141 – 154;
200. Văduva, Gheorghe – Terorismul contemporan – factori de risc la
adresa securității și apărării naționale în condițiile statutului României de membru
NATO, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005;
201. Venter, Al. J. – Elements Loyale to bin Laden Aquire Biological
Agents through the Mail, Jane’s Inteligence Review, no. 11, August, 1999 (ediţia
electronică);
202. Vevera, Victor Adrian – Armele de distrugere în masă – o ameninţare
imprecis determinată, Academia Naţională de Informaţii, A XII-a sesiune de
comunicări ştiinţifice cu participare internaţională cu tema “România în contextual
politicii de securitate europeană”, Bucureşti, 16 – 18 martie 2006, Secţiunea II, vol.
3, p. 294 – 300;
203. Vlad, Constantin – Terorismul internațional: cauze, soluții posibile,
Revista română de drept umanitar, anul IX, 2001, nr. 3 (38), p. 6 – 9;
204. Voicu, Costică – Acțiunile terorist, diversioniste și implicațiile
acestora asupra securității naționale a României, Editura Ministerului de Interne,
București, 1996;
205. Voicu, Costică; Sandu, Florin – Managementul organizațional în
domeniul ordinii publice, Editura Ministerului de Interne, București, 2001;
206. Wheelis, Mark – Biotechnology and Biochemical Weapons, The
Nonproliferation Review, Spring 2002, p. 48 – 53;
134
207. Zanders, Jean Pascal – Assessing the Risk of Chemical and Biological
Weapons Proliferation to Terrorists, The Nonproliferation Review, Fall 1999,
p. 5 - 26;
208. *** - A Briefing Book on Biological Weapons, FOA, National Defense
Research Establishment, Umea, Suedia, 1999;
209. *** - Al Quaeda este rănită, dar foarte periculoasă, http://www.atac-
online.ro/print.php?id=4445;
210. *** - CBW Educational Module, VUB Departament Politieke
Wetenschappen, http://www.poli.vub.ac.be/;
211. *** - Confirmed Proliferation – Significant Incidents of Fissile
Material Trafficking in the Newly Independent States, 1991 – 2001, Center for
Nonproliferation Studies – Monterey, http://cns.miis.edu/pubs/reports/traff.htm;
212. *** - Controlul parlamentar al sectorului de securitate. Principii,
mecanisme şi practici, Uniunea Interparlamentară, Centrul pentru Controlul
Democratic al Forţelor Armate din Geneva, Geneva – Bucureşti, 2003;
213. *** - Counterterrorism Cooperation: US-EU Summit, The White
House, Office of Press Secretary, Washington D.C., May, 2002;
214. *** - Chronology of Aum Shinrikyo’s CBW Activities, Monterey
Institute of International Studies, 2001;
215. *** - Culegere de termeni, concepte şi noţiuni de referinţă din
domeniul politicii militare, securităţii naţionale şi apărării armate, Ministerul
Apărării Naţionale, Bucureşti, 2000;
216. *** - Developing Procedures for Responding to Attacks with Weapons
of Mass Destruction, http://www.nato.int/docu/update/2005/06-june/e0608b.htm;
217. *** - Dicţionar BBC englez – român, Editurile BBC Wordwide,
HarperCollins, Coresi, Bucureşti, 1999;
218. *** - Doctrine for Joint Nuclear Operation, Joint Publications 3-12,
Final Coordination (II), 15th
of March 2005, Department of Defense;
219. *** - G-8 Declaration on Non Proliferation of Weapons of Mass
Destruction, Chemical Disarmament, vol. 3, 2003, p. 20;
220. *** - History of Chemical Disarmament, în „Basic Facts”, Edition
2003, Organisation for the Prohibition of Chemical Weapons, The Hague, 2003, p.
