Ion Marin Ţuţu PIŞLEAG

<titlu>GEOPOLITICA ŞI TERORISMUL

Dr. Ion MARIN Dr. Ţuţu PIŞLEAG

<titlu>GEOPOLITICA

ŞITERORISMUL

Editura SITECHCraiova, 2009

© 2009 Editura Sitech Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducereintegrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare,efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o contrafacere. Suntacceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interesştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2009 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this bookmay be reproduced in any form or by any means, including photocopying orutilised any information storage and retrieval systern without written permisionfrom the copyright owner.

Editura SITECH din Craiova este acreditată de C.N.C.S.I.S. din cadrul Mi-nisterului Educaţiei şi Cercetării pentru editare de carte ştiinţifică.

Editura SITECH Craiova, RomâniaStr. Romul, Bloc T1, ParterTel/fax: 0251/414003E-mail: sitech@rdslink.ro

ISBN 979-606-530-653-0

< t i t l u > C U P R I N S

IntroducereGeopolitica şi terorismul,în ecuaţia globalizării 9

Partea IGeopolitica - repere fundamentale 17

1. Noţiuni preliminare 19

2. Concepte geopolitice fundamentale 26

3. Reprezentanţi şi curente în geopolitică 37

4. Istoria din perspectivă geopolitică, din antichitate până la

sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial 59

5. Războiul, continuarea relaţiilor politice cu alte mijloace.

Geopolitica conflictelor internaţionale 93

6. Mari mutaţii geopolitice în a doua jumătate

a secolului al XX-lea. Războiul Rece,

integrarea euro-atlantică şi globalizarea 113

Partea a Il-aTerorismul - concepte definitorii 135

1. Noţiune şi tipologie 137

2. Repere tactice şi psihologice ale terorismului 149

3. Terorismul, o istorie neîntreruptă a violenţei politice 160

4. Caracteristicile terorismului modern.

Organizaţii şi structuri actuale. 168

5. Contraterorismul, o strategie geopolitică globalizantă 198

6. Terorismul şi mass-media 202

Partea a IlI-a

Geopolitica şi terorismul -marea interferenţă conflictualăa secolului XXI 209

1. Geopolitica şi terorismul.

Al patrulea război mondial? 211

2. Geopolitica şi religia în secolul XXI 219

3. Islamism şi terorism în Europa 230

4. Conflictul israeliano-palestinian,

rădăcini geopolitice perene 234

5. Geopolitica petrolului şi terorismul,

un posibil răspuns final 238

Concluzii 247

Bibliografie 251

< t i t l u > Introducere

< t i t l u > Geopolitica şi terorismul,în ecuaţia globalizării

Geopolitica şi terorismul. O abordare insolită, la o primă

evaluare, nu însă şi inedită. Deşi nu sunt prea numeroase analizele care

au ca obiect exclusiv „geopolitica terorismului" sau „terorismul şi

geopolitica", asocierile acestor termeni abundă în opera unor analişti ai

terorismului, geopoliticieni de prim rang, în acelaşi timp. Este adevărat

că încă lipsesc studii de amploare, volume consacrate în exclusivitate

acestei „intersectări a începutului de mileniu" dintre geopolitică şi

terorism, căreia îi dedicăm această lucrare. Nu înainte de a analiza

separat ambii termeni ai ecuaţiei, geopolitica şi apoi terorismul, din

punct de vedere istoric şi conceptual.

Fără îndoială, dincolo de legăturile evidente, ne-am pus de la

bun început problema diferenţei imanente dintre un concept, o teorie

sau o metodă, cum putem defini sau delimita conceptul de geopolitică

şi o formă a violenţei politice, cum poate fi, în ultimă analiză, calificat

terorismul. Credem că această carte ar putea constitui un răspuns în

acest sens, deşi nu ar fi puţin nici dacă ar echivala cu un set de

întrebări.

11

Geopolitica a evoluat mult ca sferă categorială, fiind, în

accepţiunile primordiale ale întemeietorilor, legată, mai ales, de spaţiu,

particula „geo" venind în mod explicit de la „geografie", respectiv de

la domeniul din care au migrat corifeii acestui domeniu de cunoaştere.

În prezent, interferenţele cu diverse paliere ale ştiinţelor socio-umane

şi politice, cu polemologia, cu teoria relaţiilor internaţionale, cu

diversele geostrategii (ale mediului, economiei, populaţiei etc) au

extins mult domeniul de referinţă al geopoliticii, iar prefixul "geo" este

echivalent direct al globalismului, privit dintr-o perspectivă

problematică, de amploare mondială. Pentru geopoliticianul român Ion

Conea, geopolitica era „jocul politic dintre state, ştiinţa mediului

politic planetar". 1

Starea conflictuală, arată cunoscutul geopolitician francez,

Aymeric Chauprade, este "esenţa geopoliticii şi orizontul său de

nedepăşit". 2 Este clar că Chauprade nu vizează aici doar ceea ce se

înţelege prin conflictul "simetric", respectiv războaiele clasice dintre

puteri, mai mult sau mai puţin echivalente, supuse unor prezumtive

norme, reglatorii, ale cutumelor sau dreptului şi organismelor

internaţionale.

Terorismul face parte din marea categorie a violenţei politice,

cu deosebirea că este vorba de un conflict asimetric între o formaţiune

statală (de regulă) şi alta, mult redusă cantitativ, dar care deţine atuul

dificultăţii de localizare şi al încălcării oricăror reguli de pace sau

război, mizând pe teroare şi pe şantaj.

Este adevărat că Chauprade, la origine tot geograf, insistă

asupra "continuităţii inerente a ştiinţei geopolitice care îşi are originea

în caracterul stabil al caracteristicilor geografice", delimitând-o astfel

de obiectul de studiu al relaţiilor internaţionale care se referă îndeosebi

la evenimente, crize, rupturi, dar, adăugăm noi, şi de analiza

12

<nota> 1 Oleg Serebrian, Dicţionar de geopolitică, Ed.Polirom, Bucureşti, 2006, pag.49 2 Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dicţionar de geopolitică: state, concepte, autori,Ed.Corint, Bucureşti, 2004, pag.476</nota>

conflictelor internaţionale sau polemologie, cu care geopolitica are,

totuşi, numeroase puncte de convergenţă.

De altfel, sunt analişti care tranşează lucrurile, afirmând că

"geopolitica sau geostrategia nu există nici ca substanţă, nici ca esenţă,

deoarece aceşti doi termeni nu acoperă o realitate, geopolitica şi

geostrategia nu reprezintă decât o modalitate de abordare a acesteia". 3

În felul acesta, geopolitic şi geostrategic poate fi abordată şi realitatea

terorismului.

Pentru John T.Payne, legăturile dintre geopolitică, globalism şi

epoca terorismului 4 sunt evidente, la fel ca şi pentru Colin Flint, cel

care leagă dezvoltarea reţelelor teroriste de războiul antiterorist al

Statelor Unite. De altfel, Pax Americana 5, respinsă de

fundamentalismul islamic de plano,este cauza principală în jurul căreia

construiesc cei mai mulţi analişti binomul geopolitică-terorism,

războaiele preventive din Irak şi Afganistan acutizând acest raport.

Dintre lucrările analiştilor români, remarcăm volumul de

"Geopolitică şi terorism", elaborat de dr. Vasile Simileanu. precum şi

ampla cercetare sub titlul "Dimensiunea geopolitică şi geostrategică a

terorismului", publicată de dr. Neculai Stoina. Legăturile dintre

terorism şi geopolitică sau geostrategie sunt evidenţiate şi în lucrarea

"Despre terorism, aproape totul...", unde autorii ţin să remarce: "Fiind

un fenomen geostrategic dinamic, terorismul a început să se organizeze

cu eforturi susţinute şi conjugate la scară zonală şi globală, avându-se

în vedere omnidirecţionarea pericolului pe care îl reprezintă toate

formele lui de manifestare, plecând de la ideea că niciun sector

societal/comunitar nu poate rămâne nevulnerabil în faţa violenţei

organizate şi premeditate, ceea ce are consecinţe descurajante pentru

13

<notă>3 Herve Coutan-Begarie, Geopolitique-Geo strategie,http://www.2.tvr.fr/fmes/Fonds_documentaire/Coutan_begarie_195 .htm4 John T.Payne, Geopolitics, Globalization and the Age of Terrorism,http://www.raleightavern.org/geopolitics.htm5 Pax Americana, socotită ca formulă sinonimă Noii Ordini Mondiale anunţată depreşedintele George W.Bush după încheierea Războiului Rece, apud Oleg Serebrian,op.cit., pag.219</notă>

instituţiile statului, agenţii economici, infrastructura socială,

comunităţile umane, indivizilor etc. 6 Astfel de cercetări sunt

subsumate geopoliticii conflictelor începutului mileniului III, în cadrul

căreia terorismul a căpătat cea mai mare expunere, ajungându-se la

războiul global împotriva terorismului, sau, cum spune Francis

Fukuyama, la al IV-lea război mondial.

Geopolitica şi, mai ales, geostrategia au avut însă ab ovo şi

tendinţe sau, cel puţin, tentaţii ofensive, dacă ne gândim fie şi numai la

teoria "spaţiului vital" a lui Ratzel, preluată de Hitler, ce a echivalat cu

"păcatul originar", vinovat de lunga noapte postbelică a acestei

discipline. În prezent, rolul de consilier sau inspirator al

geopoliticianului pentru factorul de decizie politică este preluat, în cea

mai mare parte, de serviciile de intelligence, teoreticianul având mai

mult rolul de analist post factum de pe o poziţie nu o dată ostilă, fără

însă ca aceasta să fie regulă. Totuşi, în baza unor paradigme greu de

combătut, geopolitica rămâne în mentalul colectiv, asociată declanşării

conflictelor. Astfel că, atunci când se vorbeşte de geopolitica

petrolului, bunăoară, asocierea cu acapararea câmpurilor petrolifere

trimite, înainte de toate, la războaiele din Orientul Mijlociu. Unde

întâlnim brutala poziţie a lui Osama bin Laden, formulată în termeni

geopolitici indubitabili, câtă vreme se susţine că "fostul oponent faţă

de oprimarea sovietică nu acceptă prezenţa trupelor americane pe

Pământul Sfânt al Arabiei. 7

Încetarea Războiului din Golf, retragerea "pe aliniamente" a

trupelor americane şi plecarea aliaţilor, lichidarea atrocităţilor de la

închisoarea Guantanamo, toate ca urmare a pierderii puterii de către

republicani şi accederii la preşedinţia Statelor Unite a democratului

Barack Hussein Obama determină, în mod automat, schimbări

14

<notă>6 Doru Blaj, Ţuţu Pişleag, Constantin Onişor, Despre TERORISM, aproape totul...,Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007, pag,57 Ali Laidi, Efectul de bumerang. Cum a determinat globalizarea apariţia terorismului,House of Guides, 2007, Bucureşti, pag.53</notă>

fundamentale în privinţa fenomenului şi conceptului de terorism, cu

specificităţile sale generate de masacrul de la 11 septembrie 2001, în

baza căruia a fost creată literatura justificativă a războiului preventiv,

asimetric, cu pretenţii de obiectivitate şi legitate talmudică,

implacabile. S-a demonstrat încă o dată că acele concepte rigide ce

încearcă abordări încorsetate în scheme prestabilite, fie ele datorate

geniului kantian sau doar alegaţiilor marxist-leniniste, sunt, în

realitate, marcate de evoluţii aleatorii, datorate factorului subiectiv,

care pot duce la abordări diametral opuse. Pe de altă parte, nu poate

scăpa din vedere adevărul că şi în cazul terorismului s-au utilizat

paradigmele folosite în cazul declanşării războaielor clasice, inclusiv în

cazul conflagraţiilor mondiale, apelându-se la maşinăria de propagandă

pentru demonizarea adversarului şi motivarea sacrificiului la care sunt

chemate naţiile lezate. Atingerea unor cote extreme în această

„procedură prealabilă" se explică atât prin amploarea operaţiunilor şi

efortului de război, prin elementele implicate, cât şi prin dinamica

internă a resurselor de intelligence mediatice şi teoretizante, aferente

conflictelor globale specifice acestui început de mileniu. Demonizarea

fenomenului terorist actual, bazat, fără îndoială, pe fapte, a impus

analizarea sa de pe aceleaşi poziţii intolerante, precum nazismul sau

negaţionismul, de unde abordările unilaterale, conforme cu strategiile

dispuse de un singur centru de comandă, axat pe relevarea şi susţinerea

propriilor interese.

Schimbarea actanţilor în acest punct nodal de dispoziţie

conduce, în mod accelerat, la repoziţionarea analiştilor, nefîind exclus

pericolul glisării într-o altă extremă, vecină teoriilor conspiraţioniste,

ceea ce ar face discursul asupra terorismului la fel de unilateral şi

inconsistent.

Abordarea geopolitică se dovedeşte a fi, prin elementele sale

general obiective şi deschiderea către influenţa factorilor incidenţi,

formula de analiză şi diagnoză dezirabilă şi în cazul terorismului, privit

ca motivaţie a ceea ce unii au numit, cum am arătat, „cel de-al patrulea

15

război mondial". Ca întotdeauna la sfârşitul unei conflagraţii, sau doar

a unei etape, se va ajunge şi la stabilirea vinovăţiilor, la răsturnarea

unor valori şi impunerea altora. Cum avem de-a face cu un fenomen

atipic, cu un conflict asimetric, fără îndoială că diferenţele specifice

vor prima, mai ales că elementele de continuitate sunt, în mod

iremediabil, asigurate. Războiul antiterorist încheiat, sau doar încetat,

în Irak continuă în Afganistan prin dislocarea forţelor preluate din

fostul teatru de operaţii, în vreme ce, la orizont, în imediata apropiere,

s-a configurat azimutul Iran.

Terorismul, ca fenomen întrutotul reprobabil, are

caracteristicile sale generale, ce-l individualizează între celelalte forme

de violenţă politică, inclusiv sub aspectul generării şi motivaţiilor, dar

în privinţa declanşării şi modului de manifestare există explicaţii

particulare, ce trebuie studiate de la caz la caz. Într-o situaţie

conflictuală complexă, terorismul poate fi doar una din manifestările

acesteia, fără îndoială, cea mai odioasă, datorită mizării pe şantajarea

adversarului, prin recurgerea la atacul „oblic" asupra civililor fără

apărare, nu o dată copii, şi prin exercitarea unor forme de tortură fizică

şi psihică extreme, soldate, de cele mai multe ori, cu moartea

victimelor.

Terorismul, ca alternativă la conflictul clasic, simetric, a căpătat

amploare şi datorită modernizării mijloacelor de luptă, creşterii puterii

distructive a acestora, concomitent cu procesul de miniaturizare,

valabil şi pentru mijloacele de informare în reţea, respectiv telefonie

mobilă, internet, mass-media, în general.

Cele mai recente acte de terorism se caracterizează, înainte de

toate, prin amploarea dezastrelor şi numărul tot mai ridicat de victime,

dar şi prin imprevizibilitatea declanşării lor, ceea ce impune măsuri

extrem de costisitoare de supraveghere şi de protecţie. Chiar şi focarele

teroriste „clasice", precum cele din Irlanda de Nord sau Ţara Bascilor,

deşi riguros supravegheate, pot avea elemente incontrolabile derutante,

precum şi legături transnaţionale cu o „centrală" informală a

16

terorismului, aşa cum s-a întâmplat în cazul atacurilor teroriste din

Spania, din 11 martie 2004.

Desigur, ceea ce contează în definirea unei organizaţii ca fiind

teroristă este declararea ei de către regimurile statale. Astfel, ETA a

fost declarată ca reţea teroristă abia în anul 2001 de către Uniunea

Europeană şi în 2003 de către Statele Unite ale Americii. Bineînţeles

că alte state pot considera că nu sunt îndeplinite criteriile pentru acest

calificativ, fapt frecvent întâlnit în cazul mişcărilor de eliberare

naţională şi socială.

Actele teroriste sunt suficient de grave şi nedemne, atrocităţi ce

nu pot fi justificate sub nicio formă, dar aceasta nu trebuie să constituie

un obstacol în calea reflecţiei. „Terorismul internaţional nu este o

creaţie ex nihilo a lumii arabo-musulmane. El nu se manifestă total

rupt de evenimentele geopolitice care au bulversat lumea în ultimii

douăzeci de ani. Dimpotrivă, este rodul unei noi ere care a început

odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului, al unei lumi în care istoria şi-a

reluat cursul. 8

Este ceea ce am căutat să demonstrăm şi noi în această carte,

apelând la „cursul istoriei" care se derula conform unor paradigme

geopolitice cu milenii înainte ca această mult disputată şi contestată

ştiinţă să fie întemeiată de gânditorii germani în pragul secolului XX.

Am căutat să descifrăm, totodată, originile şi evoluţia terorismului,

care, deşi a avut, accidental, puncte de intersecţie cu geopolitica şi

înainte de sfârşitul secolului XXI (ca, de pildă, în cazul declanşării

Primului Război Mondial), începând cu atacul de-o nemaiîntâlnită

ferocitate de la 11 septembrie 2001 devine preocuparea majoră a epocii

noastre, conflictul de interes nodal în jurul căruia se ţes obiectivele

majore ale geopoliticii şi geostrategiei actuale.

Respectând preceptele unei cercetări riguroase, prima parte este

consacrată conceptelor, reprezentanţilor şi şcolilor geopoliticii,

17

<notă>8 All Laidi, Efectul de bumerang. Cum a determinat globalizarea apariţia terorismului,House of Guides, 2007, Bucureşti, pag. 11</notă>

evoluţiei şi abordărilor sale până la sfârşitul secolului XX, respectiv

până la încheierea Războiului Rece.

Partea a II-a a acestui studiu este dedicată conceptului de

terorism, fundamentelor istorice, psiho-sociale şi juridice, din cele mai

vechi timpuri până la sfârşitul mileniului II, ale acestui flagel

omniprezent.

Partea a IlI-a a cărţii se ocupă de ceea ce am numit „marea

interferenţă" între geopolitică şi terorism, definitorie pentru începutul

celui de-al III-lea mileniu.

Cercetarea noastră nu avea cum să nu evidenţieze impactul unor

evenimente majore precum trecerea de la bipolaritatea Războiului

Rece la dominaţia unei singure super-puteri în epoca globalizării,

generatoare a noii ordini mondiale. La care se adaugă concomitenţa a

ceea ce se numeşte „peak oil", care anunţă înjumătăţirea rezervelor de

petrol, în cea mai mare parte aflate în teritoriile atât de frământate de

războaie din Orientul Mijlociu, matrice, totodată, ale islamismului

politic, „unul din leagănele integrismului, apărut, de asemenea, în

Arabia, ţara unde s-a înfăptuit de curând alianţa dintre petrol şi

credinţă". 9

Abordările noastre pornesc de la studiul realităţii, de la fapte şi

evenimente de strictă actualitate, analizate însă prin prisma geopoliticii

şi a evoluţiei istorice a fenomenelor abordate, ceea ce ne îndreptăţeşte

să considerăm că punem la dispoziţia cititorului nu doar un studiu al

unor concepte de evident interes, ci şi un îndreptar pentru interpretarea,

cât mai aproape de adevăr, a avalanşei de informaţii la care mass-

media ne face părtaşi, zi de zi.

Fără a avea, evident, pretenţia că este singura formulă sau

paradigmă în care poate fi decriptată atât de complexa evoluţie a epocii

actuale.

18

<notă>9 Marc Ferro, Şocul islamului, secolele XVIII-XXI, Editura Orizonturi, Editura Ştiinţelorsociale şi politice, Bucureşti, 2003, pag. 13</notă>

<titlu>Partea I

<titlu>Geopolitica- repere fundamentale

<titlu>1. Noţiuni preliminare

Ce este geopolitica ? Iată o întrebare care rămâne valabilă după

mai bine de un secol de la apariţia sa, răspunsurile continuând să-i

acorde, cu şanse nediferenţiate, statutul de ştiinţă, doctrină, metodă sau

teorie. La fel de laxă apare ca fiind însă şi definiţia obiectului de studiu

şi abordare, problematica geopoliticii rămânând, subsumată, totuşi,

celor două componente semnificative în toate limbile de circulaţie

internaţională: geografic şi politic. Geopolitica studiază raportul

spaţiu-politică în ansamblu, fără a distinge şi separa aspectul vieţii

politice, interne şi externe, al unui stat. Am putea spune că geopolitica

operează cu inconştientul din politic, cu ceea ce scapă înţelegerii, altfel

spus, cu factorii obiectivi naturali, în primul rând cu spaţiul, care

condiţionează evoluţiile politice, dincolo de intervenţiile subiectiv -

umane. Acest mecanism este pus în evidenţă prin analogie cu teoria

relaţiilor internaţionale, al cărei obiect de cunoaştere îl reprezintă

actorii (stat, organizaţii internaţionale, ideologie, religie şi companii

transnaţionale) şi a factorilor ce determină evoluţia sistemului relaţiilor

internaţionale în ansamblu: politic, economic, tehnologic, cultural şi

social.

O explicaţie a ascensiunii geopoliticii din ultima perioadă

constă în realitatea că furnizează o imagine de ansamblu a lumii într-o

vreme caracterizată de dezechilibre, fragmentări de evenimente şi

fenomene disparate.

Este necesar să definim şi ceea ce reprezintă un ansamblu

geopolitic, respectiv arealul geografic, cu condiţii specifice pentru

21

crearea unui climat politic, propriu unei regiuni. Acest climat ar putea

fi influenţat de prezenţa sau absenţa unei mari puteri sau puteri

regionale, de poziţia faţă de polii de gravitaţie ai sistemului relaţiilor

internaţionale, de harta demografică şi etno-confesională, de

interdependenţa economică regională, de izolarea sau larga deschidere

a regiunii, cauzată de factori naturali, cum ar fi configuraţia ţării, dar şi

de mari bariere interne, precum lanţuri muntoase, fluvii internaţionale,

mări, adică de aspectele morfopolitice şi fiziopolitice.

Până la urmă, toate disocierile se raportează la cele două sensuri

primare, cu precizarea obligatorie că factorul geografic este

preeminent, astfel că o notă elementară pentru geopolitică ar fi aceea

că studiază influenţa factorului spaţial asupra politicului.

Această disociere este necesară, în primul rând, în raport cu

ştiinţa geografiei politice, care studiază influenţa factorului politic

asupra spaţiului geografic. 1 Este adevărat că geograful german

Friedrich Ratzel (1844-1904), considerat părinte al geopoliticii, pune

bazele acestei discipline într-o lucrare intitulată Geografie politică

(Politische Geographie), publicată în 1897, în care fundamentează

teoria organicistă a statului, conform căreia „statul este un organism

constând într-o fracţiune a umanităţii ce subzistă într-o fracţiune a

planetei şi ale cărui însuşiri emană din acelea ale teritoriului şi ale

poporului care vieţuieşte pe acel spaţiu".

O asemenea concepţie cu fundamente deterministe l-a condus

pe Ratzel la teoria spaţiului vital (Lebensraum), preluată de Adolf

Hitler în lucrarea sa „Mein Kampf' (1933) şi pusă apoi în practică prin

războaiele sale de agresiune, fapt ce a determinat ca însăşi noţiunea de

geopolitică să fie interzisă după cel de-al Doilea Război Mondial.

Aceasta, în ciuda importantelor acumulări teoretice pe care le

înregistrase geopolitica, graţie cercetărilor şi lucrărilor acumulate de

şcoala franceză prin Paul Vidai de la Blache (1845-1918), americană

22

<notă>1 Oleg Serebrian, Geopolitica spaţiului pontic, Editura Cartier, 2006</notă>

prin Alfred Thayer Mahan (1840-1914), engleză prin Halford J.

MacKinder (1861-1947), ca să-i cităm pe câţiva dintre cei mai

importanţi, autori ai unor lucrări şi ai unor concepte ce au făcut istorie,

precum studiul „Franţa de Est" (Alsacia şi Lorena), publicat de P.V de

la Blache, teoria „Heartlandului", aparţinând lui MacKinder, probabil

cel mai cunoscut concept al geopoliticii după dezavuatul

"Lebensraum", sau „Teoria puterii marine" (Sea Power), elaborată de

A.Mahan.

Conceptul de geopolitică este folosit însă pentru prima dată în

anul 1899 de suedezul Rudolf Kjellen într-o conferinţă, ca tot el, un an

mai târziu, să dezvolte termenul în lucrarea „Introducere în geografia

Suediei".

Kjellen este adeptul teoriei organiciste a lui Ratzel, în lucrarea

sa „Statul ca formă de viaţă" (1916) afirmând că geopolitica este

ştiinţa despre stat considerat ca un organism geografic, un organism

viu.

Germanul Karl Ernst Haushofer este cel mai important discipol

al lui Ratzel, cel care va duce mai departe teoria „spaţiului vital" (cu

consecinţe funeste, inclusiv pentru el şi familia sa), în calitate de

profesor de geopolitică la Universitatea din Munchen şi de fondator al

Revistei de Geopolitică (1924-1944). Haushofer a fost teoreticianul

care a fundamentat „ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile

de viaţă naturale", între care a stipulat că există o „relaţie organică",

ceea ce a justificat politica expansionistă a lui Hitler, astfel încât opera

sa a fost multă vreme asociată integral ideologiei naziste.

Geopolitica nu poate fi înţeleasă, mai ales în etapele

construcţiei şi reconstrucţiei sale, dacă nu se au în vedere cele două

şcoli continental-europene ce s-au confruntat pe terenul teoretic:

germană şi franceză, la cea din urmă raliindu-se, mai târziu, şi şcoala

anglo-saxonă, ceea ce i-a făcut pe unii autori să remarce conflictul, dar

şi succesiunea: geopolitik-geopolitique.

23

Astfel, primul studiu important al lui P.V de la Blache se numea

„Geografia politică apropo de scrierile d-lui Ratzel", pe care, de fapt,

le combate. Mult mai tranşant s-a arătat a fi un alt autor francez, Albert

Demangeon (1872-1940), care a catalogat geopolitica drept „o maşină

de război germană dovedindu-se de-a dreptul vizionar în chestiuni,

precum ascensiunea SUA, după modelul cărora a propus, pentru prima

dată, constituirea Statelor Unite ale Europei.

După cel de-al Doilea Război Mondial, când geopolitica,

ştampilată ca pseudo-ştiinţă în slujba politicii expansioniste germane,

părea să fi fost aruncată definitiv la coşul istoriei, autorii, francezi şi

americani, îşi reconsideră poziţia şi fac posibilă, în anii '70,

reîntoarcerea „nu în ţara unde s-a dezvoltat iniţial (Germania), ci în cea

care s-a opus fără rezerve (Franţa); astfel că „geopolitik" a devenit

„geopolitique". Dar şi „geopolitics" pentru că dimensiunea americană

este cea care-i preocupă de data asta pe francezi, pe toată durata

Războiului Rece, ca şi după aceea.

Geopolitica revine, aşadar, fiindcă este „un termen bun", pentru

că „este nevoie de o noţiune care să acopere studiile de geografie

orientate spre politică", după cum a remarcat, încă din 1960,

americanul Ladis Kristof. Dar şi din cauză că „geopolitica se ocupă cu

studiul marilor puteri", după cum a punctat Aymeric Chauprade, în

primul număr al Revistei Franceze de Geopolitică, având ca temă

„Geopolitica Statelor Unite" (2003).

Cu actualele coordonate, „noua geopolitică" 2 este legată de

numele lui Yves Lacoste, geograf francez, şi Henry Kissinger,

binecunoscut diplomat, teoretician şi om politic. Chiar dacă raportul

geografie-politică este încă invocat în noua geopolitică, analizele sunt

mult mai complexe, Henry Kissinger intitulându-şi unul din capitolele

lucrării sale Diplomacy „Politica externă ca geopolitică..."

24

<notă>2 Paul Dobrescu, Geopolitica, comunicare.ro, Bucureşti, 2003</notă>

În alte lucrări se dezvoltă şi mai mult raporturile dintre

geopolitică şi relaţiile internaţionale ca sistem. De fapt, noua abordare

a geopoliticii, fără a nega continuităţile viabile, furnizează o imagine

de ansamblu, o imagine sistemică, holistică, a lumii.

Aceasta reprezintă latura obiectivă a disciplinei care face

posibile evaluările şi paradigmele cu valoare predicţionistă, ceea ce nu

poate exclude observaţiile de dată recentă că geopolitica este un

demers politic, exprimând puncte de vedere subiective, interesate. Este

ceea ce leagă geopolitica de politică şi relaţii internaţionale, depăşindu-

se pretenţiile organiciste, deterministe, pe care le avea la începuturile

sale.

Dacă în spaţiul european geopolitica s-a forjat ca o confruntare

între concepţiile germane şi cele franceze, cu fractura generată de etapa

nazistă, geopolitica americană a avut elemente de continuitate şi

simultaneitate mai coerente şi mai persistente, nu fără legătură sau

opoziţie cu geopolitica de pe continentul european.

Astfel, Alfred Thayer Mahan (1840-1914), amiral al Statelor

Unite, a dezvoltat teoria puterii maritime (Sea Power) 3 în care a

demonstrat că lumea va fi condusă de ţara care va domina mările şi

oceanele lumii, ceea ce era un îndreptar pentru SUA - aplicat, după

aceea, de toţi preşedinţii americani - pornind de la modelul Marii

Britanii.

Aceste analize, dezvoltate în cartea „Influenţa puterii maritime

asupra istoriei", i-au permis lui A.T. Mahan să prevadă destinul SUA

ca superputere mondială.

Un alt geopolitician american al supremaţiei mărilor, ce acoperă

cu scrierile lui prima jumătate a secolului XX, este Nicholas John

Spykman (1893-1948). El îşi dezvoltă teoria „Rimland" polemizând cu

MacKinder, autorul teoriei „Heartland". Dacă englezul MacKinder

25

<notă>3 Silviu Neguţ, Geopolitica - universul puterii, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008,pag.32</notă>

credea că cine domină heartland (Europa de Est) domină Insula

Mondială (Eurasia şi Africa), ceea ce înseamnă că domină Lumea,

americanul (de origine olandeză) Spykman, pe urmele lui Mahan, a

rescris formula, susţinând că cine domină Rimland (bordura maritimă a

heartland-ului) domină Eurasia şi, în consecinţă, domină Lumea.

Până în 1975, nici în SUA nu s-au publicat lucrări de

geopolitică. Ulterior, concomitent cu producţia autorilor din marea

putere europeană, Franţa, se dezvoltă şi şcoala americană de

geopolitică.

Prefixul „geo" pare să aibă legătură nu doar cu geografia, ci şi

cu cel primar, de Pământ, de globalism, de holism, la fel cum sunt şi

termenii geostrategie, geoistorie etc.

Problemele geopolitice contemporane sunt analizate de autori

deveniţi celebri, precum Francis Fukuyama („Sfârşitul istoriei"),

Samuel . Huntington („Ciocnirea civilizaţiilor"), Robert Cooper

(„Destrămarea naţiunilor"), Noam Chomsky („Ambiţii imperiale"),

Zbigniew Brzezinski („Marea tablă de şah") şi mulţi alţii. La noi,

studii remarcabile au publicat Silviu Neguţ („Geopolitica - Universul

puterii"), Paul Dobrescu („Geopolitica"), Mircea Maliţa („Între război

şi pace"), Ilie Bădescu, la care trebuie să adăugăm contribuţiile revistei

„Geopolitica", editată de grupul de analişti constituit în jurul editurii

TopForm. Nu putem uita contribuţiile de referinţă din perioada

antebelică ale lui Anton Golopenţia („Geopolitica", 1940) şi Ion

Conea, care în aceeaşi lucrare („Geopolitica", 1940) socotea că

„geopolitica nu va studia statele în parte, ci jocul politic dintre state",

fiind „ştiinţa relaţiilor sau - şi mai bine - a presiunilor dintre state",

viziune ce s-a dovedit, cel puţin pentru actuala etapă, cât se poate de

adecvată.

Geoffrey Parker, un remarcabil politician britanic, consideră, de

altfel, că geopolitica actuală nu reprezintă nimic altceva decât sfera

problemelor politice contemporane internaţionale din perspectiva

spaţială. Şi mai departe de paradigma iniţială, pornită dinspre

26

geografie, este poziţia francezului Fran9ois Thual, care vede în

geopolitică un instrument de descifrare a actualităţii, a evenimentelor

ce pot fi decodate cu binecunoscutele întrebări sociologice sau

jurnalistice: cine? ce? cu cine? cum? de ce?

În felul acesta, este pus în evidenţă şi rolul explorator al

geopoliticii, relevând scopurile pe care le urmăresc forţele angrenate în

evoluţia lumii, cu precădere a celor ce decid această evoluţie.

În prezent, studiile de geopolitică au căpătat un caracter

exploziv, fiind impuse de multitudinea fenomenelor din plan real ce

pot fi încadrate prin paradigma geopolitică într-un proces coerent,

structural, ceea ce înseamnă că nenumăratele faţete caleidoscopice,

haotice chiar, pot fi ordonate, subsumate unui sistem atât în plan

sincronic, cât şi diacronic. Altfel spus, caracterul explicativ,

metodologic al geopoliticii poate justifica, în primul rând, interesul

ştiinţific şi pragmatic pentru această disciplină cu tot mai pronunţate

caracteristici conceptuale, teoretice.

Geopolitica este astăzi grila prin care sunt citite şi analizate nu

doar „reaşezările tectonice" de după Războiul Rece, nu doar raporturile

de forţe militare şi politice, ci toate marile preocupări ale întregii

omeniri ce pot afecta Pământul, ecologia, energia, poluarea,

demografia, spaţiul cosmic, relaţiile interumane, financiar-bancare, şi

nu în ultimul rând, terorismul, abordate în mod sistemic, holistic,

global.

Cu siguranţă, globalizarea va produce schimbări de conţinut şi

manifestare a democraţiei prin faptul că puterea se va exercita la o

dimensiune planetară prin companiile multinaţionale financiare,

industriale şi instituţiile internaţionale, iar reprezentanţii acestora sunt

aceia care exercită puterea reală, dar care nu sunt aleşi democratic.

27

<titlu>2. Concepte geopolitice fundamentale

Conceptul fundamental al geopoliticii este puterea, însă, spre

deosebire de teoria statului şi dreptului care are în vedere raporturile cu

structurile şi autorităţile interne (legislativă, executivă şi

judecătorească), geopolitica studiază puterea şi în raport cu factorii

externi, fiind privită sub aspectul dominării prin forţă. „Exercitarea

puterii de către unul sau mai multe state (mari puteri, imperii) tinde, în

esenţă, să îndeplinească în viaţa internaţională un rol analog celui al

statului în viaţa internă a societăţii". 4 Sintetic spus, în vreme ce teoria

statului încearcă să susţină forţa dreptului în graniţele interne,

geopolitica studiază dreptul forţei în raport cu alte state şi populaţii. În

vreme ce statul este gândit ca un sistem guvernat de regulile dreptului,

impuse prin convingere sau prin constrângere, suntem condiţionaţi de

la bun început să gândim sistemul internaţional în termenii anarhiei,

chiar dacă în ultimul secol s-au dezvoltat organisme, organizaţii şi

instituţii, mai întâi regionale şi apoi internaţionale, care încearcă să

introducă ordinea convenită între state. „Această presupunere

normativă este susţinută de reprezentanţii neorealismului relaţiilor

internaţionale, argumentând că în cea mai mare parte a istoriei

internaţionale din ultimii 5.000 de ani, aceasta nu a fost anarhică, ci a

variat pe un spectru cu anarhia la un capăt, imperiul la celălalt şi

hegemonia, suzeranitatea şi dominaţia între ele. 5 Ori aceste noţiuni,

28

<notă>4 Mică Enciclopedie de Politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977,pag.3755 Barry Buzan, Richard Little, Sistemele internaţionale în istoria lumii, Edit.Polirom,Bucureşti, 2009, pag.39</notă>

imperiul, suzeranitatea, dominaţia, hegemonia sunt categorii esenţiale

ale geopoliticii. Ele se manifestă şi se impun prin forma de violenţă

politică extremă, războiul, astfel că reducând la maximum teoria

raporturilor de putere externă, intrăm pe teritoriul polemologiei, ceea

ce relevă, încă o dată, caracterul interdisciplinar al geopoliticii.

Sursa puterii a constat în inegalitatea dintre state, în

convingerea comunităţilor mai puternice că sunt îndreptăţite să le

cucerească pe cele inferioare sub raportul mijloacelor de apărare şi să

îşi însuşească bunurile acestora.

„Istoria umanităţii este istoria violenţei între indivizi şi grupuri

de indivizi. Sunt gânditori care susţin că violenţa politică este

acceleratorul dezvoltării economice. Întrucât violenţa provoacă

suferinţe şi prejudicii s-au perfecţionat în permanenţă şi mijloacele de

contracarare. Această reacţie de răspuns la violenţă a dus, în plan

material, la perfecţionarea mijloacelor de adăpostire, de la colibă la

cetate, de înarmare, de la piatră la armele clasice şi la bomba atomică,

precum şi la dezvoltarea structurilor organizaţionale, prestatale, statale

şi suprastatale". 6 Violenţa este generală, conform lui Thomas Hobbes,

fiind „bellum omnium contra omnes" (Leviathan).

Credinţa că istoria dezvăluie felul în care fiinţele umane au

avansat sau au progresat în timp este înrădăcinată în lumea modernă şi

se presupune că acest progres se va extinde în viitor, războiul urmând

să devină o amintire a trecutului, ceea ce analiza diacronică a

conceptelor geopolitice contrazice, din păcate. Războiul pare a fi

principala formă de manifestare a puterii internaţionale, tentativele de

normativizare a relaţiilor dintre state fiind, de fiecare dată, anihilate de

raporturile conflictuale dintre acestea, în absenţa unor factori de

constrângere similari cu cei ai statelor. Aglutinarea puterii,

concentrarea ei către un singur pol mondial, de genul guvernului

29

<notă>6 Ion Marin, Violenţa politică între armă şi cuvânt, Editura Fundaţiei „România 2000",Bucureşti, 2008, pag.9</notă>

mondial este socotită non-dezirabilă şi non-abordabilă, fie şi la nivel

teoretic. În acelaşi timp, structurile internaţionale, bazate pe consens,

sunt ineficiente ori de câte ori vin în coliziune cu interesele marilor

puteri.

„Guvernul mondial nu ar rezolva automat problema războiului.

Majoritatea războaielor din zilele noastre sunt războaie civile sau de

natură etnică. De la încheierea Războiului Rece, în 1989, şi până la

sfârşitul secolului XX, în 74 locuri din lume au avut loc 111 conflicte

armate. Şapte au fost războaie între state, iar nouă au beneficiat şi de

intervenţie externă". 7 Lumea de la începutul secolului XXI, spune

acelaşi autor, este un ciudat amestec de continuitate şi schimbare.

Unele aspecte ale politicii internaţionale nu s-au schimbat de pe

vremea lui Tucidide. Există o anumită logică a ostilităţii, o dilemă

privind securitatea care însoţeşte politica interstatală. „Alianţele,

balanţele puterii şi opţiunile în politică, între război şi compromis, au

rămas la fel de-a lungul mileniilor." 8

Pe parcursul secolelor, odată cu impunerea violenţei politice ca

formă de dominaţie a comunităţilor umane, au existat trei forme de

bază: sistemul imperial, sistemul anarhic de state şi sistemul feudal.

Întrucât sistemul feudal, deşi extins în timp şi spaţiu, a avut totuşi un

caracter limitat, principalele sisteme analizate de geopolitică, dar şi de

teoria relaţiilor internaţionale sunt sistemul anarhic în cadrul căruia

statele erau relativ egale şi sistemul imperial pe care îl putem urmări

începând cu primele imperii cunoscute în istorie, pe care le putem

grupa cronologic, astfel: imperiile antichităţii (Imperiul Part, Imperiul

Roman, Imperiul Mongol), imperiile medievale şi moderne până la

sfârşitul Primului Război Mondial (Imperiul Otoman, Imperiul Ţarist,

Imperiul Austro-Ungar), imperiile coloniale şi postcoloniale.

30

<notă>7 Joseph S.Nye, Jr. Descifrarea conflictelor internaţionale, Teorie şi istorie., Edit. Antet,2005, pag. 128 op.cit., pag. 11</notă>

În lucrarea sa „Ambiţii imperiale", Noam Chomsky citează un

alt cunoscut geopolitician, Zbigniew Brzezinski, în opinia căruia „cele

trei mari imperative ale strategiei geospaţiale imperiale sunt să prevină

comploturile şi să menţină dependenţa de securitate printre vasali, să-i

menţină pe tributari docili şi protejaţi şi să îi împiedice pe barbari să se

adune". 9

În teoria relaţiilor internaţionale, aceasta se numeşte „realism",

teorie care ia în serios instituţiile internaţionale, deşi consideră că

Organizaţia Naţiunilor Unite nu este nici acum şi nu va deveni

niciodată o instituţie eficientă şi legitimă a guvernării globale. Statul

îşi menţine o funcţie centrală care nu poate fi îndeplinită de niciun

actor transnaţional. Pentru ca puterea să fie eficientă şi altfel decât prin

forţă şi ameninţarea cu forţa, la nivel global trebuie să existe un sistem

de mecanisme de control, o instituţionalizare între naţiuni într-un grad

mai înalt decât există în prezent. O asemenea poziţie este combătută de

neoconservatorismul american, pe care Fukuyama şi alţi gânditori îl

socotesc ca fiind osatura teoretică a unilateralismului şi hegemoniei

luminate de tip imperial, aşa cum au fost puse în practică de

Administraţia Bush şi par a fi atenuate, în ultima vreme, de

Administraţia Obama. Poziţia de super-putere a Statelor Unite nu este

contestată, în prezent, sub aspect teoretic, „ambiţiile imperiale" fiind,

după cum se vede, decodate de cei mai importanţi analişti americani ai

momentului.

De ultimă oră, am putea spune, sunt tentativele de resuscitare a

celeilalte foste super-puteri, încă privită cu superioritate, pe care

puterea de la Moscova, preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, şi-ar

dori să le întreprindă în viitorul imediat. Bunăoară, declaraţiile

preşedintelui rus, din luna august 2009, la adresa omologului său

ucrainean, Viktor Iuşcenko, înseamnă, în opinia cunoscutului

geopolitician rus Aleksandr Dughin, că „Moscova a declarat război

31

<notă>9 Noam Chomsky, Ambiţii imperiale, Editura Antet, 2005, pag.39</notă>

Statelor Unite pentru controlul spaţiului postsovietic, acesta

neexcluzând posibilitatea declanşării unui conflict armat în Crimeea şi

regiunile din estul Ucrainei".

Potrivit lui Dughin, mesajul preşedintelui Medvedev către

liderul de la Kiev ar putea avea legătură cu revizuirea atitudinii Rusiei

faţă de integritatea teritorială a Ucrainei, după scenariul georgian din

august 2008.

„Noi am recunoscut integritatea teritorială a Georgiei până în

ultimul moment, dar nu şi după noile acţiuni ale preşedintelui Mihail

Saakaşvili. Situaţia privind ambasadorul Rusiei în Ucraina este un fel

de pregătire înainte de revizuirea atitudinii noastre faţă de integritatea

teritorială a Ucrainei", a spus preşedintele Medvedev.

America administrează atât Ucraina, cât şi întregul spaţiu

postsovietic, ca la ea acasă: schimbă preşedinţi, crează mişcări

extremiste proamericane distructive şi destabilizatoare, a declarat

geopoliticianul rus. Rusia a tot aşteptat ca Ucraina şi alte republici ex-

sovietice să-şi vină singure în fire, dar, văzând că acest lucru întârzie

să se producă, a declarat război SUA pentru controlul spaţiului

postsovietic, a explicat Dughin.

„Următorul pas pe care îl va face Moscova în raport cu Ucraina

va fi revizuirea Tratatului de bază din 1997 şi formularea unor pretenţii

teritoriale faţă de statul vecin", spune Dughin. „Într-un cuvânt, ar

trebui să ne pregătim de război", şi-a încheiat politologul interviul

acordat agenţiei de presă ruse Novai Reghion.10

Comentariul belicos al geopoliticianului rus survine la doar o zi

după ce preşedintele Medvedev a prezentat un proiect de lege care

precizează condiţiile de intervenţie a armatei în afara Rusiei, după cum

precizează, pe 10 august 2009, Agenţia France Presse, citând site-ul

oficial al Kremlinului.

32

10 Articol publicat în cotidianul „Adevărul", 12 august 2009

Potrivit acestui proiect de lege transmis Parlamentului rus,

armata va putea interveni în străinătate, în cazul unui atac împotriva

forţelor armate ruse, pentru a respinge o "agresiune împotriva unui alt

stat" şi pentru a "apăra cetăţenii ruşi din străinătate". Textul propus de

Medvedev autorizează şi trimiterea armatei în străinătate, pentru "a

asigura securitatea" comerţului maritim şi pentru "a lupta împotriva

pirateriei".

Se poate observa că este vorba de un set de prevederi legislative

simetrice cu cele pe care Casa Albă le-a adoptat în septembrie 2002,

când a fost dat publicităţii Raportul privind Noua Strategie Naţională

de Securitate a Statelor Unite ale Americii, aşa-numita Doctrină Bush,

pe care Noam Chomsky a calificat-o ca pe un efort de stabilire a unor

norme noi de folosire a forţei militare, de invazie şi ocupaţie.

"Raportul a propus, întrucâtva, o nouă şi neobişnuită doctrină extremă

de folosire a forţei în lume şi nu este un accident că semnalul de

început al războiului în Irak coincide cu publicarea raportului. Noua

doctrină nu a fost una de război al dreptului de preemţiune, care ar

rămâne de demonstrat că se încadrează într-o interpretare mai relaxată

a Cartei Naţiunilor Unite, dar este mai degrabă o doctrină care nici

măcar nu începe a avea nişte fundamente în dreptul internaţional, sub

numele de război de prevenire. Acesta nu este un război de ocupare." 11

Putem spune că dihotomia anarhism-imperialism ce a caracterizat

istoria din perspectivă geopolitică rămâne de strictă actualitate.

Dorinţa statelor de a-şi păstra independenţa, identitatea, în baza

principiilor neamestecului şi suveranităţii este, în permanenţă, pusă la

încercare de tentativa generalizării principiilor bunei guvernări,

înţeleasă în secolul nostru drept corolar al democratizării, libertăţii

individuale sub aspect cultural, ideologic şi economic, denunţată, însă,

cu mai mult sau mai puţin temei, ca fiind, de fapt, o modalitate

disimulată de supravieţuire a imperialismului.

33

<notă>11 Noam Chomsky, Ambiţii imperiale, Editura Antet, 2005, pag.7</notă>

În afără de putere, care se consideră a fi conceptul fundamental

al geopoliticii, alte concepte importante ce trebuie evidenţiate, între

altele, sunt următoarele: sferele de influenţă, coordonatele de situare,

starea conflictuală, teritorialitatea şi maritimitatea, imperialismul şi

enclavarea.

Sfera de influenţă se consideră a fi zona geografică în care o

putere limitrofă sau îndepărtată, de regulă o mare putere, în zilele

noastre o hiperputere, bazându-se pe ameninţarea cu forţele sale

armate, şi-a cucerit dreptul de a controla politica internă şi externă a

statelor din perimetrul respectiv. De regulă, sfera de influenţă se

delimitează în raport cu sferele de influenţă ale altor puteri, astfel că

apare ca un rezultat inevitabil al echilibrului puterii, după cum susţine

Hans Morgenthau, cunoscut teoretician al domeniului.

Puterile care controlează sferele de influenţă îşi rezervă dreptul

necontestat de a interveni în conducerea statelor respective, solicitând

şi obţinând exclusivitatea dominaţiei în zonă, până la stabilirea unui alt

echilibru de putere, de regulă, pe cale armată.

Exemplul cel mai cunoscut al împărţirii lumii în sfere de

influenţă îl constituie Tratatul de la Tordesillas, semnat între Castilia şi

Portugalia în 1494, prin care îşi împărţeau Lumea Nouă, ce a început

odată cu descoperirea Americii, la 12 octombrie 1492, de către

Cristofor Columb.

Un alt moment des invocat se produce mult mai târziu prin

Pactul Ribbentrop-Molotov, de la 23 august 1939, numit şi Pactul

Hitler-Stalin, prin care cele două puteri totalitare, nazistă şi comunistă,

îşi împart sferele de influenţă în Europa de Est şi Centrală, în primul

rând Polonia, Ţările Baltice şi România.

După încheierea războiului, un alt pact celebru este cel dintre

Winston Churchill şi Iosif Visarionovici Stalin, prin care cei doi au

convenit, la 9 octombrie 1944, împărţirea Europei după cel de-al

Doilea Război Mondial. Această sfâşiere ideologică a Europei a fost

consfinţită prin conferinţele de la Teheran, Yalta şi Potsdam, prin care

34

sfera de influenţă a URSS a fost stabilită şi recunoscută asupra

următoarelor state independente, transformate mai târziu în republici

populare sau socialiste: România, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia,

Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi Germania de Est.

Abia odată cu încheierea Războiului Rece şi căderea Zidului

Berlinului, sferele de influenţă se schimbă, prin înfrângerea „lagărului

comunist", controlat de Moscova, care pierde toată această zonă aflată

în zona sa de dominaţie, la care se adaugă pierderea a numeroase

republici ce făceau parte din Uniunea Sovietică. Acestea nu doar că şi-

au recăpătat independenţa, dar au intrat în sfera de influenţă a Statelor

Unite ale Americii şi altor ţări din Pactul Nord-Atlantic. Este vorba, în

primul rând, de Ţările Baltice (Letonia, Lituania, Estonia), dar şi de

state asupra cărora se desfăşoară în prezent presiuni pentru a rămâne

într-una din cele două sfere de influenţă majore din regiune, americană

sau rusească. Aceste state sunt în zona europeană Ucraina, Georgia,

Bielorusia, Moldova, iar în zona extrem-orientală Armenia,

Azerbaidjan, Kazahstan, Kârghistan ş.a., motiv pentru care în această

parte a lumii sunt numeroase conflicte în desfăşurare sau îngheţate.

Coordonatele de situare reprezintă un alt concept geopolitic

major. Rolul geopoliticianului constă în plasarea evenimentului în

spaţiu şi în timp, ceea ce înseamnă că o analiză geopolitică a unui stat

sau a unei regiuni poate fi locală, regională, continentală sau mondială,

sub aspect topologic, iar sub aspect temporal poate să fie un moment

evenimenţial, conjunctural, pe termen scurt, mediu şi lung.

Numai printr-o asemenea plasare corectă în timp şi spaţiu,

respectiv prin stabilirea exactă a coordonatelor de situare, analiza

geopolitică poate să pună în evidenţă cauzele profunde, dinamica pe

termen lung, anterioară şi posterioară, şi interferenţele oricărui subiect

abordat.

Starea conflictuală este esenţa geopoliticii, fie că e vorba de un

conflict rece sau îngheţat, fie că este vorba de un război ce antrenează

forţe armate de nivel local, continental sau mondial.

35

Conflictele pot fi latente, sub forma unor tensiuni diplomatice

sau crize regionale, locale, internaţionale, perioadele de pace nefiind în

istoria omenirii decât interludii mai lungi sau mai scurte până la

declanşarea unei alte stări conflictuale.

Pe măsură ce progresul tehnic şi concentrarea populaţiei în

comunităţi politice au evoluat de la simplu la complex, generând

creşteri cantitative şi calitative incontrolabile, conflictele au antrenat

forte distructive umane şi materiale din ce în ce mai ample, până la

posibila conflagraţie nucleară.

Întrucât se ajunsese la un echilibru al distrugerii „reciproc

asigurat" între cele două blocuri militare ce s-au confruntat pe timpul

Războiului Rece, pacea mondială a putut fi conservată pe o perioadă

mai îndelungată. În prezent, dezechilibrele create prin existenţa unei

singure hiperputeri constituie, după unii geopoliticieni, premisa unei

crize mondiale şi a unei stări conflictuale cărora, practic, nu li se

întrevede soluţionarea.

Teritorialitatea este un concept geopolitic care include atât

evoluţii sincronice, cât şi diacronice. Astfel, teritorialitatea României

include şi spaţiile aflate în prezent în componenţa altor state, precum

Republica Moldova (independentă), Transnistria (sfera de influenţă a

Rusiei), Bucovina de Nord (Ucraina), Cadrilaterul (Bulgaria), Valea

Timocului (fosta Iugoslavie), asupra cărora statul român nu emite

pretenţii teritoriale, dar acestea fac parte din substanţa geopolitică a

statului român la un moment dat, care încă influenţează politica internă

şi externă actuală în raport cu statele respective.

Prin urmare, este vorba de o abordare diferită de cea istorică, în

cadrul căreia sunt avute în vedere epoci fără relevanţă politică actuală.

Identitatea lingvistică, etnico-naţională sau etnico-religioasă, cu grade

de perenitate mult mai mari decât graniţele unui stat la un moment dat,

constituie nucleul dur al teritorialităţii, esenţa acestui concept

geopolitic deosebit de relevant.

În acelaşi mod este abordat conceptul maritimităţii, având în

vedere raporturile dintre mările teritoriale şi apele internaţionale.

Geopolitica mărilor a determinat aşa-numitele talasopolitici şi

talasocraţii (din cuvântul grec thalassa - mare), pe care le-au dezvoltat

puterile antice, începând cu fenicienii, atenienii, Imperiul Roman, ca să

continue în Evul Mediu cu Veneţia şi Liga Hanseatică şi apoi cu marile

puteri maritime ale Lusitaniei, Ţărilor de Jos, Imperiului Britanic şi, în

sfârşit, Statelor Unite ale Americii.

Alte puteri au ajuns, la rândul lor, să închidă anumite mări ca,

de pildă, Turcia, care a transformat Marea Neagră, timp de secole, într-

un lac turcesc, recent exprimându-se teama transformării sale într-un

„lac rusesc" - posibilitate ce pare a fi fost înlăturată.

Teritorialitatea, maritimitatea şi spaţiul aerian. în ultima vreme,

constituie concepte ce exprimă realităţi geopolitice permanente, cu

impact actual de prim ordin.

Imperialismul este un concept pe care „l-am putea înlocui cu

acela de dispozitiv imperial, fără legătură cu noţiunea utilizată în mod

clasic de terminologia marxistă" 12.

Imperialismul, în sensul actual geopolitic, se referă la o

construcţie teritorială dominantă, care se supune logicii expansiunii

teritoriale, neţinând seama de popoarele ce locuiesc în teritoriile

respective.

Imperialismul are legătură directă cu noţiunile de putere, sfere

de influenţă şi cu starea de conflictualitate, ce constituie termeni cheie

ai geopoliticii.

În prezent, mulţi autori folosesc conceptul de imperialism în

sens modern, pentru a desemna raporturile SUA cu alte zone şi teritorii

ale lumii.

Astfel, în cartea „Ambiţii imperiale", Noam Chomsky

consideră că strategia de securitate naţională a Statelor Unite ale

37

<notă>12 Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dicţionar de geopolitică, Editura Corint, 2003,Bucureşti, pag.431</notă>

Americii pune bazele unei concepţii prin care această superputere „va

conduce lumea prin forţă şi dacă apare vreo provocare la adresa

dominaţiei sale - fie că este percepută ca fiind îndepărtată, inventată,

imaginată sau oricum ar fi aceasta - atunci Statele Unite vor avea

dreptul să distrugă această provocare înainte de a deveni o

ameninţare". 13

Spre deosebire de statele-naţiune, „construcţiile imperiale

apelează adesea la căile puterii şi ale războiului" 14, conceptul imperial

se dovedeşte a fi cuprinzător pentru a descrie numeroase situaţii

geopolitice în istorie, având totuşi relevanţă şi în actualitate.

Enclavarea este una dintre noţiunile geopolitice specifice

acestei discipline, prin care se defineşte situaţia unui stat lipsit de

faţadă maritimă. Astfel de state sunt numeroase în Africa (Ciad,

Etiopia, Zambia, Uganda ş.a) şi America Latină (Bolivia, Paraguay),

state care au purtat războaie locale spre a căpăta ieşire la mare. În

Europa, astfel de ţări sunt Ungaria, Austria, Elveţia şi Republica

Moldova.

Unele state sărace aparţin categoriei ţărilor din cadrul ONU

numite ţări în curs de dezvoltare fără litoral, care beneficiază de un

ajutor specific de dezvoltare din cauza situaţiei de enclavare.

Desigur, sunt şi alte noţiuni şi concepte, proprii geopoliticii, pe

care le utilizăm în această lucrare, fără să le dedicăm, însă, o analiză

specifică.

38

<notă>13 Noam Chomsky, Ambiţii imperiale, Editura Antet, Bucureşti, 2005, pag.714 Aymeric Chauprade, Francois Thual, op.cit., pag.433</notă>

<titlu>3. Reprezentanţi şi curente în geopolitică

Nu este deloc întâmplător că geopolitica a apărut la patru secole

după declanşarea marilor descoperiri geografice, urmate de marile

cuceriri colonialiste, ce ajunseseră, practic, la final. întreaga planetă

era distribuită între marile puteri care, timp de sute de ani, se luptaseră

între ele pentru redistribuirea acestor teritorii, iar acum trebuia să facă

faţă mişcărilor de emancipare şi pretenţiilor statelor care rămăseseră în

afara acestei împărţeli.

Noile puteri, Germania, Japonia şi, într-o anumită măsură,

Statele Unite revendicau noi spaţii care, însă, fuseseră însuşite de

marile imperii coloniale, Marea Britanie şi Franţa înainte de toate, dar

şi Spania, Portugalia, Olanda, Belgia. În Asia se trezea uriaşul popor

indian, care va determina, până la urmă, Marea Britanie să-i acorde

independenţa. Germania descoperea raportul dintre spaţiu şi populaţie

ca fiind răspunzător pentru forţa naţiunii, iar aceste idei vor sta la baza

primelor concepţii geopolitice care vor forma ceea ce se cheamă şcoala

germană, prin reprezentanţii săi de seamă, începând cu Friedrich

Ratzel. De aici înainte, geopolitica a fost blindajul teoretic al politicilor

de expansiune, dar şi de contracarare a lor, până la sfârşitul celui de-al

Doilea Război Mondial.

Putem vorbi de trei mari şcoli de geopolitică. Prima dintre ele

este şcoala germană, avându-i ca principali reprezentanţi pe Friedrich

Ratzel şi Karl Ernst Haushofer. Deşi suedez, tot de formaţie germană

ne apare ca fiind şi Rudolf Kjellen, cel care a şi pus în circulaţie

termenul de geopolitică. Şcoala germană este orientată către raporturile

39

pământ-naţiune, având în vedere graniţele continentale, spaţiul de care

un popor în expansiune ar avea nevoie.

Şcoala anglo-saxonă pune accentul pe forţa navală a unei

naţiuni, fapt relevat în, primul rând, de Alfred Thayer Mahan, deşi

unul dintre reprezentanţii de frunte al şcolii anglo-saxone, Halford

J.MacKinder, va lansa teoria puterii terestre (Heartland), apropiindu-se

de conceptele lui Kjellen.

Şcoala franceză de geopolitică are două faze importante,

ambele de răspuns faţă de forţele opuse ale momentului. Astfel, prima

„promoţie", reprezentată de teoreticieni precum Elisee Rechus, Paul

Vidai de la Blache şi Albert Demangeon, şi-a întemeiat contribuţiile în

special pe combaterea teoriilor germane, pe care le-a considerat a fi

nimic altceva decât "o maşină de război" propagandistică. Şcoala

franceză postbelică este îndreptată, mai mult sau mai puţin declarat

împotriva concepţiilor elaborate de analiştii noii puteri mondiale.

S.U.A. Un nume de referinţă este Yves Lacoste.

În momentul de faţă putem vorbi de o lărgire a obiectului de

cercetare a geopoliticii şi o interferenţă a sa cu alte discipline înrudite,

autorii actuali fiind, de regulă, implicaţi şi în studii privind relaţiile

internaţionale, geostrategia, securitatea, de unde dificultatea de a-i

încadra exclusiv în categoria geopoliticienilor pe un Henry Kissinger

sau Francis Fukuyama.

După o perioadă de „excomunicare", geopolitica revine cu un

obiect de cercetare mult mai complex, intrând în corul ştiinţelor social-

politice ca o disciplină nouă, din ce în ce mai riguros delimitată, cu

obiective predictive tot mai direct asumate, şi în orice caz, cu pretenţii

şi posibilităţi de analiză globală, holistică, tot mai clar conturate.

Friedrich Ratzel (1844-1904) este cel ce a pus bazele

geopoliticii, la care a ajuns pornind dinspre geografie, elaborând teza

determinismului geografic prin care a relevat raporturile organice

dintre mediul înconjurător, om şi stat.

40

Ratzel a avut o formaţie ştiinţifică eterogenă, studiind ştiinţele

naturii - la universităţi din Karlsruhe (oraşul natal), Jena, Berlin şi

Heidelberg (1866-1868), cu un doctorat în zoologie şi un stagiu

îndelungat în presă, ca din anul 1876, timp de aproape trei decenii,

până la moarte, să se ocupe de geografie, ca profesor universitar - la

universităţile din Munchen şi Leipzig. Ratzel este un adept al

colonialismului, membru fondator al „Comitetului Colonial" german,

evidenţiind o dată mai mult că geopolitica îşi are inspiraţia în cuceririle

teritoriilor de peste mări de către puterile maritime pe care Ratzel, ca

german, le dădea drept exemplu de urmat naţiunii sale. Cancelarul

Bismarck era însă prizonierul viziunii exclusiv continentale, pe care

statele germane o avuseseră până atunci.

Lucrarea sa „Politische Geographie" (Geografia politică) este

considerată lucrarea fundament pentru geopolitică (deşi nu foloseşte

acest termen), având ca obiect nu cartografiere şi amănunte fără spirit

geografic de „Almanach Gotha" (Simion Mehedinţi), ci statul, care, la

rândul său, ca orice organism viu, se naşte, creşte, decade şi piere în

funcţie de împrejurările fizice care-l determină: relief, climă, rasă.

Lucian Blaga, cu ale sale ondulaţiuni deal-vale şi cu determinarea

caracterului „mioritic", nu este străin de această concepţie, pe care,

având în vedere formaţia sa culturală germană, o cunoştea foarte bine.

Urmărind să conceptualizeze formele de stat, evoluţia lor,

Ratzel ajunge şi la categorii ulterior dezavuate, între care cel de

Lebensraum (spaţiu vital) avea să devină cel mai cunoscut: „spaţiul

nou în care un popor prinde rădăcini este ca un izvor din care se

împrospătează sentimentul naţional". Ratzel avea în vedere avantajele

pe care colonialismul le adusese metropolelor, sufocate în teritoriile lor

strâmte, precum Portugalia, Spania, Olanda, Marea Britanie, salvate

însă de noile teritorii în care şi-au întins tentaculele.

După dezastrul din Primul Război Mondial, când Germania a

fost din nou restrânsă în graniţele sale iniţiale, Adolf Hitler va prelua

aceste teorii, pe care le va sintetiza în cartea sa Mein Kampf (Lupta

41

mea), apărută în 1933. speculând cu mare succes propagandistic intern

teza Lebensraum. Nu este mai puţin adevărat că raţiunea expansionistă

este fundamentată de Ratzel însuşi, care în lucrarea „Cu privire la

legile expansiunii spaţiale ale statelor" enunţă cele şapte „legi

universale" prin care demonstrează „ştiinţific" necesitatea cuceririi

altor ţări şi popoare. Aceste teorii, chiar dacă ni se par astăzi imorale,

cinice, sunt inspirate din realitatea vie a agresiunilor şi raporturilor care

au continuat cu şi mai multă virulenţă după ce au fost sintetizate de

Ratzel, indiferent dacă au urmat calea armată, violentă, sau doar a

ameninţării.

