052012

mai 2012 Actualitatea Creştină 1

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale

Gânduri din mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea

În luna mai a acestui an se celebrează a 46-a zi Mondială consacrată Comunicaţi-ilor Sociale iar mesajul papal intitulat „Tăcere şi cuvânt: cale a evanghelizării” ne împărtăşeşte câteva gânduri ale Suveranului Pontif asupra unui aspect al procesului uman al comunicării care trebuie reamintit mai ales în timpurile noastre. „Este vorba despre relaţia dintre tăcere şi cuvânt: două momente ale comunicării care trebuie să fie în echilibru, să se succeadă şi să se integreze pentru a obţine un dialog autentic şi o apropiere profundă între persoane”. Căci experienţa arată că atunci când tăcerea şi cuvântul se exclud reciproc, comunicarea se deteriorează; în schimb, atunci când stau alături înţelegându-se reciproc, comunicarea capătă valoare tot mai mare.

„Tăcerea este parte integrantă a comunicării şi fără de ea nu există cuvinte pline de conţinut. În tăcere ascultăm şi ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, în ea se nasc şi sunt aprofundate gândurile, prin ea înţelegem cu o mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce aşteptăm de la altcineva, prin ea alegem cum să ne exprimăm. Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reuşim să nu rămânem legaţi, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre. În acest fel se deschide un spaţiu de ascultare reciprocă şi se poate lega o relaţie umană mai consistentă”. Peste frumuseţea acestui elogiu adus tăcerii, recunoaştem importanţa adevărurilor pe care le subliniază Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea. În orice experienţă, dar mai ales în cea a iubirii, tăcerea dă expresie mai puternică gestului şi trăsăturilor chipului. Prin tăcere se exprimă bucuria, grijile, su-ferinţa, care află în ea o formă de exprimare deosebit de intensă. Din tăcere izvorăşte o comunicare mai exigentă, o claritate mai mare în a deosebi ceea ce este important de ceea ce este inutil ori în plus, un „ecosistem” care să ştie să echilibreze tăcerea, cuvintele, imaginile şi sunetele.

„O mare parte din dinamica actuală a comunicării este orientată spre întrebări în căutare de răspunsuri. Motoarele de căutare şi reţelele sociale constituie punctul de plecare al comunicării pentru multe persoane care caută sfaturi, sugestii, infor-maţii, răspunsuri. În zilele noastre, Internetul devine tot mai mult locul întrebărilor şi răspunsurilor; ba chiar, adesea omul contemporan este bombardat de răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-a pus vreodată şi la nevoi pe care nu le simte. Tăcerea este preţioasă pentru a favoriza discernământul necesar dintre numeroşii stimuli şi multele răspunsuri pe care le primim, tocmai pentru a recunoaşte şi a focaliza în-trebările cu adevărat importante. În lumea complexă şi variată a comunicării iese în evidenţă, totuşi, atenţia pe care multe persoane o acordă întrebărilor ultime ale existenţei umane: cine sunt? ce pot afla? ce trebuie să fac? ce să sper?” Pentru ca să dea sens şi speranţă vieţii, omul nu se poate mulţumi cu un simplu şi tolerant schimb de opinii sau cu un răspuns grăbit, superficial.

„Trebuie să acordăm atenţie diferitelor forme de site-uri, aplicaţii şi reţele sociale care-l pot ajuta pe omul de astăzi să trăiască momente de reflecţie şi de interogare autentică, dar şi să găsească spaţii de tăcere, ocazii de rugăciune, de meditaţie ori de împărtăşire a Cuvântului lui Dumnezeu”. Dumnezeu vorbeşte şi prin intermediul tă-cerii sale. Iar dacă Dumnezeu îi vorbeşte omului şi prin tăcere, fără îndoială că şi omul poate descoperi în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu. Vorbind despre măreţia lui Dumnezeu, limbajul nostru pare a fi întotdeauna nepotrivit şi face astfel loc contemplării în tăcere, care ne cufundă în izvorul Iubirii, care ne îndrumă spre aproapele nostru pentru a-i simţi suferinţa şi a-i oferi lumina lui Cristos.

În contemplarea în tăcere devine şi mai prezent Cuvântul veşnic, prin care a fost creată lumea, şi acel plan al mântuirii pe care Dumnezeu îl împlineşte prin cuvinte şi gesturi de-a lungul întregii istorii a omenirii. Aşa cum aminteşte Conciliul Vatican II,

mai 2012Actualitatea Creştină2

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Revelaţia divină se împlineşte “prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrări-le şi luminează misterul conţinut în ele” (Dei Verbum, 2). Planul mântuirii culminează în persoana lui Isus care ne-a făcut cunoscut adevăratul chip al lui Dumnezeu Tatăl şi prin Crucea şi Învierea sa, ne-a făcut să trecem de la robia păcatului şi de la moarte, la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Întrebarea fundamentală asupra sensului omului află în Misterul lui Cristos răspunsul capabil să ofere pace neliniştii din inima omului.

„A ne educa pentru comunicare - continuă Sfântul Părinte în mesajul său pentru Ziua Mondială pentru Comunicaţiile Sociale - înseamnă a învăţa să ascultăm, să contemplăm, nu doar să vorbim, iar acest lucru este deosebit de important pentru cei care evanghelizează: tăcerea şi cuvântul sunt ambele elementele esenţiale şi integrante ale acţiunii comunica-tive a Bisericii, pentru o vestire reînnoită a lui Cristos în lumea contemporană”.

Încheindu-şi mesajul dat Bisericii cu această ocazie, Sfântul nostru Părinte Benedict al XVI-lea încredinţează Sfintei Fecioare Maria întreaga lucrare de evanghelizare pe care Biserica o înfăptuieşte prin mijloacele de comunicare socială.

Ioan ROBUArhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

Restituirea bunurilor confiscate în mod abuziv de regimul comunisteste un act de dreptate

Episcopii romano-catolici din România dezaprobămăsurile anunţate de ministrul Bogdan Drăgoi

Bucureşti, nr. 37 /18.04.2012

Episcopii romano-catolici din România au luat act de intenţia Guvernului României de a modifica, din nou, legislaţia care reglementează restituirea bunurilor confiscate în mod abuziv de către regimul comunist, şi îşi exprimă dezacordul faţă de măsurile legislative anunţate public de domnul Bogdan Drăgoi, ministrul Finanţelor Publice.

„Restituirea bunurilor confiscate în mod abuziv de regimul comunist este un act de dreptate şi nu un privilegiu ori o concesie a Statului Român. Prin măsurile anunţate de Guvern se dovedeşte încă o dată că actuala conducere a Statului Român nu doreşte soluţionarea corectă şi dreaptă a problemei naţionalizărilor abuzive din timpul regimului comunist, problemă tergiversată de mai bine de două decenii. Anularea, prin lege, a restituirii în natură a bunurilor naţionalizate este de fapt o altă naţionalizare şi o continuare a practicii regimului comunist, încălcându-se din nou dreptul de proprietate. Şi când spun aceasta, mă gândesc nu numai la Biserica Catolică, ci şi la atâţia români care de mai bine de 20 de ani aşteaptă cu speranţă să reintre în posesia bunurilor confiscate de comunişti, iar acum se trezesc în faţa unui nou jaf”, a declarat Înaltpreasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti şi preşedintele Secţiei Latine a Conferinţei Episcopilor din România.

Biserica Catolică a fost o victimă a regimului comunist, care i-a preluat abuziv atât locaşurile de cult cât şi imobi-lele în care-şi desfăşura misiunea socială: spitale, cămine, centre de învăţământ şi educaţie şi altele asemenea, astfel fiindu-i împiedicată exercitarea liberă a cultului cât şi manifestarea sa socială şi educativă. La o astfel de împiedicare se tinde şi în prezent prin noua lege. Noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele cărora li s-au restituit deja în natură bunurile şi persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a imobilelor, dar cărora nu le-au fost soluţionate încă cererile. Simpla împrejurare de fapt a soluţionării cu întârziere a cererilor nu justifică pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură a imobilelor, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 830/2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 559/24.07.2008.

Încălcarea principiului nediscriminării se face şi prin plafonarea prin noua lege a despăgubirilor la un cuantum maxim de 15% din valoarea reală a bunului.

Episcopiile Romano-Catolice din România au depus până în prezent 1024 (o mie douăzeci şi patru) dosare de retrocedare (Arhidieceza de Bucureşti – 26, Arhidieceza de Alba Iulia – 476, Episcopia de Iaşi - 18, Episcopia de Timişoara – 168, Episcopia de Oradea – 157, Episcopia de Satu Mare – 179). Chiar dacă am socoti – în mod absurd – că aceste imobile revendicate de diecezele romano-catolice ar valora fiecare un milion de euro, tot am fi departe de cele peste 8 miliarde de euro pe care ministrul Finanţelor Publice, domnul Bogdan Drăgoi, a declarat zilele trecute că le pretinde Biserica Romano-Catolică în dosarele de retrocedare. Considerăm declaraţiile publice referitoare la cererile Bisericii Romano-Catolice o încercare de deturnare a atenţiei opiniei publice de la adevărata problemă în procesul de retrocedare a bunurilor confiscate de regimul comunist.

Pr. Eduard Mihai CoşaSecretar general

COMUNICAT DE PRESĂ


ACTUALITATE

„Să facem ca mass-media catolică să funcţioneze mai bine”. Această do-rinţă a stat, încă de la început, la baza tuturor întâlnirilor la nivel naţional ale operatorilor din mass-media catolice din România. După o primă întâlni-re la Sinaia, în anul 2000, la care au participat reprezentanţi din Arhiepi-scopia Romano-Catolică Bucureşti, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba-Iulia, Dieceza de Iaşi, Eparhia de Cluj-Gherla şi Eparhia de Oradea, începând cu anul 2002, întâlnirile na-ţionale au devenit anuale, ajungând în acest an, 2012, la cea de a 12-a ediţie.

Deşi cu caracter restrâns, întâl-nirea de la Sinaia, din 2000, a fost ca o sămânţă pentru toată colaborarea ulterioară a reprezentanţilor mass-media catolice din diferite dieceze. Întrucât stabilirea unor întâlniri faţă în faţă era mai dificilă, şi din dorinţa de a comunica mai rapid şi mai puţin costisitor (iniţial comunicarea între re-prezentanţii mass-media ai diferitelor dieceze se realiza mai mult telefonic), la iniţiativa domnului Radu Capan, fondator şi realizator al site-ului Ca-tholica.ro, a fost creat pe internet (pe yahoo.com) un grup de discuţii botezat Mediacat. Scopul principal al grupului era acela – şi a rămas valabil şi astăzi – de a strânge legăturile dintre operatorii din mass-media catolice din Româ-nia. În primul mesaj postat pe grupul Mediacat, la 9 mai 2002, Radu Capan amintea dorinţa care îi unea pe toţi cei din grupul Mediacat: „Să facem mass-media catolică să meargă mai bine”. Aceasta însemna coordonarea la nivel naţional a traducerilor; rezolvarea anu-mitor probleme comune şi de interes naţional; anunţarea unor evenimente mari.

Încet-încet, numărul membrilor Mediacat a crescut: la 11 iulie 2002 erau reprezentate deja trei dieceze romano-catolice ( Bucureşti, Iaşi şi Timişoara) şi patru eparhii greco-

catolice (Blaj, Oradea, Cluj, Lugoj), iar la 8 august, acestora li s-a adăugat Arhiepiscopia romano-catolică de Alba Iulia. Cu timpul grupul s-a lăr-git tot mai mult, ajungând să numere astăzi circa 60 de membri: laici, preoţi şi persoane consacrate implicate în mass-media catolice diecezane, ale unor congregaţii religioase ori orga-nizaţii catolice, sau persoane trimise de superiorii ecleziastici să studieze comunicaţii sociale.

Discuţiile pe Mediacat au ajutat la realizarea unor proiecte naţionale: sprijinirea site-ului Catholica.ro, Agen-da de telefoane (cu date de contact pen-tru toate diecezele şi eparhiile), editată de editura Presa Bună din Iaşi; o bază de date online a mass-media catolice din România – reviste, edituri, radiouri, site-uri; coordonarea la nivel naţional a traducerii documentelor Magisteriului Bisericii şi alegerea unei edituri cato-lice autorizate să tipărească documen-tele; realizarea site-ului profamilia.ro şi a revistei „Familia Creştină” – mai întâi în format tipărit şi apoi exclusiv în format electronic (ultimul număr apărut a fost cel din aprilie 2007); publicarea de cărţi în format electronic etc.

Prin intermediul grupului Medi-acat au fost organizate toate Întâl-nirile Naţionale ale Operatorilor din Mass-Media (INOMC). Întâlnirile sunt organizate în strânsă colaborare cu Conferinţa Episcopală Română (CER) şi au fost găzduite de diferite dieceze şi eparhii din ţară. Tocmai pentru a se sublinia strânsa legătură cu

Biserica locală, secretarul general al CER a fost unul dintre primii membri ai Mediacat şi mediatorul – mai ales în primii ani – între operatorii media şi episcopi. Ulterior, această misiune de mediere a fost preluată de Comisia pentru comunicaţii sociale a CER – condusă de ÎPS Ioan Robu –, prima comisie înfiinţată în cadrul CER, năs-cută din necesitatea pastorală resimţită de operatorii implicaţi în mass-media catolică. An de an, INOMC a fost un prilej bun pentru a strânge mai mult legăturile dintre diferiţii reprezentanţi ai mass-media catolice din ţară, dar şi pentru a le propune acestor un timp de pregătire profesională intensă.

În fiecare an, în cadrul INOMC au fost abordate diferite problema-tici şi teme, din diferite sectoare ale comunicaţiilor sociale, la care şi-au adus aportul profesionişti din ţară şi din străinătate. Astfel, s-a discutat pe mar-ginea magisteriului Bisericii referitor la mijloacele de comunicare socială, despre birourile de presă, despre rolul operatorilor media, despre educaţia media, despre radio, despre reţelele de socializare. Întâlnirea din acest an abordează tema provocărilor actuale cu care se confruntă Biserica în comunica-rea sa instituţională şi în comunicarea credinţei. Întâlnirea este găzduită de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, la mănăstirea călugărilor carmelitani desculţi de la Ciofliceni (Snagov), în perioada 7-10 mai.

Întâlnirea Naţională a Operatorilor din Mass-Media Catolice, ajunsă la cea de a XII-a ediţie

Cristina GRIGORE


ACTUALITATE

„Mă aflu pe ultima parte din drumul vieţii mele şi nu ştiu ce mă aşteaptă. Ştiu, însă, că lumina lui Dumnezeu există, că el a înviat, că lumina sa este mai puternică decât orice întuneric, că bunătatea lui Dumnezeu este mai tare decât orice răutate a acestei lumi. Aceasta mă ajută să merg mai departe cu siguranţă”: sunt cuvintele Papei Benedict al XVI-lea, rostite pe 16 aprilie, anul acesta, în ziua în care a împlinit 85 de ani. Au fost rostite la Sfânta Liturghie celebrată în privat, în Capela Paulină din Palatul apostolic, în prezenţa unor episcopi germani şi a mai multor personalităţi din Bavaria. O zi în care a fost înconjurat de prieteni şi de cei care au venit la Roma din pământul său natal, pentru a-i face din ziua de naştere o sărbătoare.

Cu 85 de ani în urmă, pe 16 aprilie 1927, când pentru credincioşii catolici de rit latin era Sâmbăta Mare, se năş-tea Joseph Ratzinger. A primit Botezul în aceeaşi zi, Papa mulţumindu-le părinţilor nu doar pentru darul vieţii, dar şi pentru că l-au făcut să se renască în aceeaşi zi prin apa Bo-tezului, întrucât, a explicat Sfântul Părinte: „Viaţa devine un adevărat dar, dacă împreună cu ea se poate dărui şi o promisiune ce este mai puternică decât orice ne-ar putea ameninţa, dacă este cufundată într-o forţă ce garantează că este un bine a fi om (…) Astfel, cu naşterea trebuie asociată renaşterea, certitudinea că într-adevăr a exista este un bine.”

„Un pontificat dramatic şi lumi-nos”: aşa a definit Monseniorul Bruno Forte, teolog italian, Arhiepiscop de Chieti-Vasto, cei şapte ani de când Benedict al XVI-lea se află la condu-cerea Bisericii. Un pontificat dramatic din cauza vremurilor tulburi în care s-a desfăşurat, a furtunilor sociale care se ţin lanţ în întreaga lume, a situaţiilor de criză la nivel mondial, nu doar a crizei economice, ci mai ales a celei morale; un pontificat dramatic şi din cauza acelor plăgi din interiorul Bisericii, care au dus la o anumită desfigurare a propriului chip şi chiar la punerea în pericol a misiunii sale evanghelizatoa-

re, prin discreditarea în faţa lumii şi, în unele cazuri, prin scăderea încrederii membrilor comunităţii bisericeşti.

Dar a fost şi continuă să fie şi un pontificat ferm şi curajos graţie slujirii umile a lui Benedict al XVI-lea. Vă amintiţi ce a spus Joseph Ratzinger de la balconul central al bazilicii Sfântul Petru, pe 19 aprilie, imediat după ce a fost ales să-i urmeze lui Ioan Paul al II-lea pe Scaunul lui Petru? Era ora 18.43 când, cu vocea plină de emoţie, Benedict al XVI-lea se prezenta Bisericii şi lumii ca „un umil lucrător în via Domnului”.

Cinci zile mai târziu, pe 24 aprilie 2005, Benedict al XVI-lea îşi începea ministeriul petrin, prezidând Sfânta Liturghie la altarul din faţa bazilicii Sfântul Petru, cu participarea unei mulţimi imense de credincioşi. Prima sa predică, în calitate de Papă, a fost una extinsă şi intensă, ca de început de pontificat, impregnată de claritate şi pro-funzime, cele două caracteristici care au marcat întreaga sa învăţătură ulterioară.

„Iar acum, în acest moment, eu, sărman slujitor al lui Dumnezeu, trebuie să preiau această sarcină

Benedict al XVI-lea: un Papă chemat să conducăbarca lui Petru în vremuri furtunoase


ACTUALITATE

nemaipomenită, care depăşeşte în mod real orice putinţă omenească. Cum voi face, cum voi fi în stare să reuşesc? Şi în mine se reînsufleţeşte conştiinţa că nu sunt singur. Ceata sfinţilor lui Dumnezeu mă ocroteşte, mă susţine şi mă con-duce. Rugăciunea voastră, îngăduinţa voastră, dragostea şi speranţa voastră mă însoţesc”: aceste cuvinte, pline de umilinţă, dar nu lipsite de încredere şi curaj, au revelat din primul moment deplina conştiinţă a lui Benedict al XVI-lea de a fi Servus servorum Dei (Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu), sentiment ce l-a însoţit mereu pe actualul pon-tif în ministeriul său petrin.

„Rugaţi-vă pentru mine”, a cerut atunci noul Papă, această cerere revenind mereu în dialogul dintre Păstorul Bisericii noastre şi credincioşi. O cerere însoţită întotdeau-na de îndemnul de a nu ne teme de angajare, de trudă şi sacrificiu, de a nu respinge fidelitatea, statornicia, umilinţa şi dăruirea în viaţa noastră de fii ai Bisericii.

„Rugaţi-vă pentru mine ca să nu fug de frică din faţa lupilor”, a fost intensa rugăminte a Păstorului Benedict al XVI-lea încă din primul moment al angajării sale, cunos-când prea bine pericolele care pândesc turma, pe cel care o conduce şi pe cei care îl ajută în misiunea sa. Şi nu au lipsit în aceşti 7 ani de pontificat momentele de înverşunare împo-triva Papei, cum n-au lipsit criticile şi contestaţiile injuste. Dar Benedict al XVI-lea şi-a continuat misiunea în modul său caracteristic, mergând înainte cu umilă perseverenţă şi încrezător în ajutorul Domnului. „Trebuie să suportăm faptul că unii vorbesc cu ferocitate – şi împotriva Papei se vorbeşte cu ferocitate – dar cu toate acestea trebuie să mergem înainte”, l-a consolat Benedict al XVI-lea, cu ocazia vizitei la penitenciarul Rebibbia, din 18 decembrie 2011, pe un deţinut care i s-a plâns Papei, spunându-i că lumea îi condamnă fără milă pe deţinuţi.