11;
221. *** - Inventory of International Nonproliferation Organizations &
Regimes, Monterey Institute of International Studies, Center for Nonproliferation
Studies, http://cns.miis.edu/pubs/inven/pdfs/
222. *** - Istambul Summit Communiqué, Press Release (2004)096, 28
June 2004, http://www.nato.int;
223. *** - Jane’s Terrorism and Security Monitor, December 2006,
http://jtsm.janes.com;
224. *** - Mapping the Global Future, Report of the National Intelligence
Council's 2020 Project; http://www.foia.cia.gov/2020/2020.pdf;
225. *** - NATO’s Military Concept for Defence Against Terrorism,
http://www.nato.int/ims/docu/terrorism.htm;
135
226. *** - Noile temeri ale Americii – un atac asupra centralelor nucleare
pe data de 4 iulie, Naţional, 14 mai 2002, p. 4;
227. *** - Prevenirea ameninţărilor transfrontaliere, http://www.sri.ro/
index.php?nav=profiluri&subnav=crima;
228. *** - Programul de asistenţă pentru implementarea Convenţiei
privind interzicerea armelor chimice, Secţiunea 4 – Substanţe chimice, p. 52 – 56,
http://www.iap.cwc.gov/ro/;
229. *** - Proliferation Security Initiative: Statement of Interdiction
Principles, The White House, Office of Press Secretary, Washington, September
4th
, 2003, http://www.state.gov/np/rls/fs/23764pf.htm;
230. *** - Raportul sesiunii a XV-a, Grupul de lucru al statelor părţi la
Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producţiei şi stocării armelor
bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea lor, Geneva, 28 iunie – 23
iulie 1999, document BWC/Ad Hoc Group/46 din 30 iulie 1999;
231. *** - Results. Organisation for the Profibition of Chemical Weapons,
http://www.opcw.org/ib/html/results.html;
232. *** - Rusia şi SUA evocă pericolul interceptării armelor de distrugere
în masă, Mediafax, 04.07.2005;
233. *** - States Parties to the Chemical Weapons Convention,
http://www.opcw.org/html/db/members.frameset.html;
234. ***, The Global Initiative to Combat Nuclear Terrorism, US
Departament of State, http://www.state.gov/t/isn/c18408.htm;
235. *** - Turkey to Host Anti-Nuke Terrorism Meeting,
http://www.todayszaman.com/tz-web.html;
2. INSTRUMENTE JURIDICE INTERNAȚIONALE,
EUROPENE ȘI NAȚIONALE
1. Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare, ratificat prin
Decretul nr. 21 din 30 ianuarie 1970, Buletinul Oficial al R.S. România, nr. 3 din
31 ianuarie 1970;
2. Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante,
toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice de luptă, ratificat prin Decretul
nr. 3050 din 16 septembrie 1929, Moniotorul Oficial al României, nr. 218 din 1
octombrie 1929;
3. Convenția cu privire la interzicerea perfecționării, producției și
stocării armelor bacteriologice (biologice) și cu toxine și la distrugerea lor,
ratificată prin Decretul nr. 253 din 6 iulie 1979, Buletinul Oficial al R.S. România,
nr. 57 din 7 iulie 1979;
4. Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și
folosirii armelor chimice și distrugerea acestora, ratificată prin Legea nr. 125 din 9
decembrie 1994, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 și 356 bis din 22
decembrie 1994;
136
5. Convenția privind infracțiunile și alte anumite acte săvârșite la bordul
aeronavelor, ratificată prin Decretul nr. 627 din 21 noiembrie 1973, Buletinul
Oficial al R.S. România, nr. 213 din 31 decembrie 1973;
6. Convenția pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave, ratificată
prin Decretul nr. 143 din 19 aprilie 1972, Buletinul Oficial al R.S. România, nr. 49
din 9 mai 1972;
7. Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva
securității aviației civile, ratificată prin Decretul nr. 66 din 30 mai 1975, Buletinul
Oficial al R.S. România nr. 58 din 10 iunie 1975;
8. Protocolul cu privire la reprimarea actelor ilicite de violență în
aeroporturile destinate aviației civile internaționale, ratificat prin Legea nr. 133
din 29 iunie 1998, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 7 iulie
1998;
9. Convenția privind prevenirea și reprimarea infracțiunilor împotriva
persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții
diplomatici, ratificată prin Decretul nr. 254 din 10 iulie 1978, Buletinul Oficial al
R.S. România, nr. 64 din 17 iulie 1978;
10. Convenția internațională împotriva luării de ostatici, ratificată prin
Decretul-lege nr. 111 din 30 martie 1990, Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 48 din 2 aprilie 1990;
11. Convenția privind reprimarea actelor ilicite indreptate împotriva
securității navigației maritime, ratificată prin Legea nr. 123 din 22 decembrie
1992, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 12 ianuarie 1993;
12. Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva
siguranței platformelor fixe situate pe platoul continental, ratificat prin Legea nr.
