1

nr. 4/2011

Păstorul Arhidiecezei

Scrisoare de Paşti, 2011„Pe El l-au omorât atârnându-l pe lemn. Pe acesta Dumnezeu

l-a înviat a treia zi şi a îngăduit să se arate” (Fap 10,40-41). „Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost

înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa, apoi celor Doisprezece” (1Cor 15,3-6).

„Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu” (Col 3,12).

„Îngerul a spus femeilor: Ştiu că-l căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut. Mergeţi în grabă şi spuneţi discipolilor lui: A înviat din morţi” (Mt 28,5-7).

„L-au omorât atârnându-l pe lemn”. Fiecare eveniment din viaţa lui Isus nu este decât împlinire a cuvântului Scrip-turii. Cristos nu poate fi înţeles fără să porneşti de la Sfânta Scriptură, de la Vechiul Testa-ment. Iar dacă avem în vedere moartea pe cruce, expresia „după Scripturi” ne spune că această moarte nu a fost o simplă întâmplare, ci un fapt care intră şi este cuprins în is-toria lui Dumnezeu cu poporul său. Moartea lui Isus este un eveniment în care se împlinesc cuvintele Scripturii: s-a adeve-rit precum a fost spus.

„A murit pentru păcatele noastre”: moartea lui Isus are o legătură cu fiecare dintre noi. Păcatul strămoşesc nu are nimic cu moartea lui Isus; nu este urmare a păcatului, ci a iubirii şi umilinţei lui Dumne-zeu; este o moarte ispăşitoare care aduce împăcare cu Tatăl şi astfel devine lumină pentru popoare. A murit pe lemnul care devine poartă spre înviere.

„A înviat a treia zi, după Scripturi”. În Biblie, cuvin-tele „a treia zi” nu sunt atât o indicaţie cronologică, ci mai degrabă un semn al unei date decisive şi definitive. Esenţia-lul constă în faptul că eveni-mentul Învierii este conform Scripturii. Promisiunea s-a

împlinit, cuvântul a devenit realitate, Isus a înviat a treia zi de la punerea în mormânt, aceasta fiind prima zi a săptă-mânii pentru evrei, dar pentru comunitatea creştină acea zi avea să devină pentru tot-deauna Ziua Domnului, Ziua Învierii, Ziua adunării tuturor pentru a-l cinsti pe Dum-nezeu. La sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea, Sfântul Ignaţiu de An-tiohia spune că duminica este o caracteristică nouă, proprie creştinilor. „Cei care trăiau odinioară în obiceiurile vechi au ajuns la o nouă speranţă şi nu mai ţin Sabatul, dar trăiesc după Ziua Domnului, în care a început viaţa noastră dato-rită Lui şi morţii sale…” (Ad Magn. 9,1). Referitor la această înlocuire a Sabatului cu Du-minica, iată ce ne spune Papa Benedict al XVI-lea în cartea sa „Isus din Nazaret”: „Dacă se ia în considerare ce impor-tanţă are Sabatul în tradiţia Vechiului Testament, şi aceas-ta în baza istoriei creaţiei şi a Decalogului, atunci este evi-dent că numai un eveniment absolut cutremurător putea să provoace renunţarea la Sabat şi înlocuirea acestuia cu prima zi a săptămânii. Numai un fapt care s-ar fi întipărit în sufletele oamenilor cu o putere extra-ordinară putea să provoace o

schimbare atât de importantă pentru cultura religioasă a săptămânii. Dar simple spe-culaţii teologice nu puteau să aibă un asemenea efect. Pen-tru mine, spune Papa, celebra-rea Zilei Domnului, care încă de la început distinge comuni-tatea creştină, este unul dintre argumentele cele mai solide în sensul că de fapt în acea zi s-a întâmplat ceva extraor-dinar – aflarea mormântului gol şi întâlnirea cu Dumnezeu înviat” (Joseph Ratzinger – Benedetto XVI, Gesù di Naza-ret. Dall’ingresso in Gerusalem-me fino alla risurrezione, Libre-ria Editrice Vaticana, Vaticano 2011, pag. 288).