Ratzel va apela la relevarea altor resorturi expansioniste de

natură culturală şi economică, „legică", pe care le vedem transpuse în

diverse teorii (exportul de democraţie), mai cu seamă în zilele noastre.

Merită reţinute aceste „şapte legi universale", „biblia"

expansionismului: creşterea spaţială a statelor merge în tandem cu

dezvoltarea culturii acestora; extinderea statelor se desfăşoară

concomitent cu dezvoltarea acestora în plan economic, comercial sau

ideologic; statele mari se extind incorporând sau asimilând entităţi

statale de mai mică importanţă; frontiera este un organism viu, care

reflectă forţa şi schimbările teritoriale ale statului; statul se străduieşte

să absoarbă regiunile importante pentru teritoriul său: câmpii, ţărmuri

maritime, teritorii cu resurse naturale; orice stat are tendinţa naturală

(legică) de a se extinde, dacă la periferia sa se află o civilizaţie

inferioară celei proprii; tendinţa de acaparare de noi teritorii se

multiplică şi se autoalimentează. Toate acestea sunt „legi universale".

Ele nu ar fi doar concluzii privind fenomene mai mult sau mai puţin

repetitive, ci chiar tendinţa obligatorie a statelor. Această tendinţă

organicistă de expansiune este contrapusă celei de menţinere a legăturii

cu solul din care se alimentează, a independenţei, astfel încât „fiecare

comunitate umană se luptă să rămână un organism, în timp ce totul, în

ciclul exterior al disoluţiei şi regenerării (care este istoria), încearcă să

o reducă la simplul rang de organ",

42

De fapt, avem aici tendinţa generală a comunităţilor de a se

restrânge ca număr pe măsură ce populaţia creşte, procesul de

concentrare prin care stătuleţele germane s-au unit apoi în marele stat

Germania (visat de Ratzel) fiind similar procesului multimilenar, de

aglutinare, la altă scară, prin care sutele de mii de entităţi cu o

populaţie în jur de o sută de persoane fiecare, de acum 10.000 de ani,

au ajuns, în prezent, la circa două sute de entităţi cu o populaţie de

aproape 7 miliarde de oameni, entităţi în care primele 20 cuprind 80 la

sută din totalul omenirii.

În lucrarea „Germania, introducere în istoria patriei" (1898),

Ratzel aduce un alt concept care va face o îndelungată carieră,

„Mitteleuropa", (Europa Centrală) care se întinde între Dunăre, Rin şi

Marea Nordului, între Alpi şi crestele Carpaţilor, pe care o vedea ca pe

un spaţiu unitar. Conceptul avea şi o altă abordare, fiind ca întindere

situat între Marea Nordului şi Golful Persic, visând unirea Germaniei

cu Austria, ceea ce Hitler a realizat prin înfăptuirea Anschluss-ului.

Rudolf Kjellen (1864-1922) este considerat întemeietorul de

drept al geopoliticii, în primul rând prin aceea că, într-o conferinţă din

1890, el foloseşte pentru prima dată acest termen, pe care îl reia apoi în

studiul „Introducere în geografia Suediei", publicată în 1900. Însă

prioritatea lui Ratzel este recunoscută chiar de Kjellen, care o spune

explicit în lucrarea „Grundriss in einem Sistem den Politik": „Cuvântul

geopolitică a fost formulat, pentru întâia oară, într-o lecţie publică în

aprilie 1899, având acelaşi înţeles cu „geografia politică" a lui Ratzel

şi, întrucâtva, chiar cu antropogeografia lui". Această precizare este cu

atât mai utilă cu cât vine să stabilească, pe de o parte, prioritatea lui

Ratzel, din ale cărui lucrări Kjellen s-a inspirat, pe de alta situarea sa în

cadrul geopoliticii germane, care o dezvoltă într-o abordare mai

complexă, într-o viziune sistemică asupra statului şi lipsită de

accentele pernicioase care au grevat concepţia lui Ratzel şi Haushofer.

Kjellen a fost, de altfel, un adevărat savant, cu studii de drept şi

doctorat la Upssala, unde, în ultimii patru ani ai vieţii, a fost şi profesor

43

după ce anterior, timp de 15 ani (începând din 1901) a predat la

Universitatea din Goteborg.

Cultura politică germană, începând cu Hegel sau von Treistchke

(care considera că statul are ca principală atribuţie purtarea

războaielor), dar mai ales înrâurirea lui Ratzel, l-au influenţat pe

Kjellen în formularea teoriilor sale privind viaţa statelor ca organisme

vii şi formele de guvernare a statelor.

Lucrarea sa fundamentală este „Statul ca formă de viaţă"

(1917), în limba germană, în cadrul căreia statul este conceput ca o

unitate dialectică a cinci laturi fundamentale: geografic - ţară (Reich):

etnic - neam (Volk); economic (Reichhaushalt); structura socială

(Gesellschaft) şi guvernământ (Staatsregiment).

Statul este o formă de viaţă, afirmă Kjellen, pe urmele lui

Ratzel, legând evoluţia poporului de pământul care-l hrăneşte: „Cu cât

un popor se prinde mai intim de un anume pământ, cu cât mai multe

sunt generaţiile înaintaşe care l-au îngrăşat cu sângele şi osemintele

lor, cu atât pământul şi poporul exprimă o singură realitate".

Universitar riguros, Rudolf Kjellen împarte geopolitica în

topopolitica (disciplina care va studia aşezarea statului); morfopolitica

(forma statului, graniţele, reţelele de comunicaţie): fiziopolitica

(fizionomia teritoriului, dispunerea geografică, resurse subsol etc.)

Kjellen deschide geopolitica şi spre ceea ce astăzi constituie o

latură a sa tot mai pregnantă: analiza vecinătăţilor, situarea faţă de

punctele marii politici sau marilor conflicte, ceea ce accentuează

adresabilitatea sa în planul relaţiilor de politică externă, al mediului

politic global.

Tot Kjellen face definitorie disjuncţia între poziţia geografică şi

poziţia geopolitică, ceea ce poate fi transparentă şi în raportul dintre

geografie şi geopolitică: prima este fixă, cea de-a doua mereu

schimbătoare. Poziţia geografică a unui stat poate fi determinată prin

măsurători fizice, poziţia geopolitică este cea în raport cu statele

44

înconjurătoare (cu configuraţia lor generală), ceea ce implică

raportarea la un mediu politic de care trebuie să ţină seama.

KarI Ernst Haushofer (1869-1946) este socotit cel mai

important reprezentant al geopoliticii, primul profesor al acestei

specialităţi, fondator de şcoală şi al „Revistei de geopolitică", socotită

şi în ziua de astăzi cea mai prestigioasă publicaţie în materie.

Haushofer va urma treptele unei strălucite cariere militare,

culminând cu însărcinarea ca ataşat militar în Japonia. Ţară faţă de

care va rămâne cu o vie admiraţie şi mare ataşament şi va propune o

alianţă, ceea ce mai târziu se va întâmpla, deşi iniţial părea cu totul

improbabilă. În anul 1919, la vârsta de 50 de ani, îşi dă demisia din

armată, cu gradul de general, îşi ia doctoratul cu o temă privind

Japonia, „Orientări fundamentale privind dezvoltarea geografică a

Imperiului Japonez" şi devine profesor de geopolitică la Universitatea

din Munchen.

Pe urmele mentorului său, Ratzel, Haushofer susţine că

geopolitica este „ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile de

viaţă naturale, ce urmăreşte să definească dependenţa lor geografică şi

condiţionarea lor de-a lungul mişcării istorice", Haushofer îi atribuie şi

un rol pragmatic geopoliticii, socotind că este „unul dintre cele mai

puternice mijloace de luptă pentru corecta împărţire a spaţiilor de

suflet de viaţă şi suflet pe pământ, după capacitatea de muncă şi

performanţele culturale ale poporului".

O asemenea abordare nu putea decât să dea dreptate celor ce au

considerat că geopolitica lui Haushofer nu era decât un instrument de

reîmpărţire a lumii după criterii obiective, în baza unei echităţi

imanente, legice.

Haushofer, personalitatea emblematică a geopoliticii germane -

şi nu doar dintre cele două războaie - este socotit şi emblema

„păcatului originar" ce se reproşează acestei discipline, de a fi fost

armătura teoretică, de a fi sprijinit şi fundamentat politica lui Hitler de

cuceriri teritoriale. Este şi motivul pentru care decenii la rând, până la

45

sfârşitul anilor '70, opera şi chiar numele lui Haushofer au fost puse la

index. Ceea ce însă i se întâmplase şi în timpul vieţii, în chiar timpul

regimului nazist, pe care l-a susţinut şi legitimat.

Începând din anul 1937. el care fusese până atunci teoreticianul

regimului nu mai este primit de Hitler. datorită rezervelor sale faţă de

politica de expansiune în estul Europei (şi în primul rând, atacarea

U.R.S.S.) şi prieteniei cu transfugul Rudolf Hess.

În anul 1941, ajunge de-a dreptul în lagărul de concentrare de la

Dachau, împreună cu soţia sa, dovedită a fi evreică. Fiul său, general şi

geopolitician de renume la rândul său, Albrecht Haushofer, este

executat, datorită participării la complotul generalilor (20 iulie 1944).

ce viza asasinarea lui Hitler.

Odată cu sosirea trupelor aliate, în anul 1945. îl cunoaşte pe

geopoliticianul american E. Walsh, căruia îi înmânează un fel de act de

căinţă, intitulat "Apologia geopoliticii germane".

Totuşi, la începutul anului următor i se interzice să mai

profeseze în învăţământul universitar, ceea ce-l determină, ca paria şi

al învinşilor şi al învingătorilor, să se sinucidă. împreună cu soţia sa. în

martie 1946.

Una din tezele fundamentale ale lui Haushofer era aceea a

creării unui Deutschtum (reunire a populaţiei germane din Europa, sub

autoritatea Berlinului) şi crearea unui spaţiu înconjurător de stabilitate,

un „bloc continental eurasiatic", care viza alianţa celor două mari

puteri continentale, Germania şi U.R.S.S, Politica lui Hitler a luat însă

o altă turnură, concomitent cu problemele generate de situaţia soţiei şi

fiilor săi „non-arieni".

Dar, fără îndoială, relaţia sa cu nazismul a cunoscut cel puţin

trei mari etapei sprijinul acordat până la venirea la putere a acestuia,

colaborarea din timpul guvernării şi, în fine, perioada de după

declanşarea conflagraţiei.

46

În bună măsură, el a urmat traiectoria celui căruia i-a fost

prieten şi colaborator, Rudolf Hess, deşi Haushofer nu a fost niciodată

membru al Partidului Naţional Socialist.

Haushofer este teoreticianul pangermanismului şi spaţiului vital

(Lebensraum), preluate de la Ratzel şi adoptate de Hitler ca pilon al

politicii sale de cuceriri teritoriale, în baza teoriei ştiinţifice a

neconcordanţei dintre teritoriu şi populaţie, idee pe care o dezvoltase şi

Rudolf Kjellen, cel care şi prognoza victoria Germaniei în război, ceea

ce nu s-a întâmplat.

Mult mai sceptic, Haushofer se limita la crearea comunităţii de

civilizaţie Deutschtum, ceea ce va sta la baza creării Anschluss-ului.

Teza revalorificării ideilor viabile din creaţia lui Haushofer este

aceea că a fost un geopolitician german care a creat în epoca nazistă.

Opera sa se împleteşte cu momentele pline de dramatism din

viaţa sa, ceea ce explică, în bună măsură, evoluţia regândirii moştenirii

sale teoretice. Haushofer nu putea face abstracţie de mediul de

frustrare din Munchen-ul anilor '20, în care relansează geopolitica

germană, prin care el urmăreşte să explice cauzele eşecului şi să ofere

alternativa viitorului. Respectul pentru muncă şi ordine cu care venise

din Japonia îi apar ca fiind proprii şi poporului german, căruia însă i se

oferea reţeta spaţiului vital şi a fuhrer-ului călăuzitor.

Meritul său este însă acela că vede în geopolitică o ştiinţă

deschisă, în construcţie, motiv pentru care nu îşi permite să elaboreze

un manual. Haushofer este de părere că geopolitica înlocuieşte

subiectivismul şi pasiunea politică prin conexiuni naturale, prin

raporturi obiective între regiuni şi ţări şi crede că există un soi de

„conştiinţă geografică" generată de elemente naturale, menite să

ghideze acţiunea politică. Totodată, el susţine că graniţele, stabilite

arbitrar, sunt supuse presiunii naturale a populaţiilor, explicând astfel

toate evoluţiile lumii. Ceea ce înseamnă că propune o paradigmă

geografică ordonatoare, a cărei pondere în evoluţiile geopolitice o va

readuce mai târziu la doar 25 la sută, restul de trei pătrimi revenind

47

altor factori, precum rasa, voinţa morală şi contradicţia dintre om şi

mediu.

În felul acesta, prin globalism vizionar, Haushofer ajunge să

formuleze teza privind „conexiunile vitale ale omului de astăzi cu

spaţiul de astăzi" şi cea a „trăsăturilor durabile care caracterizează

formarea, menţinerea şi dispariţia puterilor", respectiv poziţia

geografică şi particularităţile solului.

Accentuând laturile obiective, Haushofer fundamentează o

disciplină ce devine adversar al ideologiilor (paradoxal, am putea

spune, dar care explică şi avatarurile vieţii şi operei sale), pe care le

consideră surogate, incapabile să susţină un proiect geopolitic viabil.

Din acest unghi, el consideră că politicienii şi conducătorii

ţărilor învingătoare în Primul Război Mondial (Franţa, S.U.A., Marea

Britanie) ar fi avut în vedere studiile geopoliticienilor francezi şi

anglo-saxoni (Mahan, MacKinder, ş.a.), socotind că numai ştiinţa

geopolitică (obiectivă) poate oferi soluţii pentru evoluţia statelor şi

popoarelor.

Experienţa postbelică, în care laboratoarele de intelligence, în

acord cu celebrii teoreticieni şi analişti, sunt cele care creează întreaga

strategie urmată pas cu pas de conducătorii lumii îi dă încă o dată

dreptate lui Haushofer, la fel ca şi derapajele din locurile şi momentele

mai puţin obscure, când evoluţiile (obiective) geopolitice sunt

contrazise de proiectele voluntarist-subiective, în contradicţie cu datele

realităţii.

Alfred Thayer Mahan (1840-1914) este geopoliticianul

american care va fundamenta teoria cu mare impact asupra ţării sale,

cartea sa „ The Influence of the Power upon History" (Influenţa puterii

maritime asupra istoriei) fiind socotită de către Hans G.Weigert, un

mare analist contemporan, drept „una dintre puţinele cărţi care au

afectat profund istoria". Iar Russel Fifield şi Etzel Pearcy afirmă că

Alfred Mahan şi preşedintele Roosevelt sunt printre cele mai mari

48

personalităţi ale geopoliticii americane, aceasta întrucât Roosevelt a

transpus în practică teoriile lui Mahan.

Înainte de a ajunge un teoretician atât de influent, Alfred T.

Mahan a venit (ca mulţi alţi geopoliticieni) dintr-un alt domeniu,

ajungând la gradul de amiral, cel mai înalt rang din marina militară a

Statelor Unite.

De pe această poziţie şi ţinând cont de experienţa sa ca tânăr

ofiţer de marină în perioada blocadei nordiste (Războiul de Secesiune),

precum şi de precedentul creat de Marea Britanie, Mahan susţine că

ţara care va controla mările şi oceanele va domina lumea.

Datorită ideilor sale, Roosevelt va dispune cumpărarea

Canalului Panama în anul 1903, iar puternica flotă americană a fost

construită la începutul secolului XX la insistenţele aceluiaşi

geopolitician.

Mahan, în cartea sa fundamentală, „Influenţa puterii maritime

asupra istoriei", aminteşte două înfruntări militare epocale: bătălia

dintre Hanibal şi Scipio, cel care a salvat Roma, căpătând apoi

cognomenul „Africanul".

Dar important în această luptă decisivă a fost faptul că romanii

controlau mările, în vreme ce Hanibal, cu celebrii săi elefanţi, a făcut

marşuri istovitoare, traversând Pirineii.

Similar s-au petrecut lucrurile două milenii mai târziu, când

Napoleon, aidoma lui Hanibal, va fi înfrânt lângă sătucul belgian

Waterloo de coaliţia condusă de ducele Wellington, tocmai datorită

controlului pe care aceasta îl deţinea asupra mărilor.

Mahan nu reduce, însă, factorii decisivi la puterea maritimă, iar

pe de altă parte, nu consideră că simpla vecinătate a oceanului planetar

este suficientă pentru a deţine o astfel de putere.

Poziţia geografică a Statelor Unite faţă de Europa şi restul lumii

obliga, după modelul Marii Britanii, la crearea unei flote puternice,

meritul lui Mahan, atât de evident şi de recunoscut, fiind că a

fundamentat teoretic şi a anticipat tot acest proces.

49

Însă perioada în care Mahan îşi expune aceste idei nu mai este

cea a marii expansiuni coloniale, întrucât pământurile „de peste mări"

fuseseră cucerite aproape în totalitate, S.U.A. aflându-se la început în

postura de colonie.

Emancipate de un secol din această poziţie, Statele Unite

descoperă importanţa controlului asupra altor teritorii, între timp

„eliberate" de sub dominaţia primilor sau clasicilor cuceritori. Ulterior,

Statele Unite, păstrând supremaţia pe mare. acced şi la dominaţia

aeriană, precum şi la cea cosmică.

Observăm că teoriile geopolitice sunt concomitente şi, de cele

mai multe ori, anterioare evoluţiei puterii militare. De altfel, Mahan a

arătat că puterea, pentru a putea fi efectivă, trebuie dublată de

capacitatea de a proiecta puterea, ceea ce reprezintă o anticipare a

rolului geopoliticii în epoca actuală.

Sir Halford MacKinder (1861-1947) este geopoliticianul prin

excelenţă, autorul unor concepte şi sintagme ce au făcut şcoală, rămase

şi în prezent fundamentale pentru această disciplină.

MacKinder, după ce a studiat ştiinţele geografice la Oxford, a

avut o viaţă extrem de bogată, fiind primul explorator care a escaladat

vulcanul Kenya, dar şi amiral al flotei britanice, precum şi membru al

Parlamentului timp de 12 ani.

În plan ştiinţific, a fost membru marcant al Royal Geographical

Society, fondator al Oxford School of Geography şi director al London

School of Economics and Political Sciences. Ideile geopolitice şi le

expune pentru prima dată în lucrarea „The Geographical Pivot of

History" (Pivotul geografic al istoriei), prezentată la Royal

Geographical Society, în anul 1904.

Zona pivot a istoriei mondiale este zona compactă ce începe din

centrul Eurasiei, ocupată cândva de imperiile nomade, care au ajuns

spre ţărmurile Pacificului, Atlanticului şi Mării Mediterane, zonă

ocupată astăzi de Rusia.

50

Faţă de această zonă centrală, celelalte apar ca fiind marginale.

MacKinder observă astfel că acest spaţiu pivot este înconjurat de două

inele de state.

Unul interior, „inner crescent" (contur interior), pe care a

înflorit marile civilizaţii ale Europei şi Asiei (Orientului Mijlociu,

Indiei şi Chinei).

Urmează ,,outer crescent" (conturul exterior), în care sunt

incluse Marea Britanie, Africa subsahariană, Australia, America de

Nord şi de Sud.

Observăm că MacKinder încearcă să identifice firul roşu al

civilizaţiilor, căutând numitorul comun istoric şi geografic.

Mobilitatea popoarelor a fost mai întâi continentală, deşi nu

exclusiv, apoi odată cu marile descoperiri geografice a apărut

mobilitatea maritimă, compensată ulterior prin revenirea mobilităţii

terestre datorită căilor ferate. Este vorba, se înţelege, de modalităţile de

transfer al trupelor şi echipamentului de război.

Începând cu Primul Război Mondial va câştiga prioritate

mobilitatea aeriană, inclusiv prin apariţia rachetelor balistice,

descoperite dar neutilizate de nazişti (rachetele V-2), ce vor fi preluate

şi dezvoltate paralel atât de americani, cât şi de sovietici.

MacKinder a avut, ca şi alţi geopoliticieni, o concepţie

vizionară, susţinând că Rusia, ca stat ce ocupă zona pivot, dispunând

de un potenţial de resurse minerale, agricole şi demografic imens, va

deveni o mare putere continentală, inaccesibilă puterilor marginale

oceanice, mai ales dacă s-ar fi unit cu Germania.

Întreagă această construcţie a fost sintetizată de MacKinder în

teoria Landpower (teoria puterii terestre), în opoziţie cu doctrina

Seapower (a puterii maritime), pe care a dezvoltat-o A. Mahan.

Iată formula sa, devenită emblematică pentru geopolitică: Who

rules East Europe commande the Hearland/ Who rules the Hearland

commands the World Island/ Who rules the World Island commands

the World.

51

Contemporanul său, Karl Ernst Haushofer credea, la rândul său,

că o alianţă Germania-Rusia va domina lumea, alianţă care prin Pactul

Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, a şi fost pusă în aplicare

pentru scurt timp, dar, spre dezamăgirea lui Haushofer, după mai puţin

de doi ani, istoria avea să dea un alt curs geopoliticii.

Concepţia lui MacKinder avea să fie contrazisă de americanul

Nicholas John Spykman (1893-1948) care, în pandant cu teoria

Heartland, avea să lanseze teoria Rimland, în care păstrează datele

propuse de MacKinder, dar inversează polii de putere, după

următoarea paradigmă: Who rules Rimland, commands Eurasia, Who

rules Eurasia, commands the World.

Cel de-al Doilea Război Mondial, şi apoi Războiul Rece, au

confirmat ambele teorii. In prezent, mobilitatea terestră, maritimă,

aeriană şi cosmică au atins cote maxime, funcţionând ca un tot, gradul

lor de interconectare şi performanţă fiind elementul hotărâtor în

definirea statutului de super-putere, putere mondială sau regională.

Reprezentanţi actuali

Francois Thual, fost funcţionar civil la Ministerul Francez al

Apărării, a predat geopolitica religiilor la Colegiul Interarme al

Apărării şi a publicat mai mult de 30 de cărţi consacrate metodei

geopolitice. Este interesat, în special, de religiile ortodoxă, şiită şi

budistă şi de regiunile turbulente, precum Caucazul.

Eforturile sale sunt dedicate geopoliticii franceze neo-realiste.

Împreună cu Aymeric Chauprade a publicat "Dicţionarul de

geopolitică. State, concepte, autori" în 1999, la editura Ellipses din

Paris, tradus şi în româneşte la editura „Corint".

Alte lucrări recente sunt „Geopolitique d'Israel", „Dictionaire

pour sortir des fantasmes" (împreună cu Frederic Encel), în 2004;

„Geopolitique du chiisme" (1995), „Geopolitique du franc-maconerie"

(1994), „Geopolitique des religions. Le Dieu fragmente" (2004),

„Geopolitique des Caucases" (2004) etc.

52

Pentru Francois Thual, geopolitica este rezultatul unor forţe

politice subiective care urmăresc puterea, astfel că le putem determina,

folosind întrebările clasice: cine ce vrea? împreună cu cine? cum şi de

ce?, nefiind nicidecum rezultatul unui determinist sau monism cauzal,

ci doar produsul amplasării geografice.

Pentru Thual, spre deosebire de Huntington, lumea nu se

compune din arii de civilizaţie coerente şi sudate care se opun unele

altora, având numeroase elemente care transcend de la un bloc la altul.

În geopolitică, raporturile cauzale sunt multiple, geopoliticianul

trebuie să folosească, în mod simbolic, telescopul ca şi microscopul,

altfel spus să aibă în vedere atât dinamicile macro, cât şi determinările

de esenţă.

In lucrarea "Le desir de territoire", Thual pune în evidenţă

cupiditatea geopolitică, demonstrând resorturile cvasipsihologice ale

tentaţiei acaparării şi expansiunii teritoriale,

Yves Lacoste (născut în 1929. Fes, Maroc), geograf şi

geopolitician francez. Expert în problemele Lumii a Treia, a relansat în

Franţa studiul geopoliticii şi s-a afirmat ca fiind cel mai mare

geopolitician francez postbelic.

În viziunea sa, geopolitica este o abordare raţională a unui

ansamblu de reprezentări obiective care exprimă rivalitatea dintre

variate tipuri de forte care se exercită pe teritorii determinate.

Geograful Lacoste a trecut la geopolitică studiind fenomenele

de decolonizare, urmând ideea de stat-naţiune lăsată moştenire de către

Europa Lumii a Treia, care explică noile tipuri de conflicte interstatale.

Un alt motiv al trecerii lui Lacoste de la geografie la geopolitică

este expus în teoria pe care a dezvoltat-o în lucrarea La Geographie, ca

sert d'abord a faire la guerre, în cadrul căreia pune în evidenţă că

stările conflictuale sunt determinate de rivalităţile puterilor legate de

anumite teritorii.

În felul acesta, Lacoste refundamentează geopolitica franceză

pe baza a două concepte cheie: teritorialitate şi reprezentare.

53

Teoriile lui Lacoste sunt expuse în revista Herodote, precum şi

în Dicţionarul de geopolitică, apărut în 1993. Pentru Lacoste,

geopolitica are un rol explicativ post-factum, delimitându-se de teoriile

care îi atribuie un rol predictiv sau normativ.

Yves Lacoste este socotit naţionalist, dată fiind lupta sa pentru

reabilitarea conceptului de naţiune în Franţa şi denunţării efectelor

mondializării accentuate, care caracterizează fenomenele geopolitice

actuale, concepţie expusă în principal în lucrarea Vive la nation,

publicată în 1997.

Michel Foucher, născut în 1946, geograf, geopolitician şi

diplomat francez, s-a făcut remarcat prin volumele Geopolitique dans

l'hemisphere sud (1990), Geopolitique du Pacifique Sud (1990),

Geopolitique du Danube (1999), V Europe et l'avenir du monde

(2009) şi multe altele.

Lucrările lui Foucher se concentrează asupra problemelor

frontierelor de stat şi funcţiei geopolitice şi geostrategice a acestora

(Fronts et frontieres, apărută în 1988), în cadrul ştiinţei formării

frontierelor (horogeneza).

Frontiera brăzdează spaţiul mondial şi se perpetuează de-a

lungul istoriei, împărţind spaţiul, politicul şi chiar şi timpul, în sensul

etapizării istorice. Frontiera reprezintă o linie de demarcaţie între

perioade socio-culturale diacronice.

Foucher arată, însă, că frontierele, departe de a fi nişte bariere

nefaste, reprezintă reflecţia unei lumi compuse din pluralităţi

geopolitice şi diacronii temporale, demonstrate de realitatea Uniunii

Europene, ca şi de reperele globalizării, în care unii văd un sat planetar

sau o lume ce se îndreaptă spre un guvern mondial.

Aymeric Chauprade, născut în 1969, în Franţa, este unul

dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai noului val în geopolitică.

Doctor în ştiinţe politice la Sorbona, dar şi diplomat în drept

internaţional şi matematică, Chauprade a revoluţionat, în calitate de

director al Revistei franceze de geopolitică, conceptele şi interpretările

54

acestei discipline, fiind socotit unul dintre cei mai străluciţi

reprezentanţi contemporani ai domeniului.

In urma apariţiei operei sale „Cronica şocului civilizaţiei",

Chauprade a fost acuzat (de Jean Guisnel, în „Le Point", din 4

februarie 2009) că ar fi adept al teoriei conspiraţioniste (israeliano-

americană) în privinţa atentatelor de la 11 septembrie 2001.

În urma acestei acuzaţii, Ministrul Apărării, Herve Morin, l-a

înlăturat, peste noapte, din funcţia de director a cursului de geopolitică

pe care o deţinea din 2002 la prestigiosul CID (College interarmees de

defence).

Susţinând că doar şi-a pus întrebări în legătură cu raportul

oficial şi acuzându-l de cenzură pe Ministrul Apărării, Chauprade a

obţinut suspendarea deciziei în faţa Tribunalului administrativ din

Paris, dar a relansat fără voia sa dezbaterea, de data aceasta la nivel

universitar, a cauzelor, autorilor şi motivelor ce au stat la baza

atacurilor asupra Turnurilor Gemene.

Aymeric Chauprade se consideră reprezentant al noii şcoli

franceze geopolitice, văzută ca o disciplină dezideologizată, în linia

fondată de Francois Thual.

În lucrarea sa de referinţă, „Geopolitique, constantes et

changements dans l'histoire", el inventariază principalele linii de

direcţii ale noii şcoli de geopolitică.

Adept al unei Europe a naţiunilor în graniţele europene (fără

Turcia), el propune o politică de înţelegere cu Rusia şi susţine ideea

unei lumi unipolare, care implică relaţii echilibrate între China şi

Statele Unite ale Americii.

Socotit un „vulgarizator" de geopolitică de către unii confraţi

(ca de exemplu Andre Brigot), Chauprade rămâne un autor de

referinţă, în principal prin Dicţionarul de geopolitică, realizat împreună

cu Francois Thual, prin dimensiunea operei sale şi, mai ales, prin

ultimele lucrări, „Chronique du choc de civilisation" şi ,L'Iran reel",

55

ambele publicate în anul 2009, cu un impact major în analiza

tendinţelor geopolitice actuale.

Samuel P. Huntington, politolog american (1927-2008),

supranumit „un Machiavelli al vremurilor noastre", a devenit celebru

în urma apariţiei cărţii intitulate The Clash of Civilizations and the

Remaking of World Order (1997) apărută şi în România sub titlul

Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, la mai multe

edituri şi în mai multe ediţii.

Huntington globalizează relaţiile dintre ceea ce el consideră a fi

„civilizaţii" pe baza liantului religios. Cultura civilizaţională, definită

în special pe criteriul socio-cultural sau religios este, totuşi, unilaterală

ajungându-se la ignorarea fracturilor interne, unitatea Islamului fiind,

în realitate, scindată de motivaţiile etnice şi naţionale. Şi în interiorul

lumii ortodoxe de-a lungul vremii au fost evidenţiate marile

confruntări dintre naţiunile ce compun această entitate religioasă.

Teza lui Huntington este contestabilă ca orice teorie monistă

cauzală care se află în căutarea unui ax unic şi a unei finalităţi

predictibile ce se apropie de ideea de profeţie.

Datorită simplificării sale extreme, teoria maniheistă a lui

Huntington, deşi pare confirmată de războiul civilizaţiei nord-atlantice,

în fapt americane, împotriva extremismului islamist asociat cu

terorismul, este contrazisă atât de disocierea lumii europene de această

viziune neoconservatoare, ca şi de evoluţia regională a lumii.

Astfel celebra falie pe care lucrarea lui Huntington a operat-o

între lumea catolică şi cea ortodoxă în Europa (ce secţiona România, în

viziunea sa), nu a fost confirmată de evoluţiile actuale decât în foarte

mică măsură, dovedindu-se că centralitatea mecanismelor geopolitice

este fundamentată pe evoluţia statalităţii şi în zilele noastre.

Zbigniew Brzezinsky, geopolitician american, originar din

Polonia (n.1928), cu o strălucită carieră universitară la Harvard şi

Columbia University din New York.

56

Între anii 1977-1981 a fost consilier pe probleme de securitate

naţională al preşedintelui Jimmy Carter, în prezent fiind consilier pe

probleme de politică externă al preşedintelui Barack Obama. Este

considerat astăzi, alături de Henry Kisssinger şi Samuel P.Huntington,

o autoritate printre marii strategi globali americani, ideile sale

contribuind la modelarea politicii externe americane în ultimii 50 de

ani,

Autor al mai multor cărţi, printre care Blocul sovietic: Unitate

şi conflict (1961), Între două epoci: rolul Americii în epoca

tehnicratică (1970), precum şi al celor două lucrări celebre pentru

gândirea geopolitică actuală: Marea tablă de şah (1997) şi Alegerea:

dominare globală sau leadership global (2004).

Henry Kissinger s-a născut în 1923, într-o familie de evrei din

Germania, care, în timpul prigoanei naziste, s-a stabilit în SUA.

Între 1943-1949 a activat în armata SUA, ajungând până la

gradul de căpitan. În 1950 a absolvit Universitatea Harvard, unde în

1954 şi-a susţinut doctoratul cu cea mai lungă dizertaţie, având titlul:

"Refacerea unei Lumi: Metternich, Castlereagh şi Problemele Păcii

între 1812-1822".

În timpul mandatelor lui Richard Nixon, Henry Kissinger i-a

fost acestuia Consilier pe Probleme de Securitate Naţională, între

1969-1973 şi, mai târziu, Secretar de Stat între 1973-1974. Kissinger

rămâne la Casa Albă şi pe timpul administraţiei lui Gerald Ford,

păstrând funcţia de Secretar de Stat, între 1974-1977.

Lucrând pentru Nixon în plin Război Rece, Kissinger propune

şi promovează politica de "destindere" cu Uniunea Sovietică. De

asemenea, negociază tratatele de limitare a înarmării strategice (SALT

I) şi cel al Rachetelor Anti-Balistice.

În iulie şi octombrie 1971, Kissinger face două vizite secrete în

China, purtând discuţii cu premierul Zhou Enlai şi pregăteşte întâlnirea

istorică din 1972 între China şi Statele Unite ale Americii, întâlnire ce

marchează o incredibilă, pentru acea perioadă, "normalizare" a

57

relaţiilor celor două state. Conţinutul întâlnirilor sale cu Zhou Enlai a

rămas secret până la declasificarea recentă, documentele arătând că

punctul focal al discuţiilor a fost Taiwan-ul.

În anul 1973 primeşte Premiul Nobel pentru Pace. În 1973,

Kissinger a negociat sfârşitul Războiului de Yom Kippur, început prin

invazia peninsulei Sinai de către Egipt şi a platoului Golan de către

Siria.

Cărţile sale cele mai cunoscute sunt "Armele nucleare şi

politica externa" (1957) şi „Diplomaţia" (1994).

Noam Chomsky, american de origine evreiască, născut în

1928, deşi este un savant în lingvistică, elaborând teoria modelelor

generative ale gramaticii universale, este mai cunoscut pentru

contribuţiile politice în care analizele de factură geopolitică deţin un

rol de primă importanţă.

În lucrările sale, traduse şi în limba română, „Hegemony or

Survival. America's Quest for Global Dominance" (2003), „Imperial

Ambitions" (2005), precum şi în numeroase altele, „The Culture of

Terrorism" (1998), „Media Control" (2002), „Failed States: The

Abuse of Power and the Assault on Democracy" (2006), Chomsky

critică politicile agresive ale conducerii americane, menite să obţină

dominaţia globală cu orice preţ, fiind expresia unei dorinţe nestăvilite

de supremaţie care, în cele din urmă, va ameninţa supravieţuirea

omenirii.

Socotit unul dintre cei mai influenţi gânditori politici, „cel mai

important intelectual în viaţă" (The New York Times), Chomsky, prin

lucrările sale riguroase, lucide şi excelent documentate, este cea mai

autorizată voce în analiza realităţilor contemporane, evoluţiei

mondializării şi, mai ales, efectelor pe care le generează politica de

super-putere a Statelor Unite ale Americii.

Francis Fukuyama (1952, Chicago) este un sociolog şi un

politolog american, de origine japoneză. A urmat studii clasice la

Universitatea Corneli şi a obţinut doctoratul în ştiinţe politice la

58

Universitatea Harvard, cu o teză despre politica externă a URSS în

Orientul Mijlociu (1981).

Între anii 1979-1996 a fost colaborator al Departamentului de

Ştiinţe Politice al Corporaţiei RAND, iar în anii 1981-1982 şi 1989 a

lucrat la Departamentul de Stat al SUA.

„Sfârşitul istoriei şi ultimul om" (1991) este cartea care i-a

adus notorietate internaţională. A publicat numeroase studii şi articole

despre democratizare şi politica economică internaţională.

In ultimii ani s-a îndepărtat de concepţiile neoconservatoare şi

s-a concentrat asupra rolului culturii şi al capitalului social în viaţa

economică modernă şi în tranziţia către societatea informatizată.

În cartea sa, "America la răscruce. Democraţia, puterea şi

moştenirea neoconservatoare" (2006), Fukuyama demonstrează că

strategia americană de luptă împotriva terorismului pe termen lung nu

ar fi trebuit să includă războiul împotriva Irakului, pe care îl consideră

inutil şi păgubitor.

Această carte propune o cale diferită pentru relaţia Americii cu

restul lumii, o cale mai realistă, „prin care Statele Unite să promoveze

dezvoltarea politică şi economică, alta decât aceea a războiului

anticipativ, şi deschiderea unui proiect al multilateralismelor multiple,

apropiat de lumea reală, prezentă, a globalizării."

Oleg Serebrian, născut în 1969, în Republica Moldova, cu

studii în Franţa, Israel, Marea Britanie şi cu o bogată activitate

didactică în politică şi geopolitică.

Este autorul a numeroase studii şi volume, între care

Geopolitica spaţiului pontic (1998), Dicţionar de geopolitică (2006),

Despre geopolitică (2009). Militant federalist european, este socotit

unul dintre cei mai importanţi geopoliticieni actuali, cu o operă

considerabilă, redactată în limba română.

Aleksandr Dughin, născut în 1962, geopolitician rus ce

pledează pentru edificarea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună

59

hegemoniei americane. A scris mai multe cărţi de geopolitică, printre

care şi Bazele geopoliticii (1997).

Conceptual Dughin caută să îmbine tradiţia geopoliticii clasice

germane cu cea a gîndirii panslaviste, precum şi cu mistica teosofică

rusească.

Fost expert parlamentar în Duma Republicii Ruse, Dughin

încearcă să justifice şi să ofere fundamentări teoretice politicii de mare

putere pe care o promovează actuala conducere de la Moscova.

In România, geopolitica actuală, pe urmele reprezentanţilor de

seamă din secolul trecut, precum Ion Conea (1902-1974), Anton

Golopenţia (1909-1951) se dezvoltă în jurul unor reviste precum

„Geopolitica", apărută la editura TopForm, care publică numeroase

cărţi în domeniu, sau „Geopolitics, History and International

Relations", în care semnează şi o seamă de geopoliticieni români.

60

<titlu>4. Istoria din perspectivă geopolitică,din antichitate până Ia sfârşitul celuide-al Doilea Război Mondial

Geopolitica a fost structurată ca metodă de cercetare a societăţii

umane la sfârşitul secolului XIX, dar istoria omenirii a evoluat

dintotdeauna după paradigme geopolitice.

Altfel, geopolitica nu ar avea sens şi justificare. Concentrarea

puterii odată cu aglutinarea societală, trecerea de la ceată la trib şi apoi

la popor a presupus extinderea şi cucerirea de noi teritorii, care,

ulterior, a trebuit să fie apărate.

Intre locuitori şi spaţiul în care trăiau s-au creat, într-adevăr,

legături ce s-au concretizat în genotipurile şi rasele umane comune, iar

în plan societal, în unitatea de interese şi finalităţi.

Alături de spaţiu (incluzând clima), relaţiile de sânge şi apoi

legăturile culturale, de limbă, au contribuit în sute şi mii de ani la

constituirea populaţiilor pe care le cunoaştem astăzi şi la consolidarea

însuşirilor specifice, generale şi individuale consonante cu spaţiul

geografic, respectiv cu mediul în care au evoluat.

„Când parcurgem istoria omenirii, civilizaţia ne apare ca o

pasăre îndrăgostită de râuri şi ţărmuri de mare, care şi-a făcut iniţial

cuib în Mesopotamia şi în Orientul Mijlociu, a zburat apoi pe Nil, de

unde s-a îndreptat spre insulele şi coastele greceşti; şi-a continuat

călătoria spre Peninsula Italică de unde a supravegheat întinderea unui

imperiu şi apoi, cu o ezitare, înspre Bosfor, s-a stabilit pe Ron şi Rin,

neezitând să treacă peste Canalul Mânecii; antrenată în zborul milenar,

61

a trecut peste Atlantic, alegându-şi coasta estică a unui continent, pe

care l-a străbătut, ajungând la Pacific; nedescurajată de această

întindere, a ajuns recent în insulele nipone, de unde o impetuozitate

sporită o duce spre Asia, de unde a plecat, având Orientul Mijlociu şi

continentul european la orizont," 15 sintetizează Mircea Maliţa traseul

geografic al centrelor de dezvoltare umană cărora trebuie să li se

adauge cel puţin marile civilizaţii „paralele", ale Chinei antice şi din

America precolumbiană.

Geopolitica se rezumă, însă, la analiza tipurilor de organizare a

relaţiilor interstatale în condiţiile sistemului internaţional bazat pe

forţă, ce se confundă practic cu istoria lumii din antichitate până astăzi.

Conform analizei a doi cunoscuţi autori, Barry Buzan şi

Richard Little, sistemul preinternaţional, care, în concepţia lor,

coincide cu perioada pre-statală „a debutat undeva între anii 20.000 şi

10.000 î.Hr. Momentul său de încheiere este reprezentat de formarea

oraşelor-state şi a imperiilor, care, în Eurasia, a început în Orientul

Apropiat în mileniul al IV-lea î.Hr., iar în Lumea Nouă în

Mezoamerica, în mileniul al II-lea î.Hr. Au luat naştere, astfel, unităţi

mai mari şi mai autonome, care au pus bazele oraşelor-state şi

declanşării războaielor". 16

Iată răspunsul care pune în drepturi geopolitica de la începutul

istoriei, cu date cât se poate de precise. Cei doi autori susţin că

„transformările au fost la fel de radicale şi semnificative ca şi cele

petrecute în sistemele internaţionale ulterioare. În absenţa lor,

sistemele internaţionale nu ar fi putut să apară". Şi, subliniem noi,

geopolitica nu ar fi avut niciodată fundament în tectonica social-

politică. Dar aceiaşi autori, care nu analizează problematica abordată

(sistemele internaţionale în istoria lumii) din perspectivă geopolitică,

62

<notă>15 Mircea Maliţa,Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Editura Nemira, Bucureşti,1998,pag.3816 Barry Buzan, Richard Little, Sistemele internaţionale în istoria lumii, Editura Polirom,Bucureşti, 2009, pag.151 şi urm.</notă>

ajung totuşi să dea un răspuns consistent şi cu principiile şi

paradigmele acestei discipline. Fiindcă ei explicitează cauzele

profunde pentru care s-au produs aceste treceri de la sistemele

preinternaţionale la primele sisteme internaţionale, respectiv „unităţi

mai mari şi mai autonome, care au pus bazele oraşelor, statelor şi

declanşării războaielor".

Care sunt aceste cauze? Ne spun autorii citaţi: „Pe parcursul

acestei perioade foarte lungi de timp, au avut loc două transformări

fundamentale ale vechilor sisteme preinternaţionale: prima, apariţia

societăţilor sedentare, şi a doua, dezvoltarea ierarhiei în cadrul unora

dintre aceste unităţi".

A avut loc, aşadar, teritorializarea populaţiilor, osmoza lor cu

spaţiul, însă tentaţia noilor spaţii însuşite sau cucerite nu a dispărut

niciodată.

Aceiaşi autori aprofundează dialectica structurării societăţii

umane din acele timpuri imemoriale până astăzi: „S-a estimat că în

anul 1000 î.Hr. existau 600.000 de unităţi, alcătuite în mare parte din

aproximativ 100 de persoane (apud Carneiro). La acel moment, numai

o mică fracţiune din numărul total de unităţi lua forma organizaţiilor

politice autonome la scară mare.

Până în anul 500 î.Hr., în ciuda unei creşteri treptate a

populaţiei până la aproximativ 200 de milioane, numărul organizaţiilor

politice scăzuse, potrivit lui Carneiro, până la circa 200.000 de unităţi,

dintre care un procent mult mai ridicat era reprezentat de organizaţiile

la scară mare, precum oraşele-state sau imperiile.

Această tendinţă a organizaţiilor la scară largă de a îngloba

unităţile politice mai mici a continuat, având ca rezultat faptul că

astăzi, când populaţia a crescut la 6 miliarde de persoane, cele mai

multe organizaţii sunt cuprinse în mai puţin de 200 de unităţi

autonome. 17

63

<notă> 17Barry Buzan, Richard Little, op.cit., pag. 156</notă>

Ceea ce era de demonstrat şi sub aspect geopolitic. Populaţia s-

a aglutinat într-un număr tot mai restrâns de unităţi într-un proces

continuu, pe măsură ce numărul său creştea.

În momentul de faţă sunt cea 200 de unităţi autonome (state)

dintre care însă mai puţin de o treime la scară mare, dacă aplicăm

schema propusă şi exemplificată de cei doi autori pentru anul 500

d.Hr.

Însă, dintre aceste 200 unităţi, mai puţin de 20 cuprind peste

jumătate din populaţie: China, India, Pakistan, Indonezia, Japonia,

SUA, Rusia, cele cinci mari state europene. Brazilia, Turcia, Ele deţin

şi teritoriul cel mai întins de pe glob, dar şi mai sintetic spus este că

avem de a face cu o super-putere (SUA), marile puteri şi cele câteva

puteri regionale ce reprezintă cele două tipuri de organizare a relaţiilor

interstatale: structura imperială şi structura multistatală. Aceste state

sunt mari puteri nucleare, la care se adaugă statele ne-nucleare, dar cu

o forţă militară şi economică imensă.

Diferenţa până la 200 de entităţi o reprezintă statele mici şi

mijlocii aflate în orbita marilor puteri prin relaţii de influenţă

(hegemonii) sau conlucrare (echilibru de putere), inclusiv în cadrul

unor organizaţii, între care un loc aparte îl ocupă Uniunea Europeană.

Urmărind acest trend al micşorării numărului de unităţi (triburi,

popoare, state, imperii, uniuni), concomitent cu creşterea lor spaţială şi

ca populaţie, respectiv creşterea puterii de distrugere a armelor, vom

conchide că la baza acestui proces stă violenţa politică, dorinţa de

acaparare a ceea ce posedă celălalt, începând cu teritoriile, concretizată

în lungul şir al războaielor şi ameninţărilor.

Altfel spus, ajungem pe alte căi la delimitarea obiectului

geopoliticii şi, totodată, desprindem sensul său major spre concentrarea

extremă într-o singură unitate, către guvernul mondial care, teoretic, ar

putea controla - şi elimina - sursele de conflict între entităţile pe care

le guvernează prin generalizarea coerciţiei de sorginte statală, respectiv

prin impunerea dreptului universal.

64

O astfel de evoluţie stă însă sub semnul probabilităţii maximale,

mai ales astăzi, când tot mai mulţi politicieni şi teoreticieni

redescoperă virtuţile sistemului dual, considerat de echilibru quasi-

perfect, datorită forţelor militare clasice şi nucleare, capabile de

distrugere reciproc asigurată.

Este filosofia Războiului Rece, depăşită prin înfrângerea URSS

şi statelor satelit, a distrugerii sistemului comunist, rămas astăzi în

câteva enclave fără relevanţă în eşichierul forţelor militare şi

economice.

Desigur, în această analiză nu este luată în calcul R.P.Chineză,

a cărei decomunizare şi liberalizare urmează o cale sui generis. Sub

acest aspect, apare şi tentaţia echivalării terorismului cu inamicul

dispărut, astfel încât super-puterea rămasă fără adversar să-şi

alimenteze raţiunea de a-şi ranforsa forţele militare, controlul asupra

teritoriilor ce nu-i aparţin.

Din acest unghi poate fi stabilită încă o linie de intersecţie între

geopolitică şi terorism, reprezentând în plan virtual o închidere a

cercului, dacă admitem că în primele conflicte inter-umane, teroarea,

îngrozirea adversarului era scopul primordial.

Cei mai mulţi geopoliticieni îşi opresc cercetarea privind istoria

din perspectivă geopolitică la perioada primelor războaie cunoscute,

analizând conflictele dintre primele puteri statale ce au evoluat în mari

puteri şi, în cele din urmă, în super-puteri.

Întrucât sunt preferate sursele istorice scrise, este vorba de o

perioadă anterioară cu câteva sute de ani erei lui Hristos. Astfel, din

„Istoria războiului peloponeziac", a lui Tucidide (460-396 î.Hr.), luăm

cunoştinţă despre războaiele începute în 431 î.Hr. pentru supremaţia

dintre Atena şi Sparta şi celelalte cetăţi greceşti, cu hegemonia de

secole a atenienilor, acolo unde precursorii geopoliticii, Platon

(„Republica") şi Aristotel („Politica") au studiat printre primii

relaţiile dintre puterile politice, raporturile lor cu teritoriul (uscatul şi

marea), influenţa formei de stat asupra populaţiei şi evoluţiei sale.

65

Cea mai impresionantă dezvoltare a cunoscut-o istoria vechilor

greci după constituirea Imperiului Greco-Macedonean. în urma

bătăliilor câştigate de regele Filip asupra atenienilor aliaţi cu tebanii

(338 î.Hr.). La tron îi urmează fiul său, Alexandru cel Mare, care va

reuşi să înfrângă Imperiul Persan, principalul său rival, cucerind apoi

Fenicia, Egiptul, Babilonul (unde a şi murit, în 323 î.Hr., la vârsta de

33 de ani) şi nordul Indiei. Discipol al lui Aristotel, Alexandru

Macedon şi-a cucerit marea glorie la Gaugamela, unde l-a înfrânt pe

regele perşilor, Darius al IlI-lea.

Războaiele lui Alexandru Macedon, purtate timp de 11 ani, au

dus la apariţia imperiului elenistic, care a durat circa 300 de ani, până

când Imperiul Roman va pomi să cucerească această lume, începând

cu Egiptul (30 î.Hr.)

În secolul III î.Hr., a fost întemeiat Imperiul Part în

Mesopotamia, între fluviile Tigru şi Eufrat, imperiul atingând apogeul

cu 50 de ani înainte de Hristos.

Principalul adversar al părţilor a fost Imperiul Roman, cu care

va stabili un tratat (în anul 20 î.Hr.), prin care se confirmă egalitatea

diplomatică între cele două imperii.

Nu aceeaşi soartă au avut-o fenicienii din Cartagina, oraş-stat

care în urma celor trei războaie punice purtate de Hanibal, a fost ars şi

dărâmat (146 î.Hr.).

De altfel, Imperiul Roman, fondat în 753 î.Hr., cel mai întins şi

bine organizat imperiu al Antichităţii, a ajuns în secolul său de apogeu

(cuprins aproximativ între anii 96-211 d.Hr.) la o suprafaţă de peste 3,3

milioane km pătraţi, cu o populaţie reprezentând circa 20 la sută din

totalul de 250-300 milioane, cât reprezenta pe atunci întreaga omenire.

Remarcabil era faptul că întocmai ca şi statele greceşti,

Imperiul Roman era dependent de căile de navigaţie maritime,

transformând Mediterana într-o mare interioară.

66

În lucrarea sa „Marea tablă de şah" 18, Zbigniew Brzezinski

explică modul în care Roma putea să controleze acest vast imperiu, în

condiţiile în care viteza de deplasare şi comunicaţiile erau limitate.

Totuşi, nu trebuie uitat că romanii sunt marii constructori de

drumuri şi poduri, conectate căilor maritime. Explicaţia autorului

american constă în centralizarea puterii statale şi economice, bazată pe

sistemul ierarhic al guvernoratelor.

După perioada sa de dominaţie asupra lumii veacurilor sale,

Imperiul Roman se prăbuşeşte, în primul rând, datorită presiunilor

interne, diferenţei dintre posibilităţile de menţinere a puterii

centralizate şi tendinţele centrifuge dintr-un teritoriu mult prea vast.

La toate acestea a contribuit decăderea morală, datorată

concentrării bogăţiilor în mâinile unei caste restrânse, luxului

exorbitant, polarizării extreme, la care se adaugă factorul extern,

atacurile triburilor „barbare", ceea ce a condus la divizarea imperiului

în 395, odată cu moartea împăratului Teodosiu.

Astfel, va apărea Imperiul Roman de Apus, pe ruinele căruia

vor apărea statele occidentale şi Imperiul Roman de Răsărit, numit şi

Imperiul Bizantin, care va dura până la cucerirea Constantinopolului

de către otomani, în 1453.

Lumea ce s-a clădit pe rămăşiţele celor două imperii a fost

segregată şi în plan religios, în anul 1054. prin Marea Schismă, prin

care creştinii răsăriteni păstrează calea dreaptă (ortodoxia),

neschimbată, fixată de cele şapte sinoade ecumenice începând cu cel

de la Niceea (325), prin care se respinge ideea Purgatoriului şi

folosirea azimei (nedospită, ca şi la evrei), dar, mai ales, se respinge

supremaţia Papei.

În felul acesta, ia naştere lumea credinţei ortodoxe, separată

însă pe criteriul naţional, prin autocefalia bisericilor naţionale.

Geopolitica statelor ce au apărut pe aceste teritorii este influenţată în

67

<notă>18 Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah, Supremaţia americană şi imperativele salegeostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pag.21</notă>

mod categoric de organizarea religioasă, la fel ca şi în cazul statelor

occidentale, pentru care evoluţia în jurul bisericii catolice mondiale

(Katholikos, universal în greacă) şi-a pus amprenta asupra geopoliticii

lor ulterioare. Nu întâmplător celebra linie Huntington minează

delimitarea dintre cele două religii, ţările ortodoxe fiind în viziunea

(între timp, contrazisă de istorie) propusă de analistul american 19 mai

apropiate de lumea orientală.

Cert este că evoluţia etnică, politică şi militară a entităţilor

statale a avut, până în epoca modernă, şi o componentă decisivă, în

cele mai multe cazuri, religioasă.

In prezent, războiul terorist a dus, în special în spaţiul islamic,

la reapariţia acestui binom statal-religios, cu o virulenţă ce părea să fi

fost depăşită. Deşi în analizele geopolitice ale multor autori

componenta religioasă pare a juca un rol subsidiar, în realitate, datorită

legăturii naturale cu etnicul, cu spaţiul, importanţa religiei a fost şi

rămâne esenţială.

Istoria europeană se întretaie, la un moment dat, cu rădăcinile

străvechi asiatice, datorită Imperiului Mongol, care a dăinuit, în

întinderea sa cea mai mare, de Ia Oceanul Pacific până la Marea

Neagră şi Marea Mediterană, circa 200 de ani.

Tot mongolii, însă, sunt cei care, înainte de a invada Europa, au

cucerit China, începînd cu 1206, sub conducerea lui Temujin, cel care

şi-a luat supranumele de Genghis-Han, „conducătorul suprem".

Genghis-Han s-a lansat în cea mai mare expediţie de cucerire

de până atunci, depăşind în amploare până şi războaiele lui Alexandru

cel Mare, cucerind Tibetul şi Bazinul Tarim, apoi, în cele din urmă,

oraşul Kaifeng, ceea ce îi punea, practic, în mână întreaga Chină de la

vremea respectivă, acţiune în urma căreia ultimul împărat al dinastiei

Jin s-a sinucis.

68

<notă>19 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, EdituraAntet. s.a.</notă>

Multimilenara Chină s-a dezvoltat, apoi, timp de aproape 200

de ani sub dominaţia mongolă în perioada numită Hanat, evoluând

până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, practic, fără nicio interacţiune

cu restul lumii ce creştea în jurul civilizaţiei europene.

Astfel că şi această perioadă interesează mai mult istoria decât

geopolitica, la fel ca şi cea anterioară, începută în jurul anilor 2100-

2000 î.Hr., când China îşi inaugura propria epocă a bronzului,

descoperind apoi hârtia, tiparul şi praful de puşcă, dând naştere unei

civilizaţii ce a anticipat-o cu mult pe cea europeană.

Genghis-Han este cel care uneşte sub dominaţia sa vastele

întinderi ale Chinei, pe care în anul 1218 le lasă sub coordonarea unuia

dintre vasalii săi şi cucereşte, rând pe rând, sultanatul Horezm al

şahului Mohammed, care domnea peste întinse teritorii ce ţin în zilele

noastre de Afganistan, Iran şi Irak. Acelaşi Genghis-Han va cuceri şi

populaţiile din Caucaz, învingând armatele ruso-cumane.

Sfârşitul avea să şi-l găsească, însă, tot în China, în anul 1227.

Imperiul Mongol îşi va continua invazia în Asia, după care, sub

conducerea fiului lui Genghis-Han, pe nume Ogodai, cucereşte Rusia

europeană, înfrângând apoi şi devastând Polonia şi Ungaria şi alte

populaţii europene, până în apropierea Vienei.

Un alt mare han al mongolilor va fi Kubilai, care îşi stabileşte

capitala în oraşul ce mai târziu va căpăta denumirea Beijing, punând

bazele dinastiei Yuan.

La sfârşitul secolului al-XIV-lea, în urma unor puternice

răscoale (cea a turbanelor roşii 1351-1366), mongolii au fost alungaţi

din China, iar din secolul al XVII-lea, Mongolia rămâne o provincie a

Imperiului Chinez. După 1921, Mongolia de Nord devine

independentă sub denumirea de Republica Populară Mongolă (din

1924), ca prim satelit comunist al U.R.S.S.

Japonia, Ţara Soarelui Răsare (Nippon), cuprinde 4 mari insule

şi mai multe arhipelaguri, cu o populaţie actuală de circa 130 de

milioane de locuitori, de religie, în majoritate, shintoistă şi budistă.

69

Pe teritoriul Japoniei, locuit încă din paleoliticul inferior, a

înflorit în neoliticul inferior cultura Jomon (circa 5.000-250 î.Hr.),

continuată apoi de cultura Yayoi (250 î.Hr.- 250 d.Hr.), contemporană

cu Imperiul Roman, în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura şi a fost

introdusă cultura orezului.

În secolele IV-VI, ca urmare a intensificării relaţiilor cu China

şi ocupării Coreei de Sud, au pătruns confucianismul şi budismul, cel

din urmă reuşind, în final, să se impună ca religie de stat.

În epoca Nara (710-794), Japonia a devenit monarhie absolută,

dar între 1192-1867, întreaga putere este concentrată în mâinile

shogunilor din clanul Minamoto, împăratul având doar rolul de

suveran nominal.

După invaziile eşuate ale mongolilor, din 1274 şi 1281, a urmat

o lungă perioadă de războaie civile între nordul ţării, cu capitala la

Kyoto şi sudul, cu capitala la Yoshino.

Primii europeni ajunşi în arhipelagul japonez sunt comercianţii

portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc şi creştinismul iezuit.

Devenit shogun în anul 1603, Tokugawa mută capitala la Edo, actualul

Tokyo, restabileşte unitatea imperiului şi impune o politică

izolaţionistă până în anul 1853, când Japonia încheie tratate cu marile

puteri şi porturile sunt deschise pentru comerţul cu străinătatea.

În urma Revoluţiei din 1867-1868 are loc înlăturarea

shogunatului, restabilirea puterii imperiale şi începe epoca Meiji,

caracterizată prin realizarea unor importante reforme şi introducerea

unor instituţii moderne, după model occidental, în special german, care

au asigurat dezvoltarea capitalistă a ţării, transformând Japonia în una

din marile puteri militare şi economice ale lumii.

Tendinţele expansioniste s-au materializat prin războiul

împotriva Chinei, soldat cu anexarea Formosei, azi Taiwan, şi prin

războiul ruso-japonez (1904-1905), în urma căruia Japonia îşi instituie

stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părţii de sud a insulei Sahalin şi

anexează Coreea, în anul 1910.

70

India a fost, în antichitate, o cultură şi o civilizaţie închisă, ca şi

China, dar importanţa geopolitică este la fel de mare şi pentru peri-

oadele vechi, nu numai în zilele noastre, când India este a doua ţară ca

populaţie a lumii şi ar fi fost, cel puţin, de mărimea Chinei dacă nu s-ar

fi scindat de Pakistan, din care, ulterior, s-a desprins Bangladesh-uL

Prin grila geopolitică, India apare ca un stat slab (de la

periferie), care a suportat, de-a lungul secolelor, dominaţia exercitată

de statele puternice ale centrului, de imperialismul occidental.

Teritoriul Indiei este locuit încă din paleolitic, spre mijlocul

mileniului II î.Hr. fiind invadat de arieni, care au introdus sistemul

celor patru caste, limba vedică şi brahmanismul

In secolul VI î.Hr., nord-vestul peninsulei s-a aflat sub

dominaţie persană, iar Alexandru cel Mare a efectuat aici o expediţie,

în secolul IV î.Hr. Implantările greceşti în zona de nord-vest au fost

spulberate de invazia sciţilor. De la începutul secolului IV, statul

Magadha cunoaşte o perioadă de expansiune şi progres cultural care,

însă, va fi distrusă de invazia hunilor.

După o altă perioadă de dezvoltare şi înflorire a altor state

indiene, în anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul, iar mai

târziu cu un secol, portughezii pun stăpânire pe o mare parte a Coastei

de Vest.

Sub conducerea lui Bubur, un mongol descendent al lui Timur

Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moguli, care a durat peste

trei secole, cu capitala la Agra şi, ulterior, la Delhi.

În anul 1600 este înfiinţată Compania Britanică a Indiilor

Orientale, iar în anul 1664 Compania Franceză a Indiilor Orientale.

În urma războiului de şapte ani, începând din anul 1763, Marea

Britanie îşi extinde dominaţia asupra întregii Indii. Mişcarea de

emancipare, începută la sfârşitul secolului al XlX-lea, se va intensifica

după Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului

Naţional Indian, Mahatma Gandhi şi Jawaharlal Nehru, ceea ce a

constrâns Marea Britanie să admită independenţa Indiei, la 15 august

71

1947, pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în Uniunea

Indiană, locuită de hinduşi şi Pakistan, stat locuit de musulmani.

Geopolitica Europei medievale va fi puternic marcată de

ascensiunea şi cuceririle Imperiului Otoman, după prăbuşirea

Imperiului Mongol cel care, însă, veacuri la rând, a repurtat

numeroase victorii asupra otomanilor. Triburi nomade de origine

asiatică, turcii vor deveni periculoşi pentru statele europene prin

sultanul Murad I (1359-1389), care va cuceri nordul Greciei şi ţaratele

bulgăreşti După moartea sa (1389), Baiazid I va înfrânge sârbii şi

bosniacii, ajungând până la Dunăre.

Remarcabil este faptul că domnitorul Ţării Româneşti, Mircea

cel Bătrân, îl va înfrânge la Rovine, în anul 1394. Mai târziu, Baiazid I,

după o viaţă de războaie victorioase, va fi înfrânt de hanul mongol

Timur Lenk, conducătorul Hoardei de Aur, şi va muri ca prizonier, în

anul 1403.

Imperiul Otoman va cuceri Constantinopolul, capitala

Imperiului Bizantin, la 29 mai 1453, în timpul sultanului Mehmet al II-

lea, ca după aceea, în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566), să

atingă culmea puterii militare şi expansiunii teritoriale.

În timpul acestor mari sultani se afirmă şi statele medievale

româneşti în luptele pe care domnitorii români, Mircea cel Bătrân, Dan

al II-lea. Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, lancu de

Hunedoara, le poartă, şi de multe ori, le câştigă, cu armatele otomane.

