CAPITOLUL 1

STRATEGII DE INFLUENȚĂ FOLOSITE ÎN DISCURSUL POLITIC

Tot timpul, comunicarea va fi strâns legată de politică printr-o relație de complementaritate. Actele

de comunicare sunt forme ale discursului social, care mențin și reglementează activitățile sociale,

definind relațiile de putere. Ca atare, acestea sunt o parte integrantă a acțiunilor sociale și a

sistemului de credințe și valori existente în cadrul unei culturi (P. Bayley, 2005). Raporturile de

comunicare și raporturile de putere sunt inseparabile, cele din urmă fiind dependente de puterea

materială sau simbolică a instituțiilor politice și a agenților implicați în aceste relații. Comunicarea

politică reprezintă manifestarea unei ,,tensiuni” între o situație de conflict și una de cooperare,

discursul politic fiind elementul principal în „găsirea acordului” (M. Arsith, 2004).

De-a lungul timpului, comunicarea politică a fost asociată comunicării electorale și

marketingului politic. Însă, în ultimii ani, aceasta a luat amploare, contribuind substanțial la

dezvoltarea unor noi arii de cercetare, spre exemplu relația dintre mediatizare, politică și

globalizare; media și sistemul democractic; relațiile dintre politică, spațiul public și

Internet; ,,americanizarea” media (C. Beciu, 2002).

Camelia Beciu (2000, 27) definește comunicarea politică ca ,,expresie a modernității

sociale” care prin reguli, tehnici și proceduri conturează o acțiune strategică folosită în

evenimentele politice. Mai mult, Camelia Beciu (2000, 28) se referă la comunicarea politică ca la

un tip de interacțiune instituțională – „o interacțiune între actorii politici, mass media, public și

electorat, așadar între participanții cu identitate formală, reprezentativă”. Fiecare actor social

dispune de motivații, proiecte, resurse diferite şi interacționează cu alții pentru a produce

vizibilitatea domeniului politic. În consecință, se poate spune ca acest tip de comunicare are toate

atuurile pentru a produce spectacolul politic.

În prezent, comunicarea politică are o tendință de standardizare, în special în ceea ce privește

strategiile, regulile și formele sale. Această standardizare a fost determinată de globalizarea

spațiului public, iar, în viziunea lui Ralph Negrine (1996) acest lucru se numește ,,americanizarea

comunicării politice” (apud C. Beciu, 2000, 29) – un model de comunicare politică apărut în

America și mai târziu în spațiile democratice vest-europene. Acest model de comunicare politică

presupune adoptarea unor strategii publicitare, economice și de show-business care îi permit

politicianului să creeze în mentalul colectiv o imagine pozitivă, chiar ideală (C. Beciu, 2000).

Prin urmare, în viziunea Cameliei Beciu (2000) se disting mai multe tipuri de strategii

comunicaționale:

Strategiile de proiectare sunt împrumutate din marketing și se referă la faptul că ,,oferta”

(actorul politic) este selectată în funcție de cerințele ,,pieței” (electoratul). Această ,,ofertă” este

plasată pe piață în urma investigării publicului țintă folosind sondaje de opinie.

Strategiile de mediatizare oferă vizibilitate actorului politic în spațiul mediatic. Acesta

trebuie să își gestioneze imaginea în așa fel încât să facă față tuturor provocărilor. Fiecare post de

televiziune tinde să aibă o preferință politică, iar acest lucru poate fi atât în favoarea actorului

politic, cât și în defavoarea sa. Mai mult, Gosselin (1995) vorbește despre ,,habitusul televizual” al

publicului, ceea ce înseamnă predispozițiile acestuia în ceea ce privește receptarea discursului

politic (apud C.Beciu, 2000). Predispoziția reprezintă experiența televizuală a publicului pe care

acesta au avut-o până în prezent, experiență în urma căreia a păstrat în inconștient anumite

elemente practice cu ajutorul cărora acceptă sau respinge un discurs politic, emisiune etc; Pentru a

avea success, actorul politic ține cont în permanență de aceste predispoziții (C. Beciu, 2000).