„Şi i s-a arătat lui Chefa şi apoi celor Doisprezece”. Această formulă lapidară are o deosebită importanţă teologică pentru că este arătată baza în-săşi a credinţei Bisericii. Pe de o parte sunt „cei Doisprezece” care sunt adevărata piatră fun-damentală a Bisericii, la care se face mereu referire; pe de altă parte, este subliniată misiunea specială a lui Petru, care i-a fost dată mai întâi în Cezarea şi apoi confirmată la Cina de Tai-nă, în cenacol (cf. Lc 22,32), şi care l-a introdus, ca să spunem aşa, în structura euharistică a Bisericii. Acum, după Înviere, Domnul i se arată mai întâi

Dragi fraţi şi surori,

2 Păstorul Arhidiecezei

+ Ioan ROBUArhiepiscop Mitropolit

de Bucureşti

lui Petru, şi prin aceasta îi re-înnoieşte încă o dată misiunea sa unică. „Dacă a fi creştini – spune acelaşi Sfânt Părinte Benedict al XVI-lea – înseamnă în mod esenţial a crede în Cel Înviat, atunci rolul particular al mărturisirii lui Petru este o confirmare a rolului încredinţat lui, de a fi stânca pe care este construită Biserica. Ioan, în is-torisirea sa privind tripla între-bare a celui Înviat adresată lui Petru – „Mă iubeşti?” – şi tripla misiune de a paşte turma lui Cristos, a subliniat încă o dată cu claritate această misiune a lui Petru pentru credinţa în-tregii Biserici (In 21,15-17). În acest fel istoria Învierii devine în sine însăşi ecleziologie: în-tâlnirea cu Domnul Înviat este misiune şi-i dă Bisericii care tocmai se năştea forma sa” (op. cit., pag. 289).

„Căutaţi cele de sus”. Învi-erea lui Isus este un eveniment în istorie şi totodată mai presus de istoria obişnuită, căci prin această Înviere ia fiinţă o nouă dimensiune a vieţii şi a desti-nului oamenilor. Isus aparţine acum sferei divine şi eternităţii, împreună cu trupul său învi-at. De acum înainte – spunea odată Tertulian – „spirit şi sânge” au un loc în Dumnezeu (De resurrect. mort., 51, 3: CC lat., II, 994). «Chiar dacă omul, conform naturii sale, este creat pentru nemurire, numai acum există locul în care sufletul său nemuritor găseşte „spaţiul”, acea „corporalitate” în care ne-murirea capătă sens întrucât este comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga omenire reconci-liată. Acest lucru este înţeles de scrisorile Sfântului Paul către Coloseni (1,12-23) şi Efeseni (1,3-23) când vorbesc despre corpul cosmic al lui Cristos, arătând astfel că trupul trans-format al lui Cristos este şi locul în care oamenii intră în comuniune cu Dumnezeu şi

între ei şi astfel pot trăi pentru totdeauna în plinătatea vieţii indestructibile… În Înviere a fost începută o dimensiune care ne interesează pe toţi şi a creat pentru toţi un nou „spaţiu” de viaţă şi de a fi cu Dumnezeu”» (op. cit., pag. 304).

Căutaţi cele de sus! Învierea lui Isus a deschis calea învierii noastre; ca oameni botezaţi, nu putem uita că suntem îndrep-taţi spre cer, nici că viaţa noas-tră „este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu”. Pentru creştini, „cele de sus” reprezin-tă semnul destinului omului: „noi toţi care cu faţa acoperită privim ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbaţi în acelaşi chip al lui tot mai glorios, prin Duhul Domnului” (2Cor 3,18).

„Nu este aici, căci a învi-at după cum a zis”. Îngerul Învierii din Evanghelia Sfân-tului Matei este vocea Tatălui, lumina sa orbitoare, simbol al atmosferei divine în care Cristos Înviat s-a reîntors. Îngerul proclamă de două ori Crezul Bisericii: „A înviat! A înviat din morţi”, şi cu un gest arată semnificaţia Paştelui. „Îngerul a rostogolit piatra, apoi s-a aşezat pe ea”, arătând astfel triumful definitiv al lui Dumnezeu asupra morţii. Credincioşii sunt invitaţi „să vadă mormântul” lui Cristos, mormânt gol. Căci Cristos este în „a treia zi” a veşniciei, şi în-tru „cele de sus” ale gloriei lui Dumnezeu, soarele fără apus al zilei şi luminii nesfârşite.

„Mergeţi şi spuneţi… A înviat din morţi”. Nu numai femeile evlavioase, dar şi apos-tolii au ascultat de această poruncă peste care stă acel cu-vânt: „Aşadar, mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile” (Mt 28,19).