Înţelepciune şi curaj sunt cuvintele utilizate de cei mai mulţi dintre analiştii celor şapte ani de pontificat ai lui Benedict al XVI-lea. Teologul Joseph Ratzinger, cel care a condus pentru mult timp un dicasteriu vatican cu un spe-cific doctrinal, a ştiut să-şi asume pe deplin misiunea de păstor al Bisericii universale, într-un timp în care s-au abătut frecvente furtuni asupra Bise-ricii şi a lumii.

Realizând un succint bilanţ al celor şapte ani de pontificat, părin-tele Federico Lombardi, directorul Biroului de Presă al Sfântului Scaun, a amintit evenimentele cele mai importante: 23 de călătorii internaţi-onale în 23 de ţări diferite, la care se adaugă 26 de călătorii în Italia; patru Sinoade ale Episcopilor şi trei ediţii ale Zilei Mondiale a Tinerilor; trei enciclice şi nenumărate discursuri şi documente magisteriale; stabili-rea Anului Paulin, a Anului Sfintei Preoţii şi a Anului Credinţei (care va începe pe 12 octombrie 2012). Dar,

mai ales, subliniază părintele Lombardi într-un recent edi-torial pentru rubrica „Octava Dies”, „l-am văzut pe Papa înfruntând cu mult curaj, umilinţă şi hotărâre – cu acel spirit evanghelic limpede – situaţii dificile, precum criza care a urmat abuzurilor sexuale”.

Au fost numeroase expresiile de afecţiune manifes-tate faţă de Papă, cu ocazia celor două aniversări, din partea Bisericilor locale şi a organizaţiilor bisericeşti, cum numeroase au fost urările şi felicitările din partea auto-rităţilor politice internaţionale, a personalităţilor din lumea culturală şi ştiinţifică şi, desigur, a exponenţilor religioşi. Printre expresiile de afecţiune s-a numărat şi concertul oferit de Orchestra Gewandhaus din Leipzig, Germania, ce a avut loc vineri seară, 20 aprilie, la ora locală 18.00, în Aula Paul al VI-lea. În program, Simfonia nr. 2 în Si bemol major, numită Lobgesang, op. 52, („Cântec de slavă”), a compozitorului german Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809-1847).

Ne rugăm îndeajuns pentru Sfântul Părinte?Între toate manifestările de afecţiune faţă de Sfântul Pă-

rinte, cea mai autentică şi mai de folos rămâne rugăciunea. Înaintea plecării lui Benedict al XVI-lea în Mexic şi Cuba, vorbind cu o doamnă de aceeaşi vârstă cu Papa, mi-am exprimat preocuparea, gândindu-mă la dificultăţile unui

drum atât de lung pentru o persoană de peste 80 de ani. „Nu trebuie să te îngrijorezi. Trebuie să te rogi. Avem datoria de a ne ruga zilnic pentru Papa, aşa m-au învăţat pe mine la catehism, când eram copil şi aşa fac şi acum, la 85 de ani. Seara, nu pun capul pe pernă înainte de a spune o rugăciune după intenţia Papei”, mi-a spus venerabila doamnă. „Tu te rogi în fiecare zi pentru Sfântul Părinte?”, m-a întrebat apoi, amintindu-mi fără urmă de dojană, ci doar cu spiritul liber al cuiva pentru care viaţa nu mai are secrete, că a ne ruga pentru Sfân-tul Părinte este o datorie de suflet şi de conştiinţă pe care nu trebuie s-o abandonăm.

Anca Mărtinaş GIULIMONDI (Radio Vatican)


DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

„Cina cea de taină” în Penitenciarul SloboziaDupă mai multe săptămâni de

repetiţii, vineri, 6 aprilie 2012, repre-zentanţi ai Parohiei Romano-Catolice ,,Preasfânta Inima a lui Isus” din Slobozia (Ialomiţa) – laici şi Surorile Maestre ale Sfintei Doroteea – au or-ganizat o scenetă religioasă de Paşti cu titlul „Cina cea de taină” în Peni-tenciarul Slobozia. La eveniment au participat în calitate de actori 21 de persoane private de libertate.

Acţiunea nu este prima de acest gen. În urmă cu un an a fost pusă în scenă „Patima Domnului nostru Isus Cristos”, care a angrenat 40 de persoane private de libertate. O altă scenetă a fost or-ganizată cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul – patronii spiri-tuali ai Penitenciarului Slobozia –, care s-a numit chiar „Petru şi Pavel”, iar de Crăciun a fost pusă în scenă piesa „Al patrulea Mag”. La aceste reprezentaţii asistă rudele persoanelor private de libertate. Toate aceste acţiuni au fost

desfăşurate în colaborare cu preotul ortodox de la capela din interiorul Pe-nitenciarului Slobozia.

La finalul programului artistic or-ganizat cu ocazia sărbătorii Paştelui din acest an, persoanele private de libertate participante au primit din partea Parohiei Romano-Catolice câte o iconiţă şi o diplomă de participare,

semnată şi ştampilată de Pr. Paroh Ghiuzan Anton. La această manifesta-re au participat ca invitaţi colaboratori şi reprezentanţi ai comunităţii locale, precum şi ai unor instituţii publice şi parteneri externi ai Penitenciarului.

Maria CLOPOTARU

PS Cornel Damian în mijlocul comunităţii catolice din Piteştiîn sărbătoarea Învierii Domnului

Pentru Parohia romano-catolică din Piteşti,„Sfinţii Petru şi Paul”, sărbătoarea Paştelui a adus anul acesta un motiv în plus de bucurie şi trăire a credinţei în Învierea Domnului. Credincioşii împreună cu păstorul lor, părintele paroh Iosif Cobzaru, l-au avut în mijlocul lor pe Preasfinţitul Cornel Da-mian, Episcop auxiliar de Bucureşti, care a prezidat celebră-rile liturgice începând cu Vinerea Sfântă şi până în Duminica Învierii. Prezenţa Preasfinţiei Sale a fost un cadou neaşteptat pentru comunitatea catolică din Piteşti şi Mioveni. Cu ade-vărat a fost un eveniment istoric pentru această mică dar inimoasă comunitate! Pe lângă multă emoţie, inevitabilă de

altfel, a fost şi o angajare cu totul deosebită din partea tuturor acelora care au muncit ca biserica să fie cât mai curată şi cât mai frumos împodobită. Corul s-a depăşit pe sine însuşi.

Cristos Înviat a unit in jurul Episcopului toate energiile celor de bunăvoinţă. Cât de binefăcător este pentru sufletul credincioşilor să simtă că Episcopul este acolo, este cu ei, că fiecare cuvânt spus la predică este pentru ei o confirmare şi o întărire în credinţă!

Învăţătura Excelenţei Sale ne-a aşezat din nou în mis-terul iubirii divine şi în misterul credinţei în această iubire fără limite. Pentru Vinerea Sfântă, Crucea este semnul iubirii supreme a lui Dumnezeu. Răstignitul ne vorbeşte. Nici o situaţie, oricât de grea, nu este fără ieşire. În Sâm-băta Sfântă suntem în faţa triumfului iubirii lui Dumnezeu. Iubirea este mai tare decât moartea. Isus Înviat este Lumina în întuneric, lumina adevărului care-i oferă omului calea libertăţii evanghelice. În Duminica Învierii, conform Scri-sorii pastorale pentru Paşti a Înaltpreasfinţitului Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, iubirea devine anga-jare, fidelitate şi solidaritate pentru toţi cei care suferă sau îl caută pe Dumnezeu, astăzi, într-o lume zdruncinată de criza economică şi nu numai. Creştinul este chemat să-l vadă pe Cristos Înviat prezent în orice om, în copilul nenăscut ca şi în toţi cei care se află pe drumul căutării indiferent de vârstă sau situaţie socială.


DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

În Duminică Paştelui, după Sfânta Liturghie, Preasfinţi-tul a participat la o mică agapă frăţească, oferită şi cu ocazia aniversării a frumoasei vârste de 62 de ani pe care părintele paroh Iosif Cobzaru i-a împlinit pe 9 aprilie. Aici a avut posibilitatea să discute cu fiecare dintre cei prezenţi şi să-i binecuvânteze personal.

Trebuie spus că la întreaga celebrare a Vigiliei Pascale a participat, din partea autorităţilor civile, primarul oraşului Piteşti, Domnul Tudor Pendiuc. Prezenţa domniei sale a arătat că Isus Înviat ne priveşte pe toţi ca pe o adevărată

familie, indiferent de confesiune sau poziţie socială.Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate harurile primite

în acest timp preasfânt. Îi mulţumim Preasfinţitului Cornel Damian pentru că a binevoit să celebreze Paştele în comu-nitatea din Piteşti. Îi mulţumim părintelui Damian Cimpo-iesu, aparţinând Misionarilor Oblaţi ai Mariei Imaculate din Mărăcineni care a participat la toate celebrările din Triduum-ul Pascal. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi.

Pr. Mihai-Damian BACIU

Noaptea Sfântă a Învierii Domnului în Catedrala „Sf. Iosif” din Bucureşti

După cele 40 de zile şi 40 de nopţi de pregătire şi aşteptare ale Postului Mare, credincioşii parohiei Catedralei „Sf. Iosif” împreună cu oaspeţi de pretutindeni, s-au adunat în noaptea de sâmbătă spre duminică, 7-8 aprilie 2012, în lăcaşul sfânt pentru a celebra împreună privegherea sfântă din Vigi-lia Pascală. Într-o Catedrală arhiplină, însă cufundată în întuneric, se simţea această nerăbdare a aşteptării de a spu-ne din nou împreună cu toată Biserica Romano-Catolică: Cristos a înviat!

Celebrările din această Noapte Sfântă au început cu lucernarium-ul, ceremonia luminii, atunci când ÎPS Ioan Robu, însoţit de preoţii Catedralei şi de Monseniorul Muankembe Bau-douin, a ieşit în procesiune în faţa Cate-dralei pentru a binecuvânta focul nou şi pregăti lumânarea pascală. Aprinzând această lumânare ce îl reprezintă pe Isus Cristos cel Înviat, Arhiepiscopul a rostit cuvintele: „Lumina lui Cristos, care învie plin de mărire, să risipească întunericul inimii şi al minţii”.

Cu lumânările aprinse în mâini, şi după tămâierea lumânării pascale, împreună cu toată Biserica, prin glasul parohului Catedralei, poporul credin-cios a mărturisit prin Vestirea Solemnă a Învierii că „Puterea sfântă a acestei nopţi şterge fărădelegea, spală orice vină, celor căzuţi în păcat le redă nevi-novăţia, celor întristaţi, bucuria, stinge duşmăniile, aduce înţelegerea, frânge silniciile”.

După proclamarea Evangheliei şi cântul „Aleluia”, ÎPS Ioan a ţinut omilia sa, în care a vestit tuturor bucuria eveni-mentului Învierii Domnului. Plecând de la o scurtă reamintire a ceremoniilor din

Noaptea Învierii, Păstorul Arhidiecezei a subliniat că în toate acestea este pre-zentă Lumina lui Dumnezeu: atât în lumina focului şi a lumânării pascale, în imnul Luminii, cât şi în Cuvântul lui Dumnezeu. „Avem nevoie de Lumina lui Isus Înviat, altfel rătăcim, nu găsim calea justă”. „Ca într-o nouă creaţie, Dumnezeu spune, prin Isus Înviat: Să fie lumină. Şi, da, Isus devine lumină pură a lui Dumnezeu; moartea este mai slabă decât viaţa, adevărul este mai puternic decât minciuna, virtutea mai puternică decât viciile, lumina acoperă universul, lumina lui Cristos Înviat şi umple universul nostru interior, gându-rile minţii şi ale inimii. Isus înviat este alături de noi, este cu noi, prin Cuvântul său, este prezent prin Sfânta Euharistie, este prezent în cei săraci, în cei bolnavi, în toţi; în toţi oamenii întâlnim chipul prezenţei sale ”.

În mijlocul ceremoniei din această Noapte, a spus în încheiere ÎPS Ioan, „se face binecuvântarea apei de Botez şi, totodată de face mărturisirea de credinţă: reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. Şi de aceea, ne amintim în această Noapte de acest adevăr: că primim Lumina lui Cristos pentru totdeauna prin sfântul Botez şi această

lumină se întăreşte în noi, în mintea şi în inima noastră prin mărturisirea de credinţă, prin făgăduinţele de la Bo-tez”. Prin aceasta, Biserica vrea ca noi să ne amintim încă o dată „că suntem consacraţi vieţii, luminii, şi nu suntem, în nici un caz, chemaţi să fim martori ai întunericului, ai minciunii, ai morţii”. Anunţată deja în omilie, binecuvânta-rea apei de Botez, precedată de Litania Tuturor Sfinţilor, a fost urmată de reîn-noirea făgăduinţelor de la Botez prin lepădarea de Satana şi prin mărturisirea credinţei în Dumnezeu Treime şi în Bi-serica sa şi în misterul răscumpărării de către toţi cei din Catedrală.

După Împărtăşanie, în cântarea Învierii lui Cristos, slujitorii de la altar împreună cu credincioşii au înconjurat lăcaşul sfânt, vestind tuturor bucuria pe care o trăiesc în suflete: Cristos a în-viat! Revenind în Catedrală, ÎPS Ioan a dat binecuvântarea solemnă, implo-rând de la Dumnezeu harul ca „voi, care, după ce l-aţi însoţit pe Cristos în pătimirile sale, celebraţi acum bucuria pascală, prin darul lui, să ajungeţi cu suflete pline de veselie la sărbătoarea bucuriei veşnice”.

Pr. Vincenţiu BALINT


ŞTIRI INTERNE

Eparhia greco-catolică de Cluj-Gherla

Curs de formare pentru animatoare de pastoraţie vocaţională

Conferinţa Română a Superioarelor Majore

Calea Crucii prin oraş pentru ispăşirea păcatelor împotriva vieţii

Comisia de Pastoraţie Vocaţională din cadrul Conferinţei Române a Superioarelor Majore (CRSM) a organizat la Traian, în perioada 17-21 aprilie 2012, un curs de formare pentru surorile im-plicate în activităţi de pastoraţie vocaţională, având tema: „Viaţa consacrată ca profeţie, încotro?”, şi motoul „Mai înainte ca eu să te fi format în pântece, te-am cunoscut şi înainte ca tu să ieşi din pântece te-am consacrat, profet peste naţiuni te-am pus şi te-am dăruit” (Ier 1,5).

La acest curs au participat 28 de surori aparţi-nând diferitelor congregaţii din ţară, iar reflecţiile şi

tematicile acestui itinerar formativ au fost susţinute de către sr. Patricia Rediu, CJ, şi sr. Iuliana Neculai, NDS.Fundamentul biblic al prezentărilor l-a constituit vocaţia şi misiunea profetului Ieremia, „omul chemat” care a expe-

rimentat forţa Cuvântului lui Dumnezeu în propria viaţă devenind astfel izvor de speranţă şi lumină pentru cei din jur.La finalul acestor zile trăite într-o deosebită comuniune intercongregaţională, slujirea profetică la care viaţa consacrată

este chemată a devenit o angajare reînnoită de a proclama şi de a mărturisi cu generozitate valorile evangheliei.

Sr. Theodorina Birtoc, CMD, sursa: www.ercis.ro

Mai multe asociaţii, fun-daţii, congregaţii ale Bisericii Greco-Catolice din Cluj-Na-poca, au participat miercuri, 11 aprilie 2012, la Procesiunea Calea Crucii prin oraş pentru ispăşirea păcatelor făcute împotriva vieţii. La pornirea din Piaţa Unirii, PS Florentin, preoţii şi studenţii teologi au făcut o scurtă rugăciune, după care, toţi participanţii la procesiune au mers până la Ca-tedrala „Schimbarea la Faţă”, cântând strofele de la staţiunile rugăciunii Calea Crucii. În biserică a urmat un program de rugăciune şi Li-turghia Darurilor Înaintesfinţite cu un cuvânt de învăţătură rostit de pr. Ioan Mătieş, Vicar cu laicii. La intrarea în Catedrală au fost împărţite mici cruci care au fost depuse pe Crucea mare înălţată în faţa Altarului – gest ce sim-bolizează faptul că povara - crucea, fiecărui credincios a fost preluată de Crucea lui Hristos.

„Ca în fiecare an, încercăm şi în anul acesta să atragem atenţia cetăţe-

nilor urbei noastre şi trecătorilor, pe străzile oraşului, asupra momentelor pe care le trăim, şi anume pomenirea Patimilor Domnului nostru Isus Hris-tos. Reluăm, aşa cum Sfântul Francisc a făcut-o odată în Ţara Sfântă, Drumul Crucii, încercând să ne oprim cu Isus pe acest Drum al Patimilor, în mod particular în anul acesta meditând asu-pra familiei şi vieţii. Aceasta tocmai pentru a da şi un alt semnal societăţii în care trăim, şi anume faptul că fami-lia este leagănul vieţii şi viaţa pentru noi este importantă. De aceea, trebuie

să ne preocupăm cu toţii să apărăm viaţa de la începutul ei pe cale norma-lă, naturală, până la încheierea ei pe cale naturală, şi aceasta în primul rând în cadrul familiei, ca şcoală de rugă-ciune, ca şcoală de iubire şi de muncă. Acesta este mesajul pe care dorim să îl transmitem tuturor, încercând să parcurgem, spiritual, Drumul Crucii, cu Isus Hristos răstignit” – a declarat PS Florentin reprezentanţilor presei, la pornirea în procesiune.

sursa: www.bru.ro


ŞTIRI EXTERNE

Pagi

ni re

aliz

ate

de C

rist

ina

GR

IGO

RE

SLOVACIA: BISERICACATOLICĂ INTERVINE ASUPRA PROGRAMULUI GUVERNULUIPregătirea planului naţional de sprijinire a familii-

lor şi norme constituţionale pentru ocrotirea căsătoriei; asigurarea finanţărilor echitabile pentru instituţiile de sănătate, educative şi sociale indiferent de aparte-nenţa lor; sporirea numărului minim de ore săptmâ-nale dedicate predării religiei; sprijinirea financiară a conservării monumentelor istorice şi culturale aflate în proprietatea Bisericii. Acestea sunt câteva dintre propunerile înanintate oficial de Conferinţa Episcopală Slovacă autorităţilor care pregătesc programul noului guvern. Propunerile sunt rodul lucrărilor din cadrul unei recente mese rotunde care a reunit reprezentanţi a diferite instituţii şi deputaţi democrat-sociali, ai partidului care a câştigat alegerile politice din martie. Preşedintele Conferinţei Episcopale Slovace, Mons. Stanislav Zvolenský, şi-a exprimat speranţa că acţiu-nile noului guvern vor contribui la dezoltarea integrală a persoanei. Conform episcopului, de ocrotirea vieţii de la naştere şi până la moartea naturală, de ocrotirea duminicii nelucrătoare şi a dreptului la obiecţia de con-ştiinţă poate beneficia întreaga societate.

FRANŢA: NOAPTEA ALBĂ ÎN PESTE 100 DE BISERICIDe la Ajaccio la Paris şi până la Strasburg şi Lille, peste 100

de Biserici catolici din Franţa au aderat la iniţiativa intitulată „Noaptea Bisericilor". În proiect sunt implicate catedrale, ca-pele, sanctuale şi biserici parohiale care îşi vor deschide porţile publicului în seara de sâmbătă, 7 iunie, propunând un program variat cu caracter spiritual şi artistic. După succesul de anul tre-cut, Seviciul naţional de pastoraţie liturgică a Conferinţei Epi-scopale Franceze a decis să propună din nou această iniţiativă. Porţile deschise ale bisericilor şi faţadele iluminate pe durata unei nopţi sunt un semn puternic şi totodată o invitaţie adresată trecătorilor, au explicat organizatorii. În Franţa sunt o sută de mii de lăcaşe de cult catolice, dintre care 45 de mii de biserici parohiale sunt în proprietatea primăriilor.