123 din 22 decembrie 1992, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 12
ianuarie 1993;
13. Convenția privind marcarea explozibililor plastici în scop de
detectare, ratificată prin Legea nr. 139 din 29 iunie 1998, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 249 din 6 iulie 1998;
14. Convenția internațională pentru reprimarea atentatelor teroriste cu
explozibili, ratificată prin Legea nr. 257 din 16 iunie 2004, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 551 din 21 iunie 2004;
15. Convenția internațională privind reprimarea finanțării terorismului,
ratificată prin Legea nr. 623 din 19 noiembrie 2002, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 852 din 26 noiembrie 2002;
16. Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare, ratificată
prin Legea nr. 78 din 8 noiembrie 1993, Monitorul Oficial al României nr. 265 din
15 noiembrie 1993;
17. Amendamentul la Convenţia privind protecţia fizică a materialelor
nucleare, ratificat prin Legea nr. 419 din 22 noiembrie 2006, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1008 din 19 decembrie 2006;
137
18. Convenția internațională pentru reprimarea actelor de terrorism
nuclear, ratificată prin Legea nr. 369 din 2 octombrie 2006, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 847 din 16 octombrie 2006;
19. Convenția europeană pentru reprimarea terorismului (CETS No. 090),
ratificată prin Legea nr. 19 din 28 februarie 1997, Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 34 din 4 martie 1997;
20. Protocolul de amendare a Convenției europene pentru reprimarea
terorismului, ratificat prin Legea nr. 366 din 15 septembrie 2004, Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 913 din 7 octombrie 2004;
21. Convenția Consiliului Europei privind spălarea banilor, descoperirea,
sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii (CETS No. 141), ratificată prin
Legea nr. 263 din 15 mai 2002, Monitorul Oficial al României nr. 353 din 28 mai
2002;
22. Convenția Consiliului Europei privind spălarea banilor, descoperirea,
sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului
(CETS No. 198), ratificată prin Legea nr. 420 din 22 noiembrie 2006, Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 968 din 4 decembrie 2006;
23. Convenția Consiliului Europei privind prevenirea terorismului (CETS
No. 196), ratificată prin Legea nr. 411 din 9 noiembrie 2006, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 949 din 24 noiembrie 2006;
24. Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene privind lupta împotriva
terorismului, Official Journal of the European Communities, 22.06.2002, EN,
p. L164/3 – L164/7;
25. Acord de cooperare între Ministerul de Interne al României şi
Ministerul de Interne al Republicii Italiene în lupta împotriva traficului ilicit de
substanţe stupefiante şi psihotrope şi împotriva criminalităţii organizate, încheiat
la Roma la 28 mai 1993, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 258 din 9 iunie
1993, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 15 iulie 1993;
26. Înţelegerea dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii India cu
privire la cooperarea în combaterea criminalităţii organizate, a terorismului
internaţional, a traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, precum şi a
altor activităţi ilegale, semnată la Bucureşti la 2 iunie 1994, aprobată prin
Hotărârea Guvernului nr. 550 din 12 august 1994, Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 272 din 27 septembrie 1994;
27. Memorandumul de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord cu privire la colaborarea în
lupta împotriva crimei organizate şi traficului ilicit de droguri şi substanţe
psihotrope, semnat la Bucureşti la 14 noiembrie 1995, ratificat prin Legea nr. 148
din 24 iulie 1997, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 29 iulie
1997;
28. Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Federale
Germania cu privire la cooperarea în combaterea crimei organizate, precum şi a
terorismului şi a altor fapte penale de o gravitate deosebită, semnat la Bucureşti la
138
15 octombrie 1996, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 80 din 15 martie 1997,
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 20 martie 1997;
29. Protocolul adițional la Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul
Republicii Federale Germania cu privire la cooperarea în combaterea crimei
organizate, precum şi a terorismului şi a altor fapte penale de o gravitate
deosebită, semnat la Bucureşti la 15 octombrie 1996, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 80 din 15 martie 1997, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
48 din 20 martie 1997;
30. Acordul de cooperare în domeniul combaterii crimei organizate, a
terorismului şi a traficului ilicit de droguri dintre Guvernul României şi Guvernul
Republicii Ungare, semnat la Budapesta la 19 februarie 1997, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 271 din 9 iunie 1997, Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 124 din 18 iunie 1997;
31. Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Franceze
