anul II nr. 12

no

bel 2

013

prem

iul

poezIeCarmen Firan ................... 3

INTeRVIUMihail Șișkin ........................ 4Steiner Lone ......................... 4

FAIRpLAYConstantin pișteaD'artagnan-ul românilor................................................. 8

FoToVioleta SavuSublimul din fotografiile artistei Mia nazarie ............ 9

ACCeNTetel. 0726 239 082revistaaccente@yahoo.comciprian.macesaru@revaccente.rowww.revistaaccente.com

cuprins

poezIeCarmen Firan ................... 3

INTeRVIUMihail Șișkin ........................ 4Steiner Lone ......................... 4

FAIRpLAYConstantin pișteaD'artagnan-ul românilor................................................. 8

FoToVioleta SavuSublimul din fotografiile artistei Mia nazarie ............ 9

ACCeNTetel. 0726 239 082revistaaccente@yahoo.comciprian.macesaru@revaccente.rowww.revistaaccente.com

cuprinsPOEZIE

Carmen FIRAN

târziu

am părăsit tot şi am fugit la capătul lumiifără să știm prea multe despre soarta rătăcitorilor

am luat-o spre vest ca toţi fugariiși cum pentru slăbiciune, trufie și limbănu existau acunzători pe măsură,am cotit-o spre nord unde cre-deamcă lumea o ia de la cap nou născută,când vântul cald înşelător de primăvarăne-a aruncat în centrul pământuluipe cea mai frumoasă insulă,cu un colac de salvare ros de timpdoar cât să ne ţină pe jumătate afară

norocul începătorilor, ar spune veteranii frontierelor,nu am fost siliți să ne ascundemsub colţul lunii crestate de cuţitsă mărșăluim în nopţi subţiate de urletul cucuveleiori prin arşiţă şi deşert cu hainele sfâşiatebolborosind blesteme şi mituri

pe insula noastră clocoteau sărbătorileși ziua era mai lungă decât veaculși singurătatea se înfășura în voaluri viu colorateni se topeau iluziile ca îngheţata de fragipe asfaltul încinsni se încurcau amintirile în nasturii cămăşiiunei copilării străine

de aici nu mai aveam unde fugicu pieptul gol ca după fiecare vis împlinitşi somnulo moarte în miniatură

ultimul anotimp

am ajuns în iarnăpustiu şi linişte de parcă oraşul a fost evacuatse întunecă devreme şi rămâne aşavii spre mine încet călcând apăsatși cu fiecare pas ceva dispare definitivînghiţit de pământul hămesit de mistereîn cele din urmă întunericul arată la feltunelul care te scuipă afarăşi cel care te soarbe înapoi

trag perdelele peste un anotimpdin care nimeni nu s-a mai întors

3

Mihail Șișkin a primit cele mai im-portante premii rusești pentru lite-ratură, precum și numeroase premii internaționale. Unii spun că este scri-itorul rus cu cele mai mari șanse la Premiul Nobel. Două dintre romanele sale, Scrisorar și Părul Venerei, au apărut și în limba română în tradu-cerea Antoanetei Olteanu, la Editura Curtea Veche. Mihail Șișkin s-a născut la Moscova în 1961 și a absolvit Uni-versitatea Pedagogică de Stat. În 1995 s-a stabilit în Elveția, unde a lucrat ca interpret și profesor. Mihail Șișkin și traducătoarea sa în limba română, Antoaneta Olteanu, au fost invitații Adelei Greceanu la Radio România Cultural, la emisiunea ”Noua revistă vorbită” din 4 octombrie, din care re-dăm aici un scurt fragment.

Adela Greceanu: romanul Scrisorar este construit ca un schimb de scri-sori între doi îndrăgostiți – Sașa și Volodia – despărțiți de război. O lume întreagă ați construit prin vo-cile celor doi tineri. Este Scrisorar o carte de dragoste sau despre dra-goste?

