Cyan Magenta Yelow Black

REVIST{ LUNAR{ DE CULTUR{ ±I CIVILIZA|IE

«Sufletul trebuie tratat ca pãmântul. Sã i se dea ce-i trebuie pentru a fi roditor! » (Constantin Noica), ,

Fondat la Sibiu � Anul I � Nr. 3

CENACLUL P{LTINI±August 2009 � 32 pagini

dela

2 lei

IMPACTUL SOCIAL

Num[r ilustrat de Rare§, Radu §i Constantin ILEA

� MIRCEA ELIADE note critice de Radu Vancu

� Dan Mucenic: Luxul lecturii lui Patrick Suskind

� Diaspora: Dan D[nil[� Dan Ioan Bogdan, poeme,

Ucenicul meu Casanova� Adrian Suciu: Terminus

(fragment de roman)� Ioan T[m]ian:

Sticlarul e un adev[r[t artist� Ioan Radu V[c[rescu: Spa\iul

B[r[ganului (geografie literar[)� Laz[r Z[han: Nevoia de filozofie

Foto: evz.ro

3 lei

«Sufletul trebuie tratat ca pamântul. Sã i se dea ce-i trebuie pentru a fi roditor!» (Constantin Noica )

Fondat la Sibiu n Anul II Iulie 2010 n 32 pagini

Nr. 12

NOICAaproapele nostru

101

ani d

e la

naş

tere

Din sumar:• HoriaTabacu-Proză• Dan Mucenic - Luxul lecturii• AdrianSuciu-Poetuldegardă• DanDănilă,Axe,StelaManolescu, LiceuldeArtă-Prezentareplastică

• Tălmaciu-Istorieşicivilizaţie• Teatru-sesiuneadevară“RaduStanca“• Sigfried Sigmund - Portret• Civilizaţianet-noiletehnologii

Cyan Magenta Yelow Black

2e la

Iulia2010

edIt

orI

Ale

Pictor de curte la Bazna eUGeN dorNeSCU

Cariera de plastician mi-a oferit deseori momente inedite, surprinzătoare, parcă anume potrivite cu un spirit iscoditor şi neliniştit care îmi mai joacă şi feste… Pe lângă profesie, o sumedenie de hobby-uri m-au făcut să am pe ce da vina atunci când îmi doream să lucrez mai mult în atelier, pentru că hobby-urile îmi consumă mult timp. Unul dintre aceste hobby-uri este milenarul joc de şah, a cărui invenţie se pierde în negura timpului şi care a presărat în istorie atâtea nume de legendă, ca Morphy, Steinitz, Cigorin, Capablanca, Fischer, Tal, Spassky, Kasparov şi mulţi alţii. Nu am încetat să mă minunez în faţa acestui joc şi, cum era normal, i-am plătit şi eu tributul de zile şi nopţi de-a valma pentru a câştiga, până la urmă, dreptul de a juca “cu legitimaţie”, adică de a deveni jucător de turneu mediocru cu acte în regulă. Dar suficient de pasionat pentru a mă bucura de frumuseţea nebănuită a acestui joc şi de a-l aşeza definitiv la căpătâiul bucuriilor mele cotidiene.

În anul 2007, compania Romgaz din Mediaş, la propunerea cunoscutei campioane Elisabeta Polihroniade, a organizat un turneu de şah la Bazna, intitulat “Turneul regilor”, la care au fost invitaţi să joace marii campioni ai anilor 80, adică cei care l-au făcut mare pe Fischer, aproape toţi jucaseră şi cu el: Timman, Ulf Andersson, Portisch, Ribli, Vaganian, Meking, Beliavsky, Short, Spassky, ceea ce a stârnit o vie emoţie în rândul iubitorilor de şah din România. Do-amna Polihroniade m-a invitat la Bazna să-i întâlnesc pe aceşti regi ai tablei de şah, lucru care m-a bucurat nespus. Astfel am avut ocazia

să-i cunosc personal. Mă întrebam cu ce aş putea să contribui la acest eveniment şi atunci mi-a venit o idee, să duc cu mine o lucrare mai veche inspirată de jocul de şah, pe care să iau autografele tuturor jucătorilor. Zis şi făcut. Lucrarea a apărut apoi în cartea turneului şi pe coperta revistei naţionale de şah “Gambit”. La ediţiile următoare ale turneului am pregătit special alte lucrări, cu locuri anume desti-nate autografelor, ca parte integrantă a unei lucrări colective, la care participau şi jucătorii, lucru care a stârnit un fel de simpatie generală pentru această idee neobişnuită.

Lucrarea pentru ediţia de anul acesta a “Turneului regilor” care se desfăşoară în perioada 14 – 25 iunie, conţine portretele celor şase invitaţi (vezi pagina 7), într-o compoziţie înfăţişând un areal tematic în care figurile domină spaţiul şi sugerează o energie debordantă, ase-menea unor atomi într-un spaţiu restrîns, înainte de a declanşa o ener-gie devastatoare. Şi pe bună dreptate! Cu numărul 1 mondial, fenom-enalul norvegian Magnus Carlsen, orice turneu devine...exploziv! Alături de el, alţi jucători de top: Boris Gelfand, Teimour Radjabov, Wang Yue, Ruslan Ponomariov şi Dieter Liviu Nisipeanu. Şi încă o dovadă că artiştii plastici nu se mai ascund într-un turn de fildeş ci ajung în cele mai neaşteptate locuri. Ca mine, ajuns la curtea regilor Baznei, răsplătit cu marea onoare de a le picta chipurile în timp ce ei se întrec în cea mai nobilă luptă, de fapt o excepţională alegorie a existenţei umane, care este jocul de şah...

Broderii laice în jurul

NemuritoruluiPrintr-un straniu joc al tainelor, mo-

ment în care dispar graniţele de sare a reticenţelor umane, pulverizate de adierile violent-candide a conştiinţelor dezamorsate, eliberate de orice con-strângeri, am fost acceptat în “sanctu-arul” nemuritorului păltinişan. Relaxat, marcat de o bonomie jucăuşă în privirile istovitor-pătrunzătoare, maestrul Noica a acceptat să se debaraseze de “birou” (o placă de lemn pe care scria - întins în pat) schiţând oficii de gazdă bună în camera de sus a vilei. Afecta ghiduş, voit ludic, că absenţele lui Nicolae şi a Noricăi, aju-toarele lui fidele, îl împovărează, sugerân-du-ne din priviri să apucăm borcănelele goale de muştar din vitrina-rastel. Cu ironie dulce ne-a invitat (eram împreună cu Iacobina, prietena mea, şi cu prof. univ. George Bălan, un autentic dizident, de o erudiţie copleşitoare, pierdut ulterior prin labirinturile unor abaţii occidentale) să ne aşezăm pe nişte hocăle şchioape, să ne cinstim din galonul de vodcă adus cadou. Marcat de o detentă psihică specială, poate animat şi de emoţia estetică provocată de “cea mai frumoasă domnişoară ce mi-a călcat pragul”, maestrul, cu elegant şi de-suet cavalerism, încerca să dialogheze ter-estru cu Iacobina, numind-o “fascinantă statuetă de Tanagra”. Într-adevăr, bronzată infinit, cu ochii-tăciune muţi de admiraţie, Iacobina sta prosternată, într-o tăcere plină, deşteaptă fiind, uluită de miracolul de a asista la altă “rostire românească”, consternată fiind că semna-tarul “sentimentului românesc al fiinţei” îi acordă spaţiu din “bunătatea timpului său”. Pendulam între toaste gruzine, mi-raculoase caligrafii verbale, fantezii amu-zante, cu mult mai reale decât adevărurile insipide. Se însera, chiar şi nemuritorii au oboselile lor, voiam să-l menajăm, bătând în retragere din bun simţ, că altfel nu mai plecam niciodată. Cu zâmbet sfios, cu adieri melancolice în priviri şi gesturi, vag-visător, maestrul ne-a declarat că, frecvent, timpul prea scurt şi realitatea brutală i-au deraiat poveştile plăcute. Nouă ne-a sunat ca un suprem elogiu.

Altădată, la insistenţele bahico-agresive ale lui Ion Băieşu (Guţă) am cedat, urcând la sanctuar. Firesc, deloc protocolar, mae-strul ne-a primit, “întins la birou”, scriind în figurat la monumentala exhaustivă eminesciană. Guţă, dorind să intre în atenţia maestrului, o tot da cu “Preşul”- piesa lui de succes, premiată zgomotos, la care Excelenţa-Sa i-a răspuns că agreează mai puţin dramaturgia actuală, mai ales că de la vechii greci nu a mai parcurs nimic înălţător în domeniu. Interzis, Guţă nu a mai articulat nimic, în schimb şi-a notat într-un carneţel dizertaţiile uluitoare, pe care maestrul le făcea în jurul delirurilor existenţiale, insistând insinuant-zeflemi-tor asupra delirului bahic. Am rămas sid-erat, când citind ulterior marele roman de succes “Balanţa” a lui Băieşu, am real-izat că substanţa spirituală a cărţii a fost extrasă din delirurile invocate de maestru. Mici fraude, mici cabotinisme, aparent inocente, toate înscrise în dosurile unor biografii controversate.

Aş mai avea multe, multe, multe mărunţele istorioare, poate insignifiante pentru esteţii scorţoşi, petrecute în cam-era de sus a vilei, dar nu vreau să irit idi-osincrasiile belferilor literaţi, legitimaţi, intimii maestrului.

Corneliu V. MIHAIL

Scrisori de la Rio del SaduPietro Cutugnaru

Dragilor,

Grele şi triste vremuri trăim, dar uite că se mai îmtâmplă pe lume şi minuni. Adică, lucruri după care, aşa cum zicea cineva, să fie bine şi toată lumea mulţumită. Ia uite-aici: în urmă cu vreo trei ani stăteam în curte la nea Mitică, la Rio del Sadu, şi făceam mişto de un cocoş. Îl luam în răspăr când unul, când altul. Că nu era un cocoş ca orişicare, nu mergea prin curte decât în pas de defilare, başca faptul că sărea la toată lumea de i se dusese vestea în toată zona. Făceam mişto de cocoş pentru că era programat sărmanul la pus în oală chiar în acea zi, pe când focul cu lemn de fag ardea pălălaie în soba din bucătăria de vară. Şi chiar atunci i-a trebuit lui Nea Mândrean să intre pe poartă şi să ne prindă cu miştoul pe buze, el care venea din satul lui în al lui nea Mitică cel puţin de două ori pe săptămână ca să-l convingă pe acesta să-i dea lui cocoşul, că are mai bine de zece găini şi nici un stăpân peste ele. Milos cum sunt cu animalele, ce mai tura-vura, de data aceea l-am convins pe nea Mitică să-i dea omului cocoşul, nea Mândrean fiind şi el om de-al meu, şofer de-o jumătate de secol, cel cu care-am bătut Românica în lung şi-n lat. Că i-am şi zis atunci lui nea Mitică, mai bine aruncăm pe jar, aşa, ca-ntr-o doară, nişte frigări de cârlan puse pe beţe de alun, că merg mai repede şi mai bine cu rieslingul minunat din pivniţă. Însă, omul şi-a primit cocoşul în dar cu o condiţie: să aducă la rându-i un cocoş tânăr şi cântăreţ la anul, după ce ies puii de sub cloşcă, la el acasă, în satul românesc Suptgardul de Mijloc. De curând, la o altă întâlnire fericită în ogradă la nea Mitică din Rio del Sadu, şi urmărind noi, stând acolo pe buturugi cu sticlele de bere în mâini, orătăniile plimbându-se de-a valma şi de-a moaca prin curte, numai că îşi aminteşte nea Mitică de nea Mândrean şi de cocoşul dat la un presupus schimb de generaţii. Că omul nu mai venise aproape deloc pe la Rio del Sadu, şi pentru că microbuzul la care trăgea de volan stătea pe butuci de destulă vreme. „Când îl vezi, să-i spui de cocoş”, mi-a atras atenţia nea Mitică, „de trei ani trebuia să-l aducă pe cel nou.” Aşa am şi făcut, cu prima ocazie i-am atras atenţia la rându-mi lui nea Mândrean că are o datorie mai veche şi bine ar fi să să achite de ea. Însă chestiunea a rămas cam în coadă de păstrăv, şi nici prin gând nu mi-a trecut că o să mă trezesc la poartă, într-o seară de sfântă duminică, cu nea Mândrean la mine acasă în oraşul acesta al nostru, cu un sac pe umăr şi în sac cu un cocoş de toată frumuseţea. „Îi pestriţ”, mi-a zis nea Mândrean, „sună-l pe nea Mitică şi spune-i să vină după el, până dimineaţă leagă-l de-un picior undeva prin curte.” Şi dus a fost, eu rămânând ca prostit cu cocoşul aţipit îndesat în sac. Ce să-l leg prin curte, m-am gândit, ca să-l las în plata câinelui meu Clyde, să-l facă spionul acela bri-tanic harcea-parcea? L-am sunat pe nea Mitică imediat şi acesta m-a sfătuit ca până a doua sau a treia sau a patra zi, adică atunci când va putea veni la oraş, să-l pun într-o cutie undeva prin pivniţă sau prin

garaj, să-i dau apă de băut şi mâncare, după care m-a întrebat dacă şi cântă. I-am spus că nu ştiu dacă şi cântă, pentru că acum doarme în sac, că aşa fac orătăniile de obicei, dorm noaptea. În fine, l-am dus în pivniţă şi l-am aşezat într-o cutie de carton pe care am pus un geam de sticlă ca să văd ce şi cum. Şi iarăşi m-a sunat nea Mitică, spunându-mi că mai bine ar fi să-l tai şi sa-l îngheţ, să-l punem în oală cu o primă ocazie, dar imediat a doua zi, că altfel slăbeşte şi nu mai alegem nimic de el, că lui nu-i mai trebuie cocoş, şi aşa în anul acesta are şapte de la cloşcă, şi numai cinci puicuţe, de parcă ar fi vreme de război. Şi m-a mai întrebat iarăşi dacă şi cântă. Ce să mai zic !A doua zi dimineaţa am coborât în pivniţă să scot cocoşul la sacrifi-cat. Vezi să nu ! Acesta, disperat, de parcă ar fi înţeles ce-l aşteaptă, a ţâşnit afară pe uşa pivniţei şi după aceea pe scări şi în curte. L-am alergat vreo două ore, în lătrăturile vesele ale lui Clyde, care credea că ne jucăm un joc nou, iar personajul pestriţ e o nouă jucărie în locul mingiei roşii şi buline albe. Şi tot alergându-l eu pe cocoş, nu-mai că mi-a venit o idee genială. Am lăsat orătania să se odihnească în gardul viu de carpen unde se ascunsese, l-am chemat pe nea Gile, vecinul meu, şi i-am oferit acel cocoş pe gratis. A fost de acord ime-diat, că şi aşa avea în ogradă şase găini şi nici un cocoş. „Şase găini virgine”, a ţinut să specifice vecinul, după care l-a mai alergat pe băiat vreo două ore şi cu chiu cu vai am reuşit să-l transbordăm pe alergător în anturajul găinilor cu pricina. La început a fost cam stingher săracul, dar într-o singură zi s-a obişnuit şi făcea pe şeful, iar după altă zi a început să-şi alerge haremul şi să-l dea pe brazdă cumsecade, una câte una din mirese căzând la datorie. Bineînţeles, pe seară m-a sunat iarăşi nea Mitică. I-am spus de toată tărăşenia, dar nu s-a supărat deloc că, uite, al doilea cocoş a scăpat, care va să zică, nepus în oală. Aşa-i când nu-i să fie, ce să-i mai faci. „Măcar cântă?”, m-a mai întrebat nea Mitică, la care i-am răspuns că da, cîntă foarte frumos, de tot cartierul e cu urechile ciulite, atâta de frumos cântă, şi fute, apoi fute şi iar cântă. Şi uite-aşa, e bine şi toată lumea mulţumită, cum vă ziceam, nea Mitică e mulţumit că şi-a primit datoria şi anul ăsta are şapte cocoşi, din care-şi poate alege unul pe cinste la curte, iar dintre ceilalţi, fie ce-o fi, măcar unul nu va scăpa de băgat în oală, nea Mândrean e mulţumit că şi-a achitat datoria, nea Gile e şi el mulţumit că are în mica lui ogradă cu şase foste virgine un cocoş pe cinste, pe care-l admiră tot cartierul, iar eu, milos din fire cum mă ştiţi, sunt foarte mulţumit că am scăpat un cocoş de la moarte. Ba, chiar doi. Iar de cocoşul cel pestriţ ce să mai zic, mai mulţumit ca el nu-i nimeni, cui nu i-ar plăcea ca toată ziua să cânte şi să fută. Astfel că uneori îmi şi vine să-mi trag în gând ideea că, totuşi, trăiesc în cel mai bun dintre toate satele posibile.

Rio del Sadu, 25 iunie 2010

3

e la

Iulie2010

MeS

AJ d

e SĂ

rBĂt

orI

Prins, ca mai toţi de altfel, de spectacolul politic ce ni se oferă fără încetare, clipă de clipă, şi îngrijorat – la fel – ca aproape toată lumea de perspectivele pe care le conturează acest prezent agitat, confuz şi mereu ameninţător, mi-a fost tare greu să mă concentrez asupra cărţilor ce-şi aşteaptă rândul la parcurs. Mai mult, acest început de vară a semănat nedorit de mult cu vremurile pe care le trăim – cu zile mai mult decât caniculare, urmate de furtuni gata să devasteze totul. Într-una din nopţile trecute, mi-am zărit leandrii goniţi prin curte de vânt, ghivecele cu muşcate urmărindu-i. Apa din fântână se împuţinează şi ea văzând cu ochii, iar oamenii satului par, pe zi ce trece, mai întunecaţi, mai nervoşi, mai ezitanţi.

Mă gândeam, în toată această perioadă în care m-am luptat din greu cu tentaţia de a deschide televizorul, dacă

toţi aceşti oameni pe care-i văd în fiecare seară perorând, arugumentând, certându-se şi dând sentinţe mai au şi alte preocupări decât aceasta. Dar mai cu seamă de când n-au mai citit vreun rând – altul decât rândurile din rapoartele pe care le primesc sau din hârtiile, scrise de alţii, pe care le semnează. Şi încă – dacă ei resimt cât de cât, drama pe care o trăiesc în viaţa lor aproape total lipsită de sens.

Dacă aş fi ajuns, cumva, politician – eu ce-aş fi făcut?, mă întreb câteodată, impunându-mi să nu mă iluzionez. Probabil că aş fi vorbit chiar mai puţin decât o fac astăzi, gândindu-mă la greutatea vorbelor mele. Mai mult ca sigur aş fi citit mari discursuri politice, rămase în istorie, şi aş fi conspectat măcar un tratat de oratorie. Apoi, fireşte că aş călători mult prin ţară, spre a afla păsuri şi opinii. Oricum nu m-aş lepăda de pasiunile care mi-au hrănit existenţa până acum, pentru că am astfel de pasiuni. Probabil că alţii n-au. Ori poate că nu sunt destul de puternice.

Una peste alta, nenumăraţii privitori de fiecare seară (şi nu doar) ai televizorului au în faţă nişte modele. Acelea ale unor oameni care flecăresc la nesfârşit, trăiesc din dihonie, sunt permanent în luptă, ceea ce le consumă întregul timp. Nu se pledează pentru educaţie serioasă şi trudnică, nici pentru disciplina vieţii intelectuale, nici pentru moralitate,

nici pentru căutarea şi respectarea adevărului. Se vorbeşte doar despre bani, despre duşmănie, despre afaceri necurate, despre minciună, despre înşelătorie.

Au fost perioade lungi în care n-am deschis televizorul decât pentru vreun film de cinematecă. Îmi lipsesc multe dintre emisiunile care, odinioară, îmi erau dragi, făcând parte din fibra fiinţei mele. Priveam fascinat intelectuali autentici vorbind cu patimă despre lucruri cu adevărat importante, fără ifose, ci plini de preocupare pentru domeniul căruia i se dedicaseră. Era o lume în care-mi plăcea să trăiesc, o lume care mă stimula, îmi dădea încredere în orizonturile vieţii şi în posibilitatea de-a ajunge, odată şi odată, să mă asemăn cu ei.

Azi, trăim într-o lume tot mai mâhnită, mai fragilă şi mai temătoare de ce va să vină. Seninătatea vieţuirii e o amintire dragă. Prieteniile trainice sunt tot mai rare, iar despre idealuri nu se mai vorbeşte deloc. Încerc, aşadar, să-mi reprim orice încrâncenare şi să vieţuiesc în stabilitatea preocupărilor mele de câteva decenii, singurele certitudini rămase intacte. Restul pare a fi o telenovelă tot mai încâlcită şi mai lipsită de miză.

Ceaslovul de la Izvoru

dan Mucenic

Iubirea de un an Valentin leahu

Puterea optzeciştilor Silviu Guga

Cuvintele de mai sus, scrise la începutul uneia dintre introducerile la studiile mae-strului Noica, despre Mircea Eliade, cred că au urmărit şi vrednicia revistei noastre, timp de un an de zile căci, iată, am împ-linit un an şi mergem pe picioare. De ce se cheamă „Iubirea de un an” editorialul de faţă ? Pentru că de un an de zile, cu Con-stantin Noica drept efigie peste cuvintele tipărite în revista noastră, noi, cei care am zămislit cu chiu cu vai dar fără vreun pic de renunţare “Cenaclul de la Păltiniş”, ne uităm cu drag în urmă şi realizăm cum am crescut, chiar în vreme de criză, nu de holeră(sic), dragostea şi iubirea ce ne leagă de acest suflet tipărit prin contribuţia celor care au legănat la suflet micul nostru proiect revuistic. Mi-aduc aminte cât de greu l-am convins pe protectorul Tribunei, Ilie Carabulea, să ne sprijine iniţiativa. La un moment dat, chiar necunoscându-mă, mi-a răspuns afirmativ la rugăminte, din chiar cetatea eternă, unde aveam să poposesc şi eu peste ceva vreme, dom-nia sa fiind acolo cu treburi. Eu am ajuns în Roma ulterior, având revista sub braţ, prin prietenia ce mi-o poartă Ion Tache, primarul de la Adunaţii Copăceni, dar şi firma Blue Air, cărora le port recunoştinţă. După episodul Tribuna am coborât cu tiparul la Vâlcea, la tipografia scriitorului Petru Tănăsoaica, prin amabila intervenţie a artistului Gheorghe Dican, prezidentul plasticienilor din judeţul de mai jos de Sibii, acesta prieten fiind cu prietenul nos-tru Petru Dumbrăveanu, alt om de inimă pentru realitatea de un an a revistei. Câte aliteraţii vor mai fi, vor mai fi... sper să nu dea rău. Am emoţii când prind pe calcula-tor aceste rânduri. Chiar lacrimi în ochi şi teama de a nu uita pe careva dintre „naşii” de botez sau ursitoarele bune ale celor 32 de pagini scoase cu vrednicie şi trudă. Pe când urcam cu ediţia din septembrie de la Vâlcea, un om drag ne sfătuia de bine. Era Dan Ioan Bogdan. Lângă el, tot sprijin am primit şi de la Gabriel Şerban. Un alt

om de trudă literară şi tipografică, Mircea Gheorghian, ne-a primit în ograda trustu-lui Nobless, unde tipografii ne-au preţuit cu toată bunătatea lor şi dragostea faţă de hârtia tipărită, cu Nelu Buda la pupitru. Ceilalţi să mă scuze dacă nu-i amintesc, dar îi simt mereu alături de revistă.

Biblioteca Naţională a României ne-a apreciat cu diploma de onoare, pentru pro-movarea anului Noica, maestrul împlinind anul trecut un secol de la naştere. Preotul Valer Luca s-a bucurat când a văzut că maestrul nu e uitat nici de noi şi nici de elevii de la liceul Ghibu din Sibiu, care ne-au însoţit la mormântul înaintaşului gândi-tor şi au colindat întru lumina izbăvitoare de pe una din culmile Păltinişului. Omul de afaceri Teodor Ancuţa ne-a sponsorizat cîteva clipe bune cu o masă de post cu sar-male cu nucă de ar fi lăsat gura apă oricui. Consiliul Judeţean Sibiu a luat aminte cu bunătate despre noi, iar de la emisiunea distinsului coleg de presă Răzvan Mar-cu ni s-a atras o recunoaştere bolduită a drumului nostru de cultură şi civilizaţie. N. I. Dobra ne-a salutat cu emoţie, parcă, în Tribuna, fiecare nouă apariţie. Radu Scutea a fost alături de noi şi de invitaţiile ori corecturile necesare în revistă. Corne-liu V. Mihail ne-a sfătuit încercările temer-are. Doru Roşca, prin EUROFOAM, ne-a spijinit şi ne sprijină, drept pentru care le suntem mult recunoscători. Am avut înţelegere din multe locuri şi nu pot decât să le mulţumesc şi să îi rog să ierte pe cei ce sunt nume importante pentru „Cenac-lul de la Păltiniş” şi nu vor fi fost amintiţi aici.

Toţi sponsorii şi cititorii noştri vor fi mereu în atriile şi ventriculele iubirii noastre, de un an. Iubirea de un an, re-vista “Cenaclul de la Păltiniş”.

Motto: “Un destin cultural nu se împlineşte numai cu şcoli alese, cu profesori buni şi cu biblioteci puse la punct. Se împlineşte mai ales cu vrednicia pro-prie”.

Despre generaţia optzecistă s-a vorbit şi s-a scris mult. Conceptul de generaţie a fost dezbătut în fel şi chip avându-se în vedere tocmai această generaţie. Poate numai generaţia paşoptistă şi cea interbelică, „de aur”, au mai fost atât de mult comentate. Profi-lul ei socio-psiho-cultural-estetic a început să fie conturat de mai multă vreme. Optzeciştii sunt mulţi, peste tot răspândiţi în ţară şi chiar prin lume, sunt puternici şi de valoarea lor va trebui sa ţină seama istoriile literare. Din păcate, unii şi-au încheiat activitatea în plină putere creatoare, dar au lăsat „urme” suficiente şi demne de menţionat. În perioada formării lor, picătura de libertate a început să se usuce, dar ei mai sorbeau din ea crezând că e o fântână şi se preumblau prin cenacluri, unde legau prietenii, îşi căutau maeştri şi aşteptau îngăduinţe de la cenzori ca să-şi tipărească plachetele. A fost perioada când Constantin Noica, sihăstrit la Păltiniş, le sugera tuturor că nu se poate rez-ista decât prin cultură. Ei au înţeles lucrul acesta, fie din instinctul lor intelectual, fie de la vrednicii lor dascăli care i-au şcolit, fie citind pe nerăsuflate „Jurnalul de la Păltiniş”. N-au dus-o prea bine, dar se afirmau încet şi sigur, făcând cultura română să se menţină la cotele onorabilităţii. Au fugit cât au putut de compromitere şi acest efort le-a dat mai multă putere, reuşind să se confrunte cu orice formă de ostilitate şi să-şi arate toate valenţele. N-au fost mari inovatori şi nici postmodernismul nu se suprapune numai peste generaţia lor, dar valoarea lor e incontestabilă chiar şi numai pentru faptul că au ştiut să reziste şi au generat în masă această rezistenţă. Optzeciştii nu mai atrag atenţia asupra lor ostentativ, au ştiut să se folosească de experienţa generaţiilor anterioare şi au asigurat continuitatea necesară ştiind să se de-baraseze de ceea ce trebuia dat uitării. Continuă să scrie poezie şi proză, eseu şi critică literară şi unii au reuşit să publice un raft de bibliotecă, alţii doar câteva volume, unii sunt deja nume „de circulaţie”, alţii sunt cunoscuţi doar de cititorii pasionaţi, dar toţi sunt de valori apropiate, împreună au dat putere acestei generaţii. Acum, la maturitate, optzeciştii conduc destinele literaturii noastre, ba chiar ale culturii româneşti pentru că literaţii sunt „mână în mână” cu artiştii plastici şi actorii, regizorii şi muzicienii. Mai trebuie să socotim faptul că mulţi sunt universitari de elită, editori şi redactori şefi. Era de aşteptat ca optzeciştii să se autoanalizeze cu detaşare, să-şi identifice puterea într-o dezbatere de anvergură şi să organizeze un congres. Ceea ce s-a şi întâmplat la sfârşitul lunii mai, la Piteşti. Din iniţiativa criticului şi istoricului literar Nicolae Oprea şi a prozatorului Dumitru Augustin Doman, primul congres al optzeciştilor şi-a desfăşurat lucrările. Oficial s-a numit Colocviul Naţional „Generaţia ´80 la maturitate” . Prima ediţie a acestui colocviu a strâns un număr impresionant de participanţi din întreaga ţară şi s-a bucurat de referate/comunicări, teoretizări, evocări. Toate aceste „rapoarte la primul congres” ( ca să folosim „termeni” din perioada formării lor ) au demonstrat că de acum optzeciştii, conştienţi de propria lor putere, pot să privească retrospectiv, pot să privească şi spre ceea ce mai pot încă realiza. Au făcut şi un festin cu recitaluri şi premieri în locuri cu încărcătură simbolică, la Câmpulung Muscel, la Curtea de Argeş, pentru a sărbători deliberat recunoaşterea puterii lor. A fost lansat primul volum al unei „istorii a grupării în interviuri”, aşa cum îşi subintitulează Dumitru Augustin Doman cartea sa „Generaţia ´80 văzută din interior”. Sunt doar 18 optzecişti prezenţi în carte şi, cu siguranţă, mai sunt necesare cel puţin încă cinci volume pentru a se închega „imaginea interioară” a acestei generaţii. După demersul lui Gellu Dorian, cel care a coordonat ani buni o colecţie dedicată poeţilor optzecişti la Editura AXA din Botoşani, până la „congresul” de la Piteşti, nu s-a mai întreprins ceva la fel de relevant pentru sublinierea bunelor consecinţe pe care le-a avut puterea optzeciştilor.

