2-1-persp-context

catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniuluiANUL III - 2005-2006: ARHITECTURA – CONTEXT – PEISAJ

Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

TEMA 2 – PERSPECTIVA “CONTEXTUALA”

1.CONTEXT SI ATITUDINI FATA DE CONTEXT IN TEORIE SI PRACTICA

CUPRINSA. Despre termenii de context si contextualim

- definiflie context- preluarea termenului în arhitectura

- contextualismB. Aspecte generale ale contextului in arhitectura (ca obiect si proces)

- context fizic- context cultural

- context social-politic- context tehnico-economic

C. Despre sit intre amplasament si context- sit

- sit si context- atitudinea contextuala

D. Cite ceva despre teoretizarea acestor chestiuni- atitudini fata de natura

- perspective in teoria clasica- miscarea moderna

- critica modernismului si noua atitudine- perspectiva ecologica- dezvoltarea durabila

E. Arhitectura si orasul – cîteva subiecte de meditaflie- orasul – context al obiectului de arhitectura

- contradictia de fond dintre oras si arhitectura- perioada moderna: acutizarea contradicfliei

- se cauta solutii

A. DESPRE TERMENII CONTEXT SI CONTEXTUALISM[Tot ce face arhitectul este marcat]... de imaginea prafului si a trepiedelor topografilor, de caderea arborilor de pluta cu aripile deschise, de goliciunea zidurilor dintre acoperisuri si gradini, de imaginea femeilor în negru – în asteptare în spatele obloanelor, de mesele inginerilor, de calculatoare, de economisti, de regretul arheologilor, al istoricilor si

sociologilor, de vizitele politicienilor si ale criticilor de arhitectura.Totul se asterne pe pamîntul ondulat, ca o pînza alba si grea, scotînd la iveala mii de lucruri pe care nimeni nu le luase

în seama: stînci care ies la suprafata, copaci, ziduri si poteci, fîntîni, cisterne cu rigolele lor, constructii în ruina, schelete de animale. Toate acestea lasa urme pe suprafata ideilor simple.

(Alvaro Siza: Evora, 1990)

DEFINITIE GENERALA A TERMENULUI DE CONTEXT:- din latinescul contextus = asamblaj; contextere = a tese

ansamblu al textului care inconjoara o unitate a limbajului (cuvint, fraza, fragment de enunt) si care ii lamureste/selectioneaza sensul, valoarea, efectele (trimite la concordanta);

set de circumstante sau fapte in care se insereaza un eveniment sau o situatie particulara; (in logica si filozofie) definitia contextuala = definirea unui cuvint sau a unui simbol

explicitat prin semnificatia frazei sau a textului in care este cuprins.

1



PERICOLUL DECONTEXTUALIZARII Exemple de decontextualizare a unor expresii din discursul de arhitectura:Le Corbusier - masina de locuit

(despre sensul aceastei chestiuni in contextul epocii s-a vorbit anul trecut, urmeaza de dezvoltati singuri)

Rem Koolhaas – “fuck context”Exista multe asemanari intre aceste doua personaje controversate (Le Corbusier si Koolhaas): amindoi foarte buni arhitecti, talentati jurnalisti, teoreticieni provocatori, care isi propun sa inteleaga spiritul contemporaneitatii, stiind sa foloseasca formule cu mare impact polemic etc. Va spicuiesc din interviul pe care Francois Chaslin l-a luat lui Koolhaas.

FCh. Vi s-a reprosat pozitia fata de context mai ales din cauza sloganului "fuck context". Tocmai in momentul in care, mai ales in Franta, contextul constituie singura dimensiune susceptibila sa reconcilieze diversele

tendinte arhitecturale. Intr-un mediu eterogen si eclectic, ale carui doctrine coabiteaza cu greu, acesta este singurul cuvint de ordine asupra caruia oamenii sint de acord: “salvgardarea contextului”, fara sa fie clar daca

e vorba de contextul fizic, natural sau urban, sau despre contextul istoric. (...) Sloganul dumneavoastra este numai o reactie polemica in acest moment contextualist, sau faceti din el un principiu?

RK. Nu despre aceasta e vorba. Am folosit aceasta formula intr-un articol anume, despre bigness (cladirile mari). Ceea ce e bizar si paradoxal e faptul ca acest slogan a fost mereu scos din contextul in care a fost

scris. El poate fi inteles numai raportat la acest context. Spuneam ca – in anumite cazuri – pur si simplu nu poate exista o relatie posibila intre ceea ce e nou si ceea ce exista. Si ca, mai mult, uneori nu exista o calitate

particulara a contextului si ca trebuie sa ne rezervam libertatea de a avea o atitudine flexibila. Exista situatii in care se poate lua in seama contextul si chiar poate fi omagiat. Si altele in care ar trebui ignorat. El nu este decit un element intr-un ansamblu de reflectii mai larg. (...) Chestiunea a fost folosita pentru a ne caricaturiza

lucrul si pentru a afirma ca nu trebuie sa fie luat in serios acest tip care brutalizeaza contextul. (...) Esenta tezei articolului despre bigness (in SMLXL, Koolhaas il numara – pentru jocul publicitar - printre “conceptele

cu copyright”, n.n.), este ca in momentul in care se depasesc anumite dimensiuni, nu se mai poate vorbi despre o singura arhitectura ci mai degraba de arhitecturi plurale. Exista in aceasta constructie (se refera la

proiectul de la Lille, Euralille; n.n.) multe arhitecturi diferite. Pe de o parte, aceasta duce la explozia/raspindirea anumitor valori, totusi integrate intr-o entitate, un tot. Jocul dintre aceasta tendinta de

raspindire si insistenta asupra intregului este cheia. (...) El scapa astfel modului de articulare arhitecturala in sens clasic, si releva mai degraba o forma de urbanism care ar contine mai multe momente arhitecturale si

nu strict un obiect de arhitectura. Si chiar daca am putut declara in aceasta privinta "fuck context", gasesc ca proiectul este deosebit de contextual, in masura in care, inconjurat de cai ferate si rutiere, el se alimenteaza

enorm din aceste forte prezente.

La acest citat va rog sa mai reveniti si dupa ce cititi mai departe despre ce ar putea sa insemne CONTEXTUL ARHITECTURII, cap. B si aboradrile diverse: cap C,D,E)

PRELUAREA TERMENULUI IN ARHITECTURA: Se poate considera ca activitatea de edificare (modul in care omul isi construieste

artefactele in relatie cu mediul) intra intr-o contextura: de ex., la fel ca si in cazul textului pentru cuvint, orasul sau mediul natural reprezintacontextul care da anumite semnificatii obiectului de arhitectura, ceea ce aduce noi tipuri de abordare a proiectului si noi perspective de interpretare (deci o largire a ariei de intelegere a arhitecturii). Acest punct de vedere contureaza o atitudine.