Strategiile discursive sunt împrumutate mai ales din publicitate și show-business. Prin

aceste strategii se comunică electoratului ceea ce este considerat de actorul politic în cauză

important și ce se dorește să ajungă în mod deosebit la public. În practicarea acestor strategii se

utilizează atât limbajul verbal, cât și cel nonverbal astfel încât să orienteze opiniile publicului în

direcția dorită.

Așadar, comunicarea politică are o complexitate sporită, pe de o parte, datorită multitudinii

de interlocutori implicați în această rețea de mesaje ce aparțin unor actori sociali diferiți (C. Beciu,

2002) și, pe de altă parte, datorită limbajului politic care se remarcă prin caracteristicile sale:

capacitatea de a convinge și conținutul ideologic (R. Zafiu, 2007).

Rodica Zafiu (2007, 16) este de părere că limbajul politic reprezintă o arie de cercetare

controversată, individualizându-se prin stilurile funcționale specifice. Acest tip de limbaj este

asemănător celui jurnalistic, ,,interferează cu cel juridic – mai ales în activitatea parlamentară; și cu

cel administrativ – în guvernare și administrație.” Deși este greu de definit din punct de vedere al

trăsăturilor lingvistice, limbajul politic poate fi ușor recunoscut datorită situațiilor în care este

adoptat și vocabularului specific.

În cazul limbajului politic cea mai importantă funcție este cea conativă, deoarece se

urmărește ,,persuadarea interlocutorilor, modificarea opiniilor, a atitudinilor și chiar a acțiunilor

acestora.” (R. Zafiu, 2007, 17). Discursul politic, dintre toate tipurile de discurs, este construit

astfel încât să producă modificări în realitate, să influențeze electoratul și actorii sociali implicați,

schimbându-le opiniile, atitudinile sau comportamentele.

Discursul politic trebuie să comunice faptele de interes public, ,,interpretarea corectă a

acestora” (C. Beciu, 2002, 93). Este vital pentru imaginea și cariera unui om politic să fie perceput

permanent într-un mod pozitiv, ca cel care spune ,,adevărul” atât în general, cât și în diferite

situații de moment (C. Beciu, 2002). Pentru că este important pentru actorii politici să își formeze

crediblitatea, aceștia au tendința de a promite cu ușurință oamenilor, fiind astfel condamnate

afirmațiile, argumentele și promisiunile făcute de aceștia (C. Beciu, 2000).

Un alt aspect distinctiv al discursului politic este convenționalitatea – orice discurs

cuprinde argumente specifice în funcție de insituția pe care o reprezintă persoana care ţine

discursul: minister, partid, comisie, președenție, sindicate etc. și imaginea sa în spațiul public (C.

Beciu, 2002). Transmis în mod direct sau prin mijloacele de comunicare în masă ale societății

moderne, discursul politic urmărește persuadarea publicului țintă printr-o activitate lingvistică

atent elaborată (R. Zafiu, 2007).

Obiectul de studiu al discursului politic este reprezentat de strategiile de comunicare pe

care actorul politic le activează atunci când dorește sa disemineze informații. Este o misiune

dificilă pentru un politician să își construiască singur credibilitate în fața electoratului, însă dacă

înainte ,,adevărul” discursului politic se baza pe criterii ideologice, în lumea contemporană mass

media dispun de o tehnologie care permite producerea unor ,,imagini adevărate” (C. Beciu, 2000).

Vizibilitatea în spațiul public a conducătorilor politici era condiționată înainte de secolele XV-XVI

de un spațiu comun în care se afla atât publicul cât și vorbitorul (J. B. Thompson, 2005). ,,Însă

odată cu dezvoltarea industriei imprimării în secolele XV-XVI în Europa și a diferitelor tipuri de

mass media electronice în secolele XIX-XX”, spațiul public a început să capete altă formă (J. B.