Vestirea apostolilor, cu en-tuziasmul şi îndrăzneala lor, este de neconceput fără un

contact real al lor cu evenimen-tul cu totul nou şi neaşteptat care-i împingea să vorbească despre Cristos Înviat. Numai un fapt real şi de o calitate ab-solut nouă era în stare să facă posibilă vestirea apostolilor care nu poate fi explicată cu speculaţii sau experienţe inte-rioare, mistice. În îndrăzneala şi noutatea sa, vestirea aposto-lică primea viaţă de la forţa de nestăvilit a unui eveniment pe care nici un om nu l-a visat şi care întrecea orice imaginaţie: Isus din Nazaret a înviat.

Un predicator anonim din secolul al V-lea, pe care Tra-diţia l-a confundat multă vre-me cu Sfântul Augustin, îşi începe astfel predica de Paşti: „Natura, care până acum era moartă, sărbătoreşte învierea împreună cu Domnul. Gingaşa frumuseţe a pomilor ce dau să tot înverzească şi cea a florilor de multe culori, formează îm-preună un unic semn de bu-curie. Cerul, trist până acum şi apăsat de umbra groasă a norilor rătăcitori, acum zâm-beşte către pământ. Bolta ce-rului şi suprafaţa pământului cântă împreună lui Cristos Dumnezeu şi om adevărat care a înviat din morţi” (G. Ravasi, Secondo le Scritture, Ed. Piem-me, pag. 97-98).

Venim şi noi cu vocile noas-tre slabe şi păcătoase şi ne unim cu lauda pe care o aduce lui Cristos Înviat întreaga crea-ţie împreună cu toată Biserica răspândită pe tot rotogolul pă-mântului.

Tuturor credincioşilor, călu-găriţelor şi călugărilor, persoa-nelor consacrate şi preoţilor, precum şi celor de bunăvoinţă, Sărbători fericite de Sfintele Paşti, pace şi binecuvântare!

Cristos a înviat!

3

nr. 4/2011

Magisteriu

În Cristos primim forţa de a învinge răul şi de a face binele(3 aprilie, Îngerul Domnului)

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTEPAPA BENEDICT AL XVI-LEA

Moartea spirituală ameninţă să ruineze existenţa fiecărui om

(10 aprilie, Îngerul Domnului)

Liturghia acestei duminici, denumită Laetare, ne invită să ne veselim, să ne bucurăm, aşa cum proclamă antifona de intrare a celebrării euharistice: „Bucură-te, Ierusalime, adunaţi-vă, toţi cei care-l iubiţi; bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi din belşugul mângâierilor sale” (cf. Is 66,10-11). Care este motivul profund al acestei bucurii? Ni-l spune Evanghelia de astăzi, în care Isus vindecă un om orb din naştere. Întrebarea pe care Isus i-o adresează celui care era orb constituie punctul culminant al relatării: „Crezi tu în Fiul omului?” (In 9,35). Omul acela recunoaşte semnul înfăptuit de Isus şi trece de la lumina ochilor la lumina credinţei: „Cred, Doamne” (In 9,38). Trebuie evidenţiat cum o persoană simplă şi sinceră, în mod gradual, face un drum de credinţă: într-un prim moment îl întâlneşte pe Isus ca un „om” între alţii; apoi îl consideră un „profet”; în cele din urmă, ochii săi se deschid şi îl proclamă „Domn”. (…)

Dar noi ce atitudine avem în faţa lui Isus? Şi noi, din cauza păcatului lui Adam, ne-am născut „orbi”, dar prin Botez am fost iluminaţi de harul lui Cristos. Păcatul a rănit umanitatea, sortind-o întunericului morţii, dar în Cristos străluceşte noutatea vieţii şi ţelul la care suntem chemaţi. În El, reînsufleţiţi de Duhul Sfânt, primim forţa de a învinge răul şi de a face binele. Într-adevăr, viaţa creştină este o continuă conformare la Cristos, imaginea omului nou, pentru a ajunge la deplina comuniune cu Dumnezeu. Când viaţa noastră se lasă luminată de misterul lui Cristos, trăieşte bucuria de a fi eliberată de tot ceea ce îi ameninţă deplina realizare.

Mai sunt doar două săptămâni până la Paşti şi lecturile biblice din această duminică vorbesc toate despre înviere. Nu încă despre cea a lui Isus, care va izbucni ca o noutate absolută, ci despre învierea noastră, aceea la care noi aspirăm şi pe care Isus însuşi ne-a dăruit-o, înviind din morţi. În-tr-adevăr, moartea reprezintă pentru noi un zid ce ne împiedică să vedem dincolo; cu toate acestea, inima noastră se avântă dincolo de acest zid, şi chiar dacă nu putem cunoaşte ceea ce el ascunde, totuşi ne gândim şi ne imaginăm, exprimând prin simboluri dorinţa noastră de veşnicie (…).

