1. autoritatea judecatoreasca - notiune, componente

ORGANIZARE SISTEMULUI JUDICIAR ȘI A PROFESIILOR JURIDICE Note de curs 2012/2013

Lect.univ.dr. SteluŃa Ionescu

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ ÎN ROMÂNIA

§ Raportul puterilor în statul român.

1. Despre principiul separaŃiei puterilor

Potrivit art. 1 alin. (4) din ConstituŃia României, republicată: „Statul se

organizează potrivit principiului separaŃiei şi echilibrului puterilor – legislativă,

executivă şi judecătorească – în cadrul democraŃiei constituŃionale".

Pe de o parte, „separaŃia" la care se referă textul invită la un mod de

interpretare echilibrat, moderat. Ea nu înseamnă existenŃa unor graniŃe

rigide între autorităŃile statului, ci presupune o interdependenŃă necesară şi

colaborarea dintre acestea.

Pe de altă parte, „echilibrul" reclamă cu necesitate posibilitatea şi

capacitatea fiecăreia dintre autorităŃi de a-şi îndeplini corespunzător

atribuŃiile conferite de lege.

Este interesant de reŃinut totodată faptul că echilibrul puterilor nu

trebuie înŃeles nici ca o aşezare a acestora pe o poziŃie de egalitate, fiind de

la sine înŃeles că, prin natura atribuŃiilor lor, nu au cum şi nici nu trebuie să

se situeze pe acelaşi plan; raportul lor este unul ierarhic, iar ierarhia

presupune înainte de orice subordonare, stratificare.

Din punct de vedere istoric, fundamentarea principiului separaŃiei

puterilor rezidă în preocuparea de a găsi un remediu sau de a putea

împiedica tendinŃa (demonstrată în timp) de acaparare a întregii puteri

statale în mâinile aceluiaşi grup sau aceleiaşi persoane.

Altfel spus şi în modul cel mai sintetic, principiul separaŃiei puterilor

obligă la aceea ca organului care elaborează legea să nu-i revină totodată şi

alte două prerogative: aceea de a organiza aplicarea ei şi implicit de a o

aplica în concret, precum nici pe aceea de a veghea la aducerea ei la

îndeplinire, chiar silit, în caz de nevoie.



Criteriul esenŃial potrivit cu care se poate realiza această separaŃie este

tocmai rolul pe care aceste funcŃiuni (organe) îl au în raport cu legea, pentru

că „unele o fac, altele o aplică, altele rezolvă litigiile”.

Conform teoriei clasice a separaŃiei puterilor în stat, puterea

judecătorească este separată şi egală cu puterea legislativă şi cu cea

executivă. Considerând separaŃia puterilor ca fiind singura garanŃie a

libertăŃii cetăŃenilor, deoarece fiecare putere este limitată la propriile sale

prerogative, Montesquieu crede că totul ar fi pierdut, dacă acelaşi om sau

acelaşi corp al fruntaşilor, fie al notabililor, fie al poporului ar exercita cele

trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile

publice şi pe cea de a judeca infracŃiunile sau litigiile dintre particulari.

Acelaşi autor afirmă că nu există libertate, dacă puterea judecătorească nu

este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. “Dacă ea (puterea

judecătorească) ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieŃii şi

libertăŃii cetăŃenilor, ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar

fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forŃa unui

opresor”.

Recunoscut astăzi în toate societăŃile moderne, îndeosebi acolo unde au

fost îmbrăŃişate principiile RevoluŃiei franceze, principiul are la bază ideea ca

atributele suveranităŃii, considerate ca distincte, să fie delegate de naŃiune

unor entităŃi diferite, independente una de alta. ÎnŃelegerea sa comportă însă

nuanŃări semnificative.

Din păcate însă, în realitate lucrurile nu sunt atât de simple. Tocmai de

aceea, am adăuga noi, problematica obligă la realism, la măsură, la justă

înŃelegere. Principiul nu mai insistă astăzi pe exigenŃa separaŃiei puterilor,

aceasta vădindu-şi deja insuficienŃa. Ceea ce trebuie să primeze este o

separaŃie dublată de cooperare, de concertare a puterilor.