Thompson, 2005, 34). Astfel, actorii politici aveau nevoie din ce în ce mai mult de un tip de

viziblitate care să fie detașată de prezența fizică. În această nouă formă de vizibilitate media,

câmpul vizual nu mai este constrâns de proprietățile temporale și spațiale, ci este conturat de

proprietățile mass media, de o gamă largă de tehnologii: unghiuri ale camerei, procese de editare,

interese și priorități organizaționale (J. B. Thompson, 2005). Complexitatea relației dintre

viziblitate și puterea politică a făcut din mass-media elementul principal de orientare al opiniei

publice.

Astăzi spațiul public a căpătat o configurație mult mai complexă față de cea a secolelor

anterioare. Configurația scoate în evidență imaginea actorilor politici prin tehnici și metode atent

selecționate, dar pe de altă parte publicul este condiționat să creadă și să vadă ceea ce mass media

oferă. Informațiile transmise sunt deja prelucrate și nu ajung în forma lor brută la public pentru ca

aceștia să fie capabili să decidă singuri cum să interpreteze evenimentele petrecute.

,,Discursul politic este studiat în legătură cu relațiile de putere și cu manipularea” spune

Rodica Zafiu (2007, 13). Manipularea este o tehnică de ,,influențare a subiecților umani (indivizi,

grupuri, mulțimi umane) în vederea realizării unor acțiuni în discordanță cu propriile scopuri, fără

ca aceștia – subiecții umani – să conștientizeze discrepanța dintre propriile scopuri și scopurile

îndepărtate ale celor care îi influențează” (S. Chelcea, 2000, 122). Astăzi, mass media apelează des

la tehnica manipulării în masă. Jean Baudrillard afirmă că majoritatea indivizilor tind

să ,,consume” politica aproape în același mod în care folosesc alte produse ale culturii de masă.

Acest lucru se datorează în mare parte discursurilor politice mediatizate care au devenit

unidirecționale, de la elite către mase, si nenegociabile (J. Baudrillard, 2008).

Urszula Okulska și Piotr Cap (2010) discută despre modul în care mass media, în

competiția sa pentru cititori/spectatori, a contribuit semnificativ la perpetuarea unei viziuni

distorsionate și simplificate asupra politicii. Comercializarea media, mai precis ascendența

popularității presei de scandal și a talk-show-urilor ieftine, a schimbat calitatea discursului politic.

Limbajul politic este criticat de Norman Fairclough și Ruth Wodak (1997), Teun Adrianus

Van Dijk (1985), Paul Chilton (2004), Ruth Wodak (2009) prin intermediul analizei critice a

discursului (critical discourse analysis – CDA). Autorii analizează textul în funcție de termenii

morali, intenționalitate și responsabilitate, identificând plasarea ideologică a textului. Pentru că

este în natura discursului politic să persuadeze și să ofere informații cu privire la raporturile de

putere, prezintă mai mult interes analizarea modului în care acesta a fost construit, fundamentat

ideologic și cum funcționează din punct de vedere persuasiv (F. Ferrari, 2007). Așadar,

cercetătorii (Adrianus Van Dijk, Paul Chilton) sunt interesați de evaluarea eficacității persuasiunii

în discurs în ceea ce privește strategiile folosite (cf. F. Ferrari, 2007).

Persuasiunea este ,,crearea împreună a unei stări de intensificare între sursă și receptor, ca

urmare a utilizării simbolurilor” (C. U. Larson, 2003, 26). De altfel, persuasiunea nu presupune

obligativitatea de a întreprinde anumite acțiuni, ci urmărește să ofere argumente logice prin care

influențează emoțional receptorul să își asume acțiunile respective. William Rhys Roberts (1924)

prezintă în lucrarea sa The Works of Aristotle teoria aristotelică a persuasiunii conform căreia

persuasiunea este condiționată de crediblitatea pe care o oferă sursa (ethos), apelul emoțional pe

care aceasta îl realizează (pathos), de apelul logic (logos) sau o combinație între acestea (apud C.