În Evanghelia de astăzi – învierea lui Lazăr – noi ascultăm glasul credinţei din gura Martei, sora lui Lazăr. Lui Isus care îi spune: „Fratele tău va învia”, ea îi răspunde: „Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de apoi” (In 11,23-24). Isus îi spune însă: „Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi” (In 11,25-26). Iată adevărata noutate, ce izbucneşte şi întrece orice barieră! Cristos dărâmă zidul morţii, în el locuieşte toată plinătatea lui Dumnezeu, care este viaţă, viaţă veşnică. De aceea moartea nu a avut putere asupra Lui; iar învierea lui Lazăr este semn al stăpânirii Sale depline asupra morţii fizice, care înaintea lui Dumnezeu este ca un somn (cf. In 11,11).

Există însă o altă moarte, pentru care Cristos s-a jertfit pe cruce: este moartea spirituală, păca-tul, care ameninţă să ruineze existenţa fiecărui om. Pentru a învinge această moarte a murit Cristos, iar Învierea Sa nu este întoarcerea la viaţa precedentă, ci deschiderea unei noi realităţi, un „pământ nou”, unit, în sfârşit, cu Cerul lui Dumnezeu. De aceea scrie Sfântul Paul: „Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare prin Duhul Său, care locuieşte în voi” (Rom 8,11).

Dragi fraţi, să ne adresăm Fecioarei Maria, care este deja părtaşă la această Înviere, să ne ajute să spunem cu credinţă: „Da, Doamne, eu cred că Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care ai venit în lume” (In 11,27), să descoperim cu adevărat că El este mântuirea noastră.

4 Vatican

Ad multos annos!

Sanctităţii Sale Benedict al XVI-lea

Pontif SupremSfinte Părinte,

Apropiindu-se fericitul dublu aniversar al Sanctităţii Voastre, anume împlinirea a 84 de ani de viaţă şi 6 ani de la alegerea în demnitatea de Păstor Suprem al întregii turme a lui Cristos peregrine pe pământ, Arhiepiscopul Arhidiecezei de Bucureşti împreună cu Episcopul său Auxiliar, cu clerul său, cu congregaţiile religioase de bărbaţi şi femei şi cu toţi credincioşii încredinţaţi păstoririi sale, îşi mărturisesc sentimentele de înflăcărată iubire, de comuniune de nezdruncinat şi de sinceră fidelitate faţă de Sanctitatea Voastră.

Prin rugăciuni zilnice şi fervoroase imploră prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, Neprihănit Zămislită şi Mamă a Bisericii, bogăţia darurilor Duhului Sfânt, dătător de viaţă, o continuă şi foarte bună sănătate a Sanctităţii Voastre, tărie şi statornicie în a-i confirma în credinţă pe fraţii şi surorile lui Cristos.

Pentru lumea lovită de atâtea nenorociri - sărăcie, război, secetă, cutremure - pentru Biserica noas-tră locală, pentru poporul nostru şi pentru Patria noastră, cer cu încredere Binecuvântarea Apostolică.

Bucureşti, 10 aprilie 2011

IOAN ROBUArhiepiscop-Mitropolit

Telegramă de felicitare cu ocazia Sărbătorilor PascaleSANCTITĂŢII SALE BENEDICT AL XVI-LEA, PONTIF SUPREMVATICAN

Sfinte Părinte,

Sărbătorind împreună cu întreaga lume creştină misterul preasfânt al mântuirii noastre, preamărindu-l pe Cristos Domnul, Mielul fără pată, iz-vorul vieţii, Sfinţitorul celor muritori, lumina ce străluceşte în întuneric, mulţumindu-i Tatălui Veşnic ce l-a proslăvit pe Fiul Său biruitor asupra morţii şi l-a pus moştenitor a toate, Arhiepiscopul Arhidiecezei de Bucu-reşti, împreună cu Episcopul său Auxiliar, cu preoţii săi, cu congregaţiile religioase de bărbaţi şi femei, şi cu toţi creştinii încredinţaţi păstoririi sale îşi mărturisesc dragostea deosebită faţă de Sanctitatea Voastră, prezentându-vă bune urări şi sincere felicitări pascale.

În aceste zile sfinte imploră prin rugăciunile lor fervoroase pentru Sanctitatea voastră haruri îm-belşugate, Lumina ce nu se stinge niciodată şi ajutorul neîntrerupt al Duhului Mângâietor pentru a împlini demn misiunea de Părinte, Învăţător şi Păstor al întregii turme a lui Cristos pe pământ.