Aceasta atitudine a aparut ca o necesitate in proiectarea de arhitectura ca urmare a degradarilor pe care arhitectura moderna le-a produs mediului construit si natural, prin atitudinea sa axata pe obiectul autonom/autosuficient (self-standing object).

In 1966, doua carti au fost manifestul acestei noi atitudini: Il territorio dell’architettura de Vittorio Gregotti (la care se adauga si La citta visibile, 1966)

Acum incepe sa se evidentieze si sa capete importanta fluxul de reflexii asupra complexitatii urbane, asupra scarii de interventie si asupra raportului cu peisajul ca geografie si ca istorie si, de

asemeni, asupra relatiei dintre tipologia cladirilor si morfologia urbana. (La citta visibile)

2



Gregotti incearca sa fundamenteze teoretic aceste trei directii de cercetare, directii “recuperatoare”, menite sa inlocuiasca utopia urbana globala si ideea orasului conceput ca organism unitar, legate

de traditia functionalista si structuralista, deci fundamenteaza acele directii care vor depasi modele abstracte si isi vor dovedi perenitatea.

Ca redactor (timp de 14 ani) al revistei “de tendinta” Casabella, ideile lui Gregotti vor avea un mare impact asupra generatiilor mai tinere.

Architettura della citta de Aldo Rossi:Ceva mai tinar decit Gregotti, Rossi – care a predat in anii 1960 Caractere distributive ale cladirilor

(un alt fel de a preda “tipuri de cladiri”; a se revedea Perspectiva functionala) – a facut studii de morfologie si tipologie urbana, pe care le-a sistematizat teoretic in aceasta carte. El studiaza orasul ca arhitectura, evidentiaza anumite elemente primare, fapte urbane si monumentale, si dezvolta in

sens arhitectural conceptul de “locus”, propunind o dezvoltare a studiilor urbane ca baza a proiectarii.

Ambii arhitectii au aplicat aceste principii in practica lor, care a fost foarte bogata. Fundamentarea proiectului prin contextul sau apare astazi ca singurul consens (sau unul

dintre foarte putinele) in lumea foarte diversa, chiar divergenta, a modurilor de a face arhitectura si a mijloacelor de expresie.

Dar termenul de CONTEXTUALISM, s-a incetatenit mai tirziu, legat de studiile a doi americani de la Cornell University.

TERMENUL DE CONTEXTUALISM: 1970 - Thomas L. Schumacher + studentii lui Colin Rowe de la Cornell University,

Contextualism, Urban Ideal and Deformations (in anexa la biblioteca si sub forma digitala)Termenul original a fost contexturalism (combinatie intre context si textura), prin

intermediul caruia incearca sa probeze ca se poate face un oras bun folosind arhitectura moderna.

Demonstreaza ca inadecvarile si problemele arhitecturii moderne sint urbane, nu stilistice.

Ideea ca atit solidele urbane (masele construite) cit si golurile (piete, strazi, alte spatii libere) sint forme figurale este una dintre cele mai importante, alaturi de evidentierea

semnificatiei formei spatiilor publice in crearea caracterului orasului. O alta idee importanta este cea a constructiei/cladirii diferentiate (tributara lui Venturi)

= o cladire trebuie sa se adapteze conditiilor dificile fara sa-si ascunda continutul, fara sa-si piarda imageability (vizibilitatea, capacitatea de la lasa imagini in memoria

oamenilor, cf. Kevin Lynch) ca forma.Contextualismul ofera o cale de mijloc intre doua pozitii extreme: (1) inghetarea

nerealista in trecut, fara dezvoltare viitoare, si (2) renovarea urbana care duce la distrugerea tesutului traditional

1973 - Colin Rowe & Fred Koetter, The Collage City (in anexa la biblioteca si sub forma digitala)

Identifica problemele urbanismului modern asa cum rezultata din atitudinea arhitectilor: fixatia asupra obiectului, idolatria zeitgeist-ului, pseudostiintificul,

stradafobia.Ofera ideea orasului de colaj, ca tehnica si ca stare de spirit, nu lipsita de o anume

ironie fata de omogenizarea modernista si ca alternativa la schemele urbane utopice. Aceasta metoda bazata pe fragmente este o solutie la problema noului, fara sa

sacrifice posibilitatea unui pluralism democratic, care isi poate astfel gasi o expresie legitima.

Capitole: Dupa Milenium, Criza obiectului, Orasul de coliziune si politica bricolajului, Collage City si recucerirea timpului.

3



B. ASPECTE GENERALE ALE CONTEXTULUI IN ARHITECTURA Daca ar fi sa dezvoltam ce inseamna CONTEXTUL ARHITECTURII, atunci trebuie sa luam in considerare nu numai arhitectura ca obiect construit, ci si arhitectura ca proces. Aceasta inseamna ca putem vorbi nu numai despre ceea ce inconjoara o cladire si ii confera anumite semnificatii, ci despre tot ceea ce circumscrie procesul de creatie si de realizare a operei (proiectul, arhitectul, modul de a face, comanda, etc.) si ii confera diversele semnificatii specifice.

Din acest punct mai complex de vedere, putem incerca o sistematizare a diverselor aspecte/dimensiuni ale CONTEXTULUI (nu metaforica, asa cum o face Siza in motto-ul

de la inceputul capitolului, ci analitica) si putem vorbi despre:1. CONTEXTUL FIZIC:

- natural, cu diferite sale aspecte:- aspecte obiectiv-tehnice- aspecte vizuale, formale

- artificial, cu diferite sale aspecte- aspecte obiectiv-tehnice- aspecte vizuale, formale

DE GINDIT: Care este locul regulamentelor urbane din acest punct de vedere?

2. CONTEXTUL CULTURAL:- Contextul cultural se poate referi atit la cultura in sens larg (antropologic) cit si la sensul

restrins/clasic, dar si la cultura de specialitate:- Poate influenta si caracteriza un anumit mod de a face arhitectura, atit prin ceea ce vine

din spate (traditia, mostenirea culturala etc.) cit si prin cultura momentului, spiritul timpului (zeitgeist).