privind cooperarea în domeniul afacerilor interne, semnat la Bucureşti la 21
februarie 1997, ratificat prin Legea nr. 147 din 24 iulie 1997, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 175 din 29 iulie 1997;
32. Acordul de cooperare dintre Guvernul României, Guvernul Republicii
Bulgaria şi Guvernul Republicii Turcia în domeniul luptei împotriva terorismului,
crimei organizate, traficului ilicit de substanţe stupefiante şi psihotrope, spălării
banilor, traficului de arme şi persoane şi altor infracţiuni grave, semnat la Antalya
la 16 aprilie 1998, ratificat prin Legea nr. 154 din 10 octombrie 1999, Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 14 octombrie 1999;
33. Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Federal al Austriei
privind cooperarea în combaterea crimei organizate internaţionale, a traficului
internaţional de droguri, a terorismului internaţional, precum şi în alte scopuri în
domeniul justiţiei penale, semnat la Bucureşti la 18 martie 1999, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 917 din 9 noiembrie 1999, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 557 din 15 noiembrie 1999;
34. Acord între Guvernul României şi Guvernul Haşemit al Iordaniei cu
privire la cooperarea în domeniul combaterii crimei organizate, a traficului ilicit
de stupefiante şi substanţe psihotrope, a terorismului, precum şi a altor activităţi
ilegale, semnat la Bucureşti la 17 septembrie 1999, ratificat prin Legea nr. 67 din
16 martie 2001, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 21 martie
2001;
35. Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republici Croaţia
privind cooperarea în combaterea terorismului, crimei organizate, a traficului
ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope şi a altor activităţi ilegale, semnat la
Zagreb la 30 septembrie 2000, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 703 din 19
iulie 2001, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 6 august 2001;
36. Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovenia
privind cooperarea în lupta împotriva crimei organizate, a traficului ilicit de
droguri, substanţe psihotrope şi precursori, terorismului şi altor infracţiuni grave,
139
semnat la Bucureşti la 4 octombrie 2000, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.
597 din 21 iunie 2001, Monitorul Oficial al României nr. 374 din 11 iulie 2001;
37. Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Polone
privind colaborarea în combaterea criminalităţii organizate, a terorismului şi a
altor categorii de infracţiuni, semnat la Varşovia la 11 iulie 2001, ratificat prin
Legea nr. 188 din 17 aprilie 2002, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278
din 25 aprilie 2002;
38. Acord între Guvernul României şi Guvernul Republicii Armenia
privind colaborarea în combaterea criminalităţii, în special a formelor ei
organizate, semnat la Erevan la 31 octombrie 2001, ratificat prin Legea nr. 320 din
27 mai 2002, Monitorul Oficial al României, nr. 395 din 10 iunie 2002;
39. Acordul dintre România şi Republica Cehă privind cooperarea în
combaterea criminalităţii organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanţe
psihotrope şi precursori, a terorismului şi a altor infracţiuni grave, semnat la
Praga la 13 noiembrie 2001, ratificat prin Legea nr. 465 din 9 iulie 2002,
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 30 iulie 2002;
40. Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Albania cu
privire la cooperarea în domeniul combaterii terorismului, a crimei organizate, a
traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, precum şi a altor activităţi
ilegale, semnat la Bucureşti la 7 iunie 2002, ratificat prin Legea nr. 610 din 6
noiembrie 2002, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 14 noiembrie
2002;
41. Memorandumul de înţelegere dintre Ministerul Apărării Naţionale din
România şi Ministerul Apărării din Republica Bulgaria cu privire la protecţia
obiectivelor strategice şi a obiectivelor de importanţă deosebită din apropierea
frontierei comune împotriva actelor teroriste executate din aer, semnat la Sofia la
12 noiembrie 2002, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 13 din 9 ianuarie 2003,
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 6 februarie 2003;
42. Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Bulgaria
privind cooperarea în combaterea criminalităţii organizate, a traficului ilicit de
stupefiante, substanţe psihotrope şi precursori, a terorismului şi a altor infracţiuni
grave, semnat la Sofia la 10 iulie 2002, ratificat prin Legea nr. 70 din 11 martie
2003, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 24 martie 2003;
43. Protocolul adiţional, semnat la Bucureşti la 30 august 2002 la
Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Franceze privind
cooperarea în domeniul afacerilor interne, semnat la Bucureşti la 21 februarie
1997, ratificat prin Legea nr. 587 din 22 decembrie 2003, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 932 din 23 decembrie 2003;
44. Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Kazahstan