4e la

Iulia2010

reM

eMBe

r

În călătoria prin existenţă, nu de puţine ori, fiinţa simte nevoia de călăuzire şi de ghidare înspre a împlini menirea ca fiinţă pe pământ la un potenţial cât mai înalt. În călătoria vieţii e nevoie să “vedem” cadrul, decorul în care fiinţăm astfel încât să trăim cu împlinire miracolul vieţii a cărui rezultat suntem.

Informaţia ce vine de la stimuli determinanţi ai existenţei, şi aici fac referire la setul de experienţe şi trăiri, comun tuturor, pentru a auzi rezonanţa vocii interioare şi a conştientizării depline, se materializează prin Harul semenilor noştri de a transmite învăţături şi modalităţi de raportare la o realitate mai înaltă, avem posibilitatea de a primi un impuls ce ne ajută în mersul înălţării.

Pornesc în construcţia acestui material de la imaginea de învaţător a lui Constantin Noica. Un învăţător care ajută fiinţa să îşi construiască o formă în manifestare, oferind oportunităţi de raportare, de creştere şi automat de evoluţie împlinită.

Scrierile sale sunt, de asemenea, prelungiri teoretice ale modului său de a fi. În acest sens, “învăţătorii” noştri pot fi toţi oamenii care ne-au adus ceva în plus în această viaţă, cei care au contribuit prin ei înşişi la desavărşirea manifestărilor înalte ale fiinţei.

Prezenţa spirituală a Învăţătorului reprezintă acel indicator care te asigură că eşti pe calea cea bună, îţi indică direcţia de orientare şi asemeni ascensiunii spre vârful unui munte, te învaţă cum să îţi canalizezi fiinţa şi cum să îţi manifeşti potenţialul, astfel încât ascensiunea spirituală să fie o călătorie plină de sens, nu o experienţă epuizantă.

Fiinţa sa se aseamănă maeştrilor orientali şi practica sa este în multe privinţe în armonie cu practica ZEN. Constantin Noica face o fuziune blândă şi armonioasă între şi cu viziunea creştină şi viziunea orientală de percepere prin credinţă. Şi aici e subliniată conştientizarea căilor de spiritualizare a omului.

Constantin Noica transmite învăţături asupra educaţiei sprituale şi culturale a tinerilor, a celor fragezi “ Filosofia nu se poate face fară bunătate, fără îndurare.” “ Singură filosofia te învaţă că sunt realităţi mai puternice decât omul. Ştiinţa îţi dă doar cunoştinţe, fără realităţi (şi lasă loc orgoliului de a le avea); religia, o realitate pustiitoare, ce

totuşi se poate îndura de tine. Frica de Domnul ţi-o dă filosofia. ”

În momentul actual, există un grad mai accesibil de “învăţători”, ce atrag atenţia şi ajută oamenii din jur să devină conştienţi de ansamblu şi la faptul că ansamblul nu este o noţiune abstractă, un vis, el chiar funcţionează după anumite legi pe care e nevoie să le accesăm în devenirea ca fiinţe pe pământ. O acţiune conştientă şi clară schimbă centrii de raportare ai omului la viaţa sa. Începem să devenim conştienţi de posibilităţile constructive, de ceea ce emanăm, de ceea

ce atragem, de ceea ce lăsăm în urma noastră.

“De învăţat, înveţi multe, şi de la toţi. Dar profesor nu e decât cel care

te învaţă să înveţi.” Asemeni Alexandrei David-Neel: “Maestrul nu poate decât să deschidă o uşă, dar discipolul trebuie să fie capabil să vadă ce se află dincolo de ea.”( “Cu mistici şi magicieni în Tibet” )”

“Înţelepciunea nu e ceva care se învaţă, e ceva care se trezeşte. De aceea, o şcoală de înţelepciune e posibilă.”

Exprimarea viziunii lui Constantin Noica asupra sentimentului definitor al fiinţei, surprinde iubirea ca stadiu de înălţare, ce cuprinde atât sufletul, cât şi spiritul, cât şi corpul material, anume compasiunea. Compasiunea reprezintă

gradul cel mai înalt pentru fiinţa umană de manifestare a iubirii, iubire ce se află în afara oricărui viciu al vreunei virtuţi, manifestarea palpabilă a sinelui nostru superior.

Învăţătorul Constantin Noica transmite un cod al meditaţiei prin adoptarea atitudinii creştine, a practicilor creştine de transcendenţă a fiinţei, de conexiune intimă cu Dumnezeu.

“Înainte de a adormi, spune veghei: păstrează pentru mâine ce nu mi-ai dat azi.”- oferă o cale de eliberare faţă de cele lumeşti născându-se, astfel, prin detaşare o punte de conectare la sursa ce ne încarca cu energie vitală, cu voinţă şi cu puterea de a materializa sensul vieţii noastre. În urma acestei conexiuni se însămânţează sentimentul de încredere, acel factor fără de care alchimia şi procesele inerente devenirii nu se pot produce şi desfăşura. Dezvelirea miracolului nu are loc.

“La început a fost cuvântul, dar cuvântul era la Dumnezeu. Omul trebuie să înceapă cu tăcerea. De aici începem noi cu adevărat, pentru că aici încep treptele desăvîrşirii noastre. Pe noi cuvântul ne înstrăinează de noi. Singură tăcerea ne apropie, singură ea ne restituie nouă înşine. El lămureşte mai departe că această tăcere “e adesea încărcată de chemări” (Comentariu la Treptele desăvîrşirii, în revista “Adsum”)- este chemarea solitudinii, chemarea către călătoria interioară pe care nu avem cum să o facem altfel decât singuri.

Atenţia asupra devenirii, învăţatorul o prezintă ca şi deschidere, ca şi punct de pornire în călătoria descoperirii esenţei şi potenţialului fiinţei, a ceea ce suntem noi şi cum se reflectă şi se manifestă devenirea fiinţei şi cum să fiinţăm împreună în armonie şi în acord cu legile Universului. Devenind compleţi, aşa cum am fost creaţi să devenim, vom fi capabili să construim o realitate înaltă, consolidată pe structura virtuţilor umane, deja devenită şi crescută; devenirea fiinţei atrage materializarea acţiunilor la nivel înalt.

Cum se manifestă un om conştient de spiritual său, dar mai ales cum se manifestă un om când este conştient de fiinţa sa, de rolul său în existenţă, şi de darurile cu care a venit în această viaţă pentru ceilalţi semeni?

Constantin Noica oferă o viziune a desăvârşirii prin accesarea unei trepte de bază în ascensiunea fiinţei, smerenia, o primă treaptă ce atrage după sine formarea unui alt pilon de bază în devenirea fiinţei, consolidarea înţelepciunii.

Iată-l comentând Treptele

Bogdana Cecilia BOGDAN

N o i c aaproapele nostru

(Admiraţii subiective)

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vităneşti, judeţul Teleor-man - d. 4 decembrie 1987, Păltiniş, judeţul Sibiu)

5

e la

Iulie2010

reM

eMBe

r

Paşi spre desăvârşirea fiinţei- harul şi viziunea unui spirit de lângă noi

desăvîrşirii din Învăţăturile lui Neagoe Basarab: “Smerenia face socoteală de cele ce vor să fie. De aceea te şi înalţă: te face nădăjduitor. Îţi deschide porţile unei lumi – alta decît cea părăsită – în care te-ai putea afla cîndva. Există o lume care va să fie vie. Vezi să nu te prindă nepregătit” (Însemnări, în revista Adsum).

El face deosebirea între smerenie şi umilinţă: “Umilit e viermele; smerită e fiinţa”. “Adevărata smerenie vine din frică” . “Frica îţi dă mai mult decît sentimentul neputinţei tale; îţi dă pe cel al atotputerniciei Altuia. Te smereşti în faţa Lui, te smereşti din toată nemernicia fiinţei tale. Şi nu te înalţă smereni?. Aceasta e înălţimea de pe care nu se poate cădea !”

“Moştenierea lui rămâne pe seama exegeţilor, pâine pentru eternitate şi izvorul Noica rămîne să curgă în veci şi să dea de băut apă proaspătă multor generaţii. (…)”- Fragmente din cuvîntul ÎPS Antonie, Mitropolitul Ardealului, la înmormântarea lui Noica, pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniş.

Individul este pentru Constantin Noica „realitatea cea mai puţin materială dintre realităţile lumeşti“, singura cu virtuţi morale şi, astfel, singura spiritualizabilă, putând adăuga o dimensiune vie realităţii. Plasând fiinţa în sfera divină, dezvelind esenţa fiinţei, a spiritului, atragem binecuvantarea şi automat tot ce se naşte din această stare.

Descoperind şi desăvărşind virtuţile, omul pe pământ, devine un om

spiritualizat care automat prin acest upgrade înalţă aria sarcinilor sale în această existenţă.

Să ne considerăm binecuvântaţi că avem învăţăturile unui spirit cu viziune înaltă asupra existenţei şi a fiinţării întru existenţă. Binecuvântarea reprezintă acea revărsare în fiinţa umană a Energiei Divine supreme.

Constantin Noica este un portal, o modalitate de accesare a realităţii de deasupra stadiului de conştientizare ce desemnează omul în actuala treaptă a evoluţiei sale. Energia Divină supremă este atotputernică, omniprezentă, eternă şi ei i se subordonează totul. Această Energie ne conduce la Unica Realitate Eternă, ne revelează adevărul spiritual cel mai înalt în legătură cu manifestarea ultimă a Spiritului Etern a lui Dumnezeu.

Fluxul Energiei Divine care se revarsă în noi ne ajută să transcendem gradat, ne impulsionează să trăim o viaţă pură, spirituală, benefică. Energia Divină Supremă ne ajută să ne detaşăm de tot ceea ce ne înlănţuie, ne face să descoperim înţelepciunea divină neafectaţi de vârtejul vieţii, conducându-ne gradat către la eliberarea spirituală. Ea ne învaţă că fiecare fiinţă este o manifestare divină şi astfel face să crească în noi şi să fie mai mereu prezente în viaţa noastră iubirea, compasiunea, iertarea, nonviolenţa, dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi.

Ea face să dispară orice urmă de teamă şi îndoială şi ne va ghida prin ea însăşi indicându-ne calea de urmat:

să ne dăruim umanităţii, să evoluăm în simbioză cu umanitatea, să ne deschidem plenar sufletul şi întreaga fiinţă faţă de Dumnezeu.

Liberul arbitru cu care este înzestrată fiinţa umană este un dar divin pe care însă trebuie să ştim să-l folosim. Prin el suntem liberi să facem tot ce vrem, dar trebuie să ştim că nu tot ne este permis. Cu cât egoul este mai mic, cu atât intensitatea Energiei supreme Divine pe care o primim prin sahasrara (centrul de forţă din creştetul capului) în timpul binecuvântării este mai mare. Răspunsul divin pe care îl primim fiecare dintre noi este o modalitate de testare a stării de egoism care ne caracterizează, cu condiţia să fim sinceri cu noi înşine şi să nu ne minţim.

Asemenea viziune reprezintă o descriere a legilor de guvernare a dimensiunii imediat mai înalte nouă- dimensiunea în care mintea ne este luminată, se cunoaşte rolul ei în evoluţie şi în fiinţarea armonică cu Universul.

…Nevinovăţia e o chestiune de vocabular. Trebuie să eviţi a numi răul. Omul bun nu vede răul pentru că refuză să-i învete numele, să-l individualizeze, să-l stie. Există răul şi in el; dar intră, nu stiu cum, în altă compoziţie.

“…Am văzut ceva neasteptat: un om milos care mulţumea cersetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte. Cât de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care

l-a vindecat ! Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”. – CONSTANTIN NOICA “ JURNAL FILOSOFIC ” “Humanitas” Bucureşti 1990

Conştientizarea şi acţionarea conceptelor reprezintă o acţiune a ordinii. Odată ce fiinţa omului devine conştientă de treptele subtile şi superioare grupează informaţia din jurul său într-o altă realitate, o realitate mai amplă în care conceptele se materializează în acţiuni şi apoi în fapte, ceea ce atrage creşterea nivelului de fiinţare.

Împărtăşirile şi explicaţiile învătătorului ajută fiinţa să dobândească luciditate în fenomenul de transformare. În “Manuscrise” vorbeşte despre binele omului ca fiind câmpul şi exerciţiul valorilor şi împlinirea prin ele.

“Bunătatea, în sensul moral, ca să fie recucerită”, “trebuie să redevii un pachet de posibilităţi”” (jurnal de idei, p.221) extras din “Dicţionarul de termeni filosofici” ai lui Constantin Noica.

Tabloul pe care îl dezvălui este unul ce

prezintă manifestarea omogenizării. Fiinţa Constantin Noica reuseşte să unească oameni, să manifeste construirea de punţi între noi. Toţi oamenii care îi recunosc mesajul şi învăţătura se regăsesc mai uşor unii în alţii; toţi oamenii sunt puţin mai conştienţi, puţin mai blânzi şi mai buni. Împărtăşirea a tot ceea ce este mai bun în noi este expresia palpabilă a evoluţiei noastre.

Scrisoarea maestrului către profesorul Nicolae Branga

Dragă domnule Branga*,

Am citit cartea Dv. cu mare interes încă mai demult. Înţeleg că aveţi cele două dimensiuni ale istoricului adevărat: acribia cu amănuntul şi viziunea întregului. Vă rămîne, fie să vă adînciţi în prima direcţie ( pentru care v-aş ura să aveţi puţin noroc arheologic), fie să vă dezvoltaţi pe a doua. Dar de ce nu pe amîndouă? Dacă un plus de instructaj vă lipseşte, dar mai degrabă un plus de în-credere în Dv., atunci vă stau la dispziţie cu soluţia în limba germană. V-aş putea da – rămîne între noi – formulare** pentru cîteva luni de studiu acolo, dacă puteţi obţine plecarea. Rămîn la Păltiniş pînă la 24 iunie, deci încă 8 zile, şi revin abia la toamnă. Dacă e cazul daţi-mi un semn. Cu toată dragostea şi cu sincere felicitări,Al Dv. ColC. Noica

* Profesor universitar doctor Nicolae BRANGA(1 septembrie 1939 – 26 noiembrie 2002)**este vorba despre formularele pentru bursa Humboldt, pe care mama domnului Branga le/ar fi aruncat pe foc pentru aşi ţine fiul aproape, în ţară. În ăst timp, Nicolae Branga se afla, conform spuselor soţiei, Sabina Branga, pe şantierul arheologic de la Dobârca, localiatea naşterii profesorului.

6e la

Iulia2010

etA

JerA

CU

eV

eNIM

eNte

PREMIILE de Horia Tabacu

Anul şcolar se apropia de sfârşit şi afară era foarte cald. In localitatea C. nu se găseau cărţi la tot pasul. Erau câteva la librărie, acolo unde se vindeau şi pâine, cremă de ghete, sau motorete Mobra. Cărţile de la librărie erau tot mai vechi şi roase de şoareci. Asta nu pentru că „timpul trece necruţător şi nu prea t-aştaptă pe la staţii”, cum spunea, câteodată celor mai tineri gestion-arul Marin Pelinescu, ci pentru că el, om vechi din C., avea multe rude care, odată ce cărţile lor se învecheau, veneau şi le schimbau cu altele mai noi, e adevărat, corespunzătoare ca preţ. Cât timp îi erau copiii la şcoală privilegiul ăsta l-au avut numai profesorii. Acum rudele începuseră iar să pună piciorul în prag. Invăţătorul Ghiţă Butoi a fost delegat să rid-ice cărţi în vederea acordării premiilor. Ştiind că-i groasă, Marin Pelinescu a închis imediat prăvălia, invitându-l pe Ghiţă, care tremura de sete, înăuntru. -Să te cinstesc cu o ţuică Ghiţă, măi Ghiţă că nu mai scapi de nevastă-ta... -Mersi Marine...stai, stai... nu, nu, stai că ne-ncurcăm, mai mult mă stârneşti. Eu nu sunt om o ţuică. Stai mă, că am venit cu treabă... -Lasă, băi nea că făcem noi şi treaba. Peste o oră Ghiţă şi cu gestionarul Pelinescu făceau, din nou, armata la cavalerie şi vorbeau de una Tincuţa, o zăltată de la regiment, de acolo. Dar Ghiţă când începe o treabă o şi duce la bun sfârşit. Cărţile au fost trimise cu câţiva elevi la şcoală. A doua zi Ghiţă avea un junghi teribil în creştetul capului. Căldura, de afară, îl ameţea. îi era lehamite de toate cele. Doamna Guţa, nevastă-sa, care nu-l înţelegea, îi dăduse, aseară, cu tigaia în cap şi-l lăsase nemâncat acuma, dimineaţa pe căldura asta. Simţea că nici cu cărţile nu e bine pentru că banditul de Pelinescu trebuie să-i fi dat toate balivernele pentru premii. Când Ghiţă a intrat în şcoală toate cadrele didactice s-au oprit din croşetat. Doamna Mândru, soţia primarului, i-a spus: -Ne-o făcuşi Ghiţă. -Atunci profesoarele au început să vorbească toate deodată. Ba Guţa, nevastă-sa, l-a făcut şi neprocopsit. În cancelarie a intrat, atunci, Nea Fane, directorul şi s-a făcut linişte. A început Consiliul profesoral în care se vor distribui cărţile pentru premii.Ţaţa Gherghina, ajutată de un elev de la fără frecvenţă, care mai făcea una-alta prin şcoală, a adus cărţile, cumpărate de Ghiţă şi le-a aşezat într-un colţ. Nea Fane a dat din cap supărat, adică „faceţi linişte, ce dracu!” şi a început să citească o informare asupra situaţiei de şfârşit de an. În şcoala din C. majoritatea elevilor promovaseră şi cadrele didactice primeau felicitările lui Nea Fane croşetând. Totuşi erau şi corijenţi. Nea Fane a in-format Consiliul profesoral că unul dintre elevii corijenţi era tocmai băiatul mai mare al tinichi-giului, care, ieri, la magazin, nici nu-l salutase. „Atunci cine ne mai pune burlanele?”. În sală s-a făcut linişte. Profesoara de istorie, care-l lăsase corijent şi se simţea vizată pentru că, ştiau toţi, Nea Fane nu iartă nimic, a spus cu un ton cald, încercând să provoace râsul: -Doar n-o să pun eu burlanele? -Dar cine să le pună? Pe mine mă deranjează când plouă, nu sunt ca altele nesimţită! „Lasă, dragă, doamna e profesoară, are facultate, nu poate să pună burlane, o să facem tot noi, învăţătorii, ca întotdeauna”. Toate cadrele di-dactice, din sală, au început, atunci, să vorbească. Şi aveau dreptate. Toţi făcuseră câte ceva în atâţia ani, toţi fuseseră dezavantajaţi în favoarea altora. Vorbele, aruncate cu gesturi largi în obrajii ve-cinilor, unele chiar îndreptate spre Nea Fane, au încetat când profesoara de istorie, îngânând ceva despre un copil bolnav şi câteva zile de conce-diu, neluate, plângând în hohote, a trântit uşa pe dinafară, trezind toate muştele. Doamna Mândru avea nişte ochi de parcă ar fi fost soacră mare: -Aşa-s femeile nemăritate la 37 de ani, plânge mereu... Nea Fane, care în tot acest timp rostise şi el cuvinte fără noimă, simţind că se potolesc spir-itele, a spus către Doamna Mândru:

-Gata naşă! Doamna Mândru, care tot mai îngâna că pro-fesoara de istorie lasă corijenţi ca să se răzbune pe viaţă pentru că n-are bărbat, a dat din cap, adică „bine Fănele, hai”. Ca în fiecare an cărţile aduse de Ghiţă nu erau prea bune. Nea Fane stabilise fondul de premii pentru fiecare clasă şi acum ochi lacomi scormoneau în pachetele unde numai Doamna Mândru îşi băgase puţin nasul. -Ne descurcăm şi noi cum putem a spus serios Nea Fane. Pe masă era, aproape, numai „Mersul tre-nurilor” din anii trecuţi, „Mersul ratelor”, „Cum preparăm porcul”, câteva cărţi de literatură, pro-grama pentru admiterea la facultăţi, câteva alma-nahuri, o carte de telefon a Bucureştiului...Intrucât niciun învăţător nu manifestase preferinţe pentru o carte anume, s-a hotărât să se dea câte una la fiecare şi, înainte de acordarea premiilor, să se împacheteze cărţile în hârtie albă, ca să nu le vadă părinţii pentru că elevii oricum nu le citesc. „Al dracu Pelinescu” se gândea Ghiţă Butoi. Nea Fane, ajutat de ţaţa Gherghina şi de elevul de la fără frecvenţă, împărţea cărţile în linişte. Se făcea tot mai cald şi toate se desfăşurau în pace. După ce a terminat cu clasele primare, unde se simţea mai în familie, majoritatea învăţătorilor fiindu-i fini, Nea Fane a devenit mai atent. La clasa a V-a era dirigintă chiar profesoara de istorie care, liniştindu-se, aştepta să îşi spună şi ea cuvântul: -Mie nu-mi daţi Vlahuţă ăsta aşa vechi, omul se uită şi la aspect. Adică eu sunt mereu mai proastă. Vreau cartea de telefon! Nea Fane a dat din cap. Doamna Mândru a sărit ca arsă: -Cartea de telefon nu o să o iei, că nu aveţi voi mai multe rude la Bucureşti decât mine! Bine, mă Fănele, am ajuns eu, femeie în pragul pensiei, care mi-am lăsat plămânii în şcoala asta, să mă polocrească o mucoasă? Neruşinato, dă cartea, Maricico sau ne păruim. -Stai naşă, stai naşă că nu se poate aşa! -Mă duc la Inspectorat să se facă anchetă, cartea oricum nu ţi-o dau, Tanti! Cuvintele astea magice l-au speriat pe Nea Fane mult mai rău decât naşi-sa: -Staţi aşa, cum să dădem noi admiterea la facultate la clasa I, sau mersul trenurilor la clasa a IV-a când nici nu avem gară. Cărţile nu-i bune. Mă duc personal să le schimb, trebuie tot eu s-o fac şi p-asta, ce v-aţi face fără mine?Elevul de la fără frecvenţă şi ţaţa Gherghina au strâns cărţile în pachete. Impreună cu Nea Fane s-au îndreptat spre librărie. Simţind că-i groasă Marin Pelinescu a închis imediat prăvălia. Transpirat şi plin de praf, Nea Fane a zis: -Ceva rece n-ai p-aci? -Este, Nea Fane, cu cărţile alea ai venit? Ce să fac? Ştii şi matale câte obligaţii am. Ce, mârâie muierile alea? O bere de Azuga? -Trebuie Nea Marine şi d-alea mai noi, mersi, mersi, stai, mă că dă p-afară. Ţaţa Gherghina şi elevul de la fără frecvenţă au fost trimişi la şcoală să anunţe că împărţirea cărţilor se amână pentru a doua zi. „În fond avem tot timpul, serbarea este tocmai duminică” bine a zis Nea Fane. În vremea asta, la librăria unde se vindeau şi pâine, cremă de ghete sau motorete Mobra, poate şi din cauza căldurii de amiază, realitatea se topea încet, căpătând forme noi, împotmolite în cuvinte, schiţând un trecut nou fantastic şi, în orice caz, mai frumos. La o dulceaţă Doamna Mândru povestea încă despre finii ei, de la Bucureşti, iar profesoara de istorie spărsese, de necaz, în bucătărie, două far-furii din cele bune.

Nicolae Tzonevăzut de Silviu Guga

Nicolae Tzone . Nici nu mai ştiu de când îl cunosc. Posibil să ne fi întâl-nit şi în altă viaţă.Te izbeşte naturaleţea cu care se poartă şi zâmbetul tonic dar şi tainic, energia radiantă a figurii lui, patosul pentru poezie (in special pentru suprar-ealisti si Nichita Stanescu), dar si momentele in care, surprinzi pentru o clipa (daca poti) o negura in privire risipita imediat de o aripa de inger care il salveaza. Majoritatea asa zişilor douămiişti ar trebui sa facă o mare coadă la el şi să-i sărute mâinile în tăcere. Ştiu ei de ce... Cine nu e în stare de un gest singular n-ar trebui să creadă că scrie poezie. Vorbim rar, ne vedem şi mai rar, dar iubirea asumată în şi pentru poezie omoară nevederea. Într-un moment în care apar “n” antologii în care aurul se amestecă cu altceva scoase ba de pseudo ba de intelectuali gravi şi intransigenţi, unde şi mai ales cum să fie inregistrată poezia lui Tzone? Doar că o apariţie exotică, ca o ultimă spiţă care încheie roata ce încă mai merge a suprarealiştilor... Necredincioşilor înn ale poeziei le recomandăm ca pe un exerciţiu de sinceritate să-l adoarmă pe Nicolae şi apoi să se delecteze cu poemele scrise de părinţii poetu-lui pe tălpile lui. Într-un Sibiu care m-a îmbogăţit dar care m-a şi sărăcit, fiinţa mea a aflat un prieten, un poet, un om. Şi asta este de ajuns.

7

e la

Iulie2010

etA

JerA

CU

eV

eNIM

eNte

Revistă editată de

«Asociaţia Cenaclul de la Păltiniş»

înscrisă în Registrul special al asociaţiilor şi fundaţiilor existent

la judecătoria SIBIURevista Cenaclul de la Păltiniş deţine la Biblioteca Naţională a României codul

ISSN: 2066-7957

REDACTOR ŞEF:VAleNtIN leAHU

COORDONATORI: eugen Jitariuc (programe), Silviu Guga (literar), dan Mucenic (editorial) George Macovei (spiritualitate) , eugen dornescu (arte plastice), ovidiu Calborean (secretar general de redacţie

SENIORI EDITORI: Simona radu, Silviu tudor Saladjiar, lazăr Zahan

COLEGIUL DE ONOARE: Ioan Cărmăzan, Horia tabacu, dan Mucenic, Mirela Gruiţă, doru roşca, CoNSIlIUl JUdeŢeAN SIBIU, Petru ovidiu dumbrăveanu, Corneliu V. Mihail, N.I. dobra, ovidiu Calborean, eugen evu, dumitru Augustin doman, octavian Hoandră, Constantin Necula, romeo Petraşciuc, octavian Marin, rareş Jitariuc

CORESpONDENţI SpECIALI: ela Coţoban(Spania) ovidiu Paulescu (roma, Paris), dan dănilă (Germa-nia), Pietro Cutugnaru (rio del Sadu)

REDACTORI: Cristina Ana-Maria leahu, Sabrina Ştef, Bogdan dumbrăveanu

RELAţII ŞI SCRISORI:valentin.leahu@gmail.com | cenacluldelapaltinis@gmail.com | tel.: 0745.335.192

Textele şi ilustraţiile din această revistă sunt considerate donaţii ale autorilor prin liberă consimţire şi nu intră sub incidenţa drep-turilor de autor . Responsabilitatea textelor aparţine semnatarilor.

Cyan Magenta Yelow Black

REVIST{ LUNAR{ DE CULTUR{ ±I CIVILIZA|IE

«Sufletul trebuie tratat ca pãmântul. Sã i se dea ce-i trebuie pentru a fi roditor! » (Constantin Noica), ,

Fondat la Sibiu � Anul I � Nr. 3

CENACLUL P{LTINI±August 2009 � 32 pagini

dela

2 lei

IMPACTUL SOCIAL

Num[r ilustrat de Rare§, Radu §i Constantin ILEA

� MIRCEA ELIADE note critice de Radu Vancu

� Dan Mucenic: Luxul lecturii lui Patrick Suskind

� Diaspora: Dan D[nil[� Dan Ioan Bogdan, poeme,

Ucenicul meu Casanova� Adrian Suciu: Terminus

(fragment de roman)� Ioan T[m]ian:

Sticlarul e un adev[r[t artist� Ioan Radu V[c[rescu: Spa\iul

B[r[ganului (geografie literar[)� Laz[r Z[han: Nevoia de filozofie

Foto: evz.ro

FESTIVALUL DE EPIGRAMĂ

O instituţie importantă de umor din Sibiu are numele celebrului înaintaş condeier Ni-colaus Olahus. La 4 aprilie 2010, Cenaclul Umoriştilor Sibieni „Nicolaus Olahus” a îm-plinit 35 de ani de activitate neîntreruptă.

Cu acest prilej, încă de la sfârşitul anului trecut au început să se desfăşoare numeroase activităţi aniversare, între care cea mai amplă a fost ediţia a X-a a Festivalului Naţioanal de Epigramă „Nicolaus Olahus”, ediţie finalizată la Sibiu în zilele de 4 şi 5 iunie a.c.