UCRAINA: FĂRĂ PREOŢI ÎN BOXA MARTORILORDeputaţii Parlamentului ucrainean au stabilit care sunt ca-

tegoriile de persoane care nu vor putea fi interogate ca martori, cu scopul de a proteja eventualele informaţii primite în timpul exercităţii activităţilor lor profesionale. Astfel, s-a stabilit ca, pe lângă avocaţi, notari şi reprezentanţi legali ai victimelor sau ai acuzaţilor, nici preoţii şi jurnaliştii să nu poată depune mărturie în tribunal, datorită informaţiilor confidenţiale pe care le pri-mesc. Conform noilor prevederi din Codul penal ucrainean şi preoţii şi jurnaliştii pot fi scutiţi de obligaţia de a depune mărtu-rie pentru a păstra secretul profesional.

AUSTRIA: NU INSEMINĂRII ARTIFICIALEEpiscopul de St. Pölten, Mons. Klaus Küng, s-a ară-

tat contrat anulării interzicerii inseminării artificiale a femeilor singure sau aflate într-o relaţie lesbiană. Într-un comunicat din 17 aprilie, episcopul a subliniat că „fie-care copil are dreptul la o mamă şi la un tată”, un drept care „nu-i poate fi negat copilului într-un mod planificat şi intenţional”. În plus, continuă Mons. Küng, problema fecundării artificiale ascunde multe aspecte delicate, precum sănătatea şi binele copilului. „Această măsură nu trebuie luată înainte ca aceste teme să fie abordate în profunzime”. În urma cererii Curţii constituţionale austriece, persoanele singure şi perechile de homose-xuali ar putea fi admise pentru procedurie de medicină reproductivă. Comisia de bioetică a Parlamentului aus-triac a votat cu majoritate de voturi (19 din 25) abolirea interzicerii, în baza principiului drepului la reproducere. Cei care s-au opus modificarea poate deschide calea pentru utilizarea oricărei forme tehnico-medicale pentru a avea un fiu, şi au subliniat riscul abuzării de sarcina eterologă, interzisă de legea austriacă.

CONSILIUL EUROPEI: SIGHIŞOARA A PRIMIT PREMIUL EUROPA 2012Localităţile Corciano (din Italia) şi Sighişoara (din România)

au fost desemnate câştigătoarele premiului Europa 2012. Decizia a fost luată de Comisia pentru probleme sociale, pentru sănătate şi pentru dezvoltare durabilă a Adunării parlamentare a Consi-liului Europei (APCE). Sighişoara este primul oraş românesc care primeşte această distincţie. Înfrăţită cu şase oraşe europene - Blois din Franţa, Kiskunfelegyhaza din Ungaria, Dinkelsbühl din Germania, Baden din Elveţia, Castello din Italia şi Zamosc din Polonia – Sighişoara „a dezvltat o intensă reţea de relaţii in-ternaţionale, îndeosebi datorită marilor evenimente culturale” şi „numeroaselor schimburi de tineret cu oraşele înfrăţite”. Instituit de APCE în 1955, Premiul Europa – trofeu, medalie, atestat şi bursă de studii pentru o călătorie în Eurpa pentru un tânăr sau mai mulţi din oraşul beneficiar – este cea mai înaltă distincţie acordată unui oraş european pentru participarea la „experienţa europeană”.

MACAO (CHINA): 450 DE ANI DE APOSTOLAT AL IEZUIŢILORIezuiţii sunt prezenţi la Macao – o provincie administrativă specială a Republicii Populare Chineze, cu o parţială autono-

mie – de 450 de ani şi continuă şi astăzi opera de evanghelizare, de formare umană şi creştină, şi implicare în sectorul social şi educaţional. La 24 august 1562, Pr. Luís Fróis SJ şi Pr. Giovanni Battista Del Monte SJ au sosit la Macao şi s-au stabilit aici, începând opera de apostolat. Cei doi iezuiţi portughezi veniseră la Macao pentru a ajuta doi preoţi diecezani care aveau în grijă pastorală circa 5.000 de persoane, dintre care 600 erau portughezi. Primul episcop de Macao (din 1568 până în 1581) a fost iezuitul portughez Melchior M. Carneiro, care a înfiinţat o leprozerie şi „Sfânta Casă a Milostivirii”. Astăzi, când Macao este inserată în Republica Chineză (din 1999), catolicii au posibilitatea de a avea contacte cu Biserica din China, iezuiţii din Macao sunt implicaţi în construirea de punţi de dialog şi reconciliere. Teritoriul Macao costituie dieceza de Macao, aflată sub jurisdicţia directă a Sfântului Scaun. Populaţia catolică este de circa 20.000 de persoane, dintr-un total de 400.000 de locuitori.


BISERICĂ ŞI SOCIETATE

Caritas România a lansat o platformă online pentru promovarea seniorilor activi„Cine nu are un bătrân, să-şi cumpe-

re”, spune o veche vorbă românească. „Cine are unul, şi încă unul activ, să-l înscrie pe www.mereutanar.com”, ar completa Confederaţia Caritas Ro-mânia. Platforma „mereutânăr.com”, dedicată seniorilor care continuă să fie activi şi implicaţi social şi profesional şi după vârsta pensionării, a fost lansată oficial joi, 25 aprilie 2012, în cadrul unei dezbateri intitulată „Activ indiferent de vârstă! Din respect pentru seniori”. Dezbaterea a reunit reprezentanţi ai Mi-nisterului Muncii şi Protecţiei Familiei, reprezentanţi ai societăţii civile, specia-lişti în domeniile sănătăţii şi asistenţei sociale din sectorul public şi privat, personalităţi din lumea catolică şi, nu în ultimul rând, seniori activi care şi-au exprimat părerile şi soluţiile cu privire la fenomenul îmbătrânirii active. Din partea Arhiepiscopiei Romano-Catoli-

ce de Bucureşti a participat Pr. Francisc Doboş, purtător de cuvânt.

În cadrul evenimentului, Caritas România a prezen-tat platforma online www.mereutanar.com, unică în România, un proiectul ce se înscrie în tema Anului Eu-ropean 2012 – Îmbătrânirea Activă şi Solidaritatea între Generaţii. Platforma online pune la dis-poziţie resurse pentru seniori, informa-ţii legate de fenomenul îmbătrânirii ac-tive, dar şi un calendar al evenimentelor desfăşurate de Organizaţiile Caritas din toată ţara, dedicate vârstnicilor. Mai mult, platforma online este şi un spaţiu virtual de interacţiune între generaţii. Fie că sunt oameni din viaţa noastră, personalităţi publice sau profesionişti care au rămas conectaţi şi după vârsta

de 65 de ani la domeniul de activitate în care au acumulat ex-perienţa de-a lungul vieţii, toţi merită să fie cunoscuţi şi promovaţi

ca modele din care tânăra generaţie să se inspire. Cei mai activi seniori din România vor fi premiaţi în cadrul Galei Seniorilor 2012.

Din respect pentru vârstnici, Cari-tas România, prin organizaţiile mem-bre, ajută anual 15.000 de vârstnici nevoiaşi, bolnavi sau marginalizaţi prin intermediul următoarelor servicii sociale: consiliere socială, medicală şi psihologică; îngrijire la domiciliu; centre rezidenţiale; centre de zi unde se desfăşoară activităţi de grup cu pro-grame culturale, cursuri, excursii, ore de gimnastică medicală, activităţi de ergoterapie şi recreere. Confederaţia Caritas România reuneşte cele zece organizaţii Caritas active în România, şi are scopul de a promova proiectele sociale ale membrilor săi.

Cristina Grigore

Asociaţiile catolice de laici susţin dreptul la consiliere al femeilor însărcinate

Peste 20 de asociaţii, or-ganizaţii şi fundaţii au sem-nat un Memoriu referitor la „Propunerea legislativă privind înfiinţarea, funcţi-onarea şi organizarea cabi-netelor de consiliere pentru criza de sarcină”, aflată în dezbaterea Parlamentului României. Memoriul a fost depus miercuri, 11 aprilie 2012, la Parlamentul Româ-niei, la Guvernul României (Ministerul Sănătăţii şi Mi-nisterul Muncii, Familiei şi

Solidarităţii Sociale) şi, spre ştiinţă, la Colegiul Medici-lor din România şi la Soci-etatea Naţională a Medicilor de Familie.

Semnatarii apreciază că adoptarea şi aplicarea co-respunzătoare a acestui act normativ „serveşte scopului propus, adică ocrotirea sănătăţii şi a dreptului la integritatea fizică şi psihică ale femeii aflate în criză de sarcină; poate contribui la reducerea ratei avortului

în România; nu încalcă ni-ciun tratat internaţional la care România este parte”. ”Propunerea legislativă ri-dică dreptul la informare al femeii la nivel de necesitate publică, sprijinind femeia aflată în criză de sarcină pentru a lua măsuri conşti-ente şi informate”, se arată în Memoriu.

Documentul este semnat şi de câteva asociaţii ca-tolice de laici, printre care Asociaţia Familiilor Catoli-

ce „Vladimir Ghika”, Aso-ciaţia CARITAS Bucureşti, Comunitatea „Magnificat” a Reînnorii Carismatice Ca-tolice (Bucureşti), Asociaţia Darul Vieţii (Timişoara) şi Asociaţia Familia şi Viaţa (Roman). Semnatarii Me-moriului solicită Guver-nului României să avizeze favorabil şi Parlamentului României să adopte aceas-tă iniţiativă legislativă, în forma înregistrată pentru dezbateri.


VLADIMIR GHIKA

„Singura moştenire pe care Fecioara Maria a putut-o găsi de păstrat de la Fiul său: Coroana de spini.” (V. Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin, ed. Dacia, p. 34)

Misterul Întrupării Mântuitorului, de la Buna Vesti-re până la Pătimirea, Moartea şi Învierea Sa, a avut-o ca martoră exemplară pe Sfânta Fecioară Maria. Un reflex al acestei mărturii îl vedem şi în aforismul lui Vladimir Ghika, ca şi în viaţa şi mucenicia acestuia. Limba română indică foarte bine faptul că „martor” şi „martir” au aceeaşi rădăcină, trimiţând la aceeaşi realitate ultimă.

Aprilie 1954 îl găsea pe Monseniorul în infirmeria în-chisorii comuniste de la Jilava, fără relicvia din moştenirea Fecioarei Maria. Fragmentul din Coroana de Spini a lui Isus îi fusese luat la ultima percheziţie când, împreună cu ceilalţi deţinuţi, a fost obligat să stea gol pe culoarul puşcă-riei, într-un curent de-ţi pătrundea până în măduva oaselor, căci era iarnă. De altfel, cum spun martorii, atunci s-a îmbolnăvit grav. Caraliii l-au înjunghiat pe firavul bătrân cu pumnalul gerului cumplit şi al curentului. Spune psal-mistul: „Şi gerul lui cine îl poate răbda!” (Ps 147,17); iarna 1953/1954, mai ales în ianuarie-februarie, a rămas în ana-lele Administraţiei Naţionale de Meteorologie ca fiind una dintre cele mai grele, cu cel mai puternic viscol din secolul

XX, peste 120km/h. Acesta era contextul

percheziţiei care ucidea anonim şi disimulat. „N-a fost moarte cu sân-

ge, dar a fost moarte prin sufocare!” spunea un coleg de celulă al Monseniorului. Este ca si cum unui însetat, după multe zile de lipsă de apă, îi dai să bea apă rece ca gheaţa. Pumnalul de gheaţă s-a înfipt în plămânul Mon-seniorului, pentru că unul mai avea, lipsit îndelung de aer. Trupul său firav nu se putea împotrivi secerării necruţătoare a frigului şi, a doua zi, după acea cumplită percheziţie, deja nu mai putea, toţi ziceau că moare. Dar nu a fost aşa! Vladimir Ghika a purtat suferinţa împletită cu lipsa de îngrijire medicală, alimentară şi igienică, într-o extenuare totală. Nici la infirmerie nu era cu mult mai bine, era un simplu loc unde se putea muri cu mai puţini martori, că se şi mirau slujitorii morţii că Monseniorul încă mai rezista.

Martorii vor povesti apoi că era o zi de duminică. Într-adevăr, ziua de 16 mai 1954 a fost o duminică. Sutana fusese deja peticită de un hoge tătar şi era gata să dea un

contur trupului aproape imaterial al unui bolnav în agonie. Un părinte pravoslavnic însoţea cu rugăciunea sufletul care lăsa încet ostenitele mă-dulare ale Monseniorului. Scriitorul evreu care îi umezea buzele, şi el bolnav, rememorează săptă-mânile trăite alături de misionarul catolic. La fel şi studentul sionist care l-a îngrijit cu dăruire în ulimele saptamâni în infirmerie.

Aceştia şi alţii câţiva au fost martorii morţii bătrânului împins spre pieire de pe culmea de „piatră” pe care ajunsese. Dar nu a fost aşa! Nu a pierit cel ce a murit, pentru că a lăsat o moştenire spre păstrare: o mărturisire. Nu i-a fost permisă asistenţa unui preot catolic, aşa că mărturisirea a făcut-o public şi rămâne pentru noi o sclipire de diamant: „Mor cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut, deşi nu întotdeauna tot ce a tre-buit, pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru ţara mea şi pentru întreaga lume civilizată”.

Postulatura Cauzei de Beatificare şi Canonizare

a Mons. Vladimir [email protected]

„Mor cu conştiinţa împăcată…” 16 mai 1954Mesajul Monseniorului … mărturisire

Desen de Vladimir Ghika - 1923


SEMNIFICAŢII LITURGICE

La vestirea solemnă a învierii din timpul vigiliei pascale se proclamă că noaptea celei mai mari sărbători creştine este o „noapte cu adevărat fericită, în care cerul se uneşte cu pământul, Dumnezeu se uneşte cu omul“. Afirmaţia se referă în primul rând la unirea divino-umană în persoana lui Cristos, care s-a făcut Om pentru ca oamenii să fie în-dumnezeiţi şi a înviat pentru ca cei care mor în comuniune cu El să şi învie împreună cu El.

Acelaşi adevăr este însă valabil şi cu pri-vire la Liturgia Bisericii, prin care creştinii se fac părtaşi la roadele evenimentului mor-ţii şi învierii Mântuitorului; astfel, Liturgia este o comunicare prin care creştinii intră în legătură cu Dumnezeu: cerul se uneşte cu pământul.

Despre ce fel de comunicare este vorba şi cum se realizează ea?

O caricatură a acestui tip de comunicare poate fi întâl-nită în anumite producţii cinematografice, în care, de pildă, unele personaje au în agenda telefonului numerele unor fiinţe supranaturale din lumea de dincolo. Nu este nevoie să insistăm asupra faptului că nu astfel se desfăşoară co-municarea în Liturgie şi nici în viaţa spirituală în general, aceasta, probabil, şi din cauza stării decăzute a omului care, în viaţa de acum, nu mai este capabil să comunice faţă către faţă cu Dumnezeu, ca în paradisul pământesc (cf. Gen 2). Acest fel de comunicare va fi reluat pe deplin la sfârşitul timpului, după înviere.

Totuşi, în vremea de acum, o comunicare profundă între Dumnezeu şi om are loc prin intermediul Liturgiei Biseri-cii, pe mai multe căi; rezultatul obţinut nu este egal cu suma elementelor care-l alcătuiesc şi, de aceea, am putea numi „holistă“ această comunicare de tip special.

Creştinul care participă la Liturgia Bisericii intră în le-gătură cu Dumnezeu, trăind prezenţa acestuia în mai multe feluri: prin ascultarea Cuvântului Domnului, prin comuniu-nea între membrii adunării („Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“, Mt 18, 20), prin slujirea preotului, care celebrează in persona Christi, şi, în mod deosebit, chiar prin primirea Sacramentelor (cf. şi Sacrosanctum Concilium, nr. 7). În cazul Euharistiei, vorbim chiar de o prezenţă reală a lui Cristos, aceasta nu pentru a micşora valoarea întâlnirii cu Dumnezeu în cele-lalte sacramente, ci pentru a sublinia realismul prezenţei substanţiale a Domnului în speciile sacre.

Pentru a înţelege mai bine cum se realizează această co-municare, putem face o paralelă cu transmiterea Cuvântului

Domnului prin Scripturi: după cum ştim, acestea nu sunt un „dictat divin“, ci o exprimare a adevărurilor divine cu cuvintele evangheliştilor şi ale unor apostoli, inspiraţi de Duhul Sfânt pentru a putea face acest lucru.

Printr-un demers asemănător, întâlnirea dintre om şi Dumnezeu în Liturgie are loc prin toate canalele amintite mai sus, astfel încât creştinul, integrând toate aceste ele-mente, primeşte comunicarea adevărului divin, însă nu ca pe un enunţ, ci ca pe un traseu pe care-l parcurge treptat, asumându-l simbolic şi transformându-l apoi în acţiuni concrete din viaţa sa. De aceea, putem stabili un paralelism între istoria mântuirii, viaţa Mântuitorului şi desfăşurarea Liturgiei.

Comunicarea aceasta nu are loc însă într-un singur sens; nu doar Dumnezeu comunică ceva omului, care ascultă. Participarea la Liturgie este participare la un legământ, şi anume la Noul Legământ în Sângele lui Cristos. Aşadar, avem şi comunicare din partea omului către Dumnezeu: omul răspunde la interpelarea divină.

În Constituţia despre Liturgie (nr. 8) se spune şi că parti-ciparea la Liturgia pământească este o pregustare a Liturgiei cereşti; acest lucru trimite, de asemenea, la o comunicare: cea dintre lumea de acum, în care trăim, şi cea viitoare. Li-turgia este o „breşă“ în veşnicie; ea îi scoate pe participanţi în afara timpului, fiindcă, pentru Dumnezeu, trecutul, pre-zentul şi viitorul sunt pe acelaşi plan. Liturgia face legătura dintre misterele mântuirii (petrecute mai înainte şi celebrate acum), viaţa prezentă a participanţilor şi viitorul în împă-răţia cerurilor. Stabilind, aşadar, o comunicare între toate aceste lucruri, în Liturgie ne amintim viitorul...

Liturgia Bisericii, o comunicare „holistă“

Wilhelm TAUWINKL


Pe 7 mai 1967, se celebra pentru prima dată Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, cu tema „Mijloacele de comunicare socială”. De atunci, în fiecare an, în prima duminică de dinaintea solemnităţii Rusaliilor, Biserica celebrează această zi, ca să încurajeze utilizarea mijloacelor de comunicare socială pentru o proclamare cât mai eficientă a mesajului Evangheliei. Biserica priveşte aceste mijloace ca „daruri ale lui Dumnezeu” şi consideră că este o necesitate absolută utilizarea lor în proclamarea Evangheliei, a învăţăturilor Bisericii şi a valorilor creştine, aşa cum au subliniat mereu ultimii Pontifi.

Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale a fost instituită de Papa Paul al VI-lea, care răspundea astfel cererii Conciliului Vatican II, în particular a Decretului asupra mijloacelor de comunicare socială, Inter mirifica, unde se recomanda „sărbătorirea, în toate diecezele lumii, după aprecierea Episcopilor, a unei zile pe an în care să li se explice credincioşilor îndatoririle pe care le au în acest domeniu, să fie invitaţi să se roage cu această intenţie şi să verse contribuţii care vor fi folosite cu scrupulozitate pentru susţinerea şi dezvoltarea instituţiilor şi iniţiativelor promovate de Biserică pe acest plan” (n.18).

Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale este şi o ocazie potrivită pentru a exprima recunoştinţă pentru acti-vitatea lor faţă de cei care se dedică apostolatului comunicaţiilor (cf. Communio et Progressio, nr. 167). În plus, Biserica îndeamnă în această zi întreg Poporul lui Dumnezeu – păstori şi credincioşi - să-şi dovedească „aportul lor generos la eforturile şi propunerile oamenilor de bunăvoinţă, pentru ca mijloacele de comunicare să contribuie tot mai mult la punerea în practică a dreptăţii, păcii, libertăţii şi progresului uman” (Communio et Progressio, nr.100).

Anul acesta, pe 20 mai, se va celebra cea de-a 46 Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, ce va avea ca temă „Tăcere şi cuvânt: cale a evanghelizării”.

Mijloacele de comunicare socială


DOSAR

„Primul Areopag al epocii moderne” este reprezentat de lumea comunicaţiilor. „Biserica recunoaşte în aceste instru-mente darul lui Dumnezeu, destinate ca, în conformitate cu planul Său providenţial, să îi unească pe oameni într-o strânsă fraternitate, pentru a-i ajuta să colaboreze la planul Său de mântuire” (Communio et Progressio, nr. 2).

Răspândirea mijloacelor de comunicareÎn ultimele decenii, mijloacele de comunicare socială au

dobândit o importanţă covârşitoare şi au devenit principalul mijloc de informare. Mai mult decât atât, ele inspiră chiar comportamentele individului, ale famililiei şi ale societăţii. Datorită acestei expansiuni, folosirea mass-media a devenit esenţială pentru evanghelizare şi catehizare, bineînţeles fără să se renunţe la mijloacele tradiţionale. Altfel, „Bise-rica s-ar simţi vinovată în faţa Domnului dacă nu ar folosi aceste mijloace eficiente pe care inteligenţa umană le per-fecţionează neîncetat; în ele Biserica vede o versiune mo-dernă şi eficace a catedrei sau a amvonului şi datorită lor, ea reuşeşte să se adreseze tuturor credincioşilor” (Evangelii Nuntiandi, nr. 45).

Ce este comunicarea socială?Când vorbim despre comunicare

socială, ne putem referi în sens strict la mijloacele tehnice folosite astăzi pentru comunicare: televiziune, radio, cinema, agenţii de informaţii, ziare, discuri, benzi, casete audio şi video, CD-uri etc. În sens mai larg, semni-ficaţia termenului cuprinde ansamblul sistemului de comunicare propriu so-cietăţii actuale; în acest sens, se face referinţă atât la instrumentele tehnice şi la pluralitatea mesajelor, cât mai ales la noua mentalitate în folosirea informaţiei.

Mijloacele de comunicareîn slujba omului

Societatea modernă nu poate exista fără reţele de comunicare, a căror putere, siguranţă şi rapiditate sunt proporţionale cu ritmul economiei, al producţiei şi al exi-genţelor vieţii sociale. Biserica, fiind un organism viu care ţine pasul cu dezvoltarea societăţii, nu putea să stea indi-ferentă în faţa acestor mijloace; astfel, în cele mai multe locuri (biserici, parohii, oratorii, colegii catolice etc.) în care se proclamă, se predică şi se studiază cuvântul lui Dumnezeu, au fost introduse şi sunt folosite mijloace de comunicare socială. Biserica are nevoie de mijloacele de comunicare socială pentru a transmite cuvântul lui Dum-nezeu oamenilor de astăzi; ele sunt un instrument prin care este slujit omul.

Obligaţiile autorităţilor civileA intra efectiv în sistemul mijloacelor de comunicare

socială înseamnă, atât pentru societatea civilă cât şi pentru comunitatea eclezială, a accepta o serie de reguli în vederea promovării binelui comun pe care aceste mijloace trebuie să-l slujească. stfel, autoritatea civilă trebuie: să apere şi să protejeze adevărata şi dreapta libertate de informare; să promulge legi şi să vegheze la aplicarea lor pentru ca nu cumva reaua folosire a mijloacelor de comunicare socială să cauzeze prejudicii grave moralităţii publice şi progresu-lui societăţii; să sancţioneze încălcarea drepturilor oricărui om la reputaţie şi la secretul vieţii private; să difuzeze la timp şi corect informaţiile ce privesc binele general şi să răspundă la neliniştile întemeiate ale populaţiei etc. (cf. Catehismul Bisericii Catolice 2498).

Îndatoririle comunităţii eclezialeConciliul Vatican II, conştient că mijloacele de comu-

nicare socială, atunci când sunt bine întrebuinţate, „oferă neamului omenesc avantaje mari, întrucât contribuie mult la destinderea şi îmbogăţirea sufletelor şi la răspândirea şi întărirea împărăţiei lui Dumnezeu”, a dedicat decretul Inter mirifica principalelor probleme legate de mijloacele de co-

municare socială. Între îndatoririle care revin comu-

nităţii ecleziale cu privire la folosirea acestor mijloace, documentul conciliar menţionează: dreptul înnăscut al Bi-sericii de a folosi şi de a poseda orice mijloc de comunicare în măsura în care este necesar sau util pentru educaţia creştină şi pentru întreaga ei operă de mântuire a sufletelor; datoria păstorilor de a-i educa şi de a-i orienta pe credin-

cioşi astfel încât aceştia să urmărească şi cu ajutorul acestor mijloace, mântuirea şi desăvârşirea proprie şi a întregii familii umane; misiunea credincioşilor laici de a însufleţi cu spirit uman şi creştin aceste mijloace pentru ca ele să răspundă pe deplin marii aşteptări a comunităţii umane şi planului lui Dumnezeu (cf. Inter mirifica, nr. 3).

În Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor So-ciale din 2011, Papa spunea: „Noile tehnologii nu schimbă numai modul de a comunica, ci comunicarea în ea însăşi, motiv pentru care se poate afirma că suntem în faţa unei vaste transformări culturale. Cu acest mod de a răspândi informaţii şi cunoştinţe, se naşte un nou mod de a învăţa şi de a gândi, cu oportunităţi inedite de a stabili relaţii şi de a construi comuniune”.

A face aceasta este cu atât mai important astăzi, când mass-media nu numai că are o influenţă puternică asupra a ceea ce gândesc oamenii despre viaţă, ci uneori „însăşi ex-perienţa umană a devenit o experienţă mediatică” (Aetatis Novae, nr. 2.)

Biserica şi mijloacele de comunicare socială


DOSAR

În peisajul Românesc unde – pe frontul mass-mediatic – se duc atâtea lupte pentru supremaţie în domeniul senzaţio-nalului şi al zarvei cu scopul de a face cât mai multă audien-ţă, există trei posturi de radio (al treilea în devenire) - Radio Vatican, Radio Maria şi Radio ARC- care vor să intre din ce în ce mai mult casele românilor, ca purtătoare de armonie şi de speranţă.Radio Vatican, „vocea Papei şi a Bisericii, în dialog cu lumea”

„Laudetur Jesus Christus! Lăudat să fie Isus Cristos! Aici Radio Vatican”. Cu acest salut îi întâmpină pe români, de 65 de ani, membrii redacţiei programului în limba română a Radio Vatican. Pentru românii din România, dar şi pentru cei aflaţi în diaspora, Radio Vatican în limba română a fost timp de peste 40 de ani o voce a libertăţii, o voce a mângâierii, o voce a speranţei, o voce care-i întărea în credinţă: vocea Papei şi a Bisericii. Actualmente, din redacţia condusă de Mons. Anton Lucaci fac parte: Irina Popa, Anca Mărtinaş Giulimondi şi pr. Adrian Dancă.

Secţia română a Radio Vatican a fost înfiinţată în martie 1947. „Era după Con-ferinţa de la Paris, încheiată în octombrie 1946, şi semnarea tratatului prin care erau făcute ajustări teritoriale şi se pre-vedea ridicarea Cortinei de fier. Cu acea ocazie, Papa Pius al XII-lea a rostit un discurs, ţinând cont tocmai de Bisericile care aveau să rămână în spatele Cortinei de fier. Atunci a fost înfiinţată şi secţia română. Este printre primele zece redacţii lingvistice ale Radio Vatican”, spunea Monseniorul Anton Lucaci într-un interviu pentru revista noastră, Actualitatea creştină.

Redacţia română transmite seara, între orele 21.00 şi 21.20 (ora României) şi, în reluare, dimineaţa, între orele 7.20 şi 7.40 (ora României). Pe site-ul www.radiovaticana.org apar atât serviciile audio, cât şi alte servicii care nu sunt difuzate, dar care sunt prezentate integral sau în versiune radiofonică.Radio Maria, „o rază de lumină pentru sufletul tău”

Pe 25 martie 2006, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a avut loc lansarea oficială a postului Radio Maria în România. A început să emită în limbile română şi maghiară, în mod al-ternativ. Existau trei frecvenţe pentru oraşele Oradea, Zalău şi Gheorgheni. La un an de la înfiinţare, cele două redacţii – română şi maghiară – s-au separat. Luna decembrie a anu-lui 2007 avea să fie marcată de extinderea Radio Maria în ţară. Astfel, pe data de 16 decembrie 2007, avea loc lansarea oficială Radio Maria Romania la Blaj. Începând cu data de

1 octombrie 2008, redacţia română emite neîntrerupt, 24 de ore din 24 în Blaj, pe frecvenţa 94.4 FM, Sălaj 92.5 FM, şi pe Internet.

Cea mai mare realizare a anului 2009 s-a materializat pe data de 8 septembrie, în sărbătoarea Naşterii Maicii Domnu-lui când, în urma concursului de frecvenţe organizat de CNA la Bucureşti, Radio Maria a obţinut o nouă frecvenţă pentru oraşul Baia Mare. Aici, Radio Maria emite începând cu luna ianuarie a anului 2009, pe frecvenţa 95,4 FM. Printre pro-iectele pe care şi le propunea pentru anul 2010, se număra în primul rând dezvoltarea reţelei de studiouri regionale Radio Maria în mai multe oraşe din ţară.

Postul Radio Maria are deja un studiou la Iaşi. Pe 21 no-iembrie 2009, PS Petru Gherghel a sfinţit studioul Radio Ma-ria Iaşi, situat la subsolul Catedralei romano-catolice „Sfânta

Fecioară Maria, Regină” din Iaşi. În con-tinuare, se fac demersuri pentru ca Radio Maria să poată fi ascultat şi în Moldova, prin intermediul aparatelor de radio.

Până atunci, Radio Maria poate fi ascultat prin Internet accesând: http://www.radiomaria.org/media/start.asp?source=romania&title=romania sau http://www.radiomaria.org/media/romania.asx; această a doua adresă poate fi în-cărcată în programele Windows Media Player sau Winamp). Postul poate fi receptat cu aparatele de radio în oraşele Oradea (102,2 MHz), Zalău (92,5 MHz)

şi Blaj (94,4 MHz), iar prin DIGI pe frecvenţa 12687 MHz. Radio ARC

„Ideea folosiri oportunităţilor oferite de radio şi în misi-unea pastorală a Arhidiecezei de Bucureşti este mai veche şi au fost făcuţi mulţi paşi pregătitori pentru realizarea unui proiect de acest tip. Cheltuielile pe care le implica funcţiona-rea unui radio ca şi toată birocraţia care trebuie depăşită au condus spre o variantă mai puţin costisitoare, aceea de a emi-te pe internet. Au fost făcute şi primele probe cu transmisii în direct din Catedrală cu ocazia unor evenimente speciale şi se vrea o legătură strânsă cu celelalte proiecte de radio catolice din România”, ne-a declarat părintele Francisc Ungureanu.

Cât priveşte proiectele de viitor, părintele Ungureanu este optimist: „În curând vrem să lansăm invitaţia tuturor celor entuziaşti de a ni se alătura în acest proiect. Suntem siguri că în comunităţile noastre catolice sunt multe persoane dornice să facă parte dintr-un proiect atât de generos. Perspectivele oferite sunt extraordinare pentru împlinirea misiunii primite în Biserică prin Sacramentul Mirului, dar şi pentru dimen-siunea profesională… . Comunicativitatea este o cerinţă esenţială în orice meserie! Ca să nu mai vorbim de spaţiul oferit creativităţii muzicale şi, în general, culturale tuturor catolicilor, în grup sau individual” .

Trei voci purtătoare de armonie şi de speranţă Radio Vatican, Radio Maria şi Radio ARC


În ianuarie 1959, Sfântul Părinte Papa Ioan al XXIII-lea anunţa intenţia de a convoca un conciliu, iar în prima consultare generală din luna iunie a aceluiaşi an cu privire la problemele care se vor discuta, instrumentele de comu-nicare în masă (presă, radio, televiziune, cinema etc.) nici măcar nu au fost menţionate. Însă, în primăvara anului 1960, din cele 9.348 de propuneri pentru Conciliu ajunse din lumea întreagă la Roma, 18 făceau referire la mass-media. În ultimul moment, Comisia pregătitoare pentru „instrumentele moderne de apostolat” a avut ideea creării unui Secretariat pentru Presă şi spectacol. Concepută iniţial ca un birou care să asiste ziariştii, această Comisie a fost înfiinţată în mod oficial pe 5 iunie 1960, prin Motu proprio Superno Dei nutu şi a fost însoţită imediat şi de redactarea unui document destinat să fie inserat în programul Conci-liului Vatican II.

Comisia pregătitoare pentru „instrumentele moderne de apostolat” era prezidată de Arhiepiscopul Martin O'Connor, iar Monseniorul Andreea M. Deskur îndeplinea funcţia de secretar. Din această comisie făceau parte membrii şi consultanţii din deja existenta Comisie Pontificală pentru cinemaul educativ şi religios. În 1961, noua Comisie pregă-titoare adunase 46 de membri şi consultanţi din 22 de ţări. Între lunile noiembrie 1960 şi mai 1962, în mai multe sesi-uni, Comisia a elaborat o schemă compusă din 114 secţiuni care a fost primită de Comisia pregătitoare a Conciliului şi aprobată de Papa Ioan al XXIII-lea, ca un document ce urma să fie inclus între actele conciliare. Textul propus a fost discutat de părinţii Conciliului la finele primei sesiuni, ţinută în noiembrie 1962.

Textul originalPropunerea originală prevedea, după Introducere

(nr.1-5), o primă parte despre doctrina Bisericii (6-33), cu subsecţiuni despre drepturile şi obligaţiile Bisericii, despre normele morale care trebuie respectate şi despre obligaţiile individului şi ale statului. O a doua secţiune privea apos-tolatul Bisericii în acest câmp (34-48) şi o a treia secţiune

se ocupa de disciplina şi ordinea bisericească (49-63). În a patra secţiune, documentul lua în considerare instrumentele de comunicare (64-105): presa scrisă (66-83), cinemaul (84-94), radioul şi televiziunea (95-105) şi alte instrumente de comunicare socială (106- 111). Toate aceste secţiuni au fost modificate, doar concluzia (112-114) a fost păstrată, aproape în totalitate, în versiunea finală a Decretului.

Propunerea a fost discutată în plenul Conciliului între 23 şi 27 noiembrie 1962, în mai puţin de trei sesiuni. În prima dintre aceste trei sesiuni, Conciliul a discutat mult despre liturgie, iar unii observatori au notat imediat cum pentru mare parte dintre părinţii conciliari aceste discuţii despre comunicarea socială ar fi trebuit să fie relaxante în comparaţie cu ce se discutase anterior. Şi tonul acestor 41 de intervenţii, dacă îl considerăm din punct de vedere al comunicării, a fost mai mult pastoral decât profesional. Anumite intervenţii se rezumau doar la confirmarea sau corectarea textului şi mai puţin la propuneri noi sau la idei originale. În fine, pe 27 noiembrie, documentul a fost propus pentru aprobare, cu condiţia să fie redus la principii doctrinale esenţiale, lăsând direcţiunile pastorale unei In-strucţiuni, care urma să intre, într-o fază succesivă, în grija unei Comisii pentru comunicare.

De la constituţie la decretAceastă propunere a fost aprobată cu 2138 de voturi

pentru, dar au fost şi 15 voturi împotrivă şi 7 abţineri. Aşadar, între prima şi cea de a doua sesiune plenară a Conciliului Vatican, documentul original de 114 paragrafe a fost redus la 24, iar cât priveşte statutul, a trecut de la Constituţie la Decret conciliar. Înainte de votarea defini-tivă din 1963, Decretul a fost obiectul unor critici destul de dure, mai întâi pentru că a fost considerat neadecvat standardului unui Conciliu ecumenic, iar apoi, pentru că nu se ridica la nivelul comunicării profesionale. Votul final a avut loc pe 25 noiembrie 1963: 1598 de părinţi conciliari au votat pentru, 503 împotrivă şi 11 s-au abţinut. Acesta a fost documentul conciliar care a primit un număr atât de mare de voturi împotrivă, însă în momentul votării solemne şi definitive, din 4 decembrie 1963, în prezenţa Papei, voturile împotrivă s-au redus la 164.

Cum a apărut Inter Mirifica?

DOSAR


Puncte pozitiveChiar dacă a fost criticat, acestui Decret i-au fost recu-

noscute următoarele puncte pozitive şi incitante:1. Este pentru prima dată în istoria Bisericii când

un conciliu ecumenic discută despre instrumentele de comunicare socială, iar la sfârşit publică un document ofi-cial. Acesta a cântărit mult, dacă ne gândim că un document conciliar are o mai mare importanţă decât o declaraţie indi-viduală a unui Papă, exprimată printr-o Scrisoare enciclică sau printr-un discurs ţinut cu o anumită ocazie.

2. Acest decret al Conciliului a creat o nouă termino-logie, prin expresia „comunicare socială”. Comisia pregă-titoare reţinea însă că expresii ca „tehnici de difuzare”, „in-

strumente audio-vizuale”, „mass-media” sau „comunicare în masă” nu exprimă în mod adecvat preocupările, nevoile şi perspectivele Bisericii. Comunicarea nu poate fi redusă la simplele instrumente tehnice de transmitere, ci este con-siderată ca un proces inter-uman. Expresia propusă a fost „instrumente de comunicare socială” care nu numai că apărea cea mai potrivită pentru ideea de comunicare care se interpune între fiinţele umane în societatea contemporană, dar permitea şi depăşirea ideii de mass-media (presă, radio, televiziune sau cinema).

Deja, primul document original supus dezbaterilor con-ciliare conţinea 6 paragrafe despre „Alte instrumente ale comunicării sociale”, referindu-se la declaraţiile publice, postere, publicitate, casete audio, discuri etc. Prin această expresie, se intenţiona sublinierea dimensiunii sociale a mijloacelor necesare în realizarea comunicării de grup. Pro-punerea noii terminologii a fost acceptată de Conciliu fără discuţii ulterioare şi a fost aplicată şi în alte documente ale Bisericii, cum ar fi, de exemplu, Noul Cod de drept Cano-nic din anul 1983. Din această terminologie rezultă clar că expresia „comunicare socială”, înţeleasă ca o comunicare între fiinţele umane, include, pe lângă instrumentele tehnice moderne, toate celelalte forme de comunicare umană, aşa cum sunt ele elaborate şi exprimate de diferitele societăţi şi culturi.

3. Inter mirifica a stabilit şi Ziua Mondială a Comu-nicaţiilor (nr. 18), „în care să li se explice credincioşilor îndatoririle pe care le au în acest domeniu”. Credincioşilor le este cerut nu numai să se roage, ci chiar să contribuie financiar la iniţiativele Bisericii în acest domeniu. Conci-liul recomandă respectarea acestei zile care se celebrează din 1967. Mesajele Papilor, scrise cu această ocazie, sunt contribuţii preţioase ale gândirii Bisericii despre diferite aspecte ale comunicării sociale. Din 1968, fiecare Zi Mon-dială a Comunicaţiilor a avut o temă specială. În majori-tatea ţărilor, această Zi cade, de obicei, în luna mai, mai precis, în duminica dintre Înălţare şi Rusalii (dar în Italia se celebrează în a doua duminică din octombrie). În enciclica Miranda prorsus, Papa Pius al XII-lea propusese deja o Zi anuală dedicată cinemaului, lăsând la latitudinea episcopi-lor introducerea ei „acolo unde ei vor considera oportun” (nr. 83).