Pentru lumea noastră, pentru Biserica noastră locală, pentru poporul nostru şi pentru Patria noastră Vă cer cu umilinţă Binecuvântarea Apostolică.

Bucureşti,18 aprilie 2011 IOAN ROBUArhiepiscop-Mitropolit

5

nr. 4/2011

Actualitate

În urma unui cutremur de proporţii, un Tsunami a provo-cat distrugeri majore în nord-estul Japoniei. Probabil peste 10.000 de oameni au murit şi oraşe întregi au fost distruse. Centralele nucleare afectate de cutremur şi Tsunami ameninţă în continuare viaţa şi sănătatea oamenilor.

Biserica Catolică şi Orga-nizaţia Caritas din Japonia pregătesc deja suport şi ajutor pentru victimele catastrofei. Într-un prim raport, trimis că-tre reţeaua Caritas Internatio-nalis, Daisuke Narui, secreta-rul general al Caritas Japonia, relatează despre situaţia din zonele afectate:

„Intervenţiile în zonele calamitate sunt împiedicate de riscul nuclear. Momentan echipele de intervenţie nu pot fi trimise în zonă. Cu mari dificultăţi reuşim să stabilim contactul telefonic cu centrele Caritas din provinciile cele mai afectate. În dieceza Saitama, angajaţii Caritas au început să organizeze echipe de volun-tari care au oferit sprijinul lor pentru distribuţia ajutoarelor. La Tokyo, navetiştii care după cutremur n-au mai putut să plece din oraş, au fost cazaţi de biserici, unde membrii co-munităţilor parohiale se ocu-

pă de ei”.Caritas Japonia este o or-

ganizaţie care oferă servicii sociale pentru persoanele cele mai vulnerabile şi sărace, care există şi într-o ţară bogată ca Japonia. „Deşi Caritas Japonia nu are experienţă în interven-ţia în situaţii de urgenţă, an-gajaţii şi voluntarii organizaţiei sunt dispuşi să depună toate eforturile necesare pentru a acorda ajutoare de urgenţă”, declară Daisuke Narui. „Vom sprijini forţele de intervenţie ale armatei, care sunt foarte bine dotate şi eficiente. Ca organiza-ţie locală, ne vom implica şi în programe pe termen lung pen-tru victimele catastrofei.”

Duminică, 13 martie, cei aproximativ 500.000 de credin-cioşi aparţinând Bisericii Ca-tolice din Japonia au fost che-

maţi să participe la o campanie de solidaritate. Donaţiile vor fi folosite în primul rând pentru persoanele cele mai vulnerabi-le: vârstnici, bolnavi, oameni fără adăpost. Caritas Japonia intenţionează să se implice şi în programe de reconstrucţie.

Caritas România doreşte să-şi exprime solidaritatea faţă de populaţia din Japonia şi organizaţia parteneră – Caritas Japonia. Cu această ocazie invităm pe toţi credincioşii să includă în rugăciunile lor pe se-menii din Japonia care au fost loviţi de aceste dezastre la care am asistat în ultimele zile. Să recomande milostivirii lui Dum-nezeu pe toţi cei care au murit şi să implore ajutorul Său pentru toţi cei care au suferit, cu trupul şi cu sufletul, în urma acestei mari încercări.

Solidaritate cu Japonia

Cei care doresc să sprijine eforturile Caritas pentru victimele catastrofei din Japonia, sunt rugaţi să doneze în următorul cont bancar. Donaţiile vor fi trimise către Caritas Japonia.

IBAN: RO20 BACX 0000 0000 3011 7002 (RON)deschis la UniCredit Tiriac Bank Sucursala Charles de GaulleSWIFT: BACXROBUTitular cont: Confederaţia Caritas Romania

Adresa: Str. Washington, nr. 38, sector 1, BucureştiCUI: 7426217

www.caritas-emergency.ro

6 Actualitate

Cristina GRIGORE

Exerciţii spirituale pentru preoţi români şi bulgari, conduse de Pr. Marko RupnikTeologul şi artistul iezuit Marko Rupnik a

condus, în perioada 7-11 martie un curs de exer-ciţii spirituale pentru preoţi români şi bulgari, la mănăstirea carmelitanilor desculţi de la Snagov.