Vineri, 4 iunie, în prezenţa a peste 50 de participanţi (din care 20 invitaţi din diferite alte localităţii ale ţării şi unul din Republica Moldova) s-a desfăşurat la Cercul Militar din Sibiu, lansarea cărţii „Cenaclul Nico-laus Olahus la 35 de ani”, având ca autori pe Ştefan-Cornel Rodean, Nicolae Munteanu şi Nicolae Mihu.

În cele aproape 300 de pagini, volumul cu-prinde prima monografie a cenaclului sibian, alcătuită de preşedintele cenaclului, (sub-semnatul), selecţii realizate de autorii cărţii din creaţiile actualilor membri ai cenaclului, din cele ale cenacliştilor plecaţi pe cealaltă lume, precum şi un bogat capitol de me-saje primite la ceas aniversar de la confraţii din ţară. Prefaţa volumului este semnată de preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, domnul George Corbu.

S-au acordat distincţii aniversare tuturor participanţilor. Câştigătorii concursului de epigrame: premiul I – Gheorghe Bălăceanu din Iaşi; premiul II – Gheorghe Constanti-nescu din Braşov; premiul III – Constantin Cristian din Galaţi; menţiune – Ionuţ-Daniel Ţucă din Medgidia). Premii speciale: dom-nului George Corbu, din Bucureşti - premiul special al Festivalului Naţional de Epigramă „Nicolaus Olahus”, ediţia a X-a, pentru ac-tivitatea managerială desfăşurată în fruntea Uniunii Epigramiştilor din România; domnu-lui Nicolae-Paul Mihail, din Sinaia - premiul special al Festivalului Naţional pentru întrea-ga activitate desfăşurată în slujba umorului rămânesc; doamnei prof. univ. dr. Elis Râ-peanu - premiul special al cotidianului „Tri-buna” din Sibiu, pentru susţinera ştiinţifică a epigramei româneşti.

Stefan Cornel RODEANU

Cea de-a patra ediţie a „Turneului Regilor” de la Bazna, organi-zat de Romgaz şi Fundaţia de şah „Elisabeta Polihroniade” doar cu invitaţi, adică turneu închis, poate fi un subiect de inspiraţie pen-tru artiştii plastici. Pictorul Eugen Dornescu, el însuşi un iubitor al şahului, dedică acestui turneu, în fiecare an, câte o lucrare de grafică inspirată de jocul de şah care conţine autografele tuturor jucătorilor participanţi la turneu. Aceste autografe au de fiecare dată un loc spe-cial ales de artist, ca parte integrantă a lucrării. Ideea îi aparţine şi a

fost primită cu interes şi simpatie de către organizatori şi jucători. Fotografia îl prezintă pe artist alături de cel mai bun şahist român din toate timpurile, Dieter Liviu Nisipeanu, cu lucrarea dedicată ediţiei de anul acesta care conţine portretele şi autografele celor şase participanţi, în frunte cu numărul 1 mondial, norvegianul Magnus Carlsen, alături de Boris Gelfand, Wang Yue, Teimour Radjabov, Ruslan Ponomariov şi Dieter Liviu Nisipeanu.

Eugen DORNESCU

turneul regilor

În incinta Librariei Humanitas a avut loc, vineri,25.06.2010 ,lansarea de carte si odata cu aceasta a intalnirii cu cititorii a scriitorilor Horia Roman Patapievici si Gabriel Liiceanu.Trebuie sa recunosc ca a fost o intalnire interesanta marcata de prezenta inedita a celor doi scriitori dar pe de alta parte si trista pentru ca in subsolul librariei au fost totusi putine per-soane interesate de subiectele propuse de autori in cartile lansate,prezentarea acestora pe de o parte in Ultimul Culianu de catre Horia Roman Patapievici printr un discurs in care am vazut la lucru eruditia specifica a acestuia cu o puternica com-ponenta stiintifica in prezentarea firului metodologic al inves-tigatiei vietii si scrierilor lui Ioan Petru Culianu in special cu accent pe teoria “Ultimului,”,iar pe de alta parte a unei con-fesiuni in Intalnire cu un necunoscut a lui Gabriel Liiceanu in care autorul ne a marturisit modalitatea prin care a supravietuit inainte si dupa Revolutia din 1989,prin abordarea in cadrul cartii a unui subiect inedit si anume descoperirea firii ascunse a naturii umane prin configurarea unei patrii proprii ca element determinant in continuarea traseului existential. La sfarsitul in-talnirii am asistat cu surprindere la o declaratie de iubire inserat intr un discurs de final a lui Horia Roman Patapievici catre Ga-briel Liceeanu. Puse fata in fata cele 2 carti abordeaza teme distincte pe de o parte o abordare care desface opera lui Culianu revelandu-I aspectele magice,necunoscute, periodizand viata scurta dar extrordinara a acestuia si o alta care reprezinta un material confesiv,o dezvaluire mai putin obisnuita la Liiceanu ,o fata a acestuia pentru care trebuie sa ai mare curaj pentru ca este o intalnire cu tine cu necunsocutul din tine.

Serban Gabriel Florin.

HUMANITAS

Întâlnire cu Horia Roman Patapievici si Gabriel Liiceanu

Această publicaţie apare şi prin sprijinul imediat al -Consiliului Judeţean Sibiu, prin Centrul Cultural Interetnic Transilvania-S.C. Eurofoam S.R.L.

TIpARuL ExECuTAT LA TIpogRAfIA NobLESS:SIbIu, STR. NICoLAE băLCESCu 12TEL/fAx: 0269/ 21.80.60, 0269/21.13.52

REvISTA CENACLuL dE LA păLTINIş ESTE LAuREATă îN ANuL 2009 A dIpLomELoR dE ExCELENţă dIN pARTEA bIbLIoTECII NAţIoNALE A RomâNIEI şI dIRECţIEI dE CuLTuRă CuLTE şI pATRImoNIu- SIbIu

NumăR ILuSTRAT Cu CăRţI poşTALE dIN SIbIuL vEChI, puSE LA dISpozIţIA REdACţIEI dE dIRECţIA JudEţEANă dE CuLTuRă, CuLTE şI pATRImoNIu

8e la

Iulia2010

“AXE”tendinţe şi direcţii în arta contemporană

Alex BaciuData naşterii: 01 Noiembrie 1985 ConstanţaStudii: Absolvent Facultatea de Arte şi Design Timişoara secţia PICTURĂ. Actualmente student masterand la aceeaşi instituţie în anul II secţia Pictură.

Tar BelaData naşterii: 18.08.1964Studii: 2009 – Universitatea de vest din Timişoara, Facultatea de Arte plastice, mas-ter pictură

Anuţa Ioana - CarmenData naşterii: 20.03.1981Studii: Diploma de Master în Grafică- materie şi concept (2006), Facultatea de Arte Plastice-specializarea Grafică, Universitatea de Vest din Timişoara; Diploma de Licenţa în Arte Vi-zuale (2004), profilul Arte Plastice, Universitatea de Vest din Timişoara

Adrian Sandu Data naşterii: 1968, 17 septembrie Studii:1991 – 1997 – Universitatea de Vest din Timişoara, facultatea de arte - secţia grafică; 2005 – 2006 – universitatea din Timişoara, facultatea de arte – master în grafică

Costin Brăteanu Data naşterii : 23 februarie 1978, Petroşani Studii: 1988 – 1996 – Liceul de ArtePlastice Timişoara, secţia pictură 1996 – 2001 – Universitateade Vest Timişoara, Facultatea de Arte Plastice, secţia pictură

Daniel Adrian RoşcaData naşterii: 04 Aprilie 1976 Studii: Absolvent Facultatea de Arte şi Design Timişoara secţia SCULPTURĂ. Actualmente stu-dent masterand la aceeaşi instituţie în anul II secţia Sculptură.

Dorothea Hîrjoi Studii aprofundate pictură - 2002-2003Licenţiată Facultatea de Arte Plastice din Timişoara, Secţia Pictură 1997-2002

Gianina Savescu Născută în 03.04.1969, TimişoaraStudii: Absolventă a Universităţii de Vest Timişoara, Facultatea de Arte şi Design, Secţia Artă Textilă promoţia 2008; Master 2008-2010

GA

lerI

A d

IN P

IAŢA

MA

reCyan Magenta Yelow Black

9

e la

Iulie2010

GA

lerI

A d

IN P

IAŢA

MA

re

Artiştii reuniţi sub genericul AXE Timişoara au poposit, luna trecută, la Sibiu, în Galeria UAP, din Piaţa Mare.. Artiştii şi lucrările lor au fost prezentate de prof. dr. Călin Chincea şi plasticianul Sorin Nicodim. Curatorul expoziţiei este Costin Brăteanu, care a revenit în fruntea unei mici delegaţii bănăţene, iar amfitrion Ioan Tămâian, preşedintele UAP Sibiu.

Cristi FerkelData naşterii: 3 Iulie 1985Absolvent al Liceului de Arte Plastice Timişoara , (2004), licenşiat al Secţiei de Pictură a Facultăţii de Arte şi Design , din cadrul Universităţii de Vest, Timişoara (2008)

Maria Balea Data naşterii: 01. 01. 1962 -1993, Universitatea de Artă şi De-sign, secţiunea Grafică, Cluj-Napoca, sub îndrumarea profesorului Ioachim Nica

Matiaş F.Francisc Rafael Data naşterii: 4 ianuarie 1977 Studii: 2001 – 2005: Facultatea de Arte Plastice şi Decorative din cadrul Universităţii de Vest Timişoara; secţia pedagogia artei; licenţă în pedagogia artei.

Rodica RujaData naşterii: 06.06.1983Studii: 1998-2002 Liceul de artă - Sibiu, secţia pictură; 2002-2006 Facul-tatea de arta - Timişoara, secţia pictură; 2006-2008; Masterat - Timişoara, secţia pictură.

Sebastian Săvoiu Studii : 1990 -1994 Liceul de arte Timişoara, Secţia pictură; 2000 -2004 Facultatea de arte Timişoara, Secţia design

Trion Silvia Născută în 02.04.1984Studii: 2003-2007 Facultatea de Artă şi Design, secţia Conservare-Restaurare, Universitatea de Vest Timişoara/ 2007 – 2009 Master CONSERVARE-RESTAURARE Universitatea de Vest Timişoara; 2009 - prezent Master PICTURA-surse şi resurse ale imaginii, Facultatea de Artă şi Design, Universitatea de Vest Timişoara

Moldovan Smaranda-SabinaStudii: 2008-2010 - Master “Surse şi resurse ale imaginii în arta contemporană”, Şcoala de Masterat din cadrul Facultatii de Artă Şi De-sign, Timişoara. Anul I; 2005-2008 Facultatea de Arte Plastice, Timişoara

Ştefan BarleaNăscut în 1974 Studii: Facultatea de Arte si Design Timişoara

Cyan Magenta Yelow Black

10e la

Iulia2010

Doi Matei dragi Dan Mucenic

lUXU

l le

CtU

rII

Prima carte care mi-a dat cu adevărat de gândit în adolescenţă am citit-o atunci când am intrat în clasa a XII-a, în toamna anu-lui 1969. Se numea „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” şi era semnată de Matei Călinescu. O ciudată şi incitantă alcătuire de proză, eseu şi poezie. (M-am gândit la ea acum pentru că o structură asemănătoare, dar în cu totul alt registru, se întâlneşte şi în „Hronicul” lui Al.O.Teodoreanu.) Autorul ei, astăzi în vârstă de 74 de ani, care avea să-mi fie profesor de literatură

universală în facultate, urma să primească, pentru acest volum, Premiul Uniunii Scrii-torilor din acel an. La fel ca şi Ilie Con-stantin, premiat în următorul an, în 1973 se grăbeşte să părăsească România, sta-bilindu-se în Statele Unite, unde va primi cetăţenie americană şi va face o strălucită carieră universitară, dar şi de critic literar. Am aflat, ulterior, că Zaharias Lichter, evreul sărac şi vizionar, cerşetorul contestatar, întorcând ideile pe toate feţele, ca un Socrate zdrenţăros, rostind incantaţii profetice, bărbatul acesta urât şi vorbind fără odihnă a avut, în Bucureştii tinereţii autorului, un model uman real (pe care, dacă gazetăria s-ar fi practicat, în acel deceniu 7, cu aceleaşi arme ca pe vremea lui Brunea-Fox, probabil că l-am fi regăsit acum în colecţia vreunui ziar al acelui timp). Dincolo de anecdotic, însă, Matei Călinescu vorbeşte, în acest opus-cul, chiar despre sine. Despre poetul şi gânditorul căruia Zacharias Licher nu face decât să-i preia ideile şi să le şlefuiască şi răspândească într-un chip anume, uneori cam discursiv, alteori patetic, transformat fiind într-un personaj care acţionează prin intermediul gândurilor, mai vii decât înseşi făptuirile ori cuvintele sale. N-avem de-a face cu o carte de-spre care să spui prea multe, ea spunând, singură, totul. Există însă o dificultate încă şi mai mare decât aceea de a încerca – fără şansă şi fără rost – să o povesteşti: aceea de a selecta din ea pasajele cele mai semnifi-

cative. Parcă mai greu chiar decât să alegi, dintr-o carte de versuri, cele mai reprezen-tative poeme. Şi asta nu pentru că ar exista vreo relaţie prea strânsă între capitolele ei (dominate de-o aceeaşi tensiune ideatică, fapt ce-i dă unitate şi consistenţă), în afara unor vagi trimiteri de la unul la altul, ci din pricina densităţii de sensuri a rostirii, care solicită reveniri la text şi reverii în margin-ea lui. Iată, de pildă, ce crede straniul, enigmaticul şi fascinantul protagonist „cu

privire la Diavol”: Ce este diavolul?, fus-ese întrebat odată Zacharias Lichter. În primul rând – răspunsese el -, diavolul nu este; nici măcar nu încearcă să fie, ştiind că nu va fi niciodată. Plecând de la Dostoi-evski, diavolul îmi apare ca o încorporare simbolică a mediocrităţii conştiente de ea însăşi, a ceea ce trebui să se numească, poate, „complexul de mediocritate” –

dând, fireşte, psihologicului un sens onto-logic. Diavolul ilustrează imposibilitatea de a fi şi conştiinţa acestei imposibilităţi, sursă a mediocrităţii în lume. Metaforic vorbind, diavolul se scaldă în ape călduţe şi stătute, stăpânit de furia neputincioasă că este pe veci exclus de la climatul ex-tremelor; stăpânit de furia că nici măcar nu poate suferi din această pricină. Departe de gheaţă şi flacără, diavolul crează şi dis-truge – simultan – toate compensaţiile pre-care, visează toate visurile timide şi lamen-

tabile, care însă, nici ele, nu se vor împlini niciodată, fie şi numai pentru că el singur, visându-le, îşi bate joc de ele... Eşecul existenţial îl umple pe diavol de un resen-timent fără margini, care stă la baza uriaşei forţe de proliferare a mediocrităţii şi a banalităţii. Ca să se răzbune de inexistenţa sa, el a întemeiat marele şi prosperul Im-periu al prostiei. E o naivitate să consid-

eri că diavolul ar fi opusul lui Dumnezeu (Dumnezeu neputând să aibă un alt opus decât pe Sine), după cum e o naivitate să crezi că diavolul e „spiritul negaţiei”, căci el nu-i capabil nici să afirme, nici să nege nimic: tot ce poate el să facă este să aplice; astfel încât ar fi mai justificat să-l identificăm cu „spiritul practic”, cali-tate fundamentală a prostiei. Diavolului îi lispeşte aptitudinea de a distinge între adevăr şi fals; el este, în schimb, în stare să distingă cu o mare precizie între posibil şi imposibil. În aceasta stă imensa prime-jdie pe care o reprezintă şi de care ar trebui să devenim din ce în ce mai conştienţi. Posibilităţile în ordinea aplicării practice sunt cel puţin la fel de bogate în ceea ce priveşte falsul şi adevăratul: or, diabolica prostie le exploatează cu egală dibăcie, cu o logică perfectă. În fond, e probabil că aplicarea unei idei false poate duce chiar la obţinerea mai multor rezultate prac-tice decât aplicarea unei idei adevărate (adevărul opunând mai multe rezistenţe în această privinţă). Nu asistăm astăzi la o sistematizare şi tehnicizare a minciunii – în aproape toate planurile de cunosştere? Nu ne dăm seama – fenomen cutremurător – de fantastica repeziciune cu care inocenta eroare, sub acţiunea minuţioos organizată a prostiei, se transformă în minciună? Zach-arias Lichter părea înspăimântat, în ochii lui lucea o rară derută. Diavolul – continu-ase el -, perseverând plin de resentiment în existenţa sa, a descoperit unul dintre lucru-rile cele mai teribile: puterea minciunii. Acesta este unul dintre capitolele cărţii, la fel de pilduitor ca atâtea altele. Chiar dacă nu poate fi catalogată, în mod cert, drept o „carte de vacanţă” (stupidă cat-egorisire, înjosind însăşi ideea de lectură, ce-ar urma să fie supusă, dintr-o asemenea banalizantă perspectivă, calendarului prac-tic al fiecăruia; de ce nu şi „carte pentru serviciu”, „carte de tramvai”, „carte de dormit” etc., care, poate, în mintea unora chiar există), volumul lui Matei Călinescu este un inepuizabil rezervor de sugestii

Zicere în trecere

11

e la

Iulie2010

Ploua de-o săptămână. Pământul era atât de îmbibat încât apa plescăia sub tălpile pantofilor. Nu-i plăcea să-şi ia umbrela. Era o grijă în plus. Îşi trase peste cap gluga hainei şi lăsă şiroaiele să o folosească drept streaşină. Plecase de acasă pentru că, pa-radoxal, nu mai suporta mohoreala de afară. Îi plăcea să intre în bălţile mici din găurile trotuarelor şi-şi aducea aminte de anii când o astfel de îndrăzneală era pedepsită. Se udase deja la picioare şi-şi spuse că ar fi cazul să se usuce undeva. Trecuse prin faţa ci-nematografului, dar la gândul întunericului din sală i se tăie cheful de film. Prăjiturile nu o atrăgeau, iar îngheţata era ultimul lucru dorit pentru frigul ce-o cuprinsese.

Bisericuţa de la capătul străzii i se păru locul cel mai bun pentru a scăpa de ume-zeala de-afară. Îi plăceau băncile din lemn, liniştea şi capetele plecate ale celor care se rugau. Se gândi să-i ceară Domnului, aşa cum făcea întotdeauna, sănătate pentru toţi ai ei, dar îşi zise că Cel de Sus ştia cel mai bine dorinţele muritorilor, aşa că începu să spună Tatăl nostru. De obicei se închina şi rostea pentru sine ”facă-se voia Ta, Doam-ne”, dar acum îşi dădu seama că cel mai uşor lucru este să laşi în voia Domnului totul, fără să faci nici un efort.

Îi era frig, iar afară furtuna se dezlănţuise. Era prea udă ca să mai poată ieşi. Îşi aminti că nu apucase nici să-şi dea cu puţin ruj şi zâmbi dându-şi seama la ce lucruri pământeşti se putea gândi. Se destinse şi începu să privească icoanele. Nu-i plăceau bisericile cu pereţii încărcaţi de sfinţi şi apostoli, ci bisericuţele simple care te obligau, prin austeritatea lor, să te întorci spre Dumnezeu.

În faţa ei, un bărbat îşi rezemase faţa de lemnul tare al băncii şi parcă aţipise. Îi atrăsese atenţia nemişcarea lui şi crezuse la început că i se făcuse rău. Auzi însă şoapte mărunte, repezite, ca şi cum timpul grăbea rugăciunea. Nu prea văzuse, în timpul săp-tămânii, bărbaţi în biserică. De obicei veneau însoţiţi de neveste la slujba de duminică. Privindu-l din spate nu putea să-i ghicească bine vârsta.

Cam 40 spre 50 de ani, îşi spuse, însă îşi dădu seama că cei zece ani marjă de eroare însemnau de fapt o viaţă.

Bărbatul încetă să se mai roage şi ridică privirea spre altar. Îl deranja prezenţa femeii din spatele lui. O simţise din clipa când s-a aşezat. Mirosea a săpun bun dat din belşug şi readus la viaţă de apa care-i udase corpul. Câteva picături de ploaie îl atinseseră când femeia îşi scosese haina de ploaie. A auzit-o rugându-se şi încercă să-şi imgi-neze pentru ce se ruga. Probabil că nu avea un necaz prea mare pentru că rugăciunea fusese scurtă, iar inflexiunile vocii nu trădau disperarea. Păstra o tăcere neliniştitoare, dacă putea să-i spună aşa, pentru că i se transmisese şi lui un freamăt care-i întrerupse meditaţia.

Până la venirea ei, îi spusese deja Domnului toate durerile lui: boala, trădarea neves-tei, dispreţul copiilor, glumele colegilor făcute pe seama moliciunii sale.

Nu mai intrase vreodată într-o biserică. Considera că preotul nu este decât un om şi nimic mai mult, iar discuţia cu cineva nevăzut şi necunoscut - o bruscare a intimităţii lui. Nici la sărbătorile tradiţionale nu participa cu entuziasm, ci doar îl mima de dragul copiilor şi de gura nevestei. Nu-l atrăgeau nici cârciumile unde inimile se deschideau după câteva pahare şi unde vieţile erau puse pe masă în faţa străinilor, ca o invitaţie la înfruptare.

Fusese la doctor în dimineaţa aia şi i se spusese ce ştia deja : să-şi ia un concediu, să se odihnească, să plece într-un sanatoriu. I-ar fi plăcut să stea departe de oameni, să se plimbe, să citească şi să privească noaptea cerul fără ca nimeni să-l întrebe ce dracu, Doamne iartă-mă, vede el în hăul acela albastru.

Nu-şi explica nici acum cine sau ce îl îndemnase să intre în biserică şi, mai ales, cum de se simte aşa de bine după nici o oră de stat aici.

Întoarse capul spre femeia din spatele lui. Se ridicase şi privea insistent icoana Sfin-tei Marii. Era trnsfigurată. Era frumoasă. Dacă şi-ar fi dat cu puţin ruj, faţa ei ar fi căpătat culoare, chiar lumină. Semnalele trimise de corpul ei încetaseră. Era liniştită. Ieşi încet, să n-o deranjeze, şi se opri în uşa bisericii. Continua să plouă, iar el nu-şi luase umbrela. Nu-i mai păsa. Se amuza chiar, gândindu-se cum vor primi ai lui vestea plecării.

Vor respira uşuraţi, îşi zise şi nu simţi pic de durere.Bărbatul stătea la intrarea în biserică şi privea norii.Ea-şi trase gluga pe cap, îşi privi pantofii uzi şi călcă în prima baltă întâlnită. Se

simţea eliberată. Întoarse capul şi privirea i se întâlni cu cea a bărbatului care primea ploaia ca pe o binecuvântare.

- La revedere, îi spuse, şi amândoi zâmbiră ca doi vechi prieteni.

Mirela Gruiţă

PoV

eŞtI

MU

rIto

Are

La revedere

Gândul

Stranii ceremonii se întâmplăJos, la picioare, ori sus – lângă tâmplă.

Fie că aerul comite metafore,Închizându-se-n soiuri ciudate de amfore,

Fie că iarba, uitată de turme,

Ne caută pasul ca viaţa să-şi curme.

Fie că noi, rupţi de tot ce ne-ncinge,

Uităm că e soare cum uităm că ne

ninge.

În toate – minunea cea mare e gândul

Pe care mereu ne trezim îngânându-l.

Rugăciunea din zori

pentru exerciţiile de gimnastică a minţii. Delta, iată, s-a transformat în amintire. Oraşul din jur, fără să-mi placă sau displacă, mă readuce în lumea obişnuitului, care, chiar dacă nu este de tot deprimantă, nici tonică nu-i. Din fericire, după un scurt popas la Bucureşti, de nu-mai o zi, voi porni spre Ungaria, către malurile Balatonului, fapt ce mă va obliga să-mi fac provizii serioase de literatură maghiară, prea puţin cunoscută la noi, chiar dacă teribil de interesantă. Şi, pentru că în chiar ziua de 14 iulie se vor împlini fix trei luni de când mi-am început colaborarea la „Atac”, vreau să le dăruiesc, în semn de preţuire, cititorilor statornici ai acestei rubrici, calzi în rostire şi răbdători în faţa agresi-unii productelor diavolului, după cum le descrie Matei Călinescu, un poem de-al lui Zacharias Lichter, intitulat – se poate ceva mai frumos? – „Cu gura plină de flori”: „Cerşetori, nebuni, vechi prieteni,/ Plouă de-atât vreme şi n-avem unde să ne-adăpstim,/ Plouă de iarnă, de primăvară şi de alte anotimpuri,/ Plouă de gând şi de moarte, şi de fără rost, plouă/ De spaimă şi de cuvinte reci, cuvinte, cuvinte,/ Cerşetori, nebuni, nopţi putrede/ Iluminate doar de ochii Profetului rătăcitor,/ Nopţi de cenuşă udă şi semne ca de aburi,/ Şi lu-cruri înecate, o, lungi priveghiuri,/ Ani de apă, ceasuri de vânt, nesfârşite Dumineci (cuvinte/ reci, bătrâne, tulburi, încărcate de soartă),/ Nopţi de mare ploaie, cu cerşetori, nebuni,/ Prieteni străbătând pus-tietatea amintirii/ Cu gura plină de flori.” Despre aspra laborare

Citesc şi mă minunez. „Dacă aş studia felul cum stă un iepure.” Cred că am parcurs, până acum, de vreo zece ori fragmentele de jurnal rămase de la Mateiu I. Caragiale, dar scurta frază de mai sus, azvârlită fără vreo explicaţie într-o mai largă însemnare, n-am reuşit s-o pricep nici până acum, ci am încercat doar să-i aproximez sensul. (Îmi amintesc, „cu nelinişte şi amuzament”, vorba lui Geo Dumitrescu, de o perioadă de timp, întinsă între vara lui 1972 şi toamna lui 1974, când am purtat permanent la mine, în bu-zunare sau în servietă, „Craii de Curtea Veche” – ediţia Perpessicius -, pe care-o deschideam la întâmplare, în orice clipă de inactivitate sau plictis, în tramavaie ori trenuri, bunăoară.) Filele memorialistice ale lui Mateiu cuprind judecăţi adesea crude, dar şi emfază, notaţii sensibile, amintiri pline de resentimente – mai ales în legătură cu tatăl -, toate adunate în pag-

ini fermecător şi monstruos de pătimaşe. Dar nimic nu egalează însem-narea, de-un orgoliu enorm, dar tandru, din 3 noiembrie 1928, de la Sionu (propri-etatea sa, unde-şi înălţase drapel person-al), aşternută cu doar trei luni apariţia în librării a marelui său roman. Spunea de-spre acesta:” De aspra laborare şi de obos-itoarea obsesie pe care nu mi le-a cruţat, nu-i port pică. Această lucrare a rămas până la deznădejde vreme îndelungată pe şantier, adesea întreruptă, dar niciodată părăsită. Pentru a fi înfăptuite, cele trei din urmă părţi mi-au cerut nouă ani de lucru. Am auzit şi citit că odată realizată o operă, ea încetează a mai plăcea autorului ei. La mine e dimpotrivă.” Cartea – despre care s-a scris şi răs-scris – este una drăcească. Urişul demon înstăpânit în Mateiu (până la a-i ocupa tot înăuntrul) a fost insinuat tutu-ror personajelor sale, modelându-le din nectar şi mătrăgună, istovindu-le în chi-nuri neîntrerupte, sorbindu-le nopţile şi împuţinându-le trupurile. Autor vampiric, hrănit cu sevele pretins reale ce mustesc în oamenii vii, Mateiu recompune, după legi de diavolul din el dictate, portrete şi silu-ete plămădite, deopotrivă, din fum şi din oţel, toate dispărând apoi în arhetipuri. Scorţos, arogant şi vanitos în viaţa obişnuită (chiar dacă şi-o mai pop-ula, chinuit de firea-i nefirească, uneori, cu fantasme), Mateiu devine demiurg blând şi răbdător cu părţile din el numite Pantazi şi Paşadia, chiar dacă sfârşeşte prin a-şi impune, până şi-n faţa acestor imagini care-l reprezintă întrutotul, voinţa neclintită: aceea de-a otrăvi cu ambră. A fost mereu conştient că harul şi tenacitatea nu-i pot fi învinse, menite de ursitoare să işte, trudnic, o capodoperă. Capodoperă a cărei aducere pe lume l-a vlăguit până-ntr-atât de s-a lăsat topit în paginile aceslea chinuite de geniu, dar şi-n neuitare. Învingător în marea-i tentativă, Mateiu s-a risipit, neliniştit, însă ferice, în cele patru zări, împovărat de blestemul unicităţii, pe care l-a încrustat pe frunţile tot atâtor crai.

„Aşa petreceam noi”, zice simplu Autorul. Şi-aşa s-au petrecut împreună, legaţi de-o aceeaşi eternitate. După ce, probabil, vor fi studiat îndelung felul cum stă un iepure: neclintit, dar mereu predis-pus la salt.