Mihail Șișkin: În primul rînd este o carte a trecerii prin viață, a căpătării

înțelepciunii, a înțelegerii celui mai important lucru din această viață. Și căile spre înțelepciune sunt de fapt numai două. Trăirea zilnică a vieții tale – este ceea ce face Sașa în acest roman. Și mai este o cale, una mai scurtă, bărbătească. Este vorba despre experiența războiu-lui, experiența morții apropiate. În roman folosesc scrisori reale, pe care le-au scris soldații ruși din răz-boi. Oameni simpli, fără educație, țărani. acasă își băteau soțiile, dar de pe front începeau să scrie ”dra-ga mea, iubita mea, nu pot trăi fără tine”. Tocmai această experiență a morții te ajută să înțelegi lucrul cel mai important în viață. Și care este acest lucru? Iubirea. Scrisorar nu este atât o carte despre iubire, cât o carte a drumului către iubire, este o înțelegere a morții.

A.G.: ați creat în această carte un personaj feminin exemplar. Sașa își spune gândurile, povestește deta-lii de fată îndrăgostită – cum e, de pildă, fericirea de a vedea dimineața periuța lui de dinți lângă periuța ei de dinți în același pahar. ați creat, cred eu, nu atât un personaj, cât un prototip al tinerei îndrăgostite. Cum ați făcut să vă puneți în pielea unei femei îndrăgostite, de unde știți toate acele mici gesturi și deta-liile care fac viața unei femei?

M.Ș.: Pentru mine romanul este o modalitate de a-l înțelege pe om.

Și pentru mine, ca autor, fără-ndo-ială că este o provocare incredibilă să aflu ce este femeia. Bineînțeles, nu creez o femeie adevărată, ci îmi creez propria reprezentare despre femeie. Și sigur că e plăcut când vine la mine o femeie, o cititoare și-mi spune: dar cum de mă cunoașteți, cum de ați putut să scrieți atât de bine despre mine? În fiecare roman am senzația că reușesc să descifrez acest mister, acestă enigmă dar, cu fiecare carte îmi dau seama că încă nu am făcut-o.

Interviu realizat de Adela Greceanu pentru Radio România Cultural, difuzat în emisiunea ”Noua revistă vorbită”

InTErVIu C

oN

CU

RSU

RI p

e w

ww.

revi

staa

ccen

te.c

om

Mihail ȘIȘKIN

Acasă își băteau soțiile, dar de pe front începeau să scrie ”draga mea, iubita mea,nu pot trăi fără tine”

4

© Cătălin Georgescu

Ciprian Măceșaru: Domnule Steinar lone, ați tradus în norvegiană autori importanți ai literaturii române, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Gellu naum, Mircea Cărtărescu. Cum au fost ei receptați de publicul și de criticii din țara dumneavoastră?

Steinar Lone: În primul rând, nu toate cărţile publicate în norvegia sunt recenzate. nici cele scrise în limba norvegiană, nici cele traduse. Dar am avut noroc: mai toate cărţile pe care le-am tradus din limba română au fost recenzate. Baltagul lui Sadoveanu a avut recenzii favorabile, dar fiindcă e vorba despre o carte din anii '30, noutatea lipseşte. Publicul şi criticii vor cărţi noi, actuale. așadar, a fost o surpriză foarte plăcută că Patul lui Procust, în traducerea norvegiană, a avut recenzii foarte favorabile, chiar în ziarele mari. a fost lăudat ca o carte «proaspătă» şi «modernă». nu mă mir, de fapt. Dar cu publicul e altceva – editura nu prea a făcut nimic pentru promovare. Important este totuşi că există

acum şi în limba norvegiană.De asemenea, cărţile lui Cărtărescu au fost recenzate: Travesti, când a apărut în 1998, Nostalgia în 2000. Dar atenţia mare a fost când s-a publicat primul volum al Orbitorului, în 2008. Şi faptul că scriitorul fusese la festivalul de literatură de la lillehammer a contribuit la asta. S-au publicat multe interviuri, iar recenziile au venit în cursul anului. Interesant este că mulţi dintre recenzenți sunt şi ei scriitori de literatură: într-un fel, Cărtărescu este în norvegia un scriitor al scriitorilor. Dar nu numai: am impresia că şi studenţii care urmează cursuri de literatură generală, de pildă, sunt interesaţi, iar interesul rămâne peste ani. Fireşte că publicul mai larg nu prea citeşte astfel de cărţi. El se îndreaptă, ca peste tot, către romane poliţiste sau «chick-lit». Poate că e regretabil, dar asta e realitatea. Oricum, cărţile lui Cărtărescu au avut un mare ecou, cel mai puţin în anumite cercuri literare în norvegia.