U. Larson, 2003).

Există două modele reprezentative folosite în procesul de persuadare: modelul SMCR al

persuasiunii și modelul persuasiv al lui Hugh Rank (1976).

Modelul SMCR al persuasiunii este cel mai simplu model al comunicării și aparține lui

Claude Shannon și Warren Weaver (1949). Acesta este alcătuit dintr-o sursă care se mai numește

si agent persuasiv, care codifică un mesaj și îl transmite prin intermediul unui canal de comunicare

receptorului, care primește informația și îi adaugă propria interpretare (vezi și C. U. Larson, 2003).

Modelul persuasiv al lui Hugh Rank (1976) implică în principal folosirea a două strategii

de către sursă pentru a transmite mesajul receptorului: fie prin intensificarea anumitor caracteristici

ce se doresc a fi transmise, fie prin minimalizarea anumitor aspecte (C. U. Larson, 2003). Sunt

folosite adesea ambele strategii.

Actorii politici utilizează în discursurile lor strategii precum: intensificarea propriilor

aspecte pozitive, intensificarea punctelor slabe ale adversarilor, minimalizarea propriilor

vulnerabilități și minimalizarea punctelor forte ale adversarilor (C. U. Larson, 2003). În ceea ce

privește tacticile folosite, liderii politici utilizează compunerea, repetiția sau asocierea pentru a

scoate în evidență aspectele personale dorite sau omisiunea, confuzia sau diversiunea pentu a

evidenția punctele slabe ale adversarilor și a minimaliza propriile aspecte negative (C. U. Larson,

2003)

Repetiția este o modalitate de a reliefa aspectele pozitive sau negative ale unui individ sau

produs printr-o repetare continuă. Spre exemplu, în cadrul procesului din 1999 destinat lui Bill

Clinton cei care au susținut ședința de judecată repetau în mod continuu acele pasaje din declarația

Marelui Juriu care îl acuzau pe fostul președinte de mărturie mincinoasă (C. U. Larson, 2003). În

acest fel, era subliniată dorința de a-l condamna pe președinte prin intensificarea aspectelor

negative ale comportamentului acestuia.

Asocierea este un procedeu ce cuprinde trei elemente: ,, (1) o cauză, un produs sau un

candidat/ă asociat cu (2) un obiect deja agreat sau respins de către (3) public” (C. U. Larson, 2003,

33). Spre exemplu, asocierea unui actor politic cu acțiuni de ajutorare a persoanelor afectate de

calamitățile naturale, îi va crea o imagine de ,,salvator” în mintea electoratului.

Compunerea se referă la modificarea formei mesajului transmis pentru a intensifica

propriile calități sau pentru a intensifica punctele slabe ale adversarilor. Spre exemplu, într-o

campanie electorală, afișele prezintă candidatul în așa fel încât să determine simpatie față de

acesta. Unghiul coborât din care este făcută fotografia candidatului îl arată ca având o înălțime

peste medie, mai mare decât cea reală (C. U. Larson, 2003).

Omisiunea reprezintă ocolirea anumitor informații care ar putea aduce în prim plan

propriile vulnerabilități sau ar scoate în evidență puncte forte ale adversarilor. În cazul procesului

Bill Clinton menționat anterior, acuzarea a omis să precizeze că dovezile aduse împotriva

președintelui cu privire la mărturia mincinoasă a acestuia nu erau relevante din punct de vedere

juridic și de aceea nu puteau fi interpretate ca neadevăruri (C. U. Larson, 2003).

Diversiunea este o tactică ce constă în distragerea atenției de la recunoașterea punctelor

forte ale adversarului sau a defectelor proprii (C. U.Larson, 2003). Acest lucru se realizează prin

folosirea unei discuții secundare pe altă temă. Tehnica este numită și ,,cal troian” și are scopul de a

schimba subiectul discuției principale, care putea fi un pericol prin evidențierea calităților

adversarului sau propriilor puncte slabe (C. U.Larson, 2003). Spre exemplu, în procesul lui Bill

Clinton, senatorul Dale Bumpers a spus un banc prin intermediul căruia dorea să demonstreze că

nimeni nu este perfect și poate avea la rândul său abateri de la regulile de conduită. Prin această

intervenție, senatorul a creat o diversiune care să distragă atenția de la gravitatea acuzației.