Silvana Gruiţă

12e la

Iulia2010

roM

AN

Ştefan Doru DĂNCUŞ

Bărbatul la 40 de ani-fragment-

1. Când simţi că te cam lasă puterile, pe la 40 de ani, te legi de amănunte. Un pix care nu scrie, o ţigară în care găseşti un ciot de tutun, un autobuz care vine ori prea devreme, ori prea târziu, un semafor care nu-şi schimbă culoarea când vrei tu, un taxi care trece pe lângă tine, o brichetă care nu se mai aprinde exact când ai nevoie de foc, un copil de ţigan care cerşeşte tocmai când nu ai moneda devalorizată a României în buzunar – o gaşcă de enervante detalii. 2. Când îmbătrâneşti, cam pe la 40 de ani, te apucă o poftă nebună să cumperi un teren, să faci o casă impunătoare, să investeşti în afaceri, să devii cât mai cunoscut în me-diul în care te-ai învârtit până atunci, să-ţi iei maşină ori şofer la maşină, să muţi traiectoriile râurilor, să construieşti munţi (dacă în curte nu ai unul de-a gata), să te deranjeze faptul că un bătrân cu barbă şi-a sprijinit bicicleta de gardul grădinii – „vox populi, vox Dei”. 3. Ai ajuns şi tu la 40 de ani – asişti ne-putincios la închiderea şantierelor tale din Albania, „lupii tineri” din politică vin semeţi, cu pas românesc mândru şi cutezător şi te trec pe linie moartă, te re-tragi, faci trei firme în trei ţări europene şi una şi-n ţara ta, ca să nu uiţi de unde-i ple-cat, ambasadorul român în Maroc moare, şeicul renunţă la serviciile tale, apartamen-tul din Piaţa Romană ajunge la rude, mone-da europeană trece pragul psihologic, îţi iei românii din străinătate, acte, ambasade, şpăgi, căcaturi, vor lua şomaj în România, unul din muncitori îţi întinde o sticlă de vin scump, „dom’ patron, luaţi asta de la mine vă rog că tare mult ne-aţi ajutat”, urcă în autocar, stai sub cerul senin al Madridu-lui, pachetul de ţigări e gol, „greşeală”, îţi răspunde un prieten la telefon, te întorci cu avionul – şi culmea! când tu ai 40 de ani acesta nu mai vrea să se prăbuşească. 4. Aşa că atunci când ai 40 de ani strigi în gura mare câte fete frumoase ai posedat, povesteşti unor dobitoci sub 40 cum te-ai culcat cu nevasta nu ştiu cui, minţi despre cum ai vizitat o groază de ţări străine (după ce ţi-ai pierdut o groază de nopţi pe inter-net), te dai în stambă cu pozele aparatului foto digital şi-ţi faci un blog în care apari ca un erou al epocii, urli ca apucatul în me-trou pe motiv că unor tipi de la pază li s-a părut suspectă geanta ta, stai ca momâia lângă nişte indivizi ce-şi bat joc de tine – simplă trecere dintr-o zi în alta.

5. 40 de ani e o frontieră pe care bărbaţii sud-est-ului Europei o trec într-o veselie, ca şi cum ar trece dintr-un coş de gunoi într-un film de groază – faci un accident cu maşina, plăteşti o curvă de-o noapte, impresionezi clienţii unui mic magazin cumpărând 24 de cutii de bere, nu una, o măsea netratată ţi se sparge în timp ce-ţi mănânci pulpa de pui – biletele pentru sta-dion au rămas în ploaia după-amiezii. 6. 40 de ani nu e o vârstă la care să intri lejer în viaţa altuia – aştepţi să te prezinte cineva, să spună câteva cuvinte despre tine, să nu fii întrebat pe cine ai înmormântat în ultima vreme ci tot felul de aberaţii superi-oare cum ar fi: „La carte lucraţi acum?”, te întorci la tren, devii frapant ca verigă între posesorii însemnelor moderne şi ţăranul

perfect controlat de propria identitate, cazi în somn ca-ntr-o apă iar cercurile concen-trice îţi veghează alunecarea spre interio-rul tău (cel mai de temut prieten), nu trece mult, iese soarele, apuci zdravăn cele două genţi şi cobori în oraşul incapabil de satul ce-a fost cândva – azi nu vei face nimic be-nefic pentru planetă. 7. Nimeni nu-i fericit când vine letala cifră 40 peste capetele conform ţuguiate ale românilor de-acasă ori din alte ţări – îţi rozi unghiile în nopţile fără femeie, spargi paharele de cristal de pereţi fără a ţine cont cât de mult ai dat pe o şampanie selectă, iei o bere din frigider, pleci pentru două săptămâni la munte, renunţi la unele titluri de glorie pentru a accepta altele, pui mâna pe o scândură dintr-o stivă de lemne şi spargi un bar unde un algerian te-a luat la mişto, te faci unic distribuitor al centralelor solare produse în Austria, mănânci pâine cu roşii castraveţi, ceapă – supravieţuieşti. 8. N-ai ce comenta când ai 40 de ani – trebuie să ignori adolescenţii din scara blocului, să nu te gândeşti la doza abruptă a 41-ului, să iei patru algocalmine, să faci treizeci de flotări şi optsprezece ridicări de picioare spre tavan (câte nouă de fiecare), să mergi dimineaţa în parcul oraşului pen-tru un joggig plictisitor, să-i faci pe alţii să creadă în tine – prăpăstioasă viaţă. 9. În România, la 40 de ani, eşti „pe linie” – poţi spune ca şi alţii: „La tăţi ni-i greu/ Da’ la fiecare separat/ şi tăte-s scumpe” fără a te gândi prea mult la ce va să zică această ineptă malformaţie semantică, te poţi gândi şi la M. Demianciuc din Londra, la Dumitru Ilieş din Paris, La Gheorghe Chindriş din Montreal, la Dan Iordache din Quebec, la Harry White din Viena, la alţii şi alţii pe care o cartelă de telefon mobil nu-i poate aduce înapoi, adormi fără a-ţi aminti numele femeilor pe care le-ai avut şi ele – aiurea, acum, cu turcii. 10. Uneori nu vrei ca semenii tăi să ştie că ai 40 de ani – te strecori neştiut, necon-trolabil printre concetăţenii orei 11.23, ideologii timpului ar putea face un film despre paşii tăi intenşi, disperarea ce te roade se transformă în somnolenţă, te aşezi pe o bancă în faţa unei biserici, adrian co-pilu’ minune îşi face cartier rezidenţial la Ştefăneştii de Ilfov, Dumnezeu a renunţat să-ţi umble prin creier, eşti al Lui în sfârşit, o personalitate te acuză că eşti securist dar tu eşti doar dureros de concesiv, teama de excese nu te mai paralizează, oamenii vorbesc vrute şi nevrute despre poluare sau curve, doi tineri nu te lasă să treci printre ei, relaţia ta cu natura a devenit ambiguă, te proiectezi într-un spaţiu al dorinţelor prioritare, te întâlneşti cu ea, moartea şi viaţa ta presărate ici-colo, pe unde-ai putut să te strecori, te cheamă acasă, te iubeşte, a făcut curat şi mâncare, a îmbrăcat copiii şi i-a trimis la şcoală, ieşi în stradă defor-mat, distrus, inautentic – îţi vine să urci pe un bloc turn şi să verifici dacă Isus a avut dreptate când s-a luat la harţă cu diavolul. 11. Pe o stradă dintr-un mare oraş o fe-meie plânge exact când tu ai 40 de ani – într-un cămin studenţesc, o tânără e făcută „poştă” şi plânge, în Bacău o bătrână e lovită de nepotul său şi plânge, în SUA cad două turnuri şi SUA plânge, 40 de ani

pe fondul acestor prelungi văicăreli şi nu le poţi opri, atunci pentru ce te-ai născut?, răspunsul e unic, un tip şi-o tipă s-au iubit şi gata copilu’, să mai faci copii în urletele astea de durere – te uiţi cu ciudă la becul pe care trebuie să-l stingi doar coborând din pat, grea povară. 12. Te poţi trezi cu barbă la 40 de ani (rodul unor presiuni psiho-sociale) mai ales dacă ai fost campion naţional de judo în liceu – poţi da interviuri televizate de-spre binefacerile hinduismului, poţi vinde parfumuri ecologice, poţi schimba euro în lei ori în dolari, poţi cumpăra adidaşi, blugi, ceasuri la preţuri mici, poţi face sex oral cu o fătucă de 15 ani, poţi urca într-o telecabină care te lasă pe-un vârf de munte, poţi coborî ori poţi rămâne acolo pentru totdeauna – stupefiante alegeri. 13. Poate că nimeni n-a fost mai sincer la 40 de ani, mai incapabil de chestiuni măreţe, mai predispus unor plescăituri de fălci lingvistice ca tine – ele aduc mai degrabă a fişă clinică decât a literatură, te vei trezi şi mâine la fel de sec, nici o corabie nu se va ivi din aburii somnului, cât timp vei bea cafeaua te vei obişnui cu surogatele, clişeele, cotele comporta-mentale, transparenţele ce devin pe zi ce trece oglinzi, mai ai un pic de păr, nişte dinţi necariaţi, eşti încă frumos, puternic, inteligent, nu te laşi dus la vale, nu te pre-dai cu una, cu două, remarci uimit că ai cumpărat, până la această cafea, vreo 15 telefoane mobile care zac stricate într-un sertar, trebuie să mergi la baie şi, cu o fo-tografie mare de când aveai 20 de ani în mână, să te priveşti, să tremuri, să găseşti de cuviinţă că eşti la o vârstă bizară, să ieşi din baie gol, să traversezi sufrageria prin care n-a mai trecut de vreo 70 de zile nici ţipenie de om, să urli a pagubă, pe-acolo, prin apartament, lângă tine, cândva trăia o femeie – uzual amănunt. 14. Nu-i greu să te vezi brusc la 40 de ani, e ca o dimineaţă în care intri în bucătărie, pui apă pentru cafea şi până se fierbe te uiţi pe fereastră – nu ai gânduri ascunse, te scarpini pe obrazul stâng, simţi cum s-a lepădat timpul de tine, între degete ţi-au rămas două-trei fire din barbă iar unul e alb, te uiţi la el ca la o numismatică pagodă, închizi gazul, femeia ta încă doarme (şi peste ea au trecut evlavioasele zile), eşti trist dar şi revoltat, te-ai pune în genunchi dar te încumeţi să stai în picioare – e greu să fii om pe lumea asta. 15. Toamna e cu adevărat reală la 40 de ani – mănânci struguri, plăteşti facturi la apă, gaz, curent, răspunzi la e-mail-uri, trimiţi copiii pe-afară ca să poţi scrie astfel de ai-ureli într-un carnet negru, prăjeşti brânză adusă de la ţară, desenezi pe o aşchie de brad un lup şi un urs iar Dumitru Gorzo se zgârmă cu ea pe un braţ (plata dolar-centului depus în contul chipului mâzgălit pe aceeaşi ciozvârtă vegetală de Adriana Lisandru), te întrebi ce mai face Vasile Licar sau Vasile Chindriş, Vasile Ciocotiş sau Vasile Andru, auzi un aparat de găurit în blocul vecin, dai drumul apei calde în baie dar nu te speli, săpunul miroase prea curvăsăresc, primeşti o revistă literară, plopii din faţa scărilor chelesc înaintea ta – e bine că nu prea o să o mori în zadar.

16. Ce să faci la 40 de ani – o înjuri pe hoaşca de la magazin că-ţi vinde bere caldă, trimiţi bani unor cunoscuţi ce n-au avut şansele tale de-a se descurca, pleci în călătorii cu trenuri de noapte, freci menta pe diverse întruniri literare, îţi vizitezi mama bolnavă, îţi dai cu stângu-n dreptul când o soră te anunţă că divorţează, vorbeşti cu oameni pe care îi uiţi peste câteva zile, ad-miri cuminţenia lăzilor pline de cărţi care au costat cât o jumătate de vilă, ai reuşit, ai învins societatea – eşti cel mai tare din parcare. 17. Numai ţie nu-ţi pari schimbat la 40 de ani – unii te văd după un timp îndelun-gat şi nu te recunosc, alţii te simt din prima şi-ţi sar în braţe, simţi o descumpănire ca-ntr-un confesional, e imposibil ca două sentimente să se producă simultan dar nu eşti sigur, poate că rasa ta a evoluat, papa-galii se zbenguie în mare, crocodilii trăiesc în munţi, elefanţii zboară, plopul a făcut pere şi răchita micşunele, obiectele sunt toate scrum iar pe străzi se plimbă nişte zombi, nişte străini pentru care un pro-ces mental este echivalent cu sinuciderea – îţi vine să te îmbraci în doliu după tine, triumfătorule. 18. Maneliştii îţi devin simpatici abia când faci 40 de ani – nu-ţi mai este greu să dormi liniştit, aduci instalatorul să-ţi re-pare o conductă, norii şi vântul vor aduce curând timp urât dar nu te interesează, în apartament ai centrală termică, nu depinzi de ore fixe la serviciu căci ai reuşit să-ţi faci o firmă, mâine va trebui să cumperi un pachet de sare, să faci pâine cu ou, să mergi până la capătul oraşului deoarece ai uitat după ce ai plecat, să primeşti un tele-fon de la Mihail Tănase, un scriitor inval-id, să cârpeşti nişte blugi la care ţii foarte mult, să te întâlneşti cu Dana Banu şi Vic-tor Potra la terasa de lângă Muzeul Litera-turii din capitală, să te uiţi la un film numit „Gadjo Dilo”, să fii trezit de vacarmul pen-sionarilor care spun că de la tine vine apa în scara blocului – chestii şi chiar trestii. 19. Nu prea-ţi mai arde, pe la 40 de ani, de scris poezii – bucăţile de lemn aduse de pe Muntele Cozia te cheamă, pietroaiele scoase cu greu din Ialomiţa sclipesc în fiecare noapte fără lună, unii dorm pe saltele cu fân şi îi invidiezi, unii fac bani frumoşi folosindu-se de tine şi îi invidiezi, unii n-au ce pune pe masă dar se roagă la Dumnezeu şi îi invidiezi, alţii s-au mutat de curând în case cât castelele şi îi invid-iezi, alţii îşi toacă banii în cazino-uri şi îi invidiezi, simţi că n-ar trebui să le dai atâta atenţie – pentru asta îţi vine uneori să te invidiezi. Ca prostul. 20. E vorba de echilibru şi înţelegere la 40 de ani – frumoasele de altădată s-au măritat, trupa de prieteni s-a risipit, iei un microbuz până la Târgovişte şi te miri că e aşa scump un bilet, tatăl tău stă la tine o iarnă şi-apoi pleacă la casa lui şi moare, schimbi treningul pe o ţinută corectă, sandalele – pe bocanci închişi la culoare, mama unui tânăr poet te anunţă că fiul ei s-a sinucis, dai o jumătate din salariul me-diu pe economie îndoliatei familii, pleci o vreme din citadinul steril şi te întorci fără a fi devenit diamant, te dor picioarele de-atâta umblet fără rost, nu prea ştii nici

13

e la

Iulie2010

roM

AN

tu ce cauţi, ce aştepţi de la viaţă, de ce te agasează vaietele lumii înregistrate fugar atunci când te mai uiţi la TV, ciorba de fasole dă în clocot, sare peste oală, curge pe aragaz, obturează ochiul, se aude cum ţâşneşte gazul prin câteva orificii – nu prea ştii la ce să te aştepţi câteodată. 21. La 40 de ani e greu să fii înşelat – pasta de dinţi s-a terminat, gresia din hol se cam sparge, cineva îţi dă „bip”-uri dar îi faci în ciudă, e destulă vreme de sporovăit pe bani, apare şoferul tău de taxi, îţi aduce încasările magazinului, ai acid la stomac însă nu mai vrei să iei calmante, ai auzit că fac rău la inimă, vânzătoarele de po-rumb fiert ţipă după tine, ai nevoie de o plasă pentru ţânţari, nişte vopsea verde, câteva vorbe bune şi-o trecere de pietoni, e cald tare, trebuie să iei masa în oraş – „buci-buci nepomuci” strigă un ţigănuş după o domnişoară ce intră în magazinul de pantofi. 22. În 40 de ani intri ca regii în palate – nu mai cumperi două suluri de hârtie igienică, iei un bax, e mai ieftin, cobori alene până la parterul blocului şi abia în stradă iuţeşti paşii, ca şi cum ai avea treburi impor-tante, vecinii te urmăresc înciudaţi din spatele perdelelor, vor dezbate câteva ore faimoasa-ţi plecare în grabă, când ştii că nu te mai pot vedea o laşi moale, regele e rănit, nu mai prinde viteză pentru diverse acţiuni civice obligatorii, te holbezi la muncitorii ce toarnă asfalt, trece prin faţa ta o pisică grasă, cineva închiriază un spaţiu comer-cial cu 10 euro metrul pătrat pe lună, unui doctor i-a fugit nevasta de-acasă, ajun-gi la gară, de la automatul de cafea iei o ciocolată caldă, mirosul plecării te excită, arunci paharul din plastic la coş, porneşti resemnat înapoi, în gaura ta de şobolan de cartier, vecinii s-au uitat deja la ştiri, au oprit toate aparatele electrice pentru a face economie de curent dar te pândesc din spatele perdelelor, iuţeşti pasul ca şi cum ai ceva important de făcut – cu siguranţă, tu eşti, astăzi, cel fericit. 23. La 40 de ani povestea ta e depăşită, veche – şomerii nu mai vor să se anga-jeze că salariile-s de rahat, problema e că toţi vor să-şi mărite fiicele cu bogătaşi şi nu-i un lucru rău, până la urmă te apuci de curăţat şanţurile unor gospodării într-o lo-calitate apropiată, oamenii îţi dau bani şi mâncare, te mai întrebă de una, de alta, nu lucrezi în forţă, amâni această incredibilă plăcere, vii seara acasă mulţumit, gospo-darii mulţumiţi, primăria locală mulţumită, arunci bancnotele în borcanul cu bancnote, monedele în cel cu monede, monadele sunt un termen prea greu pentru cititorii acestei cărţi – adormi sub lumina crâncenă a ilu-minatului stradal ce aproape că-ţi sparge fereastra. 24. Aici, enervat, autorul „care este” trebuie să intervină: Am 40 de ani iar soţia mea 36 – amândoi la Sinaia, într-o cameră de lux a unei pensiuni, privim candelabrul sofisticat, patul mare, dulapul din lemn masiv, facem baie, facem dragoste, ne plimbăm prin orăşelul în sărbătoare (sunt Zilele Cetăţii, „Sinaia Forever”, am văzut pe afişe), flori, tarabe cu mici, grătare, bere, artizanat, popcorn etc., trecem prin mulţime eleganţi şi calmi, cumpărăm vin fiert şi castane coapte, e o toamnă clară ca în copilărie, ne întâlnim cu cineva de la Poliţia Economică, da, mi-a citit cartea, îi mai dau una editată recent dar fără au-tograf, nu-mi reamintesc numele, urcăm spre un mic părculeţ unde cântă fanfara militară, revenim la pensiune, facem baie, facem dragoste, facem bine tuturor, ea a cumpărat bulz de mămăligă cu brânză (în spiritul tradiţiei locului), sună un telefon, fata noastră întreabă când ne întoarcem acasă, nu precizăm. Dimineaţa e ceaţă în munţi, renunţăm la excursia cu telegondola, len-

evim o vreme în pat, ea îşi face cafea, eu deschid o bere, vorbim despre revista „Sin-gur” la care mai am mult de lucru, suntem singuri în clădire, ne îmbrăcăm gros şi o luăm agale spre centru, terasele sunt aproape pline, nu prea e criză în România sau cel puţin nu e vizibilă, de la un stand cu artizanat ea îmi cumpără un pulover din lână lucrat manual, îi cumpăr şi eu o ciocolată, se înserează, ajungem la pensi-une, singurul obiect ce lipseşte din cameră e şemineul – e o linişte ca la începutul fac-erii lumii. 25. Ce mare lucru să ai 40 de ani – eşti în Gara de Nord din Bucureşti, unii îţi cer ţigări, alţii scheaună după o monedă, iei o cafea, ai o jumătate de oră până pleacă rapidul de Craiova, zgomot, mizerie, unu’ îşi înjură nevasta, iei o revistă să ai cu ce-ţi omorî timpul căci mai nou, pe trenuri nu se fumează, eşti întrebat dacă eşti cumva popă, răspunzi că eşti profet, cerşetorul se îndepărtează aiurit, o ţigancă te îmbie cu seminţe, refuzi, ar fi bune nişte măsline la berea rece pe care o savurezi sprijinit de o tejghea şubredă, pixul cu care scrii aceste rânduri are mină neagră, mai tragi două guri din doza albăstruie, îţi iei geanta şi mergi la peronul 3, vagonul 2, locul 114, totul e în regulă, de mântuială, cum au ordonat afurisiţii de parlamentari, e abia ora 14.00, mai ai ceva de mers, vreo 90 de minute de acalmie sangvină în compania celor două mătrăcuci şi ale fetiţelor lor - e de prisos să mai descrii ceva cât de cât omenesc. 26. Când ai 40 de ani te bucuri de orice, deşi păsările nu mai zboară ca la 10, fe-meia ta nu mai e adolescenta cu fustă mini din piele – băutura şi ţigările te omoară, camerele de hotel pe unde dormi une-ori aduc a cazarme militare, nici un tele-vizor prin preajmă, oboseala îţi e făcută zob de remuşcările altora, pahare goale sub un neon chior – singur într-o încăpere dispreţuitoare. 27. Chiar aşa, la 40 de ani te poţi bucura şi de linişte – oraşul adoarme până la urmă, te uiţi la pâinea de pe noptieră ca la o vietate necunoscută ce stă la pândă, pereţii sunt zgrunţuroşi, de un gri selenar, căsuţa de mail probabil e plină dar nu dechizi laptop-ul, o zi întreagă ai vorbit cu necunoscuţi, e cazul să-ţi suni mama şi chiar o faci, între-rupând şirul logic al rândurilor de faţă- dragu’ mamii eu mai stau vreo două săptămâni şi plec la voi că-s tare singură, numai tu ai rămas în ţară, restu-s în Italia, îmi fac injecţiile pentru diabet şi am acum şi „Miofilin” de luat, mai am şi pentru hip-

ertensiune nişte tablete, la ce să stau numa’ cu cânele şi cu mâţu’?- da’ la arici le dai lapte, cum ţi-am spus?- le dau, mănâncă şi ei tot ca purceii, le-am pus acolo unde-ai zis, sub scânduri, îs o familie, imediat mă voi trezi cu ei la uşă, ca şi cu mâţele- în rest eşti bine?- bine, mi-o trimis frate-to 200 euro să-mi fac uşă la casă- eşti bogată- lasă-l întru Dumnezeu, nu mai fi şi tu aşa neiertător- no, atunci pune-ţi ordine în ce ai de lăsat acolo şi hai, că te aştept în gară-n Bucureşti- Dumnezeu să vă aibă în pază şi să vă ocrotească de rău, ciao!rămâi blocat brusc, îţi aminteşti de Liviu Jianu, asta da prostie, eşti la Craiova şi nu i-ai spus că vii, mâine cu siguranţă îl vei contacta, e abia ora 21.00 în România, mai ai o bere, ţi-e silă de baia camerei cu două paturi – uneori, când ai 40 de ani, ea nu este cu tine. 28. Ai fi putut să te opreşti pe la 35-36, constaţi uluit pe la 40 de ani – o sinucidere ar fi fost ceva ce te-ar fi avantajat pe mo-ment, te-ar fi putut salva de reziduurile de-acum, prea târziu, ai trecut cu brio pragul, ai scris în una din cărţi: „M-aş putea sinu-cide dar ce folos, această perspectivă nu mă satisface”, infatuat, trufaş ca de obi-cei, nimeni nu te poate mişca din drumul

către stele, un lucru e sigur, nu vei folosi niciodată prosoapele hotelurilor şi nu-ţi vei pierde vremea jucând pocker, în ruc-sac ai o lumânare primită de la un prieten din Brăila, sunt nopţi în care n-ai cu cine-i împărţi aroma, o porţi mereu în ideea că veţi fi cândva împreună singuri – specia ta nu te poate vedea aşa colorat cum îţi imagi-nezi tu că eşti. 29. Abia faci 40 de ani că pe lângă tine se-adună tot felul de lingăi, toţi au nevoie de ceva de la tine, nu-ţi lasă nici o clipă de răgaz, îţi fură minutele unul câte unul, aşezările umane devin din ce în ce mai mici ca muşuroaiele furnicilor, la americani e criză, în vestul Europei la fel, în Africa se trimit convoaie cu hrană şi haine, în Cluj Napoca e noapte, se dau bani mulţi pentru nişte statui şi nişte drumuri de râsul cur-cilor, în noaptea asta Mia Kosei, fotograful japonez, va ajunge la capătul pământului şi al său, Flavius Lucăcel, doarme fericit că şi-a făcut casă, Adrian Suciu la fel, Olimpiu Nuşfelean, Daniel Săuca, Florin Horvath, George Vulturescu, Ioan Es Pop, Traian T. Coşovei, Ioan Groşan, Mircea Catargiu – ce gânduri să-ţi treacă prin creier într-o cameră de hotel, într-un pat din care trupul ei strigător la cer lipseşte?

- continuare în numărul viitor -

14e la

Iulia2010

BUN

de

tIPA

rREPORTAJ

(VIAŢA ŞI MOARTEA CĂLUŢULUI DE

LEMN)

Când i-au pus pentru prima dată lancea în mână nimeni n-ar fi bănuit că va creşte în el războinicul neînfricat de mai târziu. Ce-i drept, aparţinea familiei unui hoplit celebru în acea vreme, dar el era mezinul şi, între noi fie vorba, îl cam luau toţi la trântă când era puşti. Desigur, în formarea lui ca bărbat şi soldat, profesorul de tactică şi strategie a punctat decisiv. Profesorul excela în arta războiului şi nu stătea rău nici cu filozofia războiului, aceasta fiind, pe cât de cristalină, pe atât de concisă: dacă cineva în faţa ta se uită insistent la tine, omoară-l! Dacă ceva se mişcă în faţa ta, nefiind important în ce direcţie şi cu ce viteză, ucide-l! Dacă nu înţelegi ceva sau pe cineva, anihilează-l! În principiu este bine să omori orice, indiferent de impetuozitatea sau lipsa de decizie a acelui „orice”...

Prima bătălie l-a călit, jumătatea de creier lipită pe lancea sa deschizându-i drumul spre cariera de războinic. A fost, ca tatăl său, hoplit, apoi cavaler al lui Lusius Quietus şi a făcut mai apoi parte din garda varegă. După cucerirea Constantinopolelui, s-a orientat spre armele de foc, adevărata sa vocaţie. Însă, oricât de bun este un soldat, îl caută moartea sau nenorocul, cel puţin o dată.

Când l-au recuperat de pe câmpul de luptă, sergentul Pepperoni şi caporalul Joshua Smith l-au aflat cioplit pe toate feţele, câte o fi avut, dar cu un moral impecabil, demn de orice soldat al mileniului trei, format în armata cea mai modernă, instruită, justă, bravă şi onestă a momentului.

Ţara cea mai puternică a lumii, cu rolul cert de apărătoare a democraţiei globale, din Groenlanda până în Vanuatu, via Amazon–Patagonia, avea de o vreme ceva probleme: pe lângă încurcături mai vechi legate de furnicile roşii, albinele ucigaşe şi vampirii de toate categoriile care bântuiau prin cartierele de zgârie–nori, alienate de cel puţin o sută de ani, au apărut şi altele, cum ar fi scăderea dramatică a popularităţii niciodată avute şi o acută criză financiară a săracilor. Aşa că, poporul înţelept al acelei ţări înţelepte a recurs, în numele democraţiei ca bun câştigat prin luptă, la măsuri chibzuite, cu alte cuvinte, au schimbat un preşedinte cu urechi mari alb, cu un preşedinte cu urechi mari negru. Cum era de aşteptat, discursul noului preşedinte a fost emoţionant şi plin de speranţă, întocmai ca al vechiului preşedinte şi, fără îndoială, ca şi a celor precedenţi. Din nefericire, după imensul entuziasm pricinuit de investirea în funcţie a primei persoane în ordine ierarhică a unui stat democratic, protestele au continuat, sicriele de plumb erau desărcate ritmic, laolaltă cu puştile şi sub o pădure de drapele, săracii n-au reuşit spectaculoase operaţiuni financiare (cu excepţia câtorva bande de asiatici, irlandezi, italieni, afro-americani şi hispanici), în timp ce bogaţii achiziţionau mai departe bunuri lumeşti (pe care nu le transformau în instituţii caritabile).