4. Decretul conciliar propune şi instituirea, în Vatican, a unui Oficiu mondial pentru instrumentele de comu-nicare socială (nr 19). Răspunzând acestei propuneri, Paul al VI-lea a creat în aprilie 1964, cu Motu Proprio In fructibus multis o Comisie (din 28 iunie, Consiliu) pentru Comunicaţiile Sociale. În 1971, această Comisie a publicat o Instrucţiune pe care Inter Mirifica o ceruse în mod expres „cu colaborarea preoţilor aleşi din diferite naţiuni” (nr. 23): instrucţiunea pastorală Communio et progressio care este considerată ca o contribuţie a Conciliului la rezolvarea problemei mijloacelor de comunicare socială.

5. Şi alte Oficii naţionale, născute pentru Cinema, cum se ceruse în Vigilanti cura (1936), trebuie transformate în Oficii pentru toate mijloacele de comunicare socială. Inter mirifica a stabilit să fie instituite Birourile naţionale de presă, cinema, radio şi televiziune, cu misiunea de a-şi uni forţele în formarea conştiinţelor şi încurajarea catolicilor să lucreze în acest domeniu (nr. 21).

6. Un alt aspect pozitiv al decretului Inter mirifica este importanţa atribuită formării profesionale a personalului bisericesc printr-o educaţie îngrijită în ceea ce priveşte media şi implicarea laicilor profesionişti în aşa fel încât să poată înfrunta în mod adecvat provocările timpurilor mo-derne (nr. 15-16).

DOSAR


DOSAR

Imediat după ’89, Biserica a dorit să răspândească ade-vărurile de credinţă şi să facă cunoscută viaţa şi activitatea ei şi prin mijloacele care până atunci îi fuseseră interzise. Chiar dacă începutul a fost unul modest, toate iniţiativele în acest sens au fost binevenite, pentru că era o mare lipsă de literatură religioasă. Treptat, fiecare dieceză a reuşit să se organizeze şi, pe lângă cărţi de rugăciune, mici catehis-me explicative, cărţi de predici etc., au apărut (sau au fost reluate) şi publicaţii periodice, edituri şi librării catolice, menite să ofere hrana spirituală atât de aşteptată şi de dorită la acea vreme.

În Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti, în ia-nuarie 1990 a apărut primul număr, în format de ziar, al Curierului catolic (nume preluat de la o publicaţie mai ve-che, antebelică, a Arhiepiscopiei Ro-mano-Catolice de Bucureşti). Acesta a apărut până în ianuarie 1997, când a fost transformat în revista Actualitatea creştină.

În perioada ianuarie-iunie 1990, frecvenţa ziarului a variat de la unu la patru numere pe lună. În august 1990, după o întrerupere de o lună, ziarul îşi reia apariţia cu un număr dactilografi-at, de data aceasta cu titlul Curierul catolic – Actualitatea creştină, „ediţie nouă”, cel de-al doilea titlu fiind mai pro-eminent. Începând cu al doilea număr din februarie 1997, titlul publicaţiei rămâne simplu Actualitatea creştină, continuând pentru încă un an ca revistă bilunară, după care frecvenţa se stabileşte la o apariţie pe lună, plus numere speciale dedicate unor evenimente deosebite (de exemplu, întâlnirea „Oameni şi religii”, din 1998, ori, în 1999, vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti).

Pe parcursul anilor, atât formatul, cât şi structura publi-caţiei s-au modificat de mai multe ori. În prezent, revista apare cu 28 pagini, la acestea adăugându-se Dosarul de 4 pagini, şi are un tiraj de 2500 de exemplare.

Iniţial, revista era complet alb-negru (cu excepţia câtor-va numere festive, de Paşti şi Crăciun, care apar în sepia şi albastru). Din iulie 1997, avem prima copertă în culori, iar din 2004, revista este în întregime color.

După Revoluţie, a apărut şi dorinţa înfiinţării unei libră-rii religioase catolice la Bucureşti. Iniţiativa i-a aparţinut Monseniorului Luigi Blasutti care, alături de părintele Mi-hai Kaiter, din Germania, au pus bazele unei librării care se numea „Remesianul”. Dar din motive tehnice, nu s-a putut merge mai departe în acea formulă.

Atunci Arhiepiscopia a preluat această activitate şi li-brăria a continuat să funcţioneze cu numele „Sfântul Iosif”, nume datorat vecinătăţii cu Catedrala Sfântul Iosif. Aceasta a început să-şi desfăşoare activitatea difuzând primele cărţi, care erau tipărite la Buzău, la tipografia Arhiepiscopiei.

Astăzi, Librăria Sfântul Iosif se bucură de un număr

mare de vizitatori şi cumpărători, de un public fidel care apreciază disponibilitatea şi atitudinea familiară a perso-nalului care deserveşte librăria, atmosfera plăcută şi nu în ultimul rând calitatea produselor pe care le pot găsi în acest loc. În prezent, la Librăria Sfântul Iosif pot fi găsite cărţi religioase, tratate de teologie şi de filosofie, cărţi de psihologie, cursuri practice pentru diferite etape şi aspecte ale vieţii, muzică şi filme religioase, icoane, obiecte religi-oase devoţionale etc. Librăria are şi variantă online, unde doritorii pot comanda produsele prezentate pe site-ul Ar-hiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti: www.arcb.ro

Editura Arhiepiscopiei Romane-Catolice de Bucu-reşti (EARCB) îşi începe activitatea – neoficial – încă din

timpul regimului comunist, când părin-tele Ioan Ciuraru înfiinţează tipografia ATC Buzău, lucrând în clandestinitate ca redactor, autor, traducător şi distri-buitor. După decembrie 1989, editura a publicat lucrări semnificative, cum ar fi Catehismul Bisericii Catolice, Documentele Conciliului Vatican II, Evangheliile şi Psalmii, Enciclicele Papei Ioan Paul al II-lea etc.

În alte diecezeÎn Dieceza de Iaşi, după 1989, se redeschid sau se în-

fiinţează Editurile Presa Bună, Serafica, Sapientia, cea a Misionarilor Verbiţi. Încep să se publice numeroase cărţi şi reapar sau iau fiinţă publicaţii: Lumina creştinului, Isus, prietenul copiilor, De la Răsărit până la Apus, Buletin isto-ric, Almanahul Presa Bună, Mesagerul Sfântului Anton etc.

S-au deschis numeroase librării pentru desfacerea ma-terialelor religioase: Presa Bună, Sapientia, Librăria Fran-ciscanilor din Roman, Librăria Verbiţilor din Traian etc.

Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia are 5 publi-caţii diecezane, iar Episcopia Romano-Catolică de Timi-şoara are o publicaţie periodică: Vita Catholica Banatus

Presa catolică în Arhidieceză


RECENZIE

Cum poţi să vorbeşti despre pustiu în luna mai, când totul râde şi se veseleşte, înveşmântându-se cu flori şi verdeaţă? Dar să nu uităm că veselia primăverii se naşte treptat din pustiul iernii care a precedat-o. Încă şi mai uşor vom înţelege acest lucru dacă ne gândim (unii doar închipu-indu-şi, iar alţii mai norocoşi – care chiar au văzut – amin-tindu-şi) cum arată deşertul după una din rarele ploi care se întâmplă să-l ude. Acolo unde înainte nu vedeai decât piatră şi praf, în cel mai scurt timp răsar şi se deschid miriade de flori, de parcă fiecare fir de nisip ar fi adăpostit la umbra sa o sămânţă.

Aceasta este pe scurt, dar exprimată în alţi termeni, ideea cărţii lui Thomas Merton, Noi seminţe ale contemplă-rii. Realitatea seminţei ascunse care încolţeşte, de cele mai multe ori neştiută, a fost una dintre trăsăturile marcante ale vieţii lui Merton, precum şi a întregii sale căutări religioase şi artistice. Născut în 1915, rămas de timpuriu orfan de mamă, şi-a însoţit o vreme tatăl pictor în peregrinările sale prin Europa. După primii ani de facultate la Cambridge, unde nu s-a acomodat, şi după contactul cu Italia, Merton s-a stabilit în casa bunicilor săi din America. Continuă aici studiile de literatură şi filosofie la Columbia University. Crescut într-un mediu mai degrabă agnostic şi permisiv, îşi petrece primii ani de tinereţe ducând o viaţă dezordonată, dar şi puternic angajată în mişcările vremii sale (s-a oferit să meargă pe front, de exemplu, dar a fost respins pentru că nu avea o dantură sănătoasă!). În 1941, la 26 de ani, în urma unor experienţe acumulate, cere să fie primit în Biserica Catolică; trei ani mai târziu intră în Abaţia trapistă Sfânta Fecioară din Ghetsemani, în Kentucky. Aici, odată cu hirotonirea preoţească şi la îndemnul superiorilor, va da curs unei bogate activităţi literare (peste 70 de titluri).

Autobiografia sa, The Seven Storey Mountain („Muntele cu şapte nivele”), devenită în scurt timp bestsel-ler, precum şi scrierile dedicate mai ales contemplaţiei, l-au plasat pe Merton printre cei mai semnificativi autori de spiritualitate ai secolului XX. Dar n-ar fi nimic de mirare în toate acestea dacă nu am sta să ne gândim o clipă la situaţia paradoxală a acestui autor. Dăruit de Dumnezeu cu un har deosebit în mânuirea cuvântului şi profund interesat de tot ceea ce este omenesc, Merton a ales totuşi să se închidă într-o mănăstire de clauzură în care călugării, în virtutea Regulii lor, nu vorbesc aproape deloc. Hărăzit, de aseme-nea, cu o inteligenţă extrem de vie şi o personalitate mag-netică, a avut de luptat din greu pentru a putea duce acea viaţă de pustnic pe care şi-o dorea din adâncul inimii şi pe care o simţea absolut necesară relaţiei sale cu Dumnezeu. Şi – pentru a spori şi mai mult paradoxul – în condiţiile în care era deplin conştient de talentele sale şi aclamat de toţi,

Merton a trebuit să lupte din răsputeri să rămână smerit – şi în acelaşi timp ascultător faţă de superiorii care îi cereau să scrie noi şi noi cărţi ce riscau să-l facă încă şi mai faimos...

Cu aceste preci-zări în minte, ne va fi mai uşor să pătrundem spiritul Noilor seminţe ale contemplării – prima carte de Merton tradusă la noi, cred – şi să înţelegem natura uneori încrâncenată a stilului acestui autor, prolix din fire, dar concis aproape până la refuzul cuvântului, prin disciplina pe care şi-a impus-o. Cele 39 de meditaţii cuprin-se aici vorbesc sufletului despre suflet, dar nu oricum, ci cu acele cuvinte alese anevoie după o îndelungă tăcere; însă o tăcere care scoate la iveală o asemenea bogăţie de trăiri şi idei, încât nu se poate compara decât cu acele rare ploi care fac să înflorească toate seminţele ascunse în deşert.

Şi pentru că este luna mai, vom reda în încheiere un citat din meditaţia dedicată Sfintei Fecioare Maria. Citi-torul atent va recunoaşte aici nu doar chipul Mamei cereşti, ci şi idealul de viaţă al celui care a fost Thomas Merton.

„Tot ceea ce s-a scris despre Sfânta Fecioară de-monstrează că sfinţenia ei este cea mai neînţeleasă [şi mai ascunsă] dintre toate felurile de sfinţenie. [...] Şi totuşi, această sfinţenie o pot găsi, dacă devin şi eu tăinuit în Dum-nezeu, acolo unde este ascunsă ea. A împărtăşi smerenia, sărăcia, tăinuirea şi singurătatea ei este cel mai bun mod de a o cunoaşte; dar a o cunoaşte pe ea înseamnă a găsi înţelepciunea.

[...] Dintre toţi sfinţii, este cea mai săracă şi mai cu desăvârşire ascunsă. Cum nu încearcă să păstreze absolut nimic pentru sine, ea poate să ne comunice nouă celorlalţi harul lui Dumnezeu cel infinit generos. Şi Îl vom avea cu adevărat în noi atunci când ne vom fi golit şi vom fi devenit săraci şi tăcuţi, aşa cum este ea, asemănându-ne Lui prin asemănarea cu ea. [...] Este deci un dar teribil şi un mare privilegiu, pentru o persoană ce trăieşte în societatea în care trebuie să trăim noi, să-şi piardă dintr-odată interesul pentru lucrurile ce inundă această lume şi să descopere în sufletul său o nevoie de sărăcie şi solitudine. Iar cel mai preţios dintre toate harurile este dorinţa de a te ascunde, de a fi tăinuit, de a dispărea de sub ochii oamenilor şi de a fi considerat nimic de către ei, de a dispărea chiar din propria autoconsiderare conştientă, în nimicnicia imensei sărăcii care este adorarea lui Dumnezeu”.

Liana GEHL

Despre pustiu şi cuvinteTomas Merton, Noi seminţe ale contemplării,

Galaxia Gutenberg 2009, 270 pag., traducere de Ioana Tătaru


MICUL PRINŢ

Isus se întoarce la TatălAu trecut patruzeci de zile de la Paşti. În acest timp, Domnul

s-a întâlnit cu ucenicii săi. Le-a spus: „Rămâneţi în Ierusalim şi aşteptaţi pe Acela pe care vi-l va trimite Tatăl în ajutor. Ioan a botezat la Iordan cu apă. Voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt. Atunci veţi fi martorii mei. Aici, în Ierusalim, şi în toate ţările până la marginile lumii”. După ce a spus toate acestea ucenicilor săi, a fost ridicat la cer. A venit un nor şi l-a învăluit. Ucenicii au privit fascinaţi spre cer. Dar apoi le-au apărut doi bărbaţi în haine albe. Aceştia au spus: „Ce staţi aici şi vă uitaţi spre cer? Isus, care a plecat de la voi în cer, va veni înapoi. Voi îl veţi recunoaşte” (Fap 1, 1-11).

Noul popor al lui Dumnezeu: Biserica lui Isus Cristos

În ziua Rusaliilor, toţi ucenicii lui Isus, bărbaţi şi femei, erau adunaţi în aceeaşi casă. Ei îl aşteptau pe Cel promis lor de Isus. Deodată, din cer a venit un vu-iet puternic, o furtună mare care a umplut toată casa. Limbi de foc au apărut şi s-au împărţit, aşezându-se peste fiecare. Duhul Sfânt i-a umplut pe toţi. Ei l-au lăudat pe Dumnezeu şi l-au slăvit pe Isus Cristos, Fiul său.

Mulţi oameni din ţări îndepărtate veniseră la Ierusa-lim pentru Sărbătoare, în faţa casei în care erau uceni-cii, se îmbulzeau oamenii. Toţi s-au speriat, căci fiecare auzea pe ucenicii lui Isus vorbind pe limba lui. Nedu-meriţi, îşi spuneau unul altuia: „Ce înseamnă aceasta?”. Atunci Petru a început să vorbească. El a strigat: „Ascultaţi-mă! Vreau să vă explic. Aici şi acum s-a împlinit ceea

ce profetul Ioel vestise din partea lui Dumnezeu. La sfârşitul timpurilor, Dumnezeu va dărui tuturor

oamenilor Duhul său. Amintiţi-vă de Isus din Nazaret. El a venit trimis de Dumnezeu şi a înfăptuit lucrările lui Dumnezeu. Voi aţi trăit aceste lucruri. Dumnezeu l-a dat pe Fiul său, iar voi l-aţi acuzat şi aţi lăsat să fie condamnat de romani. El a murit pe cruce, dar Dum-nezeu l-a înviat din morţi. Noi toţi suntem martorii săi. Dumnezeu l-a înălţat. El este Mesia”.

Cuvintele lui Petru au mişcat inimile multor oa-meni. Ei au întrebat: „Ce să facem, fraţilor?”. Petru a răspuns: „Schimbaţi-vă viaţa! Primiţi Botezul în nu-mele lui Isus Cristos pentru iertarea păcatelor voastre. Atunci El vi-l va dărui pe Duhul Sfânt”. Mulţi l-au ascultat pe Petru şi au primit Botezul. În acea zi au intrat trei mii de oameni în comunitatea lui Isus Cristos (Fap 2).


SUFLET TÂNĂR

Păstorul între tineriÎn ajunul duminicii Bunului Păstor, a avut loc în Catedrala

Sfântul Iosif din Bucureşti, sărbătoarea Pastorul între tineri, o întâlnire a tuturor tinerilor din Arhidieceza de Bucureşti cu Arhi-episcopul Ioan Robu.

După primirea grupurilor de tineri în Catedrală, a urmat sa-lutul Arhiepiscopului adresat participanţilor la întâlnirea ce s-a organizat pentru al III-lea an consecutiv, o întâlnire care-i pune faţă în faţă pe tineri cu Păstorul Arhidiecezei.

Celebrarea a început cu aducerea la altar a Crucii – simbol deosebit care nu dispare din ochii noştri şi nici din inima noas-tră - însoţită de alte câteva simboluri: lumina, Sfânta Scriptură, chitara, simboluri care ne ajută să ne amintim că Dumnezeu este alături de noi pentru a ne lumina calea, pentru a putea găsi mereu cele mai frumoase cuvinte şi pentru a nu uita să ne bucurăm de fiecare clipă pe care ne-o oferă.

După aducerea darurilor la altar, s-a dat citire Scrisorii Sfântului Apostol Paul către Filipeni, lectură care propune tema anului pastoral aleasă de Sfântul Părinte Papa - bucuria - , dar şi motto-ul acestui an: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul!”

A urmat o cateheză ţinută de ÎPS Ioan Robu pe tema mesajului trimis de Sfântul Părinte, cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului. Scrisoarea Sfântului Părinte este compusă din şapte puncte, iar cel mai important este cel intitulat „Bucuria Iubirii”. Excelenţa Sa a vorbit la acest punct despre Dumnezeu care este iubire, acea iubire pe care o găsim prezentată şi în Sfânta Evanghelie. „Iu-birea care reprezintă întregul univers al lui Dumnezeu, iubirea oamenilor, iubirea familiei, iubirea care iartă, iubirea celor care educă… . Dumnezeu nu îşi întrerupe niciodată iubirea faţa de noi, pentru că El este fidel, este statornic, ne ţine în braţele sale, asemenea unui părinte care îşi ţine în braţe copilul. Chiar dacă nu vede, copilul simte că este în siguranţă. Sfântul Părinte prezintă imaginea Tatălui care îi ţine pe toţi în braţe, lucru care ne oferă siguranţă şi ocrotire; de aici rezultă un izvor de linişte şi de satisfacţie”.

Ca în fiecare an, a urmat dialogul între tineri şi Păstor. Şi anul acesta, au fost adunate mai multe întrebări trimise de tinerii din parohiile noastre, iar Înalt-preasfinţitul a răs-puns cu îndemnuri şi învăţături despre viaţă.

La Sfânta Litur-ghie, la care au con-celebrat şi preoţii veniţi să însoţească grupurile de tineri, ÎPS Ioan Robu ne-a vorbit despre Bunul Păstor. După ce ne-a mulţumit pentru participare şi ne-a oferit ca amintire cartea „Suntem căutători de Dum-nezeu” a părintelui Daniel Bulai.