C.M.: Traducerea romanului Orbitor. Aripa stângă a fost pre-miată de asociaţia Criticilor din norvegia pentru anul 2008. Felicitări! Trilogia Orbitor este, oricât ar încerca unii să conteste

acest lucru, un monument al literaturii române contemporane. Cum a fost să traduceți o operă atât de dificilă, o construcție laborioasă, plină de idei venite din domenii dintre cele mai diverse și beneficiind de o scriitură stralucitoare?

S.L.: Mulţumesc pentru felicitări! Mai întâi, traducerea a cerut mult timp. Şi chiar dacă limba e de multe ori sofisticată, există un flux al frazelor, încât nu devine plictisitor. Sintaxa e complicată, dar clară. am avut mai multe probleme cu Patul lui Procust, unde sunt fraze fără cap şi coadă. Sau cel mai puţin aşa mi se pare. revenind la traducerea romanului Orbitor, trebuie să spun că am şi avut marele avantaj de a cunoaşte destul de bine împrejurările din carte – erau multe fenomene culturale din anii '70-'80, când am studiat în românia. Bineînţeles că mi-au scăpat multe lucruri care ar putea fi comentate în postfaţă sau prefaţă – căci nu am pus note la subsol –, dar sunt lucruri care poate ar trebui explicate şi cititorilor mai tineri din românia. De exemplu, în primul volum apare un maseur orb care vorbeşte despre băieţii cu ochi albaştri - «flăcăii cu luceferi pe umeri» -, ceea ce în mintea tînărului Mircea devine altceva:

6

InTErVIu

Steiner LONECărțile lui Cărtărescu au avut mare ecouîn Norvegia

Co

NC

UR

SUR

I pe

ww

w.re

vist

aacc

ente

.com

«umerii îi aveau împodobiţi cu constelaţii arzânde, formând zodii limpezi ca pe abţibildurile de pe pahare.» Care pahare, mă? aici trebuia să fie o referinţă la puţinele obiecte de uz caznic aflate atunci în comerţ, pahare cu zodii sau alte motive. am luat şi eu câteva şi le-am păstrat: unul cu Fecioară, unul cu leu, şi înca două, cu o casă din roşia Montana... Dar cine pricepe astăzi astfel de referinţe? E adevărat că ideile vin din domenii foarte diferite. Din fericire, citesc şi eu multe şi răzleţe, între altele l-am citit pe Stephen Hawking. Mi se pare evident că l-a citit şi Cărtărescu, dar nu l-am întrebat. De altfel, mult mai târziu, după publicarea traducerii, l-am întrebat despre pahare, şi am avut dreptate.

C.M.: În 2005 a apărut în românia, la editura Casa Cărții de Știință, o antologie de proză norvegiană. Dintre autorii contemporani îmi amintesc că mi-au plăcut lars Saabye Christensen și Jan Kjærstad. Vă rog să îmi spuneți numele a doi-trei scriitori norvegieni de azi care considerați că ar trebui sa fie traduși în limba română.