Confuzia este o modalitate de a oferi răspunsuri ambigue, care induc în eroare publicul

prin intermediul unui jargon necunoscut de aceștia (C. U. Larson, 2003). Așadar, prin analizarea

acestor aspecte se poate observa multitudinea de tehnici adoptate de actorii politici pentru a

persuada electoratul cu privire la abilitățile lor de lideri și de disceditare a adversarilor.

Într-o altă clasificare a strategiilor folosite în discursul politic, Ruth Wodak (2009) discută

despre: 1)strategiile referențiale; 2)startegiile predicaționale; 3)strategiile argumentative;

4)strategiile de reprezentare discursivă și 5)strategiile de intensificare-atenuare (R. Wodak, 2009).

Cu ajutorul strategiilor referențiale sunt construiți și reprezentați actorii sociali, spre

exemplu, prin creearea grupurilor de apartenență (in-groups) și grupurilor de referință (out-groups)

(R. Wodak, 2009). Acest lucru este realizabil printr-o serie de procedee de clasificare, printre care

metaforele, metonimia și sinecdocele sub forma unei părți luate din întreg (pars pro toto) sau sub

forma unui întreg folosit să descrie o parte (totum pro parte) (R. Wodak,2009). Spre exemplu,

într-un discurs politic din Marea Britanie vorbitorul nu va folosi expresia ,,Parlamentul Marii

Britanii”, ci ,,Westminster”. Un alt exemplu, de sinecdocă de această dată, este reprezentat de

folosirea în discurs a unei expresii precum ,,cele mai luminate creiere din țară”, ,,creiere”

reprezintând oamenii cu minți strălucite. În cazul utilizării acestor strategii, se va observa o

frecvență mai mare a gesturilor metaforice și chiar a emblemelor.

În al doilea rând, actorii sociali ca membrii ai mai multor grupuri sociale sunt caracterizați

din punct de vedere lingvistic prin predicații. Strategiile predicaționale pot fi realizate, spre

exemplu, ca atribuiri evaluative ale trăsăturilor pozitive și negative în forma lingvistică a

predicațiilor implicite sau explicite. Aceste strategii urmăresc să eticheteze actorii sociali într-o

manieră pozitivă sau negativă, asemănându-se astfel cu strategiile referențiale (R. Wodak, 2009).

Prin strategiile argumentative, atribuțiile pozitive sau negative sunt justificate. Spre

exemplu, poate fi sugerat faptul că incluziunea sau excluziunea politică și socială a politicienilor

sau a indivizilor este legitimă (R. Wodak, 2009).

În al patrulea rând, Ruth Wodak (2009) discută despre strategiile de reprezentare

discursivă prin care vorbitorii își exprimă implicarea în discurs și punctul de vedere în raportarea,

descrierea, nararea și citarea evenimentelor sau declarațiilor relevante. Aceste strategii implică

utilizarea de către actorul politic a unor elemente de comunicare nonverbală, precum gesturi

deictice sau de arătare, metaforice prin care se reprezintă cu ajutorul gesturilor mâinii o idee

abstractă și gesturi coezive, care oferă continuitate discursului (D. McNeill, 1985, apud L. Ivan,

2008).

Nu în ultimul rând, sunt folosite în construirea discursivă a identităților strategiile de

intensificare, pe de-o parte și strategiile de atenuare, pe de altă parte. Ambele strategii ajută în

procesul de calificare și modificare a condiției epistemologice a unei propoziții prin intensificarea

sau atenuarea forței ilocuționare a declarațiilor (R. Wodak, 2009). Aceste strategii pot fi un aspect

important al discursului în măsura în care acestea ,,piperează” sau oferă o notă calmă prezentării.