- CONCEPTUL SINTETIC DE GENIUS LOCI (spiritul unui loc), foarte discutat in cadrul atitudinii contextuale se situeaza undeva intre aceste doua niveluri pe care le pune in relatie prin

experienta umana a spatiului: contextul ca rezultat al experientei umane in sens filozofic /fenomenologic

CHRISTIAN NORBERG-SCHULZ este cel care face o teorie mai completa privitoare la conceptul de genius loci (Genius Loci si L’Habiter), plecînd de la fenomenologia lui

Heidegger. Arhitectura este instrumentul capabil de a-i oferi omului o « priza existentiala »,

adica sa-i ofere omului un mediu bogat în sensuri. Prin prisma fenomenologica pe care o propune, structura locurilor trebuie sa se

refere la : - categorii care conflin implicatii spatiale (relatia interior-exterior, relatia cu pamîntul si cu cerul,

relatia artificial-natural) ;- felul/maniera în care aceste lucruri sînt, determina un caracter (o atmosfera generala, în care

participa si forma concreta si substanta elementelor care definesc spatiul si elemente temporale/schimbatoare ca lumina, dar si reflectarea acestora în oameni);

Structura unui loc trebuie descrisa în termeni de :- peisaj si implantare, habitatul colectiv, habitatul public, habitatul privat ;

- analizate gratie categoriilor de spatiu (legate de orientare, limitare, proprietati fizice si dimensionale, etc. ; ele însele în cautare de definire ; în general descrisi în termeni

substantivali si prepozitionali) si de caracter (descris în termeni adjectivali ; totdeauna flu, si care include relatiile afective ale omului cu spatiul, relatiile de semnificatie, etc., în final în

termeni poetici). Manifestînd un caracter , lucrurile/artefactele « explica » locurile si le fac

semnificative, duc la identificare, de recunoastere a unei aprtenente. Sesizarea unui genius loci = ceva cu ajutorul caruia omul se acordeaza, se pune

de acord, se întelege cu lumea pentru a dobîndi posibilitatea de a o locui. Este foarte legata de acest concept de caracter, de atmosfera.

4



Scopul arhitecturii devine astfel transformarea unui sit în loc, sau mai degraba acela de a descoperi sensurile potentiale care sînt prezente într-un mediu dat a priori.

3. CONTEXTUL SOCIAL-POLITIC:- Diversele aspecte tinind de organizarea societatii si de forma politica pe care diversele

societati o imbraca influenteaza productia de arhitectura in diverse moduri.- Nevoile sociale se transpun (automat – prin jocul pietei – sau dirijat prin decizii publice)

in anumite tipuri de cladiri; chestiunile legate de reprezentativitatea pozitiei sociale pot cere o anumita arhitectura etc.

De exemplu, in conferinta pe care a tinut-o recent (AEEA), istoricul Francois Loyer a facut o citire a tipologiei locuintei pariziene in secolele XVII-XX, prin prisma tipurilor de clienti si

a modului in care acestia voiau sa se reprezinte in contextele social-politice respective.- In unele cazuri, decizia politica este hotaritoare pentru productia de arhitectura, atit prin

directia in care canalizeaza investitia publica (tipuri de cladiri in care se investeste) cit si prin ingerinte estetice (cu precadere in cazul regimurilor autoritare).

4. CONTEXTUL TEHNICO-ECONOMIC:- aspectul economic- aspectul potentialului tehnic

Diferitele aspecte ale contextului pot influenta proiectarea de arhitectura in mod “automat”, de la sine (de exemplu, contextul cultural al momentului, spiritul timpului, ii marcheaza intr-un fel sau altul pe toti artistii, fara ca acest lucru sa fie neaparat constientizat sau urmarit ca atare de fiecare dintre ei; ori felul in care arhitectura vernaculara reflecta un anumit context cultural specific...). Alteori, poate fi vorba despre o actiune deliberata, o vointa de a exprima un anumit context profesional sau vointa de a urmari cu asiduitate exprimarea unui anumit etos al momentului (este, de exemplu, cazul Miscarii Moderne in care aceasta exprimare a timpurilor noi devine o deviza; asa cum, in cazul proiectului Euralille, la care se va reveni, Koolhaas urmareste programatic sa exprime noua dinamica a fluxurilor si a unui context politico-economic legat de globalizare)

In aceasta sistematizare sumara a contextului arhitecturii, nu v-am sugerat decit citeva idei. Despre multe dintre aceste chestiuni ati aflat deja la istoria arhitecturi,

la alte cursuri de teorie, unele au mai fost discutate si la alte cursuri (chiar daca sub alte titluri).

De aceea, VA ROG SA LE DEZVOLTATI SI DETALIATI SINGURI, si sa incercati sa gasiti exemple din care sa reiasa modul in care diversele

dimensiuni ale contextului pot modela modul de a face arhitectura.

SENSUL ACESTEI “PUNERI IN CONTEXT” a arhitecturii (ca proces si ca produs) este acela de a intelege mai cuprinzator proiectarea de arhitectura si felul in care poate lua nastere un proiect.

Contextul unui proiect – locul, mediul lui inconjurator – este mult mai cuprinzator decit orasul sau bucata de pamint pe care va sta. Este mai mult decit disciplina istorica, mai

larg decit metodologiacompozitiei traditionale. Pentru noi, contextul este un concept amplificat, deoarece intelegem ca o lucrare de arhitectura nu rezida numai in constructia operei. Un text, un articol critic, o revista sint obiecte solide, tangibile; fiecare reprezinta

un “proiect” analizat in atelier ca si cum ar fi un alt program real. Incepem, ca editori, sa “calatorim” peste “granite”, peste limitele arhitecturii. Granita ne

retine sa depasim disciplina academica si face ca lecturile si interfetele sa para ca apartin unor domenii straine. N-are nici un rost sa continuam lectura in aceasta traditie. Istoria,

formele comune si asumate, si distributiile - care nu se pot regenera prin ele insele - renasc astfel si se anima.

(Federico Soriano, The Metapolis dictionary of Advanced Architecture, Actar, Barcelona, 2003)

5



C. DESPRE SIT - INTRE AMPLASAMENT SI CONTEXTIn general, forma cea mai evidenta a contextului arhitecturii este cea fizica, de obicei circumscrisa de termenul de SIT, care desemneaza in mod uzual locul unde urmeaza sa fie sau este construit un edificiu. Pina acum jumatate de secol se folosea in acest sens termenul de AMPLASAMENT. Inlocuirea lui prin noul termen poate sa ne sugereze o schimbare de atitudine.SITUL: definitie generala - din latinescul situs = loc, pozitie;

= peisaj;= configuratie a locului, a terenului unde se edifica, maniera de a se situa;= (prin extensie) configurarea unui loc (in raport cu destinatia lui).