Ca măsură radicală şi în spiritul transparenţei care caracterizeză şi azi structurile juridice şi administrative ale celui mai puternic stat de pe Pământ (apărător al libertăţilor individuale ale întregii omeniri şi a lumii arabe) şi nu numai, preşedintele cu urechi mari a desemnat – ca implicare personală – o persoană să se ocupe de caz. Numele acelui înalt demnitar nu este important, ştim doar că acesta s-a înţeles cu un cotidian prestigios să-l trimită pe redactorul Peter W. Johnson, în schimbul unei indemnizaţii consistente, să rotunjească un reportaj asupra vieţii unui soldat, om obişnuit, simplu, drept şi cinstit, poate uşor mai aspru în comparaţie cu un civil, însă justificabil lucru, în condiţiile vieţii aspre de cazarmă şi vitregiilor războiului endemic al acelor câmpuri

din ţara ostilă. Încă de la început, Peter W. Johnson, folosindu-se de

trucuri psihologice, a croşetat din păr de cămilă o fragilă, dar emoţionantă relaţie cu Soldatul. Pe acele câmpuri blestemate, în simfonia concertantă a armelor şi materialelor de război, Peter W. Johnson era nedezlipit de Soldat, transmiţând în direct faptele eroice ale acestuia, de o amploare şi frumuseţe cu valori de epopee. Bunăoară, într-o ambuscadă în care au fost implicaţi toţi tovarăşii acestuia, Soldatul, de unul singur, a asigurat zona, reuşind să-şi salveze aproape toţi camarazii. Aici, reporterul nostru a cenzurat ştirea, ce-i drept (cei care n-au scăpat au fost ucişi tot de către Soldat, laolată cu inamicii, dar mai mulţi merită mai mult decât mai puţini şi oricum restul au completat rubrica „pierderi colaterale”) dar, dacă socotim bine, o faptă glorioasă trebuie să fie luminoasă, tonică, nu minimalizată, muiată în noroi de plebea nevrednică (mai ales de săraci), numai din spirit anarhic.

Altădată, Soldatul – şi aici transpare umanitatea unei naţiuni reprezentată de cel mai bun soldat al ei, ca fuioarele lunii pline care destramă negura violetă a unei nopţi incerte de mai – era să facă o faptă bună. Aici şi eu mă simt uşor încurcat, Vă spun drept, dar mai abitir s-a simţit confuz Peter W. Johnson, când a trebuit să relateze întâmplarea.

Într-un sătuc plin de văduve şi obuze nedetonate, gloanţele erau alergate de câini, iar câinii de copii, printre ruine şi palmieri incineraţi, ocolind vântul care scutura praf cenuşiu şi smochine zdrenţuite, mascând oarecum mirosul de sânge şi agonie lăsat în urmă de impulsurile vindicative ale irezistibilei armate eliberatoare.

Femeile uitaseră de mult gustul bărbaţilor lor şi nu-şi mai aminteau nici măcar lacrimile incandescente izvorâte fără odihnă, brăzdând obrajii şi sânii frumoşi de altădată, atitudinea lor trădând o singurătate dincolo de orice suferinţă. Aşa că, intrarea viguroasă, printr-o operaţiune magistrală a plutonului, condus, desigur, de Soldat, soldat, da, dar cu ceva grade militare care-l îndreptăţeau să-i conducă (avansase în grad, dar nu foarte mult, undeva soldatul nostru drept şi cinstit avea mici disfuncţiuni, ce spun, minuscule, dar suficiente pentru a-i opri cariera într-un loc determinat), a rămas neobservată, de către văduve şi inamici virtuali, dosiţi prin adăposturi virtuale. Începutul descinderii n-a avut nimic eroic, fiindcă, în virtutea primelor sale învăţături militare, Soldatul descărcă câteva încărcătoare, în rafale scurte şi precise, într-o haită de câini vagabonzi şi unul, maximum doi copii ostili şi extrem de agitaţi.

Apoi, dintr-un ghem de fibre metalice, chirpici, ceramică sfărâmată şi trupuri umane dislocate, o umbră de fecior, cu zdrenţe imaculate înfăşurate în jurul trupului şi desfăşurate în vânt sau înspre cer, cu pumnul stâng strâns (cu siguranţă era o grenadă), străbătu printr-o alergare teribilă cele câteva sute de metri care–l despărţeau de curajoasa trupă eliberatoare. Însuşi Soldatul a fost luat prin surprindere de această halucinantă mişcare, ceea ce nu i-a înfrânt vigilenţa. Dar, pentru o clipă se părea că omul nostru-şi pierduse viteza de reacţie.

Printr-o mişcare fermă, l-a oprit pe intrus, pregătindu-se să-l elimine. Colegii de redacţie ai domnului Peter W. Johnson au mărturisit ulterior că acesta a fost cel mai dramatic episod al reportajului de succes publicat , aşa cum vom vedea, cu preţul vieţii, de către autor. Puştiul a fost cruţat, iar în mână avea un căluţ de lemn, care-l privea candid, cu ochi mari, albaştri, pe Soldat. Detensionaţi, colegii eroului nostru au distribuit alimente şi efecte doar copiilor, deoarece văduvele

erau de mult pietrificate şi nu aveau nevoie de nimic din cele materiale sau spirituale, cu excepţia vidului absolut şi perpetuu , singurul balsam pentru marea lor deznădejde.

Soldatul, sub obsesia privirii albastre a căluţului de lemn, se înstrăinase de puşca lui. Căluţul clipi de câteva ori, rugându-se să i se îngăduie a se întoarce la stăpânul său. Dar încleştarea de oţel a mâinilor soldatului nu slăbi nici o clipă. Peter W. Johnson, prin şiretlicuri psihologice şi spre coafarea atentă a reportajului, destinat opiniei publice cu tendinţe anarhice din puternica sa ţară, încercă o negociere între cei trei, soldat, fecior şi cal. Dar era prea târziu, căluţul de lemn se stinse, privirea-i devenind ultramarină şi, în cele din urmă, inexpresivă. Durerea feciorului era atât de mare, încât toţi cei din adunare au simţit o undă de aer polar în tendoane şi oase. Soldatul, drept represalii pentru pierderea căluţului, a poruncit să fie sistate donaţiile , trupa văzându-şi de drum, iar la plecare a executat la întâmplare câţiva copii, fiindcă văduvele oricum erau imobile şi nu priveau nicăieri, aşa că nu se subordonau filozofiei despre război a bătrânului său maestru.

Reporterul ar fi avut ceva gânduri de protest, dar la amintirea atâtor fapte vitejeşti trecute şi în derulare, nu s-a oprit la amănunte.

Reportajul, însă, mergea bine. Povestea a ajuns la redacţie fără cea de-a doua sa jumătate, altfel zis, Soldatului pregătindu-i-se o jumătate de metru cub de decoraţii, pentru inevitabila sa întoarcere în patria glorioasă. Însă, corespondenţa lui Peter W. Johnson se apropia de un suspect sfârşit, iar viaţa de un lamentabil final.

După câteva încleştări în care, evident, omul nostru a ieşit învingător, domnul Peter W. Johnson s-a decis să transmită şi un interviu cu acesta, eventual în direct, la emisiunile de maximă audienţă ale celor mai importante televiziuni din ţara sa (atunci, inevitabil, şi din lume).

Ocazia oferită a venit repede, atunci când Soldatul a rămas (mereu se sacrifica pentru a-i proteja pe ceilalţi), pentru a securiza ariergarda. În acest scop a urcat o seamă de scări afumate, până la ultimul nivel al unei construcţii afectate de bombardamente.

Domul Peter W. Johnson, legat ombilical acuma de Soldat, îşi pregăti întreg arsenalul tehnic pentru interviu, înveselindu-se progresiv.

Soldatul rămase, aidoma văduvelor, fără respiraţie, vigilenţă şi vlagă: în faţa lui se ivi o fiinţă cum nu mai întâlnise niciodată; nu îl privea insistent, nu se mişca în nicio direcţie şi cu nicio viteză, nu era nici cineva şi nici ceva, doar era stricat, precum căluţul rebel.

- Las-o, nu-i decât o femeie... au fost ultimele cuvinte ale reputatului domn Peter W. Johnson, care, din entuziasm, a călcat în gol. Deşi între el şi erou se înfiripase o fragilă, dar impresionantă relaţie, Soldatul nu şi-a mai amintit vreodată în viaţa lui că existase un oarecare domn gazetar, cel care, adică, i-a mediatizat cu dibăcie toate acţiunile eroice.

Uluirea sa deveni sentiment şi sentimentul îl surprinse. „Doamne, ce senin este cerul!”, gândi soldatul, „şi cât de frumoasă este această... Fiinţă!”. Mult n-a mai fost până când sentimentele lăuntrice au ieşit din zona securizată, răsfrângându-se peste tot, dar mai ales, cuprinzând fiinţa din faţa lui, tandru, explicit, strălucitor şi perceptibil ca senzaţie fizică, aşadar, în termeni militari, întocmai. Femeia, eliberată, zâmbi. Din nefericire, pentru Soldat surâsul, ca surâs, era de neînţeles, aşa că, redevenind credincios strategiei bunului său maestru, o elimină.

Ovidiu Calborean

15

e la

Iulie2010

Fragment dintr-un fel de memorie Poeţilor Tinereţii.

Ni se tulburaseră inimile, ca vinul lăsat prea puţin după facere, Ne împăienjeniserăm ochii de rumoarea cârciumilor – glasurile Noastre dogite nu mai strigau pe nume caii fugiţi, păscuţi şi eiDe drumuri flămânde şi pline de dinţii morţilorAtâtea ne-au fost date să le vedem , Atâtea turle şi vise şi scări – oasele noastreAu vânturat aurul pustiei Uneori ne destăinuiam umbra câte unui zid, Văzând arabescul începeam să credem că râdem – Iese fum din noi urlam, iese fum din îndărătniciile noastreŞi n-am mai murit, n-am mai ajunsFemeile-acelea n-au ştiut niciodată că spală haine murdare de sânge,n-au înţeles că nu amante ne-au lăsat pe umeri miresme ci numai blestemele ne-au miruit – fără de giulgiu vom trece în celălalt gânddar lasă, mai lasă ... –Eu, şi domnia sa, Dimitrie Stelaru, voim statuie de bronz,Voim să ne vedem făptura rugininde-se-n pieţeÎnverzindu-se ca de-o mahmurală a anilor ce-au mai rămas De lăsat stăpânei, roabei , poezia.

Ceai fară samovar Toate orele, toate orele-acelea petrecute-aşteptând,uşile-nchise, zăvoarele trase, târziu – dimineaţa şiceaţa-n care se amăgeau vânzători,copacii mustind, strada şi maşini fără număr,siluete-ntre faruri şi câini alergând nicăieriToate umbrele, toate umbrele-acelea, ceaiul vărsat –trei căni una după alta, şerveţelele ude,cerneala hârtiilor mele ducându-se râului negruşi încă nici un strop rafinat – încă un ceainicşi toate promisiunile pe care mai puteam să le fac În orele, toate orele-acelea de după oglinzile sparte,de după… ştim noi, ştim noi, Serghei…

Deocamdată, Pictore...Ne-aşteaptă extincţia, o ştim amândoi, ne vom risipi ca statuile pustiei , ne vom prăbuşi precum casele de pe lipscani, năpădiţi de buruienile tinere al acestui climat ce nu ne prieşte, primeşte, priveşte – Şi bem,

deocamdată mai bem – iarna ne ţine-ncă partea, frigul amână sfârşitul, oricum, nu ne vom drege dar vom mai trăi,vom trăi-ndeajuns, ne va găsi-ntr-o zi primăvara şiunde atunci Himerele gheţei,unde atuncea Albul din noi ?

N-au fost o mie de vieţi, a fost numai una – destul cât să-ntâmple indiscreţia unei biografii căznită de-alcool şi scandaluri – casele noastre de vânt, femeile noastre de cântec – descântec şi pântec rămas totuşi sterp.

Nimeni nu ştie ce-nseamnă de fapt că vin şi trec umbre pe drumul albastru, Uitarea petrece-n Secunda oricărui Dezastru şi Restul rămân Interpretări.

PoeS

IS

Gabriel TUDORIE

Despre prima carte a lui Vladimir Udrescu, „scot cavaleria”/ editura Brumar 2009, Constanţa Buzea scria în România literară : „Ştiu cu precizie că-mi sună deplin muzica şi eleganţa cultivată a versurilor, experienţa care se simte în toţi porii textelor, bucurând cu gust şi cu-loare mintea şi inima. Niciun cuvânt nu-mi displace, nimic nu se află în plus sau în minus în prezenţa veghei poetului. E semn de nobleţe şi de promisiune aleasă transparenţa substanţei, metafora şi mărturisirea într-un relief subtil al cuvintelor ce dăruiesc şi luminează în ecoul lor de frumuseţe. Poemele sunt o surpriză de zile mari”. Descoperit sau descoperindu-se târ-ziu, cel care se semnează Vladimir Udrescu a atras atenţia criticii, despre el pronunţându-se oameni de litere de valoare precum Constanţa Buzea, citată mai sus, Stelian Ţurlea în Ziarul de duminică, tot într-un mod elogios, ori Cristian Livescu în Convorbiri literare, şi ar mai fi de adăugat nume de referinţă impresionate de poezia lui Udrescu. Dacă în prima carte a arătat fiorul simţit de poet în urma imensei sale trăiri poetice, pe alocuri afişând amprenta bibliotecilor preumblate în viaţa-i, a doua carte, intitulată dolor, amintindu-ne parcă de du-rerea pe care trebuie s-o nască adevărata poezie, aşa cum părea să ne transmită şi frumosul stih al marelui Nichita Stănescu, Udrescu îşi începe periplul prezentei cărţi printr-un citat din Meliusz Joszef, devenind din start controversat dar şi instigator, obraznic chiar, la adresa unei eventuale critici “Sunt un poet care merge pe jos/ aşadar/ n-am nevoie de favoarea nimănui”. În opinia unui cochetard al poeziei, cum mă ştiu, Udrescu, clar - în urma unei atente lecturi, stăpâneşte arta de a scrie versuri, este mânuitor de metafore ( exemplu ...”cuvinte curbate ca un arc sirian pe sub care trece lupul de stepă” ori ”o sabie de palicar străpunge chipul nem-uririi”/ din poemul Dintâi, sau ”sub floarea de cireş printre solzi de heruvimi copoii impuri ai eternităţii îşi ridică privirea violacee”, acestea fiind doar două mici demonstraţii în susţinerea poetului), de imagini şi cuvinte deosebit aranjate în stihuri, Udrescu aruncă asupra poemei lui ”dogoarea materiei”, dar ”cu teamă”. Voi înceta a mai bolborosi despre sigura valoare a po-eziei lui Udrescu, alegând spre o exemplificare imediată poemul ”câteva umbre”: ”în noaptea catedralei/ de aburi a sufletului se iveşte/ memoria/ pe două cărări/laţul se strânge şi istoria/glisează uşor/înspre un bănuit continent/fii foarte atent zice sfetnicul orb / cu stiletu-ntre dinţi/la capătul acestui principiu /se naşte veşnicia/cum firul de vis/coboară-n abis/de ivoriu e raza infernului/din ochiul interzis/ştiu desigur/e o clepsidră în care s-a scurs/apocalipsa visată/ cum ar fi semnul de carte/al prinţului/în amurgul valpurgic/doar câteva umbre-ţi calcă /pe urme/ca şi cum ai veni/să anunţi facerea lumii”.

Să ne oprim totuşi spre a încerca să observăm, ca mici neştiutori ce poate suntem ori nu, misterul acestei poeme a lui Vladimir Udrescu. Chiar la prima lectură se observă tendinţa optzecistă de a nu folosi semne de punctuaţie între versuri, cu toate că ligamentările coboară-n ori umbre-ţi calcă volens - nolens au apărut în numeroase rânduri. În contextul dat, versul nu are vreo noimă dacă nu-i satisfaci pofta de a-l descoperi. Per exemplu, versul ”de aburi a sufletului se iveşte” n-ar avea sens dacă nu ar fi descoperit contextul catedralei de aburi, ce frumos scris. Cu o atentă lectură, vorbele criticilor despre măiestria poetului debutant la peste şase primăveri de viaţă sunt pline de adevăr şi dătătoare de speranţa descoperirii unui talent autentic.

Valentin LEAHU

dolor Vladimir Udrescu

Ed. BRUMAR, 2010

Poetul de gardă:

Adrian SUCIU

poem de amor atât te iubesc încâtcopiii tuturor femeilor singure din lume au tatăiar noi suntem un orfan plângând atârnat de gâtulunui bărbat care plânge atât de iubesc încâtnicio armată nu mai ia prizonieriînvinşii mor toţi în dragostea noastrăiar noi suntem un soldat aproape ucisaninat de gâtul unui soldat mai mult viu atât de iubesc încât ţi s-au asprit mâinileatât de iubesc încât meriţi tot ce mi se întâmplă

16e la

Iulia2010

Art

A P

lASt

ICĂ

PRO

ME

TE

U

DAN DĂNILĂ Cyan Magenta Yelow Black

17

e la

Iulie2010

Art

A P

lASt

ICĂ

ORIENT

STUDIU 3

PEISAJ

Cyan Magenta Yelow Black

18e la

Iulia2010

StU

deN

t Cl

UB

Florin Pârvu

Născut 21 Aprilie 1989. Student anul II la Facultatea de Jurnastica din Sibiu.

0. Stau la etajul doi, într-un aparta-ment fără ferestre. Doar patru pereţi care îmi spun mereu că sunt singur. Ca să uit ies pe strada luminată de cinci felinare ce scârţâie sinistru în bătaia vântului. Strada nu are nume şi nici trotuare. E pavată cu piatră cubică şi nimănui nu-i pasă. Multă lume se plimbă pe ea, copii, bătrâni, căţei, pisici, fe-mei, cerşetori, poliţişti, Dumnezeu. Da, Dumnezeu. Îl văd de multe ori îmbrăcat în hainele ponosite primite de pomană Crăciunul trecut cum cere la fiecare trecător o ţigară. Se aşază uneori pe marginea gar-durilor şi începe să uite de câte ori a trecut pe acolo. Trec pe lângă terasele unde se bea cafea din ceşti cu marginile tocite de buzele anilor. Trec pe lângă băcanii plictisiţi ce dorm lângă standurile cu fructe. Trec pe lângă cinci căţei care se joacă în praful atâ-tor paşi. Trec, şi nu aud nimic. Numai fumul de ţigară, care iese pe geamuri şi se ridică spre spuza nopţii, mai oftează o singură dată şi apoi dispare în îmbrăţişarea îngăduitoare a cerului. Ajung în faţa bisericii “Sf. Tre-ime”. Intru. Nimeni. Nimeni nu mai caută mântuirea, şi nici măcar un loc să scape de căldura de afară. E plăcut în biserică. Miroase a tămâie şi iertare. Mă apropii de altar păşind pe covorul bătătorit de băbuţele evlavioase de duminică. Linişte. Nimeni să mă întrebe nici măcar cât e ceasul.Ies din nou în strada tăcută. Vântul adie cu miros de seară călduţă. Mă îndrept spre casă călcând din nou în picioare pietrele şlefuite de pe strada aglomerată. Pentru prima oară pe ziua de azi îi privesc în ochi pe trecători. Mă opresc în mijlocul mulţimii şi simt cum timpul mă uită şi lumea se scurge prin mine precum nisipul într-o clepsidră. Mă uit în ochii lor goi, secaţi, pierduţi undeva printre gânduri şi sticle de vin goale. Privesc cerul încercând să uit du-rerea pământească. Văd cum încep să cadă firimituri de apă. Zâmbesc. Plouă !

I

Radioul obosit îşi mormăie muzica şi ştirile despre vreme în tăcerea neagră a camerei. Geamul e murdar de păcatele realităţii din lumea de afară. Lumânarea din gâtul sticlei s-a stins…şi fumul subţire, plin de promisiuni, umple camera. Poza ta, din spatele paharului gol, stă tristă pe noptieră, acoperită de praful amintirilor uitate printre paginile jurnalului de liceu. Fiecare gând, fiecare sentiment, fiecare atom al tău e îngropat în poza asta îngălbenită de anii mistuiţi în tăcerea tre-cutului. E ora 3:15. E noaptea dinaintea tuturor visurilor noastre. E atât de devreme, dar atât de târziu pentru noi. Iar eu stau. Pe patul din colţ, cu ochii deschişi, privesc îngerii de cretă de pe pereţi. Nu plâng. Nu mai am lacrimi ca s-o fac. Nu râd. Nu mai am inima să pot simţi. Nu zâmbesc,

nu clipesc, nu mă mişc, nu înghit. Nu fac nimic, fiindcă nu te am pe tine. Pe birou stau strivite încercari neterminate de a-ţi scrie şi de a-ţi cere iertarea. Inelul striga şi el de pe un teanc de cărţi necitite, toate lucrurile care s-au întamplat. Uşa scârâie cu durerea despărţirii şi suspină la fiecare umbră ce trece pe lângă ea fără a fi tu. Nimeni nu mai ştie că exist. Şi eu aş vrea să uit cine sunt. Mă ridic cu grijă sub greutatea inimii împietrite. Păşesc atent pe podeaua rece, acoperită cu speranţe omorâte. Sting luna în palmă mai temător ca niciodată în faţa unei noi zile fără tine. Adorm. 4:20.

II

Ţi-ai agăţat luna într-un colţ de inimă ca să nu-ţi fie niciodată frică să adormi. Şi atunci, îngerul te-a întrebat :- De ce nu te întorci la el?- Fiindcă mi-e frică să iubesc. Ţi-am pictat stele în ochi ca să nu-ţi fie niciodată frică să te gândeşti la noi. Şi atunci îngerul te-a întrebat :- De ce nu te întorci la el?- Fiindcă nu ştiu să mai iubesc. Ţi-am adus soarele într-o sticlă şi ti-am pus-o pe noptieră ca să nu-ţi fie frică să stingi lumina. Şi atunci îngerul te-a întrebat :- De ce nu te întorci la el?- Fiindcă nu ştiu dacă mă mai iubeşte.- Închide ochii şi întreabă-l. Te-ai întins în pat şi geamul de-schis îţi aducea visele mai aproape :- Ma iubeşti? m-ai întrebat.

- Te iubesc! ţi-am răspuns. Ssst! Nu am vrut să te trezesc. Continuă-ţi visul.

III

Numarul 26 de pe strada mea e în capătul de sud şi e ocupat de o cafenea. Deasupra ei e o fereastră spartă în spatele căreia licăreşte o lumânare. Camera nu e locuită dar cârciumarul are grijă să ţină lumânarea aprinsă întotdeauna. El spune că nu a schimbat-o niciodată de când a cumpărat locul, în urmă cu cincisprezece ani. Cafeneaua nu diferă prin nimic de oricare alta din lume. Mică, afumată şi veşnic plină de alcool ieftin.

Stau la o masă de pe terasa întinsă pe strada prăfuită. Un bec îmbătrânit odată cu timpul încă pâlpâie sub varul de la ultima renovare. Mii de ţânţari dau târcoale fulgerului închis în sticlă, cei mai îndrăzneţi dintre ei sfârşind într-un sărut electrizant. Eu stau tăcut pe scaunul din plas-tic, fost – alb. Picior peste picior, fumez. Pe masă, o bere încă adormită, pachetul de ţigări, scrumiera plină şi ciobită, bricheta nou-nouţă cumparată de la bar şi caietul meu scofâlcit. Deasupra mesei, o umbrelă de soare, stransă, ploaia maruntă şi stelele vii. Duc paharul la gură şi încep să număr urmele de buze de pe marginile tocite. Privesc spre pavajul murdar de visele de cretă ale inocenţei copiilor, cum se zbat în răceala duşului ce spală zeci de ani, de urme, de paşi, de amintiri prăfoase. Fiecare bătaie de inimă a străzii o simt în palma stângă. Fiecare gâfâit de înger căzut, care acum se ascunde, sub masa alăturată, de

ploaia rece, o sting între două frunze căzute pe caldarâm. Sub fiecare oră de pe faţa cea-sului înnegrit de fum de ţigară se ascunde câte un păcat şters sau uitat. Mai puţin sub ora 3. Aceea e ora mea. Numai eu am voie să mă bucur de protecţia ei. Numai eu ştiu s-o ispitesc în aşa fel încât să-mi dezvăluie secretele ei.

IV

Sunt plecat de acasă de vreo cinci ore şi, sincer, nu vreau să mă întorc. Aş intra la loc în colţişorul meu de iad care îmi sopteşte necontenit cât de mică şi dispensabilă e viaţa…şi mai ales a mea. Mă plimb pe malul dalat al lacului,

cu mâinile în buzunare şi amintirile sub pălăria cu boruri bronzate de fiecare vară. Mă aşez pe o bancă ce scârţâie cu umilinţă sub greutatea viselor mele adormite undeva între sacou şi veston. Ma uit cum Dumnezeu se joacă de-a Dumnezeu cu stelele şi luna, apropiin-du-le şi depărtându-le într-un dans cosmic, ancestral. Număr firele de timp ascunse laolaltă cu inelele uitate şi scrisorile pier-dute printre crengile salcâmilor. Demonii îngerilor se plimbă tăcuţi, de braţ cu um-brele sfinţilor, pe aleile mistuite de soarele odată stins în palmele primăverii. Mă ridic şi cu mâinile în bu-zunarele răscolite de uitare mă îndrept spre strada mea pentru încă o noapte de poveşti cu toate fostele mele raze de lună. Singur şi obosit, păşesc peste visele căzute din palma ta şi mă duc acasă.

Cafea cu vise la pachet

19

e la

Iulie2010

PUB

lIC

IStI

CĂ

A fost în Şcoala de la Sibiu...Poetul şi filosoful hunedorean, demonstrat a fi fost Dan

Constantinescu, eminent traducător din Rilke, Trakl, Mag-nus Enzersberger, L.Schuller, dar şi din filosofia orientului îndepărtat, îndeosebi un fin traducător al haijinilor clasici japonezi.

A tradus şi editat, singur sau în tandem cu Ion Acsan, an-tologii de poezie din marea lirică universală. Prof. Dan Con-stantinescu a fost odinioară, ca student, membru marcant în cenaclul sibian unde a lecturat din creaţia sa adolescentină, dar a şi jucat în piesele lui Blaga. Au fost toată viaţa lor pri-eteni: Ion Negoiţescu, Regman, Ştefan Aug. Doinaş, W. Aihelburg, precum şi scriitorii germani din Sibiu. Am avut ce învăţa din stilistica sa şi modul cvasi-colocvial cultivat în mişcarea literară a acelor ani, la Hunedoara.

Descendent dintr-o veche familie înnobilată de Corvini (Nicoară, pe linie maternă), şi-a purtat cu mândrie blazonul şi cochetăria vremelnică cu protocronismul, apropiat fiind lui Edgar Papu, a fost poate religia lui...paideumatică. A intrat în colimatorul „ organelor” pentru fireştile legături intelec-tuale cu scriitorii din occident. Avea un simţ unic al cuvân-tului, la care sculpta cu acribie de orfevru, iar când recita, se tranfigura şi trepida realmente de extazul rostirii lirice.

Când a obţinut de la Împăratul Japoniei, cu antologia de haiku, incredibila delegaţie în Germania, şocând şefimea culturnică şi regimul totalitar cu acest unic prilej, a plecat împreună cu soţia sa şi...vioara lui Amati (unii zic că ar fi fost Stradivarius) în Germania, la Freiburg, unde a continuat să pledeze valorile în care credea, fiind activ în diaspora română

şi oferind în manuscris ultimele lui cărţi . Îmi amintesc cum principiul sibian „ vine cine vrea, rămâne cine poate”, l-a in-dus şi mişcării noastre.

În anii ‘80 a rămas în occident, iar casa lui părintească a ajuns între timp în proprietatea unei familii de ţigani.

A murit după ce a făcut un pelerinaj în Elveţia, la mormân-tul poetului „ ucis de spinul unui trandafir”... Mormântul lui se află la Freiburg, iar la întoarcere a făcut un accident vascu-lar care l-a ucis în plină vitalitate creatoare.

Cărţile lui sunt în bibliotecile prietenilor - am avut ono-area de a primi un set dactilo din ultima-i carte în proiect, De sânguire şi nimicnicie - donate apoi Bibliotecii judeţene „Densuşianu”; dosarul lui e „cetluit” în arhivele CNSAS iar amintirile în inima noastră. Nu ştim ce rezultat au avut demersurile pe lângă dl Manolescu, ale soţiei sale, Lucia Constantinescu. Intelectual de tip clasic, Dan Constantinescu avea ceva din atitudinea lui Constantin Noica, iar dacă vreţi ramura ce se stingea odată cu el a familiei Constantinescu- Nicoară l-a stigmatizat sub mărturisita-i şi tragică revelaţie, a unei „genealogii retezate”.

Când trec pe lângă casa lui de stil vechi, cu turnuri ce amintesc de apropiatul Castel al Corvinilor.. Ingratul destin al omului l-a continuat şi pe al casei lui.

Merita o casă memorială şi botezul cu numele lui al străzii, dar strada are numele unuia dintre cei şapte împuşcaţi din Decembrie 1989. Poate măcar mormântul lui va fi repatriat de soţie. Eugen EVU

Dan Constantinescu în 1983

George Enescu la “Împăratul Romanilor” “În amintirea dureroasei şi măreţei noastre pribegii”

Festivalul şi Concursul Internaţional “George Enescu” s-a născut în 1958, în încercarea de a-l omagia pe cel care a fost marele, inegalabilul compozitor, dirijor, pianist, violonist (19 VIII 1881-4 V 1955), mort în exil, departe de ţara pe care n-a încetat s-o iubească. Pentru că s-au împlinit 55 de ani de la trecerea în eternitate am ţinut să marcăm momentul printr-o “secvenţă sibiană”, avându-l personaj pe George Enescu.

Compozitorul a fost de mai multe ori la Sibiu, cu prilejul unor turnee. Un concert, susţinut aici în 28 aprilie 1942, a rămas în analele oraşului.