S.L.: Trebuie să spun mai întâi că şi datorită subvenţiile din partea norvegiană, literatura

ţării noastre este destul de bine reprezentată în românia. lista Bibliotecii naţionale din norvegia a operelor traduse din limba norvegiană în limba română conţine peste o sută de opere. Între care şi traduceri mai vechi şi non-fiction. Dar cred că din 1990 s-au tradus cam 70-80 de titluri, scriitori clasici şi moderni. Ciudat este că un scriitor destul de cunoscut ca Kjartan Fløgstad, cu frescele sale din orăşelele industriale din vestul ţării, nu s-a tradus. Dar altfel, lacune evidente sunt greu de găsit. un scriitor care s-a tradus deja, Jonny Halberg, cu Potopul din 2005, a fost atunci într-o călătorie de lansare în românia, și s-a în-

drăgostit de ţară, încît a scris și o carte despre aceasta călătorie – sau mai bine spus, o fictivă călătorie a unui scriitor care face toate gafele posibile. Toate nenorocirile din lume poate fi interesant şi pentru un public român. numai că sunt în carte personaje care au acelaşi nume ca al unor persoane reale din românia, însă dețin personalităţi total diferite. Este o literatură cam specială, asta, cu peripeţiile scriitorului în călătoria de lansare... la fel ca Frumoasele străine de Cărtărescu sau Dormir avec ceux qu'on aime de Gilles leroy, ultimul roman având tot o temă legată de românia. Dar să mergem înapoi la schimbul de literatură: depinde

și de piaţa respectivă, și de edituri, și de nu-mărul traducătorilor și de capacitatea lor. Sunt mai mulţi traducători din limba norvegiană în limba română și, cu aju-torul organizaţiei oficia-le nOrla (norwegian literature abroad), se publică mult.

Interviu realizat deCiprian Măceșaru

InTErVIu

7

8

Constantin PIȘTEA

Cu zâmbetul lui Roberto Benigni, Mihai Covaliu se impune ca o figură aparte în lumea sportului românesc: medaliat olimpic, a devenit şi antrenor al lotului naţi-onal de sabie, dar şi preşedine al Federaţiei Române de Scrimă.

una dintre cele mai simpatice foto-grafii: Mihai, în timpul festivităţii de premiere de la Jocurile Olimpice din 2008, cu numele celor doi copii, Vlad și Elena, scrise pe palme, și cu medalia de bronz la gât. Cu palmele către camere, desena o Sfântă Trei-me din care se iţea figura lui senină, detensionată după ce mai scosese din joben o performanţă.

Elena avea numai câteva luni, iar medalia fusese o promisiune ono-rată faţă de soţie. Îl rugase să-i aducă și Elenei ceva, mai ales după ce, la nașterea băiatului, venise cu medalia de aur de la un campiona-tul mondial (2005). Tăticul Cova s-a ţinut de cuvânt. De fapt, a-și respecta promisiunile este numai unul dintre obiceiurile sale sănă-toase. atipic, muncește pentru că așa e normal, pune pasiune, pentru că așa simte, și tace mai mult decât vorbește, pentru a se concentra pe esenţial. Provenim dintr-un sport în care totul se petrece în liniște, spunea după ce, antrenor al lotului naţional de sabie, era ales președin-

te de federaţie.

O liniște aparentă. Mihai a avut momentele sale de ezitare, în care atrăgea atenţia că nerespectarea drepturilor sale (în special cele fi-nanciare) îl poate obliga să plece în altă ţară. Își pusese masca și înce-puse să respire aerul încins din tim-pul luptelor. Căuta tușa, victoria, medalia, în disputa cu un sistem blocat. a câștigat? a pierdut? Este încă aici.

Botezat D'artagnan după Jocurile Olimpice din 2000, cele la care a câștigat medalia de aur, s-a retras din activitatea de sportiv de per-formanţă după Beijing (2008), de unde și-a cumpărat drept amintire câteva tricouri cu logouri pentru scrimă. Inutil să ghicim cu ce s-ar fi întors de-acolo vreun fotbalist mai de Doamne-ajută. Ciudat cum le potrivește destinul, care l-a dus pe Cova iniţial la fotbal. Scrima a venit numai după aceea, pentru a consu-

ma energia unui copil deosebit de viu.

Și astăzi, ca președinte de federa-ţie, pare diferit. Modest, echilibrat, spune lucrurilor pe nume, dar și motivează corespunzător. Genul de om pus pe treabă. Dacă-și scutură arborele genealogic, imposibil să nu descopere vreun neamţ.