Daniel PUŞCAŞU

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

Duhul Sfânt face să crească numărul credin-cioşilor în Biserică, pentru ca aceştia să proclame Învierea lui Cristos, „Omul Nou”, până la venirea Lui. Duhul Sfânt este Cel care formează „organis-mul vizibil” în care domină o singură comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire. Astfel, ve-dem că Biserica este singura instituţie din istoria omenirii care a dăinuit şi va dăinui peste veacuri. Ea nu este o lucrare omenească şi nici nu se ba-zează pe forţa oamenilor. Ea nu se lasă influenţată de puteri trecătoare şi nici de „forţe de masă”. Ea vine de la Cristos, acţionează în numele lui Cristos şi urmăreşte construirea „omului nou” în Cristos. De aceea noi, creştinii, suntem călăuziţi de acelaşi Duh Sfânt pentru a ajunge la tot Adevă-rul şi pentru a trăi ca înviaţi în lumea aceasta. În Biserică experimentăm lucrarea Duhului Sfânt în viaţa fiecărui credincios în parte şi în acelaşi timp, în comunitate.

Pr. Daniel BULAI

Gândul meu pentru tine/ri


UNIVERSUL FAMILIEI

Pr. Fabian MĂRIUŢ

Misterul pascal este parte din viaţa de familie. Îndrăz-nesc chiar să spun că există un trup al familiei care poartă în sine moartea şi învierea lui Isus, care trăieşte clipă de clipă trecerea de la moarte la viaţă.

Paradoxal, poate trăi şi trecerea de la viaţă la moarte. Copilul care o ia pe o cale greşită, mama care şi-a pierdut răbdarea şi a trecut de la cicălire la depresie, tatăl care a încetat să mai fie harnic şi stăruitor şi a trecut la lene şi alcoolism. Pot fi şi alte semne ale morţii asemănătoare unui fulger căzut din senin: boala neaşteptată, plecarea prematură a unei persoane dragi la Domnul, lipsa locului de muncă, sau - cum mi s-a întâmplat nu de mult să aud din gura unui copil de doar şapte ani, care la întrebarea „de ce ai plâns?”, mi-a răspuns: „Mama şi tata nu se mai iubesc”. Cum şi-o fi dat seama? Nu ştiu. Dar, probabil, lipsa de iubire dintre părinţi i-a adus un gol în sufletul său de copilaş, pe care îl umplea cu lacrimi. Golul apărut poate fi asemuit celui trăit de ucenici când l-au văzut pe Isus, Învăţătorul lor, răstignit şi mort, ori aceluia trăit de femeile pioase care au găsit mormântul gol.

Ce spun îngerii?Ca să vorbim de înviere în aceste situaţii, e nevoie

de ajutorul îngerilor. Par a fi maeştrii dojanei: „De ce-l căutaţi pe cel viu printre cei morţi” (Lc 24,5). Cu alte cuvinte, aţi greşit locul căutării! Fără îngeri, am rămâne în faţa mormântului gol, cu gândul că nu se mai poate face nimic. Îşi asumă rolul lor orice persoană care, într-un un moment de cumpănă, îi ajută pe cei în dificultate să-şi întoarcă privirea de la mormântul gol.

Într-o bună zi, un cuplu mi-a destăinuit cu amărăciune „Părinte, nu ne mai înţelegem deloc, iubirea dintre noi s-a

terminat”. Am rămas tăcut pentru câteva clipe, apoi am întrebat ce s-a întâmplat? A răspuns doamna: „Soţul meu vrea să ne mutăm de la oraş, la ţară. Ne-am născut la ţară şi de când ne cunoaştem, ne-am dorit apartament în oraş, acum îl avem!”. Nu ştiu dacă le-am adus o dojană, dar i-am întrebat: „Dacă atunci când aveaţi ace-eaşi părere vă iubeaţi, credeţi că acum, având păreri diferite, nu vă mai iubiţi?” A fi de acord asupra unui lucru în acelaşi timp nu e neapărat un semn al iubirii. De multe ori e semn că vă folosiţi unul de altul. Îngerii nu spun să vă folosiţi unul de altul, ci să vă ascultaţi unul pe altul. În trupul dezbinat al unui cuplu, ascultarea atentă este deja semnul învierii.

Ce spune Isus cel Înviat?Nu putem vorbi despre înviere fără a spune: „Pace

vouă!” (Lc 27-34). Acestea sunt primele cuvinte pe care Isus Înviat le vesteşte ucenicilor adunaţi în Cenacol. Într-un context de spaimă, închidere, nelinişte, Isus anunţă pacea. Cum orice cuvânt al lui Cristos se întrupează, pacea se întrupează în frică, izolare, angoasă. Pacea nu este un simplu cuvânt de încurajare. Este un dar promis, un dar efectiv, un dar care generează ceea ce spune. Este un cuvânt viu, activ, bucuros. De aceea, la fiecare Sfântă Liturghie, înainte de a lua Trupul lui Cristos în Sfânta Împărtăşanie, amintim cuvintele lui Isus: „Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă. Nu ca pacea pe care o dă lumea” (In 14,27) Şi care-i pacea pe care mi-o dă lumea? Tăcerea dintre două conflicte armate, care, de obicei, durează cât timp învingătorul se poate impune, iar cel învins nu se poate revolta. Echilibristică precară între egoisme...

Pacea lui Isus nu este pacea stoicului, care rămâne indiferent, chiar dacă lumea se surpă sub dânsul, şi nici a celui care s-a baricadat într-un egoism cras. Pacea lui se naşte dintr-o iubire mai tare decât moartea: pacea Celui Răstignit şi Înviat care ne face „concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu” (Ef 2, 19). Este tensi-unea autentică, ce aspiră la un bine mai mare. Este fuga de uşurătate, dezordine şi păcat. Este respect. Definiţia pe care Sfântul Augustin o dă păcii este cuprinzătoare: pacea este liniştea ordinii. Cel în care totul este bine orânduit este împăcat, liniştit. În trupul familiei, pacea este rodul Învierii.

Două întrebări de Paşti


UNIVERSUL FAMILIEI

Andreea şi Ioan ROBU

Sărbătoarea - timp al Domnului şi Sărbătoarea - timp pentru comunitate sunt titlurile catehezelor a IX-a şi a X-a, cu care se încheie ciclul Familia, munca, sărbătoarea. Ce-a de-a IX-a cateheză are ca punct de plecare două pasaje: ucenicii care culeg spice din lanul de grâu în zi de sâmbătă (Cf. Mc 2,23-28) şi pescuirea minunată (In 21,1-14); iar cateheza a X-a are la bază o serie de versete din Faptele Apostolilor despre viaţa şi activitatea liturgică a comunită-ţii primare (Fap 2, 46-47; Fap 4,33; Fap 5,42; Fap 13,1-5).

Cateheza a IX-a arată continui-tatea şi diferenţa dintre sabat şi duminică, Ziua Domnului, apoi arată care este semnificaţia spirituală şi teologică a duminicii, „memoria-lul Paştelui lui Isus” şi, în cele din urmă, care sunt conotaţiile acesteia „ascultarea cuvântului, frângerea pâinii şi împărtăşirea fraternă, carita-tea”: „participând la Sfânta Liturghie, familia dedică spaţiu şi timp, oferă energie şi resurse, învaţă că viaţa nu e făcută doar din nevoi care trebuie ascultate, dar şi din relaţii care trebuie construite. Gratuitatea euharistiei duminicale cere ca familia să participe la memoria Paştelui lui Isus. La Sfânta Liturghie, ea se hrăneşte la masa cuvântului şi a pâinii, care dă gust şi sens cuvintelor şi hranei împărţite la masa de acasă. Copiii sunt educaţi încă de mici la ascultarea Cuvântului, când repetă acasă ceea ce au ascultat în adunarea liturgică. În felul acesta vor putea să descopere că duminica este «Ziua Domnului». Întâlni-rea cu Isus cel Înviat, în centrul duminicii, trebuie să se alimenteze din amintirea (memoria) lui Isus, din povestirea Evangheliei, din realitatea pâinii frânte şi a trupului dăruit. Amintirea Răstignitului înviat marchează diferenţa dintre duminică şi timpul liber: dacă nu-l întâlnim, sărbătoarea nu are loc, comuniunea rămâne doar un sentiment, caritatea e redusă la un gest de solidaritate, care nu reuşeşte să edifice comunitatea creştină şi nu educă la misiune. În timp ce ne duce la inima lui Dumnezeu, Euharistia duminicală face familia şi, într-un anume fel, familia face Euharistia”.

Euharistia – conform unei frumoase expresii – „ne face să ancorăm la ţărmul misterului sfânt al lui Dumnezeu”.

Cateheza a X-a pune în valoare trei dimen-siuni ale duminicii: zi de comuniune, zi de caritate, zi de trimitere în misiune.

a) „Familiile, care sunt în parohie - «biserica domestică» -, fac în aşa fel încât comunitatea parohială să fie Biserica de pe lângă casele oamenilor. Viaţa cotidiană, cu ritmul de muncă şi sărbătoare, îngăduie lumii să intre în casă şi să deschidă casa către lume. Pe de altă parte, comunitatea

creştină trebuie să se îngrijească de familii, sustrăgându-le tentaţiei de a se închide în «apartamentul» lor şi deschizân-du-le itinerariului credinţei. În familie, viaţa este transmisă ca dar şi promisiune; în parohie, este primită şi alimentată promisiunea conţinută în darul vieţii. Ziua Domnului devi-ne ziua Bisericii, iar atunci când duce la experienţa dumi-nicii trăite împreună, îndepărtând banalitatea sfârşitului de săptămână consumist, ajută la închegarea experienţelor de comuniune fraternă între familii”.

b) „Faptele de milostenie exprimă dorinţa de comuniune cu Dumnezeu şi cu fraţii. De-a lungul săptămânii, familia înfruntă nevoile zilnice, dar viaţa de familie nu se poate opri la a da lucruri şi la a împlini îndatoriri, trebuie să întărească legătura dintre persoane, viaţa bună în credinţă şi caritate. Fără experienţa slujirii în casă, fără practica ajutorului re-ciproc şi fără participarea la îndatoririle comune, cu greu se naşte o inimă capabilă de iubire. Copiii experimentează zi de zi dăruirea neobosită şi slujirea umilă a părinţilor în familie; de la ei învaţă secretul iubirii”.

c) „Familia are vocaţia de a evangheliza în mod propriu şi de neînlocuit: în interiorul său, în ambientul său (vecini, prieteni, rude), în comunitatea eclezială, în societate.

Comunitatea euharistică îşi va lărgi privirea către un orizont universal, însuşindu-şi grija Sfântului Paul faţă de toate bisericile. Dacă missio ad gentes este orizontul de misiune al Bisericii, şi Biserica locală este invitată să ves-tească Evanghelia în propriul teritoriu. (…) În multe familii creştine, care trăiesc o puternică experienţă de omenie şi iubire şi care participă frecvent la euharistia duminicală, au înmugurit minunate istorii vocaţionale de slujire în so-cietate, de angajare în voluntariat, de mărturie în politică, de misiune în alte ţări ale lumii. Relaţia între duminică şi euharistie, între biserică şi misiune, între familie şi slujirea altora, cere o reînnoită operă de introducere la esenţa vieţii creştine, care să trezească o nouă conştiinţă misionară”.

Familia, munca, sărbătoarea(Milano, 31 mai-3 iunie, 2012)


ARTA DE A TRĂI

Cristina ŞOICAN

Cineva spunea odată că atunci când începi să-i critici pe tineri sau să le cauţi nod în papură, dai primele semne de îmbătrânire. Îmi asum această atitudine, deşi nu mi-am propus să critic, ci doar să semnalez o stare de fapt pe care o observ de multă vreme şi care mi-a atras din nou atenţia în prima zi de şcoală, după vacanţa de Paşti. Este vorba de vestimentaţia elevilor! Mi se părea normal ca grupul de tineri care m-a depăşit şi care se îndrepta către şcoală să se distingă cumva de tinerii care au alte destinaţii. Pentru a confirma cele spuse, ar fi potrivit să ataşez o fotografie ilustrativă cu adolescenţii ce se pregăteau să reia cursurile şcolare.

Motive „anti”Multe şcoli, din lumea întreagă, insistă ca elevii lor să

poate uniforme, susţinând că există o legătură reală între purtarea uniformei şi performanţa şcolară şi că acestea fa-vorizează disciplina şi bunele relaţii colegiale.

În ţara noastră, utilizarea uniformelor, dezbătută cu pa-siune în ultimii ani, a fost şi continuă să rămână un subiect controversat. Atunci când s-a propus reintroducerea unifor-melor în şcoli, nu puţini au fost cei care nu au văzut cu ochi buni acest lucru. Mulţi părinţi şi-au manifestat nemul-ţumirea faţă de un proiect care urma să-i „uniformizeze” pe copii şi s-au arătat rezervaţi faţă de întoarcerea la un simbol al regimului comunist, aşa cum este considerată de unii uniforma.

Unii părinţi şi chiar unele cadre didactice au fost de părere că uniforma şcolară poate să îngrădească libertatea de exprimare şi individualitatea elevilor. Au fost şi voci ce şi-au exprimat indignarea faţă de faptul că uniforma le-ar priva odraslele de lucruri „firmate” pe care, dacă îşi permit (financiar!), de ce să nu le afişeze şi la şcoală?

Motive „pro”Nu sunt o nostalgică a vremurilor de odinioară, dar îmi

amintesc cu câtă plăcere şi mândrie purtam uniforma şi matricola liceului pe care-l urmam. Cred că atunci când un elev poartă o uniformă, el trăieşte un puternic sentiment de unitate cu colegii lui, un sentiment de complicitate şi de solidaritate. Uniforma şcolară promovează spiritul de echi-pă, disciplina şi egalitatea între elevi, cel puţin din punct de vedere al vestimentaţiei, fapt care poate duce la o bună înţelegere între colegi şi la evitarea „arătării cu degetul” din motive lesne de înţeles.

Folosirea uniformei şcolare le oferă elevilor posibilita-tea să-şi dezvolte disciplina muncii, pentru că îi face con-ştienţi de rolul pe care ar trebui să-l aibă atunci când poartă uniforma: adică îi ajută să conştientizeze că sunt elevi şi că principala lor obligaţie este studiul.

Vestimentaţia, un veritabil canal de comunicare

Dincolo de protecţia pe care o oferă şi dincolo de as-pectul estetic pe care îl conferă, îmbrăcămintea şi acce-soriile reprezintă canale prin care se transmit mesaje non verbale. Hainele au limbajul lor propriu şi transmit celor din jur un mesaj despre cel care le poartă, mesaj care, de multe ori, este mai grăitor decât zeci de fraze. De exem-plu, când vezi o persoană îmbrăcată în haine militare, poţi, în linii mari, să-ţi faci o imagine despre ea. Sau, atunci când o persoană este îmbrăcată provocator, cei din jur pot considera că aceasta sfidează regulile sociale şi ale bu-nului simţ, aşa cum o persoană îmbrăcată decent inspiră încredere şi seriozitate. Nu toate împrejurările ne cer să ne îmbrăcăm elegant sau sobru, dar bunul simţ şi respectul faţă de ceilalţi ne cer să avem o ţinută adecvată oricărei situaţii.

Nu mi-am propus să fac o pledoarie pentru reintrodu-cerea uniformelor în şcoli. Am vrut doar să atrag atenţia asupra faptului că şcoala nu trebuie să devină un podium care lansează sau prezintă moda şi să spun că (şi s-ar putea să stârnesc multe antipatii!) hainele cu care copiii, adoles-cenţii se prezintă la şcoală trebuie să fie decente şi potrivite pentru activităţile şcolare.

Dacă societatea sau şcoala nu impun uniforma sau măcar un cod al vestimentaţiei pentru elevi, noi, părin-ţii, ar trebui să avem grijă ca vestimentaţia copiilor noş-tri în orele de şcoală să fie în concordanţă măcar cu gin-găşia specifică vârstei lor. Să-i ajutăm pe copiii noştri să nu se transforme în cópii ale vedetelor lor preferate şi să nu-i încurajăm să iasă în evidenţă prin felul în care se îmbracă. Copiii sunt uşor de modelat. Explicându-le cu sinceritate şi cu prietenie, făcându-i să simtă că sunt iubiţi şi că li se vrea binele, vor accepta destul de uşor (cel puţin până la o vârstă!!!) că la şcoală nu se merge ca la carnaval sau ca în alte locuri de divertisment.

Despre „uniformizare”


ARTA DE A TRĂI

„Dragi oameni, eu nu sunt mort. Trăiesc şi sunt întru totul primit în marea lumină pe care Dumnezeu a aprins-o în noaptea morţii: ‚Învierea lui Isus’. Acest lucru îl auzim limpede în Evanghelie, în pasajul despre ucenicii aflaţi pe drumul spre Emaus. Dumnezeu a scris învierea în spiritul şi în inima fiecărui om, aşa cum a scris-o în fiecare frunză a fiecărui pom care revine primăvara la viaţă.

Sunt recunoscător. Dumnezeu a fost bun cu mine. Am fost chemat şi foarte curând am observat că nu eu alesesem, ci a fost alegerea lui Dumnezeu. El m-a ales cu o iubire de neînţeles, pe care eu însumi nu am putut să o înţeleg şi să o explic.

Credinţa nu am primit-o de la un episcop sau de la teologi, ci de la doi oameni dragi, tatăl meu şi mama mea. Dumnezeu era de la sine înţeles, căci era atât de multă iubire, atât de multă simpatie şi unire. Am crezut în Dum-nezeu aşa cum un orb crede în soare nu pentru că îl vede, ci pentru că îl simte. Nu îmi puneam întrebări.

Mai târziu, totul a devenit altfel. Am plecat la studii, iar Dumnezeu cel de la sine înţeles a devenit o problemă uriaşă. A început să-mi fie frică să nu-l pierd pe Dumnezeu. Pe calea studiului nu m-am apropiat mai mult de El. El s-a retras în ceaţă. Dar eu am continuat să cred şi să caut mai departe.

Când, într-o zi, am devenit mai sărac, când m-am îm-bolnăvit şi am devenit mai slab şi mai neputincios, când, brusc, nu mai aveam nici un viitor, atunci totul a devenit simplu. Mi-am deschis larg inima cuprinsă de disperare şi l-am dorit pe Dumnezeu mai mult ca niciodată.

Atunci s-a întâmplat minunea. Mi s-a dat totul. Nu eu l-am recunoscut pe Dumnezeu, ci Dumnezeu s-a lăsat recu-noscut de mine. El s-a revelat nu ca un Dumnezeu la care trebuie să cugeţi sau de care să te temi, ci ca un Dumnezeu pe care să îl iubeşti şi să fii fericit. Un Dumnezeu extraor-dinar.

În viaţa mea am întâlnit mulţi oameni, mulţi nefericiţi, dezrădăcinaţi, dezorientaţi, oameni la care m-a chemat Dumnezeu şi pentru care m-a făcut să devin preot. L-am văzut pe Dumnezeu în chipurile oamenilor. Pentru ei tre-buie să fac simţită iubirea lui Dumnezeu. Pentru a realiza acest lucru, Dumnezeu şi-a făcut simţită iubirea sa şi pentru mine şi m-a făcut să o aflu în atâţia oameni dragi, minunaţi şi extraordinari care au făcut totul pentru mine şi au avut grijă de mine. Au fost oameni ca îngerii.

Îngerii sunt oameni pe care Dumnezeu îi trimite în via-

ţa ta, aşa, pur şi simplu, pe neaşteptate şi nemeritat, ca să te facă să simţi prietenia şi afecţiunea sa. Oamenii devin îngeri atunci când prin toate vor să te adăpostească în iubi-rea lui Dumnezeu. Mulţi au plecat deja înaintea mea. Alţii mai trăiesc încă şi poate că sunt aici. Le mulţumesc mai

mult decât pot să o spun. Mulţumesc pentru tot, pentru ceea ce nu găsesc cuvinte.

De ce a voit Dumnezeu să-i aline pe oameni prin mine, să le arate o cale şi să le dea siguranţă? Eu doar am rămas de atâtea ori în urma cerinţelor! Am primit o cicatrice în care marea mea slăbiciune şi sărăcie erau înscrise ca o amintire dăinuitoare a neputinţei mele totale. Astfel, am ştiut că tot ce am făcut bine în viaţa mea, Dumnezeu a făcut.