Atunci, a fost găzduit la Hotelul “Împăratul Romanilor” şi i s-a organizat o festivitate, în cadrul căreia i-a fost înmânată “Diploma de membru de onoare” al Reuniunii de cântări “Gh. Dima”, această cinste revenindu-i sopranei lirice Lucia Cosma, supranumită “Privighetoarea Ardealului”. Dr. Simion Mitrea, viceprimarul Sibiului, a rostit un discurs emoţionant. A doua zi, a fost musafirul familiei Ghibu, el, Onisifor, pro-fesor universitar, pedagog, membru corespondent al Acad-emiei Române, ea, Veturia, cântăreaţă de lieduri, apreciată de Enescu, fapt atestat de această vizită şi de concertele în care a acompaniat-o la pian. Iată ce scria în jurnalul său Onisifor Ghibu: “În ziua de 29 aprilie 1942, a doua zi după concert,

l-am avut la masă, la noi, pe maestrul G. Enescu, cu care ne-am întreţinut timp de aproape trei ore, într-o caldă atmosferă de adevărată prietenie. (Locuinţa familiei Ghibu era în imo-bilul de pe actuala stradă Dr. Ion Raţiu nr. 3 - n.n.). Înainte de plecare din casa noastră de pribegi frământaţi de doruri multe şi de dureri adânci, mi-am adus aminte că în «Prole-gomenele» mele am tipărit şi articolul meu despre maestrul Enescu, scris în 1918, la Chişinău, şi astfel m-am simţit în-demnat să-i ofer ca amintire un exemplar din această carte, pe care am scris următoarele cuvinte de dedicaţie: «Maestru-lui George Enescu, în amintirea dureroasei şi măreţei noas-tre pribegii din Iaşiul şi Chişinăul anilor 1917 şi 1918 şi în aşteptarea apropiatei reîntâlniri şi în Clujul nostru scump şi cu neputinţă de uitat şi la Stana noastră din preajma Ciu-cei, deasupra căreia pluteşte spiritul neadormitului O. Goga (care murise în 1938 - n.n.). Omagiu de admiraţie. În Sibiul celei din urmă pribegii, la 29 aprilie 1942”. La care, Enescu a răspuns, pe “Cartea Stanei”: “În limitele disponibilităţilor, poliţa va fi respectată. Cu cele mai sincere mulţumiri şi calde urări, George Enescu, 29 aprilie 1942, în drum spre Cluj şi spre Stana” (Stana fiind reşedinţa familiei Ghibu în zilele bune de după Marea Unire - n.n.).

... Nu ştiu dacă Enescu şi Ghibu au mai ajuns să se întâlnească în atmosfera bucolică de la Stana, pentru că drumurile lor s-au despărţit iremediabil: Onisifor fiind os-tracizat de comunişti, iar George alegând calea exilului. S-a stabilit la Paris, rue de Clichy, împreună cu principesa Can-tacuzino, soţia lui, făcând turnee pentru a avea din ce trăi. Povesteşte celebrul său discipol Yehudi Menuhin: “Treptat, a trebuit să-şi vândă mobila, să înlocuiască pianul lui cu coadă cu unul drept şi să se mute la demisol într-o locuinţă strâmtă şi întunecoasă. Enescu era tot mai încovoiat (...). Infirm, cu auzul uşor afectat, Enescu era capabil încă să cânte de o manieră aproape inegalabilă. La Paris, regina Elisabeta a Belgiei, în admiraţia pe care i-o purta, ar fi vrut să-l încon-joare cu confort pe muzicianul atât de tragic lovit, în aşa fel încât el să nu se simtă ofensat. Din nenorocire, această încer-care a eşuat, datorită şi acţiunii nefaste a unora din anturajul lui Enescu. S-a prăpădit la Paris, în ziua de 4 mai 1955”.

Se adevereşte, încă o dată, că România a fost şi a rămas o ţară care-şi respinge valorile, cât sunt în viaţă, instinctiv şi fără rezerve.

N. I. DOBRA

20e la

Iulia2010

NEVOIA DE FILOSOFIE N

eVo

I Co

Nte

MPo

rAN

e Tăcerea şi arta

Ce vă oferim:

1. Keyword Advertising (Search Advertising)2. textAds intern şi extern pe o reţea de sute de site-uri3. Analiza Seo automată a site-ului şi sugestie Seo.4. Parteneriate cu alte site-uri şi extinderea popularităţii dvs. pe

internet !5. Pay-Per-Click tel: 0745 168 814 | www.macoway.com

Noi nu facem publicitate în ziare !

Noi nu facem publicitate la tV !

Noi nu facem publicitate la radio !

Noi facem publicitate

pe internet !

de Lazăr Zăhan„Trebuie negreşit să coborâm scara expresiei umane, de la

vorbirea comună – utilă prozei cotidiene – la vorbirea poetică ce revoluţionează limbile, ca în cele din urmă să ajungem la vorbirea cu noi înşine şi apoi la a nu mai vorbi, pentru a ne da seama că există o grandoare a expresiei care vine din exterior şi apoi se pierde în expresia spiritului”. (Angello Morretta, Cuvânt şi tăcere, p.187).

Nu există domeniu în care tăcerea să nu fie exploatată max-imal potrivit cu nevoile şi specificul său. Din acest punct de vedere arta este departe de a face excepţie. Toate zonele sale sunt într-un fel sau altul legate de ea, toate găsesc în substanţa tăcerii componente semnificante, pe care le integrează în ar-hitectura discursului artistic ca pe nişte cărămizi fără de care nimic nu ar avea sens.

Spre deosebire de religie, unde tăcerea are un substrat preponderent metafizic, în artă ea are mai degrabă un rol funcţional. Prin dimensiunile infinit reverberante ea se adaugă la obiectul creat pentru a-l întregi şi a-l împlini estetic. Ast-fel judecând lucrurile, am putea spune că în spaţiul minunat al esteticului, tăcerii i se întâmplă un lucru special. Ea se metamorfozează ontic dobândind substanţă şi configuraţie spaţio-temporală.

Substanţializarea ei prin participarea la opera de artă este în fapt un act de auto-negare, de cădere în păcatul materiei şi al determinărilor. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că opera de artă, sau arta în general, ca rezultat concret al obiectivării spiritului născut din tăcere, este ceva rău şi condamnabil. Afirmăm doar că, participând la demersul artistic şi lăsându-se ,,zidită’’ în conţinutul organic al acestuia, tăcerea se suprimă pe sine, devenind din ceva ce sugerează identitatea cu nimicul pur şi cu potenţa absolută, în ceva mărginit şi con-cret, ceea ce înseamnă, desigur, mult mai puţin.

Am putut constata faptul că funcţiile tăcerii sunt oarecum diferite în religie şi în artă. În majoritatea covârşitoare a re-ligiilor, tăcerea este percepută ca un receptacul sau un cadru în care omul plonjează în tentativa esenţialei sale regăsiri, pe când în artă ea se remarcă mai ales prin funcţionalitate. Ca urmare, cele doua domenii ale spiritualităţii, o gestionează diferit, fiecare potrivit cu specificul ei. În religie, tăcerea este orientată spre adevărul ultim şi transcendent. Dar cum orice adevăr este o limitare, adevărul absolut este limitare absolută. De aceea omul religios, ca şi căutător al absolutu-lui, îşi desfăşoară căutarea în zarea nedeterminată a para-doxului. El aspiră la libertatea absolută şi mântuitoare, fără a lua în seamă faptul că cel ce râvneşte la libertatea absolută se va lovi de limitări absolute. Aceasta, pentru că absolutul este prin natura lui lipsit de nuanţe şi, în consecinţă, fatal incomprehensibil.

Spre deosebire de omul religios, artistul dăruit cu har şi cu suficientă inteligenţă, administrează tăcerea dintr-o perspectivă strict pragmatică, asemenea unui meseriaş. El este constructiv şi cum orice construcţie este, în ultimă instanţă, sens, artistul devine, graţie specificităţii trudei lui, un creator de sens, un maestru al acestuia. Din această perspectivă el este fundamental opus omului religios care este doar căutător al sensului ce deja i-a fost oferit. Arta nu respinge adevărul şi nu se lasă subjugată de el, pentru că menirea ei în lume

nu este una strict gnoseologică. Sarcina de a purta făclia adevărului revine altor discipline şi în primul rând ştiinţei, iar dacă artiştii se lasă călăuziţi de adevăr în actele lor de creaţie, faptul este mai degrabă rezultatul unei opţiuni morale, decât al uneia ce ţine de natura şi esenţa frumosului.

Artistul, printr-un exerciţiu liber al spiritului, înnobilează tăcerea prin faptul că o smulge din neant pentru a aşeza asupră-i pecetea sensului. Se cuvine să facem aici distincţie între adevăr şi sens, avansând totodată ideea că tăcerea este mai aproape de adevăr în conştiinţa religioasă dar mai dăruită sensului în universul artei. Dacă în religie sensul este transcendent şi finalmente el se resoarbe în Dumnezeu, impunându-se ca adevăr absolut, în artă el este imanent şi se revarsă asupra lumii pentru a o desăvârşi întru frumos. În religie sensul tăcerii are finalitate precis definită şi aceasta este desăvârşirea omului şi mântuirea lui, pe când în artă tăcerea îşi găseşte sensul doar în măsura în care îngăduie creatorului să descopere armonii în infinitele discordanţe ale lumii. În religie sensul este a priori şi explicit, pe când în artă el este a posteriori şi implicit. În religie sensul preexistă, în timp ce în artă el se face, se întrupează din tăcerea pe care o substanţializează şi o actualizează legând-o irevocabil de prezentul nemijlocit al actului creator. Mântuirea stă sub semnul posibilului şi al speranţei, este plonjarea în universul tăcerii, fiind întotdeauna orientată paradoxal spre un viitor în care noi vom înceta să mai fim, pe când arta este tocmai ieşirea, evadarea din acest univers. Faptul acesta se întâmplă nu numai cu cel ce creează, ci şi cu cel ce contemplă re-zultatul creaţiei. Şi artistul şi contemplatorul de artă sunt deopotrivă pescuitori de sensuri în infinitul ocean al tăcerii. Pentru amândoi tăcerea se impune ca o stare primordială şi fabuloasă din miezul căreia, în chip cu totul miraculos, se întrupează frumosul însuşi. În această ipostază, ea apare ca fiind solul germinativ şi condiţia oricărei creaţii majore.

Ceea ce se impune a fi remarcat este faptul că în faţa aceleaşi lumi sau în proximitatea aceleaşi opere artistice, sensul se dezvăluie fiecăruia în alt chip. Fenomenul este de înţeles dacă avem în vedere ideea potrivit căreia în artă, lumea, cu toată mulţimea de lucruri şi fapte, nu se explică, ci se trăieşte. Fiinţarea noastră este, în ultimă instanţă, trăirea lumii, iar fiinţarea întru frumos este trăirea ei sub aspectul coordonate-lor estetice. Arta este, aşadar, semnificarea estetică a lumii asumate subiectiv prin trăire nemijlocită. Mai pe scurt, ea este trăirea semnificată estetic.

Am privit până acum modul în care tăcerea se întâlneşte cu arta, mai ales din perspectiva ei metafizică. Dar se impune şi constatarea că fiecărui gen de artă îi este propriu un anume mod de a relaţiona cu tăcerea şi de a-i acapara şi integra substanţa în corpul propriei fiinţe.

21

e la

Iulie2010

NeV

oI C

oN

teM

PorA

Ne

Kitsch-ul cel de toate zilele ...(IV)Omul are nevoie de muzică. Stimulii sonori

pot produce plăcere estetică iar lumea sunete-lor are principiile ei proprii de a construi forme melodice articulate care răspund unor norme estetice specifice.

Kitsch-ul se manifestă şi în muzică, la care poate să contribuie şi textul muzical atunci când este vorba de acel gen care conţine şi text (operă, operete, grupuri muzicale diverse, can-tautori, coruri, muzica uşoară etc.) Teoreticienii muzicali fac incursiuni largi chiar în cadrul muzicii clasice, analizând fenomenul muzical prin prisma raportului său la marele public, acolo unde elementul estetic poate devia de la cursul său şi poate face unele compromisuri. Vom insista mai ales asupra genurilor care au cel mai mare impact în mediul social, adică asupra genurilor muzicale cu cea mai mare audienţă..

Muzica uşoară românească este denumită astfel pentru adresarea nesofisticată, directă către ascultătorilor săi şi face, de regulă, cele mai mari compromisuri gustului public tocmai prin calitatea sa de a se dărui total ascultătorului prin mijloace puţine şi simple. Muzica uşoară poate fi ascultată oriunde, acasă, la serviciu, în maşină şi poate fi fredonată uşor. Kitsch-ul se manifestă şi atunci când, de exemplu, se împrumută linia melodică a unei piese simfo-nice, pe care se brodează apoi un text oarecare. Avem de-a face cu o transpunere, adaptare sau reorchestrare. Piesa respectivă mai păstrează ceva din valoarea muzicală iniţială? Iar prin transferarea ei în muzică uşoară pe un text ad-esea nepotrivit nu aduce un deserviciu origina-lului? În principiu, o astfel de melodie devine un produs de înlocuire a piesei clasice origi-nale, ceea ce se încadrează fără echivoc în cat-egoria kitsch-ului, doar prin simpla substituire a unei valori autentice.

În cazul preluărilor unor piese din muzica rock, blues sau jazz reorchestrate de Filarmoni-ci sau de muzicieni celebri este cu totul altceva, pentru că totul se face sub spectrul valorii in-contestabile, ceea ce asigură atât îmbogăţirea cât şi relevarea unor valenţe expresive inedite pentru acea piesă, la care se adaugă şi origi-nalitatea interpretativă. Aici putem exemplifica piesele clasice ruseşti prelucrate de muzicianul japonez Isao Tomita sau reorchestrările unor Filarmonici notorii ale unor piese din reperto-riul trupelor Deep Purple, Led Zeppelin sau

Jethro Tull. Mesajele edulcorate şi diluat senti-

mentale sunt, de asemenea, de factură kitsch. În timpul comunismului, piese de muzică uşoră, precum “Magistrala albastră”, “Macarale” sau “Cincinalul în patru ani şi jumătate” au avut toate atributele kitsch-ului, valorile estetice şi muzicale fiind, practic, inexistente. În ceea ce priveşte textele, sunt şi mai multe lucruri de spus. Filologul George Pruteanu (1947-2008) s-a ocupat de acest fenomen, relevând stupidi-tatea unor versuri, arătând că astfel de producţii lipsite de valoare, sunt şi nocive din punct de vedere cultural. Interpreta Mirabela Dauer se află printre cei vizaţi, cu melodia “Roata morii”: “Roata morii se-vârteşte, ţac, ţac, ţac, Inima se chinuieşte, ţac, ţac, ţac, Morăriţa-i cu fuiorul, ţac, ţac, ţac, Şi fuioru-i toarce dorul, ţac, ţac, ţac”, sau “Te-aştept să vii”: “Fotoliul din odaie şi-o carte ce-ai uitat-o pe noptieră, o ultimă ţigară uitată într-un colţ pe etajeră, şi floarea din fereastră, biletul ce-a rămas de-atunci pe masă, toate te-aşteaptă să te-ntorci acasă”. Un alt cântăreţ, foarte popular, Florin Bogardo, declama, într-o altă melodie: “Iubirea se cere păzită de oarba ispită, cu săbii de-oţel, şi de ea şi de el, la fel”, versuri ce nu mai necesită comentarii.

Maneaua este un fenomen muzical preferat de un segment important al societăţii noastre, Ea a putut să apară, în opinia specialiştilor, datorită unui gol cultural şi muzical de care şi societatea se face, într-un fel, vinovată. Se invocă, desigur, şi fondul lipsei de instrucţie şi al inculturii acestui segment social, aflat în căutarea şi stabilirea unei identităţi proprii în raport cu timpurile noastre, asaltate de kitsch. Unii consideră că maneaua are rădăcini în muz-ica lăutărească. Însă nu poate fi recunoscută ca o continuatoare a muzicii lăutăreşti cel puţin în privinţa ritmului şi a liniei melodice de sorginte străină, orientală. Analiştii muzicali ai fenom-enului spun că majoritatea manelelor sunt de formă cuplet-refren-intermezzo instrumental, pe suportul unei armonii de tip lex minima (rar trepte secundare), metrică exclusiv binară, ritmică obsesiv contratimpată şi melismatică abundentă pentru a suplini lipsa conţinutului muzical. În ciuda unor virtuozităţi de interpre-tare a unor instrumentişti, atunci când acestea există, valoarea strict muzicală a manelei nu se ridică niciodată la un nivel calitativ oarecare.

Versurile manelelor conţin un limbaj agra-mat şi vulgar, adesea trivial. Mesajul manelelor evocă un individualism exacerbat, posesivitate, violenţă, libertinaj fără frontiere, sentimen-talism ieftin. Subiectele abordate sunt banul, ca valoare supremă, eul, femeia ca iubită sau amantă, familia, prietenii şi duşmanii. Întâlnim “perle”la tot pasul, cum ar fi: “femeie unicată”, “întoarce-te-napoi”, “puştoaică şmecherită”, “gagică belea”, “iubirea care îmi doresc”, “îmi amăgeşti sufletul meu”, “te rişti”, “băiat de băiat”, “suflet pervers”, “suntem băieţi de stimă”, “se dedică pentru”, “fetele din România le-a apucat nebunia”, “îmi place să fac amante” şi exemplele ar putea continua.

Maneaua mai este denumită şi “muzică de mahala” şi tinde să se extindă şi să devină un flagel cultural fără precedent. Opoziţia manifestată de oamenii de cultură şi artă, cercetători şi teoreticieni reprezintă o piedică mai mult simbolică în calea avalanşei acestui flagel. Prezenţa maneliştilor în televiziuni pri-vate, concertele şi înregistrările pe CD-uri care se vând în toate magazinele fac să prolifereze această muzică ce are toate atributele kitsch-ului. Chiar şi numele cântăreţilor de manele ne sugerează kitsch-ul: Adrian Copilul Minune, Florin Salam, Adi de la Vâlcea, Sorinel Puştiu, Copilul de Aur, Ştefan de la Bărbuleşti etc.

Sociologii au stabilit chiar un profil al iubi-torilor de manele. Cei care preferă maneaua au, în general, un nivel de educaţie scăzut, şcoală generală sau liceu, cel mult postliceală, locui-esc preponderent în oraşe, au vârsta între 25-35 de ani, sunt bine dotaţi cu aparatură electronică audio-video, şi, un lucru care spune totul, au puţine cărţi în casă sau deloc.

Centrul de studii şi Cercetări în domeniul Culturii din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor a efectuat un studiu potrivit căruia în topul preferinţelor românilor, maneaua se află pe locul 3, în următoarea ordine:

1. populară românească2. pop-uşoară străină3. maneaua4. pop autohtonă 5. jazz-blues6. rock-alternativă7. electronică, house, hip-hop, rap Un alt sondaj, realizat pentru Comisia

Naţională a Audiovizualului şi Centrul de Stu-dii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare

ne oferă cifre care trebuie să ne dea de gândit: 32,8% dintre elevii de 11-13 ani şi 21,9% dintre cei de 15-18 ani ascultă preponderent manele iar 80-90% dintre români ascultă manele cel puţin ocazional.

Un alt domeniu de manifestare al kitsch-ului muzical contemporan este muzica “dance” unde apar interpreţi tineri, fără o cultură muzicală minimă, aflaţi în căutarea notorietăţii. Aşa-zisul showbiz românesc abundă de ex-emple de trupe cu apariţii meteorice care nu reuşesc să se menţină în conştiinţa publicului “mai mult decât o vară”. Versuri de calitate îndoielnică, dintre care unele frizează kitsch-ul, putem întâlni şi în muzica “dance”. Iată câteva exemple: “Am nimic fără tine” (Dana), “Din tot ce tu ai spus nu poţi întoarce acum / Din tot ce ai făcut s-a transformat în scrum” (AndreEA – Îmi văd de viaţa mea), “Rănile sunt prea adânci / Când mă gândesc la atunci” (Animal X - Dra-goste e tot ce am), “Să-l furăm pe Soare / Să-l băgăm la închisoare” (Ooops – S.O.S.), “Fără tine să zbor nu mai pot / Pulsul inimii îmi stă în loc” (Celia – Şoapte), “Toată dragostea, toată viaţa mea / Închise în televizor... nu mai pot să zbor” (Andreea Bălan – Aparenţe), “Numai iu-birea este viaţa / Te cheamă într-un surd ecou” (Pepe – Numai iubirea), “De când ai plecat / Zilele mele trec într-una” (Andra – În noapte mă trezesc), “Tu ai banii, eu am anii, suntem ca americanii” (ASIA – Sună periculos) etc.

Chiar şi formaţiile rock româneşti mai cunoscute, cum ar fi “Iris”, nu reuşesc să evite greşelile din texte. Iată câteva exemple: “Ai vrut ca să rămâi pe mal, ai spus şi-ai regretat” (Marea ochilor tăi), “Nu mai poţi ca să rămâi curat” (Ia-ţi adio),” Nici în somnul meu nu vreau ca să te uit” (Un cer pentru doi). Iată şi unele formulări ilogice sau hilare: “Eşti unica iubire / Chiar şi ultima” (Iris - Baby) sau “ Sunt trei zile deja de când n-am mai fost acolo / La discolo, mă simt ca Marco Polo” (Hi-Q – Totul va fi bine).

Impactul acestor genuri muzicale asupra publicului este uriaş, de aceea necesitatea promovării doar a artei autentice trebuie să rămână un criteriu sine qua non, iar libertatea de exprimare nu exclude responsabilitatea gestului artistic devenit public, ci dimpotrivă, o reclamă.

NEVOIA DE IUBIRE

Nu putea să-şi procure pungile pentru cântărit - într-un supermaket,

nu putea să vadă lămâile, pentru că erau în spatele” şefului”- un drăguţ de altfel- care venise să vadă dacă marfa era corect aşezată, apoi iarăşi, doamna mea, cunoscută atunci în supermarket, avea o problemă cu cântăritul morcovilor.

S-a îndepărtat. Ne-am regasit la casele de marcaj ale supermarketului - era să uit ne mai întâlnisem o dată în dreptul orezului, pentru că nu îl gasea singură şi vroia să cumpere cel mai bun orez „în ofertă”....

Am ajutat-o să-şi cumpere orezul la cel mai bun ca preţ, cel puţin aşa credeam eu.

Undeva, la casele de marcat, ne-am reîntâlnit. Fiecare dintre noi la case diferite.

Mie îmi era destul de greu să mă descurc cu toate cele, dar punând în plase cumpărăturile auzeam ce se întâmpla lângă mine.

Casieră îi explica „ doamnei mele” preţurile, iar când a

ajuns la orez s-a produs o oarecare reumoare. Îi explica doamnei că orezul este „la ofertă” doar

dacă va cumpăra două pungi, în loc de una – aşa cum a făcut ea, era mai scump cu 2 lei dacă lua doar una singură, decât preţul ofertei. Doamna de mai înainte, uşor panicată, gata să pună orezul jos, se căuta de ultimii bănuţi. Am spus , din apropiere, că o ajut eu cu diferenţa - nu mi-am dat seama decât atunci că mai era mult până la pensie, deşi îmi amintise la un moment dat că trebuie să aibă grijă.

Într-o rumoare desăvârşită, aşteptând finalul casei de lângă mine, grija portmoneului, plata orezului, plasele pe care trebuia să le umplu destul de repede, ce a ur-mat, băgând a neştiinţă în plasele, pe care le purtam mai întotdeauna cu grija în troşcoleta zilnică, cu o uşurare desăvârşită, doamna mea a putut plăti orezul. Găsise restul de bani.

Cred că mi-a fost ruşine pentru mine. Eu îi indicasem orezul ca fiind cel mai bun ca preţ. S-a întâmplat să ne

regăsim la ieşire. I-am dăruit merele pe care tocmai le cumpărasem, ca spălare a sufletului...

Remarcasem de-a lungul căutării prin supermaket, că draga de ea îşi cumpărase doar cele necesare.

Orez, morcovi, 2 cepe şi o apă minerală, despre care îmi spusese la un moment dat că nu poate altfel, câteva lămâi.

Le-a primit cu atâta modestie, naturaleţe, încât m-a copleşit.

În stradă fiind, mi-a mulţumit şi preţ de câteva cu-vinte mi-a spus că este doar un om obosit şi locuieşte în apropiere. Mi-a mulţumit, cu graţie, că alfel nu s-ar fi descurcat singură.

Ne-am despărţit.Am rămas multă vreme cu amintirea clipei, amintirea

neputinţei...

Merele dinaintea pensiei de Gabi BICA

NEVOIA DE ARTĂ PLASTICĂ

de Eugen Dornescu

22e la

Iulia2010

Pro

MIS

IUN

I

AnatomieSe scurge din mineun lichid verzuica o pastă albă,dar aproapede un amurg violet.Îmi curge plămânul,apoi celălaltmi se încheagă pe viscere.Îmi alunecă din loccreierul,pancreasul meue cât o boabă de piperdin zacuscă,păstos si oranjca tunelul lui Nichita.Îmi slujeşte ficatulsă-mi înving greaţaşi norii se lasăca o indigestie,când ne abandonăm buzelepe o bucată de cerşi luna vrea să ne iasă din buzunarulpaltonuluicăci s-a speriatde bătaia tumoriirozalii ce ni se zbateîn piepturi.

CorupereaAm începutsă strălucesc pe întuneric,şi mi-e fricăsă nu mă împiedic să adorm,dar licuricii mi-au spus că arăt cool.În fond, e binedar mie nu-mi place;parcă întârziem în prostie,şi ei nu vor să-mi spună nimic,de parcă n-ar vrea săcadă în somn.Asta nu e tocmai bine.M-aş desprinde,dar toată lumea iubeşte licuriciişi mi-e milă să-i părăsesc.Sau poate ei pe mine,căci încep să strălucesc mai încet;

mă străduiesc să fac pe lanterna,ca ei, de altfel...lor oricum pare să le reuşească.Luminându-mi colţul,nu-mi găsesc starea de bine,sau poate e prea leneşă să mă caute.Ei cască si bâzâie,dau din aripişi par, cel puţin, fericiţi.Stau, şi...stau..şi mai stau încăaşteptând ca strălucirea să se şteargă,ca licuricii să mă laseşi eu să pot, în fine,să adorm.

Scrisoare unui prietenNu ne-am ales ziua, amurgul şi moartea, dragă prietene.Nu ne-am ales soarta, iubita, serviciul.Chiar şi tu, dragă prietene, eşti îndoielnic ;Masa ne desparte de un alt destin ;Tăcând chitic, ne molfăim clipa.Prieten drag, să nu cazi în capcana voinţei :Schimbarea nu-ţi va fi paltonDecât de amăgire umed.Stai cuminte, iubeşte-ţi nimiculCa şi cum ţi-ar aparţine.Nu tânji la alt câine decât al tău ;Unii, la rândul lor, ţi-ar putea dori pisica.Suntem singuri.Dar cuşca mea îţi aparţine.Zeroul meu îl împărţim la doi.Patul meu va dormi de două oriPe noapte. Melancolia -De două ori mai puţin.înţelegi acum, dragă prietene ?Nu alegem să trăim.

CongruenţeLa fel cum hârtiaStrăluceşte mat a cuvânt,La fel cum cerulOglindeşte umbra unei păsări,Cum pavajul miroaseA talpă umedă, şi caldă,

Cum întunericul se desenează vagA lumină,Sclavul aşteaptăPlesnitura demonicăA biciului.

Hârtia e cuvânt,Cerul e zbor,Pavajul e plimbare,Întunericul, lumină,Oprimatul, Dumnezeu.

Răsărit de lunăLuna se ridicăPăsăreşteSă-mi zgârie ochiulCu nearipileŞi...Cu nepenele ei,Cu gâlgâitul mecanicAl palorii ei de graur,Cu mersul eiDe-un gri porumbescŞi coama albăstrieDe cocoş împiedicat.Îşi fâlfâie craterele,Îşi scutură din spinareAstronauţii,Şi-şi rostogoleşte apoiPortocala cadavericăSpre ţările calde.

VulcanulUrcă în poet versulCum printr-un neg de piatrăŢâşneşte apa fierbinte,Cum din furunculul de pământŢâşneşte saliva incandescentă.Urcă versul,Dragonul de jadDiamantin-cărbunos,Şi se spargeÎn cioburi ciripitoare.Nătângul îşi zdreleşteCiolaneleStrângându-le în palmă,

Le linge cu privirea,Le îndrăgeşte preţ de-o clipă,Îndeajuns de multÎncâtSă-şi mângâie limba cu ele.Dragonul îşi revineDin amorţirea-i fragmentară,Şi-şi taie drum,Prin viscere de poet,Spre libertate.

Apucând lumea cu mâinile goaleHai să ne aruncămFunia peste braţulUnui copac,Şi să ne prefacemCă nu buturugaCe ne ţine locDe gâtlejSe zbate în laţ.Hai să ne prefacemCă ţărânaÎşi spune tavan,Şi căDe ştreang atârnăÎn susGâtul golaş al cerului,Ce cu esofagul lui subţireAl unui rest de kerosenÎnghesuie vântul să batăPeste un laringe cenuşiu,De ploaie, gâlgâind electricDe un roşu în gât.Firul săpunit, cânepiu,Rupe cu un tunetPicioarele lui AxisDe umerii greiAi Pământului.