Decăderea Imperiului Otoman, sesizată de Dimitrie Cantemir,

este legată de războaiele cu papalitatea, purtate sub numele de cruciade

şi, mai ales, de ascensiunea Rusiei, care câştigă mari drepturi teritoriale

şi de navigaţie în urma războiului ruso-turc, ce se va încheia cu pacea

de la Kuciuk-Kainargi, din 1774.

În secolul al XlX-lea, Turcia pierde mari teritorii ce aparţin

popoarelor din Balcani, care îşi întemeiază state naţionale, ceea ce se

întâmplă inclusiv în cazul României, care îşi declară independenţa la 9

mai 1877.

72

De partea Puterilor Centrale în Primul Război Mondial,

Imperiul Otoman va fi desfiinţat prin Tratatul de la Sevres, având o

evoluţie similară Imperiului Austro-Ungar, dezmembrat în urma

aceluiaşi război.

Republica Turcia, al cărei întemeietor a fost Kemal Mustafa,

cunoscut sub numele de Ataturk, va rămâne neutră în timpul celui de-

al Doilea Război Mondial, ca după aceea să devină stat membru

NATO, aflat într-o perioadă de îndelungată negociere pentru aderarea

la Uniunea Europeană.

Rusia a fost dintotdeauna statul greu încadrabil geopolitic,

aparţinând Europei şi Asiei, deopotrivă. În secolul al IX-lea, slavii de

răsărit, care populau de trei secole ţinuturile dintre Nipru şi Volga,

crează primul stat rus. Cneazul Oleg poartă războaie cu Imperiul

Bizantin, mărind hotarele statului cu reşedinţa la Novgorod.

Tot acum, în vremea marelui cneaz de Kiev, Vladimir I, Rusia

adoptă ortodoxismul ca religie de stat. În secolul al Xl-lea, sub

conducerea lui Iaroslav I cel Înţelept, statul rus, cu capitala la Kiev,

atinge apogeul, însă, un secol mai târziu, se destramă, astfel încât ţara

va fi cucerită de către Hoarda de Aur a mongolilor (1237-1242), ce vor

rămâne aici până vor fi alungaţi de Ivan cel Groaznic, care în anul

1547 îşi ia titlul de ţar.

În anul 1613, Mihail Romanov întemeiază dinastia

Romanovilor, care va dăinui timp de trei secole, până la Revoluţia din

anul 1917, când este asasinat ultimul ţar, cu întreaga lui familie. Petru I

cel Mare, care a domnit între 1682 şi 1725, sub titulatura de ţar, până

în anul 1721, apoi sub cea de împărat, îl înfrânge, în mai multe

războaie, pe regele Carol al XII-lea al Suediei şi mută reşedinţa

imperială în oraşul pe care-l fondează în anul 1703, Sankt Petersburg.

Din acest moment, expansionismul rus se îndreaptă către Marea

Baltică şi către Asia Centrală, dar mai ales către apus, spre regiunea

Mării Negre şi Balcani, având drept ţintă teritoriile stăpânite de

Imperiul Otoman şi ieşirea la Marea Mediterană.

73

Din această perioadă, urmare a alianţei lui Dimitrie Cantemir cu

Petru I şi a pierderii bătăliei de la Stănileşti (1711), datează politica de

acaparare a Ţărilor Române de către Rusia, în conflict permanent cu

puterea suzerană a Imperiului Otoman.

Petru I a fost un veritabil despot luminat, iniţiind modernizarea

Rusiei în baza modelelor occidentale şi încurajând cultura şi arta, iar

mai târziu (1762-1796) procesul va fi dus mai departe de împărăteasa

Ecaterina a Il-a cea Mare, nemţoaică de origine, născută sub numele de

Sofia - Augusta - Frederica Anhalt Zerbst.

Ecaterina a Il-a cucereşte Crimeea, dobândind acces la Marea

Neagră, apoi Polonia, împreună cu Prusia şi Austria, astfel că Rusia

ajunge cu teritoriile în Europa Centrală, urmând presupusul testament

al lui Petru cel Mare.

În secolul al XVIII-lea şi în secolul al XlX-lea, Imperiul Ţarist

se află într-un permanent conflict cu Imperiul Otoman, cu Persia şi cu

armatele lui Napoleon, faţă de care, la un moment dat, prin ţarul Pavel

I (1796-1801) şi apoi prin ţarul Alexandru I, va stabili o serie de

alianţe. Rusia va fi atacată în anul 1812 de armatele lui Napoleon, care

însă va pierde dramatic, înfrânt şi de „generalul iarnă", iar după date

mai noi, de o cumplită epidemie de tifos. În acelaşi an, 1812, Rusia

anexează teritoriul Basarabiei dintre Prut, Dunăre, Marea Neagră şi

Nistru.

Urmează Congresul de la Viena (1814-1815), convocat în urma

terminării victorioase a războaielor purtate de statele europene

împotriva lui Napoleon, în urma cărora Franţa era redusă la graniţa din

1792, Bourbonii erau restauraţi în Franţa, în Spania şi în regatul celor

două Sicilii; Austria cucerea o serie de teritorii, întărindu-şi autoritatea

în Italia, Prusia anexa o seamă de teritorii poloneze, Anglia îşi extindea

imperiul colonial, iar Rusiei i se consfinţea stăpânirea asupra

Basarabiei şi Finlandei, primind, totodată, şi ducatul Varşoviei.

74

Congresul de la Viena are urmări importante pentru geopolitica

secolului al-XIX-lea, determinând alte conflagraţii ce vor avea

consecinţe, inclusiv în declanşarea celor două războaie mondiale.

Astfel, la scurtă vreme, urmează Războiul Crimeei (1853-

1856), pierdut de Rusia şi soldat cu Tratatul de Pace de la Paris (1856)

care va duce, între altele, la unificarea celor două principate dunărene,

Moldova şi Ţara Românească.

În perioada 1859-1895, Imperiul Rus cucereşte întreaga Asie

Centrală, iar în 1877-1878, în urma Războiului ruso-turc, care va duce

şi la cucerirea independenţei de către statul român, Imperiul ţarist va

lichida consecinţele negative ale Tratatului de la Paris.

La sfârşitul secolului, în timpul domniei ultimului ţar, Nicolae

al II-lea (1894-1917), Rusia crează, împreună cu Franţa şi Marea

Britanie, Tripla Înţelegere, care va intra în Primul Război Mondial

împotriva Puterilor Centrale.

Pe ruinele Imperiului Roman de Apus se vor ridica principalele

naţiuni ale Europei, primul stat-naţiune european considerându-se a fi

Franţa, prin Regatul Franc, întemeiat de regele Clovis I (481-511).

Trei sute de ani mai târziu, în anul 800, regele francilor, Carol cel

Mare, va fi încoronat la Roma ca împărat al Occidentului.

Prin Tratatul de la Verdun, din anul 843, acest imperiu se

împărţea între posesiunile de la vest de Rhone, ce vor constitui

teritoriul Franţei şi teritoriile de la est, ce vor aparţine Germaniei.

Tratatul de la Verdun (oraş în nord-estul Franţei, în provincia

Lorena) este, din punct de vedere strategic, de o importanţă capitală,

întrucât atunci fiii lui Ludovic cel Pios îşi împart imperiul carolingian -

Carol cel Pleşuv preia teritoriile Franţei, Ludovic Germanicul viitoarea

Germanie şi Lothar Lorena şi nordul Italiei.

Apogeul Franţei va fi atins în timpul domniei lui Ludovic al

XlV-lea (1643-1715), care va institui absolutismul regal şi va duce o

politică de anexiuni, transformând Franţa în prima putere a Europei.

75

În anul 1789 va avea loc Revoluţia Franceză, care, practic, va

schimba istoria omenirii prin valorile umane şi sociale promovate,

constând în egalitate, libertate, fraternitate, suveranitate naţională,

moment de la care aceste idealuri vor deveni universale. Dar tot de acel

moment este legată naşterea terorismului modem.

Franţa redevine cea mai mare putere a Europei sub Napoleon

Bonaparte, ajuns mai întâi consul, apoi împărat, purtând numeroase

războaie împotriva Austriei, Rusiei, Marii Britanii şi Spaniei, până

când va fi înfrânt în bătălia de la Waterloo, din 18 iunie 1815.

Proiectele geopolitice ale Franţei au fost influenţate de

raporturile sale cu Germania şi Italia, statele create în urma înţelegerii

de la Verdun şi, ulterior, de lupta pentru extinderea Imperiului colonial

francez cu Marea Britanie şi celelalte mari puteri maritime.

Congresul de la Viena din anul 1815 nu va împiedica Franţa să-

şi păstreze marele imperiu colonial în Africa de Nord şi Ecuatorială, în

Indochina şi Oceania, însă în permanenţă politica sa faţă de posesiunile

de peste mări a fost determinată de politica sa europeană, în principal

de raporturile de pace sau război cu Germania şi Marea Britanie.

Geopolitica secolelor XIX, XX şi XXI este desenată de această

paradigmă esenţială.

Actul de naştere al Germaniei este, la fel ca şi cel al Franţei,

Tratatul de la Verdun, dar triburile germanice intră în conflict cu

Imperiul Roman din secolul I î.Hr., împăraţii Cezar şi apoi Domiţian

cucerind aceste provincii, pe care le vor denumi Germania Superioară

şi Germania Inferioară.

În secolul al Xll-lea, germanii trăiesc într-un întins imperiu,

numit Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, care, ulterior, se va

fărâmiţa, însă, în principate, ducate şi comitate ce vor fi reunite abia în

secolul al XlX-lea „prin fier şi sânge'' de către cancelarul Prusiei,

Bismarck.

Un punct nodal pentru geopolitica europeană îl constituie

Pacea din Westfalia (1648), care încheie Războiul de 30 de ani dintre

76

Franţa, Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, Suedia şi principii

germani.

Franţa primea mare parte din Alsacia, Suedia primea o mare

parte din Pomerania, principii germani obţineau deplina suveranitate şi

se recunoştea suveranitatea Olandei şi Elveţiei. Fiind un război de

esenţă religioasă între principii catolici şi protestanţi era confirmată

pacea religioasă de la Augsburg din 1555.

După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476), marcată de

înfrângerea lui Romulus Augustulus, teritoriul Italiei este stăpânit,

rând pe rând, de heruli, ostrogoţi, apoi de Imperiul Bizantin, din 553, şi

de longobarzi.

În urma cruciadelor din secolele XI-XIII, oraşele din nordul şi

centrul Italiei au devenit importante centre de tranzit între Orient şi

Occident, Veneţia, Florenţa, Genova, Pisa, Milano, constituindu-se în

republici independente şi centre de dezvoltare a ideilor umaniste şi

renascentiste.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea, teritoriul Italiei a

devenit teatrul războaielor dintre Franţa şi Spania, în urma cărora

Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior

austriecilor.

Începând cu anul 1792, drept consecinţă a războaielor

napoleoniene, Italia pierde alte teritorii, în favoarea Franţei sau

Austriei. După războiul franco-piemontezo-austriac, Lombardia se

uneşte cu Piemontul, iar Garibaldi eliberează Sicilia, astfel încât Victor

Emmanuel II se proclamă, în anul 1861, rege al Italiei. Unificarea

Italiei se încheie prin cucerirea Romei, în anul 1870, care va deveni

capitala ţării.

Pe plan extern, Italia se alătură în anul 1882 Triplei Alianţe şi

duce o politică de cuceriri, ocupând Eritreea, Somalia, Tripolitania ş.a.

Istoria Italiei s-a împletit, mai mult decât al oricărui alt stat

european, născut pe ruinele Imperiului Roman, cu evoluţia

Vaticanului.

77

În anul 756 se întemeiază statul papal, care va purta numeroase

războaie cu ocupanţii vremelnici, încheiate prin Concordatul de la

Worms, oraş în Renania, pe Rin, în care la 23 septembrie 1122 se

ajunge la un compromis prin care se pune capăt luptei pentru înves-

titură dintre papalitate şi Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană.

Statul Vatican este situat pe colina omonimă din perimetrul

Romei, pe malul rîului Tevere (Tibru), înconjurat de ziduri, cu o

suprafaţă, în prezent, de numai 0,44 km. pătraţi.

De-a lungul istoriei, Vaticanul, statul papal, a avut o influenţă

definitorie asupra Europei, prin religia sa universală (Katholikos).

După prăbuşirea Imperiului Roman, episcopul oraşului Roma,

considerat urmaş al Sfântului Apostol Petru, îşi impune primatul în

Italia, apoi asupra episcopilor din Occidentul Latin. Papa Gelasius I

(492-496) afirmă primatul puterii spirituale a papei asupra celei

lumeşti, ceea ce va declanşa în Evul Mediu conflictele papalităţii cu

suveranii Sfântului Imperiu Roman German (lupta pentru învestitură),

cu regii Franţei (captivitatea papală de la Avignon) din secolul al

XlV-lea şi cu regele Hernic al VIII-lea, care a instituit anglicanismul.

În Evul Mediu, statul papal deţine un rol important pe eşichierul

politic european şi iniţiază numeroase războaie, nu numai împotriva

necredincioşilor, ci şi împotriva statelor şi cetăţilor europene, pentru

putere şi teritoriu.

Reforma din secolul al XVI-lea face ca papalitatea să piardă

teritoriile care au trecut la confesiunea protestantă (reforma lui Jan

Hus), după ce pierduse teritoriile anglicanismului. Statul papal este

desfiinţat de către Napoleon I, dar este restaurat de către Congresul de

la Viena.

În anul 1870, când italienii ocupă Roma, şi o declară capitala

Italiei, papa, în semn de protest, se retrage în Vatican, unde rămâne

până în anul 1929.

Dacă în primul mileniu Europa a fost cucerită de triburile şi

popoarele migratoare, venite dinspre Asia, începând cu cel de-al doilea

78

spre jumătatea sa, europenii din teritoriile riverane mărilor şi oceanelor

inversează acest flux şi se îndreaptă în expediţii de explorare şi apoi de

preluare în stăpânire a teritoriilor necunoscute până atunci.

Prima dintre puterile maritime care a beneficiat de frontiera sa

maritimă de 1215 km a fost Portugalia, fostă provincie a Imperiului

Roman, sub numele de Lusitania, cucerită ulterior de vizigoţi şi apoi,

începând cu secolul VIII, de către arabi, de care s-a eliberat prin

Reconquista, cu patru secole înainte de Spania.

În anul 1415, Portugalia, primul stat european care îşi fixase

definitiv frontierele, neschimbate până astăzi, începe epoca marilor

sale cuceriri în nordul Africii, după care a avansat spre sud, de-a lungul

ţărmului atlantic al Africii, până la Capul Bunei Speranţe, descoperit

de Vasco da Gama în anul 1498, spre India.

Astfel, portughezii vor lua în stăpânire coloniile Ceylon,

insulele Capului Verde, Angola, Mozambic din Africa, Arabia de Sud,

punând bazele unui vast imperiu colonial. Dar apogeul cuceririlor

teritoriale de peste mări ale Portugaliei vor fi atinse în anul 1500, când

navigatorul Pedro Alvarez Cabrai preia, în numele coroanei

Portugaliei, teritoriul actual al Braziliei, în timpul regelui Manuel I

(1495-1521).

La jumătatea secolului al XVII-lea, Portugalia îşi pierde statutul

de mare putere, fiind anexată de Spania, iar ulterior pierde cea mai

mare parte a imperiului său în favoarea Angliei şi Olandei.

Mult mai târziu, în anul 1822, sub influenţa venezueleanului

Simon Bolivar, Brazilia îşi proclamă independenţa. La 5 octombrie

1910, monarhia este abolită, iar Portugalia se declară republică.

Olanda, Regatul Ţărilor de Jos (Nederland) este o altă ţară

europeană cu teritoriu şi populaţie redusă, dar cu o largă platformă

maritimă care, datorită tradiţiei navigării pe mare, în prima jumătate a

secolului al XVII-lea, devine cea mai mare putere a lumii.

79

Locuit în antichitate de batavi şi frizi, teritoriul Olandei este

ocupat în secolul I î.Hr de romani, apoi, în epoca migraţiilor, de franci

şi saxoni, care impun idiomul germanic.

Prin Tratatul de la Verdun (843), teritoriul revine Lotharingiei,

apoi Imperiului Romano-German.

Mai târziu, împreună cu Belgia şi Luxemburgul, va forma

Regatul Ţărilor de Jos, iar porturile din aceste ţări vor adera la Hansă,

cum s-a numit Asociaţia Negustorilor Germani, fondată la Lubeck în

1158, devenită apoi Uniune Comercială şi Politică a oraşelor de la

litoralul mărilor Baltică şi Nordului care, în secolul al XV-lea,

cuprindea 160 de oraşe, conduse de o Dietă.

Olanda a cunoscut secolul ei de aur după ce îşi proclamă

independenţa faţă de Spania, ca republică, în anul 1581, sub Wilhelm I

de Orania, independenţă recunoscută abia prin Pacea Westfalică

(1648), prin întinderea coloniilor sale din Africa de Sud, Indonezia,

America de Nord şi de Sud, ca şi prin savanţii pe care i-a avut şi, în

special, prin Şcoala Olandeză de Pictură, devenită celebră.

În secolul al XVIII-lea, Olanda pierde poziţia de mare putere, în

urma războaielor anglo-olandeze. Olanda s-a remarcat prin spiritul său

tolerant, oferind azil evreilor expulzaţi din Portugalia, sau

hughenoţilor, prigoniţi din Franţa.

In anul 1795, Olanda este ocupată de trupele franceze şi

transformată în Republica Batavă, apoi în regat, fiind anexată, în cele

din urmă, Imperiului napoleonian (1810).

În anul 1914 îşi recucereşte independenţa şi formează Regatul

Ţărilor de Jos, împreună cu Belgia (care, în anul 1830, îşi proclamă

independenţa) şi cu Luxemburgul care, la rândul ei, se retrage în anul

1890.

O altă ţară devenită mare putere maritimă este Spania, având la

origine triburile iberice care, la jumătatea mileniului I î.Hr., se

contopesc cu celţii, formând populaţia celtiberă. Peninsula Iberică este

80

ocupată de fenicieni (secolul 10-11 î.Hr.), apoi de greci şi, în cele din

urmă, de cartaginezi, în secolul III î.Hr.

În secolele II-I î.Hr., Roma transformă întreaga peninsulă în

provincie romană, sub numele de Hispania. În secolul V d.Hr. năvălesc

triburile germanice, apoi cele ale vizigoţilor şi, în cele din urmă, în

secolul VIII, Spania este ocupată de arabi, care constituie un emirat cu

capitala la Cordoba.

Spania a avut veacurile sale de glorie începând cu descoperirea

Americii de către Cristofor Columb (14 octombrie 1492), în acelaşi an

în care se încheia în triumf Reconquista, eliberarea de sub dominaţia

arabă, ce durase mai mult de şapte secole şi, totodată, se trecea la

unirea Castiliei cu Aragonul.

În secolul al XVI-lea, în timpul domniei regelui Carol al V-lea,

Imperiul spaniol atinge expansiunea maximă, după ce cucerise

Imperiul Aztec, Imperiul Incaş, Mexicul şi Peru de astăzi, la care se

adaugă insulele şi arhipelagurile din Pacific, şi devine bastionul

catolicismului.

În anul 1588, Invincibila Armada, flota cu care Filip al II-lea

voia să cucerească Anglia, este înfrântă dezastruos, iar în anul 1659

declinul este pecetluit prin Pacea Pirineilor, care spulberă aspiraţia

Spaniei la hegemonie în Europa.

Începând cu secolul al XVIII-lea, Spania va pierde poziţia de

cea mai mare putere maritimă, iar în secolul al XlX-lea începe lupta de

eliberare din America Latină, ceea ce va conduce la pierderea

majorităţii coloniilor.

Deşi izolată de restul Europei prin poziţia sa insulară, Marea

Britanie, locuită din timpuri străvechi de triburi galice, a fost ocupată

mai întâi de celţi, în secolul I î.Hr., ca apoi, începând cu anul 43 până

în secolul V d.Hr., o mare parte a teritoriului său să fie ocupat de

romani şi transformat în provincie romană, sub denumirea de Britania.

Ceea ce înseamnă că influenţa romană este definitorie şi pentru

81

începuturile acestei naţii, inclusiv în privinţa denumirii, la fel ca şi în

cazul Lusitaniei, Spaniei, Franţei, Germaniei etc.

În secolul IX, triburile germanice ale anglilor şi saxonilor sunt

unificate în Regatul Angliei, care, în secolul XI, este cucerit de

normanzi (1066) sub conducerea lui William Cuceritorul.

În a doua jumătate a secolului XII, Anglia a început cucerirea

Irlandei, luptele durând timp de secole, până la Răscoala din 1641,

reprimată de Cromwell.

În anul 1215, după înfrângerea de la Bouvines, regele Ioan Fără

de Ţară este obligat să dea baronilor revoltaţi Magna Charta

Libertatum, care va rămâne, până în zilele noastre, nucleul Constituţiei

britanice. Începând cu anul 1265 s-a instituit Parlamentul, care, la

mijlocul secolului al XVI-lea, s-a împărţit în Camera Lorzilor şi

Camera Comunelor.

În urma Războiului de 100 de ani (1337-1453), Anglia a pierdut

toate posesiunile din Normandia. În perioada Reformei (secolul XVI)

se pun bazele Bisericii anglicane, Henric al VIII-lea devenind şeful

acesteia, urmare a faptului că Papa nu i-a aprobat divorţul de Caterina

de Aragon.

În urma Războiului Celor Două Roze (1455-1485), vechea

nobilime feudală a fost înfrântă şi decimată de mica nobilime,

promotoarea capitalismului, ceea ce a dus la instaurarea dinastiei

Tudor (1485-1603), a cărei ultimă reprezentantă a fost regina Elisabeta

I, care va pune bazele puterii maritime engleze şi va repurta triumful

asupra amintitei Invincibila Armada, a regelui spaniol Filip al II-lea.

În timpul Elisabetei I, prin navigatorii Francisc Drake şi Walter

Raleigh, sunt descoperite şi luate în stăpânire vaste teritorii de pe

coasta vestică şi estică a Americii de Nord.

După ce a înfrânt Spania, Marea Britanie câştigă şi războaiele

cu Olanda pentru hegemonia maritimă, rămânând, până la începutul

secolului XX, principala putere maritimă a lumii.

82

În secolul al XVIII-lea, prin Războiul de Şapte Ani (1756-

1763), Marea Britanie elimină Franţa de pe continentul nord-american

şi din India, iar la sfârşitul aceluiaşi secol începe colonizarea

Australiei, înlăturându-i pe olandezi, pe care, de asemenea, îi învinsese

şi pe continentul nord-american.

Imperiul Marii Britanii atinge în acest secol cele mai vaste

întinderi, cucerind Noua Zeelandă, teritorii din Africa şi India.

Declinul începe, însă, la sfârşitul aceluiaşi secol XVIII, odată cu

Războiul de Independenţă (1775-1783) declanşat de cele 13 colonii

americane de pe coasta Atlanticului cu sprijinul Franţei şi Spaniei.

Conflictul se încheie cu naşterea Statelor Unite ale Americii, care vor

prelua atributele mondiale ale fostei metropole.

La rândul său, Marea Britanie se va îndrepta, de data aceasta,

spre Franţa, fiind iniţiatoarea coaliţiilor îndreptate împotriva acesteia

odată cu Revoluţia Franceză şi imperiul lui Napoleon.

În lunga domnie a reginei Victoria I (1837-1901), care începând

din anul 1876, va fi şi împărăteasa Indiei, Marea Britanie îşi

consolidează poziţia de principală putere colonială de pe glob, cea de-a

doua jumătate a secolului al XlX-lea fiind cunoscută în istorie sub

numele de „epoca victoriană".

La sfârşitul Primului Război Mondial, Marea Britanie constituia

cel mai mare imperiu colonial cunoscut vreodată, acoperind un sfert

din întinderea planetei.

Odată, însă, cu Pacea de la Versailles (28 iunie 1919), unde

principala putere învingătoare s-au conturat a fi Statele Unite ale

Americii, Marea Britanie va intra în declinul accentuat de conflictul cu

Germania şi apoi de pierderea coloniilor.

Statele Unite ale Americii, o ţară cu o istorie de numai câteva

sute de ani, devenită singura super-putere de pe glob. a valorificat la

maximum conjunctura geopolitică şi istorică, preluând, mai întâi, rolul

de mare putere maritimă, deţinut la sfârşitul secolului al XlX-lea de

83

către Marea Britanie, fosta metropolă de sub autoritatea căreia s-a

eliberat în urmă cu peste două sute de ani,

Primii locuitori ai Statelor Unite sunt triburile de amerindieni,

ai căror strămoşi veniseră în mai multe valuri (30.000-10.000 î.Hr.) din

Asia, peste Strâmtoarea Bering.

La sosirea primilor europeni, numărul lor nu depăşea 500,000-

1.000.000 de băştinaşi. Cristofor Columb este cel care descoperă. în

anul 1492. existenţa noilor teritorii, iar prima aşezare pe continentul

nord-american a fost fondată în anul 1565 în Florida, sub numele de

Sf. Augustin. În secolele al XVII-lea şi al XVUI-lea, puterile maritime

europene îşi împart zonele Americii de Nord: spaniolii - Florida.

Texas şi Coasta Pacificului (California); englezii - litoralul Atlantic;

francezii - zona Marilor Lacuri şi Louisiana (pe care Napoleon o va

vinde pe o sumă modică statului american); olandezii şi suedezii -

câteva teritorii restrânse pe coasta estică, între care şi New Amsterdam,

actualul New York.

Între anii 1607-1733 iau fiinţă pe Coasta Atlanticului 13 colonii

între care: Virginia, Massachusettes, Maryland, Pennsylvania, Georgia.

De la 350 de locuitori în anul 1610, populaţia coloniilor engleze,

formată din emigranţi din motive religioase, politice sau economice,

creşte la 50.000 în anul 1650, 1 milion la 1750 şi 2,5 milioane în

timpul cuceririi independenţei.

începând cu anul 1619, pe plantaţiile de bumbac din statele

sudice sunt aduşi sclavi din Africa. În urma Războiului de şapte ani.

încheiat în anul 1763, Franţa este înlăturată din rândul puterilor ce

deţin colonii în Statele Unite, rămânând, însă, în Canada.

Măsurile discriminatorii, creşterea impozitelor, adoptate de

Marea Britanie în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dau naştere

unei mişcări anti-britanice, care culminează cu Războiul de

Independenţă (1775-1783).

84

La 4 iulie 1776, cele 13 colonii engleze adoptă Declaraţia de

Independenţă, iar războiul împotriva Angliei, Franţei, Spaniei duce la

victoria americanilor.

La 17 septembrie 1787 este redactată Constituţia SUA, în

vigoare, cu amendamentele adoptate, până astăzi. George Washington,

conducătorul suprem al armatei în timpul Războiului de Independenţă,

devine primul preşedinte. Tot atunci se cristalizează cele două partide,

republican şi federalist, devenit democrat, care, sub aspect geopolitic şi

economic, au o viziune asemănătoare.

Intre anii 1812-1814 are loc un alt război cu Marea Britanie.

care se încheie în baza status quo-ului, iar după ieşirea de sub

dominaţia spaniolă a Americii Latine, preşedintele James Monroe

enunţă, în anul 1823. Doctrina Monroe (America americanilor, care

decreta interzicea revenirea puterilor coloniale pe continentul

american).

Statele americane îşi măresc numărul prin diverse formule ca,

de pildă, cumpărarea de la Napoleon a statului Louisiana şi de la ruşi a

statului Alaska, cel mai întins stat al federaţiei.

În urma războiului cu Mexic, sunt incluse în federaţie Texas,

New Mexico şi California, iar graniţa americano-mexicană este fixată

pe Rio Grande. Alegerea preşedintului Abraham Lincoln (1860) are ca

minare părăsirea Uniunii de către 10 state sudice şi izbucnirea

Războiului de Secesiune (1861-1865), care se încheie cu victoria

nordiştilor şi cu abolirea sclaviei, nu însă şi cu dispariţia rasismului.

S.U.A. cunosc o dezvoltare economică explozivă, beneficiind

de vaste teritorii, de soluri fertile, devansând toate marile puteri

europene în privinţa puterii agricole şi industriale. Noua poziţie

economică stă la baza noii abordări geopolitice, vizând includerea unor

vaste teritorii în sfera de influenţă proprie: Insulele Filipine, Puerto

Rico, Cuba, Hawaii, iar în anul 1917, după trei ani de neutralitate,

Statele Unite intervin în Primul Război Mondial de partea Antantei cu

peste 1 milion de soldaţi.

85

Secolul al XX-lea este marcat de trei mari momente ce au

refăcut harta Europei, dar şi a altor continente, în urma a două

conflagraţii mondiale şi a ceea ce s-a numit epoca Războiului Rece.

În derularea istoriei, marcată de mari războaie ce au

reconfigurat harta geopolitică a lumii, ultimele două conflagraţii

majore. Primul Război Mondial (1914-1919) şi cel de-al Doilea Război

Mondial (1939-1945) au constituit punctele culminante ale evoluţiei

omenirii, bazată pe conflict, pe dreptul forţei, pe utilizarea războiului

ca altă formă a politicii.

Europa a fost astfel reîmpărţită în urma Conferinţei de Pace de

la Paris prin sistemul tratatelor de Pace de la Versailles (1919-1920),

apoi a Tratatului de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947.

In mod paradoxal, perioada de pace de aproape o jumătate de

secol a dus la o perioadă de turbulenţă şi războaie (în spaţiul fostei

Iugoslavii şi în alte zone) pentru redesenarea hărţilor statelor ce a

urmat încheierii Războiului Rece, începând cu anul 1989.

Este de reţinut şi faptul că teoriile geopolitice au avut rolul lor

în declanşarea acestor mişcări „tectonice", ca şi în soluţionarea lor,

unele fiind confirmate, altele contrazise, ceea ce este firesc din

moment ce o parte dintre ele au fost create pe principiul

contradictorialităţii teoretice.

În momentul declanşării Primului Război Mondial, Europa

era împărţită ca teritoriu şi dominaţie între marile imperii ale vremii:

german, britanic, austro-ungar, otoman, ţarist.

Deşi republică (cea de-a IlI-a Republică 1870-1940), Franţa

păstra nostalgii imperiale şi nu putea ignora ameninţarea germană

crescândă, astfel că, în anul 1893, a încheiat alianţa cu Imperiul Ţarist,

iar în anul 1904 acordul cu Regatul Unit al Marii Britanii, ceea ce a

pus bazele Triplei Înţelegeri (Antanta).

Germania, după câştigarea războiului franco-prusac (1870-

1871) şi unificarea prin „fier şi sânge" a lui Bismarck, este proclamată

imperiu, Wilhelm I devenind primul împărat (18 ianuarie 1871).

86

Germania cunoaşte o puternică dezvoltare economică şi

militară, devenind prima putere din Europa şi a doua din lume.

În anul 1882, prin aderarea Regatului Italiei la Alianţa dintre

Imperiul German şi Imperiul Austro-Ungar (încheiată în anul 1870). se

constituie Tripla Alianţă.

• Tripla Alianţă sau Alianţa Puterilor Centrale va dura până în

anul 1915, când Italia va trece de partea Antantei (Tripla înţelegere).

România va adera, mai întâi, printr-un pact secret, semnat în

anul 1893, la Tripla Alianţă, ca în anul 1914, după războaiele balcanice

şi Pacea de la Bucureşti, din anul 1913, să se declare neutră.

In anul 1916, România va intra însă în război, de partea Franţei

şi Marii Britanii, în condiţiile în care Imperiul Ţarist intră în perioada

sa de destrămare şi degringoladă, ce va duce la victoria bolşevicilor

(finanţaţi de germani).

Bascularea României avea în vedere interesul major al

recâştigării Transilvaniei, ceea ce la sfârşitul războiului câştigat de

coaliţia anglo-franceză, în urma intervenţiei americane, se va înfăptui.

În plus, datorită prăbuşirii Imperiului Ţarist vor fi recâştigate şi

Basarabia şi Bucovina, care, la momentul semnării acordului cu

Antanta, fuseseră sacrificate.

Primul război, devenit mondial, dintre cele două blocuri

imperialiste europene era iminent, astfel că asasinarea arhiducelui

Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, de către

naţionalistul sârb Gavrilo Princip, la Sarajevo (actuala capitală a

Bosniei şi Herţegovina), la 28 iunie 1914, a servit drept pretext pentru

declanşarea războiului de către Puterile Centrale împotriva Antantei.

Războiul a cuprins, până la sfârşitul său, 33 de state, cu o

populaţie de peste un miliard de locuitori. Numărul victimelor a fost de

peste 10 milioane de morţi şi peste 20 de milioane de răniţi.

În anul 1914, armatele germane îşi asumă ofensiva pe Frontul

de Vest şi cuceresc Belgia (august) şi o parte din Franţa, fiind oprite pe

87

râul Mama de armatele franco-engleze. În Est, germanii sunt înfrânţi

de armatele Ţarului, la Lacurile Mazuriene.

Aliaţii lor, austro-ungarii, pierd, la rândul lor, în faţa ruşilor şi

sârbilor (august, septembrie 1914). În anul 1915, Puterile Centrale îşi

reiau ofensiva, reocupă Prusia Orientală şi Galiţia şi ocupă Polonia.

Bulgaria intră în război alături de Puterile Centrale şi ocupă

Serbia, anul 1915 fiind mai favorabil Puterilor Centrale, cu excepţia

pierderii Italiei, dar în anul 1916 Antanta câştigă, prin ofensiva

trupelor ruseşti în Galiţia şi prin sângeroasa bătălie de la Verdun, unde

francezii pierd 350.000 de luptători, iar Germania 600.000.

Pentru România, după trecerea Carpaţilor şi primele lupte

victorioase, decembrie 1916 aduce ocupaţia germană în Capitală şi

asupra a două treimi din teritoriu, regele şi comanda militară

refugiindu-se la Iaşi.

În 1917, prin intrarea în război a Statelor Unite de partea

Antantei, situaţia frontului se schimbă radical, iar trupele române

declanşează ofensiva victorioasă împotriva trupelor germane, în luptele

de la Mărăşti şi Mărăşeşti, din iulie-august 1916.

În anul 1918, la 3 martie, Puterile Centrale şi aliaţii (Bulgaria şi

Imperiul Otoman) semnează Pacea de la Brest-Litovsk (Belarus) cu

Rusia sovietică (după ce anterior Ucraina semnase acest Tratat) cele

două ţări ieşind din război.

România, izolată de acest tratat, semnează în condiţii

înrobitoare, la 24 aprilie/7 mai 1918, Pacea de la Bucureşti, prin care

Dobrogea era cedată Bulgariei şi alţi 5.600 km. pătraţi către Austro-

Ungaria.

Tratatul nu a fost ratificat de către Guvern şi Parlament şi a fost

denunţat la 28 octombrie 1918, când armatele Antantei, aliate cu SUA,

câştigă războiul.

Între timp, în ţările Puterilor Centrale au loc răsturnări ale

regimului din interior cu sprijin extern. Astfel, Bulgaria, unde

izbucneşte o revoltă republicană, capitulează în septembrie.

88

În Ungaria, izbucneşte revoluţia ce va proclama abolirea

dualismului austro-ungar şi va instaura republica socialistă a lui Bela

Kun, înfrântă apoi de armata română.

Imperiul habsburgilor se destramă în urma mişcărilor

revoluţionare din ţările şi provinciile supuse: cehi, slovaci, sârbi,

croaţi, români. Austro-Ungaria a semnat armistiţiul la 3 noiembrie, iar

o săptămână mai târziu, pe 11 noiembrie, şi Germania.

Primul Război Mondial se remarcă, pe lângă extinderea sa

planetară şi numărul victimelor, prin tehnica avansată folosită pentru

prima dată: submarine, tancuri (1916), avioane de luptă, gaze de

nimicire în masă.

La începutul războiului, în anul 1914, Anglia şi aliaţii ei erau

încă în fruntea competiţiei navale, dar originalitatea tehnică germană a

schimbat acest raport de forţe, odată cu dezvoltarea submarinelor de

ocean.

Marea Britanie miza pe o blocadă împotriva Germaniei, posi-

bilă prin supremaţia sa navală, ce ar fi avut efecte dezastruoase pentru

navele comerciale ale Germaniei, care nu mai puteau asigura aprovi-

zionarea unei populaţii dense, dependente de transportul pe mare.

Aceasta era concepţia geopoliticianului Alfred Thayer Mahan a

cărei lucrare „The Influence of Sea Power on History" era biblia

marinei europene. 20

Submarinele germane au condus însă la răsturnarea situaţiei şi

la impunerea blocadei de către germani împotriva Marii Britanii.

Intrarea Statelor Unite în război, la 6 aprilie 1917, de partea

Antantei, cu peste 1 milion de soldaţi pe frontul de vest, a fost

hotărâtoare pentru victoria Aliaţilor, dar preşedintele american

Woodrow Willson (1913-1921) nu reuşeşte să-şi impună Proclamaţia

sa în 14 puncte ca bază a păcii, astfel că refuză să semneze Tratatul de

89

<notă> 20Michael Howard, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, 1997, pag. 138</notă>

la Versailles, refuză să adere la Societatea Naţiunilor şi adoptă o

politică de izolaţionism faţă de Europa.

În urma Tratatului de la Versailles (primul dintre tratatele

sistemului de la Paris), semnat de puterile învingătoare în Primul

Război Mondial (27 de state, printre care şi România), la 28 iunie

1919, Germania restituia Alsacia şi Lorena şi ceda alte teritorii în

favoarea Belgiei, Poloniei şi Naţiunilor Unite, iar coloniile se

împărţeau între învingători.

Germaniei i se interzicea să aibă o armată mai mare de 100.000

de oameni, artilerie grea, tancuri, aviaţie şi submarine. Zona Rinului,

ocupată de aliaţi pe 15 ani, şi a Prusiei Orientale erau demilitarizate.

Alte prevederi se refereau la respectarea independenţei Austriei şi la

stabilirea unor daune ulterioare de război.

În Marele Palat Trianon de la Versailles, la 4 iunie 1920, s-a

încheiat pacea între puterile învingătoare şi Ungaria, prin care se fixau

graniţele cu România, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor -

constituit în 1918 - Cehoslovacia (reunită tot în 1918) la Sevres a fost

încheiată pacea cu Turcia, la Saint Germain cu Austria (care, de

asemenea, interesa provinciile româneşti), iar la Neuilly sur Seine cu

Bulgaria, prin care se reconfirmă graniţa cu România din 6 octombrie

1918.

Prin Tratatul de la Trianon, Ungaria recunoştea pe plan

internaţional unirea teritoriilor româneşti Transilvania, Banatul de Est,

Crişana şi Maramureş cu România, iar prin cel de la Neuilly sur Seine,

Dobrogea rămânea în graniţele României: România Mare se regăsea

acum, în baza recunoaşterii internaţionale, în graniţele sale istorice,

după ce la 27 martie se reunise cu Republica Democratică

Moldovenească, iar la 15/28 noiembrie, Congresul de la Cernăuţi a

votat „pentru vecie" unirea Bucovinei cu România. Dar, imediat după

semnarea tratatelor de la Versailles avea să înceapă turbulenţa ce va

duce, peste nici două decenii, la cea de-a doua mare conflagraţie a

secolului.

90

Tratatele de Pace de la Versailles n-au fost decât debutul unui

interludiu ce a marcat intense pregătiri pentru al II-Iea Război

Mondial, declarat oficial odată cu ocuparea Poloniei de către

Germania, la 1 septembrie 1939, şi apoi de către URSS, la 17

septembrie, conform prevederilor Tratatului Ribbentrop-Molotov,

încheiat cu o săptămână mai devreme, la 23 august 1939.

Pe lângă URSS, Anglia şi Franţa, înainte de a fi atacate de

Germania şi aliaţii săi, au avut o contribuţie de netăgăduit la

declanşarea războiului, prin cedările succesive în faţa pretenţiilor

revizioniste ale lui Hitler, ca şi prin acceptarea - s-a spus, complice - a

raporturilor teritoriale asupra Austriei şi Cehoslovaciei.

În urma crizei economice mondiale, în anul 1933, Adolf Hitler,

fondatorul Partidului Naţional-Socialist al muncitorilor germani,

devine cancelar al celui de-al III-lea Reich şi este instaurată dictatura

nazistă, care, în plan extern, va duce o politică agresivă de înarmare şi

pregătire a războiului, creând Axa Berlin-Roma-Tokyo, în octombrie

1936, pe care a declarat-o deschisă aderării şi altor state europene, ceea

ce s-a întâmplat, inclusiv în privinţa României (1940).

Până atunci, are loc Acordul de la Munchen, semnat de Hitler,

Mussolini, E. Daladier şi Neville Chamberlain, prin care i s-a permis

lui Fuhrer-ului să anexeze regiunea sudeţilor (de limbă germană), dar

nu Cehoslovacia, pe care însă al III-lea Reich o ocupă, intrând în Praga

la 15 martie 1939.

România lui Carol al II-lea se pregăteşte de apărarea graniţelor

încheind alianţă cu Serbia, Grecia şi Turcia (Mica Înţelegere)

împotriva politicilor revizioniste ale Bulgariei, Ungariei şi încheie un

protocol sovieto-român (Titulescu-Litvinov) la Montreaux (iulie,

1936), în vederea unui tratat privind respectarea reciprocă a

independenţei şi suveranităţii.

Un acord important de neagresiune se încheie şi cu Ungaria, la

23 august 1938. După acordul de la Munchen, la Berghof, în 24

noiembrie 1938, are loc întâlnirea dintre Hitler şi Carol al II-lea, care îi

91

cere să rupă legăturile cu Anglia şi Franţa, să încheie o alianţă în toate

domeniile cu Germania şi să aducă la putere Garda de Fier.

Războiul Mondial, mai întâi european, se declanşează propriu-

zis pe 3 septembrie, când Marea Britanie şi Franţa declară război

Germaniei, ca răspuns la atacul asupra Varşoviei.

La 17 septembrie, Polonia este atacată în Est şi de Rusia

Sovietică şi, în aceeaşi zi, guvernul polonez se refugiază la Bucureşti,

ceea ce pune România pe picior de război cu Germania şi Rusia.

Legionarii, coloana a V-a a lui Hitler în România, îl asasinează pe

primul ministru Armând Călinescu.

Deşi Carol al II-lea face importante concesii Germaniei (pactul

cedării petrolului din mai 1940, aducerea legionarilor lui Horia Sima în

guvernul Gigurtu, renunţarea la garanţiile anglo-franceze, retragerea

din Liga Naţiunilor), Hitler îi trimite o scrisoare ultimativă prin care

cere mari cedări teritoriale în favoarea Ungariei, în baza căreia va avea

loc Dictatul de la Viena, din 30 august, prin care România pierde

43.492 kilometri pătraţi şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români.

Până atunci, România cedase U.R.S.S. Basarabia şi Bucovina

de Nord, în urma notei ultimative din 25 iunie.

Un an mai târziu, la 22 iunie 1941, în urma abdicării lui Carol

al Il-lea (6 septembrie 1940) şi intrării României în alianţă cu

Germania sub conducerea lui Ion Antonescu (rege fiind Mihai I),

trupele române trec Prutul, angajându-se în cel de-al Doilea Război

Mondial de partea Axei, împotriva Uniunii Sovietice şi aliaţilor săi.

România a jucat un rol cheie în cel de-al II-lea Război Mondial,

inclusiv prin capitularea din 23 august 1944, scurtând conflictul cu cel

puţin 6 luni. Frontul antisovietic - Germania, Italia, România, Ungaria,

Finlanda, Slovacia - a fost victorios până în decembrie 1941, când

suferă o primă înfrângere în faţa Moscovei.

Japonia, care continuă războiul împotriva Chinei, atacă baza

Pearl Harbor la 7 decembrie 1941, oferind prilejul intrării S.U.A în

război, în coaliţia antihitleristă.

92

În anul 1942 începe contraofensiva pe toate fronturile. Pe

frontul de Est, sovieticii la Stalingrad, în Extremul Orient, coaliţia

anglo-americană împotriva japonezilor şi în Africa de Nord.

După debarcarea aliaţilor, Italia declară război Germaniei. În

anul 1944, Armata Roşie eliberează U.R.S.S-ul şi începe marşul spre

Berlin, ocupând Polonia, România, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia,

şi intrând pe teritoriile Austriei, Danemarcei, Norvegiei şi Finlandei,

care cere armistiţiu în septembrie. La fel România, care semnează

armistiţiul pe 12 septembrie 1944. Germania capitulează fără condiţii

la 9 mai 1945.

La 6 august 1945, S.U.A. supune bombardamentelor atomice

Hiroshima şi Nagasaki, ceea ce determină Japonia să capituleze la 2

septembrie 1945.

În cel de-al Doilea Război Mondial au pierit peste 30 de

milioane de oameni, din care 12 milioane în lagărele de exterminare.

România a pierdut peste 1 milion de cetăţeni, din care mai bine de

800.000 pe frontul antisovietic.

Cel de-al Doilea Război Mondial a folosit o tehnică militară

fără precedent, Germania lui Hitler fiind în pragul descoperirii bombei

atomice şi a rachetelor balistice (V-2) pe care, în cazul prelungirii

războiului, le-ar fi putut folosi.

Rezultatele cercetărilor şi o parte dintre cercetători au intrat în

patrimoniul învingătorilor, SUA şi URSS, pe seama lor declanşându-

se, ulterior, cursa înarmărilor nucleare şi a zborurilor cosmice.

Din perspectivă geopolitică interesează, în primul rând, evoluţia

sistemelor de alianţe din timpul războiului şi a celui de tratate de la

sfârşitul acestuia.

În octombrie 1943 are loc conferinţa miniştrilor de externe ai

URSS, Marii Britanii şi SUA prin care se pun bazele Organizaţiei

Naţiunilor Unite, iar în iunie 1944 are loc Conferinţa de la Bretton

Woods (S.U.A.), când se înfiinţează, pe baza hotărârii a 44 de state,

93

Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, instituind rata de

schimb fixă pe baza dolarului american.

În anul 1944, în Marea Britanie se înfiinţează Brigada

evreiască, cu un efectiv de 5.000 de oameni, care a luptat în diverse

operaţiuni anti-naziste, după anul 1946, continuându-şi activitatea anti-

palestiniană, de data aceasta prin Organizaţia Haganah, care, în anul

1948, cu un efectiv de 60.000 de oameni, a format nucleul armatei

noului stat Israel.

Toate acestea demonstrează că, întocmai ca şi în cazul Primului

Război Mondial, deciziile de la sfârşitul celui de-al Doilea, tratatele ce

au urmat au constituit sursa conflictelor ce au marcat perioada de pace,

cunoscută până la sfârşitul anului 1989 drept Războiul Rece.

Războiul s-a încheiat prin Conferinţa de Pace de la Paris, în

urma căreia puterile învingătoare. SUA, URSS, Anglia şi Franţa, au

semnat, la 10 februarie 1947, tratatele cu ţările foste aliate Germaniei:

Bulgaria, Finlanda, Ungaria şi România, care ceruse, fără succes, să fie

considerată ca făcând parte din coaliţia antihitleristă. Totuşi, România

va avea câştig de cauză în privinţa reîntregirii Transilvaniei.

După înfrângerea şi capitularea necondiţionată, Germania este

ocupată de trupele S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii şi Franţei şi,

potrivit înţelegerilor de la Yalta şi Potsdam, este împărţită în patru

zone de ocupaţie.

De menţionat faptul că la ambele conferinţe au participat cei

trei conducători ai statelor învingătoare, Stalin, Roosevelt şi Churchill,

Franţa având câştig de cauză datorită poziţiei sale interbelice de mare

putere, pierderilor suferite în război şi poziţiei de vecinătate litigioasă

(Alsacia şi Lorena) cu Germania, A contribuit şi Frontul de rezistenţă,

coordonat de Charles de Gaulle.

94

<titlu>5. Războiul, continuarea relaţiilor politice cu altemijloace. Geopolitica conflictelor internaţionale

Dacă în capitolul precedent am analizat istoria omenirii din

perspectivă organizaţională, a comunităţilor umane, până la încheierea

celui de-al Doilea Război Mondial, abordarea geopolitică nu ar fi

completă fără analiza strategiei războiului şi a evoluţiei geopolitice a

conflictelor internaţionale.

Mai exact, dacă în capitolul anterior am prezentat succesiunea

formaţiunilor statale ca urmare a raporturilor de putere dintre ele, de

data aceasta ne vom opri asupra evoluţiei diacronice a civilizaţiei

umane ca urmare a dezvoltării formelor de manifestare a puterii,

respectiv a perfecţionării războiului şi mai ales a armamentului utilizat.

Trecerea de la arcul cu săgeţi la praful de puşcă, apoi la

armamentul performant, modernizarea mijloacelor de transport şi a

celor de comunicaţie, toate acestea au însemnat, de fiecare dată,

schimbări fundamentale în istoria raporturilor de putere, geopolitice.

În mediile politice şi militare se consideră că definiţia lui

Clausewitz „războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace", a

fost confirmată de evenimente şi s-a dovedit operaţională în cercetarea

conţinutului şi caracterului numeroaselor războaie cu care a fost

confruntată omenirea. Întrebarea este dacă şi reciproca este valabilă.

Alături de această formulă, omologată în cunoscuta sa lucrare

"Despre război", teoreticianul german afirma: „Vedem, aşadar, că

războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat instrument politic,

o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace.

95

Ceea ce mai rămâne specific războiului se referă doar la natura

specifică a mijloacelor sale."

Aceste consideraţii au generat de-a lungul timpului interpretări

diferite. In ultima vreme, s-a ajuns chiar la controverse acute,

determinate de condiţiile în care se pune problema corelaţiei dintre

război şi politică, acestea impunând ca, în ultimul deceniu al secolului

XX, să se folosească prudent numai sintagma de conflicte militare.

Războiul a cunoscut mari schimbări de la o epocă la alta. În

continuare, vom face o analiză a războiului, la scara istoriei, din punct

de vedere al artei militare, având în vedere cauzele conflictualităţii şi,

deopotrivă, amploarea.

Se consideră că războiul, ca fapt şi concept, şi-a început drumul

în antichitate, în văile Nilului şi Eufratului, cu aproximativ 6-10.000 de

ani în urmă, în văile Hindusului şi Fluviului Galben, cu 4-5.000 de ani

în urmă şi în Peru şi Mexic, acum 3-4.000 de ani. Aceste perioade, cu

excepţia Mexicului, pot fi datate, datorită folosirii scrisului. Dovezile

referitoare la natura războiului se găsesc atât în scrierile vechi, cu

caracter discriptiv, cronologic sau analitic, cât şi în urmele arheologice.

Dintre maeştrii adevăraţi ai războiului trebuie amintiţi

Alexandru cel Mare, Hanibal, Cezar etc. Alexandru cel Mare, în numai

câţiva ani, a condus campanii de anvergură, de la Dunăre până la

Gange. De referinţă rămâne bătălia de la Gaugamela, din 331 î.Hr., în

care a învins armata persană a regelui Darius al III-lea. Hanibal, acest

corifeu al antichităţii, s-a impus ca un membru al manevrei strategice

de tipul acţiunii indirecte.

Cu prilejul celui de-al doilea război punic (218-202 î.Hr.),

generalul cartaginez a întreprins o surprinzătoare expediţie peste

Pirinei şi Alpi şi a pătruns în nordul Italiei. Concomitent, forţele sale

terestre au primit sprijinul celor navale din Mediterana, de la bazele

din Sicilia.

În marea bătălie de la Cannae, din 2 august 216 î.Hr., Hanibal a

încercuit şi zdrobit armata romană, devenind pentru aproape 15 ani

96

stăpânul Italiei. Cezar, personalitate considerată de Napoleon I drept

emblematică pentru arta militară antică, în cursul războiului civil purtat

împotriva lui Pompeius, după anul 49 î.Hr., a elaborat un plan complex

de anihilare a adversarului.

După trecerea Rubiconului şi luarea sub control a bazei din

Italia, el a cucerit Spania, pentru ca, în final, profitând de lipsa de

coordonare a armatelor conduse de Pompeius, să atace şi în Balcani.

Bătălia finală s-a dat la Pharsala, în ziua de 9 august 48 î.Hr şi a fost

câştigată de Cezar.

In lumea geto-dacă, un plan de război apropiat de cel al lui

Cezar a folosit marele rege Burebista. Pornind de la bazele de operaţii

din centrul său întărit, situat în sud-vestul ţării, acesta a lovit

formaţiunile statale ale celţilor scordisci, boii şi tauriştii din valea

mijlocie a Dunării, ca şi garnizoanele elene de pe litoralul Mării Negre,

dintre Olbia şi Appolonia (50-48 î.Hr.).

De altfel, loviturile prin surprindere, executate cu grupuri

mobile de arcaşi călări, sub formă de raiduri şi incursiuni, caracterizau

ofensiva armatelor geto-dace, după cum reiese atât din relatările

poetului Ovidius, cât şi din confruntările înregistrate în războaiele

daco-romane din anii 86-106 d.Hr.

Evul Mediu reprezintă o epocă cu aspecte contradictorii în arta

militară în general, şi în istoria războaielor, în special. Pe de o parte,

multe dintre elementele clasice şi coerente de acţiuni militare, specifice

antichităţii, s-au pierdut; pe de altă parte, s-au consemnat acţiuni de tip

nou, ce puneau accentul fie pe mobilitatea forţelor armate şi pe puterea

de izbire a cavaleriei, fie pe tăria sistemelor de fortificaţii permanente.

Bizantinii au dus arta războiului până la cele mai sofisticate

forme de exprimare practică. Armatele lor de profesie, conduse de

comandanţi experimentaţi, făceau din implicarea eschivei, surprinderii

şi învăluirii, mijloace eficiente pentru obţinerea victoriei în

confruntarea cu inamici superiori din punct de vedere numeric.

97

Vikingii şi normanzii au adus un plus de incisivitate acţiunilor

ofensive, datorită combinării acţiunilor navale cu cele terestre.

Normanzii, de pildă, au realizat una dintre puţinele operaţii de

debarcare a unor grupuri de infanterie şi cavalerie în Insulele

Britanice, cunoscute de istorie, la 28 septembrie 1066, ambiţie

neîncercată nici de Napoleon I şi nici de Hitler.

Un caz aparte îl constituie marile expediţii de cucerire

întreprinse de mongoli, în prima jumătate a secolului al XlII-lea, în

Asia şi Europa. Ele au avut următoarea fizionomie tactică: plasarea

bazelor de susţinere logistică la distanţe considerabile faţă de teatrele

de acţiuni militare; utilizarea manevrelor largi de învăluire la nivel

strategic: evitarea asediilor prelungite şi a războaiele de uzură.

Disciplina dură a mongolilor şi folosirea pe scară largă a manevrelor

le-au adus mult timp superioritatea pe câmpul de luptă.

In Războiul de 100 de ani (1337-1453), acţiunile în foită şi

viteză ale cavaleriei franceze, au primit replica dârză a infanteriei

engleze, alcătuită din arcaşi şi protejată de lucrări de fortificaţii.

Şi Evul Mediu românesc s-a individualizat prin acţiuni militare

de excepţie, preponderent de apărare, dar şi de ofensivă. Mircea cel

Bătrân. Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, în campaniile lor, s-au

impus prin cutezanţă, inventivitate şi înţelepciune.

Campania cea lungă executată de Iancu de Hunedoara în 1443

împotriva otomanilor, la sud de Dunăre, s-a caracterizat prin

întrebuinţarea magistrală a manevrelor cu trupe mobile (cavalerie şi

infanterie „purtată" în căruţe de tip husit), care au urmărit, in special,

interceptarea comunicaţiilor inamice, blocarea în cetăţi şi

obligativitatea de a se preda.

Otomanii s-au impus, în primul rând, prin organizare şi

inventivitate. Disciplina lor riguroasă a permis unor comandanţi de

talia lui Mohamed II sau Soliman Magnificul să triumfe în faţa

armatelor feudale europene.

98

Epoca Renaşterii introduce noi elemente în direcţia

generalizării armamentului de foc şi profesionalizării armatelor. Aceste

tendinţe sunt deja dominante în secolul al XVII-lea în cursul

Războiului de 30 de ani (1618-1648), moment distinct în evoluţia

ofensivei. Regele Suediei, Gustav Adolf, obişnuia să recurgă în marile

sale bătălii la manevre de întoarcere şi învăluire.

În Ţările Române, Mihai Viteazul este de departe comandantul

premodern cu cel mai autentic spirit ofensiv.

Revoluţia Franceză din 1789-1794 şi războaiele napoleoniene

dintre 1799-1814 au adus inovaţii şi în modul de organizare şi ducere a

războiului.

De pildă, în campania din 1805, împăratul, în fruntea unei

armate de 270.000 de oameni, a optat pentru o lungă manevră de

întoarcere, a interceptat comunicaţiile armatei austriece şi i-a

administrat acesteia o usturătoare lecţie de artă militară prin victoria

clară de la Austerlitz. Pe bună dreptate, specialiştii l-au declarat pe

Napoleon I părintele artei manevriere moderne.

Progresele înregistrate în evoluţia armamentelor şi organizării

militare, sub impactul revoluţiei industriale, au oferit armatelor

industrializate posibilităţi necunoscute anterior pentru executarea

operaţiilor pe timpul războiului.

În Războiul de Secesiune din S.U.A., din 1861-1865, acţiunile

militare s-au derulat pe spaţii întinse, manevrele de forţe şi mijloacele

fiind eficient facilitate de către căile ferate.

Pe de altă parte, secolul al XlX-lea a cunoscut şi câteva operaţii

combinate, navale şi terestre, de felul acţiunilor corpului expediţionar

vest-european în Războiul Crimeei (1853-1856).

Primul Război Mondial (1914-1918), deşi a rămas în istoria

militară ca un război de poziţie, cu fronturi continui, armate îngropate

în poziţii, a determinat apariţia unor elemente ce vor revoluţiona

ulterior arta militară: acţiunea corelată a blindatelor cu aviaţia:

99

posibilitatea folosirii aviaţiei în executarea bombardamentelor aeriene

strategice; folosirea desantului naval şi aerian etc.

Al Doilea Război Mondial (1939-1945) a etalat toate tipurile de

armamente aflate şi astăzi în arsenalul modem.

Germania lansează conceptul de război fulger şi, în trei

săptămâni, înfrânge Polonia. Pătrunderea unor forţe germane de

blindate, sprijinite de aviaţia tactică de asalt - în sectoarele centrale ale

frontului de vest, în mai 1940 - a avut ca rezultat încercuirea marilor

unităţi aliate din nord-vestul Franţei şi sudul Belgiei şi capitularea

necondiţionată a Franţei.

Tot prin operaţii navale, aeriene şi terestre, germanii au cucerit

Normandia, în 1940, şi Insula Creta, în 1941. Forţele Axei au anihilat,

într-un interval de timp scurt, Iugoslavia, în aprilie-mai 1941.

Japonezii, la rândul lor, au recurs la operaţii aeronavale - în

premieră mondială, la Pearl Harbour, în decembrie 1941. Prin alte

operaţii, de această dată aeriene, navale şi de desant, armatele nipone

au cucerit Filipine, Indonezia şi Malayezia, în 1941-1942.

Operaţiile ofensive care au beneficiat de aportul blindatelor,

aviaţiei tactice, trupelor de desant şi, la extremităţile frontului, de

sprijinul marinei militare, s-au desfăşurat pe fronturi foarte întinse, de

la Marea Baltică la Marea Neagră, succedându-se în ritmuri sufocante,

aproximativ trei luni. Operaţii ofensive combinate - terestre, maritime

şi aeriene - au proiectat şi organizat comandamentele român şi german

la Odessa, în august-octombrie 1941 şi cel sovietic, în Kuban şi

Crimeea, în anii 1943-1944.

Din iunie 1944 şi până în mai 1945, Armata Roşie a executat o

gigantică ofensivă, încercuind în etape succesive şi nimicind princi-

palele grupuri de armate ale Wehrmacht-ului din Prusia Orientală,

Polonia, România, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia etc.

În Occident se detaşează ofensivele cu întrebuinţarea acţiunilor

combinate din Africa de Nord în 1942, din Sicilia şi sudul Peninsulei

Italice, în 1943 şi 1944, din Normandia, în iunie 1944 şi din sudul

100

Franţei, în vara aceluiaşi an. Pacificul a fost scena operaţiilor

aeronavale şi japoneze din timpul bătăliilor de la Midway, din 1942,

din Marea Caraibelor - 1943, Filipine - 1944 etc.

Operaţii aeriene distincte au avut loc deasupra Insulelor

Britanice în 1941 şi a întregii Europe de Vest, aflate sub ocupaţie

germană, în 1943-1945. O operaţie ofensivă cu folosirea masivă a

desantului aerian s-a înregistrat la Arnhem, în 1944. În Atlantic,

marina germană, cu submarinele sale, a purtat un adevărat război de

hărţuire împotriva aliaţilor, fără a beneficia însă de sprijinul navelor de

linie şi al portavioanelor.

În etapa finală a războiului, inovaţiile tehnice - aviaţia cu

reacţie, rachetele, artileria şi blindatele cu parametrii calitativ superiori,

portavioanele, elicopterele - au creat un spaţiu necunoscut până atunci

artei militare. Totodată, apariţia armamentului nuclear a prefigurat o

nouă dimensiune în conceperea şi materializarea operaţiilor.

În conflictele militare postbelice se detaşează războiul din

Peninsula Coreea, conflictul indo-pachistanez, cele patru războaie

arabo-israeliene, acţiunile ofensive israeliene întreprinse pentru

cucerirea Libanului, mediatizatul şi mult comentatul război din Golful

Piersic şi cel din fosta Iugoslavie, unde s-au detaşat acţiunile croaţilor,

executate împotriva sârbilor bosniaci, pentru cucerirea provinciei

Kraina.

Din cele prezentate până acum, în care am pus accent pe latura

distructivă a războiului, putem aprecia că a existat şi există o tendinţă

caracteristică - perioadele de război sunt urmate de mişcări în favoarea

păcii.

În Grecia, în timpul şi după războiul peloponezian, s-a născut

un puternic sentiment pacifist. Dorinţa de pace, apărută după

războaiele civile de la sfârşitul republicii romane, au creat condiţiile

pentru organizarea imperiului.

101

În Evul Mediu, puterea distructivă a raidurilor efectuate de

popoarele nomade ale stepei şi de vikingi au creat o puternică dorinţă

de pace, folosită ulterior de Biserică.

La sfârşitul Evului Mediu, nenorocirile aduse de cruciade şi de

războaie, determinate de rezistenţa dinastică, au dus la pacifismul

umaniştilor şi al cercurilor reformiste şi la apariţia, în secolele al-XVI-

lea şi al-XVII-lea, a unor numeroase propuneri pentru o nouă ordine a

lumii. Războaiele napoleoniene au dus, după 1815, la realizarea Sfintei

Alianţe şi a numeroaselor organizaţii de pace.

Războaiele de la jumătatea secolului al XlX-lea au determinat,

după 1870, o puternică mişcare pentru apariţia unui cod de legi

internaţionale, a doua conflagraţie mondială a dus la înfiinţarea

Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar Războiul Rece şi cursa înarmărilor

nucleare au dus la mişcări pentru pace şi dezarmare de o amploare

fără precedent, care au culminat cu mişcări şi revoluţii ce au făcut să

cadă sisteme politice.