În consecinŃă, chiar dacă astăzi nu este unanim acceptat de doctrină şi

chiar dacă sunt voci care afirmă că înŃelegerea sa a depăşit demult

entuziasmul formulării sale clasice, forŃa acestui principiu se concentrează

în aceea că el constituie garanŃia pentru reuşita organizării democratice a

puterii.



Se mai spune totodată că, principiul potrivit căruia funcŃiile statului

sunt destinate unor scopuri specifice, iar comunicarea dintre acestea este

posibilă doar prin prisma ideii de a colabora, are un rol semnificativ în a

garanta democraŃia, căci, dincolo de atribuŃiile proprii, fiecare dintre cele trei

funcŃiuni are prerogativa dată de lege de a împiedica arbitrariul celorlalte

două.

Formula consacrată este puterea trebuie să oprească puterea şi doar sub

semnul ei echilibrul dintre funcŃiile principale ale statului devine o reuşită.

2. Activitatea jurisdicŃională – o activitate independentă

Concepută astfel, ca o funcŃie realizată independent şi imparŃial,

justiŃia s-a impus ca o idee şi realitate în care oamenii cred că-i poate apăra

atunci când drepturile şi interesele legitime sunt încălcate, ca similarul

dreptăŃii mereu triumfătoare.

Fiat justitia pereat mundus (justiŃia să-şi urmeze cursul ei, chiar dacă

lumea ar fi să piară) a devenit dictonul preferat în legătură cu justiŃia.

SemnificaŃia acestui dicton este aceea că, precum veşnica dreptate a

Dumnezeirii e neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiŃii,

chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de un

anume caz trebuie să-l ducă la bun sfârşit şi să-l rezolve după cum îl

îndeamnă ştiinŃa şi conştiinŃa, chiar dacă între timp ar veni sfârşitul lumii

cu toate grozăviile sale.

Activitatea jurisdicŃională are un conŃinut şi principii care o

diferenŃiază de legislativ şi executiv dar o şi integrează, într-o viziune

sistematică în ansamblul activităŃilor statale. Aceasta pentru simplul motiv

că puterea jurisdicŃională este o parte a organizării statale a puterii politice.

Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării

constituŃiilor şi legilor. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu

creează drept. El aplică dreptul creat de către parlament, el nu poate

înlătura o lege pe motiv că nu-i de acord cu ea, din diferite motive reale sau

pur sentimentale. Va trebui să observăm că însăşi competenŃa instanŃelor

judecătoreşti (autorităŃi jurisdicŃionale) este stabilită prin constituŃie şi legi.



Recunoaşterea independenŃei şi a egalităŃii puterii judecătoreşti în

raport cu celelalte două puteri asigură, cel puŃin pe plan teoretic, delimitarea

competenŃelor şi structura organizatorică de sine stătătoare necesară

realizării funcŃiilor sale specifice. Pe de altă parte, este important de reŃinut

că un statut independent al puterii judecătoreşti faŃă de influenŃa celorlalte

două puteri nu se răsfrânge numai asupra stabilităŃii şi echilibrului relaŃiilor

dintre puteri, ci şi asupra realizării principalelor drepturi şi libertăŃi

cetăŃeneşti.

De altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaŃia puterilor este în

realitate o justificare a unui scop politic concret: să slăbească guvernanŃii în

ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alŃii1.

Într-o asemenea viziune, două aspecte se conturează în mod clar:

a) separaŃia parlamentului de guvern, care se referă la guvernanŃi în

sensul larg al cuvântului;

b) separaŃia jurisdicŃiilor în raport cu guvernanŃii, care permit

controlul acestora prin judecători independenŃi.

EvoluŃia teoriei clasice a separaŃiei puterilor a implicat şi evoluŃia

explicaŃiilor şi practicilor privind puterea judecătorească. Aceasta explică

chiar terminologia diferită sub care această “putere” este exprimată în

constituŃii şi doctrină şi anume: putere judecătorească, putere

jurisdicŃională.

În orice societate, între indivizii care o alcătuiesc sau între aceştia şi

autorităŃile publice se pot ivi conflicte în cadrul cărora o parte pretinde în

contradictoriu cu cealaltă că legea sau un drept subiectiv al ei au fost

încălcate şi, ca urmare, cere restabilirea ordinii juridice tulburate.