HaikuSe zbate pieptul:Povara lipicioasă,Cuvântul plesnind.

Olaru Viorel- Ovio Născut pe 1 iunie, 1993. Este elev la Colegiul Naţional “Gheorghe Lazăr”

Vlad POJOGA Elev in clasa a XI-a la Colegiul „Gheorghe Lazar”

Ireversibila prezenţăSe sparg în viitor hieroglifeleCe în trecut au însemnat clipele, Din negrul soarelui curgând sfinteleVigori uitate. Tandreţea iubitei creionului arsAtinge stupefacţia complotului fals, Mergând spre mare cu degetul trasDin lună. Galbenul golului luminii sărutăVestea vijeliei supreme, părutăVisul viscolului din cartea pierdutăÎn etern.

Uraganul tăceriiEu simtPloaia ce cade în abruptul cimitirŞi respirFloarea ce se stinge ca un racŞi tac. Eu simtInfinitul curgând în nopţi de satirŞi respirAlbul marmurei din holul posacŞi tac.

Eu simtIdeea cerului, pierduta în delirŞi respirVocea ce mă strigă de un veacŞi tac. Eu simtSângele devorând o mască de vampirŞi respirUitarea vechiului conacŞi tac. Eu simtMagnetismul ochilor tăi de safirŞi respirVinovată, în neant pierduta urmă de liliacŞi tac.

23

e la

Iulie2010

INte

rVIU

INTERVIU REALIZAT DE OVIDIU PAULESCU ERGO SUM

“Vita brevis, ars longa, occasio praeceps, experimentum periculosum, iudicium difficile”

În cadrul târgului de artă contemporană ROMA THE ROAD TO CONTEMPORARY ART, Accademia di Romania in Roma a găzduit expoziţia de artă contemporană intitulata Play! Artiştii Radu Comşa, Alex Mirutziu şi Vlad Olariu (primi doi sibieni) au prezentat picturi, sculpturi, şi performance, împreuna cu o serie de interventii site specific. In avampremiera absolută tânărul artist sibian Alex Mirutziu, după succesul din acest an de la New York, a prezentat un nou performance pe tema modei, artei şi vieţii .Există un interes pentru arta romanească contemporană la Roma? Sincer, e greu de răspuns la o asemenea întrebare. Accademia di Romania

din Roma, pe data de 25 mai inaugura expoziţia de artă contemporană, pr-ezentând cu aceasta ocazie şi performanţa lui Alex Mirutziu. În aceaşi zi, la Roma, aveau loc şi alte evenimente importante. La Accadémie de France (VILLA MEDICI), “Tourbillon” , la GAGOSIAN GALLERY, se inaugura expoziţia Cristopher Wool artist de faimă internaţională, prezent şi el cu aceasta ocazie, şi lista ar putea continua. Am optat totuşi pentru Accademia di Romania din Roma. Imediat dupa prezentarea “performance” am stat de vorbă cu Alex Mirutziu (A.M.) şi cu Mirela Pribac (curatorul proiectului, în text - M.P. ). Vă redau un extras din interviul realizat :

O.P.- Mirela Pribac, deşi eşti foarte tânară faci parte din gru-pul de curatori care “contează” la Roma, atât cu “spazi-aperti”, 50 de artişti internaţionali, cât şi cu alte proiecte. Cum a luat naştere acest proiect?

M.P. – S-a născut în primul rând la solicitarea conducerii târgu-lui de artă contemporană, mai exact a lui Roberto Casiraghi (di-rectorul THE ROAD TO CONTEMPORARY ART), care avea o idee năstruşnică pentru târgul de anul acesta, vroia să realizăm ”pavilioane naţionale”, vroia să recreem “La Biennale di Vene-zia”, expoziţii care să promoveze tinerii artişti din fiecare ţară, conectând accademiile şi instituţiile de cultură străine la Roma, şi vroia să realizăm un proiect separat de latura comercială care se întâmplă la Pelanda. In momentul acela aveam o idee, un concept coagulat destul de clar în minte în urma vernisajului de la “Fabrica de pensule” unde galeria Sabot a inaugurat cu o expoziţie a lui Alex Mirutziu (o personală). I-am întîlnit pe cei trei artişti, pe Alex l-am cunoscut cu acea ocazie, cu Vlad Olariu am fost colegi la liceul de arta din Tîrgu Mureş, iar pe Radu Comşa îl cunoscusem printr-o pură întîmplare la Sibiu, ca apoi să ne revedem la Roma, la Cluj şi să începem să punem bazele colaborării. Idea mea a fost legată de joc. Am lansat un concept legat de joc tocmai pentru că e o platforma foarte fertilă pentru tot felul de discursuri. Ne jucăm cu toţii, de-a dragostea, ne ju-cam de-a razboiul, ne jucam de-a arta, arta e un joc, dar jocul e un mod de a genera cultura până la urmă. M-am gândit că cei trei prin tacticile adoptate în discursul lor artistic pot să se lege de ideea de joc. Vlad Olariu se joacă de-a dreptul, dar se joacă cu materiale tradiţionale dar care totuşi provoacă atunci când din ele construieşti jucării. B.C.A.ul este pentru noi un material extrem de cunoscut, îl trăim, îl respirăm în blocurile noastre, costruite cu atâta dedicaţie înainte de 1989. El face tractoraşe, face remorci, face camioanele alea cu care se jucau băieţeii, col-orate, din plastic. Le recrează în B.C.A. Se joacă cu smoală. Vorbeşte despre dezastre naturale care se întâmplă datorită ambiţiilor noastre industriale. Vlad se joacă aşa.

Radu Comşa se joacă cu amintiri, cu imaginarul colectiv, se joacă cu pictura, nu doar cu subiectul picturii ci şi cu obiectul în sine, cu o regândire sau cu o repoziţionare a modului în care putem vedea pictura, sau putem percepe pictura.

Alex Mirutziu se joacă cu identitatea, se joacă cu problem-aticile legate de poziţionarea unei identităţi nonconvenţionale mai ales într-un spaţiu sociopolitic încă tânăr, încă fraged dar încă destul de închistat ca cel din Romania anului 2010. Am simţit nevoia atunci de a reprezenta discursul lui nu prin obiect,

nu prin video, ceea ce e deja-vu, dar prin performance care e o maniera foarte directă, foarte incisivă, care îl pune pe artist în centrul unei energii, unei tensiuni care vine dinăuntru, direct şi foarte legat de real.

O.P.- Alex Mirutziu, tu recreezi o paradă a modei. Căzăturile pe podium, accidentul, un pretext bineînţeles. “Arta” ta este un joc. Spuneai candva : ” In mod deliberat îmi tratez corpul ca loc al confruntării şi al comunicării cu propria memorie şi suferinţă”. Performance are, se pare, o încarcătură autoreferenţială. Mă gândeam pentru o clipă la efemerul moment, performance. Jocul tău devine viaţa. Cred că nu întâmplător îmi amintesc de Baudrillard. Ce anume te interesa mai mult în performance? A.M.- Ce m-a interesat în această ,,performance,,? Am pornit de la elementele care rup cu protocolul modei cumva, de a defila pe podium şi de la căzături cumva, căzătura pe podiumul de moda, accidentul pe podium, acesta e singurul lucru care cumva rupe, convenţia asta de intrare, de ieşire, e vizual ce propun, deci e destul de greu să explici cu cuvinte. Eu am încercat să-l pun în-tr-o combinaţie de accident şi model care defilează, deci cumva între un om cumva bătut şi lux, haine şi cumva în zona asta am vrut să duc performance-ul.

O.P.- Proiectul vostru a plecat de la conceptul de joc. În cazul tău arta este un joc ?

A.M.- Este un joc dar e şi un lucru foarte serios, cumva aşa, un joc cinic.

O.P.- Crezi că “jocul” tău a reuşit sau crezi că există riscul ca performance-ul tău să fie interpretat ca o simplă provocare ?

A.M.- Am riscat, dar eu tocmai din lucrul asta fac, cumva o emblemă. Intodeauna şi în celelalte lucrări ale mele, fotografii sau alte lucruri, nu că o iau în deradere dar, nu-mi pun prob-lema ridicolului, că sunt ridicol sau altceva, nu am o problema cu corpul meu, de a-l arata şi atunci toată problema mea se muta cumva în concept, în proiect. Cât de greu e de receptat, sau de acceptat? Cred că eu mizez pe o recepţionare a semnificaţiilor pe termen mai lung, cumva razant, aşa pe semnificaţii mai mult sau mai puţin abstracte, deşi sunt vizual, foarte vizual şi poate expresionist, dar în mare sunt cumva idei cu bataie lungă, cel puţin eu aşa le văd.

O.P.- Te consideri un artist conceptual ? A.M. – Eu da, eu mă simt conceptual în primul rând în faptul

ca eu îmi documentez foarte mult lucrările mele, din zona istorică până la cea actuală, realitatea curentă şi atunci e greu să nu mă pun într-o zonă conceptuală.

O.P. - Lucrezi mai mult pe instalaţii şi performance ?A.M. - E o zona în care mă simt cel mai bine. O. P.- Relaţia dintre artă şi politică ?A.M.- În România ?O.P. – Exact.A.M. – In general cred ca există o relaţie foarte strânsă, dar în

România lucrurile sunt foarte de suprafaţa, eu aşa le simt cumva, relaţia artă – politică şi în general nu tind spre o profunzime cumva.

O.P. – Tinerii artişti beneficiază de un sprijin azi, din partea autorităţilor în Romania ?

A.M. – Mai sunt, mai sunt câţiva mai privilegiaţi, aşa, din câte ştiu eu. La Bucureşti, la Cluj,…

O.P. – Un artist care nu intră în sistem nu “există”. Are de obicei mari dificultăţi. Nu are vizibilitate. Deci e invizibil. Intrat în sistem poate face orice (aproape). Tu eşti în sistemul artei. Consideri că sistemul poate să te condiţioneze în vreun fel, în creaţia ta sau ai o totală libertate faţă de sistem ?

A.M .- Am nişte responsabilităţi probabil faţa de sistem, dar eu nu exist altfel cumva, pe lumea asta…

O. P.- Totuşi, tu exişti oricum, creaţia ta există… independent de sistem.

A.M.- Da, eu mă refeream ca artist, cumva, exist într-un con-text în care relaţionez.

O.P.- Aici vroiam să ajungem. Chiar dacă acest sistem nu te manipulează, te condiţionează într-o oarecare masură, chiar indirect în creaţia ta. Nu ai această senzaţie ?

A.M. – Nu, nu am senzaţia asta, sincer, adică nu, nu o am.O.P. – Dar “mercato d’arte” exista, are “legile lui’’A.M.- Asta da. O.P.- Bineînţeles, nu vreau să spun că toate galeriile cer ar-

tistului să facă “compromisuri”, dar trebuie să produci ceva … ceva care mai devreme sau mai târziu poate fi vândut unui ama-tor, sau unui public . Şi în cazul unui film, cărţi, spectacol, etc. se întâmplă cam acelaşi lucru..

A.M. – Dacă vă referiţi la lucrul ăsta, da.O.P.- Bineînţeles, în acest sens vorbesc de sistem. Afară scrie

Galerie, dar înauntru de obicei găsim un “mercante d’arte’’, de talia lui Gagosian, sau dacă vrei mai marunţei care formează un sistem. Deci, ori eşti înăuntru, ori eşti afară…

A.M. – Eu sunt înauntru.O.P. – Deci ca sa te poată promova cineva în acest sistem

trebuie să produci un ceva, “ARTA” ?A.M. – Da, dar având în vedere vârsta, am 28 de ani, nu sunt

trecut prin toate morile dar, pe mine mă reprezintă o galerie din Cluj, Sabot şi Rudiger Schottle din München, care are galeria de 40 de ani, e un titan şi nu are absolut nici o problemă în a mă vinde.

O.P. – Asta e o “ şansă”.A.M. - Da, e o şansă.O.P. – Cam atât. O.P. Am plecat. Pe drum mi-am amintit de vorbele unui art-

ist italian, (Mimo Paladino) pe care îl cunoscusem acum vreo douazeci de ani: “Il lavoro deve avere una sua lucidità,una sua autonomia al di là delle cose, come se dovesse vivere in uno spazio astratto”. Nu cred ca o traducere în limba romana ar fi absolut necesară. Mai spunea şi alte lucruri foarte interesante (adevarate) despre: succes, strategie, politică şi social în arta, metoda, etc. Am ajuns la Piazza del Popolo. M-am aşezat la o masà la CANOVA. Am comandat un prosecco. Mi-am amintit ca am revista EXIBART în geanta.(Acasa am aproape toate nu-merele). Nu reuşesc să citesc unul măcar. Problema de timp ? Nu cred. Deschid la întâmplare revista (numero sessantasei) pagina 6. Doua titluri: ERGO SUM şi N’EST PAS Mai jos pe aceaşi pagină alte două titluri: LUMIERE si SEI…A BORDO ? N-am chef să citesc .Termin prosecco, plătesc şi mă îndrept către casa. E noapte. Acasa dau cu ochii de JURNAL FILOZOFIC (Con-stantin Noica). Il deschid. Citesc. Mi-a disparut o pagina din acest Jurnal. Ce spusesem acolo? Era poate ceva adânc, ceva hotărâtor. Mă cuprinde deodată neliniştea…

24e la

Iulia2010

lIC

eUl

de

Ar

tĂTINERE TALENTE

Baltes G.

Adriana Bădoi

Diana Dragoman

Ana

Tin

cu

Bia

nca

Neg

rea

Liceul de artă ne-a oferit, în ultima perioadă, o seamă de manifestări expoziţionale fără precedent, dacă ne gândim la numărul lor şi, mai ales, la calitatea lucrărilor, recompen-sate generos cu premii la olimpiadele naţionale şi la diverse alte concursuri şcolare. Este vorba, în primul rând, de un învăţământ de calitate, asigurat de un grup de profesori cu vocaţie şi dăruire, de metode didactice moderne, de talentul şi de hărnicia elevilor.

Şcoala noastră şi-a propus să expună în locaţii cât mai di-verse, pentru a ne promova elevii şi pentru a ne face cunoscută activitatea. Am organizat expoziţii în galeria “Habitus”, Biblio-teca “Astra”, Prefectura Sibiu, Primăria Sibiu, Poliţia municipi-ului Sibiu, galeria UAP Sibiu, galeria “Preludiu” a Liceului de artă, galeria municipiului Mediaş etc. Toate aceste activităţi au fost derulate de elevii îndrumaţi de profesorii Marcela Froman, Anca Serfozo, Eugen Dornescu, Florin Viorel Oros şi Mircea Ignat, expoziţile fiind vernisate de criticii de artă Olimpia Tu-doran Ciungan, Valentin Mureşan şi profesorul de Istoria artei, Marius David.

Tânăra profesoară Anca Serfozo, fostă elevă a şcolii noastre, ea însăşi o graficiană remarcabilă, a imprimat elevilor săi un ritm de lucru care le-a permis să fie mai prolifici dar şi mai

performanţi. Mai apropiată de vârsta lor, are o comunicare ideală cu elevii săi şi se remarcă prin rezultate de excepţie. Expoziţiile de la Muzeul Brukenthal au dovedit o pregătire minuţioasă, profesionistă şi o mare dorinţă de afirmare. Ne-a mărturisit că şi-a propus ca în cadrul orelor de desen de la clasa a X-a, “să depăşească condiţia de studiu clasic al desenului, care capătă valenţe de compoziţie prin prisma interpretărilor personale creative ale elevilor.” Încadrarea lucrărilor este una specială, în acord cu spiritul baroc al palatului Brukenthal, folosindu-se passe-partout-uri realizate manual, asemănătoare ramelor din palat, împrumutând din preţiosul spirit baroc care guvernează muzeul.”

Marcela Froman, îndrumătoarea clasei a XI-a, a organizat o expoziţie de pictură la galeria “Habitus”, remarcabilă prin uni-tate şi prin valorificarea valenţelor cromatologiei. Promovează un gen de artă care sugerează o realitate posibilă, elevii săi explorând non – figurativul, prin jocul liber al formelor şi al culorilor.

Florin Viorel Oros, profesor la clasa a IX-a, ne-a propus, la galeria “Preludiu” a Liceului de artă, un experiment plastic plin de prospeţime şi de inedit. Colajele de mari dimensiuni, într-o tratare curajoasă, folosind doar ziare, ne inspiră o lume

inedită, aflată sub semnul unor valori episodice, ca o apologie a efemerului.

Grupa de sculptură condusă de Mircea Ignat ne-a propus, într-o expoziţie a întregii clase a XII-a la galeria “Habitus”, o valorificare a expresivităţii măştilor, cu trimitere la arta africană, folosind lemnul patinat, ornat cu elemente textile şi bijuterii exotice. În aceeaşi expoziţie, grupa de pictură condusă de Eugen Dornescu a prezentat o serie de lucrări cu tematică diversă, lucrări sponsorizate de organizaţia de tineret a PDL, fapt pentru care îi aducem mulţumirile noastre şi pe această cale.

Un eveniment important pentru elevii din clasa a XII-a a fost susţinerea examenului de Certificare a competenţelor profesionale (Atestatul), cu cele trei secţii – pictură, sculptură şi grafică, îndrumaţi de profesprii Eugen Dornescu, Mircea Ignat şi Anca Serfozo. Fiecare elev a prezentat câte o lucrare teoretică şi una practică, elaborate pe parcursul ultimului an şcolar. Imaginile prezentate oferă dovada talentului şi a seriozităţii cu care elevii noştri au abordat acest examen.

Prof. Eugen Dornescu

Bogdan Beu Teodora Grapă

Mica T.

Andrada Moroşan

Dalina Puscad

Nic

olae

Her

ciu

Cris

tea

Rodeanu Diana Sima Flora Sopa Cătălina Tarcea

Cyan Magenta Yelow Black

25

e la

Iulie2010

Ar

te F

rU

Mo

ASe

STELA MANOLESCU

Tentaţia hiper-realismului.

Pictura Stelei Olteanu Manolescu, până la emigrarea acesteia în U.S.A. în urmă cu aproape două decenii, a evoluat sub semnul celor mai valoroase sugestii ale picturii realiste româneşti. Peisajele satului natal, chipuri tipice de copii, femei, bătrâni, flori, obiecte din inventarul sătesc, le transpunea în imagini picturale de o candidă savoare. Contactul cu arta americană mai ales cea de sorginte hiper-realistă o atrage, din raţiuni mai mult afective, să-şi schimbe orientarea concepţiei artistice, ce a determinat modificarea viziunii şi adaptarea limbajului plastic la cerinţele noii orientări. Această reorientare este explicabilă având în vedere interesul pe care artista îl acordă respectării legilor construcţiei plastice. Pe Stela Olteanu Manolescu, o atrage, ca şi pe hiper-realişti, exactitatea descrierii detaliilor semnificative, logica firească a construcţiei picturale.Măsura talentului său este uşor de recunoscut în peisaje şi mai ales în portretistică, pe care le cultivă cu mai multă ardoare. Îşi alege motivele în funcţie de încărcătura simbolică, de psihologia specifică personajelor potretizate. Din galeria portretelor devenite emblematice pentru creaţia sa portretistică, amintim fără o ierarhie anume: Tino, Autoportret, Ţigancă cu pipă, Niculae, Muma ,Portret de marocan, Fetiţă. Actuala etapă a picturii sale, superioară celei anterioare considerăm noi, nu o con-trazice formal pe aceasta ci o potenţează. Petru Ovidiu DUMBRĂVEANU

Născută la Răşinari. Artista este membră al Fondului Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Din 1992 participă la numeroase expoziţii în Statele Unite ale Americii prin intermediul Muzeului de Arte Frumoase din Austin, Texas.

văzută de Petru Ovidiu Dumbrăveanu

Cop

erta

Cai

etul

ui P

rogr

am d

e la

exp

oziţi

a di

n ga

leri

a U

AP

Sibi

u

Cyan Magenta Yelow Black

26e la

Iulia2010

INte

rN

et

Noile tehnologii - www.theMillionDollarSearch.cominterviu cu iniţiatorul site-ului, Ovidiu Macovei

Din dorinţa de a promova revista şi pe calea internetului, pentru a putea fi mult mai accesibilă, am dorit să apărem şi pe site-ul propriu. Încercăm să ţinem pasul şi cu noile tehnologii de aceea dorim să avem o rubrică dedicată tehnologiei de ultimă generaţie. Consider că internetul este în ziua de astăzi de neînlocuit, de aceea am dorit să publicăm revista şi pe calea internetului, care este mult mai accesibil tuturor generaţiilor. Cu ocazia aceasta avem un interviu în premieră cu domnul Ovidiu Macovei, iniţiatorul site-ului www.theMillionDollarSearch.com care oferă marketing la un preţ accesibil pe inter-net. În interviul alăturat încercăm să facem cât mai uşor de înteles ceea ce se urmăreşte cu acest site www.theMillionDollarSearch.com dar nu vrem să intrăm în multe detalii tehnice.

Cenaclul de la Păltiniş: Să înteleg că este un motor de căutare gen Google?

Ovidiu Macovei: Nu avem nimic de-a face cu tehnica generală de “motor de căutare” deşi aşa ar arăta în final şi cam aşa ar da şi rezultate. Este însă vorba strict de publicitate în prima fază, pe acest site www.theMillionDollar-Search.com, adică de căutarea unui milion de dolari ... pe care m-am gândit să o exprim prin “ colectarea “ unui milion de litere...

CP: Titlul sună foarte bine, te face să te gândeşti la mulţi bani, dar cum influenţează publicitatea acest site pentru a câştiga bani?

Ovidiu: Publicitatea se face ca să-ti aducă clienţi, iar odată ce acest site, ajunge să spunem la targetul lui de 1.000.000 $ , adică pe el s-au vândut atâtea cuvinte cheie, cu 1 $ / litera, încât s-a ajuns la 1.000.000 $. Vor fi probabil foarte mulţi membri şi mai ales curiozitatea acestui eveniment

ar face din el ceva foarte vizitat, şi cum , pe el, nu ai altceva de făcut, decât să cauţi cuvinte, el va returna, mereu cuvintele vândute, către cei care au făcut publicitate - 1$/litera/an ex-emplu, dacă cineva doreşte azi cuvintele “ziar online” - face o simplă căutare şi dacă această poziţie nu este achiziţionată de nimeni, o poate achiziţiona imediat rezultând 11$ / an .

CP: Practic trebuie să fie cuvinte cheie care sunt căutate de alte persoane?

Ovidiu: Da, deci fiecare îşi alege, cuvintele cheie, care îi exprimă afacerea, dar aici le poate lua primul şi rămane primul pentru cel puţin 1 an. Ulterior, orice căutare s-ar face pe acele cuvinte, site-ul lui va fi redat primul, ceea ce nu este la îndemână nicăieri în lume, acum.

CP: Căutarea trebuie făcută direct pe site sau se poate ajunge prin alte motoare pe site?

Ovidiu: Păi, în mod normal trebuie făcută direct pe site, dar, de fapt este un system. Se poate ajunge pe el şi pe motoare de căutare con-sacrate... însă ideea este alta, este un site nou, nu are nimic de-a face cu motoarele de căutare cunoscute Google, Yahoo, Bing, este doar o soluţie publicitară, cu un domeniu sugestiv, mult mai accesibilă ca preţ şi mult mai uşor de

înţeles.CP: Şi cum poate fi cunoscut acest site?Ovidiu: În prima fază vom face o serie de

mailuri şi invitaţii şi vom dispune reclama noastră prin siteul partener www.Macoway.com care este deja o reţea publicitară pe sute de site-uri.

CP: Se va face sau s-a facut deja publicitate site-ului?

Ovidiu: Nu s-a făcut încă deoarece, în forma de acum este lansat să zic aşa, abia de vreo săptămână, deşi domeniul a fost achiziţionat chiar de acum 3 ani. Noi mizăm pe “ umplerea “ lui, în plan internaţional cu nu mai puţin de 1.000.000 litere, care în total ar însemna 1.000.000 $

şi probabil la atingerea acestui prag, va fi un ecou în lumea internetului, iar toţi cei care s-au înscris în prezent- oricum sunt aproximativ 150 de siteuri şi suntem la 2342 $- azi vor avea destulă reclamă, pentru suma modică investită.

CP: Acum înţeleg şi de unde vine titlul de 1000000 de cuvinte, asta ar însemna că ar trebui să ai 1000000 de site-uri?

Ovidiu: Nu,ar trebui să am 1.000.000 LI-TERE fiindcă, preţul este 1$/litera, cel mai simplu exemplu şi uşor de înţeles ar fi să cauţi direct în site orice cuvânt www.themillion-dollarsearch.com, site-ul îţi va afişa automat dacă acea căutare este deja luată de cineva, iar poziţia de sub ea, adica poziţia 2, dacă este liberă îţi zice cât “ costă “ efectiv. De exemplu cine ar lua cuvântul “ revista “ ar plăti 7$ şi ar rămâne primul în lista cu siteul lui ataşat de acest cuvânt chiar “pe viaţă”. Dacă, de exem-plu, cauţi “ maşini “ vei vedea că sunt 2 poziţii cumpărate / vândute, site/ul îţi afişează direct în ce poziţie poţi intra dacă 1 sau mai multe poziţii sunt deja luate.

CP: Şi asta poate să îi aducă succes şi profit site-ului?

Ovidiu: GARANTAT, deci odata ce ajungem la aproximativ 10.000 $ strânsi, vor fi cel puţin

1000 de firme care ştiu de el, care la rândul lor vor mai urmări ce se întâmplă. Noi vom continua campanie pe toate căile posibile, cum ziceam reclama este “ dublată “ din sistemul www.Macoway.com, care este aproape acelaşi lucru, dar mult mai complex şi care are o reţea de sute de siteuri, unde se distribuie reclama, tip anunţuri sau bannere pe alte siteuri din lume.

CP: Ideea e ca toţi care vor urmări acest site sunt înscrisi de fapt pe el?

Ovidiu: Nu, noi încercaăm normal să atra-gem atenţia la toţi. Unii vor fi clienţi, alţii vor fi simpli căutători. Nu toţi cei ce vor afla că 1.000.000 $ pe ww.TheMillionDollarSearch.com s-au strâns din 1.000.000 litere au şi un site şi vor vrea să afle cine ce cuvinte a luat

CP: În cazul acesta cred că ar trebui spuse câteva cuvinte şi despre www.Macoway.com, pentru cei care nu îl cunosc.

Ovidiu: Ar trebui, dar acesta este un sistem mult mai complex şi din dorinţa de a-l promova

şi construi pe o arhitectură real solidă pentru viitor, am dezvoltat şi această ramură, www.TheMillionDollarSearch.com , care, este inclu-sa in el. Treaba cu www.Macoway.com sta în felul următor: pe acest sistem, se vând cuvinte la fel, 1$/litera/an dar, acest sistem, generează automat şi anuţuri tip text, sau anunţuri text cu imagine ori bannere care sunt distribuite pe o serie de siteuri partenere sau cliente cum ar fi de exemplu aici www.masiniscumpe.ro jos în pagină vedeţi Macoway Ads. Voi rezuma la a spune doar că în momentul când se “ vinde “ un cuvânt cheie pe căutarea atât din www.Macoway.com cât şi în www.themilliondollar-search.com acele cuvinte, împreună cu o mică descriere şi un link al siteului va fi distribuită “Gratuit” pe sute de siteuri. Pentru a apărea pe google, advertiserii, adică cei care plătesc rec-lame pentru a fi pe google, dau bani pe fiecare click iar când se termină bugetul de click care este minim 50$ la ei şi mai sunt şi taxe de în-scriere, siteul nu mai apare deloc nicăieri la ei. La noi este invers să zic aşa. Siteul îşi cumpără cuvântul plătit nu neapărat la click, deşi avem şi asta ca opţiune extra pentru cine îşi permite, ci cu 1$/litera, este distribuit şi în căutarea centrală dar şi în anunţuri prin siteuri partenere din care am dat mai sus câteva exemple prac-tic, exemplu simplu şi clar dacă siteul ziarului “Cenaclul de la Paltniniş” cumpară cuvântul “ ziar “ ar fi 4$ / an ar fi primul rezultat mereu pe www.theMillionDollarSearch.com şi ar avea acele anunţuri tip text, automat generate pe toate siteurile deja înscrise sau pe siteurile care preiau reclama noastră. Inclusiv siteul ziarului “Cenaclul de la Paltiniş” poate dispune reclame din reţeaua noastră şi poate câştiga bani din orice client trimis cştre noi prin simplu click adică, dacă pe acele reclame cineva face click şi ajunge în macoway.com sau în themillion-dollarsearch.com şi consideră că este o opor-tunitate de a face reclamă cumpară un set de cuvinte, să zicem de 20 $, în contul “Cenaclu-lui de la Paltiniş” se transferă 30% din cei 20$ plătiţi de clientul trimis către noi, după simplul click de la ei. Suntem bine puşi la punct, cât să monitorizăm bine aceste clickuri , cine le trim-ite, şi să generăm automat 30% în contul acelui partener, asta în cazul în care s-a făcut şi plata. Dacă cineva se înscrie şi nu plăteste va fi şters după aproximativ 5 zile, deci 48 h ar dura eventual validarea. Dar dacă nu se încasează şi banii, siteul acela nici nu va fi listat în cautare la noi, şi nici nu va fi distribuit. Contul va fi şters definitive.