Din punct de vedere nonverbal, oratorul va folosi cu preponderență ilustratorii în strategiile de

intensificare pentru a completa mesajul verbal și a transmite publicului exact ceea ce dorește să

sublinieze în discursul său (P. Ekman și W.V. Friesen, 1969).

O altă clasificare relevantă a strategiilor în discursul politic este cea oferită de Camelia

Beciu (2002, 93) care susține faptul că ,,un discurs politic nu poate fi conceput în mod constant

drept o abatere majoră de la afirmațiile și argumentele anterioare, cele prin care omul politic se

legitimează în mod obișnuit”. Așadar, există o serie de strategii care, de-a lungul timpului, s-au

putut identifica constant în aceleași situații discursive, căpătând astfel o formă standardizată.

Narațiunea este strategia discursivă folosită cel mai des în timpul campaniilor electorale.

Această strategie se referă la faptul că discursul politic în timpul campaniilor este cel mai adesea

constituit sub forma unei narațiuni (C. Beciu, 2002). Utilizând această strategie, actorul politic

beneficiază de o coerență sporită, datorită evenimentelor prezentate sistematic și poate da

discursului, în același timp, o nota ,,dramaturgică” prin faptele care alimentează o miză, un conflict

sau o intrigă. Coerența și prezentarea sistematică sunt redate la nivel nonverbal de actorul politic

prin gesturi coezive.

,,Limbajul personalității” este o strategie dezvoltată de mass media prin care echipele de

consultanță urmăresc punerea în evidență a personalității actorului politic, formarea personajului

politic. Camelia Beciu (2002) afirmă că din anumite puncte de vedere, discursul politic a

devenit ,,non-politic” deoarece se pune accentul pe latura psihologică individuală sau colectivă.

Aceată strategie îsi are originea în lumea americană a anilor cincizeci. Spre exemplu, Hart (1999)

consideră că politica nu trebuie discutată în abstract; actorul politic astăzi poate avea totul iar

maine nu (apud C. Beciu, 2002).

Argumentația periferică este un concept introdus în literatura de specialitate de Gilles

Gauthier (1995) și este folosit des în discursul politic cu privire la adversarii politici (apud C.

Beciu, 2002). Conceptul se referă la neacceptarea anumitor afirmații ale interlocutorului deoarece

acesta nu are capacitatea morală de a le avansa (C. Beciu, 2002). În discurs se vor observa

elemente de comunicare nonverbală, precum gesturi emblemă, ilustratori sau gesturi metaforice.

Argumentația naționalistă este o altă strategie discursivă folosită, de această dată, în

cazul în care actorul politic dorește să legitimeze acțiuni care lezează interesele unei părți din

electorat sau acțiuni cu o popularitate redusă (C. Beciu, 2002). Discursul naționalist utilizează

argumente periferice pentru a desemna o situație fără implicații politice sau ideologice, agenda

publica fiind redusă la ,,salvarea identității naționale și a statului național”. Acesti tip de discurs

este des folosit în mai multe spații socio-culturale pentru că electoratul regăsește aici eroii si

faptele din imaginarul colectiv.

Din punct de vedere retoric, discursul naționalist cuprinde elemente precum: comunicarea

conversațională, politica miraculoasă, moralitatea anti-politică, alegerea destinatarului, tonalitatea,

comportamente de enunțare, retorica surselor oculte.

Comunicarea conversațională este un element al discursului naționalist care se referă

la ,,gândirea convențională la nivelul imaginarului social, respectiv temele, argumentele și

explicațiile care întrețin conversația, precum și toate rețelele informale de comunicare

interpersonală” (C. Beciu, 2002, 96). Discursul naționalist este considerat mai plauzibil față de alte

tipuri de discurs, pentru că publicul se lasă convins mai degrabă de ceea ce este inaccesibil,

misterios decât de afirmații empirice.