Din Bulgaria au fost prezenţi 15 pre-oţi, din Dieceza romano-catolică de Nico-pole şi din Exarhatul de Sofia (greco-ca-tolic): diecezani, pasionişti, salezieni şi redentorişti. Au fost însoţiţi de Exarhul greco-catolic Mons. Christo Proykov.

Din România au participat 20 de preoţi şi un diacon, din Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti şi din Di-eceza de Iaşi. Mulţi dintre aceştia erau diecezani şi câţiva călugări – orionini, somaschi şi carmelitani desculţi –, şi au fost însoţiţi de Arhiepiscopul Ioan Robu.

O iniţiativă similară a avut loc cu 139 ani în urmă, între 23 şi 27 februarie 1872, tot la Bucureşti, când preoţi români şi bulgari au fost convocaţi pentru un sinod diecezan de către episcopul de atunci al Diecezei de Nicopole şi Administrator Apostolic al Valahiei (actualul teritoriu al Arhidiece-zei de Bucureşti), Mons. Ignazio Paoli.

Deja din după-amiaza primei zile, luni, 7 martie, Pr. Rupnik a trasat firul conductor al exerciţiilor spirituale: nu a dorit să ofere „o aprofundare teologică sau pastorală, ci să păşească împreună pe drumul rugăciunii”.

Marko Ivan Rupnik s-a născut la 28 noiembrie 1954 la Zadlog, Slovenia lângă Idri-ja. În 1973 a intrat în Societa-tea lui Isus. A studiat filosofia la Ljubljana şi apoi, în 1977, a intrat la Academia de „Arte Frumoase” la Roma, unde şi-a

încheiat studiile în 1981. A urmat apoi studiile teologice la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma. A fost hirotonit preot în anul 1985. În 1991 şi-a susţinut docto-ratul la Facultatea de Misio-logie din cadrul Universităţii Gregoriana cu o disertaţie despre „Semnificaţia teologică misionară a artei în scrierile lui Vjaceslav Ivanovic Ivanov”.

Din septembrie 1991 tră-ieşte şi lucrează la Roma la Centrul Aletti, Centrul de Artă Contemporană al Vaticanului, unde este director. Predă la Institutul Pontifical Oriental, la Universitatea Pontificală Gregoriana, la Institutul Pon-tifical Liturgic „Sf. Anselm”, şi conduce seminarii şi conferin-ţe la numeroase alte instituţii

academice din Europa. Din 1999 este consultant pentru Consiliul Pontifical pentru Cultură.

Munca sa ca artist şi teolog a fost întotdeauna completată de munca cu specific pastoral, îndeosebi prin susţinerea a numeroase cursuri şi exerciţii spirituale. Pe lângă multe ex-poziţii colective şi-a prezentat lucrările în expoziţii personale în mai multe oraşe din lume.

Împreună cu Atelierul de artă spirituală al Centrului Aletti a realizat mozaicuri în mai multe biserici şi capele printre care Capela „Redemp-toris Mater” din Palatul Apos-tolic din Vatican.

Pr. Vincenţiu BALINTwww.arcb.ro

7

nr. 4/2011

Actualitate

Programul Sfintelor Liturghii din seara de Paşti

în parohiile din Bucureşti23 aprilie 2011

Catedrala Sfântul Iosif: ora 23,00

Sfânta Fecioară Maria Regină (Cioplea): ora 21,00

Sfânta Tereza a Pruncului Isus: ora 20,00 Sancta Maria Gratiarum (Bărăţia): ora 20,00 Sacré Coeur (Biserica Fran-ceză)- în limba română: ora 22,00- în limba franceză: ora 20,00- în limba arabă: ora 24,00 Adormirea Maicii Domnului (Drumul Taberei): ora 20,00 Sfânta Elena: ora 21,00 Sfânta Cruce: ora 20,00 Sfântul Anton (Colentina): ora 22,00 Maica Îndurerată (Bucureştii-Noi): ora 20,00 Sfinţii Apostoli Petru şi Paul (Băneasa): ora 20,00

Preasfântul Mântuitor (Biseri-ca italiană)- în limba română: ora 20,00- în limba italiană: ora 22,15 Sfântul Francisc de Assisi (Militari): ora 20,30 Sfântul Iosif Muncitorul (Buftea): ora 20,00 Fericitul Ieremia Valahul (Chitila): ora 21,00

Sfânta Fecioară Maria, Regina Sf. Rozariu (Popeşti-Leordeni): ora 20,30

Cea mai veche biserică creştină din Transilvania,descoperită în faţa Catedralei catolice

Sfântul Mihail din Alba IuliaLucrările de reabilitare a zo-

nei interioare a Cetăţii Vauban din preajma Catedralei roma-no-catolice din Alba Iulia au scos la iveală ruinele unei bi-serici creştine medievale. Este vorba de o absidă semicircu-lară, aparţinând unei biserici medievale timpurii, aflată la o adâncime de aproximativ un metru, pe terenul din faţa Catedralei Romano-Catolice Sfântul Mihail, la o distanţă de circa 24 de metri de aceasta.