Cu toate acestea, nu putem să nu sesizăm faptul că, mai ales în

perioada războiului modem, această aspiraţie naturală către pacifism,

manifestată în perioadele ce au urmat unor războaie de mari proporţii,

a avut tendinţa să mărească intervalul dintre războaiele de acest tip,

impunând şi măsuri de refacere economică înaintea apariţiei unor noi

ostilităţi.

De-a lungul istoriei artei militare au fost numeroşi gânditori

militari, şi nu numai, care s-au preocupat de problematica războiului,

abordând-o, de cele mai multe ori, din puncte de vedere diferite în

raport cu epoca în care au trăit.

Studiile lor constituie adevărate piste în înţelegerea caracterului

de mare complexitate şi diversitate al războiului, a locului şi rolului

acestuia în epocă şi pe scara dezvoltării umanităţii, astfel că acesta

poate fi definit ca un ansamblu de conflictualităţi cu efect distructiv

asupra prezentului şi trecutului, dar cu un impact progresiv asupra

102

viitorului, în condiţiile în care, de regulă, forţele învingătoare preiau şi

dezvoltă potenţialul - pe moment, afectat - al învinşilor.

În trecut, războiul era abordat numai sub aspectul confruntării

armate, după cum reiese din câteva „definiţii" consacrate:

• „ lupta armată sângeroasă între grupări organizate" (G.

Bouthoei);

• „condiţia legală care permite ca două sau mai multe grupări

ostile să poarte un conflict folosind armate" (Quincy Wright);

• „ un act de violenţă al cărui scop este de a obliga adversarul

să execute voinţa noastră" (C. Von Clausewitz);

• „lupta între oameni/state independente ce dobândeşte

caracter internaţional" (F. Martens);

• „ lupta dusă de o grupare de oameni, triburi, naţiuni, popoare,

state împotriva unei grupări identice " (Boguslawski);

• „starea de luptă violentă rezultată între două sau mai multe

grupări de fiinţe aparţinând aceleaşi specii, din dorinţa sau voinţa

lor" (Lagurgette);

• „un conflict simultan al forţelor armate, al sentimentelor

populare, al dogmelor juridice şi al culturilor naţionale" (Quincy

Wright).

În prezent, războiul este privit ca fenomen social şi ca o

continuare a politicii cu alte mijloace (von Clausewitz), fiind definit ca

o confruntare violentă între toate componentele activităţilor sociale,

politice, economice, diplomatice, ideologice, psihomorale,

informaţionale a două entităţi statale ori non-statale. Elementul

definitoriu principal constă în confruntarea militară - lupta armată

specifică - ca instrument al promovării intereselor statului.

În actualitate este războiul modem, caracterizat cel mai mult

prin următoarele dimensiuni: praguri diferite de violenţă; ponderea

diferită a confruntărilor, din domenii şi medii multiple; aplicarea unor

legi şi principii; alternarea formelor şi procedeelor de ducere a

războiului; organizarea specifică şi specializarea strictă a forţelor şi

103

mijloacelor participante; respectarea unor reguli şi norme juridice

speciale; „umanismul" pierderilor umane limitate; războiul ca

ameninţare politico-militară activă.

În viitor, noul tip de război poate fi definit de următoarele

elemente:

• confruntarea discretă, de multe ori banală, pe baza unei

strategii adecvate, aplicată într-un proces reglatoriu;

• evidenţierea unei stări de pace încordată, dură şi fierbinte;

• starea de pace şi cea de război nu vor mai avea sensuri

antinomice: pacea va coexista cu războiul;

• ponderea mijloacelor şi acţiunilor nonviolente va creşte

considerabil;

• forţele şi mijloacele vor fi mai paşnice şi ecologice, iar

confruntările majore se vor angaja mai mult în sfera informaţiilor;

• nu se va desfăşura între marile puteri, ci în spaţiul zonelor de

interes şi control al acestora;

• durata confruntărilor poate creşte considerabil, iar

continuitatea acţională va fi evidentă;

• concepţia va fi în sfera gândirii şi acţiunii umane; decizia va fi

de natură informaţională, iar execuţia va aparţine mijloacelor

ultraperfecţionate, viabile, inteligente, selective şi de mare eficienţă.

În cadrul larg, de masă, percepţia războiului este simţită şi

afectează, dar în plan acţionai victimele sunt reduse şi nu se vede

aproape nimic.

Se impun câteva concluzii referitoare la războiul (conflictul)

modem:

• asistăm la transferul integral al războiului din domeniul

strategiei militare în cel al strategiei de securitate;

• problemele păcii şi războiului se contopesc aproape până la

similitudine;

• acţiunile militare devin complementare celor nonviolente, de

natură şi intensitate diferite;

104

• confruntarea militară poate fi prevenită şi descurajată prin

măsuri de menţinere, restabilire, impunere, sprijinire, implementare a

păcii.

Apreciem că militarizarea spaţiului cosmic devine o

„dimensiune necesară a operaţiunilor militare de a proteja interesele şi

investiţiile SUA" în contradicţie cu eforturile Chinei de a rezerva

spaţiul cosmic acţiunilor pacifiste. 21

Conceptul politico-militar actual Pacea şi războiul în lumea

informaţională

Noţiunea de conflict, şi sintagma de conflict militar în special,

îşi începe drumul său în istoria artei militare după anii '80, când la

Washington s-a analizat creşterea pericolului faţă de interesele vitale

ale Statelor Unite ale Americii. Această perioadă a determinat Casa

Albă să-şi concentreze eforturile în direcţia elaborării unui concept

politico-militar, a cărui realizare să permită întrebuinţarea mai eficientă

a întregului arsenal de mijloace politice, economice şi de forţă (forte

armate), în afara graniţelor S.U.A. Considerăm că, de fapt, conflictul

militar reprezintă componenta militară a ansamblului amintit.

Plecând de la elementele de conţinut, care influenţează

fizionomia conflictelor militare (formele şi procedeele de ducere a

acţiunilor militare; forţele şi mijloacele pentru îndeplinirea scopurilor,

conducerea, logistica) şi de la criteriile ce se au în vedere pentru

conturarea acestei fizionomii (scopul acţiunilor şi finalizarea acestora,

modul de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor), ajungem la

determinarea factorilor care, în opinia noastră, vor creiona fizionomia

conflictelor militare în secolul XXI.

În acest sens, considerăm că merită evidenţiaţi următorii factori:

• situaţiile politică şi strategică în care se vor declanşa

conflictele militare;

105

<notă>21 Noam Chomsky, Un abuz al puterii şi un atac asupra democraţiei (State eşuate),Editura Antet, 2007, pag. 15</notă>

• scopurile strategice generale ale acestora;

• forţele şi mijloacele participante şi nivelul de înzestrare cu

arme nucleare şi arme convenţionale (sisteme de armamente de înaltă

precizie, mijloace electronice, informaţionale şi tehnologice),

caracteristicile tehnico-tactice ale armamentelor şi gradul de înzestrare

şi profesionalism al trupelor;

• concepţia şi intensitatea conflictului - atitudinea faţă de

adversar;

• spaţiul de desfăşurare şi gradul de pregătire a terenului pentru

război; importanţa obiectivelor vizate prin conflict;

• mediul de desfăşurare, compunerea şi capacitatea de luptă a

inamicului, valoarea (superioară, egală, inferioară), grupărilor de forţe

angajate, posibilităţile lor în timp şi spaţiu, caracterul şi tăria forţelor

adverse, starea morală a trupelor acestora;

• apartenenţa forţelor care se confruntă;

• tipuri dominante de acţiune; criterii de clasificare;

• modul de manifestare a violenţei armate în acţiunile ofensive

şi defensive în spaţiul de luptă fluid.

Un factor care, probabil, va avea un caracter permanent în

acţiunile militare în general şi în conflictele militare în special, în

viitor, este războiul informaţional, din cadrul căruia vom prezenta în

cele ce urmează componenţa imagologică.

Imagologia este o ştiinţă socio-umană de graniţă, interdisci-

plinară, care se formează la confluenţa psiho-sociologiei, fiziologiei,

antropologiei, logicii, semioticii, marketing-ului economic, ecologiei

umane şi ingineriei sociale, precum şi a altor discipline ştiinţifice.

Studiile de imagologie militară relevă că imaginea unui popor

sau a unei armate poate fi deformată grav, având ca scop politico-

militar prăbuşirea morală şi pierderea oricărei dorinţe/voinţe de a mai

opune rezistenţă în faţa agresorului.

106

Cu două milenii şi jumătate în urmă, în China regatelor

războinice, Sun Tzu spunea că „cei ce sunt experţi în arta războiului

supun armata inamică fără luptă (...).

În acest mod, trupele rămân neatinse şi victoria va fi totală.

Aceasta este arta războiului ofensiv". Aserţiunea este valabilă şi astăzi

şi una din consecinţele ei o reprezintă dezvoltarea tehnologiilor

războiului atipic. Este evident pentru un planificator militar că, dacă

doreşte să obţină un efect pozitiv (prin perspectiva scopurilor pe care le

urmăreşte), nu are altceva de făcut decât fie să caute acele mijloace

care să modifice informaţia de intrare a grupurilor ţintă, fie să afecteze

sistemul de referinţă al acestora, prin folosirea substanţelor psihotrope,

armelor psihotronice etc.

Conştientizând acest fapt, Alvin Toffler afirmă, în lucrarea

„Război şi antirăzboi",următoarele: „Maeştrii „accentului" îmbrăcaţi

în kaki au folosit de-a lungul anilor, iar şi iar, şase instrumente.

Acestea sunt asemenea unor pârghii destinate să sucească minţile

Cele şase pârghii, în enumerarea acestui autor, ar fi: acuzarea

inamicului că ar fi săvârşit atrocităţi: amplificarea hiperbolică a

mizelor implicate în luptă sau război, în sensul că soldaţilor şi civililor

li se spune că tot ceea ce le e drag este în pericol; demonizarea şi (sau)

dezumanizarea oponentului; polarizarea cine nu e cu noi e împotriva

noastră; pretenţia pedepsei sau protecţiei divine (pe timpul operaţiilor

din Golf, fraza Dumnezeu să binecuvânteze America a străbătut toată

propaganda SUA); Toffler consideră că pârghia mintală cea mai

puternică dintre toate este metapropaganda, respectiv acţiunea care

discreditează propaganda celeilalte tabere.

Toate acestea ne determină să observăm că specialiştii în

gestionarea imaginii procedează la identificarea şi deschiderea tuturor

canalelor de comunicare, pentru ca reprezentarea pe care o construiesc

şi o difuzează să ajungă la publicul ţintă, ceea ce echivalează cu un

adevărat bombardament informaţional.

107

Mai mult, bătălia pentru a beneficia de serviciile mediilor cu cel

mai mare impact la public este tot mai acerbă, devenind o realitate

costisitoare. Putem deci trage o concluzie preliminară cu privire la

faptul că fenomenul militar, fiind la interferenţa sferelor economică,

politică şi socială, capătă un pronunţat aspect de interdisciplinaritate,

în care dimensiunea mentală individuală, de grup sau colectivă, joacă

un rol dintre cele mai importante.

Componenta de imagine a agresiunii informaţionale ar trebui să

constituie tema pentru o cercetare sistematică, întreprinsă de organisme

specializate ale statului român (sau organisme create special pentru

îndeplinirea acestui scop).

Aserţiunea potrivit căreia un stat cu o bună imagine

internaţională (şi cu o excelentă autoimagine) este dificil de agresat (cu

succes) este verificată practic de adevăratele bătălii pentru imagine

înregistrate în cadrul ultimelor conflicte militare, care au precedat cu

mult declanşarea ostilităţilor clasice, prelungindu-se atât pe durata

conflictului, cât şi după terminarea acestuia. Modele interesante din

acest punct de vedere sunt reprezentate de crizele (conflictele) din

Golf, fosta Iugoslavie sau Haiti.

Evaluarea caracteristicilor conflictelor contemporane relevă

creşterea spectaculoasă a dimensiunii neconvenţionale a acestora,

analiştii Pentagonului apreciind că războiul secolului XXI va fi un

război preponderent informaţional. În structura acestui tip de război se

încadrează şi latura imagologică, dimensiune puternic ancorată în

societatea actuală şi, mai ales, în cea viitoare.

Conform aspectelor prezentate, se poate spune că războiul ca

formă de violenţă politică are drept caracteristici esenţiale metodica şi

organizarea şi amploarea în privinţa grupurilor care îl duc şi al

modului în care se poartă.

Războiul este limitat în timp şi spaţiu şi supus unor reguli

juridice speciale, extrem de variabile, potrivit locului şi epocii. Ultima

sa caracteristică, deşi practic inevitabilă, cvasi-generală, este aceea de

108

a fi sângeros, căci atunci când nu comportă pierderea de vieţi omeneşti,

rareori, războiul nu este decât un conflict diplomatic, economic etc. sau

un schimb de ameninţări.

Ultima jumătate a secolului al XX-lea a scos în evidenţă o

tipologie diversă de războaie:

• războiul total (1939-1945), care a avut drept scop constrân-

gerea inamicului la capitularea politică, obţinută prin înfrângerea

forţelor armate şi nimicirea potenţialului militar şi economic;

• războiul limitat (mijlocul anilor '50 şi începutul anilor '80),

caracterizat în primul rând prin punerea în evidenţă a caracterului mai

paşnic al politicilor militare, iar în al doilea rând prin dobândirea

posibilităţii de întrebuinţare mai suplă a forţei militare prin ducerea,

întâi de toate, a războaielor limitate.

În prezent se remarcă, în general, înlocuirea termenului de

război cu cel de conflict. Reamintim că în aprecierea intensităţii

conflictelor se folosesc criterii cum sunt: caracteristicile calitative ale

armamentului (nuclear sau convenţional), cantitatea pierderilor şi

gradul distrugerilor, numărul militarilor participanţi la acestea,

resursele utilizate, încadrările în timp etc.

În funcţie de aceste criterii se disting următoarele tipuri de

conflicte armate:

• Conflictul de mare intensitate, ce reprezintă un război între

două state şi aliaţii acestora, în care părţile beligerante îşi propun

obiective decisive, utilizează tehnologii moderne şi toate categoriile de

armament existente (inclusiv nuclear, bacteriologic şi chimic).

• Conflictul de intensitate medie, prin care desemnăm un război

între state şi coaliţii de state, care îşi propune obiective relativ limitate,

iar pentru realizarea acestora se utilizează, în prin-cipal, mijloace

convenţionale de luptă; totuşi, nu este exclusă între-buinţarea, în

proporţii limitate, a armamentului nuclear şi chimic. Asemenea

conflicte sunt de durată, însă sunt limitate la dimen-siunile zonelor

geografice ce pot fi acoperite prin acţiunile de luptă.

109

• Conflictul de joasă intensitate reprezintă un război limitat, dus

pentru realizarea obiectivelor politice, sociale, economice şi

psihologice. Acesta are, deseori, un caracter de durată şi include forme

de manifestare multiple, de la presiuni diplomatice, economice şi

sociale până la terorism şi mişcare insurecţională.

Conflictele de mică (joasă) intensitate sunt de obicei limitate la

o zonă geografică şi se caracterizează prin întrebuinţarea limitată a

armamentului şi violenţei.

În prezent, atât politologii, cât şi experţii militari apreciază că în

secolul al XXI-lea se vor manifesta două mari tendinţe: prima ar fi

aceea că statele dezvoltate din punct de vedere economic şi militar, şi

în special marile puteri, vor căuta să restrângă gama tipologiei de

conflicte la cele convenabile lor; cea de-a doua ar consta în faptul că

statele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare vor trebui să facă faţă

unei game largi de conflicte, unele preluate din secolul XX.

În general, în secolul XXI, conflictele de rutină vor pune în

competiţie aceleaşi state - învingătoare - împotriva vastei populaţii de

învinşi, din state şi regiuni sortite în general eşecului.

Metodele actuale de ducere a războiului îşi vor pierde orice

sens, iar cea mai modernă tehnică de luptă existentă în prezent îşi va

pierde importanţa, conform celor preconizate de E. Marshall, şeful de

secţie pentru analiza situaţiei generale din departamentul Apărării al

SUA.

După opinia sa, în secolul informaticii, armatele de masă vor

ceda locul formaţiunilor relativ mici de specialişti-profesionişti,

capabili să nimicească inamicul, fără a intra într-un conflict direct.

Statele majore vor fi preponderent politico-militare, vor acţiona de la

mare distanţă, iar implicarea lor directă nu va putea fi probată.

Corespunzător tendinţelor descrise, se poate afirma că, în

secolul al XXI-lea, războiul se va desfăşura cu precădere pe tărâmul

informaticii (informaţia însemnând putere).

110

Băncile de date şi logistica informatică vor constitui cel mai

reprezentativ potenţial de putere şi vor face din posesorii lor un fel de

caste atotputernice, ce se vor manifesta ca stăpâni absoluţi ai lumii.

Chiar dacă se prognozează că actualele configuraţii statale se

vor destrăma, se poate anticipa că din acest club al puterilor

informatice nu vor lipsi S.U.A., Statele Unite ale Europei, Grupul

Asiatic (nucleu Japonia, China) sau unele părţi ale acestora.

Cum vor gândi aceste superputeri războiul?

Războiul, în secţiunea sa militară, va fi gândit tot ca instrument

în slujba unui scop politic, devenind, însă, în primul rând un mijloc de

descurajare, influenţare, intimidare sau sancţionare.

Superputerile informatice vor impune noi tipuri de războaie:

• războită de comandă şi control (blocarea, distorsionarea

comenzii şi conducerii);

• războiul cibernetic, „cyberwar";

• războiul informaţional „ infowar";

• războiul mediatic, folosirea mass-media etc.

Principala caracteristică a acestor tipuri de războaie va fi aceea

că distructivitatea, emblematică pentru secolul XX, în secolul XXI va

fi înlocuită cu influenţarea comportamentelor statelor şi naţiunilor.

Evidenţiem şi alte caracteristici ale noilor tipuri de războaie:

• noile generaţii de arme (armele inteligente) vor permite

anihilarea şi reducerea performanţelor mijloacelor clasice, lovirea

selectivă a obiectivelor, predeterminarea deciziei adversarului,

transformarea luptătorului din inamic în amic etc;

• interrelaţia clasică existentă între beligeranţi pe câmpul de

luptă om-tehnică-om va suferi modificări radicale, luând forma

confruntării tehnici-tehnică, tehnică-om, om-mesaj-om.

Vedete ale viitoarelor războaie vor fi:

• echipamentele cosmice, capabile să susţină războiul stelelor şi

să execute cercetarea şi lovirea dispozitivelor strategice, operative şi

tactice;

111

• soldaţi cu echipamente speciale (supermani/soldaţi digitizaţi);

• roboţi de diferite tipuri şi, în mod deosebit, din seria micro,

care pot deregla radare sau funcţionarea motoarelor;

• nanotehnologiile, capabile să modifice structura moleculară a

materialelor;

• mijloacele apte să facă inutilizabile armamentul, ca şi cele

menite să scoată din funcţiune sau să modifice (viruseze inteligent)

computerele;

• armele ecologice - undele electromagnetice, provocarea de

cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, invazii de insecte şi dăunători

ai recoltelor, modificări meteorologice, străpungerea păturii de ozon

etc:

• realizările revoluţiei informatice - pentru anihilarea,

deturnarea şi convertirea luptătorilor adverşi; generatoare puternice de

infrasunete pentru controlul mulţimilor prin producerea unor fenomene

psihice de masă şi a unor comportamente individuale programate;

• agenţi patogeni cu acţiune selectivă, în funcţie de

variabilitatea genetică, pentru provocarea unor molime cu acţiune

diferenţiată, după sex, etnie, rasă etc.

Războiul impus de puterile informatice, cel puţin în faza lui

iniţială, va putea avea o intensitate nepercepută de adversar. Acestuia îi

vor fi încurajaţi pe toate căile paşii greşiţi în dezvoltarea sa economică

şi socială, în aşa fel încât populaţia să vadă vinovaţi propriii

guvernanţi. Prin folosirea unor grupuri mici de militari şi civili

specializaţi (agenţi de influenţă), adversarului îi va fi impusă o

adevărată terapie a haosului, care se va traduce prin instaurarea şi

menţinerea unei stări permanente de dezordine.

Prin intermediul ei, sunt erodate autoritatea şi legitimitatea

organelor supreme ale statului, este influenţată hotărâtor decizia la

toate palierele, afectată capacitatea de a organiza o ripostă adecvată şi

eficientă în faţa presiunilor şi ameninţărilor de diferite tipuri şi este

posibilă aplicarea strategiilor de convieţuire spirituală a populaţiei. Se

112

determină astfel rupturi iremediabile între elitele politice, culturale şi

mase, acţionându-se în permanenţă pentru dezbinarea lor.

În acest fel se provoacă adversarului:

• involuţii semnificative în diferite domenii, dintre care cele mai

acute sunt în planul dezvoltării economico-sociale şi nivelului de trai;

• întârzierea realizării anumitor obiective vitale;

• pierderea unor poziţii şi a prestigiului internaţional;

• lipsa credibilităţii şi a vigorii necesare pentru promovarea şi

apărarea intereselor fundamentale;

• un comportament nesigur, eminamente defensiv în relaţiile cu

alte state;

• inconsecvenţă şi o ripostă fragilă în spaţiul propriu de interes.

Acest tip de abordare a conflictului poate fi de lungă durată,

ducând, în mod sigur, la capitularea adversarului.

Paralel cu acest tip de agresiune indirectă dusă de marile puteri,

între statele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare vom asista la o

gamă variată de conflicte militare, permise şi încurajate de marile

puteri informatice.

În secolul XXI, analiştii militari din statele agresate vor putea

vorbi, în continuare, de războaie de apărare, pe care le vor categorisi

după scopurile politico-militare urmărite, durată, motivaţie, caracter,

participanţi, criterii morale etc.

Se poate însă afirma, aproape cu certitudine, că motivaţiile,

scopurile politico-militare, caracterul, fizionomia, durata şi chiar

mijloacele de luptă utilizate în aceste războaie/conflicte militare vor fi

induse, permise, sugerate sau impuse de marile puteri militare care vor

urmări, ca şi până acum, exclusiv beneficiul celor mai puternici, al

consumatorilor de rezultate limitate ale testărilor din laboratoarele

militare ale marilor puteri.

Entităţile aflate pe trepte inferioare de dezvoltare, în cadrul

cărora puterea este conferită în principal de forţă, vor rămâne în

continuare dependente de arme pentru dezvoltarea conflictelor.

113

Ele vor trebui să facă faţă războaielor pe orizontală, duse între

state şi coaliţii cu niveluri apropiate de dezvoltare sau celor pe verti-

cală, care vor implica state cu decalaje sensibile de civilizaţie şi putere.

Caracteristic în secolul XXI va fi faptul că, în cazul primului tip

de conflicte (clasic), determinant va fi, ca şi până acum, raportul de

forţe (putere militară), iar pentru cel de-al doilea (modem), asimetria

de cunoştinţe şi informaţii, precum şi capacitatea de operaţionalizare a

acestora.

Războiul va suporta o banalizare, devenind o strategie normală,

obişnuită a procesului reglatoriu. geo-strategic, va fi un fel de pace

încordată, ceea ce va reprezenta o mutaţie remarcabilă faţă de

momentul actual, când însăşi pacea este războiul dintre războaie. Drept

urmare, starea de pace şi cea de război nu vor mai avea un sens

contradictoriu, distincţia dintre ele devenind, practic, irelevantă. În pre-

zent, pacea este considerată perioada în care nu trag armele, iar relaţiile

dintre state sunt mediate diplomatic şi prin mijloace neviolente.

Noul tip de război, purtat cu armele relativ paşnice ale

cunoaşterii, va duce la crearea unor adevărate coridoare între

supraputeri şi zonele lor de interes. El nu va viola pacea, deci va

coexista cu aceasta.

Exemplul cel mai semnificativ este războiul purtat, pe fondul

păcii mondiale, chiar în prezent. Perioada dintre momentele în care tac

diplomaţii şi se aude primul foc de armă, iar toate celelalte mijloace de

presiune şi de intimidare sunt folosite la maximum, arată că deja este

mai puţină pace şi mai mult război, însă de un alt tip, unul care se

simte, afectează, dar nu ucide şi nu se vede.

Cele prezentate ne fac să afirmăm cu certitudine că nici în

secolul XXI războaiele/conflictele militare nu vor ieşi din sfera

politicului, având ca fundament spaţiul şi puterea, respectiv dominaţia

directă sau indirectă (sferele de influenţă), toate acestea reprezentând

categorii fundamentale ale geopoliticii.

114

<titlu>6. Mari mutaţii geopolitice în a doua jumătate asecolului al XX-Iea. Războiul Rece, integrareaeuro-atlantică şi globaLizarea

Pe frontul nemulţumirilor generate de reîmpărţirea lumii la

sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial va izbucni Războiul Rece,

între URSS şi puterile occidentale, după ce a avut loc unificarea celor

trei zone ale Germaniei ocupate de S.U.A., Franţa şi Marea Britanie în

septembrie 1949 şi constituirea Republicii Federale Germania, cu

capitala la Bonn. O lună mai târziu, se constituia Republica Democrată

Germană, cu capitala în Berlinul de Est, sub ocupaţie sovietică.

Este punctul nodal al declanşării Războiului Rece dintre

puterile occidentale, constituite apoi în Blocul Nord-Atlantic (NATO)

şi blocul comunist condus de Moscova, încheiat odată cu dărâmarea

Zidului Berlinului, la exact 50 de ani după separarea Germaniei,

înlăturarea regimurilor comuniste de către ţările Europei de Est, în anul

1989, şi dezmembrarea U.R.S.S. (1991).

Războiul Rece este, poate, cea mai vehiculată sintagmă

geopolitică a ultimelor decenii, în special după 1989, respectiv după

căderea Zidului Berlinului, dată şi eveniment ce se consideră a marca

sfârşitul acestui război, câştigat de forţele democraţiei şi libertăţii

împotriva „Imperiului răului".

Toată imagologia Războiului Rece, denumit astfel, încă din

1947, de Bernard Mannes Baruch - cel ce a fost consilier al

preşedinţilor americani timp de aproape o jumătate de secol, de la

Woodrow Wilson la J.F.Kennedy — a însoţit tensiunile apărute imediat

115

după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial între SUA şi aliaţii

din vestul Europei, pe de o parte, şi URSS şi statele din estul Europei,

rămase (mai exact, cedate) în sfera sa de influenţă.

În timpul Războiului Rece a avut loc înarmarea nucleară a celor

două super-puteri, SUA şi URSS, a altor puteri postbelice (Marea

Britanie, Franţa, China şi altele), precum şi o continuă luptă pentru

reîmpărţirea sferelor de influenţă, prin declanşarea a zeci de războaie

zonale (Orientul Apropiat, Vietnam, Afganistan, Coreea, Africa), şi a

sute de intervenţii militare în majoritatea zonelor de pe glob.

Sistemul de alianţe se schimbă din nou, de data aceasta şi pe

temei ideologic, conform înţelegerilor de la Yalta, astfel că statele

europene intrate în sfera de influenţă sovietică, între care şi România,

sub conducerea partidelor comuniste sunt obligate să se alinieze

politicii antioccidentale promovată de Stalin până la moartea sa (5

martie 1953) şi apoi de succesorii acestuia.

Germania înfrântă devine stat aliat puterilor vestice

învingătoare, beneficiază de sprijin economic substanţial (Planul

Marshall) şi cunoaşte o dezvoltare postbelică accelerată, care o va

duce, după reunificare, la statutul de cea mai mare putere europeană.

Datorită acestui program, în sumă totală de peste 13 miliarde

dolari, producţia industrială în ţările vestice a crescut cu peste 35 la

sută faţă de 1939, ceea ce a marcat o evidentă superioritate faţă de

blocul estic, numit şi „lagărul socialist".

Ca răspuns la toate aceste "provocări'', I.V. Stalin declanşează

integrarea în blocul comunist, atât politico-ideologic, prin înfiinţarea

COMINFORM (1947), dar mai ales militar, prin Tratatul de la

Varşovia (1955), în care erau incluse, alături de URSS, şapte ţări

comuniste, şi Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc - CAER

(1949).

Războiul Rece a fost, înainte de toate, sinonim cu cursa

înarmărilor convenţionale şi nucleare între cele două super-puteri,

116

SUA şi URSS, talonate de ţările satelit, susţinută de competiţia

economică şi de războiul ideologic.

O altă caracteristică a Războiului Rece, constă în aceea că

agenţiile de spionaj (intelligence), începând cu CIA şi KGB, şi-au

căpătat o tristă faimă pentru metodele abuzive, de sorginte

concentraţionară, pe care le-au folosit.

Toată maşinăria de război, în stare de aşteptare şi ameninţare, a

fost susţinută de o feroce propagandă, de o parte şi de alta, de o

politizare a ştiinţelor sociale ce a mers până la interzicerea unor

discipline sau ştiinţe (cibernetica în est, dar şi în vest, geopolitica fiind

cazul cel mai frapant).

Războiul Rece a inclus şi componenta rezolvării problemelor

populaţiei evreieşti, masacrată prin Holocaust, prin crearea statului

Israel (1949), fapt ce a generat situaţia tensionată din Orientul

Apropiat, nici până astăzi rezolvată.

Desigur, învingătorii au fost recunoscuţi, odată cu celelalte

structuri (militare, economice), drept campionii binelui şi forţei

morale, în vreme ce învinşii au fost nevoiţi să-şi schimbe denumirile

sau să dispară, odată cu întregul sistem şi structurile constitutive.

Războiul Rece a cunoscut trei faze, prima, socotită cea mai

ostilă, începând imediat după Conferinţa de la Potsdam (1945).

După moartea lui Stalin (1953) şi încheierea Războiului din

Coreea (1950-1953), Războiul Rece a cunoscut o oarecare relaxare, dar

criza rachetelor din Cuba, din 1962, a adus cele două super-puteri în

pragul unui război nuclear, ceea ce a determinat o schimbare de

atitudine care a condus la primele eforturi în direcţia dezarmării.

Deşi niciodată nu au încetat confruntările indirecte între SUA şi

URSS, cum a fost cazul Războiului din Vietnam, dar mai ales pe

frontul din Orientul Mijlociu, în anii '60, tensiunile au început să se

atenueze. Această tendinţă a culminat cu „Ostpolitik", iniţiată de

cancelarul RFG, Willy Brandt, începând din 1969, continuând cu

117

Conferinţa de ia Helsinki (1973-1975) şi Conferinţa pentru securitate

şi cooperare în Europa, după 1975.

Etapa denumită detente (destindere) a luat sfârşit în 1979, odată

cu invazia sovietică în Afganistan, suprimarea mişcării „Solidaritatea"

din Polonia în 1980 şi amplasarea de rachete nucleare balistice

sovietice (SS20) în Europa de Est, la care NATO a răspuns prin

amplasarea de rachete americane Pershing în Europa de Vest.

A treia etapă, ce a dus la înfrângerea blocului răsăritean, a

început odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov ca preşedinte

al PCUS. care a considerat că situaţia economică precară a ţării sale

nu-i va permite niciodată să ţină pasul cu SUA în cursa înarmărilor.

În 1988, URSS a declarat oficial că nu se va mai amesteca în

treburile interne ale unui alt stat, iar în 1989 s-a retras din Afganistan.

La sfârşitul anilor '80, relaţiile dintre URSS şi SUA au

cunoscut o evoluţie ascendentă, iar în 1989, când în ţările comuniste au

început schimbările revoluţionare ce au dus la prăbuşirea lagărului

socialist. Mihail Gorbaciov s-a întâlnit în Malta cu preşedintele SUA,

George Bush, într-o întrevedere istorică, socotită pandant al

Conferinţei de la Yalta din 1945, la care au participat F.D.Roosevelt,

I.V.Stalin şi W.Churchill, când au stabilit principiile politicii lor

postbelice şi ale unui nou sistem de securitate (înţelegere care nu avea

să dureze mai mult de un an).

În 1991, după dezmembrarea Uniunii Sovietice, preşedintele

american, George Bush, a declarat oficial sfârşitul Războiului Rece.

Anul 1989, mai precis 9 noiembrie 1989, ziua căderii Zidului

Berlinului, reprezintă prăbuşirea sistemului bipolar şi în acelaşi timp

începutul unei noi ere. Cert este că până în 1989 societatea umană a

existat sub spectrul conflictului nuclear global.

În acest context, SUA trec, odată cu dispariţia bipolarităţii, de la

stadiul de super-putere la stadiul de hiper-putere. Odată cu sfârşitul

războiului ideologic dintre cele două blocuri, capitalist şi socialist,

„lumea întreagă este în acord cu privire la un cadru geoeconomic care

118

va guverna relaţiile economice: liberalismul... În 1989, lumea este o

United Market. Este începutul unei noi globalizări". 22

Ceea ce este caracteristic constă în faptul că războiul economic

a devenit tot mai acerb, iar cele mai multe state aliate politic şi militar

sunt adversari înverşunaţi în plan economic. Globalizarea, în special

prin liberalizarea pieţei, face ca majoritatea conflictelor să fie de natură

economică, în care corporaţiile multinaţionale să fie instrumente cu

importanţă majoră.

În concret, dispariţia blocului comunist a generat, după anul

1989, următoarele:

• intensificarea mişcărilor naţionaliste;

• extinderea proceselor de integrare atât la nivelul U.E. cât

şi declanşarea altor procese, după modelul U.E., ca etape

ale globalizării;

• globalizarea pieţei, concomitent cu reaşezarea marilor

„actori" economico-financiari;

• formalizarea unui nou cadru geoeconomic în acelaşi

timp cu parcurgerea crizei economico-financiare.

Toate acestea se bazează pe informaţie, pentru că aceasta „pare

a fi în acelaşi timp miza şi obiectul competiţiei economice

internaţionale". 23

Integrarea euro-atlantică. În acest interval, imediat după

încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Franţa îşi va soluţiona

diferendele seculare cu Germania, iniţiind Comunitatea Cărbunelui şi

Oţelului (CECO), înfiinţată în anul 1951, prin aderarea altor patru ţări

(Italia şi cele trei ţări Benelux), organizaţie ce va sta la baza

Comunităţii Economice Europene (CEE) sau Piaţa Comună Roma

(1957), ce se va transforma în Uniunea Europeană prin Tratatul de la

Maastricht (1991).

119

<notă>22 Ali Laidi, Efectul de bumerang. Cum a determinat globalizarea apariţia terorismului,Editura House of Guides, 2007, pag. 10023 Ibidem, pag. 107</notă>

În acest moment, comunitatea avea 12 membri, pe lângă cei 6,

alăturându-i-se, în anul 1973, Marea Britanie, Irlanda, Danemarca,

Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986).

În anul 1989, prin unificarea Germaniei, fosta R.D.G. intră în

componenţa CE. În anul 1995 se alătură încă 3 ţări: Suedia, Finlanda şi

Austria.

Din acest moment, Uniunea Europeană va declanşa operaţiunile

de primire în componenţa sa a statelor mai sărace, cu o democraţie în

tranziţie, desprinse, după anul 1989, din fostul bloc comunist.

La 1 mai 2004 intră în componenţa U.E. zece noi state, foste

comuniste: Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia,

Lituania, Letonia, Estonia (ultimele trei foste state sovietice), precum

şi Cipru şi Malta.

În fine, la 1 ianuarie 2007 sunt acceptate România şi Bulgaria,

UE având 27 de ţări, o populaţie de aproape 500 de milioane de

locuitori, cu elemente de federalizare în continuă creştere, statuate de

Tratatul Constituţional de la Lisabona, ce a cunoscut mai multe

termene de amânare în privinţa intrării în vigoare.

Uniunea Europeană este o asociere de state cu organisme

reprezentative alese (Parlament) şi executive (Comisia Europeană şi

Consiliul Europei), cu organe judecătoreşti (Curtea de Justiţie cu sediul

la Bruxelles), Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană (care

fixează dobânda minimă în ţările cu moneda unică, euro), foile militare

proprii, în baza unei politici europene de securitate şi apărare comună.

Procesul de integrare instituţională pe verticală continuă odată

cu cel pe orizontală, ţări precum Turcia, statele provenite din fosta

Iugoslavie, ca şi altele, din fosta U.R.S.S., urmând să adere în perioada

următoare. România ocupă locul 7 în privinţa populaţiei şi teritoriului

în U.E., clasându-se, însă, pe ultimele locuri în privinţa produsului

intern pe locuitor.

Comunitatea Europeană s-a dezvoltat, în plan economic, în

strânsă legătură cu NATO, blocul militar ce cuprinde în prezent

120

majoritatea statelor din U.E., rolul principal, pe principii de egalitate,

avându-l Statele Unite ale Americii, al căror concept de confruntare cu

U.R.S.S. a inclus dezvoltarea militară şi economică a avanpostului

european.

În felul acesta, pentru a-şi extinde bazele militare, construite

mai întâi în zona americană a Germaniei, Statele Unite au iniţiat

asocierea militară, concomitent cu unificarea economică, în jurul

aceloraşi actori.

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949,

creându-se o alianţă de 12 state (SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa,

Italia, cele trei ţări Benelux, Danemarca, Norvegia, Portugalia şi

Islanda).

Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat fiinţă o alianţă de ţări

independente, având drept obiectiv comun menţinerea păcii şi

protejarea propriei libertăţi prin intermediul solidarităţii politice şi a

unui sistem de apărare adecvat, conceput pentru a descuraja şi a

respinge orice formă de agresiune împotriva lor.

NATO este o organizaţie interguvernamentală, ale cărei ţări

membre îşi păstrează integral suveranitatea şi independenţa, un forum

în cadrul căruia statele se consultă reciproc în toate privinţele, se iau

hotărâri asupra problemelor politice şi militare ce le afectează

securitatea.

Obiectivul prim al Alianţei Nord-Atlantice este asigurarea

libertăţii şi securităţii statelor membre; atingerea acestui obiectiv se

realizează prin mijloace atât politice, cât şi militare, 24 asigurându-se

atât respectul Actului constitutiv al Organizaţiei, cât şi al Cartei

Naţiunilor Unite.

121

<notă>24 Aliaţii europeni din NATO, dar şi oficiali americani şi ruşi se tem de aplicareaarticolului 5 al Tratatului, care ar putea atrage Alianţa în conflicte potenţiale".„Cearapin, Tudor, Homotescu, Gabriel, Toma, Gheorghe. De la securitatea individuală,la securitatea colectivă, Editura Bioterra, Bucureşti, 2003, p. 42.</notă>

În esenţă, potrivit art. 5 din Tratatul NATO, un atac împotriva

unuia dintre statele membre este considerat un atac împotriva tuturor. 25

Această concepţie este reafirmată şi prin alte prevederi extrem

de importante: voinţa statelor semnatare de „a trăi în pace cu toate

popoarele", de a le „salvgarda libertatea, moştenirea comună şi

civilizaţia, pe baza principiilor democraţiei, a libertăţilor individuale şi

a supremaţiei dreptului", de a „contribui la dezvoltarea relaţiilor

internaţionale paşnice şi prieteneşti, întărind propriile lor instituţii

libere, asigurând o mai bună înţelegere a principiilor pe care sunt

clădite aceste instituţii şi dezvoltând condiţiile propice asigurării

stabilităţii şi bunăstării, făcând eforturi pentru a elimina orice opoziţie

în relaţiile lor economice internaţionale şi încurajând colaborarea

economică între fiecare parte şi între toate deopotrivă."

Vocaţia NATO o constituie protejarea democraţiei şi a

drepturilor omului şi asigurarea supremaţiei dreptului. 26 De asemenea,

Alianţa joacă un rol-cheie în domeniul gestionării crizelor, contribuind

la prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor adecvate, atunci când

există consensul statelor membre.

In perioada Războiului Rece, Organizaţia Tratatului

Atlanticului de Nord a avut o contribuţie majoră şi incontestabilă la

menţinerea stării de non-război şi la edificarea păcii.

Prin strategii şi amplasări de forţe, prin tendinţa către echilibru

în domeniul armelor convenţionale sau printr-o extraordinară

flexibilitate intelectuală, Alianţa a contribuit la depăşirea fără

confruntări armate a unor situaţii tensionate între două blocuri

reprezentând valori şi principii diferite şi dispunând de capacităţi

militare semnificative.

122

<notă>25 De altfel, Tratatul Nord-Atlantic însuşi îşi găseşte sursa constituirii sale legale înarticolul 51 al Canei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelorindependente la apărare individuală sau colectivă.26 Ideea de apărare comună şi de promovare şi slujire a unor interese securitare comunetranspare şi din art. 4 al Tratatului de la Washington: „Părţile se vor consulta de fiecaredată atunci când, după părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială, interdependenţapolitică sau securitatea uneia dintre părţi este ameninţată".</notă>

Răspunzând unei situaţii dramatice generate de tendinţele

expansioniste ale colosului sovietic, crearea Organizaţiei Nord-

Atlantice a constituit punerea în funcţiune a unei alianţe militare unice

în istorie prin durată, prin structurile sale militare şi politice originale,

prin diferenţele (de mărime şi de resurse) dintre aliaţi, prin sistemul

instituţional instituit şi, nu în ultimul rând, prin respectarea

suveranităţii şi independenţei membrilor săi (fiind o organizaţie de

cooperare interguvernamentală, apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică

nu antrenează modificări în planul suveranităţii statale, membrii săi

păstrându-şi drepturile de a-şi asuma responsabilităţi suverane în

domeniul apărării). 27

După încheierea Războiului Rece, întrebarea care s-a conturat

în legătură cu NATO a fost dacă organizaţia continuă să mai joace

rolul pe care şi l-a asumat la constituirea sa.

Declaraţia de la Londra, din 1990, constituie momentul

consacrării noilor realităţi în relaţiile partenerilor euro-atlantici cu

Uniunea Sovietică şi fostele state comuniste şi pune bazele viitoarei lor

cooperări, care va fi dezvoltată nu doar în cadrul NATO, ci şi al

OSCE.

Priorităţile NATO în anii '90 s-au orientat spre deschiderea

Alianţei către noi parteneri, extinderea sa ca parte a procesului mai larg

de sporire a integrării componentei europene şi, nu în ultimul rând,

restructurarea aranjamentelor interne. De asemenea, Alianţa şi-a lărgit

sfera de interes prin ceea ce a fost denumit „a treia dimensiune" a

NATO. 28

Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic. Cadru multilateral de

cooperare, Consiliul constituie instanţa în cadrul căreia aliaţii şi

123

<notă>27 Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizaţii europene şi euro-atlantice, Edit. Lumina Lex,Bucureşti, 2001, p.6728 Abordarea cooperativă a securităţii a orientat Alianţa către relaţii cu state nemembreprin intermediul diverselor parteneriate: Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic,Parteneriatul pentru Pace, Consiliul permanent NATO - Rusia, Comisia NATO -Ucraina, Dialogul Mediteraneean.</notă>

partenerii se consultă asupra unei problematici vaste, mergând de la

gestionarea crizelor, menţinerea păcii şi a securităţii, controlul

armamentelor, la cooperarea ştiinţifică şi nonproliferarea armelor de

distrugere în masă. 29

Parteneriatul pentru Pace. Creat în 1994, Parteneriatul pentru

Pace are drept obiectiv consolidarea stabilităţii şi a securităţii în

întreaga Europă. El urmăreşte sporirea capacităţilor Alianţei şi ale

statelor partenere de a coopera în cadrul operaţiunilor comune.

Parteneriatul se bazează pe o cooperare practică, adaptată nevoilor

proprii fiecărui stat. În cadrul Parteneriatului pentru Pace, NATO îşi

asumă rolul consultărilor cu fiecare dintre statele partenere în cazul

unei potenţiale ameninţări la adresa integrităţii lor teritoriale,

independenţei politice sau securităţii lor.

Consiliul permanent NATO - Rusia. Considerând Rusia un

actor de maximă importanţă în peisajul securităţii internaţionale.

NATO i-a propus, în 1996, dezvoltarea unui nou tip de relaţii de

cooperare. Această cooperare s-a concretizat în 1997 prin semnarea

„Actului fondator asupra relaţiilor mutuale, cooperării şi securităţii

între NATO şi Federaţia Rusă"' şi prin crearea Consiliului permanent

NATO - Rusia. 30

Comisia NATO - Ucraina. Devenită independentă în 1991,

Ucraina a început să dezvolte foarte repede relaţii cu Organizaţia

Nord-Atlantică. devenind membru al Parteneriatului pentru Pace în

1994 şi fiind unul dintre fondatorii Consiliului de Parteneriat Euro-

Atlantic. Recunoscându-se rolul major pe care Ucraina îl joacă în

<notă>29 Consiliul, creat în 1997, succede Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic. El constă înîntâlniri periodice la nivel de ambasadori de externe şi ai apărării.30 Consiliul permite abordarea unor probleme de interes comun: menţinerea păcii,securitatea nucleară, conversia industriei de apărare, controlul armamentelor, cooperareamilitară, protecţia mediului. În 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO încontextul conflictului din Kosovo, Rusia şi-a suspendat relaţiile cu NATO. Vizitafostului secretar general al NATO, Lord Robertson, la Moscova (februarie 2000) areprezentat relansarea acestei cooperări.</notă>

geopolitica europeană, s-a adoptat, în 1997, „Carta pentru un

Parteneriat distinctiv între NATO şi Ucraina".

Consolidarea dimensiunii europene. Diferenţele de capacităţi

între SUA şi partenerii săi europeni au determinat Alianţa să susţină,

începând din 1994, dezvoltarea unei Identităţi Europene de Securitate

şi de Apărare (IESA), în strânsă colaborare cu Uniunea Europei

Occidentale. Ideea care a stat la baza creării acestei Identităţi europene

este, pe de o parte, de a da statelor de pe bătrânul continent

posibilitatea de a-şi asuma responsabilitatea propriei securităţi şi, pe de

altă parte, consolidarea unei relaţii transatlantice mai echilibrate şi mai

puternice.

Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki, din 1999, de

a crea o Forţă de Reacţie Rapidă, care a devenit operaţională în 2003,

pe de o parte, şi crearea unei Forte de Reacţie a NATO, în urma

summit-ului de la Praga, din 2002, pe de altă parte, au creat senzaţia

unei suprapuneri sau, mai mult, a unei concurenţe între cele două

structuri.

Obiectivele şi aria de intervenţie a celor două Forţe fiind însă

diferite, se poate vorbi mai degrabă de o complementaritate a acestora.

În plus, Uniunea Europeană nu şi-a dezvoltat suficient capacităţile

militare, nefiind pregătită, în momentul de faţă, să dea un răspuns rapid

şi eficient unor provocări securitare majore,

Stabilitatea şi securitatea Europei de Sud-Est şi consolidarea

cooperării între statele din regiune sunt promovate prin intermediul

„Iniţiativei pentru Europa de Sud-Est", adoptată la summit-ul de la

Washington, din 1999.

La baza acestei Iniţiative se regăsesc patru elemente

fundamentale: Forumul consultativ pe probleme de securitate în

Europa de Sud-Est, Grupul de lucru ad-hoc în domeniul cooperării

regionale, instrumentele de lucru ale Parteneriatului pentru Pace şi

programele-ţintă pe probleme de securitate pentru ţările din regiune.

125

Toate aceste demersuri, împreună cu încercarea de a constitui,

la nivel european, o Politică de Securitate şi Apărare Comună

funcţională pot fi înţelese drept tentative de reechilibrare a rolurilor şi

responsabilităţilor între Europa şi SUA în acest domeniu. În decembrie

2002 a fost consacrată baza oficială a cooperării între NATO şi UE

privind gestiunea crizelor şi prevenirea conflictelor.

Structurile NATO. Pentru a-şi putea îndeplini rolul său

fundamental de prezervare a libertăţii şi securităţii statelor membre,

NATO este dotat cu o dublă structură - militară şi civilă - între cele

două „componente" existând o strânsă cooperare.

„Dacă America de Nord şi Europa dezvoltă forme strânse de

integrare economică şi politică pentru a completa cooperarea lor de

securitate şi din cadrul NATO, ele ar putea să genereze o a treia etapă

euro-americană a afluenţei economice şi a influenţei politice

occidentale". 31

Consiliul Atlanticului de Nord (CAN) este organul decizional al

Organizaţiei şi singurul său organ a cărui existenţă este expres afirmată

de Tratatul de la Washington. 32

Secretariatul Internaţional are în compunere: Biroul secretarului

general 33, departamentele operative, Biroul Administrativ şi Biroul

inspectorului financiar. Comitetul Militar este alcătuit din ofiţeri

superiori din ţările membre, detaşaţi la sediul din Bruxelles al Alianţei.

126

<notă>31 Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. EdituraAntet, p.324.32 Fiecare ţară membră este reprezentată în Consiliul Atlanticului de Nord de unambasador sau un reprezentant permanent, asistat de o delegaţie naţională alcătuită dinconsilieri şi funcţionari care participă la reuniunile diferitelor comitete ale NATO.33 Secretarul general este însărcinat să promoveze şi să conducă procesul de consultări şiluare a deciziilor în cadrul Alianţei. El îşi asumă şi funcţia de preşedinte al ConsiliuluiAtlanticului de Nord, al Comitetului pentru Planificarea Apărării şi Comitetului pentruPlanificarea Nucleară. De asemenea, el este abilitat să-şi folosească bunele oficii în cazde diferende între ţările membre. El este însărcinat şi cu conducerea SecretariatuluiInternaţional şi este principalul purtător de cuvânt al Alianţei în relaţiile cu guvernele şicu mass-media.</notă>

Statul Major Militar Internaţional sprijină activitatea

Comitetului Militar; această structură este alcătuită din personalul

militar detaşat de fiecare stat membru şi din personal administrativ

civil.

Adunarea Atlanticului de Nord (AAN). Importanţa pe care

Alianţa o acordă dialogului politic între reprezentanţii direcţi ai

cetăţenilor din statele membre se concretizează şi prin constituirea. în

1995, a Adunării Parlamentare.

Membrii Adunării sunt numiţi de către şi din rândul

parlamentelor statelor membre, urmând procedurile naţionale şi în

funcţie de ponderea pe care partidul politic din care fac parte o au în

parlamentul respectiv.

Concomitent cu dezvoltarea sistemului de apărare nord-atlantic,

ţările europene au încercat să-şi creeze propriile mijloace de securitate,

elaborând, treptat, actualul sistem european de politică externă şi

securitate comună, care a evoluat de la cadrul inter guvernamental la

cel comunitar, cu o tendinţă vizibilă spre organizarea de tip federal.

Prin Tratatul de la Maastricht se instituie o politică externă şi de

securitate comună între statele membre în Uniunea Europeană - PESC,

al doilea pilon sau a doua componentă a Comunităţii, prin care se

stabilesc şi se instituie obiectivele, metodele, competenţele şi

procedurile majore referitoare la PESC.

Până în 1989, conceptul de politică europeană de securitate

comună nu exista, statele europene fiind fie sub influenţa americană

(NATO), fie sub cea sovietică, prin Tratatul de la Varşovia. Prăbuşirea

sistemului bipolar de securitate şi ieşirea statelor est-europene din sfera

de influenţă sovietică, urmată de integrarea lor în NATO, a determinat

statele vest-europene să reactiveze structurile proprii de securitate,

respectiv Uniunea Europei Occidentale - UEO.

În condiţiile date, SUA, preocupate de situaţia din Europa, au

promovat o altă atitudine faţă de Germania Federală, văzută ca un

pilon european faţă de fostul aliat URSS, astfel că a cuprins această

ţară învinsă mai întâi în planul Marshall, apoi, în 1954, în Tratatul

NATO. 34

Începând din 1984, raportul de forţe se schimbă din nou. De

data asta, între SUA şi Europa de Vest, astfel că UEO revine, pentru o

perioadă, pe scena politică. Odată cu Tratatul de la Maastricht (1992),

Uniunea Europeană are elaborată propria sa politică de securitate şi

apărare (PESA).

Prin politica de securitate şi apărare, Uniunea Europeană îşi

propune să îndeplinească următoarele obiective comune: salvgardarea

valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenţei şi

integrităţii Uniunii, conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite;

întărirea securităţii Uniunii Europene sub toate formele sale;

menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform

principiilor Cartei Naţiunilor Unite, a principiilor Actului Final de la

Helsinki şi obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele relative la

frontierele exterioare; promovarea cooperării internaţionale;

dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, respectarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

La nivelul Uniunii Europene sunt îmbinate acţiunile

interguvernamentale din interiorul Consiliului European cu cele

supranaţionale ale Comisiei şi Parlamentului European.

Acţiunile comune adoptate de Consiliu privesc anumite situaţii

în care o acţiune operativă a Uniunii este considerată necesară, stabi-

lind obiectivele, raza de acţiune, mijloacele care trebuie puse la dis-

poziţia Uniunii, condiţiile relative la punerea lor în practică, durata etc.

În lipsa unei decizii a Uniunii, statele membre pot lua de

urgenţă măsurile care se impun, ţinând cont de obiectivele generale ale

acţiunii comune, informând imediat Consiliul.

128

<notă>34Această Uniune este anterioară creării NATO, fiind primul sistem european desecuritate, creat la 4 martie 1948 de către Franţa, Marea Britanie şi Ţările Benelux, prinTratatul de la Bruxelles, prin care se anvizaja un răspuns faţă de refacerea rapidă aGermaniei, responsabilă pentru izbucnirea celor două războaie mondiale.</notă>

Poziţiile comune adoptate de Consiliu definesc atitudinea

Uniunii faţă de o chestiune particulară de natură geografică sau

tematică, iar statele membre îşi adaptează politicile lor naţionale la

poziţiile comune. Politica externă şi de Securitate Comună include

ansamblul chestiunilor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv defi-

nirea progresivă a unei politici de apărare comune care ar putea con-

duce la o apărare comună, dacă Consiliul European decide acest lucru.

Politica Externă şi de Securitate Comună, aşa cum este propusă

în Tratatul de la Lisabona 35, ar urma să capete noi dimensiuni în sensul

integrării. Astfel, prin noul articol 46 A/TUE, (proiectul de modificare

a Tratatului), Uniunea primeşte personalitate juridică, devenind un

subiect de drept internaţional, deci nu mai poate fi redusă la statutul de

simplu cadru de cooperare pentru state.

Mai mult a r t . 1 1 , noul alin.1/TUE, în modificarea Tratatului de

la Lisabona, precizează că în domeniul PESC există o "competenţă a

Uniunii", căreia îi specifică şi conţinutul: „Include toate domeniile

politice externe, precum şi toate chestiunile referitoare la securitatea

Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune

care poate conduce la o apărare comună".

Or, din moment ce se admite o competenţă a UE, dar menţinând

regula unanimităţii în domeniul PESC, este limpede că tensiunea dintre

cele două tendinţe, cea integraţionistă şi cea suveranistă pentru PESC,

devine tot mai accentuată, în raport cu formulările din tratatele

anterioare celui de la Lisabona.

Politica Externă şi de Securitate Comună urmează să fie

condusă de Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii în colaborare cu

statele membre. într-o optică integraţionistă, Tratatul de la Lisabona

consacră caracterul special al PESC, ca o afectare a principiului suve-

ranităţii statelor.

129

<notă>35 A cărui ratificare a fost blocată până la cel de-al doilea referendum din Irlanda din 3oct.2009.</notă>

Deşi PESC nu este considerat „domeniu de competenţă

partajată", totuşi se observă că, în aplicarea deciziilor Consiliului sau

ale Consiliului European în acest domeniu, alături de statele membre

apare şi o instituţie supranaţională cu un rol important: Înaltul

Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Secu-

ritate (un adevărat ministru european de externe, prin atribuţiile sale, în

ciuda denumirii folosite în tratat).

Mai mult, prin calitatea sa de Preşedinte al Consiliului

Afacerilor Externe, acesta participă activ la elaborarea deciziilor în

domeniul PESC; în plus, alături de Comisie (pentru celelalte domenii

ale acţiunii externe). Înaltul Reprezentant poate prezenta (în domeniul

PESC) Consiliului propuneri comune (art. 10B/TUE, alin.2).

Nu putem confunda caracterul supranaţional al înaltului

Reprezentant (reieşind acest caracter încă din denumirea sa, de

Reprezentant „al Uniunii" şi nu al statelor, înainte de a-i analiza

atribuţiile şi funcţiile, în temeiul Tratatului de la Lisabona) cu unul

interguvernamental (Tratatul de la Lisabona nu mai preia denumirea de

„Ministru" de Externe al Uniunii, din tratatul constituţional), deoarece

Înaltul Reprezentant, aşa cum se desprinde din analiza întregului titlu

V/TUE, în modificarea Tratatului de la Lisabona, protejează interesul

general al Uniunii, în vreme ce miniştrii de externe ai statelor membre

protejează interesele specifice ale acestor state.

În prezent, prin dispoziţiile în vigoare, Tratatul privind Uniunea

Europeană detaliază aceste competenţe prin următoarele dispoziţii

speciale referitoare la Politica de Securitate şi Apărare Comună -

PSAC: Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC) face parte

integrantă din Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC); PSAC

asigură Uniunii o capacitate de acţiune bazată pe mijloace civile şi

militare: Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara

Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi

întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei

130

Organizaţiei Naţiunilor Unite; îndeplinirea acestor sarcini se sprijină

pe capacităţile furnizate de statele membre.

Politica de Securitate şi Apărare Comună include definirea

progresivă a unei politici de apărare comune a Uniunii. Aceasta va

conduce la o apărare comună de îndată ce Consiliul European hotărăşte

aceasta în unanimitate. În acest caz, Consiliul recomandă statelor

membre să adopte o decizie în conformitate cu normele lor

constituţionale.

Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al

politicii de securitate şi apărare a anumitor state membre care

consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul Organizaţiei

Tratatului Atlanticului de Nord şi este compatibilă cu politica comună

de securitate şi apărare adoptată în acest cadru.

Aprecierea conform căreia „România vrea să împace NATO şi

UE" nu este departe de adevăr, în ciuda formulării maliţioase.

România chiar are un asemenea interes, iar soluţionarea sa îşi găseşte

corespondent în evoluţia sistemului de securitate şi apărare european.

Această evoluţie este legată de creşterea gradului de

interoperabilitate dintre UE - UEO şi NATO şi, bineînţeles, statele

membre şi prin crearea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare. 36

Statele membre UEO care fac parte şi din NATO au impus în forurile

de decizie ale NATO măsuri care să garanteze primatul UEO în

problemele de securitate şi apărare ale Europei.

Începând cu 1 ianuarie 2002, Centrul de Sateliţi şi Institutul

pentru Studii de Securitate au trecut sub jurisdicţia U.E. În felul acesta,

UEO îşi păstrează funcţia de forum de securitate şi apărare,

competenţele în materie de armamente şi pe cele legate de aplicarea

131

<notă>36 Odată cu Tratatul de la Maastricht s-a constituit Identitatea Europeană de Securitate şiApărare, prin recomandarea UEO în structurile premergătoare UE. În acelaşi an,miniştrii Afacerilor Externe şi ai Apărării din ţările UE/UEO au dat Declaraţia de laPetersberg (Berlin), prin care s-a hotărât ca UEO să susţină acţiunile de prevenire aconflictelor şi de menţinere a păcii în colaborare cu instituţii de securitate, precum ONUşi OSCE.</notă>

articolului 5 din Tratatul de la Bruxelles, adică asistenţă mutuală în caz

de agresiune armată.

Poziţia României este una de echilibru şi inteligenţă strategică.

Pe de altă parte, creşterea rolului de hegemon a Germaniei, principala

forţă UE, a condus la un echilibru NATO - UE, care constă în

colaborarea dintre cele două structuri. Dar ceea ce oferă o bază

comună celor două structuri sunt raporturile cu Federaţia Rusă. Deşi

sechelele Războiului Rece nu au dispărut, cu toate suspiciunile din

politica externă a Federaţiei Ruse, aceasta manifestă o atitudine

cooperantă cu UE. Cu atât mai mult este de analizat poziţia României

în raport cu UE, pe de o parte, şi NATO, pe de altă parte, care are de

multă vreme clarificat echilibrul de forţe cu fosta URSS.

În prezent, în cei 15 ani care au trecut de la Tratatul de la

Maastricht, UE şi-a consolidat atât statutul său de apărare a securităţii

europene, cât şi pe cel de forţă militară, având în prezent un secretar

general şi un stat major devenit operaţional în 1996. Şi mai importante

în raporturile UE - NATO sunt însă aspectele din industria de apărare,

mobilul cursei înarmărilor. 37

<titlu>Geopolitică şi globalizare

De cele mai multe ori, atunci când se abordează fenomenul

globalizării, pe care îl resimţim din ce în ce mai mult, se neglijează

etapa premergătoare, cea a mondializării, care a prefigurat premisele

globalizării.

Aceste premise s-au manifestat prin următoarele fenomene:

• tendinţa de reducere a economiei globale la o piaţă mondială, în

care actorii se identifică cu marile puteri;

132

<notă>37 în fapt, piaţa de armament din UE, în care lucrează circa 2 milioane de europeni, estecontrolată în proporţie de 75 la sută de firmele americane, aceasta fiind principalacompetiţie între SUA şi UE, ca şi în cazul celorlalte industrii de vârf (aeronautică,informatică etc.)</notă>

• dincolo de alianţele politico-militare s-a continuat şi se continuă

apărarea intereselor economice, concomitent cu eforturile

susţinute pentru menţinerea propriului model socio-cultural, iar

acolo unde au existat sau au fost create condiţii favorabile s-a

promovat sau a fost impus propriul model socio-cultural;

• interdependenţa dintre naţiuni este, în general, economică şi nu

una consimţită, acceptată ori stabilită prin factorul politic.

O astfel de situaţie face ca piaţa liberă să divizeze şi să

radicalizeze relaţiile dintre oameni, ceea ce a fost recunoscut şi prin

poziţia oficială a politicii americane.

Bill Clinton, în discursul său în faţa Congresului American,

susţinut în anul 2000, arăta: „pentru a realiza toate oportunităţile

pentru economia noastră, trebuie să depăşim frontierele şi să elaborăm

o revoluţie care să doboare obstacolele şi să creeze noi reţele între

naţiuni şi indivizi, între diversele forme de economie şi de culturi:

globalizarea". Însăşi doctrina americană de război economic conţine,

ca linii directoare, următoarele direcţii strategice:

• reorientarea activităţilor serviciilor de informaţii spre domeniul

economic;

• folosirea serviciilor de informaţii pentru a câştiga licitaţii;

• reorientarea diplomaţiei conform intereselor economice;

• elaborarea legii privind protejarea informaţiilor strategice ale

companiilor, firmelor sau întreprinderilor;

• promovarea unui lobby intens pe lângă instituţiile financiare

internaţionale;

• crearea şi operaţionalizarea, în cadrul departamentului de

comerţ a Advocacy Center.

Se poate concluziona, pe baza celor de mai sus, că în actualul

context al fenomenului globalizării, interdependenţa dintre naţiuni nu

mai reprezintă o garanţie de pace, ci mai degrabă se crează premise de

război.