Dupa dictionarele mai vechi, termenul de sit era o specie din clasa peisajelor (despre chestiunea peisajului se va mai vorbi la alt curs, n.n.).

Evolutia semantica a termenului s-a facut in sens invers: azi SITUL subsumeaza peisajul. De exemplu, expresiile “sit arheologic”, “sit industrial”... specifica arii care circumscriu o

anumita destinatie, in vreme ce aceleasi epitete raportate la peisaj definesc mai ales varietati estetice. Notiunea de sit joaca un rol important in protectia patrimoniului (care

cuprinde in notiunea de “monument istoric”, cladiri, ansambluri si situri; n.n.).Semnificatia mai generala a termenului face din el un simptom al locului (...), cu conotatii

foarte diverse in limbajul curent si cu acceptiuni mai precise in diferite discipline.(Dupa MERLIN,Pierre; CHOAY, Francoise Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000)

In vreme ce amplasament are un sens tehnic foarte precis (situare, suprafata, eventuale servituti etc.), termenul de sit este mai imprecis, dar si mai stimulator pentru proiectare, pentru ca invita la intelegerea mai larga a contextului in care urmeaza sa se intervina. El cuprinde astfel o arie mai ampla decit amplasamentul propriu zis, dar si mai putin determinata, pentru ca poate include tot ceea ce devine semnificativ pentru proiect: poate cuprinde elemente vizuale foarte departate - daca ele sint semnificative pentru proiect. Stabilirea limitelor sitului face parte din conceptia proiectului: limitele sint, intr-un fel, cele care rezulta din interpretarea argumentata a proiectantului.

Tocmai aceasta marcheaza depasirea abordarilor reductive, strict functionaliste, precum si incercarea de a face o arhitectura noua in coerenta cu ceea ce exista deja.

In proiectarea si in gindirea actuala de arhitectura, SITUL SE DEFINESTE CA UN ANSAMBLU DE TRASATURI FIZICE SI CULTURALE, GEOGRAFICE SI ISTORICE, TOTDEAUNA INCOMPLET SI ADESEA FRAGIL, CARE VA FI TRANSFORMAT PRIN PROIECT. (Pierre von Meiss).

Acesta este sensul pe care i l-a dat si Vittorio Gregotti, sens care caracterizeaza atitudinea in proiectare a foarte multor arhitecti (de exemplu, Alvaro Siza).

SIT SI CONTEXT: Aceasta atitudine face ca in intelegerea sitului sa intre si alte aspecte decit cele apartinind

strict contextului fizic: situl devine “un palimpsest”, o acumulare a memoriei locului in straturi succesive, uneori vizibile, alteori ascunse, dar care pot fi descoperite de arhitect si ii pot fundamenta proiectul.

Pentru a le descoperi, se poate face ANALIZA sitului, care poate oferi multe detalii semnificative pentru proiect (cu conditia sa nu fie facuta in mod formal) :oaspecte tehniceoaspecte istoriceoaspecte morfologiceoaspecte urbanistice obiective

6



Problema analizei, care este o metoda stiintifica de descompunere sistematica in elemente componente, este ca se refera mai ales la aspectele obiective, cuantificabile. Ea

este cu atit mai utila cu cit este mai nuantata.Dar oricit de nuantata ar fi, ea nu poate cuprinde si alte aspecte ale sitului care

pot fi definitorii pentru proiect, cum ar fi o serie de aspecte culturale, modul de experimenta sensibil acel loc, felul in care a intrat in memoria comunitatii etc.

Eu personal prefer (ca si multi alti arhitecti) termenul de LECTURA A SITULUI, care poate lasa loc si acestor interpretari si poate exclude partile analitice care nu sint neaparat semnificative; ea devine astfel INTERPRETARE a sitului, iar calitatea acestei interpretari da si o parte din masura calitatii proiectului. Ceea ce nu neaga importanta analizelor, ci le include selectiv. Pierre von Meiss (De la forme au lieu) propune urmatoarele niveluri de lectura:o Sensibila – bazata pe observatie proprie si pusa in evidenta si reprezentata prin orice

mijloace capabile sa o exprime: grafice, cinematografice, literare ...) o Morfologica – bazata pe analize (cea tipo-morfologica este foarte uzitata);o Socio-psihologica – bazata pe anchete proprii sau cu specialisti in domeniu

(antropologi, psihologi etc.)o Istorico-geografica – bazata pe planurile istorice si/sau pe documente, care atesta

transformarile in timp ale sitului respectiv: ceea ce constituie “memoria locului”.Aceste “lecturi” suprapuse – modalitati de intelegere a sitului – sint folosite in proiectare si in

pedagogia proiectului de arhitectura pentru a fundamenta interventia intr-un loc dat. In termeni metaforici, dar foarte sugestivi, se vorbeste chiar de faptul ca arhitectul “intreaba” situl despre ce ar avea nevoie (deci ce program functional s-ar potrivi) si cum (adica despre forma care i-ar fi cea mai

potrivita).Ceea ce `nseamna ca “lectura” sitului poate ajuta astfel si la definirea temei de proiectare

si chiar a strategiei in timp (deci programarii, despre care am vorbit la 1-PERSPECTIVA FUNCTIONALA)

“Chestionarea” sitului se face atit prin analize diverse, studii sociologice etc., dar si prin procedee “sensibile”: observatie, desen liber, alte reprezentari artistice, literatura etc., care pot ajuta intuitia si

stimula creativitatea.(Desenele lui Alvaro Siza si ceea ce scrie despre diversele locuri in care urmeaza sa

intervina stau marturie, de exemplu.) ATITUDINEA CONTEXTUALA devine astfel o modalitate de interpretare atit in istoria

arhitecturii cit si in cercetarea de arhitectura in general, interpretare care devine fundament al proiectului de arhitectura.

IN CONCLUZIE:ATITUDINEA CONTEXTUALA IN PROIECTARE devine astfel un joc fin intre exigentele (constringerile) sitului si creativitatea arhitectului, adica:

- intelingenta si sensibilitatea lecturii sitului/contextului, care inseamna “descoperirea” exigentelor si poeticii acestuia,

- capacitatea de a transforma exigentele si poezia sitului in idei ale proiectului (scheme conceptuale etc.) si finalmente

- abilitatea arhitectului de a da forma acestor idei. Desigur, calitatea arhitecturii depinde in mare masura de aceasta din urma, dar – prin aceasta atitudine – se reduc riscurile de distrugere a ceea ce exista (chiar daca arhitectura nu este cea mai buna, macar nu ruineaza coerenta interna a ceea ce exista deja).