Dumnezeu nu ne-a făcut pentru moarte. Noi suntem copii ai luminii, copii ai zilei. Noi nu aparţinem nopţii

şi întunericului, şi nici morţii. Dumnezeu ne duce pe toţi, trecând prin moarte şi dincolo de moarte, într-un tărâm unde timpul stă în loc iar iubirea nu cunoaşte limite. Moar-tea nu poate să ne despartă. Numai moartea iubirii rupe toate legăturile. Acolo unde iubirea moare, intră moartea în casă şi în inimă. Acolo unde iubirea moare, demonii se trezesc, iar oamenii ajung aici şi acum, în fiecare zi din nou, într-un iad, aşa cum vedem împrejurul nostru şi seara la televizor. De aceea, trebuie să împiedicăm cu orice preţ ca iubirea să moară.

Aşa cum un val reintră încet în marea din care s-a năs-cut, aşa m-am reîntors şi eu în linişte, în marea iubire a lui Dumnezeu, având pe buze o ultimă rugăciune:

Dumnezeule bun, tu mă iubeşti atât de mult. Mă ţii strâns cu două mâini. Da, Doamne, aşa cum am fost, aşa m-ai iubit. Cu o răbdare nesfârşită m-ai ţinut în slujba ta.

Am fost numai o bucăţică mică de sticlă prin care stră-luceşte iubirea ta pentru oameni. O bucăţică mică de sticlă, uneori prăfuită de cotidian, murdărită de furtunile vieţii. Dar de fiecare dată tu ai spălat-o iarăşi, de şaptezeci de ori câte şapte, în ploaia caldă a milostivirii tale.

Ai aşezat-o cu afecţiune în soarele tău ca să strălucească mai tare ca niciodată în eternul joc al iubirii dintre tine şi oameni. Dumnezeule bun, din cioburi tu faci oglinzi ale iubirii tale.

Doamne, Dumnezeule, mi-ai dat totul. Mai dă-mi încă ceva: o inimă recunoscătoare.”

Traducere din limba germană, de Eugenia HARAPCEA

Phil Bosmans, preotul care deţinea secretul fericiriiÎn 1991, Phil Bosmans a scris următoarele rânduri pentru a fi citite la propria sa înmormântare


SFÂNTA SCRIPTURĂ

rubrică realizată dePr. Tarciziu ŞERBANuvântul Domnuluiuvântul Domnului

omentariu la Evanghelia duminicală

Înălţarea Mântuitorului reprezintă, în logica devenirii me-sianice a Fiului lui Dumnezeu, momentul culminant. Într-ade-

văr, aşa cum am semnalat şi cu alte ocazii, Isus a străbătut mai multe etape pentru a deveni Cristos (Mesia): după consacrarea

Duminica a V-a a Paştelui (B)Isus a spus ucenicilor săi: „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl meu este viticultorul. Orice mlădiţă care este în mine

şi nu aduce rod, Tatăl meu o înlătură; şi orice mlădiţă care aduce rod, el o curăţă, ca să dea rod şi mai mult. Voi sunteţi deja curaţi, prin cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneţi în mine şi eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă rod de la sine, dacă nu rămâne pe viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în mine.(…)” (In 15,1-8).

Faţă de duminica a patra a Paştelui dominată de alegoria Păstorului cel bun, deosebit de atent cu fiecare oiţă a Sa, Evanghelia duminicii a cincea completează înţelesul relaţi-ei vitale pe care Isus Cristos Înviat a instaurat-o cu fiecare ucenic odată cu Învierea sa glorioasă, printr-o altă alegorie, cea a viţei care face ca mlădiţele ei să aducă roade (împlinin-du-şi astfel menirea de a fi mlădiţă). Într-adevăr, metafora viţei roditoare (atât de frecvent utilizată în VT pentru a defini poporul ales al lui Dumnezeu – Os 10,1; Is 5,1-7; 27,2-5; Ier 5,10; 12,10-11; Ps 80 etc.) este aleasă de Mântuitorul pentru ca, prin intermediul ei, să se definească pe sine ca unica sursă a rodirii (vv. 2-5) şi a vieţii (v. 6). Mai mult, transformată în alegorie, metafora viţei dătătoare de viaţă permite expri-marea întregului proces de rodire în care mlădiţa (metafora care-l defineşte pe ucenic) este prezentată ca beneficiara unei iniţiative conjugate a lui Isus Cristos şi a Tatălui. Cuvântul Tatălui, revelat prin Fiul este acel „germen de viaţă” înrădă-

cinat în fiecare ucenic care trebuie să rodească, mai precis, să se concretizeze în atitudini care să-l caracterizeze drept ucenic al lui Isus Cristos Înviat, spre preamărirea Tatălui. Prelungită, alegoria ilustrează şi posibilitatea unui program de nerodire care, însă, este sancţionat prin înlăturarea mlă-diţei uscate şi prin aruncarea ei în foc (imaginea focului neindicând aici neapărat iadul, ci mai curând vizualizarea unui destin lipsit de viaţa oferită de viţă).

Or, lectura a doua a acestei duminici este mai explicită în a spune în ce fel ucenicul trebuie să-şi facă lucrarea de rodire: Copiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul (1In 3,18), în timp ce prima lectură ne oferă exemplul apostolului Paul care, din ziua în care, pe drumul Damascului, a fost înrădăcinată în el revelaţia Cuvântului dătător de viaţă, s-a transformat într-o mlădiţă roditoare (ucenic): propovăduia cu îndrăzneală în numele Domnului (Fap 9,28).

Fragmentul evanghelic al duminicii a şasea a Paştelui este continuarea imediată a celui din duminica precedentă, iar în-ţelegerea lui presupune să redeşteptăm în minte „universul” alcătuit de alegoria viţei dătătoare de viaţă în mlădiţe.

Ceea ce ne atrage atenţia în această a doua parte a discur-sului lui Isus este foarte ampla utilizare a verbului a iubi şi a substantivului său, iubire (cel puţin 12 utilizări). Mai mult, aceşti termeni sunt, în contextul de faţă, sinonimi cu verbul a rodi şi respectiv rod. Cu alte cuvinte, rodirea care nu este altce-va decât împlinirea poruncilor Tatălui, în substanţă este iubire, dar nu orice fel de iubire. Este iubirea cu care Tatăl l-a iubit pe Fiul său, Isus Cristos, şi pe care Acesta o oferă ucenicilor (v. şi lectura a doua). Prin urmare, particula comparativă precum ex-primă, e drept, la un prim nivel, modul în care ucenicul trebuie să-şi manifeste iubirea-rodirea, imitând-o pe cea a lui Cristos (mergând până acolo încât să-şi pună viaţa pentru prietenii

săi), dar mai ales exprimă, la un al doilea nivel, misterul cel mai profund al revelaţiei, adică sursa iubirii: iubirea intimă dintre Tatăl şi Fiul care se exprimă pe cruce (In 3,16), model şi referinţă, care fondează noua comunitate (1In 4,19).

De remarcat este şi faptul că, în această parte a discursului, ameninţarea vreunei pedepse nu îşi mai are locul. Adversarii (cei neroditori) au dispărut lăsând locul prietenilor, cei care au fost aleşi. Criteriul după care aceştia sunt recunoscuţi drept prieteni este împlinirea poruncii date de Isus (v. 14), aceea de a se iubi unii pe alţii (vv. 15-17) în modul cel mai concret.

Or, tocmai revelaţia acestei iubiri, comunicată ucenicilor şi trăită în mod concret de ei, le conferă un nou statut, cel de prieten (atât de râvnit de marile figuri ale VT, Abraham, Moise etc.). Ceea ce era atunci privilegiul doar al câtorva, acum, prin Isus, este oferit tuturor celor care acceptă să devină ucenicii săi, chiar şi păgânilor (v. prima lectură).

Duminica a VI-a a Paştelui (B)Isus a spus ucenicilor săi:„Precum m-a iubit pe mine Tatăl, tot aşa şi eu vă iubesc pe voi. Rămâneţi în dragostea

mea. Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în iubirea mea, după cum şi eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi.(…)” (In 15,9-17).

Înălţarea Domnului (B)(…) Domnul Isus, după ce le-a vorbit, s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, pornind, au vestit

pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care îi însoţeau (Mc 16,15-20).


SFÂNTA SCRIPTURĂ

rubrică realizată dePr. Tarciziu ŞERBAN

sa la Botez, după acţiunea de reînnoire înfăptuită prin predica-rea Evangheliei şi prin minunile săvârşite în folosul oamenilor, (acţiune ce s-a desăvârşit prin jertfa de sine aidoma Servitoru-lui Suferind, prin Învierea din morţi şi prin Înălţarea la ceruri), El se întronizează ca Stăpân şi Domn peste întreaga creaţie re-înnoită. Or, această glorificare la dreapta Tatălui nu este câtuşi de puţin echivalentul despărţirii de ucenicii săi. Dimpotrivă, El îşi continuă lucrarea de înnoire prin intermediul ucenicilor pe care i-a trimis să vestească Evanghelia şi să vindece. Sfântul Evanghelist Marcu notează cu grijă seria de semne care îi vor însoţi pe misionari: în numele [lui Isus] vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi... îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca... Or, imediat ce misionarii au început să vestească Evanghelia, semnele promise nu au întârziat să se manifeste, astfel încât, cu un ochi de credinţă, Evanghelistul descoperea

(şi concluziona) că Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care îi însoţeau.

De remarcat, pentru această sărbătoare, este faptul că toate textele citite în cadrul liturgiei cuvântului stabilesc o legătură strânsă între glorioasa Înălţare la ceruri a lui Isus Cristos şi tri-miterea în misiune a ucenicilor, trimitere care apare ca o con-tinuare a lucrării sale mântuitoare până când vom ajunge cu toţii la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea omului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos (v. lectura a doua). O precizare importantă care ne vine prin lectura întâi este aceea că Duhul Sfânt, pe care ucenicii îl vor primi în ziua de Rusalii, este cel care actualizează, prin Biserică, în lume lucrarea Domnului (Mc 16,20).

Duminica a şaptea a Paştelui este situată între sărbătoarea Înălţării lui Isus Cristos la cer şi cea a Rusaliilor. Prin urma-re, rugăciunea pe care Mântuitorul o pronunţă în fragmentul evanghelic care se citeşte în această duminică, ni-L prezintă pe Isus în atitudine de mijlocire în favoarea ucenicilor rămaşi în lume.

Rugăciunea lui Isus îi are în vedere pe ucenicii imediaţi, pe apostoli. Ea, însă, este la fel de valabilă şi pentru cei care astăzi îi continuă misiunea apostolică: colegiul episcopilor, preoţii, diaconii şi toţi membrii Bisericii. Odată cu botezul, fiecare creştin a intrat într-un nou statut al existenţei, de vreme ce împărtăşeşte cu Cristos cel Înviat viaţa Lui. Creştinul, însă, trebuie să asume această nouă existenţă în sânul unei lumi

care nu-l va cruţa de ispite şi de încercări. Rugăciunea învăţată cândva de Isus capătă aici întreaga sa valoare: Nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău. Răul constă în a-L respinge pe Cristos şi în a fi infidel faţă de porunca iubirii (v. lectura a doua). Prin urmare, ucenicul trebuie să ceară Tatălui, împreună cu Isus, să fie consfinţit în adevăr.

În mijlocul lumii, ucenicii şi, deci, toţi cei botezaţi au de îndeplinit o misiune. Aşa precum Tatăl l-a trimis pe Isus în lume şi El (Isus) ne trimite pe noi astăzi. Cu ce scop? Mai întâi ca să fim martori ai Celui înviat (v. prima lectură) şi ai iubirii Tatălui (v. lectura a doua). În acest sens, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca sărbătoarea Rusaliilor să fie pentru întreaga Biserică o revărsare cât mai bogată a darului Duhului Sfânt.

În fiecare an, liturgia cuvântului din sărbătoarea Rusaliilor ne reaminteşte, prin prima lectură luată din Faptele Apostoli-lor (2,1-11), evenimentul spectaculos petrecut la Ierusalim la 50 de zile după Învierea lui Isus Cristos: coborârea Duhului Sfânt, sub chipul unor limbi de foc, asupra ucenicilor adunaţi în încăperea de sus, încăpere în care obişnuiau să se întru-nească. Această coborâre a Duhului Sfânt, promisă de Isus Cristos înainte de a se înălţa la cer, avea să-i transforme în martori curajoşi ai Învierii Mântuitorului. Sfântul Evanghe-list Ioan atestă că Isus a făcut mai mult decât să le promită că, după plecarea lui, li-l va trimite pe Duhul Sfânt. În cadrul a două discursuri testamentare, Isus le explică pe îndelete rolul pe care Duhul îl va avea de împlinit. Mai întâi, acest Duh îi va ajuta să aprofundeze toate câte Isus i-a învăţat de-a lungul activităţii sale (7,16.28; 8,28) şi îi va împiedica să uite. Apoi, acelaşi Duh va fi alături de ei ca un Apărător atunci când, din cauza mărturiei (prin cuvânt şi viaţă) în favoarea Învierii lui Isus, vor avea de înfruntat persecuţia lumii. Într-adevăr, ucenicii au nevoie să ştie că în momentele grele nu sunt sin-

guri, că Apărătorul le este aproape, că Duhul adevărului dă mărturie prin intermediul lor pentru Isus. În sfârşit, Duhul îi va face să cunoască cele viitoare, cunoaştere care nu se vrea o prezicere a viitorului sau vreo nouă revelaţie faţă de cele făcute de Isus, ci mai curând lămurind viitorul cu ajutorul misterului lui Isus. În fond, Duhul Sfânt continuă ceea ce Isus a făcut: să reveleze oamenilor misterul lui Dumnezeu. Or, despre conţinutul misterului divin întâlnim în cartea profetul Ieremia o promisiune care avea să se împlinească odată cu coborârea Duhului Sfânt asupra ucenicilor: Le voi da o inimă ca să înţeleagă că eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul meu, iar eu voi fi Dumnezeul lor, dacă se vor întoarce la Mine cu toată inima lor (Ier 24,7) În această zi, noi implorăm asupra noastră aceeaşi lucrare minunată, aceeaşi luminare a minţii şi aceeaşi purificare a inimii, aceeaşi prezenţă protectoare şi consolatoare. Ura lumii nu este departe de Biserică, dar Duhul Sfânt, Apărătorul, continuă să o călăuzească şi să o ocrotească. Cu acest gând şi cu această speranţă sărbătorim noi Rusaliile.

Duminica a VII-a a Paştelui (B)În acel timp, Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: „Părinte sfânt, păstrează-i în credinţă faţă de numele tău

pe cei pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi. Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în credinţa faţă de numele tău, pe cei pe care mi i-ai dat; am vegheat asupra lor şi nu s-a pierdut nici unul dintre ei afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Acum însă vin la tine şi acestea le spun în lume, ca bucuria mea în ei să fie deplină (…)” (In 17,11-19).

Duminica Rusaliilor (B)În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: „Când va veni Apărătorul, pe care îl voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului,

care purcede de la Tatăl, el va da mărturie pentru mine. De asemenea şi voi veţi da mărturie pentru că de la început sunteţi cu mine. Multe lucruri aş mai avea de spus, dar acum nu le puteţi înţelege. Însă când va veni Duhul adevărului, el vă va ajuta să înţelegeţi tot adevărul (In 15,26-27; 16,12-15).


BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Ritul bizantinRitul bizantin, numit şi rit grec, este ritul liturgic utilizat,

în diverse limbi, de către toate Bisericile Ortodoxe şi de către mai multe Biserici sui iuris de tradiţie orientală din cadrul Bisericii Catolice (circa 15 la număr, numite, mai ales în trecut, şi Biserici Unite).

Ritul bizantin îşi are obârşia în Costantinopole (Istan-bulul de azi), fiind unul dintre cele cinci rituri prezente în

Bisericile Orientale. Catedrala Sfânta Sofia (construită de Iustinian între 532 şi 537; timp de o mie de ani a fost cea mai mare catedrală din lume, întâietatea fiind apoi luată de mai noua Catedrală din Sevilla)

Casa Mariei la EfesLa 9 km de Efes, pe coasta dealului Bulbul Dagi (Dealul

Privighetorii), se află Meryem Ana Evi, „Casa Maicii Ma-

Biserica Catolică în TurciaDate generale

Cu o suprafaţă de aproape trei ori mai mare decât România, Turcia face legătura între continentul asiatic şi cel eu-ropean. Datorită locurilor sale încărcate de istorie, precum şi pentru frumuseţea peisajelor, Turcia este o importantă ţintă turistică, inclusiv pentru turismul religios: aici au luat fiinţă două dintre marile biserici ale creştinătăţii, Antiohia şi Constantinopole, aici s-a născut Sfântul Apostol Paul, la Tars, iar lângă Efes, creştinii şi musulmanii deopotrivă venerează „Casa Mariei”.

La ultimul recensământ (2011), populaţia Turciei era de 78.785.548 locuitori, 96,1% declarându-se musulmani. Ală-turi de aceştia convieţuiesc şi minorităţi creştine (0,6%) şi evreieşti (sub 0,1%). 2,3% dintre turci se declară agnostici şi 0,9% - atei.

Libertatea religioasă este garantată de Constituţie, Turcia fiind un stat laic. Cu toate acestea, există diverse legi şi ordonanţe care reglementează şi uneori îngrădesc manifestările religioase pentru toate cultele (inclusiv islamic); astfel, prozelitismul şi distribuirea de literatură religioasă în afara comunităţii stricte a credincioşilor sunt considerate delicte şi tot delict este considerată şi purtarea vălului în universităţi şi instituţii publice. În plus, actele private de intoleranţă religioasă faţă de cultele non-islamice sunt numeroase. Din aceste motive, Turcia figurează pe lista ţărilor unde libertatea religioasă este în pericol.

Biserica CatolicăÎn Turcia, Biserica Catolică (alcătuită din peste 30.000

de credincioşi, adică circa 0,05% din populaţie) nu face parte dintre cultele recunoscute oficial de către stat. Ca structură, creştinii catolici formează actualmente cinci dieceze (de-a lungul veacurilor au fost atestate 25!), cu patru rituri (în ordinea numărului de credincioşi): latin, caldeu, armean şi bizantin.

Rit latin:Vicariatul Apostolic de Istanbul, înfiinţat la 15 aprilie

1742 - credincioşi: 15.500 (în 2010) - preoţi: 2 diecezani, 33 preoţi călugări - călugări: 85 (din care jumătate bărbaţi – pro-

cent neobişnuit) - parohii: 13Vicariatul Apostolic de Anatolia, înfiinţat în 1931. - credincioşi: 4.363 (în 2010) - preoţi: 8 - călugări: 15 - parohii: 6Arhidieceza de Izmir, înfiinţată la 18 martie 1818 - credincioşi: 1.950 (în 2006) - preoţi: 1 diecezan şi 12 preoţi călugări

- călugări: 19 călugări şi 12 călugăriţe - parohii: 10

Rit caldeu:Arhieparhia de Diarbekir (Amida), înfiinţată în 1553. - credincioşi: 6.192 (în 2009) - preoţi: 1 - călugări: 0 - parohii: 9

Rit armean: Arhieparhia Armeană de Istanbul, înfiinţată la 15 oct.

1928 - credincioşi: 3.450 (în 2009) - preoţi: 5 - călugări: 6 - parohii: 10

Rit bizantin:Exarhatul Apostolic de Istanbul (Constantinopole),

înfiinţat la 11 iunie 1911 - credincioşi: 25 (în 2009, de la 1.000 în 1950) - preoţi: 0 - călugări: 1 - parohii: 1


BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Pagi

ni r

ealiz

ate

de L

iana

GE

HL

ria”, unde conform tradiţiei, Mama lui Isus şi-ar fi petrecut ultimii ani ai vieţii, alături de Apostolul Ioan. Tradiţia a luat amploare odată cu publicarea, în 1852, în Germania, a cărţii Viaţa Sfintei Fecioare Maria, rod al viziunilor călugăriţei augustiniene Ecaterina Emmerich, în care acesteia i s-a descris cu exactitate ultima locuinţă a Maicii Domnului, pe un deal în apropiere de Efes. În 1891, doi preoţi lazarişti din Izmir au făcut săpături arheologice pe locul indicat şi au descoperit resturile unei construcţii de piatră cu boltă, din epoca bizantină, în interiorul căreia se afla o altă clădire, anterioară, de mici dimensiuni, datând din secolul I d.C., exact ca în viziunea misticei germane.