„Este foarte posibil ca această biserică să fie o ctitorie a principelui Gyula, creştinat la Constantinopol şi întors în Tourkia împreună cu episco-pul Hierotheus, cu misiunea de a creştina populaţia acestei regiuni, la mijlocul secolului al X-lea. Dacă Hieroteus şi-a avut sediul la Alba Iulia, este firesc să admitem că acesta avea nevoie de o biserică episcopală de dimensiuni mai mari decât rotonda care de obicei îi este atribuită. Este de asemenea posibil ca această biserică să fie o ctitorie din jurul anului 1.000, a regelui Sfântul Şte-fan", a explicat vineri, 15 apri-lie, în cadrul unei conferinţe de presă, dr. Daniela Marcu Istrate, expert-arheolog al Ar-hiepiscopiei Romano-Catolice de Alba-Iulia.

Conform detaliilor oferite de specialişti, fundaţiile sunt

late de 1,15 metri, formate din bolovani de piatră şi rare fragmente de cărămidă, şi au o o deschidere estimată la 6 me-tri. Din măsurătorile efectuate rezultă că a fost o construcţie impunătoare, care a dat axul celor două catedrale romano-catolice, fără să fie suprapusă de acestea. Arheologii au mai spus că în jurul ruinelor bi-sericii au fost descoperite şi 43 de morminte, care datea-ză de la sfârşitul secolului al XII-lea. Concluzia pe care au tras-o specialiştii e că în acea perioadă biserica fusese deja demolată.

„Ruina descoperită în mod accidental în timpul lucrărilor de amenajare a drumului şi de modernizare a instalaţiei de apă este, fără îndoială, cea mai veche biserică din Alba Iu-lia, în oricare dintre variante, edificată înainte de separarea oficială a Romei de Constanti-nopol. Din punctul de vedere al specialiştilor în istoria Evu-lui Mediu, este cea mai specta-culoasă descoperire realizată în Cetate în ultimul secol. Deşi se află sub pământ şi încă nu cunoaştem caracteristicile ei, putem spune că este un mo-nument istoric de valoare ex-cepţională", a mai precizat dr. Daniela Marcu Istrate.

Cristina GRIGORE

8 Din viaţa Arhidiecezei

Sărbătoarea hramului comunităţii din Râmnicu Sărat

Duminică, 20 martie a fost sărbătoare în comu-nitatea din Râmnicu Sărat. Motivul a fost celebrarea hramului bisericii Buna-Vestire, anticipat cu câteva zile pentru a i se da un ton de mai mare sărbătoare şi pentru ca şi credincioşii să poată participa în nu-măr cât mai mare. Cei prezenţi la Sfânta Liturghie de hram s-au bucurat în plus pentru prezenţa în mijlocul lor a Preasfinţitului Cornel Damian, Epi-scop Auxiliar de Bucureşti.

Cuvântul de zidire sufletească, ţinut de Pr. Ema-nuel Noghi de la comunitatea capucinilor din Neho-iu, a tâlcuit Evanghelia Schimbării la Faţă a lui Isus, amintind în special de sărbătoarea patronală a co-munităţii: Buna-Vestire. La finalul sfintei celebrări, PS Cornel a împărtăşit o învăţătură în care, reamin-tind de tema Mesajului Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare din acest an – „Împreună cu Cristos sunteţi înmormântaţi în botez, împreună cu el sunteţi şi înviaţi” (cf. Col 2,12) – a unit această temă cu cea a Schimbării la Faţă ce trebuie să se reflecte în viaţa creştinului prin schimbarea adusă de convertire, simbolizată de punerea cenuşii pe ca-petele credincioşilor la începutul Postului Mare, în Miercurea Cenuşii.

Totul s-a încheiat printr-o agapă frăţească, unde, în ciuda frigului, atmosfera a fost caldă, de bucurie întru Domnul.