privind cooperarea în combaterea criminalităţii organizate, a traficului ilicit de
stupefiante, substanţe psihotrope şi precursori, a terorismului si a altor infracţiuni
grave, semnat la Astana la 9 septembrie 2003, ratificat prin Legea nr. 61 din 24
martie 2004, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 5 aprilie 2004;
140
45. Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Macedonia
privind cooperarea în combaterea terorismului, crimei organizate, a traficului
ilicit de droguri, substanţe psihotrope şi precursori, precum şi a altor activităţi
ilegale, semnat la Bucureşti la 12 noiembrie 2003, ratificat prin Legea nr. 258 din
16 iunie 2004, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 25 iunie 2004;
46. Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Georgiei privind
cooperarea în combaterea terorismului, criminalităţii organizate, a traficului ilicit
de stupefiante, substanţe psihotrope şi precursori, precum şi altor infracţiuni
grave, semnat la Bucureşti la 14 mai 2004, ratificat prin Legea nr. 586 din 15
decembrie 2004, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 4 ianuarie 2005;
47. Acordul dintre România şi Confederaţia Elveţiană privind cooperarea
în combaterea terorismului, criminalităţii organizate, a traficului ilicit de
stupefiante, substanţe psihotrope şi precursori, precum şi altor infracţiuni
transnaţionale, semnat la Bucureşti la 19 septembrie 2005, ratificat prin Legea nr.
30 din 22 martie 2006; Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 27
martie 2006;
48. Acord de cooperare dintre Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere
a Spălării Banilor din România şi procurorul de stat de pe lângă Tribunalul
Teritorial al Luxemburgului din Marele Ducat de Luxemburg privind cooperarea
şi schimbul de informaţii financiare în domeniul combaterii spălării banilor şi a
finanţării terorismului, semnat la Limassol – Republica Cipru, la 15 iunie 2006,
aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1180 din 6 septembrie 2006, Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 19 septembrie 2006;
49. Memorandum de înţelegere dintre Unitatea de Combatere a Spălării
Banilor (MOKAS) a Republicii Cipru şi Oficiul Naţional de Prevenire şi
Combatere a Spălării Banilor din România privind cooperarea în schimbul de
informaţii financiare având legătură cu spălarea banilor şi finanţarea
terorismului, semnat la Limassol la 15 iunie 2006, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 1180 din 6 septembrie 2006, Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 790 din 19 septembrie 2006;
50. Memorandum de înţelegere dintre autorităţile competente ale
României şi Principatului Liechtenstein privind cooperarea în schimbul de
informaţii financiare, având legătură cu spălarea banilor şi finanţarea
terorismului, semnat la Limassol la 15 iunie 2006, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 1180 din 6 septembrie 2006, Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 790 din 19 septembrie 2006;
51. Acord dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Indonezia
privind cooperarea în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate
transnaţionale, a terorismului şi a altor tipuri de infracţiuni, semnat la Bucureşti
la 10 iulie 2006, ratificat prin Legea nr. 68 din 22 martie 2007, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 232 din 4 aprilie 2007;
52. Memorandum de înţelegere între autorităţile competente din România
şi Israel privind cooperarea în schimbul de informaţii financiare având legătură
cu spălarea banilor şi finanţarea terorismului, semnat la Hamilton, Bermuda la 30
141
mai 2007, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 818 din 25 iulie 2007, Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 2 august 2007;
53. Acordul dintre Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării
Banilor din România şi Financial Monitoring Federal Service din Federaţia Rusă
privind schimbul de informaţii în domeniul prevenirii şi combaterii spălării banilor
şi finanţării actelor de terorism, semnat la Hamilton, Bermuda la 31 mai 2007,
aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 819 din 25 iulie 2007, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 522 din 2 august 2007;
54. Memorandum de înţelegere între Oficiul Naţional de Prevenire şi
Combatere a Spălării Banilor din România şi Agenţia de Combatere a
Criminalităţii Organizate Grave/Unitate de Informaţii Financiare (Serious
Organised Crime Agency/Financial Intelligence Unit) (UKFIU-SOCA) din Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord privind cooperarea în schimbul de
informaţii financiare legate de spălarea banilor şi finanţarea terorismului, semnat
la Hamilton, Bermuda la 30 mai 2007, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 821
din 25 iulie 2007, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 15 august
2007;
55. Memorandum de înţelegere între Oficiul Naţional de Prevenire şi
Combatere a Spălării Banilor şi Financial Crimes Enforcement Network privind
cooperarea în schimbul de informaţii având legătură cu spălarea banilor şi
finanţarea terorismului, semnat la Hamilton, Bermuda la 31 mai 2007, aprobat