EXERCITIUL VOSTRU DE LA SEMINARExercitiul vostru de la seminar se situeaza undeva in zona lecturii (din diverse puncte de vedere ale

folosirii spatiului - care nu intra de obicei in “analiza stintifica” – dar care, dupa cum ati constatat, pot avea relevanta pentru locuire) si in zona elaborarii unor idei de ameliorare a locuirii care se

bazeaza si pe aceste niveluri de lectura.

7



D. CITE CEVA DESPRE TEORETIZAREA ACESTOR CHESTIUNI: TIPURI MARI DE ATITUDINI FATA DE NATURA (prin prisma antropologiei):- cosmologica si religioasa- simbiotica- functionala

(Au fost discutate semestrul trecut – ALO: Perspectiva antropologica; va rog sa va amintiti)

PRIMELE TEORETIZARI ALE ATITUDINII FATA DE SIT IN ARHITECTURA:- Vitruviu, preia atitudinea igienista hipocratica- Alberti si Palladio folosesc

- criteriul igienist- criteriul climatic- criteriul functional

- valabilitatea acestor criterii, evolutia si limitele lor(A se citi: A.M. Zahariade, Vechi “inscrieri” in scrieri: teritoriu si arhitectura)

MISCAREA MODERNA O ATITUDINE RADICALA SI SELECTIVA- perspectiva igienista este predominanta; contextul e privit sub acest unghi (insorire, vegetatie, reducerea aglomerari...)- negarea contextului istoric (orasul “liberal” al secolului al XIX-lea si arhitectura academica, si prin ele orasul traditional in general) face parte din ideologia MM- contextul social si cultural al momentului devine o miza importanta: dorinta de a exprima spiritului noului timp (L’esprit nouveau), de a rezolva problemele sociale

CRIZA MODERNISMULUI SI NECESITATEA LARGIRII PERSPECTIVELOR: POSTMODERNISMUL Postmodernismul american:

- 1972, Venturi, Scott Brown & Izenour, Learning from Las Vegas: Autorii sustin ca arhitectul trebuie pur si simplu sa “intareasca” (cuvintul englezesc enhance este greu traductibil; n.n.) ceea ce exista in jur, in loc sa considere (intr-un mod elitist, modernist) ca tot ce exista este prost. Continuind ideile provocatoare din Complexity and Contradiction (1966), ei propun o metoda “revolutionara” pentru arhitecti: o abordare mai modesta si mai toleranta, care va fi greu de urmat pentru arhitectii elitisti invatati sa urmeze indemnul lui Daniel Burnham, “nu faceti planuri mici”. Din perspectiva propusa de ei, sustin apoi, cu umor, ironie si nuante polemice, dar si cu o anume superficialitate, validitatea “benzii comerciale” americane si fenomenul Las Vegas. Lipsa unei abordari critice a fenomenelor puse in discutie, indulgenta necritica - folosita ca demonstratie a unei necesare schimbari de atitudine - au dus insa la legitimarea teoretica a proliferarii necontrolate a periferiilor, deprimante si neecologice, ca si a kitsch-ului. Partialitatea abordarii lor si caracterul ideologic populist, au fost puternic criticate de Kenneth Frampton (intr-o legendara dezbatere publicata), Demetri Porphyrios si diversi mari jurnalisti americani.Pe de alta parte, in scrierile lui Rem Koolhaas despre “edge cities” se poate detecta o anumita simpatie fata de aceste idei. (Dupa Nesbitt, Kate, Theorizing Architecture, Princeton A P, 1996)

- 1970 – 1973, Thomas Schumacher si Collin Rowe ( a se revedea mai sus aportul lor teoretic foarte substantial)Postmodernismul istoricist european: Revenirea la limbajul clasic si la “tipurile” de spatii urbane ale orasului “clasic”:

- 1966, Aldo Rossi, L’Architettura della cittaSi Rossi face parte din La Tendenza si este implicat in Scoala de la Venetia (a se vedea mai jos), iar teoria lui exprimata intr-un mare numar de proiecte a avut un mare impact in epoca. El face uz de analogie (o “arhitectura analogica”) in sensul extragerii gindului “arhaic, neexprimat, practic inexprimabil” al memoriei. Analogia explica recursul lui Rossi la tipuri, la anumite “forme de maxima claritate care trezest un fel de memorie colectiva”. Colquhoun arata ca Rossi foloseste tipul in alt sens decit Gregotti si alti reprezentanti ai scolii de la Venetia si anume: “Gregotti ramine deschis contingentului si foloseste tipurile in sensul in care ele sint supuse erodarii sau transformarii. Rossi se refera la un asemenea nivel de generalitate incit tipurile devin invulnerabile la interferentele sociale si tehnologice, astfel raminind inghetate intr-un atemporal

8



suprareal”. Tipurile, formele geometrice pe care le identifica, pot astfel fi refolosite ca atare in varii situatii, pentru ca semnificatia lor se schimba in contexte diferite si pentru ca prezinta o flexibilitate functionala. Desi se proclama rationalist, Rossi face o opera poetica de suprapunere a ceva suprareal peste o ordine geometrica pe care o impune existentului. (Dupa Nesbitt, Kate, Theorizing Architecture, Princeton A P, 1996)

- In cultura germana, Leo si Rob Krier – Stadtraum – folosesc si ei astfel de forme urbane, pe care le identifica prin studiul orasului traditional, dar le confera aceeasi valoare atemporala. De aceea, amindoi se inscriu intr-o filiatie destul de directa cu “ordinea clasica”.

- anii 1980, Rodrigo Perez de Arce – Urban Transformation s.a. Profesor pe atunci la Architectural Association, de Arce propune si teoretizeaza proiecte manifest de reurbanizare a”monumentelor” moderniste (Chandigarh, Dacca, Runcorn): crearea unui context urban acolo unde existau numai “monumente” in spatiu liber.