Politica miraculoasă ca element al retoricii naționaliste se referă la liderii politici care iau

măsuri revoluționare si sunt văzuți de electorat ca cei care oferă în mod miraculos echilibrul

societății prin ,,acte excepționale precum: salvarea, recuperarea, disoluția, instaurarea, lichidarea

etc” (C. Beciu, 2002, 97).

Un alt element al retoricii naționaliste este moralitatea anti-politică, conform căreia liderii

politici naționaliști se considera anti-politicieni, participarea la acțiunea guvernamentală fiind

nepotrivită funcției lor mesianice în stat. Liderii naționaliști se consideră ,,deasupra intereselor de

partid” (C. Beciu, 2002, 97).

Prin alegerea destinatarului în discursul naționalist, liderii politici se adresează numai

electoratului care are înclinații cu adevărat patriote, făcând deseori diferența în discursul lor

între ,,adevărații patrioți” și ,,trădătorii” societății (C. Beciu, 2002).

Tonalitatea este diferită față de cea folostiă într-un discurs democratic. Se folosește o

tonalitate impunătoare, violentă și tranșantă care alternează cu o gesticulație intensă. Plecând de la

premisa că ,,se spune lucrurilor pe nume”, liderii națonaliști demască inamicii politici punând chiar

în pericol societatea (C. Beciu, 2002).

În retorica naționalistă sunt reprezentative cuvinte precum ,,a dezvălui”, ,, a demasca”, ,,a

avertiza” sau ,,a proclama”. Acestea formează un comportament de enunțare prin care liderii

naționaliști își crează un statut superior față de ceilalți: ,,o cunoaștere, o capacitate de acțiune, o

statură morală și spirituală excepționale” (C. Beciu, 2002, 97).

Prin retorica surselor oculte se evidențiază faptul că discursul naționalist nu se bazează pe

argumente convenționale, care conțin informații publice și o pregătire economică, juridică, socială

și statistică a liderilor politici, ci se bazează pe informații private prezentate de lideri sub forma

unui ,,scenariu”, informații ce nu pot fi verificate în mod convențional. Așadar, discursul

naționalist este considerabil diferit față de argumenația convențională, pentru că ,,nu exploatează o

agendă publică, ci imaginarul social referitor la forțe și proiecte oculte ˗ considerate adevărate

cauze ale realității politice și sociale” (C. Beciu, 2002, 97).

Așadar, strategiile discursive sunt importante în cariera actorilor politici deoarece scopul

comun al liderilor este același: de a-și forma cu ajutorul strategiilor discursive o imagine care să

genereze încredere și implicit o imagine favorabilă pe scena politică. Sociologul Erving Goffman

(2007) a identificat și a elaborat șapte elemente importante cu privire la prestația profesioniștilor în

domeniile sau organizațiile de care aparțin. Ne vom opri asupra a trei cele mai importante elemente

legate de viața de zi cu zi a politicienilor, și anume credibilitatea, dramatizarea și mistificarea.

Credibilitatea joacă un rol important pe scena politică, ,,cu toate că este aproape imposibil

pentru ceilalți să își dea seama daca interpretul actului de comunicare este sincer sau nu; audiența

nu poate decât să analizeze obiectiv elementele vizibile ale discursului și doar să încerce să

ghicească starea interioară a actorului politic” (R. Wodak, 2009, 8). Goffman susține că ,,masca”

sau ceea ce se află ,,în fața” actorului politic este un stil generalizat, standardizat și transferabil prin

care acesta controlează modul prin care audiența îl percepe (E. Goffman, 2007). În această

interpretare adevărată sau falsă a actorului politic nu contează atât de mult discursul în sine, cât

dacă respectivul actor politic este cel în măsură să țină acel discurs. Actorul politic construiește

trăsături de caracter care au un sens normativ (cultural, tradițional). Pe scena politică, unde

vizibilitatea este un factor determinant pentru obținerea încrederii audienței, mai sunt și alte cateva

elemente importante: aspectul, poziția (scena, recuzita și locația) și comportamentul. Așadar, sunt

importante atât ,,credibilitatea cît și masca adoptată pentru a capta atenția publică; politicienii

trebuie să acționeze într-o manieră credibilă și aspectul lor să fie în conformitate cu așteptărilor

publicului” (R. Wodak, 2009, 8).