prin Hotărârea Guvernului nr. 820 din 25 iulie 2007, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 565 din 16 august 2007;
56. Convenţie între România şi Spania privind cooperarea în lupta
împotriva criminalităţii, semnată la Madrid la 30 martie 2006, ratificată prin
Legea nr. 495 din 28 decembrie 2006, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
1051 din 29 decembrie 2006;
57. Acord dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Serbia
privind cooperarea în domeniul combaterii criminalității organizate, traficului
ilicit de stupefiante și a terorismului internațional, semnat la București la 5 iulie
2007, ratificat prin Legea nr. 17 din 21 februarie 2008, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 156 din 29 februarie 2008;
58. Memorandum de înțelegere dintre autoritățile competente ale
României şi Republicii Ungare privind cooperarea și schimbul de informații
financiare având legătură cu spălarea banilor și finanțarea terorismului, semnat
la Budapesta la 21 septembrie 2007, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1585
din 19 decembrie 2007, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 14
ianuarie 2008;
59. Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003;
60. Strategia de securitate națională a României – 2001, Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 20 decembrie 2001;
61. Strategia de securitate națională a României – 2007,
http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf;
142
62. Strategia nețională de prevenire și combatere a terorismului,
http://www.sri.ro/pdfuri/strategia.pdf;
63. Legea nr. 15 din 21 iunie 1968 Codul penal al României, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu
modificările și completările ulterioare;
64. Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 – Codul Penal, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu rectificările publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 12 aprilie 2005;
65. Legea nr. 193 din 13 mai 2003 pentru modificarea și completarea
Legii nr. 111/1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare,
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 20 mai 2003;
66. Legea nr. 56 din 16 aprilie 1997 pentru aplicarea prevederilor
Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor
chimice şi distrugerea acestora, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 116 din 10 februarie 2004;
67. Legea nr. 535 din 24 noiembrie 2004 pentru prevenirea și combaterea
terorismului, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1161 din 8 decembrie
2004;
68. Legea nr. 206 din 29 iunie 2005 privind punerea în aplicare a unor
sancțiuni internaționale, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 2
iulie 2005;
69. Legea nr. 481 din 8 noiembrie 2004 privind protecția civilă, Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 1094 din 24 noiembrie 2004, cu modificările și
completările ulterioare;
70. Legea nr. 550 din 29 noiembrie 2004 privind organizarea și
funcționarea Jandarmeriei Române, Monitorul Oficial al României, nr. 1175 din
13 decembrie 2004;
71. Lege privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de
Informații (proiect), http://www.gov.ro/obiective/signat/061026-org-func-sri.pdf;
72. Lege privind activitatea de informații, contrainformații și protecție
(proiect), http://www.gov.ro/obiective/signat/061026-activ-info-contrainfo.pdf;
73. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 153 din 21 noiembrie 2001
pentru aplicarea Rezoluției nr. 1373 din 28 septembrie 2001 a Consiliului de
Securitate al Organizației Națiunilor Unite privind combaterea terorismului
internațional în ceea ce privește suprimarea finanțării terorismului și a sprijinirii
actelor teroriste, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 3 decembrie
2001, aprobată prin Legea nr. 131 din 18 martie 2002, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 195 din 21 marte 2002;
74. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21 din 15 aprile 2004 privind
Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 361 din 26 aprilie 2004, aprobată cu modificări prin Legea
nr. 15 din 28 februarie 2005, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 7
martie 2005;
143
75. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind
organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative,
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2007, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 15 din 14 februarie 2008, Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 127 din 19 februarie 2008;
76. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1 din 21 ianuarie 1999 privind
regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări prin Legea
nr. 453 din 1 noiembrie 2004, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1052 din
12 noiembrie 2004;
77. Hotărârea Guvernului nr. 1490 din 9 septembrie 2004 pentru
aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare și a organigramei
Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 884 din 28 septembrie 2004, modificată prin Hotărârea Guvernului nr.