CP: Deci, pe lângă reclamă mai poţi sa faci şi bani?

Ovidiu: Da, deci se pot câştiga bani din 2 surse

CP: Este greu să te înscrii?Ovidiu: Nu, 1 minut; este un simplu for-

mular la care trebuie doar puţină atenţie la ce completezi, ca pe oricare alt site din lumea asta, unde eventual îţi faci cont şi ulterior, oricum, se va putea edita / şterge dacă au fost greşeli sau intervin alte idei. Deci, dacă cineva vrea să in-

tre într-o reţea care azi afişează aceste anunţuri pe siteuri cu un trafic de până la 10.000 afişări / zi în total, asta este garantat cea mai ieftină variantă posibilă din tot internetul fiindcă motivaţia pentru care le-am construit a fost să oferim o soluţie foarte accesibilă, pe cât posi-bil nelimitată de reclamă, în acelaşi timp şi de câştig.

CP: Iar după 1 an, daca nu mai plăteşti, cu-vântul este sters din lista?

Ovidiu: După 1 an de zile, dacă nu se face reînnoire, care va fi simplu de făcut. Cuvântul nu se şterge decât în două condiţii : 1. dacă nu mai există cel puţin încă un deţinător al aceluiaşi cuvânt în sistem. 2. dacă după ex-pirarea a 365 de zile, siteul nu şi-a actualizat “contractul” şi cineva vrea expres acelaşi cu-vânt, abia atunci se va exclude siteul neplătitor. Practic, noi nu vrem să rămânem descoperiţi pe căutări dar, pentru a ne putea “întreţine” şi pen-tru a ne putea dezvolta, normal, ne trebuie bani dar, partea bună, în acest sistem este că şi comi-sioanele oferite se transmit anual , adică dacă cineva a trimis un client sau clienţi la noi şi a câştigat anul acesta 1000 $ iar în anul următor acei clienţi reînnoiesc acel partener primeşte iară comisionul lui şi nu mai face poate nimic. Pentru asta se poate astfel genera un venit pa-siv direct din simpla afişare a reclamelor Ma-coway.com

CP: Asta sună foarte bine.Ovidiu: Da, şi gândiţi-vă că suntem la în-

ceput! Ce-ar fi să ne imaginăm efectiv că am atinge acel prag 1.000.000 $ sau ulterior mai mult? Vom plăti 30% tuturor celor care au tri-mis la rândul lor clienţi către noi şi dacă acei clienţi mai dispun şi de bugete de plată la click aceleaşi siteuri, care dispun reclama noastră, încasează 50% din preţul fiecărui click. În pres-ent, preţul minim de click este 10 cenţi ! La Google el ajunge însă până la 70, 80, 90 cenţi şi uneori şi peste 1 $ şi are, real, acelaşi efect fără nicio diferenţă. Acest proiect a demarat după foarte multe studii de variante de reclamă pe internet şi vine tocmai pentru a oferi o soluţie globală accesibilă atat firmelor cu bugete mici cât şi firmelor cu bugete mari de publicitate. Nu am acceptat nici finanţări nici alte infuzii de capital şi nici nu am solicitat încă, din speranţa că, poate, reuşim să ne “descurcăm” singuri şi stârnim interesul oamenilor. Dorim să dăm un soi de exemplu că se poate “de la 0” şi dacă suntem susţinuţi, normal vom căuta să oferim tot mai mult, atât pe plan publicitar cât şi în plan de venituri.

CP: În finalul interviului aţi putea să transmiteţi un sfat tuturor cititorilor interesaţi de net?

Ovidiu: Sfatul ar fi, aşa cum fiecare dintre noi are vise, afaceri şi idei, le doresc tuturor să fie mai deschişi la noutăţile care apar pe piaţă, care le oferă o alternativă, să “ rişte “ caţiva $, să îi investească, restul va veni de la sine !

Interviu realizat de Cristina Ana Maria LEAHU

27

e la

Iulie2010

Legende mai vechi şi mai noi

Aşezat într-o zonă în care muntele se apropie de depresiune, unde apele se unesc spre a-şi urma cursul spre Olt, Tăl-maciu îsi are propriile legende care, deşi unele dintre ele sunt fanteziste, fac par-te din trecutul şi prezentul lui.Una dintre acestea, a fost pusă în circulaţie de Joha-nnes Lebel. Acesta a fost preot la biseri-ca evanghelică din Tălmaciu. Potrivit lui Lebel întemeierea Tălmaciului ar fi avut loc dupa distrugerea Ierusalimului de că-tre Titus, când un grup de evrei bogaţi ar fi ajuns şi pe meleagurile Daciei.

Aici, ei l-au rugat pe regele Decebal să le dăruiasca loc de aşezare în zona în care se află azi localitatea. Având nevoie de bani pentru războaiele cu romanii, regele

dac a acceptat cererea evreilor. Aşa s-ar fi născut aşezarea de la confluenţa Cibinului cu Sadu, aşezare care a primit numele de Talmud.

O altă legendă care vorbeste despre întemeierea Tălmaciului spune că un anume grof ,Nicolaus din Flandra, care se întorcea dintr-o cruciadă, auzind des-pre nenorocirea abătută asupra ţinutului şi mosiei sale, cât şi de scrisorile lui Geza II, a trecut la întoarcere prin Ardeal, ca să se convingă de adevărul scrisorilor. După câtva timp îşi aduse familia şi rudele îm-preună cu alţi colonişti şi se aşeză la Tăl-maciu. Încuviinţarea regelui a fost condi-ţionată de păzirea trecătorii împreună cu militarii conduşi de un oarecare Dobo. Cu

aceştia împreună cu meştesugarii aduşi din Germania fac întărituri de lemn de-a lungul pasului. Saşii îsi fac la Tălmaciu gospodării întemeiate şi se apucă de agri-cultură cu toata ştiinţa lor din apus.

Reale sau imaginare, adevărate sau fanteziste, aceste legende au un numitor comun şi anume ele se referă la trecutul îndepartat al localităţii, dovadă că locu-itorii ei au căutat de timpuriu să-şi afle identitatea, această preocupare perpetu-ându-se până astăzi. Chiar dacă din punct de vedere istoric trebuie sa le privim cu rezervă, ele fac parte din moştenirea Tal-maciului.

Mărturii despre aşezare

Descoperirile arheologice de pe teri-toriul judeţului Sibiu permit încadrarea acestuia în aria geografică în care s-au pe-rindat etapele timpurii ale procesului de antropogeneză.

Cea mai veche mărturie despre existen-ţa umană pe aceste meleaguri o constituie un toporaş de mâna (cioplitor) unifacial, confecţionat din silex, descoperit în anul 1972 î.d.Hr. în comuna Racoviţa. Urme de locuire a Tălmaciului în perioada pale-oliticului s-au descoperit ca urmare a unei periegheze pe malul Cibinului şi Sadului. Acestea au scos la iveală câteva piese aparţinând paleoliticului superior.

Întemeierea urbei

Coloniţtii saşi vor fi cei care vor înte-meia Tălmaciul în secolul XIII, atestarea sa documentară datând de la 1265 în docu-mentele germane şi 1318 în documentele româneşti. În cele mai vechi documente, precum şi în altele mai noi, aşezarea de la confluenţa Cibinului cu Sadu apare sub denumiri diferite: Tolmach, Tolmacz, Tholmacz, Tholmatsch, Thalmaez, pentru ca apoi, în secolul XVI, să apară sub nu-mele de Talmesch, în mod frecvent.

Unii lingvişti susţin că numele locali-tăţii ar veni de la pecenegi, mai ales că în

muntii Cibinului, susţin ei, existau o serie de vârfuri ale căror nume ar fi de aceeaşi origine. Preotul evanghelic Johann Lebel afirma că numele localităţii ar veni de la

Cartea Sfântă a Evreilor - Talmud.Thomas Nagler explica această topo-

nimie prin traducător, arătând totodată că Talmesch este un cuvânt de origine slavo-română. Dintre toate aceste explicaţii cea mai verosimilă ar fi aceea care traduce nu-mele localităţii prin tălmaci, traducător.

Cele şapte scaune

În anul 1453 are loc un eveniment im-portant şi anume domeniul Tălmaciului este încorporat celor 7 scaune, printr-o diplomă de donaţie a regelui Ladislau al-V-lea din februarie 1453. Potrivit acestei diplome teritoriul împreună cu satele din jurul Talmaciului nu au fost donate cu

drept de proprietate celor 7 juzi, ci au fost anexate şi încorporate la pamântul cră-iesc, bucurându-se de aceleaşi drepturi ca şi cetăţile celor 7 scaune. Egalitatea dintre saşii din scaune şi părţile încorporate se vede şi din faptul că teritoriul Talmaciu-lui, iar apoi şi al Săliştei s-au numit sca-une.

Marea Unire şi Tălmaciu

De-a lungul istoriei sale, Tălmaciu a avut onoarea să fie gazda unor capete

încoronate. Evenimentele declanşate în Ţara Românească prin revoluţia lui Tudor Vladimirescu vor avea ecou şi în ţinuturi-le sibiene. Dacă spiritele românilor s-au

aprins la vestea revoluţiei, nici saşii din Tălmaciu nu au fost străini de cele ce se petreceau peste munţi.Pentru Tălmaciu, ca pentru întreaga Transilvanie, primul război mondial a început în anul 1914. În războiul din 1914-1918 saşii din Talmaciu şi-au adus jertfa lor de sânge pe fronturile de luptă. Pe fundalul acestor evenimente se desăvârseste procesul de formare al statului naţional român, prin actul de la 1 decembrie 1918, când Transilvania reve-nea în graniţele statului român.

Unirea a deschis noi perspective pen-tru locuitorii Transilvaniei, iar pentru ro-

mânii din Tălmaciu, ea a permis o şi mai mare afirmare politică şi culturală. Noua epocă debutează cu un act politic impor-tant şi anume reforma agrară. Prin aceasta şi populatia româneasca a primit pamânt precum şi locuri de casa în zona strada Râului.Deoarece creşterea populaţiei ro-mâneşti impunea construirea unei şcoli şi a unei biserici, s-au luat măsurile necesa-re pentru realizarea acestor două obiecti-ve. Noi perspective economice se deschid pentru asezarea de pe malul Cibinului. De la o localitate cu pronuntat caracter agri-col, Tălmaciul devine treptat un centru comercial.

PAtr

IMo

NIU

Istorie şi civilizaţie în oraşul Tălmaciu

Biserica Evanghelică - interior

Biserica Evanghelică

Material realizat cu sprijinul Primăriei Tălmaciu

Biserica Evanghelică - interior

Biserica Ortodoxă

Biserica Ortodoxă - interior

Primăria

Str. N. Bălcescu

Vedere centru

28e la

Iulia2010

teAt

rU STAGIUNE DE VARĂ

LA TEATRUL NAŢIONAL „RADU STANCA”

Ca urmare a succesului pe care specta-colele noastre l-au înregistrat la public în stagiunea 2009 – 2010 şi pentru a da şansa tuturor celor care le îndrăgesc să le revadă, conducerea Teatrului Naţional „Radu Stanca” a hotărât să ofere iubitorilor de te-atru o stagiune de vară. Aceasta se impune în urma numeroaselor turnee în ţară şi mai ales în străinătate, a premiilor câştigate la unele dintre cele mai importante festi-valuri de teatru din lume şi a succesului imediat la publicul spectator, care au dus la crearea, în premieră, în cadrul Festiva-lului Internaţional de Teatru de la Sibiu, o secţiune de Patrimoniu, în care au fost in-cluse cele mai reprezentative producţii ale teatrului sibian. Pentru a pune în valoare această moştenire culturală, dorim să prezintăm între 10 iunie şi 31 august 2010 seri speciale de spectacole dedicate atât publicului din oraşul nostru, cât şi turiştilor care au asaltat şi asaltează în continuare sălile noastre.

În cadrul stagiunii de vară publicul se va reîntâlni cu spectacole precum „Faust” după J. W. Goethe, regia Silviu Purcărete, „Un tramvai numit Popescu”, scenariu dra-matic de Gavriil Pinte după opera antumă şi postumă a lui Cristian Popescu, regia Gavr-iil Pinte, „Ghidul copilăriei retrocedate” de Andrei Codrescu, Gavriil Pinte şi Floren-tina Mocanu, regia Gavriil Pinte, sau „Cum s-a lecuit suferinţa domnului Mockinpott” / „Wie Herrn Mockinpott das Leiden Ausget-rieben Wird” de Peter Weiss, regia Szabo K. István, la Secţia Germană. Biletele s-au pus în vânzare online, pe www.sibfest.ro, şi la Agenţia Teatrală din Sibiu (Str. Nicolae Bălcescu, nr. 17), deschisă de luni până vineri, între orele 11.00 şi 16.00.

FAUST, foto Scott Eastman

ELECTRA

29

e la

Iulie2010

teAt

rU

Agenţia Teatrală Str. Nicolae Balcescu, nr. 17Tel. 0369/10 15 78

Program:Luni – Vineri 11.00 - 18.00Sambata 11.00 - 15.00

În zilele de spectacol la sediul teatrului, cu 30 de minute înainte de ora de începere a reprezentaţiei.

www.sibfest.ro

Vineri 16 iulie şi Sâmbătă 17 iulie, ora 22.00 - FAUST după Goethe – loc de desfăşurare: Hala Balanţa; durata aproximativă – 2h.REGIA: Silviu PurcăreteTRADUCEREA: Şt. A. DoinaşDECORUL ŞI LIGHT DESIGN: Helmut StürmerCOSTUMELE: Lia ManţocMUZICA ORIGINALĂ: Vasile ŞirliORCHESTRAŢIA: Doru ApreoteseiVIDEO: Andu DumitrescuASISTENT SCENOGRAFIE: Daniel RăduţăDISTRIBUTIA: Ilie Gheorghe (Faust), Ofelia Popii (Mefisto)Cu: Johanna Adam, Maria Anuşcă, Geraldina Basarab, Leo Nora Băcanu, Eniko Blenessy, Emoke Boldizsar, Lerida Buchholtzer, Irina Deak, Diana Fufezan, Laura Ilea, Dana Maria Lăzărescu, Rodica Mărgărit, Gabriela Neagu, Renate Muller Nica, Veronica Popescu, Ele-onora Poşircă, Mariana Mihu, Cristina Ragos, Cristina Stoleriu, Dana Taloş, Codruţa Vasiu, Diana Văcaru Lazăr, Ema Veţean, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Alexandru Deac, Dan Glasu, Tomohiko Kogi, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Viorel Raţă, Vlad Robaş, Bogdan Sărătean, Ciprian Scurtea, Cristian Stanca, Marius Turdeanu, Pali Vecsei, Liviu Vlad. Studenţii şi absolvenţii Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, Secţia Actorie: Dana Anghel, Veronica Arizancu, Ariana Thea Blazsani, Simina Contraş, Petra Cozianu, Alexandru Curta, Teodora Domnariu, Lorelei Gazawi, Bianca Goadă, Iulia Mihaela Grigore, Emilia Iancu, Alina Irom, Laura Luca, Alexandru Malaicu, Iulia Merca, Diana Sofia Murăruş, Florentina Neagu, Alexandra Petrasciuc, Anca Pitaru, Iulia Popa, Mihaela Săndulescu, Romina Stroia, Andreea Şoaică, Doriana Tăut, Gabriela Tică, Arina Trif, Mihai Alexandru, Liviu Bledea, Gabriel Budur, Cătălin Grigoraş, Alexandru Verzescu, Laurenţiu VladMargareta: Tania Anastasof, Astrid Bogdan, Medeea Dobrotă, Iunis Minculete, Ana Maria Telebuş, Petra Telebuş, Diana ToaderImperium Band: Dorin Pitariu (chitară), Călin Filip (bass), Lucian Fabro (percuţie), Ciprian Oancea (claviaturi) Sâmbătă 17 iulie, ora 14.00 - UN TRAMVAI NUMIT POPESCU după opera antumă şi postumă a lui Cristian Popescu – loc de desfăşurare: spectacol itinerant Tramvai Sibiu – Răşinari şi retur; durata aproximativă – 1h si 10 min.REGIA: Gavriil PinteSCENARIUL: Gavriil PinteDECORUL ŞI COSTUMELE: Roxana IonescuDISTRIBUŢIA: Florin Coşuleţ, Veronica Popescu, Lerida Bucholtzer, Dana Taloş, Cătălin Neghină, Bogdan Sărătean, Ema Veţean, Maria Anuşcă, Vlad Robaş. Marţi 20 iulie - ELECTRA după Sofocle şi Euripide – loc de desfăşurare: The Antique Theatre of Butrinti, in Saranda city, Albania din cadrul International Festival of Theatre “Butrinti 2000”; durata aproximativă – 1h si 15 min.REGIA: Mihai MăniuţiuSCENOGRAFIA: Cristian Rusu şi Mihai ManiuţiuDISTRIBUŢIA: Mariana Mihu, Ioana Crăciunescu, Marian Râlea, Dan Glasu, Ofelia Popii, Florin Coşuleţ, Adrian Matioc, Diana Fufezan, Cristina Stoleriu, Dana Taloş, Codruţa Va-siu, Mihai Coman, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Viorel Raţă, Bogdan Sărătean.Grupul „Iza” din Maramureş: Ioan Pop, Gheorghe Florea / Dumitru Hârb, Anuţa Pop, Voichiţa Tepei, Mihaly Covaci.

Sâmbătă 7 august şi Duminică 8 august, ora 21.00 – WIE HERRN MOCKINPOTT DAS LEIDEN AUSGETRIEBEN WIRD/ CUM S-A LECUIT SUFERINTA DOMNULUI MOCKINPOTT de Peter Weiss – loc de desfăşurare: Piaţa Mică – Secţia Germană (specta-col cu titrare în limba română) ; durata aproximativă – 1h.REGIA: Szabo K. IstvánMUZICA: Ovidiu IlocSCENOGRAFIA: Borbala KissDISTRIBUŢIA: Georg Potzolli, Eva Ungvari, Renate Müller Nica, Lerida Bucholtzer, Jo-hanna Adam, Enikő Blénessy, Julia Maria Popa, Emőke Boldizsár, Maria Anuşcă, Cristina Stoleriu, Cătălin Neghină Sâmbătă 14 august şi Duminică 15 august, ora 21.00 – WIE HERRN MOCKINPOTT DAS LEIDEN AUSGETRIEBEN WIRD/ CUM S-A LECUIT SUFERINTA DOMNULUI MOCKINPOTT de Peter Weiss – loc de desfăşurare: Piaţa Mică – Secţia Germană (specta-col cu titrare în limba română) ; durata aproximativă – 1h.REGIA: Szabo K. IstvánMUZICA: Ovidiu IlocSCENOGRAFIA: Borbala KissDISTRIBUŢIA: Georg Potzolli, Eva Ungvari, Renate Müller Nica, Lerida Bucholtzer, Jo-hanna Adam, Enikő Blénessy, Julia Maria Popa, Emőke Boldizsár, Maria Anuşcă, Cristina Stoleriu, Cătălin Neghină Duminică 29 august şi Luni 30 august – ELECTRA după Sofocle şi Euripide – loc de desfăşurare: Tel Aviv International Festival; durata aproximativă – 1h si 15 min.REGIA: Mihai MăniuţiuSCENOGRAFIA: Cristian Rusu şi Mihai ManiuţiuDISTRIBUŢIA: Mariana Mihu, Ioana Crăciunescu, Marian Râlea, Dan Glasu, Ofelia Popii, Florin Coşuleţ, Adrian Matioc, Diana Fufezan, Cristina Stoleriu, Dana Taloş, Codruţa Va-siu, Mihai Coman, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Viorel Raţă, Bogdan Sărătean.Grupul „Iza” din Maramureş: Ioan Pop, Gheorghe Florea / Dumitru Hârb, Anuţa Pop, Voichiţa Tepei, Mihaly Covaci.

30e la

Iulia2010

Port

ret

Siegfried SigmundActorul care a sărit de pe strung pe scenă

Jovial, bonom, plin de viaţă la cei peste şaizeci de ani ai săi, ca să nu zic chiar că se apropie de septuagenariat(!), subtil, cu simţul umorului dezvoltat, Siegfried Sigmund este actorul care spune despre el că a sărit de pe strung pe scenă, fără să stea prea mult pe gânduri.A jucat în filme alături de mari actori ai noştri, de la Ion Besoiu sau Ion Di-chiseanu până la Marga Barbu ori Violeta Andrei. El spune că viaţa i-a creat rolul de leu al soartei. ,, Nu joc altceva dec ât mă joc pe mine. Nu caut să fiu artificial. Sunt un om fericit deoarece soarta a fost generoasă cu mine. Sunt un om optimist...,, mi se destăinuia el, deunăzi, la un pahar cu bere, pe terasa frumosului Împărat al romanilor, alături fiindu-i Elvira, şi ea artistă, dar în lumea plasticii, iubita lui sibiancă din Olanda, laleaua vieţii lui de acum. Prietenii îi spun Zigy. Este născut într-o duminică, pe 9 august 942, la Sibiu. A urmat şcoala profesională la Independenţa şi a fost strungar. În 1964, îşi aduce aminte, căutau comuniştii artişti pentru brigada artistică. După câteva spectacole de brigadă a fost invitat să joace pe scena sibianului teatru, la secţia germană. La început roluri mici, corp ansamblu şi figuraţie. Apoi a devenit celebru în teatru şi în film, cu derogare de studii. A jucat în Sibiu din 1964 până în 1986, când l-au restructurat pentru tendinţa de a pleca din ţară. În rest, fotografiile vorbesc de la sine.

Valentin LEAHU

în piesa Egmont

rolul Winston, din Insula Arthur i-a adus premul pentru interpretare in anul 1979

cu Dan Condurache in Inelul de Aur

cu Ion Caramitru în Lumini şi umbre

În Emigranţii, la Teatrul German Sibiu

în serialul Lumini şi umbre, regia Andrei Blaier

cu Violeta Andrei, în Lumina palidă a durerii, premiul special al juriului, la Moscova

Muncitor într-un garaj, după emi-grarea din 1989

cu Florin Piersic în Colierul de turcoaz

alături de Marga Barbu

31

e la

Iulie2010

DE CE MERGEM LA BISERICĂ?

SPIr

ItU

AlI

tAte

Să nu confunzi instituţia birocratică şi pământească a Bisericii, cu lucrarea binecuvântată a harului în acelaşi sân al Ei. Să nu confunzi greşelile şi păcatele tagmei, cu misiunea la care a fost investită prin Sf.Taine. E simplu? Să nu ne facem iluzii. Vine o zi când încrederea fiecărui om este pusă la grea încercare.

Zilele trecute m-am lăsat urmărit de o anume întrebare: “ De ce mergem la Biserică?” Cineva lansase tema de gândire ca pe o provocare. Răspunsul se prezenta la prima ve-dere evident şi simplu. Dar comoditatea lăuntrică e mereu fascinată de ea însăşi. Câtă vreme superficialitatea ne oferă plăcerea unui efort nu vom fi deranjaţi de profunzimi inconfortabile. Am chestionat câteva cunoştinţe iar sinceritatea lor n-a întârziat să nuanţeze per-spectivele cercetării. Cu siguranţă, articolul de faţă nu va epuiza răspunsurile posibile la întrerbarea de mai sus. Aş spune mai întâi că merg la Biserică, cei educaţi spre a merge. Dacă de mic ai fost inspirat de exemplul celor din jur, printr-o atitudine de respect în privinţa vieţii, încrederea şi deschiderea firească a copilului primeşte în sine germenii “bunului simţ” înaintea celor ai bănuielii. Iniţial “a educa” era sinonim cu “a vindeca” şi nimeni nu-şi permitea suspiciunea : a educa egal a manipula! Teama sfântă definită ca “frică de Dumnezeu” păstra in noi calităţile esenţiale ale normalităţii. A trăi uimirea, admiraţia şi devotamentul pentru “cei mari”, în anii copilăriei alcătuia potenţialul indispensabil al caracterului de mai târziu. Întârzierea în naivitate nu era “prostie”, ci protecţie justificată. Tradiţionala expresie, “cei şapte ani de acasă” cultiva o atitudine ce investea autoritatea şi autorităţile cu virtuţile valorii. Simţul critic nu se grăbea să-şi îndreptăţească dispreţul

faţă de cei meniţi să gestioneze principiile, idealurile şi autenticitatea acestora în viaţa socială. Respectam un bătrân în primul rând pentru că era bătrân. Dacă mai târziu se dovedea om obişnuit sau geniu, ticălos sau sfânt, respectul pentru vârstă nu era pierdut. Prin urmare cei ce au fost duşi de mici la Biserică şi învăţati să se roage, s-au bucurat altfel de adevărurile dezamăgirii decât ceilalţi. Ei se înscriu printre aceia ce consideră “obiceiurile” tradiţiei în care s-au născut, demne de apreciat. O altă mare categorie îi cuprinde pe cei “loviţi de soartă”. Neîndreptăţiţi şi suferinzi din cele mai diverse cauze, ameninţaţi prin împrejurările trăite să nu-şi sprijine viaţa pe certitudini exterioare, aceştia găsesc în căldura propriei lor inimi un sens ce-i poartă spre Biserică. Sărmanul Lazăr din pilda evanghelică, marginalizat definitiv pe scena vieţii, presimte alte profunzimi ale fiinţei ce-i susţin existenţa. Condamnat la suferinţă, dar elib-erat de grijile lumii, un astfel de om nu mai are nici ambiţia afirmarii de sine nici amăgirea propriei sale valori. Maturizarea interioară a celor “dependenţi de suferinţă” poate eşua iremediabil fără ajutorul conştient al celor favorizati de viaţă, în veacul acesta. Cei ce apreciază mersul la Biserică, nu ca pe o deprindere sănătoasă, ca pe un obicei tradiţional, ca pe o servitute sentimentală ce deschide ferestrele singurătăţii spre semeni şi

spre Nevăzutul Dumnezeu, se înscriu printre aceia ce au învăţat să iubească liberi bucuri-ile sacre. Ei păşesc în sanctuarul acelei seninătăţi interioare ce rezonează cu absenţa oricărei discriminări. La acest nivel lupta nu va fi niciodată împotrivă, ci doar “pentru”! Precum lumina primeşte în sine fără părtinire toate aspectele contradictorii ale lumii, aici sufletul se interesează de fiinţe şi lucruri din ele însele. “Judecata Mea este dreaptă pentru că nu caut voia Mea!” Dar pâna se ajunge la o astfel de modestie desăvârşită, credinţa, iubirea şi speranţa trebuie salvate din toate pătimirile îndoielii, fricii, urii şi însingurării. Să nu confunzi instituţia birocratică şi pământească a Bisericii, cu lucrarea binecuvântată a harului în acelaşi sân al Ei. Să nu confunzi greşelile şi păcatele tagmei, cu misiunea la care a fost investită prin Sf.Taine. E simplu? Să nu ne facem iluzii. Vine o zi când încrederea fiecărui om este pusă la grea încercare. Aspiraţiile şi visele tale s-ar putea să fie total diferite de cel ce îngenunchează alături de tine la aceeaşi Sf.Liturghie. Străinul, nu e doar vecinul antipatic pe care abia îl mai saluţi când îl întâlneşti, ci Omul aflat pe aceeaşi cale şi în aceeaşi căutare cu tine. Şi pentru el, şi pentru cel ce nu va îngenunchea niciodată alături de tine, S-a jertfit Hristos pe cruce. Dacă alegi mândria valorii proprii în locul toleranţei vei uita că El n-a venit să judece lumea ci să o salveze, şi că ridicând piarta vei sminti şi te vei sminti. Iată de ce Sf. Părinţi spuneau: ”Să ai faptele fariseului şi pocăinţa vameşului!”

Biserica în sensul îndumnezeirii omului, dincolo de o întreagă istorie a greşelilor no-astre în interiorul ei, vrea să desăvârşească iubirea nepărtinitoare, generoasă şi altruistă ce a îmbrăţişat omenirea prin moartea Lui pe cruce, nu egoismul fiecăruia. În palmele blânde ale Învierii Sale stă mântuirea viitorului din toate capcanele răului şi morţii. După mulţi ani de căderi şi ridicări în slujba preoţiei pot astăzi să mărturisesc: Bi-serica e locul consacrat lui Dumnezeu în care mă reîntorc asemeni fiului risipitor după ce am adunat în pumni nisipul tuturor rătăcirilor trăite. Biserica e părintele încărunţit în care duhul blândeţii şi-a găsit adăpost. Biserica e pacea dezinteresată în care mă vindec de toate răzvrătirile lumii. După ce m-am împărtăşit cu misterul unui astfel de dar, port Biserica pretutindeni şi în inima mea.

Preot Ioan Tiberiu VIŞAN

PANIFICATIE SA

ROMÂNIA

STR. STADIONULUI557260 ŞELIMBĂR - SIBIU

TEL/FAX + 40.269.560443TEL. +40.269.560212

office@tamaian-art-glass.ro

Ion Art Glassarta sticlei pe tot mapamondul

Pizza PaSTE BaR

Piaţa Mică, nr. 23Tel.: 0269-211113

0733 675 675

Cyan Magenta Yelow Black