Dramatizarea (dramatic realization) inițiată în științele sociale de Erving Goffman (2007)

este un model conform căruia ,,viața este ca teatrul”. Acest model prezintă un interes major față de

cum se construiește socialul ,,la nivelul interacțiunilor directe de zi cu zi” (G. Jderu, 2004, 34),

interacțiuni ce pun accentul pe principiul prezentării sinelui, numit de Erving Goffman

(2007) ,,managementul impresiei”. În discursul politic, acest lucru înseamnă modul în care

persuasiunea este folosită strategic de către actorul politic pentru a părea ceea ce dorește în ochii

celorlalți. Un bun orator trebuie să transmită întotdeauna semnalele potrivite, însă dacă este înțeles

greșit de către audiență este necesar să știe cum să stăpânească situația și, în același timp, să nu

afecteze cursul normal al prezentării sale. Cu toate acestea, semnalele retorice derutante pot duce

la pierderea încrederii audienței. Spre exemplu, Ruth Wodak (2009) consideră că o glumă spusă în

momentul nepotrivit poate avea efecte iremediabile asupra imaginii actorului politic. Momentul

trebuie să fie ales întotdeauna cu grijă. Barrack Obama își alege un moment potrivit pentru a glumi

în discursul său despre conflictul cu milionarul Donald Trump în timpul cinei cu ,,Asociația

Ziariștilor Casei Albe” (WHCA). Această asociație reprezintă corpul de presă al Casei Albe, care

organizează în fiecare an un dineu în vederea obținerii de fonduri pentru bursele WHCA1.

Conflictul celor doi a permis președintelui să aibă o abordare relaxantă și amuzantă în discursul

său, pentru că problema respectivă nu avea o importanță majoră pentru țară atât în viziunea lui cât

și a publicului american2.

Mistificarea se referă la ascunderea intenționată a anumitor informații față de public

pentru a crește interesul audienței sau pentru a evita divulgarea unor informații care ar putea dăuna

oratorului (R. Wodak, 2009). Goffman afirmă că ,,mistificarea înseamnă menținerea unei distanțe

sociale care păstrează audiența într-o stare de venerație față de orator” (E. Goffman,2007). Este

interesant de observat modul în care sunt oferite cunoscătorilor sugestii sau aluzii în legătură cu

evenimente importante și de multe ori chiar secrete care pot fi divulgate la un moment dat

publicului în mod intenționat sau nu (R. Wodak, 2009). Secretele sunt importante în fiecare

organizație și indica relațiile de putere – între cunoscători și cei care nu au acces la informații

importante. Mistificarea este folostiă adesea pentru a atrage atenția mass media (R. Wodak, 2009).

Spre exemplu, președintele Traian Băsescu în unul dintre discursurile sale recente cu privire la

alegerea prim-ministrului nu dorea să ofere prea multe informații despre acesta. Numele prim-

ministrului Răzvan Ungureanu a urmat să fie făcut public în zilele următoare, lăsând între timp

o ,,aură” de mister afirmațiilor sale și captând atenția mass media și a publicului.

Așadar, discursul politic oferă o perspectivă complexă asupra modului în care actorii

politici acționează pentru a obține credibilitate în rândul electoratului (audienței) prin intermediul

unor strategii bine puse la punct, strategii atent analizate de specialiști. Astăzi, spațiul mediatic este

principalul mijloc de construire a tehnicilor de credibilitate prin intermediul cărora politicienii

crează ,,imagini adevărate” (C. Beciu, 2000).

1 http://whca.net/index.htm, accesat la data 15.10.2012, 10:32

2 http://versedonline.com/president-barack-obama-addresses-donald-trump-during-whca-dinner/, accesat la data 15.10.2012, 11:00