1514 din 29 noiembrie 2005, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1114 din
9 decembrie 2005 și prin Hotărârea Guvernului nr. 1648 din 22 noiembrie 2006,
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 968 din 4 decembrie 2006;
78. Hotărârea Guvernului nr. 196 din 17 martie 2005 privind aprobarea
Strategiei Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și
siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea
criminalității stradale, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 23
martie 2005;
79. Hotărțrea Guvernului nr. 547 din 9 iunie 2005 pentru aprobarea
Strategiei naționale de protecție civilă, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
600 din 12 iulie 2005;
80. Hotărârea Guvernului privind organizarea, funcționarea și
compunerea Centrului Național de Conducere a Acțiunilor de Ordine Publică
(proiect),
http://www.mira.gov.ro/Documente/Transparenta%20decizionala/PrHG%20CNC
AOP.pdf;
81. Decizia primului-ministru nr. 190 din 28 iunie 2007 privind
organizarea și funcționarea Cancelariei Primului-Ministru, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 449 din 3 iulie 2007;
82. Ordinul comun al ministrului sănătății și familiei nr. 856 din 23
noiembrie 2001, ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor nr. 112 din 12
martie 2002 și al președintelui Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților
Nucleare nr. 91 din 14 martie 2002 pentru aprobarea Normelor privind alimentele
și furajele contaminate radioactiv după un accident nuclear sau altă situație de
urgență radiologică, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 7 mai
2002;
83. Ordinul comun al al ministrului sănătăţii publice nr. 1805 din 29
decembrie 2006, al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi
pentru Siguranţa Alimentelor nr. 286 din 8 decembrie 2006 şi al preşedintelui
Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare nr. 314 din 6
144
noiembrie 2006 privind aprobarea Instrucţiunilor referitoare la crearea cadrului
legal pentru aplicarea regulamentelor Consiliului şi Comisiei Europene
referitoare la stabilirea nivelurilor maxime admise de contaminare radioactivă a
produselor alimentare şi furajere, după un accident nuclear sau în caz de urgenţă
radiologică, la condiţiile speciale de export al produselor alimentare şi furajere,
ca urmare a unui accident nuclear sau ca urmare a altor situaţii de urgenţă
radiologică, precum şi la condiţiile care guvernează importurile produselor
agricole originare din alte ţări, ca urmare a accidentului de la centrala nuclearo-
electrică de la Cernobîl, Monitorul Oficial al României nr. 41 din 19 ianuarie
2007;
84. Ordinul ministrului sănătății nr. 883 din 16 august 2005 privind
aprobarea Metodologiei de alertă precoce și răspuns rapid în domeniul bolilor
transmisibile, http://www.stirimedicale.ro/stiri.php?cat=15&id=1974;
85. Ordinul președintelui Comisiei Naționale pentru Controlul
Activităților Nucleare nr. 85 din 28 martie 2006 pentru aprobarea Ghidului
privind protecția instalațiilor nucleare împotriva unui sabotaj din interior,
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 26 aprilie 2006;
86. Declarația Camerei Deputaților nr. 1 din 13 septembrie 2001,
Monitorul Oficial al României nr. 572 din 13 septembrie 2001;
87. Declarația – apel a Senatului nr. 2 din 13 septembrie 2001, Monitorul
Oficial al României nr. 572 din 13 septembrie 2001;
88. Hotărârea Parlamentului nr. 21 din 19 septembrie 2001 privind
participarea României, împreună cu statele membre ale NATO, la acțiunile de
combatere a terorismului internațional, Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 589 din 20 septembrie 2001;
NOTĂ: Actele normative care completează cadrul juridic al Sistemului
Național de Management al Situațiilor de Urgență sunt enumerate în Anexa nr. 4
3. LINK-URI INTERNET
1. http://www.presidency.ro;
2. http://www.cdep.ro;
3. http://www.gov.ro;
4. http://www.mira.gov.ro;
5. http://www.sri.ro;
6. http://www.mapn.ro;
7. http://www.mae.ro;
8. http://www.igsu.ro;
9. http://www.presamil.ro;
10. http://www.dgipi.ro;
11. http://legislatie.just.ro;
12. http://www.un.org;
13. http://www.nato.int;
145
14. http://europa.eu;
15. http://www.opcw.org;
16. http://www.iaea.org;
17. http://cns.miis.edu;
18. http://www.sipri.org;
19. http://en.wikipedia.org;
20. http://www.janes.com;
21. http://www.esisc.org;
22. http://www.dhs.gov;
23. http://www.defense.gov;
24. http://www.state.gov;