Este firesc ca SUA să rămână în continuare o mare putere, atât

timp cât bazele strategiei de securitate ale acestora, au ca pivot

133

fundamental informaţia în ceea ce priveşte componenta de securitate,

componenta economică şi componenta culturală, focalizate pe miza şi

obiectul competiţiei economice internaţionale. In contextul actual al

globalizării, dincolo de puterea economică, politică, militară sau de

altă natură, toate statele se confruntă cu următoarele probleme:

• discrepanţa dintre gravitatea problemelor şi slăbiciunea

politicilor;

• criza valorilor morale, uşurinţa cu care populaţia este orientată

către tot ce înseamnă trivialitate, subcultură, spirit achizitiv;

• evitarea cronică a deciziilor dificile de către guvernanţi;

• manifestarea tendinţelor de dezmembrare a sistemului de

învăţământ public;

• incapacitatea de a reforma sistemul defectuos de asistenţă, care

este exagerat de scump, ineficient şi neadaptat la o economie de

piaţă;

• politica promovată în viaţa publică se reduce în esenţă la con-

tracararea criticilor şi atribuirea eşecurilor adversarilor politici;

• s-a creat şi s-a indus o percepţie eronată, potrivit căreia politica

şi guvernarea sunt echivalente;

• se manifestă tot mai evident vulgarizarea culturii, promovarea

satisfacţiei imediate etc;

• există mari probleme morale legate de corupţia în administraţie

şi în afaceri, de lăcomia şi materialismul managerilor şi chiar în

educaţia generaţiei tinere în spiritul valorilor corecte;

• la nivelul societăţii civile, se apreciază acumulările de capital,

bogăţia, celebritatea şi divertismentul;

• criza energetică determină eforturi greu de susţinut pentru

creşterea investiţiilor în infrastructura energetică, în vederea

obţinerii sau creşterii independenţei energetice.

Concomitent cu acestea, cererea mondială de petrol este din ce

în ce mai mare, iar sume de bani la nivel de sute de miliarde de dolari,

plătite pentru petrol, ajung la cele mai instabile regimuri politice.

134

Apreciem că sunt suficiente argumente pentru a anticipa că

influenţa politică şi culturală a SUA va spori în mod considerabil.

Globalizarea a devenit o certitudine. Actuala criză economico-

financiară este, de asemenea, o certitudine.

Manifestarea crizei economice din perioada 1928-1933 aduce în

atenţie faptul că pasul următor va fi acela prin care elitele vor poza în

salvatori prin soluţiile promovate pentru protejarea şi siguranţa

populaţiei care, în realitate, vor genera mai mult control, mai multă

dependenţă şi mai multă înrobire. Este evident faptul că această criză

globală impune soluţii holiste prin crearea unei noi arhitecturi

financiare mondiale, crearea unei autorităţi monetare globale, guvern

financiar mondial, crearea unui sistem de cooperare monetară.

Pe lângă problemele generate de globalizare, se caută la nivel

mondial şi modele de securitate în relaţiile internaţionale care, alături

de marii actori, implică şi manifestarea relaţiilor politice, economice şi

militare ale unor puteri ca Rusia, China şi Japonia.

Ca urmare a confruntării pe timpul Războiului Rece dintre

Moscova şi Washington, cât şi după aceea, în principal pe sferele de

influenţă din Orientul Mijlociu şi ulterior în regiunea postsovietică,

expansiunea chineză în Africa s-a realizat fără mari dificultăţi,

ajungându-se ca schimburile comerciale între China şi partenerii

africani să ajungă la un nivel de zeci de miliarde de dolari, cu o

creştere explozivă.

Astfel, dacă în anul 2005 nivelul acestor schimburi era de 40

miliarde de dolari, pentru anul 2010 se estimează peste 100 de miliarde

dolari, prin activitatea a peste 800 de companii chineze.

La nivel global, sunt foarte puţine strategii orientate către

promovarea societăţii educaţionale, care în actualul context să adauge

noi sensuri şi semnificaţii simbolurilor, valorilor şi reglementărilor în

vigoare. Arealul geografic european se confruntă, pe lângă celelalte

probleme generate de competiţia economică, cu întărirea sistemului de

securitate, cât şi cu alte probleme legate de globalizare, precum şi cu

135

un declin demografic în majoritatea ţărilor occidentale, în cadrul cărora

puternicele comunităţi musulmane crează premisa ca acestea să fie

virtual cucerite.

Toată această problemă este generată de politica americană a

anilor '90, care a constat în „islamizarea" Europei, pentru a o face să

iasă din competiţia economică şi tehnologică.

Pe scena internaţională, marile schimbări sunt determinate de

înăsprirea pieţei petroliere şi a gazului natural, care au făcut să

sporească puterile naţiunilor petroliere bogate şi, în acelaşi timp, să

crească expansiunea economică rapidă a Chinei şi a Indiei. Astfel,

China a devenit principalul fabricant la nivel global.

Totodată, ritmul rapid de industrializare şi modernizare al

Chinei au determinat creşterea considerabilă, dar şi convenabilă a

cheltuielilor pentru modernizarea armatei chineze.

Globalizarea, cu toate beneficiile sale în realizarea unei ordini

mondiale, va genera şi un sistem de management global prin

interdependenţa naţiunilor, în fond procese democratice, dar care, în

realitate, vor aduce un anumit gen de obedienţă faţă de un anumit set

specific de obiective şi standarde.

Prin acest sistem de management global, care va reduce

suveranitatea multor state, se vor redistribui resursele umane şi

financiare prin dezvoltarea migraţiei, prin realizarea economiei globale

şi prin iniţierea unui sistem de ajutor global.

Sunt create aproape toate premisele pentru implementarea unui

sistem educaţional mondial care va avea drept obiectiv standardizarea

pregătirii sociale şi, implicit, a forţei de muncă.

Societatea civilă va fi pregătită să conducă masele către o sinteză

culturală şi religioasă în comunităţile şi organizaţiile din întreaga lume.

136

<titlu>Partea a II-a

Terorismul- concepte definitorii

<titlu>1. Noţiune şi tipologie

Deşi terorismul pare a fi definit prin chiar etimologia sa,

cuvântul în limbile modeme provenind din latinescul terror - terroris,

având o conotaţie militară, ab initio, totuşi puţine concepte socio-

culturale actuale au parte de o complexitate semantică similară, în

prezent ajungându-se la un set de definiţii tot mai elaborate.

În faţa acestei avalanşe terminologice, doi reputaţi cercetători

olandezi ai fenomenului, Alex P. Schmid şi Albert J.Jongman 1, se

opresc asupra a 109 definiţii ale terorismului, cu 22 de elemente

recurente, din care reiese că un număr de 8 caracteristici au o frecvenţă

ce depăşeşte 30 la sută în ansamblul definiţiilor.

Mai întâi este vorba de violenţă, reţinută în totalul a 83,5 la sută

din definiţii. Urmează, în ordinea frecvenţei, teama, teroarea, frica (51

la sută), ameninţarea (47 la sută), efectele psihologice (41,5 la sută)

urmate de conflictualitatea părţilor, obiectivele politice, premeditarea,

organizarea (tactici şi strategii), fiecare dintre ele cu o recurenţă ce

depăşeşte 30 la sută din totalul definiţiilor analizate.

Cei doi cercetători, în analiza lor sociologică, la data respectivă,

exhaustivă - rămasă de referinţă, deşi între timp literatura de

specialitate s-a îmbogăţit şi cu alte propuneri terminologice - au

comparat atât definiţii cuprinse în texte legislative sau oficiale, cât şi

contribuţii ale unor teoreticieni de marcă ai fenomenului.

139

<notă>1 Alex P.Schmidt, Albert J.Jongman, Political Terrorism North Holland PublishingCompany, Amsterdam, 1988</notă>

De referinţă sunt, în acest context, definiţiile incluse în

legislaţia americană şi în acte de bază ale unor instituţii din SUA.

Astfel, CIA, socotită principalul agent implicat în combaterea

fenomenului, defineşte terorismul ca fiind „o acţiune violentă,

premeditată, având motivaţie politică, comisă de grupuri subnaţionale

sau agenţi secreţi, îndreptată împotriva unor ţinte necombatante,

având ca obiectiv influenţarea populaţiei sau a unei părţi a acesteia ".

În bună măsură, textul este similar celui din Codul Penal al

SUA (Titlul 22, art.2656 f (d), care defineşte terorismul în următorii

termeni: „violenţa premeditată, motivată politic, îndreptată împotriva

unor ţinte necombatante, făptuită de grupuri aparţinând unor naţiuni

sau de agenţi clandestini, de regulă, menită să influenţeze un public".

Terorismul internaţional - presupune terorismul ce implică

cetăţeni sau teritorii ce aparţin mai multor state; grupare teroristă -

orice grup care practică sau care cuprinde subgrupuri semnificative

ce practică terorismul internaţional.

Legea Patriot, din SUA, propune o definiţie mai concentrată:

„acte periculoase pentru viaţa umană, care se produc cu încălcarea

Codului Penal al Statelor Unite sau al oricărui stat american ".

În schimb, Departamentul Apărării aduce o seamă de

diferenţieri semnificative: „Folosirea calculată a violenţei ilegale

pentru a instaura frica, în vederea intimidării sau pedepsirii

guvernelor sau societăţilor, pentru atingerea unor scopuri în general

politice, religioase sau ideologice".

În Marea Britanie, Legea privind combaterea terorismului

urmăreşte delimitarea clară a fenomenului şi pericolului social ce-l incumbă, prin

următoarea definiţie: „acţiunea desfăşurată pentru

subminarea activităţilor Guvernului sau pentru intimidarea unui grup

al populaţiei sau a acesteia în ansamblu; acţiunea de intimidare

realizată pentru obţinerea unor avantaje politice, de natură religioasă,

acţiunea gravă îndreptată împotriva persoanei sau a proprietăţii;

acţiunea desfăşurată împotriva sănătăţii şi securităţii publice

140

Alte legislaţii naţionale extind sfera terorismului ca, de pildă,

cea a Spaniei, care identifică terorismul cu orice acţiune

anticonstituţională sau îndreptată împotriva liniştii publice, conform

Codului Penal spaniol (art.571): „acţiunea a cărei finalitate este aceea

de a submina ordinea constituţională sau de a atenta în mod grav la

liniştea publică

În acelaşi mod global defineşte terorismul Codul Penal al Italiei

(art.270 bis, art.280, art.289 bis), care în esenţă, identifică terorismul

ca fiind: „acţiunile care au ca finalitate subminarea ordinii

democratice

În acelaşi mod general defineşte terorismul şi Codul Penal al

Franţei (art.421, alin.1): „Constituie acte de terorism acţiunile care se

desfăşoară individual sau în colectiv în mod voit, ce au ca scop

tulburarea evidentă a ordinii publice prin intimidare sau prin

teroare

Observăm că în vreme ce literatura juridică şi legislaţia angio-

saxonă - americană şi britanică - insistă asupra unor elemente

definitorii rezultate din experienţa antiteroristă a secolului XX,

legislaţia europeană identifică terorismul cu orice acţiune ce atentează

împotriva ordinii constituţionale sau chiar a liniştii publice, teroarea

fiind la fel de pernicioasă indiferent de surse şi finalitate.

În acelaşi mod este definit fenomenul şi de Liga Naţiunilor, în

1937: „Toate actele criminale îndreptate împotriva unui stat, făcute

sau planificate, pentru a crea o stare de teroare în mintea anumitor

persoane, a unui grup de persoane sau a publicului larg. "

Anterior, în 1930, A doua Conferinţă de unificare a Dreptului

Penal de la Bruxelles subliniase dimensiunea internaţională a

terorismului în acest mod: „folosirea internaţională a unor mijloace

capabile să producă un pericol reprezintă acte de terorism, ce constau

în crime împotriva vieţii, libertăţii şi integrităţii fizice a unor persoane

sau care sunt îndreptate contra proprietăţii private sau de stat".

141

Terorismul, în înţelesul actual, delimitează mult mai clar

mijloacele, scopurile şi percepţia socială asupra autorilor, pe linia

definiţiilor din literatura americană, accentuând latura internaţională a

flagelului ce afectează atât de grav lumea contemporană la sfârşitul

secolului XX şi începutul secolului XXL

În acest trend se înscriu şi definiţiile reţinute în legislaţia

românească, extrem de explicită şi ancorată în realitate fiind Legea

privind prevenirea şi combaterea terorismului (nr.535 din 2004,

publicată în M.Of. nr.1164, partea I).

Conform acestui text legislativ, terorismul este „ansamblul de

acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează

securitatea naţională, având următoarele caracteristici:

sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de

concepţii şi atitudini extremiste, ostile faţă de alte entităţi,

împotriva cărora acţionează prin modalităţi violente

şi/sau distructive;

au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură

politică; vizează factori umani şi/sau factori materiali din

cadrul autorităţilor şi instituţiilor politice, populaţiei

civile sau oricăror altui segment aparţinând acestora;

produc stări cu un puternic impact psihologic asupra

populaţiei, menit să atragă atenţia asupra scopurilor

urmărite.

Fără îndoială că, în faţa acestei abundenţe terminologice, o

nouă tentativă de a defini terorismul apare ca fiind superfluă. Totuşi,

este de reţinut din cele arătate că pe lângă cele opt caracteristici cu o

frecvenţă de peste o treime, reţinute din paradigma Schmid şi

Jongman, terorismul secolelor XX-XXI este definit, în mare măsură,

de componenta internaţională, precum şi de cea fanatică (religioasă).

De altfel, doctrina insistă în mod inevitabil asupra acestor

paliere, mai ales prin prisma analizei terorismului de după 11

septembrie 2001.

142

Ar fi însă o abordare reducţionistă, unilaterală, dacă acest

eveniment epocal nu s-ar corela cu tot ansamblul fenomenului,

ajungându-se la interpretări la fel de false şi periculoase ca şi acelea

care rămân tributare teoriei conspiraţioniste.

În definirea terorismului apare şi o serie de limite în funcţie de

actanţii interpretării, mergându-se până la asimilarea sa cu insurgenţa,

fanatismul, războiul psihologic, crimele de război etc.

Şi, într-adevăr, în anumite situaţii, în funcţie de percepţia

culturală - de situarea faţă de conflict şi autorii lui - se poate ajunge la

o confuzie între actele de insurgenţă legitimă şi cele de terorism. Există

un clişeu în a se confunda terorismul cu autorul actului terorist.

Răspunsul acestei dileme este următorul: un individ este terorist

când foloseşte metode teroriste. Unii pot spune că scopurile speciale

necesită mijloace speciale (totul este permis). Prin urmare, „terorist" şi

„luptător pentru libertate" sunt doi termeni de referinţă diferiţi. Primul

se referă la mijloc, celălalt la scop. Ceea ce înseamnă că un insurgent

poate fi un terorist dacă foloseşte mijloacele acestuia.

În concluzie, reperele actuale pentru definirea terorismului sunt

minatoarele: mijloacele folosite constau în acţiuni violente: metoda

este inducerea panicii în rândul populaţiei; ţinta o reprezintă civilii

(necombatanţi); scopul constă în producerea unei schimbări politice

majore; actanţii pot fi indivizi, grupuri non statale sau state.

În definiţia modernă a terorismului, ameninţarea cu violenţa,

scopul politic, precum şi intenţia de a şoca şi intimida un grup mai larg

decât grupul ţintă, constituie de asemenea elemente recurente.

Nu poate fi scăpat din vedere nici interesul unor forte politice

tentate de a folosi terorismul în scopuri colaterale, derivate din starea

de urgenţă şi de necesitate, ce constau în puteri politice crescute,

fonduri bugetare maximizate sau acceptarea unor acţiuni militare

controversate sau inavuabile.

Dacă definirea terorismului se arată a fi un demers extrem de

laborios, tipologizarea fenomenului este şi mai complexă, pornind de

143

la motivaţie, forţele implicate, arie de manifestare (temporală şi

spaţială), până la gradele de violenţă şi strategiile sau tacticile

abordate.

De la bun început, trebuie reţinut că orice act de terorism

întruneşte o serie de caracteristici generale, prin care este catalogat

astfel (genul proxim), dar din nevoi strategice şi tactice - implicit

didactico-explicative - în identificarea şi combaterea sa sunt operate

nenumărate distincţii şi partajări, unele dintre ele comune, cel puţin la

prima vedere.

Astfel, în funcţie de actanţi (persoanele implicate şi ţelurile

urmărite), distingem între următoarele forme de terorism: politic (sau

pato-politic, dat fiind caracterul deviaţionist, subversiv); psihologic;

anarhic: criminal (piraterie); endemic (între grupări mafiote);

organizaţional; pragmatic (destabilizator social); funcţional (de

influenţă într-o anumită zonă); manipulativ (prin mass-media);

simbolic (distrugerea unor simboluri esenţiale) precum şi terorismul

asupra disidenţilor, exercitat de forţe fidele regimului sau fanatice.

Terorismul poate fi sponsorizat de anumite state, caz în care

vorbim în mod direct de terorism de stat, intrând în categoria

ameninţărilor de natură politică şi, în ultimă instanţă, de natură

militară.

În funcţie de aria de cuprindere şi ameninţare, distingem între

terorismul internaţional (extern) şi cel local (intranaţional).

În Uniunea Europeană, ameninţările teroriste având cauze

exclusiv locale sunt cele din Irlanda de Nord (începând din 1921) şi

din Ţara Bascilor (începând cu deceniul şase al secolului XX).

Istoria acestor organizaţii teroriste este exterioară şi anterioară

creării UE, în cadrul căreia excluderea ideii de drepturi colective,

concomitent cu elaborarea şi implementarea euroregiunilor, au condus

la eliminarea cauzelor obiective ce ar putea alimenta terorismul

patopolitic de sorginte separatistă.

144

Terorism local potenţial, absorbit de procesele politice din ţările

vizate şi de progresele integrării europene, se consideră a fi posibil şi

în regiuni sau provincii, precum Corsica, Sicilia, Catalania, Tirolul de

Sud, Bretania, Ţara Galilor, Scoţia ş.a.

In Spania, respectiv în regiunea Catalania, în rândul islamiştilor

are ecou Jihadul, manifestându-se ca formă de terorism religios,

inclusiv prin recrutarea de jihadişti sinucigaşi care să se alăture

insurgenţei din Irak şi Afganistan.

Cu efecte dintre cele mai violente în ultimii ani, în special în

Franţa, s-a manifestat terorismul urban, ca formă de luptă între centru

şi periferie.

În Balcanii de Vest, terorismul albanez, cu ramificaţii în

întreaga Europă, a constituit o preocupare majoră, în special după

încheierea războiului din Kosovo.

În teritoriile din fosta Uniune Sovietică, terorismul etnic a fost

ilustrat în special de cel din Cecenia şi Nagorno Karabah.

În funcţie de modul de organizare şi de persoanele implicate,

terorismul poate îmbrăca una din următoarele forme: individual; grup

izolat; grup „de franciză"; grup cu susţinere externă; grup afiliat;

grupuri de insurgenţă cu activitate teroristă (instituţional).

Cum este firesc, terorismul politic face obiectul celor mai

riguroase analize, în baza cărora sunt evidenţiate următoarele categorii:

• terorism explicit politic

• terorism implicit politic

În prima grupă sunt incluse următoarele forme de manifestare

ale terorismului: rasist, şovin, xenofob sau intolerant religios;

protestatar; mafiot; deviant.

În cea de-a doua grupă sunt incluse formele de terorism:

partizan; ideologic; separatist-integrist; de stat.

Unele din formele prezentate merită o serie de detalii

suplimentare. Astfel, terorismul individual, formă externă a

terorismului privat, nu trebuie confundat cu situaţia în care un terorist

145

înregimentat acţionează în mod singular; în acest caz este vorba de

persoane cu probleme psihice majore, care acţionează din motive

personale (pot fi politice, mafiote, vendete etc) producând victime

colaterale şi o psihoză extremă în comunităţi.

Astfel de cazuri au apărut relativ recent în şcoli şi comunităţile

din SUA, Canada, Germania şi altele. De regulă, aceşti indivizi

folosesc arme de foc, mizând pe surpriza totală şi efectul psihologic

infernal.

Ei operează şi sub aspectul deturnării avioanelor, caz în care şi

mai întâlnit este grupul terorist izolat, care se poate revendica şi de la

mişcări politice explicite sau implicite.

O analiză aparte necesită apariţia şi proliferarea aşa-numitelor

grupuri teroriste de „franciză", denumirea fiind calchiată după

termenul comercial care denumeşte folosirea unei „mărci" consacrate

de către utilizatori „afiliaţi''.

În fapt, este vorba de aderarea şi generarea dirijată a unui mare

număr de grupuri izolate teroriste sub o „umbrelă" (cauză) comună

ideologică, politică sau religioasă.

Acestea acţionează pentru atingerea aceluiaşi obiectiv, fără a

avea legături de comandă, control, suport logistic. Este ceea ce le

deosebeşte de organizaţiile structurate, paramilitare.

Apariţia internetului a făcut ca terorismul de franciză să fie mai

strâns organizat, iar combaterea lui, pe de o parte să se complice, pe de

altă parte, prin infiltrare şi urmărire, inclusiv prin satelit, să devină mai

facilă.

Cu aceste precizări, ne aflăm în aria formelor noi, „moderne",

de terorism, între care se mai înscriu cyberterorismul (ultimul sosit),

narcoterorismul şi bioterorismul.

În prezent, forma clasică de terorism, constând în organizaţii şi

macrogrupuri teroriste de stat sau afiliate cu activitate internaţională,

continuă să genereze cel mai mare pericol faţă de care statele

democratice, începând cu statele NATO, în cadrul cărora se distinge

146

rolul Statelor Unite ale Americii, acţionează pe baza unei strategii

complexe antiteroriste, cunoscute şi sub denumirea de războiul

antiterorist global. Pentru mai buna tipologizare a terorismului, vom

preciza care sunt elementele lor comune.

De la bun început trebuie spus că, în majoritate, sunt afiliate

unei mişcări politice, religioase sau unui curent ideologic. În multe

cazuri, între cele trei dimensiuni există o legătură intrinsecă.

Alte caracteristici general întâlnite sunt următoarele: reprezintă

prelungirea militară şi operativă a unei mişcări civile necombatante;

funcţionează cu un control exercitat de structura civilă de susţinere;

deţin structuri de comandă, control, comunicaţii şi logistică.

Cu toate acestea, grupurile şi organizaţiile teroriste sunt relativ

vulnerabile în faţa activităţii de supraveghere, infiltrare şi contracarare,

iar în cazul dizolvării sau democratizării structurii civile de susţinere se

ajunge la autodesfiinţarea grupului terorist.

Este ceea ce s-a întâmplat şi în cazul multor organizaţii de

insurgenţă cu activitate teroristă, problema principală, de strictă

actualitate, reprezentând-o însă grupările sau mişcările teroriste cu

susţinere externă, asupra cărora ne vom opri pe larg.

Avem de-a face, cum reiese, cu terorismul internaţional struc-

turat, care, în concepţia analiştilor americani, are ca ţintă primordială

Statele Unite ale Americii, iar ca o doua ţintă Uniunea Europeană.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie, dată fundamentală

pentru acest flagel şi studiile ce i se dedică, au evidenţiat un nou tip de

terorism - terorismul transnaţional ca formă de război asimetric.

După unele opinii, este vorba de o prelungire şi o ranforsare a

războiului de gherilă, dată fiind utilizarea mijloacelor moderne

comunicaţionale şi de luptă - internet, război chimic, cyberterorismul

- de către forţele şi grupările extremiste, sponsorizate sau alimentate

direct de către state extremiste sau anarho-centriste - dintre care unele

sunt incluse în mult invocata „axă a răului".

147

În acest sens, Departamentul de Stat al SUA arăta, relativ

recent, (într-un raport din 2006), că numărul atacurilor a crescut cu 25

la sută (îndeosebi în Irak), în vreme ce teroriştii au recurs la arme

chimice şi atentate sinucigaşe în locuri aglomerate. Iranul este socotit

în acest raport principalul susţinător al terorismului (axa răului),

oficialii guvernamentali iranieni acordând sprijin material unor grupări

din Orientul Mijlociu şi Irak, unde îi susţin pe rebelii şiiţi în atacurile

împotriva suniţilor, forţelor americane şi irakiene.

La momentul analizat, se înregistrează aproximativ 14000 de

atacuri teroriste, cu precădere în Irak şi Afganistan şi aproape 25000 de

morţi - cei mai mulţi datorându-se grupării criminale Al Qaeda,

acţionând sub comanda lui Bin Laden.

Nu putem considera epuizată tipologizarea terorismului fără a

face disocierile ce se impun în privinţa „terorismului popular" în raport

cu insurgenţa, respectiv cu lupta pentru eliberare, emancipare şi

obţinerea puterii politice.

Astfel, unii autori definesc insurgenţa ca fiind strategia

săracului, în vreme ce terorismul ar fi strategia săracului disperat.

Cele mai multe grupări teroriste susţin că ar avea idealuri

legitime pe care nu le pot obţine pe căi militare sau economice.

În felul acesta îşi revendică o astfel de strategie - în fapt,

mijloace criminale, teroriste - grupări precum Congresul Naţional

African împotriva Apartheidului, Mişcarea Separatistă Bască (ETA),

Armata Republicană Irlandeză (IRA), Frontul de Eliberare al Quebeq-

ului sau Organizaţia Tigri Tamili (ELAM).

Mileniul III a debutat prin cele mai sinistre forme de terorism,

între care atacarea Turnurilor Gemenii şi atacul cecenilor asupra

şcolilor ruseşti, soldat cu moartea a sute de copii.

Indiferent de denumire, terorismul patronează alte două

fenomene aberante: traficul de droguri şi de arme.

Practicile teroriste îmbracă forme precum asasinatele politice,

răpirile de persoane, atentatele cu arme şi bombe - victime fiind

148

oameni politici, magistraţi, personalităţi ale culturii, poliţişti, ziarişti.

Terorismul are un caracter politic.

De aceeaşi factură este terorismul religios. Terorismul

contemporan a avut o componentă naţionalistă, fiind legat de mişcările

de rezistenţă şi naţionale de la începutul anilor '60: mişcările

populaţiei de culoare din SUA, mişcările de gherilă din America

Latină, rezistenţa palestiniană din Orientul Mijlociu, revoltele

studenţeşti din ţările europene - concepţiile individualist-voluntariste,

nihiliste, propunând ca metodă revoluţionară acţiunile rebele şi

extremist-teroriste,

Terorismul este, indiferent de zonă, un instrument politic, de

fapt, o continuare a politicii, o modalitate extremistă de manifestare a

unei opoziţii politice.

Terorismul are un caracter organizat, sistematic şi coordonat,

inclusiv la scară internaţională, globalizarea fiind cea mai propice

circumstanţă pentru extinderea sa.

„Dimensiunile integratoare şi globală ale terorismului pot fi

destul de uşor realizate prin legăturile tot mai organice ale conducerii

şi structurilor proprii cu crima organizată transfrontalieră, cu

fenomenul infracţional internaţional, care în secolul XXI sunt tot mai

mult formalizate după strategii, proceduri şi reguli clare, formând un

grupaj divers de acţiuni comune. Reacţia în aceste condiţii devine

poliacţională, complexă în plan operaţional şi deosebit de dinamică în

desfăşurare."2

Comitetul Special ONU pentru Terorism Internaţional, creat în

1972 (prin Rezoluţia 3034 a Adunării Generale din 18 decembrie

1972), arată că principalele cauze ale terorismului sunt de ordin social,

politic, radical, fundamentalist-religios, naţionalist.

Cauza profundă o reprezintă inechităţile instituţionalizate şi este

o formă criminală antisocială de restabilire a echilibrelor şi egalităţii.

149

<notă>2 Doru Blaj, Ţuţu Pişleag, Constantin Onişor, Despre TERORISM, aproape totul..,,Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007, pag.6</notă>

Terorismul este generat şi favorizat de progresul tehnic şi este utilizat

şi cu un scop material, mafiot.

La originea factorilor ce au condus la amplificarea deosebită a

acestui flagel mondial se află împrejurări internaţionale deosebit de

grave şi complexe, dintre care reţinem conflictul din zona Golfului, în

special din Irak, războiul din fosta Iugoslavie şi destrămarea fostei

URSS, cu zonele de conflict din Cecenia, Transnistria etc.

De fapt, prin dispariţia fostei URSS şi depolarizarea lumii, prin

rolul de „hegemonie", asumat de SUA şi prin globalizare s-au creat

condiţii propice pentru apariţia unei constelaţii de focare de conflict

asimetric, nestatal, în care agresiunea este desfăşurată de forţe teroriste

individuale, sprijinite de oficialităţi.

O altă cauză a expansiunii terorismului de acest gen (numit şi

conflict de mică intensitate) este utilizarea lui de către marile state (în

special SUA). prin forţa de comando care utilizează „războiul fierbinte

fără armate".

La rândul lor, au luat amploare formele de terorism naţional,

dar şi acesta cu rădăcini religioase, interrasiale şi, până la urmă,

sociale, sub aspectul gravelor inechităţi.

Globalizarea economică şi lupta acerbă pentru resurse

energetice afectează, în mod direct, relaţiile internaţionale. Este

evident faptul că lumea arabă nu este o putere şi nici nu se doreşte

aceasta, pentru că altfel ar intra în competiţie cu SUA. Eşecul

economic şi social al lumii arabe are drept cauze în „interpretarea

retrogradă a islamului", „incompetenţa clasei politice" şi chiar

„corupţia elitelor".

În fond, terorismul va avea la bază modificarea conceptuală şi

acţională a „Jihadului politic" în „Jihadul economic". Lumea arabă se

confruntă tot mai mult cu modernismul şi laicitatea europeană şi

americană care generează reacţii violente. În contrast cu fenomenul

globalizării care limitează suveranitatea, în lumea arabă religia se

constituie într-un veritabil refugiu al identităţii.

150

<ti lu>2. Repere tactice şi psihologice ale terorismului

Confuzia întreţinută deliberat între terorişti şi luptătorii pentru

libertate considerăm că a fost de multă vreme elucidată. În 1988,

George Bush, pe atunci vicepreşedinte al SUA, spunea: „Diferenţa

dintre terorişti şi luptătorii pentru libertate este, uneori, neclară. Unii

înţeleg prin luptători pentru libertate ceea ce alţii înţeleg prin terorist.

Noi nu suntem de acord cu acest lucru. Diferenţele filosofice sunt

fundamentale şi clare". 3

Analistul american Michael Walzer consideră că moralitatea şi

terorismul se exclud reciproc. „În manifestările ei moderne, teroarea

reprezintă forma totalitaristă de luptă şi de politică. Ea zguduie

convenţia războiului şi codul politic. Teroarea depăşeşte limitele

moralei dincolo de care nu pare să mai existe nicio limitare, deoarece

în categoriile de cetăţeni şi de civili nu există niciun grup pentru care

se poate cere imunitate. Teroriştii nu pretind acest lucru, ei omoară

nediscriminatoriu." 4

În această accepţiune, ne vom ocupa în acest capitol de formele

şi modalităţile de realizare a acţiunii teroriste, precum şi de profilul

psihologic al teroriştilor, inclusiv al celor sinucigaşi.

În cadrul acţiunilor teroriste, cele mai utilizate sunt: atentatul cu

bombă; asasinatele individuale; masacrele şi incidentele colective;

răpirile şi luările de ostatici; deturnările de avioane; atacurile suicidale.

151

<notă>3 Lucian Pahonţu, Terorism şi destabilizare, Editura Bioterra. Bucureşti, 2003, pag.1154 op.cit., pag. 117</notă>

În cazul atentatelor cu bombă, acţiunile teroriste variază în

funcţie de gradul de instruire al teroriştilor şi posibilităţile lor de a

obţine anumite materiale explozive, caracteristicile ţintei vizate,

ripostele forţelor de ordine, efectul mediatic al acţiunilor etc.

Cel mai utilizat, ca procedeu, de către organizaţiile teroriste este

atentatul cu exploziv, pe de o parte datorită accesului facil la

cunoştinţele despre fabricarea explozibililor, pe de altă parte datorită

posibilităţilor nelimitate în care poate fi utilizat.

Exemple care ilustrează modul în care teroriştii au apelat la

atentatul cu explozibil sunt: atentatele de la Paris din 1996 din staţiile

trenurilor ce deservesc suburbiile (RER) la Port Royal şi Saint Michel;

atentatele din Londra, din cartierul financiar bancar City, din 1993;

atentatele din Oklahoma City, din aprilie 1995, care a făcut 168 de

morţi şi atentatul din Atlanta, SUA, din timpul Jocurilor Olimpice din

august 1996.

Acestea sunt exemple recente, dar istoria consemnează

folosirea explozibililor pe bază de praf de puşcă sau fulminat de

mercur şi în acţiuni teroriste din secolele precedente.

La Paris, în 1857, bombele lui Orsini - un naţionalist italian -

făceau 8 morţi şi 146 de răniţi, în urma unui atentat împotriva lui

Napoleon al IlI-lea.

De asemenea, într-o închisoare din Clerkenwell, din Anglia, în

decembrie 1867, în urma unui atentat sângeros au murit 12 oameni, alţi

120 fiind răniţi. Aceste bombe nu erau prea eficiente şi necesitau o

cantitate enormă de explozibil.

Inventarea nitroglicerinei, apoi a nitrocelulozei, în deceniul

şapte al secolului al-XIX-lea, facilitează fabricarea unor bombe cu un

raport greutate-putere superior.

La sfârşitul secolului al XlX-lea, anarhiştii sau naţionaliştii

irlandezi nu ezitau să răspândească prin broşuri meşteşugul

confecţionării bombelor.

152

În 1891, Congresul anarhist de la Londra preconiza studierea

tehnicilor chimice ca mijloc de atac, iar o broşură care circula în

aceleaşi medii furniza mai multe reţete cu materialele componente,

proporţiile în care trebuiau combinate şi diverse produse finite, bombe

incendiare, proiectile explozive etc.

În mod special, era recomandată bomba sferică. Constatăm că,

în mod paradoxal, mulţi explozivi şi multe mecanisme, inclusiv

cunoscutul cocktail Molotov, format dintr-un recipient din zinc, plin cu

benzină, la care se monta un mecanism de aprindere cu ceas, erau

folosite pe scară largă.

Teroriştii anarhişti învaţă cu timpul să calculeze cantitatea de

exploziv şi să pună la punct dispozitive portabile, de tipul grenadei,

care nu o dată făceau victime şi în rândul lor, datorită exploziilor

survenite prea devreme sau accidental.

Istoria mai îndepărtată sau mai apropiată ne dă nenumărate

exemple care relevă că bomba teroristă poate ucide pe oricine, poate fi

trimisă ca o scrisoare prin poştă, poate fi împachetată sau pusă într-un

sac de voiaj şi prevăzută cu un ceas declanşator, plasată într-o cafenea,

într-un autobuz, într-un centru turistic sau aproape de Turnul Londrei,

poate fi pusă într-un compartiment de bagaje în autobuz, tren sau

avion, sub un scaun sau în parcarea subterană a unui imobil. Ea poate

fi făcută să explodeze în urma unei acţiuni declanşatoare simple,

deschiderea unei uşi, aprinderea unei lămpi, printr-un mecanism de

reglare sau direct prin telefonul mobil.

Atacurile teroriste cu explozibil au o semnificaţie simbolică

prin felul în care a fost regizat evenimentul, prin modul în care a fost

aleasă ţinta, prin aspectul spectaculos care, toate la un loc, sunt menite

să facă eficient mesajul transmis, din punctul de vedere al iniţiatorilor.

Operaţiunile concertate cu bombe arată, din punctul de vedere

al teroriştilor, puterea reţelei, respectiv a organizaţiei, aşa cum s-a

întâmplat în 16 februarie 1982, când 17 atentate la Paris au fost

revendicate de FLNC (Frontul Naţional Corsican de Eliberare).

153

Nenumărate sunt acţiunile concertate în care s-au angajat IRA

şi ETA. Chiar dacă sunt preferate de către terorişti altor acţiuni

spectaculoase, atentatele cu bombă nu aduc neapărat câştiguri politice

substanţiale.

Mai întâi, datorită faptului că distrugând proprietăţi au provocat

dispariţia unor locuri de muncă, în plus, prin natura ei, acţiunea cu

bombă este o ameninţare la adresa civililor.

Au devenit însă o adevărată modă, extrem de periculoasă, nu

doar în ţările vizate în mod tradiţional de terorişti, falsele alarme de

atentat cu bombă, care de fiecare dată obligă autorităţile să ia măsuri

de control şi de anihilare, ca şi într-un caz presupus real.

Nu e mai puţin adevărat că această avalanşă de false ameninţări

a dus, în unele cazuri, la nesocotirea unor acte de terorism reale,

soldate cu victime şi pagube extreme.

Bombele utilizate constituie şi un element de identificare a

organizaţiilor teroriste. Astfel, terorismul transnaţional, format în

tabere de antrenament, acţionând la ordin sau în virtutea ideologiei,

folosesc material sofisticat, pe care teroriştii îl primesc de la organi-

zaţiile tutelare sau pe care îl asamblează pe baza instrucţiei necesare.

Bombele artizanele, improvizate, arată că este vorba de

terorism local, cu diverse forme, de vendete sau de terorişti individuali,

uneori cu probleme psihice.

Datorită mijloacelor simple de construire a unei bombe sau unui

mecanism explozibil s-au generalizat măsurile de interdicţie în avioane

a unor substanţe susceptibile de a fi folosite pentru asamblarea unor

asemenea dispozitive.

Cu mult înainte de a se trece la această măsură, în Irlanda de

Nord şi în Republica Irlanda, din cauza terorismului, fertilizanţii

conţinând mai mult de 79% nitrat de amoniu sunt consideraţi ca

explozivi şi supuşi controlului. Lipsa de periculozitate a unui nitrat de

amoniu modificat, utilizat în agricultură, nu este absolută, pentru că, se

pare, acest produs a fost folosit pentru atentate cu bombă în Marea

154

Britanie. Ţintele atentatelor sunt alese după trecerea prin fazele

minuţioase de studiu, de observare a ţintei, a parcursului de retragere şi

pot fi obiective sau simboluri statale, ambasade, misiuni comerciale,

birourile companiilor aeriene etc.

Înainte de atentatul de la 11 septembrie 2001, care a vizat, în

mod indubitabil, simbolurile puterii Statelor Unite ale Americii, pot fi

menţionate nenumărate alte cazuri care ilustrează preferinţa teroriştilor

pentru asemenea simboluri. Astfel, ETA a lovit în Spania cu

regularitate garnizoanele Gărzii Civile, pe când în Corsica, FLNC viza

jandarmeriile.

În anii '70, extrema stângă teroristă vest-germană a lovit de mai

multe ori în obiective militare americane din Germania, iar IRA

efectua în 1996 un dublu atentat cu un automobil-capcană în interiorul

bazei militare de la Lisburn, una din zonele de securitate cel mai bine

protejate din Irlanda de Nord.

Teatrul de operaţiuni teroriste, devenit loc comun, este Orientul

Apropiat. Bombele din autobuze sau din pieţe ori magazine din Israel

în primul deceniu al acestui secol, puse la cale de Hamas, au făcut mii

de victime. Exploziile succesive, declanşate de militanţii jihadului

islamic, se soldează, de asemenea, cu zeci de victime de fiecare dată.

În Irak, atât în timpul războiului, cât şi după retragerea trupelor

americane şi ale aliaţilor, exploziile cu bombe se înregistrează aproape

zilnic, numărul victimelor fiind de ordinul zecilor de mii.

Între formele răspândite în ultima vreme ale atacurilor cu

explozibili a luat amploare terorismul suicidar. Deşi s-ar părea că

această formă de terorism s-a amplificat după atacurile de la 11

septembrie 2001, în realitate, până la acea dată avuseseră loc circa 300

de atacuri teroriste sinucigaşe, practicate de 15 organizaţii din 12 ţări,

în principal, musulmane.

Când terorismul suicidar a apărut, pentru prima dată, în

Orientul Mijlociu, se părea că acest fenomen ar putea schimba balanţa

între grupările teroriste şi guvernele rivale. Terorismul suicidar

155

modem, prin purtători sinucigaşi de bombă, ţinteşte producerea unor

pagube materiale serioase, dar mai ales victime omeneşti, prin care să

inducă un sentiment profund de anxietate.

Scopul în sine este de a produce un efect psihologic major

asupra întregii populaţii, având în vedere posibilitatea ca în orice

aglomeraţie să se strecoare un astfel de purtător de bombă.

Numărul mare de victime în asemenea atacuri, fanatismul

teroristului sinucigaş, dispreţuitor faţă de propria moarte, dă acestei

metode teroriste o formă spectaculară, comparabilă cu explozia unui

avion în aer, ceea ce asigură mediatizarea maximă, respectiv atingerea

scopului principal pentru care este practicată.

Analizând istoria terorismului, putem observa că atacurile

suicidare sunt un „modus operandi", practicat din timpurile vechi în

aceeaşi zonă geografică de două secte notorii, evreii sicari şi

musulmanii hashashini (de unde şi cuvântul asasin).

Mult mai târziu, în secolul al XVIII-lea, tacticile suicidare erau

practicate în sud-vestul Indiei, în nordul regiunii Sumatra şi în sudul

Filipinelor, de către musulmani împotriva hegemoniei occidentului şi

dominaţiei coloniale.

Yoram Schweitzer defineşte teorismul suicidar ca fiind „un atac

violent, motivat politic, dus la îndeplinire în mod deliberat, într-o stare

conştientă, de un individ care îşi ia viaţa în acelaşi timp cu ţinta aleasă.

Moartea sigură, premeditată, a autorului este precondiţia succesului

atacului".<notă>5

Studii recente efectuate în domeniul atentatelor sinucigaşe

demonstrează că acestea nu sunt comise de indivizi dezechilibraţi

psihic, ponderea atentatorilor cu probleme psihice în cadrul acţiunilor

de acest gen fiind foarte scăzută.

156

<notă>5 Schweitzer Yoram, Suicide terrorism: development and main charasieristics, in„ Countering Suicide Terrorism ", Herzliya, Israel, Ed.The International Policy Institutefor Counter-Terrorism, 2001, pag.45.</notă>

S-a constatat că majoritatea sunt normali din punct de vedere

psihologic, cazurile de patologie psihică fiind nesemnificative, iar

acţiunile sunt premeditate până în cele mai mici detalii.

După atentatele din 11 septembrie, analiştii, care studiază

fenomenul terorist au fost nevoiţi să revizuiască profilul atentatorului

sinucigaş clasic, care evidenţia un bărbat cu vârsta între 18 - 27 de ani,

necăsătorit, relativ needucat şi uşor influenţabil.

Datele publicate cu privire la autorii atentatelor din New York

şi Washington au dezvăluit implicarea unor indivizi trecuţi de prima

tinereţe, educaţi, licenţiaţi, având brevet de pilot, căsătoriţi şi având o

viaţă de familie încadrată în limitele normalului.

In acelaşi sens, Intifada palestiniană a evidenţiat implicarea

unor studenţi de colegiu, a bărbaţilor de vârstă medie, căsătoriţi şi

având copii, a fiilor unor oameni de afaceri foarte înstăriţi, precum şi

creşterea numărului de copii şi femei, un procent semnificativ din

totalul atentatorilor individuali palestinieni fiind văduve sau femei

îndoliate, care caută să răzbune astfel moartea violentă a soţului,

fratelui sau iubitului.

Atacurile sinucigaşe sunt, însă, practicate de grupări de fanatici,

naţionalişti şi religioşi, care le privesc ca pe un război sfânt şi un ordin

divin. Fenomenul a cunoscut o popularitate crescândă, în special

printre grupările teroriste fundamentalist islamice.

„Originalitatea sa constă în faptul că el sistematizează o nouă

formă de terorism", spune Marc Ferro. „Până atunci, terorismul

practicat în lumea orientală corespundea unui model apărut la sfârşitul

secolului al XlX-lea şi pe care-l practicaseră minorităţile creştine

împotriva statului otoman: bulgari, macedoneni, armeni. Acest model

este reluat de către evreii din Palestina împotriva englezilor, de către

palestinieni împotriva aceloraşi evrei înainte şi după 1948." 6

157

<notă>6 Marc Ferro, Şocul islamului Secolele XVIII-XXL Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006,pag. 187</notă>

Marc Ferro, pe urmele lui Itzhak Rabin, susţine că noul

terorism este practicat în tradiţia şiită sub puterea ayatollahilor, „cel de

care trebuie să se debaraseze fiind Israelul, înainte să îi atace pe

duşmanii lui Dumnezeu. Intervenţia şiiţilor a transformat natura

luptelor teroriste, nu doar pentru că Iranul le serveşte de sanctuar, dar

şi pentru că, în mod tradiţional, şiismul aduce cu sine o necesitate a

sacrificiului pe care alte mişcări revoluţionare nu o cunosc. La şiiţi, din

tradiţia rezistenţei faţă de putere, întotdeauna considerată ilegitimă, s-a

născut o practică a secretului (takiya) şi o capacitate de aşteptare, care

se regăseşte în reţelele adormite, pregătite să acţioneze, totuşi, în orice

circumstanţă" 7

După alţi analişti, actul de naştere al terorismului sinucigaş

modem este considerat atentatul sinucigaş cu un camion-capcană

comis de Hezbollah asupra unei tabere a infanteriştilor marini, din

Beirut (23 octombrie 1998), soldat cu 241 de morţi şi peste 100 de

răniţi. În lunile care au urmat atacurile de acest gen s-au repetat, SUA

şi Franţa fiind nevoite să îşi retragă toţi militarii din Liban.

Organizaţia teroristă Hamas nu consideră că autorul atacului ar

fi comis suicid, el fiind perceput ca un martir (shahid), care a îndeplinit

un ordin divin pentru îndeplinirea războiului sfânt, Jihad. În arabă,

acţiunea lui este numită "istishihad".

Atacul sinucigaş aduce familiei shahid-ului, care de cele mai

multe ori, are un statut social scăzut, recompense substanţiale, de

obicei câteva mii de dolari, onoruri şi laude, iar shahid-ul va primi,

conform credinţei, viaţă eternă în Paradis, permisiunea de a vedea faţa

lui Allah, dragostea a 72 de virgine care-l vor sluji în Paradis şi

privilegiul de a promite viaţa în Paradis pentru 70 din rudele sale.

Desigur, credincioşii fundamentalişti, de multe ori femei, sunt,

în primul rând, motivaţi de ura împotriva necredincioşilor.

158

<notă> 7 Marc Ferro, op.cit, pag. 189</notă>

Teroristul sinucigaş, Salah Abed El Hamid Shaker, care a murit

împreună cu un alt shahid la Beit Lid, în ianuarie 1995, omorând 18

israelieni şi rănind alţi 36, a scris în testament: „Mă voi răzbuna pe fiii

maimuţelor şi porcilor - sioniştii infideli şi inamicii umanităţii. Îl voi

întâlni pe fratele meu Hisham Hamed şi pe distinsul meu profesor,

Hani El Abed şi pe ceilalţi shahizi şi sfinţi din paradis. Vă rog iertaţi-

mă..." 8 Motivul pentru comiterea unui atac sinucigaş este, aşadar, în

primul rând fanatismul religios, combinat cu extremismul naţionalist şi

dorinţa de răzbunare, dar nu disperare personală, câtă vreme avantajele

extreme promise după moarte pentru el şi familia sa sunt atât de

motivante.

De obicei, shahidul nu se oferă voluntar pentru misiune, ci este

selecţionat de profesorii din moschei şi din centrele de instruire din

Gaza. După ce este selecţionat, shahidul este instruit într-un

antrenament de durată în condiţii de stres şi în situaţii în care viaţa îi

este ameninţată. Doar cursanţilor care sunt dispuşi să ducă misiunea

până la capăt şi stăpâni pe ei înşişi li se permite să treacă la nivelul

următor. Ulterior, shahidul dispare de la locuinţa sa şi începe

antrenamentul intensiv pentru a-şi însuşi aspectele operaţionale ale

misiunii şi pentru a-şi desăvârşi purificarea fizică şi psihică,

desfăşurată după toate regulile spălării creierelor.

În ultima zi, shahidul scrie un testament în care cere familiei să

se bucure pentru el, întrucât a plecat în paradis în condiţiile arătate. De

obicei, înregistrează o casetă video în care apare deghizat, spune o

rugăciune specială şi se îndreaptă spre ţintă.

O problemă deosebită în contextul fenomenului terorist suicidar

o reprezintă folosirea femeilor în realizarea actelor teroriste sinucigaşe.

În general, grupările naţionaliste au folosit un procent ridicat de femei

în acest gen de atacuri. Liderii acestor grupări au exploatat dorinţa

profundă a femeilor de a-şi demonstra egalitatea cu bărbaţii şi le-au

159

<notă>8 Taylor, Maxwell and Helen Ryan, Fanaticism, Political Suicide and Terrorism,„Terrorism", 11,nr.2, 1988, pag.91-111</notă>

încurajat, deseori le-au manipulat, să se ofere voluntar pentru astfel de

misiuni. Atacurile sinucigaşe au fost în proporţie de 30-40 la sută

săvârşite de către femei.

Tigrii Eliberatori ai Tamilului Eelam (LTTE) este organizaţia în

cadrul căreia aproximativ o treime dintre membrii celebrelor

comandouri intitulate Black Tigers, specializate în atentate sinucigaşe,

sunt femei. Cel mai cunoscut atentat terorist comis de o membră a

Tigrilor Tamili este cel în care şi-a pierdut viaţa premierul indian Rajiv

Gandhi, în anul 1991. În cadrul unui miting electoral, terorista a ajuns

în imediata proximitate a premierului, purtând sub robă o centură

explozivă care îi dădea aparenţa unei femei însărcinate.

În luna decembrie 1999 o altă teroristă LTTE s-a aruncat în aer,

la o întrunire politică, omorând 23 de persoane şi rănindu-l pe

preşedintele sri-lankez, Chandrika Kumaratunga.

Specialiştii susţin că în viziunea acestor organizaţii, femeile

atrag mult mai puţin atenţia forţelor de securitate, fiind considerate de

cele mai multe ori inofensive, iar ca urmare a concepţiilor sociale

referitoare la percheziţia corporală a acestora, pot ajunge cu mai multă

uşurinţă în imediata proximitate a ţintei.

Pentru îndeplinirea unui asemenea obiectiv, încă de la vârsta de

zece ani, atât fete cât şi băieţi sunt selectaţi pentru a fi pregătiţi în

scopul realizării în viitor a sacrificiului suprem.

În cazul PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), ponderea

atentatelor sinucigaşe comise de femei s-a apropiat de două treimi.

Ca o particularitate a PKK, atentatorii nu au fost voluntari, ei

fiind desemnaţi pentru misiunile respective de conducerea organizaţiei.

Potrivit serviciilor turce de informaţii, membrii PKK care au refuzat să

se sacrifice au fost împuşcaţi în faţa colegilor.

În Orientul Mijlociu, primele atentate sinucigaşe comise de

femei au avut loc la jumătatea anilor '80, în sudul Libanului, în timp ce

în Israel primul atentat săvârşit de o femeie a avut loc în anul 2002.

160

Acestea au fost săvârşite de persoane recrutate de către

Brigăzile Martirilor Al-Aqsa, o grupare teroristă palestiniană deosebit

de activă, care potrivit experţilor israelieni, a creat o unitate specială,

constituită numai din femei-terorist.

Au fost înregistrate atacuri sinucigaşe săvârşite de femei şi în

fostul spaţiu sovietic. În iunie 2003, o femeie a provocat o explozie

într-un autobuz, ucigând 16 militari ruşi, iar în iulie 2003, două

teroriste cecene s-au aruncat în aer la un concert rock, organizat la

periferia Moscovei, omorând 12 persoane.

"Văduvele negre", nume acordat de mass-media rusă femeilor-

terorist cecene angrenate în astfel de misiuni, au fost intens mediatizate

cu ocazia luării de ostatici de la Moscova, din octombrie 2002, când

camerele de luat vederi au filmat în rândurile teroriştilor şi câteva

femei îmbrăcate în negru, având figurile acoperite cu voaluri de

aceeaşi culoare, înarmate cu pistoale şi pistoale-mitralieră şi având

înfăşurate în jurul corpului centuri explozive.

Potrivit relatărilor presei moscovite, cu ocazia intervenţiei

forţelor antiteroriste au fost împuşcate 18 femei-terorist. Motivaţia

teroristelor cecene este, cel mai adesea, dorinţa de răzbunare a uciderii

de către forţele militare ruse a soţilor, fraţilor, părinţilor sau copiilor.

După 11 septembrie 2001 au avut loc pe teritoriul Israelului

numeroase atacuri teroriste executate de femei, aparţinând organizaţiei

Al Qaeda, soldate cu sute de morţi.

Motivul principal pentru folosirea femeilor în astfel de atacuri,

alături de cele arătate, constă în aparenta inocenţă a sinucigaşelor, care

le-a ajutat să treacă de forţele de securitate şi să se apropie de ţintă.

Factorul suicidar din campania teroristă palestiniană are, astfel,

un impact strategic asupra procesului de pace israeliano-palestinian.

161

<titlu>3. Terorismul, o istorie neîntreruptăa violenţei politice

Încercările de a inventaria şi a clasifica atacurile teroriste se

izbesc de dificultatea imposibilităţii de a le aduce la zi datorită faptului

că este vorba de un fenomen ce nu pare să înceteze vreodată. Pe de altă

parte, multitudinea criteriilor luate în consideraţie face ca multe dintre

aceste acţiuni teroriste să fie încadabrile în mai multe categorii.

Sunt multe atentate ce nu au fost revendicate sau atribuite

niciunei organizaţii până la ora actuală. Impedimentul cel mai

important pe care l-au reclamat analiştii constă în dificultatea încadrării

actelor de violenţă politică în categoria terorismului sau în cea a

mişcărilor pentru libertate.

În ultima vreme, criteriile conform cărora actele teroriste pot fi

definite cu precizie sunt mult mai ferme şi ele sunt legate de momentul

11 septembrie 2001 care a clarificat multe aspecte şi retroactiv. Actul

terorist este definit în raport cu mijloacele săvârşirii şi victimele

rezultate şi mai puţin cu mobilul ce a stat la baza lui. Conform unei

asemenea paradigme, actele teroriste pot fi identificate cu mai multă

rigoare.

<titlu>Prototerorismul. Antichitatea şi Evul Mediu

Multitudinea actelor ce pot fi socotite retrospectiv drept

teroriste fac imposibilă o trecere în revistă exhaustivă. Mulţi autori

consideră că avem de-a face cu manifestări prototeroriste, terorismul în

sensul actual fiind, după opinia lor, marcat de teroarea din timpul

Revoluţiei Franceze.

162

Pe de altă parte, trebuie ţinut cont şi de dihotomia dintre teroare

şi terorism. Cu toate acestea, pot fi identificate în negura istoriei

manifestări ale terorii încă din Antichitate, când violenţa era, ca şi în

prezent, o metodă des folosită pentru atingerea scopurilor politice.

Fără a împinge această evocare până în timpurile biblice, cum

fac unii autori care vorbesc de „nefilimi" uriaşi ce ar fi trăit înainte de

Potopul lui Noe, şi „îi făceau pe alţii să cadă" (Geneza) şi fără a

identifica totuşi cu un act de terorism actul de sadism la care a recurs

regele Asiriei, Asurbanipal, care a scos ochii la peste 12.000 prizonieri

de război (secolul IX î.Hr.), putem identifica forme tipice ale

terorismului şi în acele vremi străvechi.

Astfel, la jumătatea mileniului I, în timpul supremaţiei cetăţii

Sparta, soldaţii hopliţi spartani întreprindeau atacuri împotriva

sclavilor numiţi hiloţi (sau iloţi) pentru a-i constrânge, prin teroare şi

şantaj, să accepte pretenţiile spartane. Era vorba, după unii autori, de

un veritabil terorism de stat. Exercitarea sistematică a terorii reprezintă

mai degrabă un stil de viaţă, un fundament al filosofiei spartane,

referitoare la stat.

În secolul I î.Hr., întâlnim un alt grup terorist prin excelenţă,

sicarii, din Palestina Antică, evrei sectanţi ce practicau o formă de

teroare mesianică prin asasinat. Sicarii foloseau teroarea pentru a-şi

îndeplini scopurile politice, îşi atacau victimele la răsăritul soarelui sau

cu ocazia unor sărbători, când se infiltrau în mulţime.

Arma preferată era sica, sabia scurtă cu două tăişuri, mai

curând un pumnal, pe care o ţineau ascunsă sub haine şi o foloseau la

momentul oportun. Atacau în diverse locuri publice sau particulare şi

urmăreau eliminarea ocupanţilor romani din regiune, dar victimele

erau alese din rândul partidului evreu moderat. Asemănarea cu

teroriştii sinucigaşi actuali constă şi în aceea că mii de sicari, fie că

erau bărbaţi, femei ori copii, preferau să se sinucidă decât să devină

prizonieri romani.

163

Practicanţi ai terorismului (proto-terorism) sunt consideraţi şi

zeloţii, care activau în aceeaşi perioadă împotriva legionarilor romani,

dar şi a evreilor moderaţi. Această stare tensionată a dus la riposta

romană şi la masacrul din Masada, care notează primele sinucideri în

masă din istorie, la care s-au dedat adepţii terorii mesianice.

Începând cu secolul al Xl-lea, secta asasinilor (hashasini) din

Alamut (Persia), în apropiere de Teheranul de astăzi, răspândită apoi în

Siria, practica o formă de terorism foarte asemănătoare cu cea întâlnită

în secolul XXL Asemănarea dintre asasini, o dizidenţă ismaelită

secretă şi teroriştii zilelor noastre reiese din scopul principal, care

consta în răspândirea terorii în rândul necredincioşilor, prin asasinate.

Numele hashasinilor venea, după unii cercetători, de la

conducătorul lor spiritual, Hassan-i-Sabah, iar, după alţii de la haşişul

pe care obişnuiau să-l folosească pentru a-şi induce starea de transă în

care vedeau Raiul promis. După alte cercetări, cuvântul vine de la

denumirea de „assassiyun" pe care Ie-o dădea Hassan şi care înseamnă

„cei devotaţi credinţei" sau „fedayeen".

Intenţia lor de a răspândi islamul şiit în zona Orientului

Mijlociu se izbea de limitele impuse de numărul redus al adepţilor.

Astfel că un singur reprezentant al lor sau un mic grup era trimis

pentru a ucide liderul duşmanilor. Motivaţia fiind de natură religioasă,

se considerau mesageri ai divinităţii, fiind astfel justificată vărsarea de

sânge.

De remarcat este şi similitudinea dintre metodele de acţiune ale

asasinilor şi cele ale teroriştilor moderni: alegerea cu grijă a unei ţinte

simbolice, pentru ca efectul să fie de maximă răspândire a terorii, scop

în care obişnuiau să întreţină o stare de panică şi în rândul cetăţenilor

simpli, căutând să mărească publicitatea atentatelor şi, implicit, să-şi

îndeplinească pretenţiile politice. Obişnuiau să-i ameninţe cu moartea

pe conducătorii musulmani, pentru a obţine bani pe care îi foloseau

pentru pregătirea unor noi asasinate.

164

Asasinii l-au ucis pe Conrad Monferrat (1214), regele cruciat al

Ierusalimului şi au eşuat în două atentate întreprinse împotriva lui

Saladin, cel mai temut duşman al lui Monferrat, dar şi al asasinilor,

care acţionau discret, disciplinat, deghizându-se în străini sau creştini

şi folosind întotdeauna pumnalul.

In India, începând cu secolul XIII, a acţionat secta teroristă

Thung, care se deda la acţiuni sângeroase,"fără nicio picătură de sânge

scurs". Membrii ei obişnuiau să se deghizeze pentru a se infiltra în

caravanele negustorilor sau pelerinilor.

Îşi reperau victimele şi aşteptau momentul prielnic. În câteva

fracţiuni de secundă, asasinul ataca victima întoarsă cu spatele spre el,

cu o eşarfă neagră trecuta printr-un inel pe care i-o înfăşură în jurul

gâtului, strangulându-l, după care îl deposeda de bunuri, invocând

numele zeiţei Kali, care se afla, conform legendei, la originea apariţiei

thungilor şi a tehnicii lor de a ucide.

Ceea ce zeiţa nu a prevăzut a fost faptul că thungii, care

ajunseseră să omoare peste 30.000 de oameni anual, timp de peste un

secol, îşi vor găsi un duşman mult mai de temut decât demonii

legendei: Imperiul britanic, care va administra India începând cu

sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Acţiunile acestei secte devin atât de periculoase, încât în 1828

Londra lansează o vastă campanie de arestare a membrilor ei, ce va

dura 30 de ani, ducând în final la dispariţia acestor asasini, care vor

sfârşi în ştreang. Executaţi fără a se risipi o picătură de sânge.

În Japonia medievală, confreriile ninja s-au transformat, cu

timpul, într-un ordin secret, capabil să terorizeze şi pe seniorii feudali,

ajungându-se ca shogun-ul să apeleze la serviciile lor pentru a-şi

controla supuşii, inclusiv prin asasinate.

Ninja - cei adevăraţi - erau, înainte de toate, asasini perfizi, o

adevărată ciumă pentru populaţia niponă. Istoria lor începe în secolul

VII, când imigranţii japonezi şi coreeni se instalează în regiunile

montane din apropiere de Kyoto. Acolo pun bazele unei noi arte

165

marţiale: ninjutsu. Pentru a o stăpâni, vor face antrenamente foarte

dure. Viitorii ninja trebuiau să înveţe să suporte durerea, foamea,

temperaturile extreme, să mânuiască diverse arme. Printre care

faimoasa shuriken, o stea metalică cu 4-10 vârfuri.

Această formă de teroare a continuat până în epoca Meiji, când

armata japoneză intră în acţiune, organizând eliminarea puternicului

clan ninja din Iga, la sfârşitul secolului al XVI-lea.

<titlu>Terorismul după Revoluţia Franceză

Sunt analişti care nu consideră aceste rapeluri la epoci demult

apuse ca evocând acte teroriste în adevăratul sens al cuvântului, ci

situaţii normale pentru acele vremuri, cu justificări istorice, sociale sau

religioase diverse.

Impunerea modernă a termenului pentru civilizaţia noastră are

ca reper Revoluţia Franceză de la 1789, constând în practica intimidării

duşmanilor prin teroare ca filosofie de guvernare, exercitată în

principal, de puterea iacobină, între 1793-1794.

La 9 Thermidor (a unsprezecea lună a calendarului republican

francez, 20 iulie-18 august), respectiv în ziua de 27 iulie 1794,

Convenţia îi scoate în afara legii pe Robespierre, Saint Just şi acoliţii

lor. A doua zi, pe 10 Thermidor, la ora 19,00, toţi vor fi ghilotinaţi,

întocmai cum procedaseră şi ei cu cele 17.000 de persoane executate

fără judecată sau condamnate în urma unor sentinţe sumare, date de

tribunalul revoluţionar. Republica era salvată prin ieşirea din teroare.

Termidor devine, astfel, paradigmatic pentru toate revoluţiile al

căror model l-a constituit Revoluţia Franceză. 9

Terorismul nu se confundă cu teroarea, însă, prin exemplele

date, constatăm că forme ale terorismului definite în conformitate cu

paradigmele actuale au existat şi înainte de Revoluţia Franceză,

166

<notă>9 Bronislaw Baczko, Crimele Revoluţiei Franceze, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007,pag, 54</notă>

considerată dată de naştere a terorismului de stat, respectiv a terorii

premeditate ca formă de guvernare, instaurată de iacobini.