CRIZA MODERNISMULUI SI NECESITATEA LARGIRII PERSPECTIVELOR: MODERNISMUL CA PROIECT NETERMINAT

“Modernismul ca proiect neterminat” reprezinta un alt fel de atitudine critica la adresa ingustimii si pretentiei stiintifice si universale a teoriilor moderniste, dar fara sa nege limbajul modernist in sine si sa clameze inlocuirea lui prin altceva. E vorba de imbogatirea lui prin alte perspective (cea fenomenologica, cea antropologica....) si de eliminarea chestiunilor reductive si omogenizante. Neorationalistii italieni si scoala tipo-morfologica

- 1966, Vittorio Gregotti, Il territorio dell’architetturaCritica lui este tipica miscarii La Tendenza (neorationalimul italian) si incearca sa “restaureze fundatiile teoretice ale proiectarii” si sa dezvolte o metoda logica de proiectare. El adauga agendei neorationalitilor doua idei importante: loc si genius loci, care deriva din fenomenologia lui Heidegger. Astfel, originile arhitecturii se gasesc in momentul in care prima piatra a fost plasata pe pamint pentru a face locul recognosbil. In consecinta, sarcina arhitectului este de a crea “o arhitectura a contextului”, scotind in evidenta natura contextului prin modificari, masura si utilizarea peisajului.Idea de masura este analoga cu cea a lui Heidegger: A lua masura unui spatiu arata adevarul poetic al sitului, adica “esenta contextului inconjurator”.Modificarile includ ordonarea geometrica a naturii, idealizind-o si invocind-o ca oglinda a realitatii. Ceea ce explica si interesul lui Gregotti in tipologie. Strategia de teren a lui Gregotti este sugestiva pentru ceea ce el numeste “sit construit”, care poate fi vazuta ca o abordare tectonica a “facerii unui peisaj”. Iata cum descrie Gregotti modul in care a abordat proiectul Universitatii din Calabria”

Acesta priveste in primul rind intrebari privind teoria si istoria, fie ca ipoteze de organizare a memoriei personale si de grup, fie ca istorie specifica a disciplinei – variatia limitelor ei si

schimbarile centrului de interes, teritoriul arhitecturii si relatiile ei privilegiate cu alte discipline. Totusi, spiritul fizic al istoriei este mediul construit care ne inconjoara, felul in care se transforma in lucruri vizibile, adunarea de profunzimi si semnificatii, care difera nu numai prin ceea ce apare, dar si prin ceea ce este in structura lui. El este compus din urme ale istoriei sale. Daca geografia este

modul in care semnele istoriei se solidifica si se imprima intr-o forma, proiectului de arhitectura ii revine sarcina de a atrage atentia asupra acestei esente a contextului prin transformarea formelor.

Din 1963-64 am inceput sa pun aceste intrebari in centrul reflectiilor mele de arhitectura. (...) Am incercat totdeauna sa pastrez legatura dintre teorie si practica mea de arhitectura, o legatura

deschisa, daca nu si consistenta. Am incercat, de exemplu, sa inteleg ce concluzii s-ar putea trage din reflectia asupra peisajului si naturii locului - ca suma a tuturor lucrurilor prezente si trecute. In

acest sens, natura nu este vazuta ca o forta inscrutabila si indiferenta sau ca un ciclu divin al creatiei, ci mai degraba ca o colectie de lucruri materiale ale caror ratiuni si relatii trebuie scoase la lumina prin arhitectura. Astfel, noi trebuie sa modificam, sa dublam, sa luam masura, sa situam si

sa utilizam peisajul pentru a cunoaste si a ne intilni cu acest mediu intr-o totalitate geografica de lucruri concrete care nu pot fi separate de organizarea lor istorica.

Aceasta se poate face numai daca abandonam notiunea sociologica, sau ecologica, sau administrativa de mediu inconjurator – ca si cum ar fi un element-prizonier – si ne-am gindi la el ca

material pentru arhitectura. Trebuie sa devina clar ca ideea de mediu inconjurator nu este un sistem in care este dizolvata arhitectura, ci – din contra – el este un material purtator de incarcatura

pentru proiect, ca ne da posibilitatea de a gasi noi principii de proiectare si noi metode de a ne

9



acomoda cu spiritul unui teren specific. In spatele acestor noi metode sta modificarea. Modificarea inseamna o constiinta a faptului ca sintem parte a unui tot pre-existent si ca schimbind o parte a

acestui intreg inseamna a il transforma.(din Territory and Architecture, articol publicat in AD Profiles 5-6, 1985)

Toate aceste idei se pot regasi in modul in care Alvaro Siza isi motiveaza si construieste proiectele si in scrierile lui poetice.

- Scoala “morfologista” (tipo-morfologista) italiana: Chestiunea morfologica a fost preluata in arhitectura (de la geografii germani si francezi) in mod special de catre arhitectii italieni (din 1959), dupa care s-a raspindit in intreaga lume arhitecturala. Abordarea morfologica s-a manifestat ca reactie fata de abuzurile Miscarii Moderne care cerea o transformare completa a orasului traditional, negijind studiul formei urbane si confirmind ruptura dintre oras si trecutul lui. Dupa Gregotti, scoala italiana se caracterizeaza prin doua curente: (1) o abordare folosita ca un complement al proiectului, dezvolata de scolile de la Venetia si Roma si legata de personalitatea lui Saverio Muratori; (2) o abordare venita de la geografi, care aplica cunoasterii arhitecturale conceptele de sit si de situare, dezvoltata la Milano si apoi la Venetia de Giuseppe Samona si Gregotti.Desi conceptele utilizate de diversele scoli si autori sint rareori puse de acord (de ex., semnificatiile date termenilor de structura urbana, forma urbana, tipologie ...), se poate vorbi de trei conditii comune acestor abodari:- obiectul central al reflexiei teoretice este forma fizica si spatiala a orasului;- trebuie sa existe o disciplina analitica – si pe cit posibil stiintifica – a formei urbane;- morfologia urbana presupune reunificarea arhitecturii si urbanismului intr-o disciplina unica, unde arhitectura isi regaseste dimensiunea analitica, iar urbanismul interesul pentru dimensiunea fizica si spatiala.Si din punct de vedere metodologic, diversitatea este la fel de mare: numai unii autori isi articuleaza cu claritate aportul metodologic (multi reprezentanti italieni, atit arhitecti proiectanti cit si teoreticieni de marca - Tafuri si Benevolo, fratii Krier, Castex, Baird, Chastel, Bill Hillier, etc.). Ceea ce inseamna ca abordarea nu ocupa inca un loc destul de important nici in invatamint, nici in demersurile institutionale (cu exceptia SUA, prin urban studies).Dar in pofida anumitor rezerve teoretice (in dezbatere), studiile de morfologie urbana – fondate pe analiza evolutiei tesutului urban sia rolului fiecaruia dintre elementele sale constitutive (site, retea de strazi, trama parcelara, spatiu liber si spatiu construit) – pot fi foarte utile pentru a intelege problemele cartierelor vechi si deci pentru a sti cum sa intervii, indiferent daca e vorba despre prezervare sau despre inlocuire/completare. Dupa cum spune Aldo Rossi, unul dintre fondatorii curentului: Studiul orasului este un aspect important al formatiei si a practicii unui arhitect, dar, cel mai adesea, aceasta nu poate constitui un scop in sine [...]. A crede ca studiile typo-morfologice pot fi vehiculul principal al arhitecturii ar risca sa devina o alta modalitate de a ingusta libertatea experientei de proiectare.Ele se inscriu in seria incercarilor de recuperare a valorilor istorico-ambientale ale oarsului, prin studii cu caracter operator (ca multe proiecte si cercetari italiene) si de intelegere a contextului, astfel incit proiectul modern sa isi gasesca consistenta in existent, fara sa imite formele istorice.