Dacă autenticitatea istorică a acestui mic sanctuar este incertă, valoarea sacră a locului este sigură pentru credin-cioşii creştini şi musulmani. Dintotdeauna, ţăranii ortodocşi din apropiere, descendenţi ai primilor creştini efeseni, în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, urcă în pelerinaj până la Meryem Ana. Astăzi, sanctuarul este vizitat de mili-onane de credincioşi, printre care s-au aflat şi trei papi: Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea. Această căsuţă înconjurată de arbori este unul dintre puţinele locuri din lume unde creştinii şi musulmanii se pot ruga împreună în numele Mariei, Mama Mântuitorului, pentru creştini, şi Mama Profetului Isus, pentru fiii Coranului.

Vizite papale în TurciaDeşi comunitatea catolică din Turcia este extrem de

restrânsă în comparaţie cu restul populaţiei, vizitele papi-lor în această ţară au constituit de fiecare dată un moment marcant. În iulie 1967, Paul al VI-lea vizitează oraşele Istanbul, Izmir şi Efes, având ocazia să-l reîntâlnească pe Atenagora, Patriarhul Ortodox de Constantinopole, după ce în 1965, în cadrul unei întâlniri în Ţara Sfântă, ridicaseră excomunicările pe care cele două Biserici şi le declaraseră reciproc cu nouă secole înainte. Atât Ioan Paul al II-lea, în noiembrie 1979, cât şi Benedict al XVI-lea, în noiembrie 2006, vor reface – cu unele adăugiri – traseul şi agenda de lucru ale Papei Paul al VI-lea. În cadrul vizitei Papei Benedict al XVI-lea, un moment semnificativ a fost semna-rea unui document comun cu actualul Patriarh Ortodox de Constantinopol, prin care reprezentanţii celor două Biserici

şi-au exprimat dorinţa ca niciodată nimeni „să nu mai ucidă în numele lui Dumnezeu”.

Andrea Santoro - Finestra Medio OrienteDon Andrea Santoro, preot italian ucis la 5 februarie

2006 la Trabzon, este unul dintre cei mai recenţi martiri ai credinţei în Turcia, alături de părintele capucin Adriano Franchini (ucis la 16 decembrie 2007) şi de Mons. Luigi Padovese (asasinat la 3 iunie 2010). Don Andrea venise în Turcia, loc de întâlnire a celor trei mari religii monoteiste, din dorinţa de a „deschide o fereastră” prin care Occidentul şi Orientul Mijlociu să se poată privi, împărtăşindu-se din acele valori primare care au stat la baza amândurora (or-ganizaţia înfiinţată de el în acest scop se numeşte tocmai Finestra Medio Oriente).

De ce merg în Turcia?

De copil Domnul a pus în inima mea dorinţaDe a-i aduce pe oameni la EL şi de a mă pune în

slujba lor.Mi-a dat harul să fac acest lucru în mii de moduri,folosindu-se de totala mea sărăcieşi în ciuda repetatelor mele trădări.

După zece ani de preoţie,m-a dus în Orientul Mijlociu,timp de şase luni,dintr-o dorinţă arzătoare care mă îndemna să stau în tăcere,în rugăciuneîn contact cu cuvântul lui Dumnezeuîn locurile pe unde trecuse Isus.

Acolo mi-am regăsit prospeţimea credinţeişi claritatea preoţiei mele.(don Andrea Santoro, cuvânt de rămas bun către enoriaşii din Roma)


SOCIAL

A fi sau a nu fi… RECĂDEREAÎn acest articol, încercăm să vă trezim interesul vorbind

despre RECĂDERE, un cuvânt terifiant pentru familiile care se confruntă cu tragedia provocată de alcool.

După o perioadă de abstinenţă totală de la alcool, mai ales dacă această etapa se întinde pe o distanţă mare în timp, intervine «relaxarea», chiar «uitarea» tuturor problemelor din trecut, care se manifestă atât la persoana dependentă, cât şi la cei apropiaţi ei. Ca urmare a acestui fapt, nimeni nu îşi mai pune problema unei eventuale reveniri la obiceiuri vechi, implicit acela de a bea.

Cu toate acestea, comportamentul de consum poate rea-părea, consecinţele fiind dintre cele mai grave: dezamăgire, teroare, furie, violenţă, teamă, descurajare, lipsa încrederii, neputinţa, lacrimi care trădează o suferinţă revenită de un-deva din adâncurile fiinţei, suferinţă pe care toţi o credeau «vindecată».

Recăderea nu înseamnă doar reluarea consumului de alcool, ci şi revenirea la anumite obiceiuri, idei, gânduri din trecutul de consumator, care îi amintesc de o perioadă «plăcută» pe care îşi doreşte să o trăiască din nou.

Povestea reală a lui Dragoş, care a trecut printr-o situaţie de acest gen, poate clarifica dintr-un anumit punct de vede-re, ce înseamnă RECĂDEREA .

„Mă numesc Dragoş şi sunt dependent de alcool. Am mers la tratament acum un an, mai ales pentru că familia insista. După externare, cu toate că nu eram sigur că vreau să merg la Club, m-am hotărât să încerc. La început, parti-cipam frecvent la întâlnirile săptămânale şi păreau să ajute. După o vreme, au început să mă plictisească vechile poveşti repetate la nesfârşit, aşa că mergeam mai rar.

Am găsit şi un loc de muncă, care mă ajuta să plătesc unele datorii. Nici măcar nu mă gândeam la băutură, aşa că până la urmă am renunţat la întâlniri.

Familia era foarte bucuroasă că nu mai beau şi că puteam să fac câte ceva în jurul casei. La început, acasă, toate erau în regulă, dar după o vreme, soţia mă sâcâia tot mai des.

Când lucram peste program şi întârziam, mă suna foarte des, iar când ajungeam acasă era deja obosită şi nervoasă; mă examina de fiecare dată din cap până în picioare, dar de cele mai multe ori mă privea fix în ochi şi de fiecare dată ne certam, pentru că ei îi era frică ca eu să nu fi băut. Deşi i-am reproşat de câteva ori că nu are încredere în mine şi am asigurat-o că nu are de ce să-i fie frică, situaţia a rămas la fel.

Într-un weekend, soţia era la lucru, iar eu aveam de fă-cut curat în casă. Toată ziua m-am ocupat de asta şi eram obosit. Când a venit acasă, a început să găsească greşeli în munca pe care o făcusem, ba mai mult, mi-a mărturisit că i se părea că eu consumasem alcool.

M-am înfuriat de tot, pentru că nu băusem. Ne-am certat şi am ieşit să mă plimb. Îmi amintesc că mă gândeam că dacă ea credea că am băut, aş putea la fel de bine să şi beau. Atmosfera a rămas tensionată încă câteva zile.

Apoi, într-o seară, venind de la lucru, în drum spre casă, pur şi simplu am intrat într-un local, şi am comandat o bere. Nici nu m-am gândit că nu am voie să beau, până n-am terminat jumătate din ea, atunci era prea târziu, oricum. Deci am mai comandat una. În acea seară am băut numai două beri, dar câteva zile mai târziu, am intrat iarăşi să iau câteva. Ziua de salariu era aproape, deci am repetat lucrul acesta. Atunci am stat toată noaptea. De atunci beau tot timpul”.

Ce înţelegem din această mărturie ? Faptul ca da, oricui i se poate întâmpla, dacă nu este destul de atent, dacă nu reuşeşte să înţeleagă că orice pahar îl aduce după sine şi pe celălalt, dacă nu îşi schimbă din obiceiurile nesănătoase pe care le are şi, mai ales, dacă nu acceptă că ESTE DEPEN-DENT…, deci NU MAI POATE REVENI nici măcar la un consum ocazional de băuturi alcoolice.

Ramona CIOBANU, responsabil Centru de Recuperare ACAR

ASOCIAŢIA CLUBURILOR ALCOOLICILOR ÎN RECUPERARE

Date de contact - Iaşi Date de contact – Bucureşti Tel/fax: 0232-228204 Tel: 0752865585 – dr. Simona CotnăreanuEmail: [email protected] Tel: 0768669037 – Laurenţiu AntucăWeb: www.alcoologia.ro


MĂRTURII

Pentru că Ioan Paul al II-lea a fost un Pontif care a lăsat urme adânci în vieţile multora dintre noi, continuă să apară măr-turiile legate de întâlnirea cu acest Papă.

Domnul Prof. Dr. Dan Pavelescu a trimis pe adresa redacţiei o „scurtă notă de arhivă, cu o parte istorică, a Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea, referitoare la poporul român”.

«Sunt una dintre acele persoane care au avut fericirea să-l întâlnească pe fostul Pontif, dar nu ca Papă, ci mai înainte, la 17 decembrie 1962, la Muzeul castelului Wawel, din Cracovia, pe vremea când era Episcopul Karol Woityla.

Atunci, Academia Polonă ne-a prilejuit această vizită la cererea Acad. Dr. Ştefan Milcu, Prim Secretar al Academiei Române. Fiind Secretar adjunct, eu îl însoţeam la semnarea Protocolului de colabo-rare cu Academia polonă.

În luna mai a anului 2011, am apreciat în mod deosebit numărul omagial IOANNES PAULUS II şi am fost printre cei care s-au rugat pentru beatificarea acestui de neuitat Papă. Citind despre aminti-rea „slăbiciunii sale pentru România”, mi-am amintit de modul în care şi-a exprimat aceste sentimente chiar atunci, la întâlnirea de la Wawel, în 1962. Atunci, Episcopul de Cracovia, Karol Woityla, a cărui personalitate noi nu o cunoşteam, după ce ne-a dat destule explicaţii (prin translator polonez), în final, ne-a spus: „Acestea toate pe care le vedeţi acum, aici, se datorează poporului român. Amintesc că în iunie 1939, după împărţirea Poloniei prin Pactul Ribentrop-Molotov, Statul român fiind şi el ciuntit, a deschis graniţa pentru polonezi. Astfel că toate aceste bogăţii au putut să ajungă în Canada, via Istanbul. Dar nu numai atât: compatrioţii mei au fost foarte bine primiţi în ţara dumneavoastră. Acestea nu le voi uita niciodată!”

Bineînţeles că la întoarcerea în ţară, acest mesaj al Episcopului de Cracovia a fost consemnat în raportul nostru şi transmis Ministerului de externe. Pe vremea aceea, eram obligaţi să relatăm toate întâlnirile şi convorbirile. În copie, raportul se găseşte şi în Arhiva Academiei Române.

Şi după cum bine ştim, Înaltul Prelat nu a uitat niciodată poporul român. Astfel, ajuns Papă, a hotărât ca aniversarea Centenarului Ar-hiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti să fie sărbătorit la Vati-can. În acest scop a dispus să se organizeze în splendidul Salon Sixtin al Vaticanului, o expoziţie despre istoria poporului român, totul pe baza documentelor existente în Arhivele secrete ale Vaticanului. La inaugurarea expoziţiei au fost invitaţi peste 70 de ambasadori, repre-zentanţi ai misiunilor diplomatice străine la Vatican.

În felul acesta, expoziţia s-a bucurat de un răsunet extraordinar. Şi totul s-a făcut fără să i se fi cerut acest lucru Papei Ioan Paul al II-lea.

Lucrarea Monumenta Romaniae Vaticana a domnului Ion Dumi-tru-Snagov, care se mai găseşte la librăria Sfântul Iosif din Bucureşti şi pe care am recomandat-o în multe rânduri, este o mărturie în acest sens.»

Ioan Paul al II-lea şi „slăbiciunea sa pentru România”

Eveniment cultural – ecumenicDuminică, 29 aprilie, la Mănăstirea Sf. Ag-

nes (Congregatio Jesu) din Popeşti-Leordeni a avut loc un concert ecumenic organizat de In-stitutul Ecumenic de Muzică Sacră în colabora-re cu Mănăstirea Radu Vodă şi Schitul Darvari din Bucureşti.

Concertul intitulat Victimae Paschali a pre-zentat cântări bizantine şi gregoriene cu tema Misterului Pascal şi a fost susţinut de grupul psaltic Potirul al Mănăstirii Radu Vodă, condus de dl. Nicuşor Constantin, şi schola gregoriană feminină In Dulci Jubilo, condusă de sr. Car-men Petcu CJ.

Alături de credincioşi de ambele rituri, au fost prezenţi din partea Bisericii Romano-Catolice Excelenţa Sa Arhiepiscop Francisco-Javier Lozano Sebastian, Nunţiu Apostolic de Romania şi Republica Moldova, iar din partea Bisericii Ortodoxe, Părintele Mihai Aurel, Director al Seminarului Teologic, şi Părintele Arhimandrit Nectarie Şofelea, Stareţul Mănăs-tirii Radu Vodă.

Ne-am bucurat de momente de adâncă spiri-tualitate şi contemplaţie a Marelui Mister Pascal reprezentat atât de pătrunzător prin frumuseţea celor două mari stiluri ale muzicii bisericeşti: gregoriană şi bizantină, dar şi de momente de fraternitate şi comuniune, la recepţia ce a ur-mat după concert. Sperăm să putem continua această frumoasă colaborare pentru înălţarea spirituală a credincioşilor şi pentru a căuta me-reu căi de unitate şi de colaborare între noi, cu mult mai importante decât ceea ce ne desparte.

Sr. Carmen Petcu CJDirector al Institutului Ecumenic de Muzică

Sacră


FILE DE ISTORIE

Ivan Petre Sebastian, călugăr carmelitan şi preot diecezan

(1898- 1993)Părintele Ivan Petre Sebas-

tian este născut într-o familie de naţionalitate maghiară, de confesiune romano-catolică, ca fiul al Ròszei, născută Szàbo din Bucureşti şi al lui Joan Pe-ter din Kézdiszàsfalu (Imperiul Austo-Ungar, azi jud. Covas-na), la 18/30 august 1898, fiind botezat la 29 ianuarie 1899, în parohia Sfânta Fecioară Maria a Harurilor - Bărăţia din Bu-cureşti, de către părintele Iosif d’Ester. La puţin timp familia se va muta în Târgovişte. După absolvirea şcolii catolice din Târgovişte

(1905 -1912) intră în seminarul Duhul Sfân” din Bucureşti (1912- 1916), care din pricina primului război mondial este închis de către autoritaţiile statului, trebuind să-şi continuie studiile la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti (1916 -1918).

În timpul desfăşurării primului război mondial intră în mănăstirea Ordinului Carmelitanilor Desculţi din ora-şul ungar Györ, urmând ciclurile filosofice şi teologice la: Györ (Ungaria), Zagreb (Croaţia) şi Sombor (Iugoslavia), între 1919 –1925, depunând profesiunea simplă (1919), profesiunea solemnă (1923), primind trosura şi diaconatul (1924) şi preoţia la Becicherecul-Mare, Belgrad (1925).

După absolvirea Academiei Teologice Iugoslave afiliate Romei (1925), va îndeplini în cadrul Ordinului Carmelita-nilor Desculţi, în Conventul din Sombor, Administratura Apostolică de Baci, funcţiile de: secretar (1928 -1929), ma-

gistru de novici (1929 -1933), Rectorem al Ordinului Terţiar Carmelitan (1929 - 1933), în locul servitorului lui Dumnezeu, Gerard Tomo Stantić. În ţară a îndeplinit funcţia de admi-nistrator parohial ad tempus la parohia Sf. Francisc din Târ-govişte (1931 şi 1962) şi Cristos Rege din Ploieşti (1933).

După obţinerea indultului de exclaustrare (1933) şi se-cularizare (1936), şi după întoarcerea din misiune de la Cracovia (Polonia), va activa în cadrul arhiepiscopiei de Bucureşti, mai întâi ca vicar parohial la parohia Cristos Rege din Ploieşti (1936 -1940), pro-parochus la Ploieşti (1940-1947), paroh la Ploieşti (1947-1952), paroh la paro-hia Sfânta Lucia din Greci-Măcin, jud. Tulcea (1952 -1953), paroh ad tempus la parohia Sfântul Mihail din Săcele-Tur-cheş, jud. Braşov, arhidieceza de Alba-Iulia (1954 -1956).

După reîntoarcerea în Arhidieceza de Bucureşti, şi pensiona-rea sa, va activa câteva luni la Catedrala Sfântul Iosif având grija pastorală a etnicilor de limbă maghiară, preot deservent la capela Sfânta Cruce din Bucureşti, devenita mai apoi biserică parohială (1956 -1993) şi capela Bucureştii-Noi din Bucureşti (1956-1963).

A mai indeplinit funcţiile de: catehet al şcolilor primare şi gimnaziale catolice din Ploieşti (1936 – 1952), Consi-lier Eclessiastic (din 1936), Confesor militar în rezervă (1933 -1947) şi Consilier al Sfântului Scaun (din 1938).

Cunoscător al mai multor limbi străine, în paro-hiile unde a activat, Sfinţia Sa a slujit biserica în tim-puri foarte grele pentru biserica locală, în timpul ce-lui de-al doilea război mondial, dictaturile carlistă şi legionară, dictatura comunistă şi sovietizarea statului roman, ori perioada de democraţie ante-belică şi post-decembristă.

La moartea sa, pe 25 aprilie 1993, revista Actualitatea Creş-tină îl descria ca fiind o persoană care va rămâne în memoria celor care l-au cunoscut pentru „marea lui bunătate, înţelepciunea dis-cretă şi zâmbetul plin de farmec cu care îi întâmpina pe toţi”. Este îngropat în cimitirul catolic din Cioplea, conform dorinţei sale.

Marius OANŢĂ

Sora Elisabeth (Marianna) PucciS-a născut la 9 noiembrie 1848, la Florenţa (Italia) şi a intrat în Congregaţia Sfântul Vicenţiu de Paul la

1 noiembrie 1868. A venit în România în anul 1906, la recomandarea Monseniorului martir Vladimir Ghika, alături de alte două surori vincentine, fondând la Bucureşti un dispensar, condus de dr. Păulescu, situat pe Calea Griviţei. Mai târziu, a primit un teren lângă Şoseaua Jianu, de la Maria Păcleanu, şoţia ministrului Costică Arion, unde va construi un pavilion-sanatoriu pentru bolnavi, inaugurat în 1916-1917, odată cu primirea soldaţilor bolnavi de tifos exantematic.

În anul 1917, în plin război, a fost nevoită să se refugieze la Iaşi, pentru a nu fi arestată de germanii care ocupaseră Capitala, unde moare la 13 martie 1918, în policlinica surorilor Notre Dame de Sion, vegheată de Regina Maria a României.

Tot Regina Maria îi va scrie Necrologul, publicat într-un cotidian din Iaşi. „Acum ne-ai lăsat, maică Pucci, şi lumea e mai săracă”, scria în Necrolog Regina Maria. Arhiepiscopul de Bucureşti, Raymund Ne-tzhammer, a elogiat-o, la rândul său, pe fosta superioară a surorilor vincentine pentru activitatea caritativă şi socială meritorie. „Odată cu ea se duce cea mai bună parte a vieţii mele”, afirma Mons. Vladimir Ghika.

Sora Pucci a fost înmormântată cu „mare solemnitate”, la 15 martie 1918, în cavoul surorilor sioniste din Cimitirul Eternitatea, din Iaşi.Ru

bric

ă rea

lizat

ă de

Dr.

Dăn

uţ D

OB

OŞ

052012

Documents