Începând cu această dată, are loc o adevărată consacrare a

fenomenului, ce se va întâlni sub diferite manifestări pe tot parcursul

secolelor al XlX-lea şi al XX-lea, cu o amplificare extremă la

începutul secolului al XXI-lea.

În Europa secolului al XlX-lea, odată cu apariţia statelor

modeme, a revoluţiilor burgheze şi proletare, terorismul simbolic

urmăreşte eliminarea autocraţiei, astfel că anarhiştii, liberalii radicali,

naţionaliştii şi alţii folosesc diverse tehnici teroriste.

Grupuri de intelectuali radicali folosesc terorismul ca pe arma

principală de luptă împotriva inechităţii sociale sau naţionale, apar

societăţile secrete care contestă modul de guvernare şi propun soluţii

noi, revendicând conducerea statelor. Ţintele sunt alese din rândul

monarhilor sau a apropiaţilor acestora, considerându-se că, prin

uciderea acestora, sistemul se va prăbuşi, însă, întocmai cum se

întâmpla şi în Antichitate, represiunea exercitată de autorităţi va afecta

marea masă a populaţiei.

Anarhiştii ruşi luptau împotriva guvernării ţariste, grupuri de

naţionalişti radicali, armeni, sârbi sau irlandezi foloseau metode

teroriste în lupta lor pentru autonomie, teroriştii spanioli, francezi,

italieni sau americani utilizau atentatele cu bombe, ceea ce a constituit

sursa a nenumărate articole de presă, cărţi şi filme, publicitatea făcută

teroriştilor fiind imensă, iar terorismul devenind un termen comun.

Astfel, un anarhist rămas celebru, Felice Orsini, ajutat de cinci

complici, a săvârşit un atentat în 1858 împotriva lui Napoleon al III-

lea, care a scăpat cu viaţă datorită caleştii blindate pe care o folosea.

Tot în Franţa, în perioada 1892-1894, au avut loc un atentat cu

bombă asupra unei cazărmi militare, un atentat asupra reşedinţei unui

procuror şi unui comisariat de poliţie, ce a provocat moartea a cinci

comisari, considerat în epocă cel mai sângeros, deşi nu suferă compa-

raţie cu atentatele cu sute sau chiar mii de victime din zilele noastre.

167

În Rusia, anarhiştii au reuşit, la 1 martie 1891, să-l asasineze pe

ţarul Alexandru al II-lea la Petersburg, în urma unui atentat cu bombă.

De remarcat că era vorba de cel de-al şaptelea atentat comis asupra sa,

organizat în cele mai mici detalii, inclusiv prin săparea unui tunel până

la mijlocul străzii pe unde trebuia să treacă ţarul şi amplasarea unei

mine, traseu pe care, însă, suita ţarului l-a schimbat în ultimul moment.

Cu toate acestea, ţarul a fost omorât cu o altă bombă, ce i-a fost

aruncată în sania cu care se deplasa.

Sfârşitul secolului al XlX-lea a fost marcat de alte atentate

răsunătoare. În 1892 a fost ucis primul ministru spaniol Canovas del

Castillo. Doi ani mai târziu, în 1894, preşedintele francez Sadi Carnot,

în 1898, Elisabeta, cunoscută sub numele de Sissi, împărăteasa Austro-

Ungariei, a fost înjunghiată mortal la Geneva de anarhistul italian

Luigi Lucheni, iar în ultimul an al secolului, în 1900, a fost omorât

regele Umberto al Italiei.

Unul dintre cele mai cunoscute atentate teroriste din istorie,

folosit ca pretext pentru declanşarea Primului Război Mondial dintre

Puterile Centrale şi Antanta, a avut loc în 28 iunie 1914, la Sarajevo,

când a fost împuşcat, împreună cu soţia sa, arhiducele Franz

Ferdinand, moştenitorul Habsburgilor, de către Gavrilo Princip, un

student sârb bosniac. Atentatul a fost pus la cale de către Organizaţia

sârbă „Libertate sau Moarte", care dorea alipirea Bosniei-Herţegovina

la Serbia.

Atentatele celebre din Europa interbelică sunt legate de istoria

KGB-ului în URSS şi a Gestapo-ului în Germania. Astfel, KGB-ul este

cunoscut pentru asasinatele organizate împotriva foştilor tovarăşi ai lui

Lenin şi Stalin, cea mai cunoscută fiind acţiunea prin care s-a urmărit

uciderea lui Leon Troţki (Lev Davidovici Bronstein), refugiat în

Mexic, unde a fost atacat în mai 1940 de un comando de 24 de agenţi,

care n-au reuşit să-l omoare, fiind însă lichidat câteva luni mai târziu,

în august acelaşi an, cu ajutorul unui agent infiltrat în personalul său

mexican.

168

Gestapoul a fost incriminată ca organizaţie teroristă în procesul

de la Nurnberg, fiind acuzată de un lung şir de orori, de folosirea

torturii ca metodă de ucidere a milioane de oameni, între care şi mii de

cetăţeni germani, pe lângă exterminarea în masă a evreilor.

În 1934, în Franţa, la Marsilia, au fost ucişi într-un atentat

terorist regele Alexandru al Iugoslaviei, ministrul de externe al Franţei

şi două femei, aflate în mulţime.

In România, organizaţia legionară Garda de Fier a săvârşit

numeroase acte de terorism, inclusiv asasinarea prim-miniştrilor

I.G.Duca, la 29 decembrie 1933, în gara din Sinaia, Armand Călinescu,

la 21 septembrie 1939, în Bucureşti şi a lui Nicolae Iorga (fost prim-

ministru), la 27 noiembrie 1940.

În Statele Unite ale Americii, în secolul al XX-lea, au fost ucişi

doi preşedinţi, asupra altor doi având loc tentative de asasinat. Astfel,

în 1901, la Pan American Exposition, Buffalo-New York, a fost

asasinat preşedintele William McKinley.

Cronica neagră a terorismului continuă cu evenimente dintre

cele mai sângeroase şi după cel de-al Doilea Război Mondial, Statele

Unite ale Americii fiind, cu precădere, scena unor atentate politice

zguduitoare.

Astfel, la 23 noiembrie 1963 a fost asasinat John Fitzgerald

Kennedy, în împrejurări care nu aveau să fie lămurite nici până în ziua

de astăzi, deşi dosarele comisiei Warren au numărat 26 de volume de

depoziţii şi probe. La 4 aprilie 1968 a fost asasinat pastorul Martin

Luther King, luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de

culoare. Victime ale unor atentate teroriste nefinalizate, însă, cu

moartea celor vizaţi, au fost şi preşedintele SUA, Ronald Reagan, iar

în Europa, Papa Ioan Paul al II-lea.

În multe cazuri, astfel de acte teroriste nu au fost elucidate

deplin nici până în zilele noastre, ceea ce a făcut posibile nenumărate

alegaţii, cele mai răspândite fiind cele privitoare la implicarea unor

servicii secrete în organizarea şi, mai ales, în muşamalizarea acestora.

169

<titlu>4. Caracteristicile terorismului modern.Organizaţii şi structuri actuale

Terorismul în secolul XXI va reflecta dezvoltările tehnologice,

schimbările sociale, transformările statale, regionale şi mondiale, cât şi

dinamica centrelor de greutate pe mapamond. Acest fenomen

reprezintă în esenţă o formă specială de violenţă politică, ceea ce va

influenţa comportamentul politic şi nicio ţară nu va fi pregătită pentru

a-i face faţă singură.

Tacticile teroriste se vor direcţiona pe mobilitatea planetară, pe

pieţele clandestine de mijloace şi sisteme de arme de înaltă tehnologie,

pe informaţiile publice şi pe audienţa mondială, cât şi pe

vulnerabilităţile societăţii moderne.

Concomitent cu procesul de globalizare, terorismul va deveni o

problemă majoră.

În literatura de specialitate se foloseşte în mod frecvent

sintagma „terorism modern'' 10. Principalele caracteristici structurale ale

terorismului actual sunt următoarele: politice (modelul impus,

fundamentalist); sociale (discriminarea); culturale (incompatibilităţi,

excluderi); economice (sărăcia). Alte caracteristici sunt de ordin psiho-

social şi motivaţional, constând în beneficiile directe ale actului de

banditism, ca şi în ţelurile urmărite de actanţii înregimentaţi.

170

<notă>10Desigur, utilizarea acestei terminologii este justificată având în vedere orizontultemporal, mijloacele moderne - de avangardă - folosite, tacticile cele mai noi utilizate,dar credem că datorită conotaţiei în general pozitivă a termenului „modern" putem faceloc, fie şi alternativ şi sintagmei „terorism actual", cu aceeaşi semnificaţie.</notă>

Analiza fenomenului terorist din ultima perioadă scoate în

evidenţă noile trăsături ce au ca factor determinant violenţa extremă. În

acest context este de observat caracterul premeditat şi direcţionat către

o audienţă şi un obiectiv de mai mare amploare decât victimele

imediate, precum şi continuarea atacurilor prin acţiuni succesive. De

regulă, scopul terorismului modem constă în influenţarea

comportamentului politic, prin atacuri sângeroase către ţinte

întâmplătoare (civile, de cele mai multe ori, fără apărare) şi cu rol

simbolic.

Datorită acestor excese şi atrocităţi, precum şi răspunsului

mediatic oficial, terorismul modern a căpătat o conotaţie exclusiv

negativă, fiind practic imposibil de disociat mişcările de insurgenţă

naţionale şi sociale, indiferent de mijloacele folosite.

Cu toate acestea, nu sunt puţini autorii care încearcă să explice

mecanismele complexe prin care s-a ajuns la mondializarea acestui

flagel, un punct de vedere interesant dezvoltând Ali Laidi, în lucrarea

„Efectul de bumerang - Cum a determinat globalizarea apariţia

terorismului". 11

Cu toate acestea, şi acest autor simte nevoia să precizeze:

„actele teroriste sunt suficient de grave şi nedemne pentru a nu fi

nevoie să tot repetăm, la fiecare rând ale acestei cărţi, că le

condamnăm cu toată fermitatea. Dar aceasta nu trebuie să constituie un

obstacol în calea reflecţiei". Acestea fiind spuse, să analizăm care sunt

principalele caracteristici ale terorismului actual, în viziunea acestui

autor.

„Terorismul internaţional nu este o creaţie ex nihilo a lumii

arabo-musulmane. Dimpotrivă, este rodul unei noi ere, care a început

odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului, al unei lumi în care istoria şi-a

reluat cursul. (Sfârşitul Războiului Rece, n.n.). Aceea a revenirii altor

forţe pe scena internaţională, pe care bipolaritatea a blocat-o timp de

171

<notă>11 Laidi, Ali, „Efectul de bumerang - Cum a determinat globalizarea apariţiaterorismului", Editura House of Guides, Bucureşti, 2007</notă>

mai multe decenii. Globalizarea nu a provocat şocul civilizaţiilor, ci pe

cel al marilor puteri. Şi, în această super-înfruntare, eminamente

economică în timp de pace, militară şi chiar culturală, lumea arabă este

perdantul. Pentru că nu există o putere arabă. Tocmai lipsurile şi

consecinţele acestei stări de fapt asupra societăţii lor sunt cele care

neliniştesc popoarele şi îi incită pe terorişti. Aceştia urmăresc mai

puţin să cucerească lumea, cu excepţia câtorva ultraradicali, impunând

islamul (de fapt, aceasta e problema, n.n.), cât să redobândească aria de

influenţă arabo-musulmană".

Pentru alţi autori, lucrurile sunt şi mai simple, susţinând că

toată chestiunea se reduce la ocuparea acestor teritorii din raţiuni

economice, sub pretextul terorismului - marotă, chipurile, inventată şi

încă foarte neîndemânatic. Şi nu este vorba de autori de „serie B"

adepţi ai aşa-zise teorii conspiraţioniste.

Astfel. Benjamin R. Barber, profesor la Universitatea din

Maryland şi fost consilier al lui Bill Clinton, în lucrarea "Imperiul

fricii" consideră că în războiul contra terorismului, retorica militantă se

alimentează pe sine şi în cuprinsul motivaţiilor ideologice, de o parte

şi de alta.

„Răufăcătorii" preşedintelui Bush sunt înfruntaţi de armate de

„necredincioşi", potrivit terminologiei utilizate de islamişti. Exportul

de democraţie, prin aşa-numitul război preventiv, poate avea, într-

adevăr, efect de bumerang. „Oricum ar fi denumită, strategia din Irak

nu a fost o aventură izolată, Saddam nu a devenit brusc duşmanul de

moarte din cauza petrolului, din cauza Israelului, din cauză că

preşedintele a dorit să-şi răzbune tatăl, din cauză că Partidul

Republican ştia ce rol putea să joace un război în îndepărtarea atenţiei

de la declinul economiei, în alegerile din 2002..." 12

Un răspuns direct la aceste supoziţii, care evidenţiază anumite

legături între războiul antiterorist şi interesele geopolitice americane, îl

172

<notă>12 Barber, R., Benjamin, „ Imperiul fricii — Război, terorism şi democraţie"', EdituraIncitatus, Bucureşti, 2003</notă>

formulează celebrul analist american Francis Fukuyama: „Deşi neagă

că ar avea ambiţii imperiale, administraţia Bush a articulat totuşi, în

discursul prezidenţial din luna iunie a anului 2002, de la West Point, şi

în cadrul „National Security Strategy of the United States" o doctrină a

războiului de preîntâmpinare, sau mai bine zis preventiv, care va plasa

Statele Unite într-o poziţie de guvernare a populaţiilor potenţial ostile

din ţările care ameninţă cu terorismul''.13

Aşadar, noţiunea de terorism modern este legată în mod

indisolubil de momentul fatidic 11 septembrie 2001, recte de conflictul

ce a părut ireconciliabil dintre teroriştii identificaţi ca extremişti

musulmani şi Statele Unite ca exponent al democraţiei şi libertăţii.

Însă acest război de retorsiune, considerat de reformatorii pro-

occidentali ca fiind excesiv şi cu scopuri colaterale evidente, a făcut ca

„imaginea dominantă a Statelor Unite să nu fie Statuia Libertăţii, ci

fotografiile cu abuzurile comise împotriva prizonierilor de la Abu

Ghraib"14, cum arată acelaşi Fukuyama, într-o altă lucrare.

Această trăsătură a luptei antiteroriste va fi însă cu siguranţă

estompată, dacă nu depăşită, în urma poziţiei tranşante adoptate de

noua administraţie americană, în special prin discursul ce va face

istorie al preşedintelui american Barack Obama, adresat musulmanilor

din întreaga lume, de la Universitatea Islamică Al - Azhar, din Cairo,

în ziua de 4 iunie 2009.

În acest discurs 15 , în care preşedintele a ţinut să anunţe de la

început „am venit să caut un nou început între SUA şi musulmani",

Obama a precizat că „America nu este în război împotriva Islamului"

şi le-a cerut musulmanilor să nu cadă pradă opiniilor stereotipale

conform cărora SUA sunt un imperiu egoist".

173

<notă>1 3 Fukuyama, Francis, Construcţia statelor, Ordinea mondială în secolul XXI, EdituraAntet, Bucureşti, 2004, pag. 10214 Fukuyama, Francis, America la răscruce, Editura Antet, Bucureşti, 2006, pag. 14915 Barack Obama: „Am venit să caut un nou început între SUA şi musulmani", Agerpres,4 iunie 2009<notă>

De la această dată, analiza caracteristicilor terorismului poate

reveni în tiparele clasice, cercetând fenomenul sub toate unghiurile de

manifestare, structurale, creându-se premisele depăşirii unei abordări

unilaterale, reducţioniste, până la confundarea cu reluarea unui infinit

studiu de caz generat de dezastrul de la 11 septembrie 2001.

In acest context, alături de majoritatea analiştilor, vom

concluziona că principalele caracteristici ale terorismului actual sunt

violenţa extremă, considerată anormală de societatea în care se

produce, indiferent de mobilul acesteia.

Prin urmare, creşterea gradului de periculozitate al

armamentului folosit şi creşterea incontrolabilă a victimelor colaterale

au condus la fenomenul de respingere de plano a oricărui act terorist.

Faţă de începuturile acestuia, plasat în timpul Revoluţiei

Franceze şi asociat mişcării revoluţionare radicale, în prezent actul de

terorism nu mai poate avea decât conotaţii negative, pe de o parte

datorită utilizării în scopuri mercantile, anarhiste şi distructive, pe de

alta, aşa cum am precizat, datorită violenţei extreme.

O altă caracteristică actuală este caracterul premeditat,

organizat, de cele mai multe ori în spatele executanţilor aflându-se

forte obscure mult mai importante, deseori cu elemente statale, de unde

interesul de a crea un climat de teamă, de teroare extremă.

Această caracteristică este legată în mod direct de influenţarea

comportamentului politic într-un anumit mod. Prin urmare, nu avem

de-a face cu obiective imediate, cu cereri de satisfacere a

revendicărilor directe, ci cu o tactică şi o strategie bine articulate,

motiv pentru care s-a ajuns la concluzia că este vorba de un război

terorist, în care actele individuale sau colective sunt doar momente sau

acţiuni din planul de luptă în desfăşurare. De aici alte două

caracteristici ale terorismului modern: continuarea sa prin acţiuni

succesive şi creşterea continuă, nejustificată a numărului victimelor.

Fiind vorba de un război atipic, purtat împotriva statelor şi

autorilor prin atacuri succesive şi generarea de teamă continuă asupra

174

celor fără de apărare, asupra civililor, terorismul actual este direcţional

către o audienţă şi un obiectiv de mai mare amploare decât victimele

imediate ale violenţei, fiind vorba de lovituri cu efect indirect, dar cu

atât mai odios.

Desigur, caracteristicile structurale ale terorismului actual au

rămas aceleaşi: politice, sociale (discriminarea, inechitatea), culturale

şi economice (sărăcie), la fel ca şi cele psihologice (motivaţionale şi

chiar moda sau voga), dar toate acestea apar sub o nouă înfăţişare, prin

ranforsarea lor determinată de mijloacele de acţiune şi comunicare

(armament modem, internet etc), precum şi din cauza transformării

sale într-o strategie globală cu puncte de acţiune prin „franciză" şi

delegare.

Motivaţia şi psihologia teroristului. Motivaţia determinantă a

teroristului poate fi dată de dorinţa de a răspândi un mesaj politic sau

de a submina autoritatea de stat, precum şi de fanatismul etnico-

religios.

O altă motivaţie este reacţia de răzbunare şi pedepsire a

sistemului sau doar a unor fapte injuste, reprezentate de aşă-zisul

terorist justiţiar.

În fine, lupta pentru eliberare, emancipare şi obţinerea puterii

politice este socotită de unii autori ca o altă motivaţie determinantă a

terorismului. Sub aspectul psihologiei teroristului trebuie făcută

disocierea între teroristul care răspunde unor condiţionări sociale, cu

un comportament normal, şi teroristul psihopatologic. Acesta din urmă

poate acţiona datorită unor traume ce produc efecte patologice asupra

personalităţii sale.

Cauzele pot fi explicate prin psihopatologia asasinului,

constând în imposibilitatea patologică de a se diferenţia de ceilalţi, de

unde resentimentele sale împotriva societăţii. Aceşti răzvrătiţi

psihopatologici găsesc întotdeauna o raţiune de a se revolta, ceea ce-i

împinge, de multe ori, spre găsirea unor cauze rebele sau grupuri de

terorişti.

175

Intră în această categorie şi naţionalistul secesionist, a cărui

acţiune n u este explicată de cauze obiective, ci doar de dorinţa sa de a

se evidenţia prin acte de violenţă şi de pedepsire a celor pe care îi

găseşte diferiţi şi pe care îi percepe, în mod distorsionat, ca fiind

opresori.

Teroristul cu comportament sinucigaş nu este întotdeauna

motivat de profilul său psihopatologic, acţiunea sa fiind, de cele mai

multe ori, determinată de fanatismul etnico-religios, o asemenea

concluzie fiind justificată datorită activităţii de grup, colective, pe care

aceştia o exercită. De altfel, acţiunea individuală sau colectivă este

principalul criteriu ce separă terorismul psihopatologic de cel social.

Relevant pentru profilul teroristului, pentru modul în care

structura psihică a acestuia este exploatată de către terorişti, este

„ghidul-manual de terorism", cu subtitlul „Studii militare în războiul

sfânt (jihad) împotriva tiranilor', semnat de Osama bin Laden.

Acest text de îndrumare a grupurilor de terorişti, a francizelor şi

a teroriştilor individuali, cuprinde 18 capitole referitoare la modul cum

acţionează Serviciile Secrete, construirea dispozitivelor explozive,

pregătirea şi comiterea asasinatelor, răpiri, falsificarea documentelor,

prepararea otrăvurilor, locurile de amplasare a bombelor, tehnici de

spionaj şi culegere a informaţiilor.16

În cazul răpirilor sunt enumerate principalele obiective pe care

trebuie să le urmărească grupul de terorişti. Între altele, manualul lui

bin Laden enumeră următoarele motive: forţarea guvernului sau a

inamicului de a da curs unor cereri de răscumpărare a unor terorişti;

punerea guvernului într-o situaţie dificilă; obţinerea unor informaţii

folositoare de la ostatici; obţinerea de răscumpărări în bani.

Dar, fără îndoială, principalul scop al unei acţiuni teroriste îl

reprezintă crearea unei stări de panică la nivelul populaţiei, care să

oblige autorităţile să satisfacă oricare dintre solicitările teroriste.

176

<notă>16 Doru Blaj, Ţuţu Pişleag, Constantin Onişor, Despre TERORISM, aproape totul....Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007, pag.40</notă>

Un alt capitol prezentat pe larg de către „liderul" teroriştilor

mondiali îl constituie cel referitor la elementele necesare formării unui

grup de răpitori.

In mod sistematizat sunt enumerate minatoarele: capacitatea de

a face faţă presiunii psihologice şi circumstanţelor dificile, precum şi

capacitatea de a exercita un control asupra adversarului; inteligenţă şi

reflexe rapide, pentru a putea răspunde, în timp util, unor situaţii de

criză sau neprevăzute, ceea ce presupune formă fizică bună şi abilitatea

de a folosi orice tip de armă.

In fine, se insistă asupra cunoaşterii cerinţelor de securitate

înainte, în timpul şi după terminarea operaţiunii, expuse cu un cinism

caracteristic. Astfel, dacă autorităţile trag de timp, sunt instruiţi

teroriştii, ostaticii trebuie executaţi gradual.

Detenţia nu trebuie prelungită, iar eliberarea unor ostatici nu

trebuie să ducă la transferul de informaţii. Eliberarea ostaticilor trebuie

făcută în alt loc favorabil decât cel indicat, iar tragerea de timp din

partea autorităţilor înseamnă, de cele mai multe ori, intenţia lor de a

ataca.

Nu este uitat de către autorii manualului nici un amănunt,

precum verificarea alimentelor sau a altor materiale transmise de către

autorităţi, în incinta controlată.

De observat că manualul Al Qaeda are în vedere acţiuni

teroriste de tip colectiv, motiv pentru care sunt stabilite şi structurile

grupului de răpire, care poate avea un caracter secret sau public.

Grupul de răpire cu caracter secret poate fi de supraveghere, de

protecţie, de răpire propriu-zisă. de urmărire şi de prevenire a

acţiunilor de capturare şi anihilare.

Grupul de răpire cu caracter public include, pe lângă

„diviziunile" sus-amintite, un grup de pază şi control şi, mai ales, un

grup de negociere. In cazul răpirilor publice înainte de stabilirea ţintei

şi executarea răpirii, manualul insistă asupra operaţiunii de culegere a

informaţiilor despre locul unde se va produce răpirea.

177

Aceste "învăţături" către terorişti ce sunt furnizate şi pe internet

sunt destinate, în principal, grupurilor teroriste „de franciză". Acest

concept de organizare a fost folosit pentru a defini celulele anarhiste de

la începutul secolului, dar a redevenit de actualitate în urma analizei

acţiunilor organizaţiei teroriste Al Qaeda.

Este vorba de tentativa de a generaliza o umbrelă ideologică,

politică şi religioasă comună pentru a favoriza apariţia spontană a unui

număr mare de grupuri teroriste izolate, care să acţioneze pentru

atingerea aceluiaşi obiectiv, fără a avea legături propriu-zise de

comandă, control şi susţinere logistică.

Din perspectiva luptei contrateroriste se consideră că acest mod

de organizare este ineficient, motiv pentru care teroriştii încearcă să-l contracareze,

organizând un număr mare de celule de acest gen.

Terorismul de franciză Al Qaeda este subsidiar grupului

principal terorist, care îşi menţine modul de organizare convenţional,

după unii analişti franciză fiind folosită pentru a crea diversiuni sau ca

o sursă de „carne de tun".

Numărul membrilor organizaţiei teroriste de franciză, în funcţie

de numărul grupurilor izolate care le constituie, poate fi cuprins între

câteva zeci şi câteva mii, majoritatea acestora fiind implicaţi direct în

planificarea şi executarea actelor teroriste pe baza manualelor

complete de instrucţie, dar şi a susţinerii financiare şi asistenţei date de

instructori, ce se obţin, la cerere, în funcţie de obiectivele concrete

urmărite, ca şi de mărimea grupului de franciză.

În esenţă, este vorba de elaborarea ideologiei extremiste

complexe, bazată pe ideea conspiraţiei necredincioşilor creştino-

evreieşti (cruciaţi şi sionişti) care e pe punctul de a subjuga total lumea

islamică şi a distruge religia musulmană.

Răspândirea grupurilor de franciză a căpătat un caracter

exploziv prin folosirea intensivă a internetului şi prin menţinerea

monopolului ideologic total asupra conţinutului ideatic, unii analişti

considerând chiar că există trăsături evidente de branding.

178

În acest fel, mesajul violenţei este propagat către două tipuri de

audienţă: locale şi internaţionale.

Mesajele locale au un caracter de avertisment pentru populaţia

care cooperează cu forţele de securitate ale guvernului sau cu armatele

străine, dar şi de încercare de a atrage această populaţie şi liderii ei de

partea teroriştilor. In cadrul acestui mesaj se insistă asupra alungării

companiilor şi investitorilor din străinătate.

Mesajele internaţionale sunt adresate, în primul rând, Statelor

Unite ale Americii sau altor state puternice, contributoare cu forţe

militare în zona de conflict.

Temele principale sunt islamiste, exprimate într-un limbaj

sugestiv, în dorinţa de a fi convingător, extrem de personalizat, vizând

figuri politice, simboluri şi tradiţii într-un stil caricaturizat, conform

metodologiei clasice de demonizare a adversarului.

Personalizarea violenţei este. de fapt, principala caracteristică a

terorismului actual, înainte de toate a terorismului Al Qaeda fiind

rezultatul acţiunii atât a terorismului de franciză, cât şi a

contraterorismului.

Astfel, terorismul islamist extrem a ajuns să fie identificat c u

figura numărul unu Al Qaeda, Osama bin Laden, în vreme ce teroriştii

au redus imaginea răului la numele fostului preşedinte al Statelor

Unite, George W.Bush şi la „susţinătorii şi instigatorii săi sionişti".

Datorită acestei personalizări, terorismul a dobândit o

caracteristică de fenomen endemic, simplificarea şi reducţionismul

făcând mesajul său extrem de permeabil, simplu de însuşit de către

cele mai primitive minţi, iar asocierea sa cu valorile fundamentale ale

islamismului îi oferă o justificare şi o bază permanentă pentru a fi

transformat într-un fenomen în plină dezvoltare, greu de controlat, cu

trăsături extreme, ce ţin de sacrificiu şi asasinat.

Dacă la toate acestea asociem modalitatea de bază de existenţă

a terorismului, constând în încălcarea oricărei norme juridice, morale,

politice şi umanitare ce aparţin necredincioşilor, precum şi faptul că

179

discursul teroriştilor este simplu şi direct pentru masa adepţilor, dar

complex, elaborat şi codificat, utilizând inclusiv transmisiunile prin

satelit pentru capii grupurilor de franciză, putem concluziona că

terorismul a căpătat un caracter de flagel mondial, extins pe toate

palierele vieţii umane, respectiv politic, economic, informaţional,

religios, etnic etc.

<titlu>Organizaţii şi structuri teroriste

ETA, o jumătate de secol de terorism. Sunt puţine organizaţiile

cu o aură atât de sinistră ca ETA - Euskadi Ta Askatasuna, în traducere

„Vatra Bascilor şi Libertate".

De la înfiinţarea sa în anul 1959, peste 800 de morţi sunt puşi

pe seama ETA. victime asumate în cele mai multe cazuri, în urma

aplicării programului separatist purtat în cele şapte regiuni din nordul

Spaniei şi sud-vestul Franţei,

Ţara Bascilor (în bască Euskadi, în spaniolă Pais Vasco) are

capitala la Vitoria (Gasteiz, în bască). Cele şapte regiuni, din care trei

în Franţa (parte a departamentului Pyrenees-Atlantiques) sunt

desemnate prin sloganul zazpiak bat, ceea ce înseamnă „şapte fac

unu".

Limba bascilor se deosebeşte de cea spaniolă, nefiind de origine

indo-europeană, dar din totalul populaţiei din regiune doar jumătate

ştie şi limba bască, restul populaţiei vorbind doar spaniola.

Numele lor vine de la denumirea tribului antic al vasconilor.

Populaţia acestei provincii autonome este de 2.141.800 de locuitori (în

2007), iar suprafaţa este de 7.234 km. pătraţi.

Organizaţia separatistă ETA a fost creată în anul 1959, având ca

scop lupta împotriva ocupaţiei din 1937, operată de trupele lui Franco.

Până la moartea lui Franco, în anul 1975, acţiunile ETA,

începute în 1961 prin tentativa deraierii unui tren cu politicieni şi

culminând cu asasinarea premierului Luis Carrero Blanco, în 1973,

180

urmăreau să fie asimilate luptei împotriva dictaturii, care interzisese

limba şi cultura bască, dar ulterior, când Ţara Bascilor a căpătat o

autonomie de care nu se mai bucură nicio regiune din Ţara Bascilor -

preşedinte, parlament propriu, poliţie proprie, liber control asupra

taxelor şi asupra educaţiei etc. - terorismul acestei organizaţii a devenit

întrutotul gratuit şi odios, sub pretextul cuceririi depline a

independenţei, respins de majoritatea populaţiei din regiune,

În anul 1978 a fost creată aripa politică a organizaţiei, „Hem

Batasuna", care se dovedeşte a fi agentura terorismului, la fel ca şi

ramurile sale „Euskal Herritarok", „Batasuna", astfel, că în cele din

urmă, au fost interzise; spre sfârşitul anilor '80, ETA ajunsese la o rată

de aproximativ 100 de asasinate pe an. culminând în anul 1997 cu

asasinarea consilierului basc moderat Miguel Angel Blanco.

Patru ani mai târziu, în anul 2001, UE declară ETA organizaţie

teroristă, ceea ce vor face şi Statele Unite. în 2003.

În anul 2008, liderul ETA, Javier Lopez Pena, este arestat la

Bordeaux, iar un an mai târziu, liderul militar al ETA, Jurdan Martitegi

este reţinut în Franţa.

Atacurile din Mallorca şi din nordul Spaniei par să indice o

revigorare „aniversară" a violenţelor, deşi nucleul dur al ETA, format

din terorişti antrenaţi pentru atentate, nu pare să conţină mai mulţi de

câteva zeci.

La 11 martie 2004 are loc atentatul terorist din gările din

Madrid, soldat cu 182 de morţi (între care şi 16 români), pus mai întâi

de guvernul Aznar pe seama grupării ETA, ulterior ajungându-se la

concluzia că a fost vorba de reţeaua teroristă Al Qaeda, ceea ce este şi

în prezent contestat.

Adevărata Armată Republicană Irlandeză (Real IRA - RIRA /

True IRA). Formată în februarie - martie 1998, ca o aripă armată

clandestină a Mişcării pentru Suveranitatea celor 32 de Comitate,

181

respectiv ca o succesoare opozantă a IRA, având ca scop îndepărtarea

forţelor britanice din Irlanda de Nord, precum şi unificarea Irlandei.

Mişcarea pentru Suveranitatea celor 32 de Comitate s-a opus

adoptării, în septembrie 1977, de către Sinn Fein, a principiilor

democraţiei şi non violenţei enunţate de Mitchell şi amendamentelor

articolelor 2 şi 3 din Constituţia Irlandeză, din decembrie 1999, care

vizau Irlanda de Nord. Grupul este condus de către Mickey McKevitt,

fostul „responsabil logistic" al IRA; Bernandette Sands McKevitt, soţia

sa, este vicepreşedinte al mişcării.

Activităţile grupării includ atacuri cu bombă, asasinate,

activităţi de contrabandă, extorcări şi furturi. Mulţi membri ai

Adevăratei IRA (RIRA) care s-au opus acordului de încetare a focului

au adus organizaţiei RIRA o infuzie de experienţă în tactica teroristă şi

în fabricarea de bombe, ţintele includ poliţia şi armata britanică din

Irlanda de Nord, precum şi civilii din această regiune.

Organizaţia a încercat, fără succes, comiterea mai multor

atacuri cu bombă pe teritoriul Marii Britanii. Ea şi-a asumat

responsabilitatea pentru atacul cu maşina capcană, de la 15 august

1998, din Omagh, Irlanda de Nord, când au fost ucise 29 de persoane,

iar alte 220 au fost rănite.

După atentatul de la Omagh, gruparea a declarat încetarea

focului, însă la începutul anului şi-a reluat atacurile atât în Irlanda de

Nord cât şi Marea Britanie. Aceste atacuri includ atentatul cu bombă

asupra podului Hammersmith şi cel cu rachete împotriva cartierului

general al MI-6, din Londra.

Efectivele grupării cuprind 150-200 de activişti, la care se

adaugă suporteri ai adepţilor liniei dure a IRA, nemulţumiţi de

armistiţiul declarat de aceasta şi alţi simpatizanţi republicani.

Localizarea grupării şi aria de operaţiuni cuprind Irlanda de Nord,

Republica Irlanda, Marea Britanie.

182

Se bănuieşte că gruparea primeşte fonduri din partea

simpatizanţilor din SUA. Potrivit unor ştiri apărute în presă, se crede,

de asemenea, că RIRA ar fi achiziţionat arme modeme din Balcani.

Al Fatali — Consiliul Revoluţionar (CR). Este o organizaţie

palestiniană cunoscută mai bine sub numele de Organizaţia Abu Nidal

(ANO), condusă de către Sabri al-Bana (Abu Nidal) şi fondată în 1974,

ca o consecinţă a desprinderii din organizaţia Fatah.

Abu Nidal a fost considerată cea mai activă şi mai periculoasă

organizaţie teroristă palestiniană, care a făcut numeroase victime în

anii '80. Ea şi-a demonstrat capacitatea de a opera în zone întinse din

Orientul Mijlociu, Asia, America de Sud şi Europa.

Spre deosebire de alte organizaţii palestiniene, ea a organizat

operaţiuni şi acte teroriste împotriva unor obiective aparţinând unui

număr mare de ţări şi împotriva militanţilor palestinieni acuzaţi de

atitudine moderată.

De la începutul anilor '80, Fatah-CR a început să atace şi ţinte

evreieşti, israeliene şi occidentale. Ea şi-a încetat practic atacurile

teroriste în anii '90, deşi se consideră că păstrează încă potenţial de

periculozitate, datorită noilor sale relaţii cu Iranul,

Fatah - CR are aproximativ 400 de membri şi câteva zeci de

cadre ale miliţiilor din taberele palestiniene de refugiaţi din Liban. Nu

se cunosc organizaţiile afiliate în Teritoriile Autonome.

Între 1974 - 1980, cartierul general al organizaţiei s-a aflat în

Bagdad, iar activităţile sale au fost coordonate în special de către

irakieni, care i-au acordat suport logistic substanţial lui Abu Nidal.

Ulterior, în 1985, cartierul general a fost mutat în Libia.

Gruparea are numeroase birouri în Siria, Yemen, Iran, Sudan şi

Liban. Ea este considerată una dintre cele mai viabile organizaţii

teroriste din punct de vedere economic.

183

Se estimează că în afara sumelor de bani primite de la statele

sponsori, ea obţine venituri din extorcări de bani şi din propria sa reţea

de afaceri şi organizaţii de acoperire.

Organizaţia pretinde că lupta armată împotriva Israelului este

un principiu sfânt, singura cale pentru a obţine eliberarea tuturor

palestinienilor şi nimeni nu-i poate nega poporului palestinian acest

drept. Fatah şi liderii săi au trădat acest principiu şi Convenţia

Palestiniană şi de aceea trebuie pedepsiţi.

Pentru a grăbi victoria revoluţiei arabe, singura care poate duce

la eliberarea Palestinei, este nevoie de terorism atât inter- arab cât şi

intra-palestinian.

Secta AUM (Aum Shinrikyo). Organizaţia a fost înfiinţată în

anul 1987 de Shoko Asahara, scopul acesteia fiind de a stăpâni toată

Japonia şi apoi întreaga lume.

Aprobată în 1989 să funcţioneze ca o entitate religioasă,

conform legislaţiei japoneze, gruparea a candidat la alegerile

parlamentare din Japonia, în 1990.

Cu trecerea timpului, cultul a început să facă preziceri

referitoare la sfârşitul lumii, declarând că Statele Unite vor începe cel

de-al treilea război mondial cu Japonia.

Guvernul japonez a revocat recunoaşterea AUM ca organizaţie

religioasă, în octombrie 1995. Cu toate acestea, în 1997 guvernul a

decis să nu invoce Legea anti-subversivă împotriva grupului, care ar fi

scos cultul în afara legii.

La 20 martie 1995, membrii AUM, în mod simultan au

întreprins un atac chimic cu substanţe neuroparalizante în mai multe

staţii de metrou din Tokyo, ucigând 12 persoane şi rănind peste 6.000.

Studii recente arată că numărul persoanelor care au suferit

vătămări fizice ca urmare a atacului chimic este de aproape 1300,

restul fiind afectaţi de traume psihice.

184

Gruparea a fost responsabilă şi pentru alte „accidente chimice

suspecte" petrecute în Japonia în 1994. Poliţia japoneză l-a arestat pe

Asahara în mai 1995, acesta fiind judecat pentru 17 crime, la sfârşitul

anului 2000.

Se estimează că secta AUM are în componenţă între 1500 şi

2000 de membri şi este posesoare a unui site pe internet.

În timpul atacului asupra staţiilor de metrou din Tokyo,

gruparea declara că numără 9000 de membri în Japonia şi peste 40000

în întreaga lume.

Principalii membri ai sectei AUM se găsesc doar în Japonia,

ramuri derivate din grupare, situate pe teritoriul Rusiei, având în

componenţă un număr nedeterminat de membri.

Congresul pentru Libertate şi Democraţie al Kurdistanului -

KADEK (fost PKK- denumire schimbată la 16.04.2002). A fost fondat

în 1974 ca o grupare marxist-leninistă a turcilor de origine kurdă.

Obiectivul organizaţiei este crearea unui stat kurd independent,

care să cuprindă zona de sud-est a Turciei, nordul Irakului, precum şi

teritorii aflate în prezent în componenţa Siriei şi Iranului, zone în care

populaţia este majoritar kurdă. Din anul 1990, Kadek a trecut la

activităţi de gherilă rurală şi urbană.

La începutul lui 1999, autorităţile turce l-au capturat în Kenya

pe preşedintele organizaţiei, Abdullah Ocalan. Ulterior, Curtea

Supremă de Securitate din Turcia l-a condamnat pe acesta la moarte.

În august 1999, Ocalan a anunţat „o iniţiativă la pace",

ordonând membrilor grupării să se abţină de la orice act de violenţă şi

cerând instaurarea unui dialog cu Ankara în problema kurdă.

La Congresul KADEK, organizat în ianuarie 2000, membrii

partidului au susţinut iniţiativa lui Ocalan şi au declarat că vor folosi

doar mijloace politice în atingerea noului obiectiv al grupării, şi anume

obţinerea de drepturi civile pentru kurzii din Turcia.

185

După arestarea liderului Abdullah Ocalan, preocupările de bază

ale grupării au devenit:

• menţinerea şi dezvoltarea capacităţii de luptă

• atragerea de noi membri

• controlarea diasporei kurde

• identificarea de noi surse de finanţare, precum şi

exploatarea celor deja existente

• obţinerea de drepturi pentru populaţia de origine kurdă

din Turcia, crearea de publicaţii şi posturi radio-tv în

limba kurdă etc)

• obţinerea statutului de partener de dialog cu statele

occidentale, după modelul OEP.

Principalele ţinte ale actelor teroriste ale KADEK au fost forţele

guvernamentale de securitate din Turcia.

In încercarea de a produce pagube industriei de turism a

Turciei, la începutul anilor '90 KADEK a atacat cu bombe locuri

turistice şi hoteluri şi, de asemenea, a răpit turişti străini.

În majoritatea cazurilor, sursele de finanţare ale KADEK sunt

ilegale, intrând sub incidenţa legilor penale, fapt ce sporeşte gradul de

periculozitate al grupării.

Principalele surse de finanţare ale KADEK sunt:

• traficul de droguri

• traficul de persoane

• extorcările de fonduri, tâlhăriile şi alte fapte

asemănătoare

• impunerea de taxe de protecţie

• răpirile de persoane

• cotizaţiile plătite de membri şi simpatizanţi cu

posibilităţi materiale.

Organizaţia numără aproximativ 4000 - 5000 de membri, dintre

care majoritatea sunt amplasaţi în nordul Irakului. Are mii de

186

simpatizanţi în Turcia şi în Europa, aria de operare cuprinzând Turcia

şi Orientul Mijlociu.

KADEK dispune în Turcia de echiparea specifică unei grupări

de gherilă de mare anvergură, respectiv armament uşor de infanterie,

mine antitanc şi antipersonal, mitraliere antiaeriene grele, staţii de

radiotransmisiuni etc.

Această dotare este localizată, în primul rând, în zonele de

conflict din nordul Irakului, ramurile din statele europene ale

organizaţiei dispunând de armament uşor (în majoritatea cazurilor în

cantităţi limitate), la care se adaugă şi capacitatea de a produce şi folosi

dispozitive explozive artizanale.

„La vedere", tactica organizaţiei evidenţiază o moderaţie

constantă, complementară urmăririi pas cu pas a strategiei de reformă

politică a activităţilor specifice.

Păstrarea acestei caracteristici este, însă, concordantă cu

dinamica reacţiei guvernului de la Ankara faţă de efortul de conciliere

al KADEK, principala problemă internă a organizaţiei constituind-o în

prezent menţinerea unităţii de acţiune şi a coeziunii potenţialului uman

aderent în promovarea „cauzei kurde".

Hezbollah. Hezbollah este o organizaţie care aderă la ideologia

lui Khomeini şi care reprezintă o „umbrelă" pentru diferitele grupări

radicale şiite.

Organizaţia s-a înfiinţat în 1982, în urma încheierii războiului

Galileei şi a instalării păcii în Liban, precum şi ca urmare a creşterii

prezenţei iraniene şi a influenţei acesteia în zonă.

Organizaţia Hezbollah s-a înfiinţat ca un organism al

fundamentaliştilor şiiţi condus de clerici, care vedeau în adoptarea

doctrinei iraniene o soluţie a lipsurilor politice din Liban. Aceasta

prevedea şi folosirea terorii ca mijloc de realizare a obiectivelor

politice (răsturnarea regimului creştin, instaurarea în Liban a unei

republici islamice; supunerea „Falangelor libaneze" guvernului legal;

187

eliminarea din Liban a „practicilor imperialismului occidental"; lupta

împotriva Israelului; desfăşurarea de alegeri populare).

Organizaţia Hezbollah derulează o vastă campanie în scopul

realizării unui front comun cu alte grupuri teroriste, printre care Hamas

şi Jihadul Islamic. Gruparea are în vedere amplificarea acţiunilor

teroriste împotriva Israelului, dar şi asupra obiectivelor acestuia din

străinătate.

De asemenea, organizaţia urmăreşte intensificarea activităţilor

proprii în plan financiar, propagandistic, informativ şi

contrainformativ, atât pe teritoriul libanez, cât şi în alte state ale lumii

unde şi-a constituit puncte de sprijin.

Organizaţia are o structură de pregătire în Liban, precum şi în

exteriorul acestuia. Activitatea de pregătire are ca obiectiv construirea

unor forţe umane de încredere, pentru structura militară şi pentru

activitatea teroristă.

Liderul spiritual al mişcării în Liban este şeicul Muhammad

Hussein Fadlallah, care acţionează ca şef al Mujtahid - mediator al

Legii Islamice în cadrul comunităţii şiite din Liban.

Cu trecerea timpului, Hezbollah a devenit al doilea grup

reprezentat la nivel local şi condus de funcţionari regionali.

Principalul susţinător financiar şi logistic al Hezbollah este

Iranul. Alte surse de finanţare ale organizaţiei sunt constituite în mare

parte de activităţile comerciale, legale şi ilegale, folosite ca acoperire

de către membrii filialelor mişcării din diverse state ale lumii.

Logistica militară a organizaţiei, utilizată în confruntările

armate din zona Orientului Mijlociu, este procurată, în mare parte din

Iran, Rusia, Irak şi Bosnia-Herţegovina.

Ideologia organizaţiei se bazează pe doctrinele lui Khomeini,

care au ca principal obiectiv înfiinţarea unei republici pan-islamice,

conduse de clerici religioşi.

Punctul de vedere al organizaţiei, publicat pentru prima dată în

Platforma politică din februarie 1985, este următorul: „Soluţia

188

problemelor din Liban este înfiinţarea unei republici islamice, deoarece

numai acest tip de regim poate oferi dreptate şi egalitate cetăţenilor

libanezi".

Organizaţia Hezbollah consideră că un obiectiv important este

lupta împotriva „imperialismului occidental" şi eradicarea acestuia din

Liban. Grupul militează pentru o retragere completă a americanilor şi

francezilor din Liban, inclusiv a instituţiilor lor. Acest conflict cu

Israelul este privit ca un element de interes central. Acesta nu se

limitează numai la prezenţa forţelor israeliene în Liban, ci la

„distrugerea completă a statului Israel şi înfiinţarea unui regim islamic,

inclusiv în Ierusalim".

Hamas (Harakat Muqawam Islamiya - Mişcarea de Rezistenţă

Islamică). Hamas (cuvânt cu înţelesul de curaj şi bravură) este o

organizaţie extremistă islamică care a devenit activă la începutul

Intifadei (1987), operând mai întâi în Fâşia Gaza, dar şi în Cisiordania.

Hamas a jucat un rol important în acte subversive violente şi operaţiuni

teroriste extreme, atât împotriva Israelului cât şi împotriva arabilor. In

perioada iniţială a fost condusă de persoane identificate ca aparţinând

organizaţiei Fraţii Musulmani din Teritorii.

În timpul Intifadei, Hamas a exploatat momentul pentru

dezvoltarea activităţii în Cisiordania, în scopul de a deveni organizaţia

fundamentalistă islamică dominantă. Îşi defineşte obiectivul prioritar

ca fiind Jihadul (Războiul Sfânt) pentru eliberarea Palestinei şi

înfiinţarea unui stat islamic Palestinian „de la Marea Mediterană până

la Râul Iordan".

A câştigat încrederea palestinienilor prin participarea la violenţe

de stradă şi asasinate, întărindu-şi astfel potenţialul şi rolul în cadrul

Intifadei. Din cauza activităţii subversive şi teroriste, Hamas a fost

scoasă în afara legii în septembrie 1990.

După Războiul din Golf, Hamas a devenit organizaţia cu cea

mai mare activitate teroristă în Teritorii şi în interiorul Israelului.

189

Astăzi, este a doua grupare importantă după Fatah şi câteodată

este privită ca o ameninţare la adresa hegemoniei naţionalismului laic.

In prezent, este cel mai puternic grup care se opune procesului

de pace. Creşterea activităţii sale teroriste prin intermediul teroriştilor

sinucigaşi asupra ţintelor civile din Israel a încetinit şi chiar ameninţă

să blocheze procesul de pace.

Hamas a reuşit să formeze un sistem social care să constituie o

alternativă a structurii politico-sociale oferite de Organizaţia pentru

Eliberarea Palestinei (OEP).

Prestigiul organizaţiei se bazează atât pe capacităţile ideologice

cât şi pe cele practice, ca o mişcare a cărei contribuţie la viaţa

cotidiană nu a fost mai puţin importantă decât cea din cadrul Mişcării

de Luptă împotriva Israelului şi împotriva ocupaţiei.

O schimbare importantă din cadrul organizaţiei a fost tranziţia

de la pasivitatea faţă de regimul israelian la activităţi militare şi

violente de amploare, în special în interiorul Fâşiei Gaza şi în

exteriorul acesteia.

Mişcarea şi-a schimbat denumirea în Mişcarea de Rezistenţă

Islamică - Hamas şi şi-a dezvăluit caracterul palestinian. A susţinut că

nu este numai o forţă paralelă, dar şi o alternativă la controlul aproape

total al OEP şi facţiunilor sale asupra palestinienilor din Teritorii.

Jihadul Islamic Palestinian (JIP). Sub denumirea „Harakat al-

Jihad al-Islami al-Filastini" (JIP), mai multe facţiuni islamice radicale

palestiniene au devenit active începând cu 1979 în teritoriile

palestiniene, în principal ca urmare a revoluţiei islamice din Iran şi a

creşterii numărului de militanţi islamici din regiune.

Se consideră că gruparea a fost înfiinţată între anii 1979 - 1980,

în Egipt, de către foştii membri ai grupării „Fraţii Musulmani",

proveniţi din Fâşia Gaza.

Localizarea geografică a organizaţiei cuprinde Teritoriile

Autonome Palestiniene, Siria, Liban, Egipt şi Iran. Facţiunea condusă

190

de Fathi Shqaqi a devenit în ultimii ani cel mai proeminent grup

terorist palestinian care a adoptat ideologia Jihad-ului.

Membrii acestei facţiuni văd în „entitatea sionistă" cel mai

mare duşman al „Fraţilor Musulmani" şi principala ţintă ce trebuie

distrusă.

În acest sens, JIP cheamă la înfăptuirea unei lupte armate pentru

eliberarea Palestinei. Aceasta va trebui să fie sprijinită de o luptă de

gherilă condusă de brigăzi revoluţionare, ce au ca sarcină atacarea

obiectivelor israeliene considerate vulnerabile. Militanţii grupării cred

că sunt cei care pun bazele distrugerii Israelului prin lupta ce va fi

dusă, ulterior, de „marea armată islamică arabă".

La începutul Intifadei, gruparea număra aproape 250 de membri

şi câteva sute de simpatizanţi, majoritatea din rândul tinerilor aflaţi în

universităţi sau de pe lângă moschei.

Fathi Shqaqi a fost ucis, în octombrie 1995, în Malta, de către

agenţii israelieni. Succesorul său este dr. Ramadan Abdallah Shalah.

care a locuit câţiva ani în Florida, SUA, şi s-a mutat la Damasc la

începutul anului 1996. Shalah nu are carisma, capacitatea intelectuală

şi organizatorică a lui Fathi Shqaqi, aceasta influenţând poziţia şi

activitatea organizaţiei.

Grupul a fost activ pe scena politică în Teritorii, în special în

Fâşia Gaza, adunând laolaltă studenţi şi intelectuali.

Până la fondarea Autorităţii Palestiniene în 1994, JIP nu avea

conexiuni cu Hamas, fiind privită chiar ca o rivală a acestei organizaţii.

De atunci, în principal după ce Hamas şi-a schimbat strategia de

acţiune, comiţând atentate, inclusiv sinucigaşe, au existat câteva

cooperări la nivel operaţional între cele două organizaţii, cum ar fi

atacurile armate din februarie 1995, de la Beit-Lyd, sau coordonarea

simultană a altor atacuri teroriste.

Moartea lui Fathi Shqaqi a determinat o incertitudine în ceea ce

priveşte poziţia organizaţiei în Teritorii, aceasta nemaifiind privită ca

un rival de către Hamas.

191

Gruparea are birouri în Beirut, Damasc, Teheran şi Khartoum,

dar activitatea sa este concentrată în Liban, unde există câteva zeci de

membri ai JIP. Are influenţă în Fâşia Gaza, în special la Universitatea

Islamică, dar nu în aşa măsură încât să reprezinte un pericol asupra

poziţiei dominante a Hamas, în calitate de organizaţie islamică

palestiniană conducătoare.

Frontul Popular de Eliberare a Palestinei Gruparea disidentă

Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (FPEP) a fost creată în anul

1967, având ca lider pe Georges Habache.

De la înfiinţare şi până în prezent, conducerea grupării disidente

Frontul Popular de Eliberare a Palestinei are sediul în Damasc - Siria.

Membrii şi simpatizanţii FPEP sunt antrenaţi în tabere de

pregătire situate în Algeria, Irak, Libia şi Siria, ţări care au sprijinit

financiar şi logistic organizaţia.

În cursul anului 2000, după demisia lui Georges Habache din

funcţia de secretar general al FPEP, în locul acestuia a fost ales Abu

Ali Mustafa.

Printre activităţile desfăşurate de membrii şi simpatizanţii

organizaţiei în zona Europei de Est se numără şi înfiinţarea unor

societăţi comerciale de pe urma cărora obţin importante sume de bani,

care sunt transferate ilegal în vederea susţinerii logistice a grupării.

De asemenea, gruparea se implică în activităţi de culegere de

informaţii (urmărindu-se şi penetrarea celorlalte organizaţii pales-

tiniene rivale), de atragere de noi membri sau simpatizanţi, precum şi

în activităţi specifice de propagandă.

AI-Qaeda (Baza) Maktab At-Khidamat (MAK - Biroul

serviciilor) Frontul Islamic Internaţional pentru Jihad împotriva

Evreilor şi a Cruciaţilor.

Al-Qaeda este o grupare cu sprijin multinaţional, care finan-

ţează şi organizează activităţile militanţilor islamici din lumea întreagă.

192

A luat naştere în cursul războiului afgan împotriva sovieticilor

în 1988, iar ca membru de bază, Osama Bin Laden foloseşte o reţea

internaţională ramificată pentru a menţine contactul între extremiştii

musulmani din diverse ţări.

Folosind mijloace tehnice avansate, cum ar fi telefonia prin

satelit şi internetul, el este permanent în legătură cu adepţi din întreaga

lume arabă, dar şi din Europa, Asia, Statele Unite şi Canada.

Având baza în Afganistan, obiectivul principal al organizaţiei

este răsturnarea guvernelor unor state musulmane - considerate a fi

corupte şi eretice - şi înlocuirea lor cu guverne islamice care să

respecte Sharia (legea islamică). Al-Qaeda are o atitudine profund anti-

occidentală, percepând Statele Unite ca fiind cel mai mare duşman al

Islamului.

Bin Laden a emis trei decrete religioase „Fatwa", prin care

cheamă musulmanii să ridice armele împotriva Statelor Unite.

Organizaţia mai încearcă să transforme grupările islamice

existente în organizaţii extremiste şi să creeze astfel de grupări acolo

unde acestea nu există. Susţine ideea distrugerii Statelor Unite, văzute

ca principalul obstacol în reforma societăţilor musulmane.

De asemenea, sprijină luptătorii musulmani din Afganistan,

Algeria, Bosnia, Cecenia, Eritreea, Kosovo, Pakistan, Somalia.

Tadjikistan şi Yemen.

Osama Bin Laden şi-a început cariera ca luptător în războiul

sfânt în 1979, anul în care trupele sovietice au invadat Afganistanul. El

şi-a transferat afacerile din Arabia Saudită în Afganistan, aducând aici

sute de muncitori care îi erau loiali şi utilaje grele de construcţie,

declanşând acţiunile care vizau eliberarea teritoriului de invadatorii

necredincioşi. Dându-şi seama că afganilor le lipseau mijloacele de

infrastructură şi forţele necesare să lupte într-un conflict de durată, el

s-a ocupat, în primul rând, de rezolvarea acestor probleme.

Primul pas a fost crearea unui program bine organizat de

înrolări; împreună cu Abdallah Azzam, liderul palestinian al grupării

193

„Fraţii Musulmani", el a organizat un birou de recrutări Maktab al-

Khidamat (MAK - Biroul Serviciilor).

„MAK" a lansat tinerilor musulmani din întreaga lume arabă

chemarea de a veni să lupte în Afganistan şi şi-a creat sucursale în

întreaga lume. inclusiv în Statele Unite şi Europa. Bin Laden a acoperit

cheltuielile de transport în Afganistan al noilor recruţi şi a creat tabere

pentru pregătirea acestora.

Guvernul afgan a pus la dispoziţie terenuri şi resurse, iar Bin

Laden a adus din întreaga lume experţi în războiul de gherilă, sabotaj

şi operaţiuni sub acoperire. În mai puţin de un an, mii de voluntari se

antrenau în taberele sale militare private.

Se estimează că circa 10000 de luptători au urmat cursuri de

pregătire şi au acumulat experienţă de luptă în Afganistan.

Dintre aceştia, doar o zecime proveneau din rândurile

cetăţenilor de origine afgană. Aproape jumătate dintre ei erau originari

din Arabia Saudită, ţara natală a lui Bin Laden.

Alţii proveneau din Algeria (circa 3000) şi Egipt (2000). Lor li

se alăturaseră alte câteva mii, care veneau din diferite ţări musulmane,

cum ar fi Yemen, Pakistan şi Sudan.

Războiul din Afganistan a reprezentat scena de desfăşurare a

uneia dintre cele mai importante confruntări finale între două super-

puteri. Statele Unite şi Uniunea Sovietică.

La vremea aceea, americanii aveau aceleaşi obiective ca şi

mujahedinii lui Bin Laden, şi anume alungarea trupelor sovietice din

Afganistan.

În cursul unei operaţiuni care, la vremea respectivă, a fost

considerată ca fiind cea mai reuşită operaţiune sub acoperire, Agenţia

Centrală de Informaţii a SUA (CIA) a lansat o campanie de înarmare şi

pregătire a gherilelor mujahedine în lupta împotriva URSS, finanţată

cu 500 de milioane de dolari pe an.

Cei mai „promiţători" lideri ai luptătorilor de gherilă au fost

„sponsorizaţi" de către CIA. Sursele oficiale americane evită, din

194

motive lesne de înţeles, să răspundă la întrebarea dacă Osama Bin

Laden a fost sau nu unul dintre „aleşii" CIA, la vremea respectivă.

Organizaţia acestuia a fost una dintre cele 7 facţiuni principale ale

mujahedinilor.

Se apreciază că un important număr de arme moderne

americane, inclusiv rachete antiaeriene „Stinger", au ajuns în arsenalul

acestei grupări şi se spune că cea mai mare parte dintre acestea sunt, în

continuare acolo.

În afără de taberele înfiinţate în ţările arabe „prietene",

majoritatea centrelor de pregătire ale mujahedinilor din Afganistan au

continuat să funcţioneze, asigurând trimiterea de mercenari islamici în

conflictele desfăşurate în unele ţări.

Afganistanul a continuat să rămână un important punct de

comandă al mujahedinilor, de unde combatanţi bine pregătiţi puteau fi

trimişi să lupte acolo unde era nevoie de ei. Veteranii mujahedini au

început să se facă simţiţi în conflictele islamice din zone ca

Somalia, Bosnia, Kosovo şi Cecenia.

Către finalul războiului din Afganistan, la sfârşitul anilor '80,

Bin Laden s-a despărţit de Azzam, co-fondatorul structurii MAK, şi, în

1988, a înfiinţat Al-Qaeda, pentru a continua Jihad-ul. Astfel, în timp

ce Azzam sprijinea musulmanii din Afganistan, Bin Laden îşi îndrepta

atenţia împotriva altor ţări.

La sfârşitul lui 1989, Abdullah Azzam a murit în explozia unei

maşini capcană, atentat pus pe seama unei facţiuni afgane rivale. La

vremea respectivă au circulat zvonuri că în spatele atentatului s-ar fi

aflat însuşi Bin Laden.

Într-un articol publicat la 28 mai 1998, de către cotidianul „The

News" din Islamabad, apărea ştirea conform căreia Osama Bin Laden

anunţase crearea unui Front Islamic Internaţional pentru Jihad

împotriva Americii şi a Israelului.

Într-un interviu acordat unui grup de ziarişti care s-au

deplasat din Pakistan la baza lui Bin Laden din Khost, în sudul

195

Afganistanului, acesta a declarat că lideri ai mişcărilor islamice din

mai multe ţări, inclusiv Pakistanul, şi-au manifestat interesul de a se

alătura Frontului. El a mai declarat că dr. Aiman Al-Zawahiri, liderul

grupării Jamaat-ul-Jihad din Egipt, a jucat un rol esenţial în înfiinţarea

Frontului.

Adresându-se musulmanilor din întreaga lume, autorităţile

religioase (Diema) afgane spuneau: „Duşmanii Islamului nu se

limitează doar la un anume grup sau partid; toţi ateii sunt duşmanii

Islamului şi sunt prieteni între ei". Aceste autorităţi declarau „Jihad, în

baza legilor Shariei, împotriva Statelor Unite şi a adepţilor lor" şi

chemau guvernele islamice să-şi facă datoria şi să pornească „Jihadul

armat împotriva duşmanilor Islamului", subliniind că „dacă

musulmanii nu îşi îndeplinesc responsabilităţile, duşmanii Islamului

vor ocupa şi celelalte două moschei sfinte, aşa cum au ocupat

moscheea Al-Aqsa".

într-o declaraţie ataşată acestui decret se sublinia că „Fatwa" nu

este un decret emis de către autorităţile religioase dintr-o ţară

musulmană, ci unul religios, pe care fiecare musulman trebuie să-l adopte şi să-l

respecte. „Este posibil ca în Afganistan să mai existe

încă vreo câteva sute de voluntari arabi din cele câteva mii de persoane

care au venit în această ţară, trecând prin Pakistan în anii '80. pentru a

participa la „Jihadul" împotriva Armatei Roşii sovietice,

Afganistanul contemporan continuă să reprezinte o

ascunzătoare sigură pentru aceştia. Cei care au revenit în ţările lor după

război s-au alăturat, în cea mai mare parte, luptei politice şi militare

pentru instaurarea unor regiuni islamice.

Cunoscuţi sub numele de arabi-afgani, aceşti luptători islamici

experimentaţi sunt în prezent extremiştii cei mai periculoşi care luptă

împotriva guvernului algerian şi al celui egiptean.

Al-Qaeda reprezintă o reţea formată din mai multe organizaţii

fundamental iste din diverse ţări.

196

Factorul comun al tuturor acestor grupări este folosirea actelor

de terorism pentru atingerea scopurilor lor politice şi o agendă de lucru

al cărei obiectiv prioritar îl reprezintă răsturnarea „guvernelor eretice"

din ţările lor şi crearea unor guverne islamice care să conducă pe baza

legii islamice „Sharia".

În opinia lui Bin Laden, termenul ..eretici" include regimurile

arabe „pragmatice" (inclusiv cel din ţara sa natală, Arabia Saudită) şi

Statele Unite, considerate că ocupă pe nedrept locurile musulmane

sfinte de la Mecca şi Medina şi acuzate pentru sprijinul acordat

evreilor în cucerirea Palestinei,

Toate declaraţiile publice ale lui Bin Laden sunt străbătute de

un obiectiv strategic fundamental, predominant: alungarea americani-

lor militari şi civili din Arabia Saudită şi din întreaga zonă a Golfului,

Bin Laden vede în Frontul Islamic mijlocul prin care duşmanul

american va fi în cele din urmă învins: „Mişcarea face progrese mici şi

sigure şi sunt sigur că vom obţine, cu ajutorul lui Allah, victoria

împotriva evreilor şi a americanilor. Intrarea americanilor în locurile

sfinte a creat o vie emoţie în lumea musulmană, emoţie mult mai

puternică decât a existat vreodată.