Ca antrenor, reconstruiește echipa de sabie, iar ca președinte al federa-ţiei trezește interesul pentru scrimă. O să-l revedem, cu siguranţă, febril, comentând la deciziile subiective ale arbitrilor, dar și zâmbitor ca roberto Benigni pe bicicletă când își îmbrăţișează sportivii. Soţia lui, fostă sportivă de performanţă, po-vestea odată cum se jucau Mihai și Vlad, cu tăticul arătându-i micuţu-lui ţările prin care călătorise dato-rită competiţiilor. Îl învăţa orașe. Bun pedagog. O să-l revedem. Cel mai probabil arătându-le și sporti-vilor harta lumii.

D'Artagnan-ul românilor

FaIrPlayC

oN

CU

RSU

RI p

e w

ww.

revi

staa

ccen

te.c

om

foto: library.thinkquest.org

Violeta SAVU

Mia nazarie, artist fotograf, abor-dează diferite genuri de la portret și nuduri, până la fotojurnalism sau fashion. Dar îmi permit să afirm că Mia nazarie excelează în fotografiile de compoziţie, se ocupă ea însăşi de recuzită sau machiajul personajelor, îşi concepe singură scenariul, decorul, regia. În „aviation project unique”, ea a atins măiestria. De la spectacolul vizual până la tehnică totul este desăvârşit. Paginarea este fără greşeală. Şi, ceea ce este foarte important, oricâte ai afla despre ce s-a întâmplat dincolo de imagini, în final, rămâne ceva necunoscut. Poţi afla totul din planul real despre aceste fotografii, dar şi după aceea rămâi în suflet cu enigma. Poate bănuieşti o poveste cu un erou de război, fără un final clar, o iubire ascunsă, o taină... Majoritatea lucrărilor semnate Mia nazarie seduc privitorul prin mis-ter și magie. Puţine artiste fotograf

reușesc să evidenţieze frumuseţea interioară feminină aşa cum o face Mia nazarie, sub-Mia nazarie, sub-liniind gingășia, tan-dreţea, senzualitatea. Ea însăși, frumoasă și fascinantă, fotografi-ind „frumuseţea” caută sublimul și accentuea-ză până la un paroxism de tip oniric puterea de seducţie feminină.

Înzestrată cu talent şi pentru pictură sau desen, nu este de mirare că multe din fotografiile ei s-ar putea confunda cu lucrări de artă plastică.

Mia nazarie este fotograful oficial al cotidianului „Oneşti Expres”, are 30 de ani iar talentul ei a fost remarcat la expoziţiile de artă fotografică în care a fost prezentă cu propuneri diverse şi interesante. De la Viorel Cojan (artist vi-zual, coordonatorul pro-iectului „Salonul foto” în Bacău), ea declară că a învăţat foarte mult despre tehnica fotogra-fică și nu numai: „Viorel Cojan m-a învăţat să aud muzica din fotografie”. regula ei de aur este: „Simt când apăs!” Îi pla-ce să lucreze „old clas-sic”, imprimând fotogra-

fiilor un efect de film. Tatăl ei i-a pus pentru prima oară un aparat foto în mână, un „Zenit”, când avea doar 14 ani. Vorbeşte cu nedisimulată melancolie despre anii copilăriei, despre tragedia pierderii mamei când avea doar 8 ani şi, implicit, necesitatea de a-şi găsi un refugiu: „Mi-am creat propriile jucării”. Subliniază de fiecare dată: „lui tata îi datorez totul”. Este pasionată de lectură, autorul ei preferat este Emil Cioran şi recunoaşte că se regăseşte enorm în cuvintele: „numai uitând tot ne putem aminti cu adevărat”. Frumuseţea ei fizică şi spirituală l-a inspirat pe artistul plastic Ion Mihalache care a portretizat-o în picturi şi desene de o remarcabilă fineţe.

Sublimul din fotografiileartistei Mia Nazarie

FOTO

9

Co

NC

UR

SUR

I pe

ww

w.re

vist

aacc

ente

.com