(Dupa MERLIN,Pierre; CHOAY, Francoise Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000)Regionalismul critic: Notiunea este lansata de Kenneth Frampton (Prospects for a Critical Regionalism, 1983) si este fundamentata de interesul fenomenologic pentru specificitatea locului. Autorul se opune conceptiilor despre arhitectura conceputa ca moda sau ca scenografie, conceptii care neaga identitatile si expresiile locale. El ofera alternativa unei arhitecturi autentice, bazata pe doua aspecte esentiale: intelegerea locului si “tectonica”. El spera sa dea astfel noi radacini arhitecturii, fara sa ofere o strategie unica. Astfel, o arhitectura exemplara ar trebui sa “evoce esenta onirica a sitului alaturi de inevitabila materialitate a cladiri”. Ideile despre “cladirea/construirea sitului”, preluate de la Gregotti si evidente in operele lui Alvar Aalto si Louis Kahn, devin idei centrale ale regionalismului critic, alaturi de folosirea materialelor si a mestesugurilor locale, de modul de a raspunde luminii si climei locale. Astfel, arhitectura devine in primul rind spatiala si experientiala, nu orientata spre imagine.In general se propune o rezistenta la omogenizarea mediului construit, omogenizare care rezulta din modernizarea productiei de materiale si a tehnicilor de constructie. Ceea ce nu inseamna ca face apel la populismul imbratisarii elementelor stilistice vernaculare.El cauta o arhitectura cu “capacitatea de a condensa potentialul artistic al unei regiuni in nodul de reinterpretare a influentelor care vin din afara”. Se vor forma astfel “enclave” locale, “buzunare de rezistenta”.

10



Exemplele la care se refera sint: regionalistii catalani (Martorel, Bohigas, Coderch), portughezul Alvaro Siza, austriacul Raimund Abraham, mexicanul Luis Baragan, italianul Gino Valle, elvetienii Atelier 5, contextualistii ticinezi (Galfetti, Snozzi, Carloni, Botta...), japonezul Tadao Ando s.a.

(Dupa Frampton Kenneth, Prospects for a Critical Regionalism, 1983 si Nesbitt, Kate, Theorizing Architecture, Princeton A P, 1996)

REM KOOLHAAS si teoriile sale polemice prin care incearca sa puna contextul contemporan la alta scara de complexitate :

o conceptul de Bigness (a se reciti citatul de la inceput)o contextul mai larg al globalizarii si al dinamicii accelerate a societatii actuale (se

va reveni in partea a doua acursului)RK. In tot ce fac si in ceea ce spun, exista o parte de retorica, un joc al provocarii. Ridic rar pretentia unei perfecte obiectivitati.

Analizele mele ofera o componenta de manifest, sint totdeauna un amestec de reflexie retroactiva si de demers prospectiv. Aceasta presupune ca nu sint nici deosebit de sever si nici deosebit de pesimist in privinta unei profesiuni careia ii revine, intr-adevar, sa

inteleaga formarea orasului, sa il analizeze si sa il transforme. [...] Dar profesionistii nu merg destul de departe in observarea lucida a fenomenelor. Mai ales, nu se refera suficient la consecintele care ne-ar fi utile pentru a realiza/intelege viitorul propriilor noastre

culturi si pentru a revedea din crestet pina in talpi modalitatile lor de actiune. [...] In cadrul OMA, am reusit in ultimii ani, sa separam radical (aproape schizofrenic) lucrarile cu caracter speculativ, proiectele si demersurile de observatori sau de interpreti. Aceasta,

tocmai pentru ca arhitectul actioneaza pe baze absurde: de fiecare data cind este chemat sa se pronunte despre o anumita situatie, el crede ca trebuie s-o modifice complet. Incapabil sa o lase ca atare, sau sa inceapa prin a o analiza, el se lasa antrenat de un soi

de febrilitate bestiala care presupune necesitatea unei transformari si il desemneaza pe el insusi ca vehicul al schimbarii. Asa ca am decupat clar activitatile noastra in doua, menajind astfel in viata biroului nostru un drept la retinere, o libertate de a analiza, de a privi

si de a intelege, fara ca aceasta sa aiba in mod necesar repercusiuni practice.

FCh. E evident ca aceste cercetari au un raport cu propunerile dumneavoastra de urbanist, asa cum e evident ca proiectul Euralille are un raport cu aceste ipoteze, ca este – mai ales – o tentativa de a da seama despre cultura congestiei, a fluxurilor de circulatie si

a retelelor. Dar este mai dificil de inteles pina la ce punct aceste cautari teoretice hranesc productia dumneavoastra arhitecturala propriu zisa, adica acea arhitectura sofisticata, foarte eleganta, pe care o arata vilele si realizarile la scara mica, aproape manieriste

ca joc estetic.

RK. E greu de raspuns. (...) Ceea ce pot spune este ca ansamblul preocuparilor noastre se gaseste, intr-un fel sau altul, in strafundurile proiectelor. Desigur, casa de la Bordeaux poate fi vazuta ca ... un amestec, ca o intilnire dintre un element cu adevarat

domestic si o lume mai mecanica. (...) Dar cladirile la scara sensibil mai mare ne fac sa ne simtim mai mult urbanisti decit arhitecti. La Palatul din Lille si la biblioteca Jussieu am adoptat o abordare urbana, cu tot ceea ce aceasta implica in termeni de deschidere de posibilitati. (...) In aproape toate proiectele noastre am utilizat urbanul impotriva arhitecturalului, tocmai pentru a-i da viata. (...)