În prezent, cooperarea între adepţii acestei religii s-a extins.

Frontul Islamic Internaţional pentru Jihad împotriva Evreilor şi a

Cruciaţilor, din care noi facem parte alături de alte grupări, s-a născut

din acest efort."

Ceea ce îi îngrijorează cel mai mult pe funcţionarii CIA este

versatilitatea lui Bin Laden. Reţeaua sa teroristă este extrem de

flexibilă, celulele fiind organizate semiautonorn, ascunzându-se. de

regulă, sub faţada unor asociaţii onorabile.

În numele victoriei Islamului, acesta foloseşte ultimele cuceriri

tehnologice ale Occidentului, cum ar fi aparatura de comunicaţii

ultrasofisticată, site-urile de internet criptate, etc.

Numele lui Bin Laden a fost legat, înainte de atacul de la 11

septembrie 2001, de mai multe acte teroriste comise în întreaga lume

197

Printre acestea se numără atacurile de la Riad (noiembrie 1995)

şi Dharn (iunie 1996). soldate cu circa 30 de morţi. Nu se ştie cu

exactitate dacă el a avut legătură directă cu aceste două atacuri.

El este, de asemenea, implicat în atacul terorist comis într-un

hotel yemenit (decembrie 1992), soldat cu rănirea mai multor turişti, în

tentativa de asasinare a preşedintelui egiptean Mubarak în Etiopia

(iunie 1995), în atentatul cu bombă asupra complexului WTC

(februarie 1993), soldat cu trei morţi şi sute de răniţi şi în atacul comis

împotriva forţelor americane din Somalia, soldat cu sute de răniţi.

Al Qaeda şi Bin Laden sunt consideraţi, pe baza probelor

furnizate de Administraţia SUA, autorii celui mai distrugător atac

terorist din istoria umanităţii, care a lovit, marţi, 11 septembrie 2001,

în chiar inima Americii, acolo unde sistemele de securitate naţională

sunt ultrasofisticate, ultraprofesioniste, unde NASA şi CIA

supraveghează orice mişcare suspectă pentru a nu prejudicia interesele

americane.

Teroriştii au inventat o nouă tactică de atac, la care nimeni nu s-

a gândit. Din cele patru aeronave, trei au lovit cu efecte distrugătoare

inimaginabile cele două Turnuri Gemene ale World Trade Center din

New York, fortăreaţa militară Pentagon, în vreme ce un altul s-a

prăbuşit la Pittsburg, în Pennsylvania.

Atacul terorist abătut asupra SUA a fost comparat de

comentatori cu atacul japonezilor asupra bazei americane Pearl

Harbour, din decembrie 1949 şi, tot ca atunci, a fost reactivată teoria

conspiraţionistă.

Din punctul de vedere al istoriei terorismului, acest atentat cu

efecte devastatoare ne face să ne întrebăm dacă nu este posibil un atac

cu armament nuclear care să provoace dezastre similare cu cele de la

Hiroshima sau Nagasaki.17

198

<notă>17 Tudor Cearapin, Terorismul internaţional - Repere juridice, istorice şi forme demanifestare. Editura Fundaţia Revista Jandarmeriei, Bucureşti, 2005, pag.52</notă>

Atentatul de la 11 septembrie a dus, după aproape o lună de

pregătiri, la declanşarea războiului antiterorist de către SUA împotriva

Afganistanului şi organizaţiei Al Qaeda.

Preşedintele G.W.Bush a declarat: „La ordinele mele, armata

SUA a declanşat lovituri împotriva taberelor de antrenament teroriste

ale reţelei Al Qaeda şi împotriva bazelor militare ale talibanilor".

Operaţiunea declanşată sub denumirea „Sacrificiu pentru

libertate" s-a soldat în cei peste opt ani cu sute de mii de victime din

rândul afganilor, în cea mai mare parte civili, şi cu mii de morţi din

partea forţelor americane şi aliate.

În urma hotărârii preşedintelui Barack Obama, zeci de mii de

militari americani şi tehnica aferentă de luptă au fost dislocate din Irak

în Afganistan, unde continuă lupta împotriva lui Osama Bin Laden şi

organizaţiei sale Al Qaeda.

199

<titlu>5. Contraterorismul, o strategie geopoliticăglobalizantă

Abordarea conceptului de contraterorism ne determină să-l corelăm cu

conceptul de terorism. In acest context, aproape toate

definiţiile oficiale ale terorismului fac referire la utilizarea sau

ameninţarea cu o acţiune care este violentă cu scopul de a influenţa,

intimida, un guvern, o populaţie şi de a servi ca mijloc de promovare a

unei cauze politice, religioase sau ideologice.

Atât în definirea terorismului, cât şi a contraterorismului apar

anumite limite legate de efectele emoţionale de conflict, propaganda şi

dezinformarea oficială, ambivalenţa tactică a părţilor în conflict, cât şi

discrepanţa de percepţie culturală.

Pe bună dreptate, după atacurile de la 11 septembrie 2001 s-a

acceptat ideea că acestea au schimbat în mod dramatic lumea,

vorbindu-se tot mai mult de „epoca terorii", dar şi de „războiul global"

împotriva terorismului. Doar că terorismul poate fi identificat cu

violenţa politică. În sens larg, acest concept are un număr de forme de

manifestări de mică şi mare violenţă.

Marea violenţă politică se consideră a fi: revolta şi violenţa

urbană; rebeliunea armată; revoluţia sau contrarevoluţia; starea de

teroare sau represiune; războiul civil; războiul convenţional şi războiul

nuclear.

În această categorie de mare violenţă politică este inclus şi

terorismul transnaţional şi internaţional, în vreme ce terorismul intern,

200

politic sau cu alte scopuri, este socotit a face parte din mica violenţă

politică, în cadrul căreia mai sunt incluse: acte izolate de sabotaj sau

atacuri asupra proprietăţii; tentative izolate de asasinat politic; războiul

gangsterilor şi vendetele; guerila locală; răscoala; raiduri de tip guerilă

asupra statelor străine; răpirile; luarea de ostatici.

Desigur, în foarte multe situaţii este greu de făcut o disociere

între aceste forme de violenţă politică, pe care o definim în raport cu

implicarea statală, celelalte forme de violenţă (domestică etc.)

nefăcând obiectul acestei categorii.

Utilizând noţiunea de violenţă politică - alături de cele de

ameninţare primară şi conflict asimetric - drept gen proxim, avem

posibilitatea de a evidenţia diferenţele specifice în cazul fiecărei

subspecii, inclusiv în cel al terorismului, pe care îl putem identifica în

mod mult mai concret, ceea ce poate defini şi determina şi conţinutul

conceptului de contraterorism.

În cadrul luptelor pentru eliberare, emancipare şi obţinerea

puterii politice, insurgenţa poate fi asociată ca „strategia săracului", iar

terorismul ca „strategie a săracului disperat". Multe grupări teroriste au

fost/sunt motivate de idealuri legitime care nu pot fi obţinute pe cale

politică, militară sau de altă natură.

Se poate aprecia că, în cazul de faţă, după obţinerea puterii

politice, acţiunile teroriste încetează.

Totodată, elementul doctrinar, şi în cazul terorismului, dar şi în

cazul contraterorismului, este esenţial pentru delimitarea conceptuală

şi acţională.

Contraterorismul se acceptă unani, ca fiind răspunsul la o

acţiune teroristă care a avut loc şi presupune ripostă tactică,

investigarea crimei şi structura de conducere a acţiunilor de urgenţă

care dirijează măsurile de anihilare ale unei acţiuni teroriste, aflată în

curs de desfăşurare.

La nivel global, contraterorismul, ca formă de răspuns la

violenţa politică, militară sau economică, determină ca, în

201

contracararea acestui fenomen, eforturile globale să fie orientate în

planul politico-diplomatic, economic, financiar, justiţiei, forţelor

poliţieneşti, structurilor de informaţii şi mai puţin prin formele

războiului global împotriva terorismului.

În caz contrar, instabilitatea politică, alienarea culturală,

extremismele etnice, ideologice şi culturale, însoţite de violenţă vor

deveni indicatori globali în manifestarea terorismului.

Adâncirea fundamentalismului radical are loc pe fondul unei

abordări unitare, fără a se avea în vedere particularităţile politice şi

sociale ale fiecărui areal social, generator de terorism.

Apreciem că rolul forţelor de poliţie şi al serviciilor de

informaţii este esenţial în tratarea diferită a fiecărei situaţii, prin

diminuarea acelor politici care devin instrumente în recrudescenţa

terorismului.

Comitetul special ONU pentru terorism internaţional, creat în

1972 (prin Rezoluţia 3034 a Adunării Generale din 18 decembrie

1972), arată că principalele cauze ale terorismului sunt de ordin social,

politic, radical, fundamentalist religios, naţionalist.

Cauza profundă a terorismului o reprezintă inechităţile

instituţionalizate şi este o formă criminală, antisocială, de restabilire a

echilibrelor şi echităţii sociale.

În combaterea terorismului, strategiile în domeniu trebuie să

vizeze. în principal, prevenirea oricărui gen de violenţă privind

creşterea climatului de siguranţă şi securitate, concomitent cu

operaţionalizarea strategiilor educaţionale.

Intervenţia impusă de o anumită situaţie creată devine o decizie

singulară, fără alternativă, argumentată conjunctural şi de multe ori

considerată ca fiind empirică.

Sensul şi semnificaţiile conceptului de siguranţă şi securitate

naţională dobândesc un nou conţinut, mult mai complex, mult mai

dinamic şi evident ancorat în procesul de globalizare.

202

Se impune ca în domeniul contracarării terorismului să se

promoveze noi cerinţe legislative, acţionale şi doctrinare privind

securizarea noilor „spaţii" geografice, politice, economice şi sociale.

In consecinţă, noile abordări privind contracararea terorismului

reclamă următoarele cerinţe:

• promovarea unei legislaţii cuprinzătoare privind combaterea

spălării banilor;

• simplificarea procedurilor de îngheţare a conturilor bancare;

• promovarea programelor de control al exporturilor;

• promovarea programelor comune de securizare a frontierelor;

• intensificarea cooperării regionale, precum şi incriminarea

activităţilor de finanţare a terorismului.

Vulnerabilitatea cea mai mare constă în crima organizată, care

se modelează rapid în funcţie de schimbarea tiparelor geostrategice şi

care dezvoltă alianţe ale sindicatelor crimei organizate cu efecte în

controlul unei zone, la care se adaugă corupţia guvernamentală.

În prezent, relaţia dintre terorism şi crima organizată rămâne la

nivelul afacerilor, iar cel mai mare pericol este generat de crima

organizată prin faptul că poate să intervină în regulile economiei de

piaţă şi chiar să devină „instrument de geopolitică".

Asistăm la un nou fenomen, criminalitatea în cyber-spaţiu, ceea

ce înseamnă, de fapt, extinderea criminalităţii transfrontaliere on-line.

atât statală, cât şi privată. Rusia şi China se află în topul atacurilor

informatice.

Terorismul internaţional nu are numai o bază religioasă, ci şi

una economică, iar noul cadru al relaţiilor internaţionale poate aduce

elemente surpriză.

Contracararea terorismului reclamă reevaluări fundamentale la

nivelul politic şi diplomatic, la nivelul strategic şi evident la nivelul

combaterii, având în vedere noile elemente apărute, care nu trebuie

neglijate şi eliminate din ecuaţie.

203

<titlu>6. Terorismul şi mass-media

În mod paradoxal, am putea spune, deşi explicabil din punct de

vedere sociologic şi psihologic, terorismul îşi are o cauză determinantă

în acţiunile coaliţiei antiteroriste şi mediatizării excesive. Contrareacţia

disproporţionată are efecte adverse în orice fel de acţiune socio-umană.

Practic, terorismul şi mass-media sunt quasi-inseparabile, deşi

au motivaţii diferite, cu puţine excepţii, în care este vorba de mijloace

de informare aparţinând teroriştilor.

Media, oficială sau quasi-oficială, face, însă, servicii indirecte,

de cele mai multe ori imposibil de evitat, întrucât este vorba de şantaj,

acceptat cu acordul autorităţilor prin difuzarea înregistrărilor video cu

ostatici, făcute special pentru televiziune, dar mai ales prin presiunea

mediatică pe care mass-media o exercită, înainte de toate, pentru

audienţă şi doar în subsidiar pentru a blama acţiunea teroristă şi a

preîntâmpina efectele acesteia.

Terorismul şi jurnalismul constituie un binom ale cărui

componente fac obiectul unor analize complexe, ce vor fi relevate şi în

cadrul acestui studiu.

"În general, terorismul este un subiect care se vinde şi care

produce tiraj'' 18, arată Isabelle Garcin-Marrou în ce constă nedorita

simbioză a terorismului cu mass-media. Varianta prezentării faptelor

nude, în stilul comunicatului sec, nu poate fi respectată integral nici de

agenţiile de presă şi nici de comunicatorii oficiali, care vor folosi de

fiecare dată calificative de înfierare a actului terorist, ceea ce îl va

hiperboliza.

204

<notă>18Isabelle Garcin-Marrou, Media vs. Terorism, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pag. 17</notă>

Cu atât mai mult vom întîlni acest stil în mijloacele presei scrise

şi audio-video, care vor depăşi, cu sau fără voie, relatarea publicistică,

în sensul transformării ei în spectacol. Este ceea ce ar trebui să evite

mass-media, dar tirania tirajului şi rating-ului se întoarce împotriva

bunelor intenţii, în cazul că au existat, normelor deontologice şi, nu o

dată, împotriva reglementărilor legale.

Dorinţa de a transforma în eveniment actul reprobabil, cu atât

mai mult cu cât e vorba de un atac sângeros, alimentează setea de

senzaţional a opiniei publice, speculează sentimentele de compasiune,

amestecate şi cu perversa susţinere că, în felul acesta, se obţine atât

condamnarea din partea opiniei publice, cât şi prevenirea altor

categorii, expuse riscului, de a fi la rândul lor atacate. Producţiile

editoriale sunt însă, în realitate, insensibile la astfel de deziderate

umanitare (cu rare excepţii), primordiale fiind contracararea şi

anihilarea concurenţei cu exclusivităţi şi relatări cât mai impresionante.

De altfel, relatarea unui eveniment terorist „prinde" pagina întâi

sau intră în prime time, în funcţie de numărul victimelor, de gravitatea

ameninţărilor şi pericolului pe care îl reprezintă. Din aceste cauză,

mass-media apare într-un raport de „complicitate cu violenţa", fiind

interesate în a fructifica tot ceea ce se vinde bine. Disocierea se face fie

expres, prin condamnare, fie implicit, prin exhibarea ororilor, ceea ce

duce la o reacţie de condamnare.

Statul, în exercitarea obligaţiei sale de a reprima violenţa, în

special cea legată de terorism, utilizează două modalităţi, în funcţie de

caracterul său. Statul represiv, totalitar, se poziţionează pe raporturi de

forţă, de distrugere, de anihilare, reinstituind ordinea tulburată, mass-

media fiind fie eliminată din cadru prin cenzură, fie obligată să susţină

necondiţionat acţiunea, de asemenea violentă, a statului.

În cazul democraţiilor, lucrurile se complică, statul fiind nevoit

să-şi asocieze mass-media în eforturile sale de a elimina violenţa,

întâlnită sub forma sa cea mai răspândită şi actuală, terorismul. Fiind,

la rându-le dedicate valorilor democratice şi umanitare, mass-media

vor prezenta, în mod reflex, acelaşi unghi de vedere ca şi puterea. Dar

205

având în vedere implicaţiile juridice, în special ale dreptului

internaţional şi umanitar, ca şi tentaţia de a-şi conserva rolul de câine

de pază al democraţiei, mass-media poate ajunge la opinii adverse.

Un recent caz, dar nu ultimul, este cel al condamnării lui

Saddam Hussein, faţă de care presa internaţională europeană, dar şi cea

japoneză sau chineză, adică antiamericană, are o poziţie de respingere.

„Este păcat", scria Le Figaro, „că un proces al justiţiei nu face

altceva decât să legitimeze un act criminal de invazie a unui stat

suveran". Violenţa teroristă este o formă extremă a violenţei politice.

Diferenţa este dificil de realizat, dar pe de o parte se au în vedere

mijloacele folosite de terorist, pe de altă parte ţinta, care este

indistinctă.

Victimele nevinovate, colaterale, asupra cărora se exercită

teroarea spre a comunica un mesaj de ameninţare şi revendicare. În

această situaţie, mass-media se află în faţa unui proces de gestionare a

acestei informaţii, de interpretare şi de delimitare.

Terorismul obligă la declanşarea forţei statale, ceea ce este în

contradicţie cu principiile dreptului, care au prevalentă în democraţie.

De aceea, statul trebuie fortificat şi în acest scop comunicatorii oficiali

tind să exagereze impactul actului terorist.

De regulă, astfel de incidente sunt folosite ca pretext pentru

sporirea măsurilor de securitate. Cum forţele politice de opoziţie

sesizează şi exagerează de fiecare dată, iar mijloacele de informare în

masă sunt fie înregimentate opoziţiei, fie situate în mod natural

împotriva puterii, avem de-a face cu nuanţări (cel puţin) sau cu situări

făţişe de partea „teroriştilor", văzuţi fie ca victime, fie ca luptători

pentru idealuri îndreptăţite.

Foarte rar şi foarte greu se ajunge, în practică, la o poziţie

comună a statului, presei şi opiniei publice în cazul violenţei politice,

respectiv a terorismului politic. Mult mai simplu stau lucrurile în cazul

banditismului sau acţiunilor de comando, respectiv a celor care vizează

ţinte precise şi care au un element de extraneitate. Focalizarea şi

206

condamnarea sunt în astfel de situaţii unanime, iar presa se află într-o

poziţie mult mai confortabilă.

Din păcate, în ultima perioadă, mass-media au devenit, dintr-un

mijloc de propagandă în slujba violenţei, o componentă a acesteia,

greu decelabilă, poate cea mai „eficientă" în plan distructiv.

Pregătirea marilor invazii ale secolului trecut şi începutului de

mileniu s-a făcut prin mass-media, la fel ca şi „crearea" inamicului

global, „terorismul" (islamic), ce aduce prejudicii întregii lumi şi mari

avantaje părţii ce a creat această fantoşă: marea finanţă mondială, al

cărui pion şi „buton" declanşator este preşedintele SUA, statul

militarizat american, în esenţă.

In recenta sa lucrare "A doua şansă - Trei preşedinţi şi criza

super puterii americane Zbigniew Brzenzinski, dezvăluie ca nimeni

altul, din interior, acest mecanism diabolic, fără drept de apel.

„Autoîncoronarea preşedintelui american ca Lider Global a fost un

moment al timpului istoric, chiar dacă nu este vorba de o dată precisă

în calendar, având loc după prăbuşirea Uniunii Sovietice şi sfârşitul

Războiului Rece. Preşedintele american a început să se comporte pur

şi simplu ca lider global. Presa americană l-a proclamat ca atare,

străinii l-au proclamat ca atare..." Adică toţi ceilalţi indivizi ai planetei,

în număr de peste 6 miliarde.

Istoria violenţei pe Pământ a început ca un conflict între

indivizi. între fiecare cu fiecare, fiind multiplicat în mii, apoi în

milioane de exemplare - cum se întâmplă în lumea animală, din care

omul a emers. Ulterior însă, prin ranforsarea forţei lor prin anină şi

cuvânt, şi prin aglutinarea socială, indivizii se diferenţiază şi se

stratifică în comunităţi tot mai extinse, liderii asociindu-şi un număr tot

mai mare de indivizi obedienţi, ceea ce duce la evoluţia formelor

asociative umane, de la ceată la hoardă, trib, popor, naţiune şi, în

sfârşit la marile Alianţe sau Uniuni mondiale din care succes au avut

cele cu gradul statal, de putere, integrativ, cel mai mare, o perioadă

(cea mai recentă) fiind vorba de Uniunea Sovietică şi SUA.

207

Statele Unite s-au dovedit însă mai compacte, cum este şi

normal, mai puternice şi, în cele din urmă, învingătoare în conflictul

latent cu ultimul inamic relevant, Uniunea Sovietică.

Astfel, survine „momentul istoric" de care vorbeşte Brzezinski,

când în lumea aceasta violentă, conflictuală prin natura ei, rămâne un

singur lider, un singur... bărbat, preşedintele SUA, căruia străinii i s-au

închinat, „s-au plecat în faţa lui" . Iar presa preamăreşte, proclamă şi

consfinţeşte această cursă a violenţei ajunsă la finiş. Aparent.

Pentru că preşedintele SUA nu este decât un om, înainte de a fi

o instituţie, înainte de a se confunda cu butonul valizei nucleare ce

„doarme" la căpătâiul său, indiferent unde s-ar afla, la masă, în pat, la

toaletă, pe vapor sau în „Air Force One", pe submarin sau la ferma sa

personală. Iar un om poate fi ucis oricând de un alt om, nemaivorbind

de o forţă militară statală sau nestatală. Ceea ce înseamnă ridicarea

terorismului la rang de forţă echivalentă, chiar dacă total asimetrică, cu

singura super-putere a lumii.

Într-adevăr, vulnerabilitatea unui stat, în cazul de faţă a celui

mai puternic stat din lume, în faţa ameninţării din partea unor grupări

sau indivizi cu mijloace de atac insignifiante constă în faptul că ţinta

nu o reprezintă complexul politico-militar vizat, ci fiinţe umane, mai

mult sau mai puţin lipsite de apărare, fie că este vorba de simpli

cetăţeni sau de conducători ai lumii.

Presa şi violenţa politică, şi în primul rând terorismul, se află,

din nefericire, într-un proces de simbioză, de potenţare reciprocă,

asupra căruia democraţia nu are, prin definiţie, niciun mijloc eficient

de contracarare. 19

Dincolo de analiza de fond, merită decodate şi tehnicile de

presă prin care se ajunge la „avantajarea teroristului", indiferent de

intenţia comunicatorului de presă.

Iată cum dezvăluie analiştii Michel Wieviorka şi Dominique

Wolton acest raport insidios: „Pe de o parte, transgresiunea tabuului

208

<notă> 19 Ion Marin. Violenţa politică - între armă şi cuvânt, Editura Fundaţiei „România2000", Bucureşti, 2008, pag. 133</notă>

violenţei, şocul evenimentului,- teama, sentimentul de ameninţare şi

iraţionalul; pe de altă parte, vizibilitatea şi, la limită, legitimitatea

spectacolului, pe care o împrumută canalele de comunicare

indispensabile funcţionării societăţilor democratice" 20

Întâlnim aici, încă o dată, teza conform căreia mass-media au

nevoie de violenţă, printre altele pentru a-şi creşte vânzările, în timp ce

autorii terorismului utilizează mass-media pentru a conferi acţiunii lor

legitimitate şi publicitate.

Astfel că fiecare dintre cei doi complici recurg unul la celălalt

pentru a-şi consolida poziţia în spaţiul public.

Teroriştii sunt conştienţi că mass-media au nevoie de diversitate

şi inedit pentru a-şi alimenta discursul şi le oferă aceste „ingrediente"

pentru a-şi face eficientă şi sigură publicitatea mediatică.

Cu toate acestea, deşi este evidentă apetenţa comună pentru

potenţarea violenţei, teza complicităţii cu vinovăţie a presei nu poate fi

susţinută până la capăt, mai ales când se analizează raportul dintre

mass-media şi stat, unde, într-adevăr, putem vorbi de o transformare a

mijloacelor de presă în agenţi voluntari sau forţaţi ai puterii oficiale -

poziţie care, în alte situaţii, ar fi incriminantă.

Într-adevăr, în democraţie, cea de-a patra putere nu poate fi

decât de partea binelui general, cauzelor umanitare, în slujba oame-

nilor, ceea ce, cel puţin declarativ, se întâmplă în cazul terorismului,

astfel că presa se află de aceeaşi parte cu statul. „În lupta dintre stat şi

terorişti, mass-media joacă un rol determinant: pot deci să fie parte

integrantă din ceea ce cercetătorii numesc «războiul psihologic dus de

către stat». Discursul mediatic despre terorism poate fi complet investit

cu o simbolistică dominantă, iar atitudinea discursivă a mass-media

face din acestea din urmă «agenţi ai puterii statului». 21

209

<notă>20 Michel Wieviorka, Dominique Wolton, Terrorisme a la Une, Gallimard, Paris, 1987,pag. 18, apud Isabelle Garcin-Marrou, op.cit., pag.82 21 Isabelle Garcin-Marrou, op.cit., pag.85</notă>

Este, după cum observăm, o relaţie complexă între mass-media,

stat şi terorism, pe care ne-o putem explica analizând şi alte raporturi

pe care le întâlnim între stat şi presă cu privire la alte domenii.

De pildă, statul ar fi interesat ca presa să mediatizeze

cunoaşterea legislaţiei, educaţia civică, fapt care nu se întâmplă în

absenţa unui stimulent material, constând fie în contracte de

publicitate, fie în alte avantaje (subvenţii, parteneriate etc), ceea ce nu

este cazul terorismului. Simplu de înţeles de ce.

Pentru că terorismul, violenţa în general, asigură prin sine

însele "combustia internă'' necesară difuzării mesajului publicistic,

creşterii rating-ului. Nu ne referim la mass-media din sectorul public,

care, din motive concurenţiale, adoptă un comportament similar cu

presa comercială sau se rezumă la transmiterea comunicatelor oficiale

într-un mod care nu întotdeauna serveşte interesul statului.

O problemă extrem de dificilă pentru mass-media a devenit, în

ultima vreme, susţinerea acelor măsuri de combatere a terorismului ce

încalcă. în mod evident, libertăţile cetăţeneşti şi drepturile omului.

In acest domeniu, asistăm la un război propriu al mass-media cu

statul deţinător al mijloacelor de control, omniprezent şi omnipotent,

un adevărat "big brother" planetar, cum se susţine cu argumente

irefutabile.

Revoluţia comunicaţională, odată cu apariţia internetului, a fost

transformată într-o armă, dintre cele mai greu de contracarat, ajunsă la

îndemâna terorismului, astfel că raportul acestui flagel cu mass-media

a devenit şi mai complex, iar responsabilitatea jurnalistului şi mai

împovărătoare.

Teroristul vizează nu atât victimele inocente şi întâmplătoare, ci

sutele de milioane de receptori ai actului său barbar, potenţat de

televiziune, radio şi presă scrisă şi, mai ales, de internet.

Într-o asemenea situaţie, jurnalistul - mass-media în fapt - se află

în situaţia medicului care, folosind medicamentul fără precauţie sau

responsabilitate, îl poate transforma într-o „armă" letală.

210

<titlu>Partea a III-a

<titlu>Geopolitica şi terorismul -marea interferenţă conflictuală

a secolului XXI

<titlu>1. Geopolitica şi terorismul.Al patrulea război mondial ?

În contextul raporturilor dintre geopolitică şi violenţa politică

globală, relaţiile dintre geopolitică şi terorism sunt puse în evidenţă de

cunoscuţi analişti, între care Ali Laidi şi Francis Fukuyama par să le

abordeze de pe poziţii opuse.

Astfel, Ali Laidi susţine că „terorismul este reversul macabru al

globalizării (care este pentru unii mumă, pentru alţii ciumă) fiind

modul de exprimare a celor care nu pot obţine ceea ce au alţii".

În continuarea teoriei sale, Laidi susţine că terorismul

internaţional este produsul epocii noi ce a început cu prăbuşirea

Zidului Berlinului, dată de la care istoria şi-a reluat cursul.

Prin urmare, Laidi contrapune această concepţie celei lansate de

Fukuyama, pentru care momentul căderii Zidului Berlinului înseamnă

sfârşitul istoriei, de fapt sfârşitul violenţei, confruntărilor, urmând o

epocă de pace şi de domnie a democraţiei. Islamiştii ar avea în vedere

recucerirea influenţei naturale în Orientul Mijlociu, în detrimentul

megaputerii americane.

„Ceea ce vrem noi, o vrem şi o cerem, pentru că este dreptul

oricărei fiinţe vii, este ca pământul nostru să fie eliberat de duşmani,

„să fie eliberat de americani proclama în 1998 liderul reţelei Al

Qaeda, Osama Bin Laden, cel care a pus bazele Senladismului, vizând

legitimarea războiului global, Jihad, inclusiv prin atentate sinucigaşe

(Istishad) şi martiriu (Shahid) ceea ce înseamnă, de fapt, terorism.

213

Fukuyama consideră că, dimpotrivă, terorismul şi Jihadul nu

sunt legate direct de teritoriile musulmane, ci de Europa emigranţilor

islamişti. În Conferinţa din 2 noiembrie 2005, de la Washington D.C.,

Francis Fukuyama explică fenomenul prin frustrările identitare ale

imigranţilor musulmani. Cei mai mulţi americani au fost tentaţi să

privească problema Jihadului ca pe un fenomen cultivat şi încurajat în

zonele profund disfuncţionale ale lumii, cum ar fi Arabia Saudită,

Pakistan. Afganistan şi alte părţi ale Orientului Mijlociu.

Din moment ce jihadismul se petrece la ei, soluţia pentru

eradicarea acestuia constă fie în izolarea fenomenului, fie în intervenţia

de inspiraţie neoconservatoare având drept mobil exportul de

democraţie şi libertate. Având în vedere influenţa neoconservatorilor

asupra preşedintelui George W.Bush, prin teoreticienii William Kristol

şi Robert Kagan, dar mai ales prin tehnocraţii Paul Wolfowitz,

Douglas Feith şi Richard Perle, Fukuyama ajunge la concluzia că

neoconservatorismul este răspunzător pentru invazia din Irak şi

Afganistan şi pentru exacerbarea pericolului terorismului islamic,

Fără a putea fi în vreun fel socotit adept al teoriei

conspiraţioniste, Fukuyama face multe aluzii la sorgintea evreiască a

curentului, precum şi la concepţia unuia din principalii reprezentanţi,

Leo Strauss, socotit de adversarii ideologici „campionul ideii de

«minciună utilă», conform căreia este o datorie să minţi masele, pentru

că numai o mică elită este capabilă intelectual să cunoască adevărul".

„O mare parte (deci nu toată) a acestei literaturi conţine date

eronate, este motivată de rea-voinţă şi distorsionează deliberat

prezentarea acţiunilor Administraţiei Bush", îşi ia celebrul analist

distanţa de rigoare.

Mai departe, el însă relativizează şi mai mult această precauţie.

„Ascultând toate aceste teze, cineva şi-ar putea imagina că

neoconservatorismul este un germene extraterestru care a infectat

corpul politic american.

214

Nu trebuie să ne surprindă că mulţi neoconservatori au replicat

că, în gura adversarilor, neoconservator este codul pentru evreu,

deoarece presupusa acaparare a elitei politice americane este mult prea

asemănătoare cu toate conspiraţiile antisemiste inventate de-a lungul

istoriei." 1 „Aceiaşi neoconservatori au devenit deosebit de virulenţi

când a apărut evident că NATO nu va susţine intervenţia în Irak, iar

europenii au început să fie demonizaţi tot mai intens ca antiamericani,

antisemiţi sau nedemocratici." 2

Fukuyama separă neoconservatorismul de celelalte curente

contemporane, între care realismul clasic (reprezentat de Henry

Kissinger) care urmărea o destindere faţă de Uniunea Sovietică, în

vreme ce neoconservatorii i-au furnizat lui Ronald Reagan formula

„imperiul răului".

Faptul că neoconservatorii au avut dreptate în privinţa

inflexibilităţii şi poziţiei radicale faţă de comunism nu înseamnă că

aveau în orice situaţie similară, când e vorba de tiranie sau dictatură,

recte în cazurile Irak şi Afganistan.

Aceasta fiindcă, pe de o parte evoluţia din imperiul sovietic a

fost facilitată şi de întâmplare (moartea neaşteptată a lui Andropov şi

înlocuirea lui cu democratul Gorbaciov), iar pe de alta deoarece cultura

europeană a ţărilor est-europene este una deschisă faţă de valorile

libertăţii şi democraţiei, spre deosebire de cea musulmană.

Neoconservatorii au mai făcut o eroare, în concepţia lui

Fukuyama, şi anume au preluat metodele decedatului „imperiu al

răului", hotărând că istoria are nevoie de o organizare deliberată, de o

conducere fermă şi o direcţie clară.

„Această ironie a ironiilor, identificarea schimbării de regim

drept crucială pentru politica antiteroristă, realizată de Administraţia

Bush şi devenită parte integrantă a dorinţei sale pentru o lume

215

<notă> 1 Francis Fukuyama, America la răscruce, Democraţia, puterea şi moştenireaneoconservatoare, Editura Antet, 2006, pag. 19 2 idem, pag.57</notă>

democratică şi capitalistă, a dus la o politică externă „leninistă", activă,

în locul teleologiei sociale pasive, „marxiste", propuse de Fukuyama

(în „Sfârşitul istoriei şi ultimul om

Aşadar, neoconservatorii s-au prevalat de coincidenţa

succesului teoriei lor în privinţa comunismului (deşi la origini ei înşişi

erau „troţkişti") şi au promovat aceeaşi strategie în privinţa noului

adversar, terorismul, pe baza concepţiei intervenţioniste,

„internaţionaliste", în dispreţul dreptului internaţional şi organizaţiilor

internaţionale pe care le socoteau ineficiente până la inutilitate.

Neoconservatorii William Kristol şi Robert Kagan, mai ales

prin publicaţia „The Weekly Standard", au avut un succes enorm în

redefinirea neoconservatorismului, punând accentul pe trei instrumente

de proiectare a influenţei americane: superioritatea militară copleşi-

toare, revigorarea alianţelor Statelor Unite şi apărarea antirachetă ca

mijloc de protecţie a teritoriului american faţă de contraatacuri.

Pentru a-şi pune planul intervenţionist în aplicare, sub pretextul

anihilării terorismului, neoconservatorii şi emulii lor politici, Paul

Wolfowitz. secretarul adjunct al apărării şi Donald Rumsfeld,

Secretarul de stat al Apărării, au mizat pe evaluarea (eronată) a

ameninţării, fără să ia însă în calcul reacţia globală negativă faţă de

„hegemonia luminată" şi nici să anticipeze resursele necesare

pacificării şi reconstrucţiei Irakului. De ce? Un răspuns, cu delimitările

de vigoare, avansează acelaşi Fukuyama. „Mulţi analişti au exploatat

faptul că anumiţi susţinători înfocaţi ai războiului, ca Paul Wolfowitz,

Douglas Feith şi Richard Perle, erau evrei, argumentând că politica

faţă de Irak era planificată în realitate pentru a transforma Orientul

Mijlociu într-un loc sigur pentru Israel". 4

Pe măsură ce operaţiunea Iraqi Freedom degenera dintr-o

eliberare triumfătoare într-o ocupaţie obositoare şi un război de

216

<notă>3 Francis Fukuyama, op.cit. pag.50 4 Francis Fukuyama, op.cit. pag.

gherilă, neoconservatorii au intrat în defensivă, iar realiştii au început

să câştige teren.

Totuşi, ambele - la fel ca alte curente abordate de Fukuyama,

liberalii internaţionalişti, naţionaliştii jacksonieni, sau realiştii

wilsonieni - sunt tributare modelului global actual, caracterizat de

hegemonia americană şi de o dezlănţuire globală de antiamericanism,

de un transfer al atenţiei dinspre statele naţionale către actori non-

statali - ameninţările teroriste, de dezintegrarea suveranităţii şi de

desemnarea (apariţia) unui grup de state slabe şi eşuate a căror

reconstrucţie devine obiectiv al intervenţiei.

Fukuyama propune o cale soft, mai realistă, prin care Statele

Unite să promoveze dezvoltarea politică şi economică, alta decât aceea

a războiului anticipativ şi deschide un proiect al multilateralismelor

multiple, apropiate de lumea reală, prezentă, a globalizării.

Evenimentele ce au urmat alegerii preşedintelui Barack Obama

confirmă, în primul rând prin retragerea din Irak şi închiderea

închisorii din Guantanamo, opţiunea pentru o asemenea cale soft. Pe

de altă parte, evoluţia evenimentelor din Irak pare să indice o reluare şi

chiar o ranforsare a strategiei neoconservatoare în regiune.

Războiul împotriva Irakului şi Afganistanului a fost justificat în

ochii contribuabililor - obsesie americană - având ca episoade ante-

rioare vasul Lusitania şi Pearl Harbour - de atacul terorist împotriva

Turnurilor Gemene şi Pentagonului, de la 11 septembrie 2001, dar şi

de ameninţarea nucleară pe care ar fi reprezentat-o Irakul lui Saddam.

Asocierea terorismului cu pericolul nuclear, apoi cu arma

biologică (plicurile cu antrax) a fost arhisuficient ca 95 la sută dintre

americani să se declare de acord cu politica lui George W. Bush, de

inspiraţie neoconservatoare.

Fukuyama constată că, după ce pericolul nuclear s-a dovedit de

multă vreme a fi fost inventat, că şi terorismul a fost asociat în mod

abuziv sau nerealist cu statele musulmane, după opinia sa matricea

217

folosită fiind una europeană, având la bază o mixtură între intoleranţa

religioasă şi frustrările sociale şi identitare ale imigranţilor musulmani.

Cu precizarea că există distincţii importante între musulmanii

de rând (1 miliard pe întreaga planetă) islamişti, fundamentaliştii

islamici şi islamiştii radicali, aceştia din urmă o minoritate extrem de

agresivă, fiind cunoscuţi şi sub denumirea de jihadişti, de genul lui

Osama Bin Laden. Dar oare ameninţarea lui Bin Laden este una

capabilă să submineze existenţa statului american, comparabilă cu

ameninţările Germaniei naziste sau Moscovei comuniste ?

Ei bine, există o teorie care susţine că terorismul este un inamic

la fel de periculos şi puternic (în plus, mai greu de localizat şi

contracarat) ca aceia care au determinat intrarea în conflict a Statelor

Unite în cele două războaie mondiale şi în cel de-al treilea (Războiul

Rece), astfel că acum este vorba de desfăşurarea celui de-al Patrulea

Război Mondial.

Avem de-a face aici cu o legătură directă, evidentă, între

terorism şi actualele concepţii geopolitice, extrem de complexe, ce

includ geopolitica resurselor, populaţiei, economică, energetică, a

mediului şi geostrategia. Analistul american contemporan, Charles

Krauthammer, susţine că ameninţarea teroristă, antiamericană,

antioccidentală şi antimodemistă, deşi este exercitată de islamul radical

(jihadist), se bazează pe o religie venerabilă, milenară, care oferă

permanent recruţi, altfel spus, pe întreaga lume musulmană.

Totuşi, alţi analişti, experţi în Islam, precum Gilles Kepel sau

Olivier Roy, vorbesc despre o decuplare a jihadismului, de

religiozitatea musulmană autentică, de un eşec al acestor extremişti, de

aceeaşi factură cu indivizi care, altădată, ar fi intrat în orbita

anarhismului, nazismului sau bolşevismului.

Islamismul şi ramurile sale jihadiste radicale sunt ceea ce

Olivier Roy şi, pe urmele sale, Francis Fukuyama, numesc islam

teritorializat, în care musulmanii sunt desprinşi de tradiţiile locale

autentice, trăind ca minorităţi dezrădăcinate în ţinuturi nemusulmane.

218

Aşa se explică de ce atât de mulţi jihadişti nu provin din

Orientul Mijlociu, ci au fost educaţi (asemenea lui Mohamed Atta.

participant la atacurile din 11 septembrie) în Europa Occidentală.

Totuşi, ceea ce pare să scape din vedere susţinătorii unei

asemenea teorii, altminteri dirimantă pentru proiectul neoconser-

vatorist, vizând statele din proximitatea Israelului, este faptul că aceşti

indivizi fie sunt racolaţi „de bază", fie sunt trimişi de la bun început în

Occident în vederea pregătirii lor ca terorişti, Atta şi ceilalţi piloţi

neputându-se antrena pe avioane occidentale în Irak sau Arabi a Saudită

mai bine decât ar fi făcut-o ignoraţi de serviciile occidentale, inclusiv

CIA, la Hamburg sau în alte metropole europene.

Enclavele musulmane sunt, în acest sens, adevărate creuzete ale

intoleranţei jihadiste, de luat în seamă fiind rezultatele sondajelor ce au

urmat atacurilor teroriste din metroul londonez, la 7 mai 2005, când cei

mai mulţi musulmani îi considerau pe terorişti martiri.

Istoricul Roya Boroumand susţine că ideile islamiste radicale

sunt occidentale la origine, fiind vorba de o concepţie sincretistă, unele

concepte, cum ar fi „revoluţia", „societate civilă" şi estetizarea

violenţei nu provin de la Islam, ci de la fascism şi marxism-leninism.

Scopul jihadismului este în aceeaşi măsură politic şi religios,

"Aşadar, este o greşeală să descriem jihadismul ca pe o expresie

autentică şi întrucâtva inevitabilă a religiozităţii musulmane, deşi cu

siguranţă are forţa de a întări identitatea religioasă şi de a aţâţa ura

religioasă" 5

Cu toate acestea, se pare că în accepţiunea musulmanilor

„Jihadul este o poruncă a lui Allah" 6 îndemnurile profetului sunt mai

mult decât clare, primând asupra înţelesului moral-spiritual al

Jihadului şi umbrindu-l. contribuind la întărirea ideii de a promova

religia islamistă cu forţa, „pentru Allah, cu Allah alături, cu conştiinţa

<notă>5 Francis Fukuyama, op.cit. pag.64 6 Cristian Barna, Jihad in Europa, Editura TopForm, Bucureşti, pag.47</notă>

219

faptului că. dacă mor, drept-credincioşii vor avea parte de împărăţia

cerurilor, iar dacă supravieţuiesc, lumea aceasta Ie aparţine".

Coranul este cât se poate de explicit în a îndemna drept-

credincioşii să-i ucidă şi să-i umilească. „Luptaţi întru calea lui Allah

cu cei care luptă împotriva voastră. Omorâţi-i oriunde îi întâlniţi...

Războiţi-vă cu ei până ce vor plăti tribut cu mâna lor, dar numai după

ce au fost umiliţi". Aceste precepte duc la întrebarea legitimă dacă toţi

musulmanii susţin Jihadul între lumea islamică (Dar al-Islam) şi lumea

necredincioşilor (Dar al-Harb). Răspunsul este categoric negativ,

Lumea musulmană este împărţită în zeci de state, cu interese

deseori contrare, scindată în primul rând de fractura dintre sunniţi şi

şiiţi, ce a dus la războiul irano-irakian şi mai ales la războiul civil

dintre majoritatea şiită şi minoritatea sunnită din Irak,

Decretele religioase, fatwa, deşi sunt adresate întregii lumi

musulmane şi, teoretic, orice musulman trebuie să le înfăptuiască, au,

în realitate, condiţionalităţi ce ţin de puterea liderului religios ce a

emis-o, astfel încât cele mai cunoscute aparţin ayatollahului Khomeini

împotriva lui Salman Rushdie şi lui Osama Bin Laden împotriva

Statelor Unite.

Teoriile care pun problema teroristă pe seama religiei sau

culturii au mari şanse de a înrăutăţi situaţia, deoarece nu ţin seama de

stratificările şi faliile din interiorul lumii musulmane.

In centrul problemei teroriste există un nucleu de fanatici,

înconjuraţi concentric de simpatizanţi, apoi de indiferenţi, apolitici, la

baza sistemului fiind destul de numeroşi cei care simpatizează cu

Occidentul.

Recentele lupte de stradă din Teheran, ca şi opoziţia mută ce se

apropie de 50 la sută dovedesc că mulţi tineri iranieni care au crescut

în regimul dictaturii islamice o detestă şi ar prefera să trăiască într-o

societate mai deschisă, modernă.

220

<titlu>2. Geopolitica şi religia în secolul XXI

„Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc", aforismul

atribuit lui Andre Malraux, deşi contestat de chiar celebrul autor („n-

am spus asta niciodată... dar nu exclud posibilitatea unui eveniment

spiritual la scară planetară", Le Point, 10 decembrie 1975) este totuşi

citat până la saţietate pentru că pare să sintetizeze fenomenul

caracteristic începutului mileniului III: revenirea în forţă a religiei în

planul vieţii sociale, culturale şi instituţionale, recâştigarea însemnă-

tăţii sale geopolitice într-un mod ce trimite la începutul celorlalte

milenii, respectiv în timpul Imperiului Roman şi a celui Carolingian.

Astfel că o altă profeţie exprimată într-o sintagmă la fel de

celebră „ciocnirea civilizaţiilor" a lui Samuel Huntington, deşi, la

rându-i, contestată, pare să capete consistenţă în plan real.

Religia a revenit în prim-plan în fostele ţări comuniste, în

primul rând în cazul destrămării fostei Republici Socialiste Federative

Iugoslavia, unde războaiele separatiste pe criterii etnico-religioase au

făcut sute de mii de victime, dar şi al defunctei Uniuni a Republicilor

Sovietice Socialiste, unde astfel de conflicte reverberează încă, în

principal în regiunea Caspică, dar şi în teritoriile fostelor ţări

comuniste est-europene religia a indus noi tensiuni etnice şi teritoriale,

în special între ortodocşi şi unitarieni.

Raporturile dintre geopolitică şi religie au fost minimizate de

primii geopoliticieni „în ciuda faptului că dacă ne întoarcem în timp,

găsim suficiente puncte de sprijin pentru a dovedi importanţa

221

factorului religios în cucerirea, stăpânirea şi dirijarea lumii sau a

anumitor regiuni ale ei" 7, arată Ilie Bădescu.

Dar factorul religios nu este detectabil doar în negura istoriei, la

începutul mileniului I, în timpul măcelăririi creştinilor de către romani

sau, mai târziu cu 1000 de ani, în perioada războaielor religioase,

respect a cruciadelor ce s-au desfăşurat între 1096-1270, întrucât

chiar conceptele primilor geopoliticieni germani privind spaţiul vital şi

rasă ariană au dus la sângeroasele conflicte etnice şi religioase

finalizate cu Holocaustul.

Analizând fenomenul renaşterii religioase în preajma mileniului

III, Samuel P. Huntington găseşte şi alţi factori ce au stimulat acest

proces, cum ar fi retragerea Occidentului şi sfârşitul Războiului Rece,

în completare la traumele psihologice, emoţionale şi sociale ale

modernizării.

Mişcările de renaştere religioasă sunt anti-laice, anti-

universale şi, cu excepţia manifestărilor creştine, anti-occidentale". 8

SE poate observa că, dacă la începutul mileniului II, religia era

factorul istoric predominant, cauza războaielor, dar şi a înfloririi

Occidentului creştin, pentru lumea islamică actuală, după cum

argumentează liderul islamist Hassan Al Thurabi, citat de acelaşi

Samuel Huntington, ,.nici naţionalismul, nici socialismul nu produc

dezvoltarea în lumea islamică. Religia este motorul dezvoltării şi un

islam purificat va juca în epoca contemporană un rol comparabil cu cel

al eticii protestante în istoria Occidentului". 9

Prin urmare, asocierile în privinţa renaşterii religioase, în

privinţa creştinismului şi a islamismului cu un decalaj de un mileniu

sunt îmbrăţişate de nu puţini teoreticieni.

222

<notă>7 Ilie Bădescu, Geopolitică şi religie. Insurecţii religioase în secolul XX. Insurecţiaeuxiniană, în revista "Euxin", nr. 1-2, 1997, pag. 31 - 32. 8 Samuel P Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. EdituraAntet pag 145, s.a. 9 op.cit, pag. 145</notă>

William McNeill este de părere că „mai mult decât orice,

reafirmarea Islamului, oricare ar fi formele sale sectariste specifice,

înseamnă repudierea influenţei europene şi americane asupra societăţii,

politicii şi moralei locale."

Această renaştere este o respingere a occidentului, a culturii

laice „relativiste şi degenerate", o respingere a ceea ce s-a numit

„occidentoxificarea" societăţilor non-occidentale, în speţă musulmane.

Cultura materialistă a Occidentului este văzută de

fundamentaliştii islamici cu multă influenţă asupra tuturor

musulmanilor ca fiind superficială şi lipsită de Dumnezeu, toleranţa

faţă de egalitatea între sexe şi libertatea sexuală dar şi faţă de

democraţie şi drepturile omului fiind considerate erezii în comparaţie

cu învăţăturile lui Allah şi ale profetului său, Mahomed.

Bernard Lewis apreciază că activismul politic tradus în

mijloace violente de acţiune este o caracteristică definitorie a

fundamentalismului religios, absolvit de orice responsabilitate pentru

actele de violenţă comise în numele Islamului.

Putem face din nou o paralelă cu raporturile dintre preceptele

creştine de la începutul mileniului II când „preotul şi cavalerul au

devenit unul şi acelaşi, la fel de sfinţi şi devotaţi - idealul la care aspira

creştinismul medieval" 10, după cum arată Michael Howard.

Explicaţia, mutatis mutandis, este aceeaşi: lupta pentru apărarea

adevăratei credinţe împotriva necredincioşilor.

Amalgamul regulilor laice şi războinice întâlnite în cazul

Islamului sub aceeaşi autoritate religioasă, cum spune Al Thurabi, este

întrutotul regăsibilă în cazul creştinismului din prima parte a

mileniului II.

„În secolul al XlV-lea, legile şi limitele impuse războiului erau

minuţios elaborate, mult discutate şi uniforme în vestul creştinătăţii.

Ele au apărut în urma presiunilor Bisericii, a influenţei crescânde a

223

<notă>10Michael Howard, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, 1997, pag. 13<-notă>

dreptului Roman şi a practicii de codificare duse la îndeplinire de-a

lungul secolelor de acei experţi indispensabili, avocaţi ai

cavalerismului, heralzii. Erau stabilite în toată Europa de către curţile

de onoare şi erau considerate nu atât un sistem pozitiv de legiferare sau

nişte constrângeri dictate de o conştiinţă umanitară, cât mai degrabă un

cod de comportament social dictat de o conştiinţă creştină. În unele

situaţii se admitea măcelărirea prizonierilor, în altele nu; nici femeile şi

nici copiii nu beneficiau de privilegiul imunităţii." 11

Cu o asemenea istorie în spate, cu asemenea concepte elaborate

cândva, pare ciudat că Occidentul a rămas descumpănit în faţa reacţiei

furibunde a musulmanilor faţă de desacralizarea Coranului în

închisoarea din Guantanamo sau faţă de publicarea caricaturilor cu

profetul Mahomed. O legătură mai directă se poate stabili cu

terorismul, şi aceasta nu fiindcă raportul geopolitică-terorism este

paradigma şi ipoteza de lucru a acestui studiu.

Cazuri recente dovedesc şi la nivel individual şi la nivel global

că identitatea religioasă în formele sale de manifestare extreme

reprezentate de fundamentalism şi intoleranţă generează forme de

violenţă politică în întreaga lor scară de manifestări, de la atentate şi

omucideri în masă la războaie locale şi regionale, nu o dată cu legături

surprinzătoare.

Astfel, celebra caricatură a lui Kurst Westegard, care îl

înfaţişează pe Mahomed cu un turban în formă de bombă cu fitilul

aprins, care a stârnit proteste violente în lumea musulmană în 2006,

revine în actualitate în 2009 printr-o expoziţie dintr-un oraş din

Danemarca, în contextul în care fostul premier danez Anders Fogh

Rasmussen a devenit secretar general al NATO, în condiţiile în care

candidatura lui a fost contestată de Turcia pe motiv că a apărat dreptul

la liberă exprimare şi la criticarea religiei, fie ea şi islamică.

224

<notă>11 Michacl Howard, op.cit, pag. 15</notă>

În acest context apare întrebarea dacă religia este un factor

geopolitic principal sau este unul subsidiar, care amplifică alte cauze

de natură geopolitică.

Un argument indubitabil în favoarea ideii că religia este un

factor geopolitic esenţial îl constituie împărţirea coloniilor Indiei,

aparţinând Coroanei Britanice până în anul 1947, pe criterii religioase,

în două state diferite, respectiv Uniunea Indiană, având ca religie

hinduismul şi Pakistan, cu o populaţie de circa patru ori mai mică, de

religie islamică, era, însă, împărţită în două teritorii situate la aproape

2.000 de km unul de celălalt, Pakistanul de Vest şi Pakistanul de Est şi

care, după 24 de ani, îşi va proclama independenţa sub denumirea de

Bangladesh.

Un alt exemplu îl constituie transformarea Imperiului Iranului

în Republica Islamică Iran, după alungarea şahinşahului Mohamad

Reza Pahlavi Aryamehr, în anul 1979, dată de la care Iranul devine stat

confesional islamic, condus de ayatolahul Khomeiny până la moartea

acestuia, în anul 1989, şi apoi de ayatolahul Khameney şi de clerul

musulman şiit la toate nivelurile societăţii, după preceptele Coranului,

cu excluderea oricăror valori şi influenţe occidentale, ba mai mult, cu

crearea unei tensiuni crescânde şi ameninţarea cu fabricarea armei

nucleare, ceea ce menţine pericolul unui iminent război între această

ţară şi Israel, sprijinit de Statele Unite ale Americii.

Realegerea lui Mahmoud Ahmadinejad ca preşedinte al

Republicii Islamice Iran a declanşat un val de represiuni împotriva

contestatarilor regimului şiit, care sprijină procesul de laicizare treptată

a ţării.

Cazul Iranului, recuzat de alte state musulmane, precum şi

războiul său cu Irakul, stat de asemenea majoritar şiit, în perioada

1980-1988, soldat cu peste un milion de morţi, dovedeşte că Islamul

este departe de a fi unitar, religia nefiind singurul factor care

reglementează lumea islamică şi viitorul său. Islamul nu este

monolitic, ci chiar profund divizat, atât din cauze religioase (conflictul

225

dintre sunniţi şi şiiţi), etnice, dar mai ales economice, nefiind deloc de

eludat influenţele pe care statele occidentale, în principal Statele Unite

ale Americiu le au asupra diferitelor regimuri din aceste ţări.

Bunăoară, în ultimele decenii ale secolului XX, în vreme ce

combătea radicalismul musulman, Occidentul se alia cu

fundamentaliştii musulmani (mudjahedinii, în Afganistan) oferindu-le

suport material şi logistic, transformându-i chiar în eroi în lupta lor

împotriva Uniunii Sovietice. Aceiaşi mudjahedini au devenit talibanii

ce sprijină terorismul internaţional, începând cu Al-Qaeda lui Osama

Bin Laden, împotriva cărora Statele Unite ale Americii, împreună cu

aliaţii, desfăşoară un război total.

După retragerea din Irak, Statele Unite şi-au intensificat

ofensiva în Afganistan, declanşând o amplă operaţiune la începutul lui

iulie 2009. la care au participat aproximativ 4000 de americani, alături

de 650 de poliţişti şi militari afgani, împotriva bastioanelor talibanilor

din Sud.

Scopul acestei operaţiuni, ca de altfel al războiului din

Afganistan purtat de Forţa Internaţională de Securitate şi Asistenţă a

NATO (din care fac parte 42 de ţări, cu peste 60000 de soldaţi, aproape

jumătate fiind americani) este de a convinge populaţia că forţele

guvernamentale afgane, sprijinite de foitele internaţionale, oferă un

viitor mai bun pe termen lung decât islamiştii.

Desigur, şi aici interesele umanitare se împletesc cu cele

economice şi geopolitice, ţelul iniţial asumat fiind anihilarea

terorismului politic islamist, găsit vinovat de catastrofa din 11

septembrie 2001.

Războiul din Irak, declanşat în anul 2003, recent încheiat, în

iulie 2009. are la bază un complex de factori în care însă

fundamentalismul islamic ce a dus la atacul terorist din 11 septembrie

2001 deţine rolul primordial. Acest război face să fie reconsiderat

întrutotul rolul factorului religios asupra geopoliticii, fie şi numai

pentru consecinţele sale dezastruoase. Peste 4300 de soldaţi americani

226

şi-au pierdut viaţa în teatrele de operaţiuni din Irak, din martie 2003,

când a început războiul, şi până în prezent.

Războiul din Irak nu a făcut victime doar printre soldaţii

americani, ci şi printre cei britanici, 179 de morţi; italieni, 33;

ucrainieni, 18; polonezi, 21; bulgari, 13; spanioli, 11 şi 3 români,

precum şi din alte ţări, justificând denumirea de „cel de-al IV-lea

război mondial", cum a fost denumit, nu doar metaforic, războiul

împotriva terorismului.

Dar cele mai multe victime, peste cinci sute de mii, majoritatea

din rândul civililor, sunt irakieni nevinovaţi. Războiul din Irak, ce a

avut ca obiective declarate pedepsirea teroriştilor sprijiniţi de regimul

lui Saddam Hussein, preîntâmpinarea atacurilor din partea acestuia, în

condiţiile în care s-a susţinut (în mod fals) că dispune de arma atomică,

şi democratizarea ţării, a însemnat şi realizarea unor mari câştiguri de

ordin financiar, ocuparea unor zone petroliere de mare importanţă şi

consolidarea geostrategică în zona Golfului Persic a Statelor Unite ale

Americii.

Poziţia diametral opusă a noii administraţii americane a fost

exprimată de preşedintele Barack Hussein Obama, care, la întâlnirea

istorică de la Universitatea Islamică al-Azhar din Cairo, din data de 4

iunie 2009, şi-a început speech-ul cu salutul musulman: „Assalaamu

alaykum", după care a spus: „Ne întâlnim într-un moment de tensiune

între Statele Unite şi musulmanii din întreaga lume, tensiune ce îşi are

rădăcinile în forţele istorice ce merg dincolo de orice dezbatere politică

actuală. Relaţia dintre Islam şi Occident cuprinde secole de coexistenţă

şi cooperare, dar şi conflicte şi războaie religioase. Mai recent,

tensiunile au fost hrănite de colonialism şi drepturile şi oportunităţile

refuzate multor musulmani, ca şi de Războiul Rece, în care ţări cu

majoritate musulmană au fost folosite prea des drept state interpuse,

fără a se ţine cont de aspiraţiile lor. Mai mult, schimbările covârşitoare

aduse de modernitate şi globalizare i-au făcut pe mulţi musulmani să

vadă Occidentul ca fiind ostil tradiţiilor Islamului. Extremişti violenţi

227

au folosit aceste tensiuni într-o minoritate mică, dar puternică de

musulmani. Atacurile de la 11 septembrie 2001 şi eforturile continue

ale acestor extremişti i-au făcut pe unii din ţara mea să vadă Islamul ca

fiind în mod inevitabil ostil nu numai Americii şi ţărilor vestice, ci şi

drepturilor omului". 12

Totuşi, Obama a ţinut să sublinieze, referindu-se la un alt

discurs pe care l-a susţinut la Ankara:, „am spus clar că Statele Unite

nu sunt şi nu vor fi niciodată în război împotriva Islamului. Vom lupta

totuşi, fără încetare, împotriva extremiştilor violenţi care reprezintă o

gravă ameninţare împotriva securităţii noastre, pentru că Statele Unite

resping acelaşi lucru pe care-l resping toţi oamenii, indiferent de

religie, uciderea de bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi".

Toţi oamenii, într-adevăr, mai puţin cei motivaţi religios, aşa

cum era cazul în urmă cu sute de ani cu apărătorii credinţei creştine şi

cum încă mai este cu fundamentaliştii musulmani.

Deşi preşedintele Statelor Unite anunţă încetarea războiului şi o

iminentă retragere a militarilor americani, inclusiv din Afganistan,

Al-Qaeda a anunţat, în replică, prin adjunctul lui Bin Laden, Ayman

al-Zawahiri, că nu vede nici o diferenţă între politica lui Obama, pe

care-l califică drept „criminal şi mincinos" şi cea a predecesorilor săi,

respectiv a lui George W.Bush. O asemenea poziţie justifică ezitarea

Statelor Unite de a-şi retrage trupele, având în vedere că „nu există

siguranţa faptului că extremiştii nu vor ataca SUA din nou", deşi, ca

să-l cităm din nou pe Obama „este agonizant pentru America să piardă

tineri şi tinere. Este costisitor şi dificil din punct de vedere politic să

continuăm acest conflict".

Preşedintele Statelor Unite a mers şi mai departe şi a criticat

invadarea Irakului, ca fiind „un război declanşat din proprie voinţă,

care a provocat neînţelegeri în America şi în întreaga lume şi care a

228

<notă>12 Barack Obama, „Am venit să caut un nou început între SUA şi musulmani", Agerpres,4 iunie 2009</notă>

amintit americanilor că trebuie să folosească diplomaţia şi să

construiască un consens internaţional".

Poziţia preşedintelui american este în deplin acord cu punctul

de vedere avansat în urmă cu peste patru ani de reputatul teoretician

Francis Fukuyama, care spunea „între epurare şi statu quo, echilibrul

nu va putea fi impus de o putere străină, eradicând Partidul Baas,

decimând armata irakiană, americanii au comis o eroare pe care se

străduiesc s-o îndrepte creând noi forţe de securitate. Or, ar trebui să se

schimbe conducătorii şi ideologia, dar să se păstreze infrastructurile

existente". Retragerea din Irak nu va pune, totuşi, capăt tensiunilor de

ordin etnico-religios din Orientul Mijlociu.

Statele Unite speră să clădească o coaliţie de guverne

musulmane pentru rezolvarea problemei arabo-palestiniene, care să

includă două state unul lângă altul - unul israelian şi unul palestinian,

dar este cert că legătura istorică „de nezdruncinat" cu Israelul, chiar

dacă americanii se opun continuării colonizării israeliene, face din

marele arbitru un jucător interesat în zonă.

Acest lucru este şi mai vizibil dacă se analizează poziţia

americană faţă de Iran, stat pe care Israelul îl ameninţă cu intervenţia

în cazul în care nu va pune capăt experimentelor sale vizând

construirea armei nucleare.

Poziţia Islamului politic faţă de Israel este sintetizată în acord

cu cea mai mare parte a fundamentaliştilor musulmani de numărul doi

Al Qaeda, al Zawahiri, care a afirmat, în iulie 2009, spre a torpila

eforturile de pacificare, că „Israelul este o crimă care trebuie eliminată

şi că musulmanii nu vor accepta niciodată soluţia cu cele două state,

israelian şi palestinian".

Islamul politic a fost şi unul dintre principalii factori care au

amplificat procesul geopolitic, soldat cu destrămarea fostei

Iugoslavii începând cu 1989. Războaiele religioase din această zonă a

lumii au fost sprijinite şi de Vatican, care s-a situat împotriva Serbiei

de pe poziţia populaţiilor catolice din Croaţia şi Slovenia.

229

Criza care a dus la destrămarea statului iugoslav se acutizează

la 3 martie 1992, când Parlamentul Bosniei Herţegovina îşi proclamă

independenţa, sârbii proclamă la 7 aprilie o republică independentă a

populaţiei sârbe, iar croaţii anunţă crearea statului independent la 3

iulie 1992. Urmează un război civil care produce sute de mii de

victime, încheiat cu Acordul de Pace de la Paris, din 14 decembrie

1995, în baza Tratativelor de la Dayton.