Recunoaşterea puterii judecătoreşti ca putere autonomă egală cu

celelalte două puteri, pare cu atât mai democratică cu cât în realitate este

vorba de puteri inegale, mai ales dacă avem în vedere ponderea fiecăruia în

luarea deciziilor fundamentale într-un stat. De altfel, egalitatea puterii

judecătoreşti cu celelalte două puteri poate consacra în practică acel

1 Cristian Pîrvulescu, Politici şi instituŃii politice, Editura Trei, Bucureşti, 2000, pp. 43-53



“autocontrol” pe care numeroşi autori l-au inclus printre elementele care

definesc conceptul de democraŃie2.

§ Cadrul juridic actual al autorității judecătorești - repere

Cadrul juridic al organizării judiciare în România și a profesiei se

raportează în primul rând la dispozițiile Legii fundamentale - ConstituŃia

României din 19913.

Organizarea sistemului judiciar în România este reglementată de o lege

organică - Legea nr. 304 din 2004 privind organizarea judiciară4, text care

reglementează, pe larg: principiile organizării judiciare, accesul la justiŃie şi

dispoziŃii privind procedura judiciară; instanŃele judecătoreşti (organizare,

conducere, complete de judecată); statutul Înaltei CurŃi de CasaŃie şi

JustiŃie; Ministerul Public; Organizarea si funcŃionarea Institutului NaŃional

al Magistraturii; magistraŃii asistenŃi şi personalul tehnic al instanŃelor şi

parchetelor; gestiunea economico-financiară a instanŃelor şi a parchetelor.

În anul apariției legii de organizare judiciară sunt adoptate alte texte

relevante materiei organizării judiciare și a profesiei juridice:

- Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraŃilor (devenită apoi

legea privind statutul judecatorilor si procurorilor)

- Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

- Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor adoptat prin

Hotărârea C.S.M. nr. 328/2005.

Se adaugă materiei și marile coduri de procedură – civilă (în vigoare

astăzi NCPC – Legea nr. 134/2010) și penală.

Pentru profesia juridică liberală, principiul este acela al statornicirii

regulilor specifice fiecăreia printr-o lege specială. Astfel:

- Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de

avocat (republicată în 2001, în M.Of. partea I nr 113/06.03.2001);

2 Gabriel Boroi; Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă (comentat), Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 8-10. 3 Republicată după revizuire și publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003 4 Publicată în Monitorul Oficial nr. 576 din 29 iunie 2004



- Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de

consilier juridic (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 5

decembrie 2003);

- Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti (publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 559 din 10 noiembrie 2000);

- Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităŃii notariale (publicată

în Monitorul Oficial nr.92/16 mai 1995).

Se adaugă acestor acte normative și altele cu forță juridică subsecventă

(regulamente, norme deontologice).

§ Componentele autorităŃii judecătoreşti în România.

Capitolul VI din Titlul III al legii fundamentale este consacrat autorităŃii

judecătoreşti.

Deşi există riscul unor confuzii, noŃiunea de „autoritate judecătorească”,

nu coincide cu ceea ce textul nostru constituŃional înŃelege prin „putere

judecătorească” sau „putere judiciară”. Aceasta din urmă desemnează numai

instanŃele judecătoreşti. Sintagma „autoritatea judecătorească” acoperă o

sferă mult mai largă; ea este o creaŃie a Constituantei din 1991, nefiind un

atribut derivat din tradiŃia noastră constituŃională şi nici nu are ca sursă de

inspiraŃie o enunŃare identică în alte sisteme de drept. Ea evocă reunirea a

trei entităŃi:

a) JustiŃia sau puterea judecătorească (care reprezintă sistemul

instanŃelor judecătoreşti);

b) Ministerul Public (care reprezintă sistemul parchetelor organizate pe

lângă instanŃele judecătoreşti);

c) Consiliul Superior al Magistraturii (care reprezintă organismul cu

caracter profesional pentru profesia de magistrat ).

Fiecare dintre acestea este încărcată cu atribuŃii proprii, stabilite prin

normele constituŃionale şi prin alte dispoziŃii legale cu caracter subsecvent.

Temele următoare abordează, pe rând, cele trei componente, punând în

valoare elementele comune, notele specifice și interferențele dintre acestea.

1. autoritatea judecatoreasca - notiune, componente

Documents