FCh. Ne gasim intr-o perioada de explozie extraordinara a fenomenului urban. Si, paradoxal, de panica, de gaura teoretica in fata amplorii mizelor si a caracterului derutant al schimbarilor. Dar cursa teoretica e angajata de multi ani in tot felul de discipline,

scufundindu-se in analiza acestui oras emergent sau a aparentului haos care pare sa guverneze azi fenomenele urbane. Explicatiile mai vechi nu fac fata. Printre arhitecti, ultima mare mobilizare voluntarista a fost cea a postmodernismului european, in mijlocul

anilor 1960 si in deceniul urmator. Era un efort de a elabora instrumentele de lectura a orasului istoric si o ultima tentativa de a ii continua modul de fabricare. Ca si cum ruptura moderna n-ar fi existat altfel decit in ideologie si forme, ca si cum sociabilitatea

insasi n-ar fi fost bulversata, ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic. Iata-ne treizeci de ani mai tirziu la mii de leghe de aceasta problematica. Sinteti printre primii care v-ati luat la trinta cu aceste chestiuni, intr-un mod radical si deliberat. Multa lume se intreaba daca sinteti un simplu exporator, un “vestitor”, sau daca ati devenit avocatul acestor mutatii. Daca va multumiti cu a fi un observator lucid sau daca pretindeti sa deveniti profetul lor? Marturisiti ca aceste mutatii va fascineaza si ca le gasiti o anumita frumusete, un

caracter excitant.

RK. Probabil ca sint cite putin din fiecare, pe rind, in functie de context. E vorba atit despre un angajament fata de o anumita transformare a oraselor cit si de vointa de a sfarima anumite conceptii occidentale, de a arata ce potential exista in conditiile urbane

pe care o privire pripita le-ar califica de degradate sau compromise, cum ar fi urbanizarea chinezeasca sau cea din Singapore. Ma conduc doua mobilulri: interesul pe care mi-l trezesc aceste transformari – deci sa le observ, sa le inteleg – si placerea de a distruge anumite perspective intelectuale care cred ca sint deja condamnate. Una dintre problemele profesiei noastre rezida tocmai in faptul

ca refuzam sistematic, a priori, tot ceea ce se petrece. Ceea ce fac vizeaza tocmai eliberarea de aceste preconceptii fata de noua actualitate. (...) Este evident ca intilnim acum din ce in ce mai mult intelegerea acestor fenomene. Dar exista inca un volum de

cunostiinte care ramin inca inaccesibile intelegerii si actiunilor noastre ca arhitecti. Este un fel de deconectare care traduce super ego-ul profesiunii, un mecanism moral – mai mult sau mai putin constient – care ne exclude si ne face sa nu participam la aceste

miscari ale societatii contemporane.

FCh. Aceasta vointa de a dezvalui, de a arata si de a accepta, poate chiar de a iubi ceea ce este, constituie o tema recurenta pentru dumneavoastra. Adevarul a ceea ce este, a ceea ce fiecare traieste ca prodigios, adevar pe care arhitectii nu vor sa-l vada. (...) Este

11



un demers aproape metodologic. Va propuneti sa vedeti pentru contemporani, sa le aratati ceea ce ati vazut, asa cum facea si Le Corbusier la inceputul anilor 1920 atunci cind incrimina in L’Esprit nouveau “ochii care nu vad”?

PERSPECTIVA ECOLOGICA – una dintre consecintele acestei noi atitudini contextuale, acutizata prin avertismentele naturale (cum ar fi “criza energetica”, cutremurele etc.). Se readuce in discutie atitudinea fata de natura si echilibrul actiune umana-natura, si pune sub semnul intrebarii increderea in puterea tehnologicului de a stapini natura.

Ecologia (etimologic, stiinta habitatului) este disciplina care se preocupa de interactiunile dintre fiintele vii si dintre acestea si mediul lor inconjurator, focalizind mai ales asupra

rolului grupurilor umane. Miza este aceea de a preveni efectele negative ale interventiilor umane asupra mediului.

Mai recent, anumite tehnici specifice si-au gasit aplicatii (prin analogie) in cercetarile privitoare la oras, de unde si conceptul de ecologie urbana.

CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILA, un concept foarte vehiculat in ultima vreme atit in urbanism cit si in politica, poate fi considerat in legatura atit cu ecologia cit si cu perspectiva contextuala, fiindca se refera la un context flexibil in evolutie

Notiunea a fost introdusa in 1987 de raportul Our Common Future (numit si Brundland) al comiciei mondiale pentru mediul inconjurator si dezvoltare. Este vorba despre

armonizarea dezvoltarii economice si sociale cu preservarea biosferei si despre asigurarea nevoilor populatiei actuale fara a compromite existenta generatiilor viitoare.

Miza aceastei notiuni devine astfel descrierea si cercetarea modurilor de dezvoltare economica cele mai capabile sa menajaze marile echilibre naturale, ceea ce – sub presiunea publica – a

devenit obiect de preocupare politica. Presupune desigur si o transformare profunda a mentalitatilor, iar abordarile ecologice ar trebui sa ia locul abordarilor economice clasice.

(Dupa MERLIN,Pierre; CHOAY, Francoise Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000)

Despre acestea doua din urma veti mai discuta la cursurile de urbanism s.a.

NOUL CONCEPT DE PEISAJ ca abordare care duce mai departe, depaseste abordarea contextuala, ca alternativa critica la practica urbanistica curenta. Acest subiect foarte actual va fi tratat mai departe in curs, sub numele de Arhitectura peisajului.

VA ROG SA CITITI ATENT (atit aceste note de curs cit si bibliografia indicata) SI SA CAUTATI EXEMPLE CARE SA ILUSTREZE SEMNIFICATIV ATITUDINEA

CONTEXTUALA SI TEORETIZAREA EI.

Bibliografie:Dosarul din biblioteca referitor la oras: ARGAN, HUET, VON MEISS, ROSSI, VENTURI, SCHUMACHER, ROWE & KOETTER etc., Dosarul despre Vittorio Gregotti ( SOLOMON, Marica, articolele despre Gregotti din Arhitext; RYKWERT, Josef, monografia Gregotti); Cartea Concursului BUCURESTI 2000; revistele Arhitectura 1-/1997 (Bucuresti 2000) si 1-2/1998 (PIATA REVOLUTIEI) etc.

12

2-1-persp-context

Documents