A urmat războiul din Kosovo, soldat cu câştigarea şi

recunoaşterea independenţei de către statele NATO, nu însă şi de

România, datorită precedentului pe care l-a creat în privinţa

separatismului în regiune.

În afără de cauzele de natură internă - religioase, etnice,

politice, economice - modul în care a evoluat criza ce a dus la

destrămarea Iugoslaviei a fost o consecinţă a raporturilor de forţe pe

plan mondial după încheierea Războiului Rece, sprijinirea de către

Statele Unite şi principalele ţări europene din NATO şi Uniunea

Europeană a forţelor centrifuge care au redesenat harta fostei

Iugoslavii după criterii religioase: sârbii - ortodocşi, cei care au şi

pierdut partida, bosniecii şi kosovarii albanezi - musulmani, croaţii şi.

slovenii - catolici. Conflictul, în cadrul căruia NATO, prin Forţa

Internaţională de Implementare (IFOR), a avut un rol decisiv, a fost cel

mai distrugător război pe care l-a cunoscut Europa, după cea de-a doua

conflagraţie mondială.

Islamismul este, de fapt, un panism religios, mai corect numit

panislamism. care vizează refacerea şi unitatea lumii musulmane.

A doua religie din lume ca număr de adepţi după creştinism, se

regăseşte, în principal, în statele arabe, dar şi în ţări cu populaţie

asiatică (Indonezia, Pakistan, Bangladesh), africană (Nigeria),

europeană (Turcia, Albania, Kosovo, Bosnia Herţegovina).

Un număr important de islamişti se află în Iran şi în ţările foste

sovietice din Extremul Orient. Panislamismul are puncte nodale

230

importante în toate ţările europene, ca şi în Statele Unite ale Americii,

unde trăiesc zeci de milioane de musulmani.

Un alt panism religios important este reprezentat de

creştinismul catolic, această religie cu peste un miliard de adepţi,

neabandonând nici astăzi misiunea sa originară, aceea de a ajunge la

unitatea lumii prin creştinism, papalitatea urmărind unificarea lumii

prin mijloace paşnice, fără a evita însă şi imixtiunile în cazul unor

conflicte militare, după cum s-a întâmplat în fosta Iugoslavie.

Panismul ortodox este mai puţin solidar, dată fiind structura

autocefalică a bisericilor naţionale. Cu toate acestea, bazată pe

panslavism, biserica rusă îşi arogă sau încearcă să-şi aroge un rol

coordonator, însă în Rusia nu s-au declarat ortodocşi decât 35 de

milioane de locuitori, tot atât cât şi în Etiopia. Grecia, Serbia,

România, Ucraina, Bulgaria sunt celelalte ţări europene cu un număr

important de credincioşi ortodocşi, care însă au ca principale elemente

de coeziune naţionalitatea şi etnia.

Ciocnirea civilizaţiilor de care vorbea Samuel Huntington,

stabilind liniile de falie culturală ce separă cele opt civilizaţii majore

identificate de el (occidentală, confiiciană, japoneză, islamică,

hinduistă, slav-ortodoxă, latino-americană şi africană) a fost redusă de

evenimentele din 11 septembrie 2001 la conflictul istoric dintre

islamism şi iudeo-creştinism. Desigur, din punct de vedere religios

sunt numeroase conflictele locale, dar punctul central al globalismului

se află în Orientul Mijlociu, unde Statele Unite ale Americii îşi au cel

mai important pilon, datorită intereselor sale economice şi

geostrategice.

Prin NATO şi prin ONU, prin celelalte organizaţii cu vocaţie

internaţională, Statele Unite controlează acest fenomen şi îl extind la

scară planetară, cu precădere asupra lumii occidentale, intrată astfel în

coliziune indirectă cu islamismul politic.

231

<titlu>3. Islamism şi terorism în Europa

Islamismul în Europa are cel puţin patru valuri de pătrundere

în zone diferite, fără ca, până în prezent, să stabilească racorduri

perene.

Islamul, cuvânt de origine franceză venit din arabă, desemnează

religia monoteistă, instituită în secolul VII, în vestul Arabiei (anul

622), de Mohamed I şi se bazează pe Coran, alcătuit din sure, revelat

de arhanghelul Gabriel.

Coranul şi Hadith (tradiţia alcătuită din spusele şi faptele

Profetului) prescriu credincioşilor cinci obligaţii rituale fundamentale:

mărturia de credinţă („Nu există alt Dumnezeu decât Allah, Mahomed

este trimisul lui Allah"), în baza căreia toţi necredincioşii, „ghiaurii"

sau „infidelii" sunt reprobabili: rugăciunea făcută de cinci ori pe zi;

dania; postul (Ramadanul este principal) şi pelerinajul la Mecca (cel

puţin o dată în viaţă).

Cele două curente principale ale Islamului (1 miliard de

musulmani în total) sunt sunnismul (85%) şi şiismul (10%), restul de 5

la sută fiind reprezentat de diverse secte.

Sunnismul este curentul ortodox majoritar, bazat pe sunna,

tradiţia sacră a islamismului, sistematizată în secolul al IX-lea, care

întregeşte şi explică Coranul, în vreme ce şiismul, larg răspândit în

sudul Irakului şi devenit religie de stat în Iran şi Yemen, şi mai vechi

decât sunnismul (jumătatea secolului VIII), nu recunoaşte sunna. Dar

principalul motiv al duşmăniei milenare faţă de sunniţi este acceptarea

lui Ah, ginerele lui Mahomed, ca urmaş legitim al acestuia.

232

Deşi în unele ţări musulmane religia se află într-o relaţionare

cutumieră cu sfera politică şi etnică, pentru cele mai multe comunităţi

musulmane din ţările vest-europene, Islamul este concepul drept

norma unică a vieţii religioase, sociale şi chiar politice. 13

Este consecinţa fenomenului reislamizării care afectează lumea

musulmană în ultimele trei decenii, accentuat de condiţia de imigranţi,

de excluşi pe care o încearcă musulmanii din vestul Europei.

Dacă în Spania (circa un milion) şi sudul Italiei (aproape un

milion) este vorba de urmaşi ai populaţiei arabe şi de imigranţi

maghrebieni asimilaţi, în Franţa, datorită numărului mult mai mare

(circa 6 milioane) şi aşezării lor în suburbiile marilor oraşe, în primul

rând la Paris, au reuşit să creeze mari dificultăţi autorităţilor în privinţa

integrării.

Francezii încearcă să ignore apartenenţa la o etnie sau religie

anume, având în vedere doar statutul civil, cetăţenesc, precum şi pe cel

economic. Dar tocmai facilităţile de stadiu social (dreptul de

reîntregire a familiilor prin legea din 1972, facilitarea accesului la

locuinţele sociale) au făcut ca numărul musulmanilor, în principal

algerieni şi marocani, să crească exponenţial, să se grupeze în mari

comunităţi şi să dea naştere pe de o parte unor focare anti-sociale, cu

răbufniri feroce, precum manifestările de terorism urban din primul

deceniu al secolului al XXI-lea, iar pe de alta la oficilizarea de facto a

religiei musulmane, care dispune acum de sute de moschei şi lăcaşe de

cult.

În Marea Britanie, în Irlanda şi alte ţări nordice, imigraţia

musulmană provine, de asemenea, din fostele colonii Bangladesh şi

Pakistan, dar şi din Turcia, din Maghreb şi Orientul Mijlociu,

practicanţii religiei islamice fiind circa 1,5 la sută din totalul

populaţiei, respectiv peste 2 milioane de locuitori.

233

<notă> 13 Marius Lazăr, Cristian Barna, Islam şi terorism în spaţiul european, învol. Contraterorism şi securitate internaţională, coord.Irene Chiru, Cristina Barna,Editura TopForm, Bucureşti, 2008, pag.42-64</notă>

Concentrarea lor la Londra a făcut să apară denumirea de

„Londonistan", iar în întreaga ţară sunt aproape 1000 de moschei.

Atentatele din metroul londonez, din 7 şi 25 iulie 2005, au radicalizat

relaţiile dintre britanici şi imigranţii din „Londonistan".

Vulnerabilitatea Angliei este din ce în ce mai mare faţă de

atacurile teroriste. În Anglia, ca şi în mai multe state ale Europei, se

manifestă procesul de „islamizare", care va genera o confruntare

acerbă între multiculturalism şi universalism, creştinism şi etnicitate.

În raportul Royal United Services Institute, privind problemele

de apărare, se estimează că „unul dintre motivele pentru care SUA nu

se confruntă cu terorismul în interior este pentru că ele sunt cel mai

mare creuzet etnic şi cultural din lume, unde imigranţii sunt americani,

onorează drapelul şi respectă Constituţia, ca şi legea".

Problema islamizării Europei crează o situaţie „confuză şi

vulnerabilă", fără a mai lua în considerare şi problemele legate de

terorismul din arealul său geografic. În acelaşi timp, strategiile de

securitate ale SUA, la nivel doctrinar, au ca obiectiv ducerea

războaielor în afara graniţelor, pentru a-şi proteja propriul popor.

într-o Europă multiculturală în care cresc tot mai mult

comunităţile musulmane şi, în acelaşi timp, natalitatea scade în rândul

europenilor, îngrijorările devin tot mai mari.

Previziunile vizează un nou tip de terorism, care îl poate depăşi

pe cel din anii 1970-1980, când pe teritoriul Europei terorismul s-a

manifestat prin operaţiunea Gladio.

Acest tip de terorism a reprezentat o confruntare discretă, dar de

intensitate maximă, dintre serviciile secrete ale statelor occidentale şi

ale celor comuniste, care au opus grupările paramilitare, clandestine,

de tip „stay behind" şi partidele sau mişcările politice de stânga.

Terorismul de extracţie locală din Europa Occidentală este

caracterizat, în principal, de faptul că potenţialul distructiv este absorbit

de procesele politice interne din ţările vizate, cât şi de progresele

integrării europene, vulnerabile la un potenţial terorism, în curs de

234

definire în Europa de Est, prin ramificaţiile terorismului albanez în

întreaga Europă, cât şi racordarea cu terorismul etnic din fosta Uniune

Sovietică.

În actualul context de recesiune economică, potenţialul terorism

se poate racorda la mişcările anarhice ale tineretului, pe fondul lipsei

de perspective şi modele, iar operaţionalizarea strategiilor pentru

depăşirea crizei va face trecerea la epoca conglomeratelor economice,

care vor accentua şi mai mult neîncrederea în sistemul politic, va

dezvolta extremismul radical de stânga sau de dreapta, în fond o criză

morală şi spirituală.

235

<titlu>4. Conflictul israeliano-palestinian,rădăcini geopolitice perene

Pretenţiile Israelului asupra teritoriului pe care-l ocupă în

prezent şi asupra celor pe care le revendică datează din vremurile

biblice, când locuiau pe acest pământ, înainte ca romanii să-l ocupe în

secolele ce au marcat apariţia erei creştine.

În timpul Primului Război Mondial, după ce au cucerit

Ierusalimul de la turci, britanicii au elaborat, la 2 noiembrie 1917,

Declaraţia Balfour, o scrisoare a guvernului britanic către lordul

Rotschild, exponent al Federaţiei Sioniste Britanice, prin care

promiteau că vor susţine înfiinţarea unui „cămin naţional" evreiesc în

Palestina.

Astfel, statul Israel se va înfiinţa după cel de-al II-lea Război

Mondial şi ca urmare a ororilor Holocaustului, la 14 mai 1948, pe baza

Hotărârii Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1947, care

prevedea împărţirea Palestinei, aflate sub mandat britanic, în două

state: unul arab şi unul israelian.

Primul război cu ţările arabe, din seria celor şase ce au urmat, a

început chiar a doua zi, pe 15 mai 1948, deoarece Liga Arabă a refuzat

să recunoască hotărârea ONU şi a declanşat acţiunile militare.

Arabii palestinieni aduc în replică faptul că semiţii canaaniţi au

venit în regiune în jurul anului 2000 î.Hr., pe când triburile israelite

conduse de Moise şi Aaron migrează în Palestina (Pământul

Făgăduinţei) abia în jurul anului 1200 î.Hr.

236

De asemenea, arabii palestinieni aduc şi argumentul că în 1917,

când s-a elaborat Declaraţia Balfour, 90 la sută din populaţia din acel

teritoriu era de origine arabă.

În anii '20, imigraţia evreiască a început să crească, însă în anii

'30, odată cu intensificarea antisemitismului în Europa, evreii au ajuns

la circa 40 la sută din populaţia teritoriului, ceea ce i-a făcut pe

britanici să recomande partajarea teritoriului, ulterior însă, având

nevoie de sprijinul arabilor, a promis restrângerea imigraţiei.

În aceste condiţii, teroriştii israelieni (aripa Stern Gang a

organizaţiei paramilitare Hagannah, condusă de viitorul prim-ministru

Yitzak Shamir) au comis atentate împotriva dominaţiei britanice.

După războiul din 1948, aproximativ 750000 de arabi

palestinieni şi-au părăsit locurile natale, mutându-se pe Malul de Vest

al Iordanului (Cisiordania), administrat de Iordania sau în Fâşia Gaza,

guvernată de Egipt.

În anul 1951, când a încercat să încheie o pace separată cu

Israelul, regele Abdullah al Iordaniei a fost asasinat.

În 1956 a avut loc al doilea război, în scopul obţinerii

controlului asupra Canalului de Suez, fiind angajate în spatele

combatanţilor toate marile puteri: Marea Britanie, Franţa, SUA şi

URSS.

În 1967, Israelul a înfrânt forţele militare ale Egiptului,

Iordaniei, Siriei, Irakului şi Libanului, în ceea ce s-a numit Războiul de

şase zile (al treilea conflict arabo-israelian) şi a ocupat Cisiordania, pe

care a început s-o colonizeze sub numele biblice de Iudeea şi Samaria.

În decembrie 1967, Consiliul de Securitate a votat Rezoluţia

242, care prevedea ca Israelul să se retragă din teritoriile arabe

ocupate, în schimbul păcii şi al recunoaşterii sale.

România a fost singura ţară socialistă care nu a rupt relaţiile

diplomatice cu Israelul în urma refuzului acestuia de a respecta

rezoluţia.

237

Rezoluţia era ambiguă şi în ceea ce priveşte statutul

palestinienilor, care nu au fost recunoscuţi ca naţiune, ci prezentaţi ca

refugiaţi.

Al patrulea război (numit „de uzură") a fost purtat de Egipt

(preşedinte Gamal Abdel Nasser), cu sprijinul URSS în jurul Canalului

de Suez, în principal prin ciocnirea flotelor aeriene ale celor două ţări

între 1969-1970.

Cel de-al cincilea război, numit de israelieni „de Yom Kippur",

a izbucnit în octombrie 1973, după ce preşedinte al Egiptului a devenit

Anwar al-Sadat şi a declanşat atacul, de data aceasta împreună cu Siria.

Sub presiunea marilor puteri, având URSS-ul de partea sa, Sadat a

mers în Israel, anunţând că Egiptul este gata să negocieze o pace

separată cu Israelul.

Un rol important în medierea acestei întâlniri, ca şi în cea de la

Camp David, l-a avut Nicolae Ceauşescu. Sadat a reprimit Peninsula

Sinai şi, în felul acesta, a spart coaliţia pan-arabă, ceea ce a făcut să fie

asasinat de organizaţia teroristă Fraţii Musulmani.

Cel de-al şaselea război dintre evrei şi arabi a fost declanşat

prin invazia Israelului în sudul Libanului, împotriva Organizaţiei de

Eliberare a Palestinei (OEP), în vreme ce Siria a atacat din nord.

Este de observat că, atunci când vorbim de geopolitica actuală a

Orientului Apropiat, în care sunt implicate marile puteri, SUA şi

URSS, de fiecare dată trebuie să observăm implicarea decisivă a

terorismului din acea parte a lumii, fie că este vorba de Stern Gang, de

Fraţii Musulmani, de Hamas sau de Hezbollah.

Nu doar Sadat a căzut victimă teroriştilor intoleranţi pan-arabi,

ci şi Yitzhak Rabin, care, la rându-i, după ce şi-a asumat riscul păcii cu

palestinienii, a fost asasinat de un tânăr extremist evreu, în noiembrie

1995.

Pe de altă parte, interesele şi intervenţia marilor puteri

„bipolare", SUA şi URSS, au moderat conflictele în funcţie de

presiunea pe care încercau să o exercite în zonă, dar şi în funcţie de

238

influenţa pe care urmăreau să o obţină în raporturile bilaterale în

privinţa altor paliere şi domenii.

Conflictul fierbinte din Orientul Mijlociu a fost un creuzet al

anihilării altor focare şi energii cu potenţial exploziv din timpul

Războiului Rece.

Sintetic spus, cele două super-puteri, SUA şi URSS, se

confruntau şi se confruntă la masa negocierilor pe seama celor două

tabere care se luptau, şi se luptă încă, pe viaţă şi pe moarte, în cel mai

îndelungat război din timpurile moderne.

Guvernul britanic apreciază că singura cale de rezolvare a

conflictului israeliano-palestinian constă în revenirea la graniţele din

1967.

Pornind de la declaraţia preşedintelui Obama, prin care afirma

că „nu avem timp de pierdut" şi că se doreşte „un progres pentru

promovarea păcii", este de aşteptat să se ajungă, în sfârşit, la

rezolvarea conflictului israeliano-palestinian.

Aceasta se va face prin crearea statului Palestina pe baza

tratativelor între parteneri, după modelul tratatelor de pace dintre Israel

şi Egipt şi Israel şi Iordania.

Este evident faptul că ambele părţi, palestinienii şi israelienii,

trebuie să facă anumite concesii şi, în final, să se găsească o soluţie

corectă.

239

<titlu>5. Geopolitica petrolului şi terorismul,un posibil răspuns final

În studiile academice, geopolitica petrolului şi geopolitica

terorismului se analizează distinct. Pentru că altfel, concluziile se

impun de la sine. Terorismul apare drept un răspuns al geopoliticii

imperiale de acaparare şi control asupra teritoriilor deţinătoare de

petrol.

Chiar un geopolitician de talia lui Aymeric Chauprade, atunci

când a făcut eroarea de a-şi pune întrebări în legătură cu celebrul 9/11,

socotit cheia de boltă a geopoliticii actuale de cei numiţi cu dispreţ

„conspiraţionişti", a fost pur şi simplu îndepărtat, printr-un ordin al

ministrului apărării, de la catedra de geopolitică pe care o deţinea la

Colegiul Interarme. Şi asta se întâmpla în Franţa.

Cu toate acestea, simpla punere cap la cap a elementelor

spaţiale şi politica ce dau consistenţă „geopoliticii petrolului", şi

reluând aceeaşi operaţiune şi în cazul „geopoliticii terorismului"

modern (ambele sintagme academice, acceptate în lumea cercetătorilor

cu studii solide în domeniu), ajungem, de fiecare dată, la intersectarea

lor, cu explicaţii ce ulterior se despică, pentru fiecare fenomen în parte.

Geopolitica petrolului este un subiect complex, amplu şi în

continuă modificare, dar are cel puţin trei vectori în jurul cărora

evoluează: rolul predominant al SUA; (după cum spune John Michael

Greer) cuvântul „imperiu" nu este la modă pentru că are o conotaţie

extrem de negativă pentru critici, iar pentru adepţi pur şi simplu, nu

există, fiind vorba doar de o luptă dezinteresată pentru a aduce

240

democraţia în întreaga lume) 14; situarea celor mai mari şi mai ieftine

rezerve în Orientul Mijlociu (pe cale, însă, de a se epuiza, ca şi în

restul bazinelor sintetizate în fenomenul „peak oil"); în fine, preţul şi

rolul pieţei începând cu OPEC.

SUA sunt cel mai mare consumator mondial de petrol, stabilizat

în ultimii ani la circa 20 milioane de barili pe zi, adică un sfert din

consumul mondial zilnic.

Acest consum este determinat de industria sa suficient de

energofagă, de sutele de milioane de automobile, de sutele de mii de

avioane şi vagoane, dar mai ales de consumul militar determinat de

bazele militare răspândite în peste o sută de ţări.

Americanii au fost avertizaţi, încă din 1956 de geologul

companiei Shell, dr. Marion King Hubert că „vârful petrolului" („peak

oil") va fi atins pentru produţia internă a SUA în 1970, ceea ce s-a

adeverit, iar pentru producţia mondială în anul 1995, care s-a confirmat

cu o întârziere de circa 10-15 ani.

După acest vârf urmează declinul, iar de salvat, pe o scurtă

perioadă, desigur, ar putea să se salveze cei ce reuşesc să-şi pună

deoparte cantităţile necesare aflate în mari depozite naturale.

Din păcate pentru actuala configuraţie geopolitică, ele se află în

alte state decât cele în care se află marii consumatori.

In cartea „Un studiu de istorie", A. J. Toynbee arată că

„cetăţenii imperiului din afara clasei politice devin un proletariat

intern, alienat de sistemul imperial care îi aduce la o falsă prosperitate.

În acelaşi timp, proletariatul exterior - popoarele statelor

cliente, a căror muncă asigură economia imperială, nu câştigă aproape

nimic, în schimb răspund la exploatarea lor printr-o spirală crescândă

de violenţă care se mută de la crimă la terorism". 15

Consumul global, ce a ajuns şi la 100 de milioane de barili pe zi

(o tonă are circa 7 barili, ceea ce înseamnă aproape 15 milioane tone

241

<notă>14

http://vww.energybuletin.net/21 666.html 15 apud John Michael Greer</notă>

pe zi), face ca în raport cu rezervele actuale să se considere că „peak

oil", vârful consumului să fi fost atins deja (în 2008 sau chiar în 2005),

în cel mai bun caz urmând să fie atins în 2020.

Pe baza acestor calcule, pesimiste dar deloc fanteziste, dacă

„peak oil" este atins în aceşti ani (2010) sau a fost deja atins, în anul

2040 producţia va scădea la nivelul celei din 1980, în vreme ce

populaţia va fi dublă, iar cerinţele de petrol ale lumii industrializate vor

creşte exponenţial.

Acest lucru va genera creşteri spectaculoase ale preţului,

economiile care depind de petrol, dar nu vor avea nici bani, nici alte

mijloace de a-l procura sau înlocui, se vor prăbuşi, iar războaiele

pentru resurse petroliere vor deveni cronice.

În fapt, ceea ce se întâmplă acum în Irak, Afganistan şi se

preconizează şi pentru Iran nu este decât un preludiu pentru marea

reîmpărţire a ultimelor resurse de petrol.

Specialiştii consideră că din cele 2000 miliarde de barili

disponibili pe glob, 1000 miliarde s-au extras deja. Consumul actual

anual este de circa 30 de miliarde de barili, ceea ce înseamnă, după

toate calculele, că resursele se vor epuiza în 30 de ani.

Problema este că jumătatea rămasă este dificil de extras, cea

mai mare parte aflându-se în situaţia de a necesita cheltuieli mai mari

decât puterea lor energetică.

În atari condiţii, preţul petrolului va reveni la curba lui

ascendentă pe care se afla în anul 2008, când ajunsese la peste 160

dolari barilul, deşi costurile extracţiei nu depăşesc 20 de dolari.

Ceea ce înseamnă că fluctuaţiile extrem de mari (între timp,

preţul a coborât din nou sub 200 de dolari) este dat de piaţa controlată

de marii jucători (SUA, OPEC, Rusia, mai nou China, care a ajuns al

doilea mare consumator, cu o creştere de 10 la sută pe an), mai exact

de calculele geostrategice.

Trei sferturi din rezervele mondiale de ţiţei sunt controlate de

OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol), din care fac parte

242

11 ţări: Venezuela, Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită (ţările

fondatoare, la 14 septembrie 1960), Algeria, Indonezia, Libia, Nigeria,

Qatar şi Emiratele Arabe Unite.

Odată înfiinţată, OPEC a devenit, în timp, coşmarul marilor

consumatori şi, totodată, un jucător geopolitic extrem de influent.

Embargoul petrolier din 1973 (represalii pentru sprijinirea Israelului) a

transformat, în totalitate, configuraţia puterii mondiale.

În 1978, în timp ce criza ostaticilor (americani) din Iran făcea

ca preţurile să crească, veniturile OPEC creşteau exponenţial,

redistribuind averea lumii.

Din acel moment, prima mare putere mondială a început să

caute soluţiile ce vor modifica harta geopolitică a lumii. Aceasta cu

atât mai mult cu cât soluţiile alternative se dovedesc paleative

nesustenabile cantitativ şi financiar.

Chiar şi cu cele mai eficiente tehnologii, SUA ar avea nevoie de

o suprafaţă acoperită cu panouri solare echivalentă cu cea a României

(peste 225.000 kilometri pătraţi).

Apoi, celulele fotovoltaice sunt extrem de scumpe şi

energofage, folosind metale rare. Toate panourile solare din lume

instalate până în prezent nu depăşesc 500 de megawaţi, echivalentul

unei centrale medii.

Energia vântului nu este, la rându-i, fezabilă industrial, pentru o

centrală de 500 de megawaţi fiind necesare 13.000 turbine eoliene.

Etanolul şi biodieselul, combustibili obţinuţi din plante tehnice,

afectează alimentaţia populaţiei, iar costurile lucrărilor agricole sunt

foarte mari.

Până în prezent, nici utilizarea hidrogenului nu se dovedeşte

abordabilă sub aspectul tehnologiilor (foarte scumpe), stocării şi, mai

ales, din cauza schimbării tehnologiei petrolului.

Desigur, la toate aceste impedimente reale trebuie adăugată

poziţia deţinătorilor pieţei de petrol, începând cu OPEC şi continuând

cu marii utilizatori, care fac tot ce pot să nu le fie afectate afacerile

243

bazate pe petrol şi nici eforturile statelor, investiţionale, financiare şi,

mai ales, militare. Era căreia petrolul i-a dat numele va dispărea în

convulsii ce pot avea consecinţe incalculabile.

Piaţa mondială a petrolului a cunoscut, până acum, trei crize

majore. Prima a fost declanşată în 1973, când OPEC a sistat

exporturile către ţările occidentale care au susţinut Israelul în războiul

din Yom Kippur, cu Egipt şi Siria. Cea de-a doua criză a fost

declanşată de revoluţia iraniană din 1979, când şahul a fost alungat, iar

fundamentaliştii lui Khomeini au naţionalizat resursele şi

întreprinderile. În fine, cea de-a treia criză a petrolului a fost declanşată

de Războiul din Golf, din 1990, când Saddam Hussein a invadat

Kuweitul şi a incendiat principalele facilităţi pentru extragerea şi

transportul petrolului.

Se observă că toate aceste crize sunt legate de Orientul

Mijlociu, de fiecare dată SUA având un interes major în rezolvarea lor,

cea mai cunoscută fiind intervenţia în Irak, din 1991. Se poate aprecia

că o a patra criză a fost demontată (după unii, doar amânată) prin

atacarea Irakului în 2003, în condiţiile cunoscute.

Geopolitica, mai exact geostrategia petrolului a devenit, în

aceste condiţii, obiectivul primordial al tuturor serviciilor de

Intelligence, nu doar ale celor aparţinând marilor puteri.

Într-un document al CIA, recent declasificat, (în 2001, la

cererea unui ONG, ca urmare a depăşirii perioadei de clasificare), se

prezicea, în 1997, un vârf al producţiei de petrol al URSS, ceea ce s-a

întâmplat în 1986, când s-a atins o producţie de 12,6 milioane de barili

pe zi. 16 Ulterior, prevedea CIA, economia URSS şi relaţiile sale

externe vor suferi repercursiuni profunde.

Vârful fusese atins de SUA în 1970, moment din care economia

americană a început să depindă de petrolul din Golful Persic.

244

<notă>16 http://www.foia.cia.gov/</notă>

URSS se contura ca un viitor concurent pentru aceeaşi zonă,

fapt demonstrat de războiul declanşat în 1979 în Afganistan, ce va lua

sfârşit 10 ani mai târziu, în 1989, odată cu prăbuşirea lagărului

comunist.

Cert este că Administraţia Reagan a abandonat politica de

detensionare a relaţiilor cu URSS, pe care a denumit-o „imperiul

răului" şi a alimentat războaiele în care Moscova era implicată,

înarmând şi instruind talibanii (ce vor deveni teroriştii de mai târziu,

intraţi în conflict cu foştii aliaţi).

Orientul Mijlociu deţine 70 la sută din rezervele mondiale de

petrol cunoscute. Arabia Saudită are cele mai mari rezerve declarate

(25 la sută din total).

Teroriştii de la 11 septembrie 2001, care au deturnat avioanele

distrugând Turnurile Gemene şi au atacat Pentagonul, provin din

această ţară, care este totuşi cea mai apropiată SUA, în primul rând

prin prisma dimensiunilor schimburilor ce a avut la bază petrolul.

Osama Bin Laden, de origine saudit, are ca punct nodal al scrierilor

sale ideea înlăturării dominaţiei americane.

Al Qaeda s-a născut în urma unui eveniment politic: retragerea

din Afganistan a Armatei Roşii, în 1989. Bin Laden alunecă spre

terorism ca urmare a unei neînţelegeri cu regele Fahd al Arabiei

Saudite,în 1991.

„La vremea respectivă, Bin Laden îi cerea monarhului să nu

apeleze la trupe americane pentru a-l expulza pe Saddam Hussein din

Kuweit. El pretinde că îşi poate asuma această misiune, cu ajutorul

oamenilor săi. Fostul oponent faţă de oprimarea sovietică nu poate

accepta prezenţa trupelor americane pe pământul sfânt al Arabiei.

Acela a fost momentul în care rupe relaţiile cu regatul saudit, se

exilează în Sudan şi îşi începe lunga sa coborâre în infern. Principala

sa revendicare: ca Occidentul să înceteze să mai influenţeze şi să

245

intervină în probleme lumii arabo-musulmane". 17 Ceea ce însemna,

înainte de toate, să înceteze să intervină în problema petrolului, prima

şi cea mai importantă bogăţie pe care Allah le-a dat-o în dar arabilor

islamişti.

Arabia Saudită, cu cele peste 265 miliarde de barili (un sfert din

rezervele rămase), are şi avantajul de a deţine „titlul albăstrui",

caracterizat de autopresiune, ceea ce face ca preţul de producţie să nu

fie mai mare de 1,5 dolari pe baril, în vreme ce ţiţeiul din Golful Mexic

sau din Siberia este de 10 ori mai scump.

Însă accesul la resursele Arabiei Saudite este asigurat pe cale

comercială, deşi această ţară susţinea şi exporta islamismul radical, pe

care îl finanţa cu sute de milioane de dolari şi, în plus, „instiga" ceilalţi

membri OPEC în impunerea unui regim al preţurilor ce dăuna

intereselor americane.

Cheia pentru soluţionarea acestor probleme cu saudiţii şi alte

ţări OPEC, a părut a fi Irakul. Pentru neoconservatorii americani din

jurul lui G.W.Bush - Paul Wolfowitz, ministru adjunct al apărării,

Richard Perle, consilier al ministrului apărării şi Donald Rumsfeld,

ministrul apărării, soluţia nu era decât transpunerea în fapt a teoriei lor

geopolitice, îmbrăţişată imediat de „petroliştii" Bush şi Cheney,

vicepreşedintele său.

Irakul era o alternativă la Arabia Saudită, date fiind rezervele

sale de 150 de miliarde barili şi producţia zilnică de 3,5 miliarde, pe

care „petroliştii" şi sfătuitorii lor neoconservatori o vedeau dublată la 7

miliarde.

Dacă lucrurile decurgeau astfel, OPEC şi Arabia Saudită nu ar

mai fi putut impune preţurile prin scăderea sistematică a producţiei.

Această strategie de acaparare a câmpurilor irakiene făcea parte din

noua politică energetică americană cu mult timp înainte de atacurile de

la 11 septembrie. Ulterior însă, chestiunea petrolului irakian a devenit

246

<notă>17 Ali Laidi, Efectul de bumerang. Cum a determinat globalizarea apariţia terorismului,Editura House of Guides, 2007, pag.53-54</notă>

mult mai complicată. Oficialii americani susţineau atunci că Irakul

deţine arme de distrugere în masă şi că are legături cu Al Qaeda.

Vicepreşedintele Cheney a făcut unele remarci privind pericolul

pe care Saddam îl prezintă la adresa rezervelor de petrol ale regiunii,

ulterior însă orice sugestie conform căreia războiul ar fi fost „pentru

petrol" a fost respinsă.

Post factum, interesul SUA pentru securizarea câmpurilor de

petrol irakian este evident, deşi ceea ce interesează, în primul rând sub

aspect geopolitic, este faptul că aici avem de a face cu implementarea

strategiei neoconservatoare, care trebuie să asigure supremaţia

americană pentru următoarele decenii.

Un neoconservator proeminent, ce şi-a revizuit apoi teoria,

Francis Fukuyama, arată că „Washingtonul s-a fript cu propria ciorbă,

când armele irakiene de distrugere în masă nu s-au materializat, iar

legăturile lui Saddam Hussein cu Al Qaeda n-au depăşit stadiul de

ipoteză. Administraţia a revenit la ultimul argument rămas, cel al

drepturilor omului şi democraţiei, ca principală justificare pentru

intervenţie". 18

Într-un interviu acordat ziarului „Cotidianul" în anul 2006,

Francis Fukuyama pune problema petrolului de-a dreptul, cu o

explicaţie valabilă şi după retragerea pusă în practică în 2009 de

preşedintele Obama: „Guvernul irakian este foarte slab. Singura

scăpare de haos generalizat şi război civil este un guvern de uniune

naţională, care să-şi consolideze instituţiile, să demobilizeze diferitele

miliţii, să existe un sistem de distribuire echitabilă a veniturilor din

petrol, pentru că suniţii nu trăiesc în zone petrolifere". 19

În studiul „Terorismul contemporan şi efectele sale globale",

analistul Florian Gârz este de părere că „la baza insecurităţii şi

instabilităţii mondiale nu se află «terorismul internaţional», ci

247

<notă>18 Francis Fukuyama, America la răscruce. Editura Antet, Bucureşti, 2006, pag.68 19 Cotidianul, 15 mai 2006, Francis Fukuyama: Bush se sinucide de frică să nu moară,interviu semnat de Oana Popescu</notă>

dezechilibrul total în raportul de forţe la scară globală ca urmare a

colapsului lumii socialiste şi a continuării cursei înarmărilor de către

SUA".

Dacă războiul preventiv dus de americani a fost privit cu

rezerve, asistăm acum la o tentativă a Rusiei în acest sens, prin

propunerea legislativă a preşedintelui Dmitri Medvedev, adresată

Dumei de Stat, ca trupele ruseşti să efectueze operaţiuni militare în

afara teritoriului naţional.

Dincolo de alte considerente, iniţiativa rusească a fost primită

cu destulă linişte de Statele Unite şi Uniunea Europeană (care, la

rându-i, a legiferat acest principiu), deoarece ameninţarea care

interesează toţi actorii majori ai planetei vine de la comunităţile

musulmane, disipate pe vaste întinderi, unde se află rezervele

energetice exploatate sau strategice.

În felul acesta, se încearcă preîntâmpinarea atacurilor

fundamentaliştilor, inclusiv asupra liniilor de transport energetic, se

ajunge la o nouă solidarizare a marilor puteri împotriva terorismului.

Substratul este, desigur, petrolul, dar nu înseamnă că este vorba de

pericole inventate şi nici de faptul că terorismul islamic nu ar fi

implicat.

Miza nu este câtuşi de puţin una minoră, câtă vreme, după unele

opinii, 20 principalul scop al războiului din Afganistan ar fi „controlarea

traseului viitoarei conducte care ar urma să transporte petrolul din

Marea Caspică" (din Turkmenistan spre Oceanul Indian).

Ceea ce înseamnă că echilibrul tinde să se refacă, iar fostul

învins în Războiul Rece, Moscova, revine la mijloace şi argumente

consacrate deja, de învingător.

Sfârşitul erei petrolului anunţat de „peak oil" se conturează astfel

ca răspuns final pentru ecuaţia „insolită" pe care am anunţat-o în titlul

acestei lucrări: geopolitica şi terorismul.

248

<notă>20John Pilger, articol apărut în The Mirror</notă>

<titlu>Concluzii

Geopolitica rămâne o provocare în privinţa definirii şi

încadrării sale. Astfel, pentru Oleg Serebrian, autor a numeroase studii

în materie, geopolitica este, în sens restrâns, cea mai complexă ştiinţă

socio-politică, ce studiază impactul factorilor spaţiali, prin care se

înţeleg nu doar cei de natură geografică, ci şi socio-geografică

(geografia economică, cea militară, politică, lingvistică, religioasă etc.)

asupra politicii interne şi externe a statelor şi a politicii internaţionale,

în sens larg, „geopolitica reprezintă orice acţiune de politică internă,

externă sau internaţională, în caz că implică problema teritorială" 1.

Complexitatea acestei ştiinţe este datorată şi surselor din care

provine, respectiv geografie politică (Ratzel, MacKinder), teoria

statului (Kjellen) şi istoria militară (Mahan, Corbett), fiind astfel prin

origine o disciplină situată la intersecţia dintre geografie, ştiinţe

politice şi istorie. De remarcat şi oscilaţiile, chiar la aceiaşi autori, între

a defini geopolitica drept ştiinţă, disciplină sau doar metodă de studiu.

Acest lucru se datorează tot originilor sale, respectiv celor trei şcoli

majore de geopolitică din preajma secolului XX.

Astfel, riguroasa şcoală germană, iniţiatoarea, de fapt (Ratzel,

Neumann, Kjellen), a tratat geopolitica drept ştiinţă independentă, în

timp ce discipolii şcolii americane o considerau o metodă de studiere

atât a geografiei, cât şi a politicii, strategiei, polemologiei etc.

249

<notă> 1 Oleg Serebrian, Dicţionar de geopolitică, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, pag. 106</notă>

Pentru şcoala franceză (Paul Vidai de la Blache, E.,Reclus ş.a.),

geopolitica era considerată sinonimă geografiei politice.

Toate şcolile târzii, interbelice, deşi tributare celor iniţiale, au

avut contribuţii originale, pornind de la propriile realităţi geopolitice,

ceea ce a făcut să rămână în istoria şi bibliografia disciplinei şcolile

japoneze („Şcoala de la Kyoto", cu profesorul Komaki şi „Şcoala de la

Tokyo", cu mentorul Limoto), şcolile din Brazilia (Travassos,

Backenser), Suedia (Sven), România (Conea, Mehedinţi) etc.

Geopolitica a fost extinsă ca arie şi în primele decenii de după

război, când studiile în materie se elaborau în cadrul teoriei relaţiilor

internaţionale, geografiei politice, polemologiei, teoriei conflictelor

internaţionale, strategiei, de unde dificultatea de a încadra gânditori de

seamă ai domeniului în categoria geopoliticienilor.

Astfel, Francis Fukuyama sau Aii Laidi, deşi mult citaţi în

studiile de gen recente, în special datorită analizei geopoliticii

terorismului, nu sunt recunoscuţi în această calitate de geopoliticieni ce

au geografia ca underground.

Fukuyama nu este prezent în dicţionarul lui Chauprade şi

Thual, în vreme ce Huntington, la rându-i contestat de alţi

geopoliticieni „atestaţi", ocupă un loc de prim-plan.

Putem spune că obiectul de cercetare ce constă în „starea

conflictuală" caracterizează şi geopolitica în esenţa ei.

„Starea conflictuală este esenţa geopoliticii şi orizontul său de

nedepăşit. Oricare ar fi forma sau intensitatea conflictului, acolo unde

acesta se produce există substanţă pentru o analiză geopolitică". 2

In ce ne priveşte, acesta este un argument pentru includerea

terorismului, formă de violenţă politică exacerbată în mileniul III, între

categoriile de prim ordin ale geopoliticii, demonstrând relaţia de

reciprocitate, aceea că terorismul, cel puţin în formele sale de

manifestare actuale, moderne, este un produs al geopoliticii.

250

<notă>2 Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dicţionar de geopolitică, Grupul Editorial Corint,Bucureşti, 2003, pag.476</notă>

Aceiaşi reputaţi Chauprade şi Thual ne oferă, la rându-le, un

argument de autoritate: „Reciproc, acolo unde este analiză geopolitică

există un conflict, căci imaginile geopolitice privind popoarele, ca şi

guvernele, sunt prin ele însele surse conflictuale".

Aceasta deoarece geopolitica nu are drept scop final

constatarea, analiza teoretică a fenomenelor, ţărilor, statelor şi

popoarelor, precum geografia, istoria, politica sau relaţiile

internaţionale, ci este o sumă de strategii ce vizează schimbări ale

status-quo-ului, care s-a dovedit în istorie că nu pot fi înfăptuite pe cale

amiabilă, fiind vorba de structuri de putere şi raporturi de forţă, ci

exclusiv pe cale conflictuală.

Până la începutul acestui mileniu, confruntarea de forţe între

comunităţi aproximativ echivalente şi ca organizare politică şi ca

mijloace de atac şi apărare, războiul simetric, clasic, ca altă formă de

continuare a politicii (Clausewitz) a constituit regula, fiind prezent şi

în zilele noastre şi sigur în viitorul nedeterminat.

Geopolitica este, de aceea, din negura timpurilor, din momentul

structurării politice a comunităţilor umane până la sfârşitul Războiului

Rece, paradigma conflictului interstatal

Începând cu 1 1 septembrie 2001, terorismul se insinueză cu

drepturi egale între formele războiului prin care se continuă politica cu

alte mijloace. Este ceea ce se cheamă conflictul asimetric, dintre o

forţă statală, deţinătoare a unui arsenal militar incalculabil şi o forţă

informală, cu mijloace incomparabile în privinţa capacităţii de

distrugere, dar descurajante, opozabile prin ubicuitatea şi

invizibilitatea lor, prin dificultatea de localizare, ca şi prin

determinarea de a produce victime prin modalităţi reprobabile,

imprevizibile din raţiuni complexe, în care raţionalul şi argumentaţia

sunt sufocate de ura atroce,, şantajul şi crima organizată, vendetta

ideologică şi confesională.

Complexitatea acestor realităţi, atât de actuale, ce constituie

substanţa informaţiei politice de zi cu zi, ne-au îndemnat să formulăm

251

tezele şi întrebările acestei lucrări, în baza cărora sperăm că am

sintetizat o seamă de răspunsuri sau de piste demne de a fi analizate.

Concluzia finală este că geopolitica şi terorismul constituie un

binom al vremurilor noastre, ce individualizează starea conflictuală

permanentă, ce continuă să existe şi va rămâne până la o ipotetică, dar

utopică, reglementare mondială a întregii umanităţi într-o structură

unitară de tip statal, singura formă de organizare a comunităţilor

umane ce poate institui ordinea publică, impunerea legii şi controlul

conflictualităţii sociale prin transferarea acceptată a puterii de

reglementare şi coerciţie.

Procesul globalizării sau mondializării, cum este definit de

geopoliticienii francezi, cu o nuanţă negativistă în plus, este el însuşi

sursă şi ţintă a terorismului şi totodată obiect de studiu şi predicţie

strategică a geopoliticii.

Tentaţia dominării lumii din partea unei super-puteri este în

prezent doar ameninţată de alte mari puteri, relativ simetrice, în timp

ce terorismul este angajat în conflict deschis în războiul antiterorist ce

face zeci de mii de victime de o parte şi de alta, pe fronturile deschise

din Afganistan sau semiînchise din Irak; cu un pericol potenţial ce

vizează şi alte state din „axa răului", dar mai ales cu o ameninţare

perpetuă pe frontul invizibil şi imprevizibil al atacurilor criminale,

sinucigaşe, capabile să îngrozească oricare fiinţă umană ce poate fi în

orice moment ţinta unei asemenea acţiuni teroriste.

Prin această simbioză nefericită, geopolitica şi terorismul au

devenit mai apropiate decât ne-am fi dorit vreodată, fiecăruia dintre noi,

„familiare" prin bombardamentul informaţional la care suntem supuşi

prin ecranele televizoarelor şi internetului şi în faţa cărora este util să fim

înarmaţi măcar sub aspect teoretic.

252

<titlu>Bibliografie

Documente, acte normative

Constituţia României, în M. Of., partea I, nr. 758 din 29 oct. 2003, republicată

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite

Convenţia europeană privind reprimarea terorismului, Strasbourg, 1977

Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate, Editată de SRI sub egida

CSAT, Bucureşti, 2004.

Legea nr.53 5/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului în M.Of,

partea I, nr.l 161/08.12.2004

Legea nr. 22/2004 privind aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord,

publicat în M.Of.nr. 185/2004

Legea nr.l3/07.02.2008 privind ratificarea Tratatului de la Lisabona de

modificare a Tratatului Uniunii Europene şi a Tratatului de instituire a

Comunităţii Europene în M.Of. nr.107/12.02.2008

Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României în M.Of. nr. 163/ 7

august 1991

Legea nr.446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, în M. Of, partea

I nr. 990 din 12/12/2006

Legea nr. 218 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, în

M.Of.nr. 305/9 mai 2002

Legea nr 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării, în

M.Of, partea I nr, 654 din 28/07/2006

Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României în M. Of, partea I nr.

172 din 07/07/1994

253

Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române în

M.Of nr. 1175/13.12.2004

Legea nr.477/2003 privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru

apărare în M.Of. nr. 824/2003.

Legea nr. 415 din 2002 privind înfiinţarea şi organizarea Consiliului Suprem de

Apărare a Ţării în M. Of. nr 494/2002.

Protocolul general de organizare şi funcţionare a Strategiei naţionale pentru

combaterea terorismului (SNPCT)

România-NATO, 1990-2004, Documente Rompres, Bucureşti, 2004

Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2006

Tratatul privind Uniunea Europeană în J. Of al U.E. C 115/01 din 9 mai 2008

Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene J. Of al U.E. C 115/01 din 9

mai 2008

Universal Declaration of Human Right, United Nations, New York, 1985.

<titlu>Autori români şi străini

Adler, Emanuel, 2002, "Constructivism and International Relations", in Waiter

Adler, Emanuel, Barnett, Michael, 1998, Security Communities, Cambridge

University Press, Cambridge.

Andreescu, Anghel, Grigoroiu,Valentin Marian, Securitatea României în

condiţiile contemporane, Bucureşti, 2000.

Arvatu, Cristina, lonescu, Daniela, Lucinescu, Ioan, Codruţ, Cinca, Sanda, Luca

Ruxandra, Câmpean Călin, România şi Uniunea Europeană. Cronologie

istorică, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale,

Bucureşti, 2004.

Aron, Raymond, Spectatorul angajat, Editura Nemira, Bucureşti, 2006.

Auguste, Byron G., 1998, "What's So New about Globalization?", New

Perspectives Quarterly, Axelrod, Robert, 1984, The Evolution of

Cooperation, Basic Books, New York.

Axelrod, Robert, Keohane, Robert O., 1993, "Achieving Cooperation under

Anarchy: Strategies and Institutions", in David A. Baldwin (ed.), Neorealism

and Neoliberalism , Columbia University Press, New York.

Baczko, Bronislaw, Crimele Revoluţiei Franceze, Editura Humanitas, Bucureşti,

2007

254

Balaban, Constantin-Gheorghe, Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări

la început de secol XXI, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.

Baldwin, David A., Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate,

Columbia University Press, New York, 1993.

Baldwin, David, A., "Security Studies and the End of the Cold War", World

Politics, 1995.

Barber, Benjamin R., Imperiul fricii, Război, terorism şi democraţie, Editura

Incitatus, 2005.

Barna, Cristian, Terorismul, ultima soluţiei, Editura Top Form, Bucureşti, 2007.

Barna, Cristian, "Cruciada" Islamului, Editura Top Form, Bucureşti, 2007.

Barna, Cristian, Jihad în Europa, Editura Top Form, Bucureşti, 2008.

Baylis, John, Cohen, Eliot, Gray, Colin, Wirtz, James, Strategy in the

Contemporary World, Oxford University Press, Oxford, 2002.

Bădescu, Ilie, Geopolitică şi religie. Insurecţii religioase în secolul XX.

Insurecţia euxiniană, în revista "Euxin", nr. l-2, 1997.

Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UE de la naţional la federal, Editura Tritonic,

Bucureşti, 2006.

Bertrand, Christoph, Europa în balanţă, Clavis, Bucureşti, 1996.

Blaj, Doru, Pişleag, Ţuţu, Onişor, Constantin, Despre terorism, aproape totul...,

Editura Centrului Tehnic - Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007.

Brooks, Stephen G., Wohlforth, William C, "Power, Globalization, and the End

of the Cold War", International Security, 2001.

Brown, Archie, The Gorbachev Factor, Oxford University Press, Oxford, 1996.

Brzezinski Zbigniew, A doua şansă, Trei preşedinţi şi criza superputerii

americane, Editura Antet, 2007.

Brzezinski, Zbigniew, The Choice: Global Domination or Global Leadership,

Basic Books, N. Y., 2004.

Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama - o agendă penfru studii de securitate

internaţională de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chişinău, 2000.

Buzan, Barry, People, States and Fear, National Security Problem in

International Relations, Harvester Wheatsheaf, 1991.

Buzan, Barry, Waever, Ole, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for

Analisys, Lynne Rienner Publishers, Boulder, London, 1998.

Buzan, Barry, Little, Richard, Sistemele internaţionale în istoria lumii, Editura

Polirom, Bucureşti, 2009,

255

Cearapin, Tudor, Terorismul internaţional, Editura Fundaţia Revista

Jandarmeriei, Bucureşti, 2005.

Cearapin, Tudor, Toma, Gheorghe, Managementul ordinii publice la început de

secol şi mileniu, Editura Bioterra, Bucureşti, 2001.

Chauprade, Aymeric, Francois Thual, Dicţionar de geopolitică, Editura Corint,

Bucureşti, 2003.

Checkel, Jeffrey T., Ideas and International Change: Soviet/Russian Behavior

and the End of the Cold War, Yale University Press, New Haven,1996.

Chiru, Elena, Barna, Cristian, Contraterorism şi securitate naţională, Editura

Top Form, Bucureşti, 2008.

Chomsky, Noam, Ambiţii imperiale, Editura Antet, 2005.

Chomsky, Noam, America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau

supravieţuire, Editura Antet, Bucureşti, 2003.

Chomsky, Noam, , Aşa e, cum zicem noi\ Proiectului Imperiului American,

Editura Antet, Bucureşti, s.a.

Ciochinaru, Ştefan, România şi SUA - De la războiul rece la coaliţia

antiteroristă, Editura Alutus, 2007.

Cooper, Robert, Ordine şi haos în secolul XXI Destrămarea naţiunilor, Editura

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007.

Clausewitz, von Cari., Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982.

Croft, Stuart, Terriff, Terry (ed.), 2000, Criticai Reflections on Security and

Change, Frank Cass, Londra.

Dobrescu, Paul, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, SNSPA, 2003.

Durandin, Catherine, CIA în război, Editura Incitatus, 2003.

Dunlop, John B., The Rise of Russia and the Fall of the Soviet Empire, Princeton

University Press, Princeton, 1993.

Durkheim, Emile, Ethics and the Sociology of Morals, Prometheus Books,

Buffalo,1993.

Duţă, Paul, Instituţii de securitate. Operaţiuni, voi. I, Colecţia Politică şi

Apărare Naţională nr.19, Editura Tehno Media, Sibiu, 2006.

Elman, Colin, Fendius Elman, Miriam, "Diplomatic History and International

Relations Theory: Respecting Differences and Crossing Boundaries",

International Security, 1997.

Ezzati, Ezzatollah, Geopolitica în secolul XXI, Editura Top Form, Bucureşti,

2009.

256

Fearon, James, Wendt, Alexander, "Raţionalism v. Constructivism: A Skeptical

View", in Waiter Carlsnaes, Thomas Risse §i BethE. Simmons (ed.),

Handbook of International Relations, Sage, Londra, 2002.

Ferro, Marc, Şocul islamului, secolele XVIII-XXI, Editura Orizonturi, Bucureşti,

2006.

Fierke, Karin M., Changing Games, Changing Strategies: Criticai Investigations

in Security, Manchester University Press, Manchester, 1998.

Frattini, Eric, MI 6, Secretele din Legoland, Editura Tritonic, Bucureşti, 2008.

Fukuyama, Francis, Construcţia statelor. Ordinea mondială în secolul XXL

Editura Antet, 2004.

Fukuyama, Francis, America la răscruce, Editura Antet, 2006.

Gaddis, John Lewis, "International Relations Theory and the End of the Cold

War", International Security, 1992-1993.

Garcin-Marrou, Isabelle, Media versus terorism, Editura Triton, 2005.

Geller, Daniel S,, Singer, J. David, 1998, Nations at War: A Scientific Study of

International Conflict, Cambridge University Press, Cambridge.

Girardet, Raoul, Apărarea Europei, Institutul European, Iaşi, 2005.

Gheorghe, Ion, Securitatea militară a României în epoca globalizării, Editura

UNAP, 2006.

Ghica, Luciana, Alexandra, Zulean Marian, Politica de securitate naţională,

Editura Polirom, 2007.

Gray, Colin, Modern Strategy, Oxford University Press, Oxford, 1999.

Guetta, Bernard, Geopolitica raţiune de stat, Editura Aion, Bucureşti, 2000.

Hali, Rodney Bruce, "Moral Authority as a Power Resource", International

Organization, 1997.

Hardt, Michael, Negri, Antonio, , War and Democracy in the Age of Empire,

Penguin Press, N. Y., 2004.

Hopf, Ted, "The Promise of Constructivism in International Relations Theory",

International Security, 1998.

Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, 1997.

Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale.

Editura Antet, Bucureşti, 2002.

Jackson, Robert H., "Continuity and Change in the States System", in Robert H.

Jackson §i Alan James (ed.), States in a Changing World, Pinter, Londra,

1993.

257

Jervis, Robert, "Realism in the Study of World Politics", International

Organization, 1998.

Keohane, Robert O., "Instituţional Theory and the Realist Challenge after the

Cold War", in David A. Baldwin (ed.), Neorealism and Neoliberalism: The

Contemporary Debate , Columbia University Press, New York, 1993.

Keylor, William R., World of Nations: The International Order Since 1945,

Oxford University Press, New York, 2003.

Kim, Woosang, Morrow, James, "When Do Power Shifts Lead to War?",

American Journal of Politica! Science, 1992.

Kolodziej, Edward, A., Securitatea şi relaţiile internaţionale, Editura Polirom,

2007.

Kolodziej, Edward A., "Order, 'Welfare, and Legitimacy: A systemic

Explanation for the Soviet Collapse and the End of the Cold War",

International Politics, 1997.

Kolodziej, Edward A., Kanet, Roger E., Coping with Conflict after the Cold

War, Johns Hopldns University Press, Baltimore.1996.

Krasner, Stephen D., Sovereignty: Organized Hypocrisy, Princeton University

Press, Princeton, 1999.

Kux, Ernst, "The Change in Central and Eastern Europe and the End of the

Soviet Union", Aussen Politik, 1993.

Labrousse, Alain, Geopolitica drogurilor, Editura Ideea Europeană, Bucureşti,

2004

Laidi, Aii, Efectul de bumerang. Cum a determinat globalizarea apariţia

terorismului, House of Guides, 2007.

Layne, Christopher, "The Unipolar Dezilusion: Why New Great Powers Will

Arise", International Security, 1993.

Lebow, Richard Ned, Risse-Kappen, Thomas , International Relations Theory

and the End of the Cold War, Columbia University Press, New York, 1995.

Lebow, Richard Ned, Gross Stein, Janice, We AU Lost the Cold War, Princeton

University Press, Princeton; Canadian Institute for International Peace

Security, Ottawa, 1994.

Legro, Jeffrey W., Moravcsik, Andrew, "Is Anybody Still a Realist?", Inter-

national Security, 1999.

Lemke, Douglas, Regions of War and Peace, Cambridge University Press,

Cambridge, 2002.

258

Lockwood, David, The Destruction of the Soviet Union, Macmillan, Londra,

2000.

Maior, George Cristian, Noul Aliat-Regăndirea politicii de apărare a României

la începutul secolului XXI, Editura Rao, Bucureşti, 2009.

Marin, Ion, Ordinea constituţională în contextul integrării României în Uniunea

Europeană, Editura Fundaţiei România 2000, Bucureşti, 2007.

Marin, Ion, Violenţa politică între armă şi cuvânt, Editura Fundaţiei România

2000, Bucureşti, 2008.

Mircea Maliţa,Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Editura Nemira,

Bucureşti, 1998.

Maxwell, Taylor, Ryan, Helen, Fanaticism, Political Suicide and Terrorism,

„Terrorism", ll,nr.2, 1988.

Midan, Christophe, Integrarea în UE ca protecţie împotriva globalizării. Cazul

României, Editura UNAP, Bucureşti, 2006.

Migdal, Joel S., Strong Societies and Weak States: State Society Relations and

the State Capabilities in the Third World, Princeton University Press, 1988.

Mearsheimer, John J., "Back to the Future: Instability in Europe after the Cold

War", International Security, 1990,

Mearsheimer, John J., "The False Promise of International Institutions",

International Security, 1994.

Milner, Helen, "The Assumption of Anarchy in International Relations Theory:

A Critique", in David A. Baldwin (ed,), Neorealism and Neoliberalism,

Columbia University Press, New York, 1993.

Mittleman, James H., The Glohalization Syndrome: Transformation and

Resistance, Princeton University Press, Princeton, 2000.

Mureşan, Mircea, Văduva, Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului,

Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.

Murgescu, Bogdan (coord.), Revoluţia Română din Decembrie 1989, Editura

Polirom, 2007.

Neguţ, Silviu, Geopolitica. Universul puterii, Editura Meteor Press, Bucureşti,

2008.

Niţu, Nicolae, Niţu, Iulian, Destrămarea Iugoslaviei, Editura Top Fonn,

Bucureşti, 2006.

Nye, Joseph S., Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie.

Editura Antet, 2007.

259

Oprea, Gabriel, Timofte, Radu, Onişor, Constantin, România ~- integrare şi

securitate, Editura Balcanii şi Europa, Bucureşti, 2005.

Onişor, Constantin, "Securitatea în globalizare'', în Provocări la adresa

securităţii şi strategiei la începutul secolului XXL Editura Universităţii

Naţionale de Apărare Bucureşti, 2005.

Onişor, Constantin, Teoria strategiei militare. Strategia militară în războiul

modern, Editura AÎSM, Bucureşti, 1998.

Pahonţu, Lucian, Terorism şi destabilizare, Editura Bioterra, Bucureşti, 2003.

Păun, Vasile, Puterea informaţională - transformarea sistemului securităţii

naţionale, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005,

Petrescu, Stan, Ameninţări primare, Editura Militară, Bucureşti, 2008.

Pezzino, Paolo, Mafiile, Editura AII, 1999.

Pişleag, Ţuţu, Acţionai şi operaţional în ordinea publică, Eseuri, 2002.

Popa, Dan Radu Septimiu, Elemente de securitate naţională - dezvoltări

conceptuale, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007.

Prodi, Romano, O viziune asupra Europei, Editura Polirom, 2001.

Roberts, Paul, Sfârşitul petrolului în pragul unui dezastru. Editura Litera

International, Bucureşti, 2008.

Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale,

Bucureşti, 2005.

Serebrian, Oleg, Geopolitica spaţiului pontic, Editura Cartier, Chişinău, 2006.

Serebrian, Oleg, Dicţionar de geopolitică, Editura Polirom, Bucureşti, 2006.

Serebrian, Oleg, Politică şi geopolitică, Editura Cartier, Chişinău, 2004.

Simileanu, Vasile, Săgeată, Radu, Geopolitica României, Editura Top Form,

Bucureşti, 2009.

Silion, Costică, Pişleag, Ţuţu, Intervenţia - componentă de artă strategică

Fundaţia Revista Jandameriei, Bucureşti, 2007.

Smith, Karen E., Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, Bucureşti

2004.

Soros, George, Open Society: Reforming Global Capitalism, Public Affairs,

New York, 2000.

Stîirmer, Michael, Puţin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Sucureşti,

2009.

260

Timofte, Alexandru-Radu (coordonator). Reforma Serviciului Român de

Informaţii - Argumente şi fapte, Editura Academiei Naţionale de Informaţii,

Bucureşti, 2003.

Toffler, Alvin, Toffler, Heidi, Avuţia în mişcare, Editura Antet, 2006.

Toffler, Alvin, Război şi antirăzboi, Editura Antet, 1996.

Gheorghe, Toma, Petre, Bejenariu, uGradualitatea intervenţiei în diferite etape

de evoluţie a crizelor', în Spaţiul sud-est european în contextul globalizării,

Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I", Bucureşti, 2007.

Tushnet, Mark, The New Constituţional Order, Published by Princeton

University Press, 2004.

Verdery, Katherine, Socialismul Ce a fost şi ce urmează, Editura Institutul

European, Iaşi, 2003.

Voicu, Costică, Voicu, Adriana Camelia, Geamănu, Ioan, Criminalitatea

organizată în domeniul afacerilor, Editura Pildner&Pildner, 2006.

Voicu, Costică, Banii murdari şi crima organizată, Editura Artprint, 1995.

Wallace, Helen; Wallace William, Procesul politic în Uniunea Europeană,

Editura ARC, Chişinău, 2004.

Wieviorka, Michel, Wolton, Dominique, Terrorisme ă la Une, Gallimard, Paris,

1987.

Yoram, Schweitzer, Suicide terrorism: development and main charasteristics, in

„Countering Suicide Terrorism,\ Herzliya, Israel, Ed.The International Policy

Institute for Counter-Terrorism, 2001.

http://www.energybuletin.net/21666.html

http://ww'w. foia.cia.gov/

http://www.2.tvt.fr/fmes/Fonds_documentaire/Coutan_begarie_l 195.htm

Herve Coutan-Begarie, Geopolitique-Geostrategie,

http://w r ww.raleightavern.org/geopolitics.htm

John T.Payne, Geopolitics, Globalization and the Age of Terrorism,

261

Tipărit în România

Geopoli t ica ş i teror ismul . O abordare

insol i tă , la o pr imă evaluare , nu însă ş i inedi tă .

Deşi nu sunt prea numeroase anal izele care au

ca obiect exclusiv „geopol i t ica teror ismului"

sau „teror ismul ş i geopol i t ica" , asocier i le

acestor termeni abundă în opera unor anal iş t i

a i teror ismului , geopol i t ic ieni de pr im rang, în

acelaşi t imp. Este adevărat că încă l ipsesc

studi i de amploare, volume consacrate în

exclusivi ta te acestei „ intersectăr i a începutului

de mileniu" dintre geopol i t ică ş i teror ism,

căreia î i dedicăm această lucrare . Nu înainte de

a anal iza separat ambii termeni a i ecuaţ ie i ,

geopol i t ica ş i apoi teror ismul , din punct de

vedere is tor ic ş i conceptual .

Fără îndoială , dincolo de legătur i le

evidente , ne-am pus de Ia bun început

problema diferenţei imanente dintre un

concept , o teorie sau o metodă, cum putem

defini sau del imita conceptul de geopolitică şi o

formă a violenţei pol i t ice , cum poate f i , în

ul t imă anal iză , cal i f icat terorismul. Credem că

această car te ar putea const i tui un răspuns în

acest sens, deşi nu ar f i puţ in nici dacă ar

echivala cu un set de întrebări .

ISBN 978-606-530-653-0

Ion MARIN

Ţuţu PIŞLEAG

GEOPOLITICA

ŞI

TERORISMUL

SITECH