Pr. Sebastian LUCACIU

„Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga” (Mc 1,35). Exemplul lui Isus l-am urmat şi noi, credincioşii Parohiei Adormirea Maicii Domnului, din Bucureşti. Pentru a ne pregăti pentru sărbătoarea Învierii Domnului ne-am retras două zile, sâmbătă şi duminică (2-3 aprilie 2011), la Mănăstirea Fraţilor Carmelitani Desculţi, de la Ciofliceni, Snagov.

Au fost zile pline de roade pentru credincioşii parohiei din Drumul Taberei, zile în care am pu-tut medita cuvântul Domnului, l-am putut contempla şi i-am mulţumit Domnului pentru iubirea sa; am luat hotărâri şi am revenit în Bucureşti mai curajoşi în drumul nostru spre mântuire.

Misterul Iertării, care de altfel a fost şi tema aleasă pentru această reculegere, îl vom simţi altfel în Noaptea Învierii din acest an.

Programul a cuprins celebra-rea zilnică a Sfintei Liturghii, cateheze, meditaţii, adoraţie eu-haristică, Calea Crucii, precum şi momente de comuniune. Împre-ună cu părintele Carol Dominic Hîrja, parohul comunităţii, din parohia noastră au participat 77 de persoane.

Claudia ANGHEL

Reculegere pentru Parohia Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti

9

nr. 4/2011

Din viaţa Arhidiecezei

Zi de Reculegere pentru persoanele consacrateSâmbătă, 2 aprilie 2011, la Mănăstirea Suro-

rilor Congregatio Jesu, din Popeşti Leordeni, a avut loc o zi de reculegere pentru toate persoa-nele consacrate din Arhidieceza de Bucureşti. La această întâlnire au participat în jur de 100 de fraţi şi surori din 19 congregaţii.

În cadrul acestei zile de reculegere, Pr. Lucian Dîncă O.A., ne-a ajutat să aprofundăm ultima Exortaţie apostolică a Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea „Verbum Domini”, în perspectiva trăirii Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru prezentarea şi aprofundarea temei, Pr. Lucian a folosit două chei de lectură: Cuvântul Domnului privit ca „perlă preţioasă” pe care trebuie să o descoperim sau să o redescoperim; şi Cuvântul Domnului ca temelie solidă a credinţei noastre.

După prima prezentare am avut timp pentru rugăciune şi reflecţie personală, apoi a urmat un timp de împărtăşire în grupe mici, celebrarea Sfin-tei Liturghii, prânzul împreună, o nouă prezentare şi am încheiat ziua cu un moment de adoraţie.

Ne-am bucurat să-l avem alături de noi şi pe Pr. Martin Cabalaş, responsabil pentru viaţa consacrată în Arhidieceza noastră.

A fost cu adevărat o zi de spiritualitate, de fraternitate şi de comuniune.

Sr. Patricia Rediu CJ, membră a comisiei de formare zonală

în cadrul FCRSM

Conferinţă despre Îngerii New-Age-ului, la Academia Anton DurcoviciAcademia

Teologică Anton Durcovici a organizat joi, 7 aprilie 2011, o conferinţă cu tema: Îngerii New-Age-ului, susţinută de Pr. Claudiu Du-mea, cunoscut autor de cărţi de spiritualitate creştină, profe-sor şi confesor la Institutul Teologic Ro-mano-Catolic Sfântul Iosif, din Iaşi. La conferinţă au participat numeroşi laici, un grup de preoţi şi PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar al Arhidiecezei noastre.

Pentru a prezenta doctrina new-age cu privire la îngeri, părintele a folosit o carte publicată în limba română a autoarei Doreen Virtue, Mesaje de la îngerii tăi. În această car-te, „se reflectă perfect doctrina New-Age-ului revelată şi dictată direct autoarei, după cum pretinde ea, de către îngeri”. „Mesajele primite de la îngeri, de natură pur new-age, vin în contradicţie totală cu adevărurile de credinţă creştină aşa cum le găsim în Sfânta Scriptură şi în învăţătura tradiţională a Bisericii”.

„Este un lucru evident - a încheiat părintele Claudiu -, că aceşti îngeri nu urmăresc altce-va decât să distrugă religia, credinţa creştină. Vor să distrugă învăţătura Evangheliei lui Cristos propovăduind o altă evanghelie”. „Mă mir că aţi trecut atât de repede de la cel care v-a chemat, prin harul lui Cristos, la o altă evanghelie. De fapt, nu este alta, ci sunt doar unii care vă tulbură şi vor să deformeze Evan-ghelia lui Cristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anatema” (Gal 1,6-8).

Pr. Vincenţiu BALINTwww.arcb.ro

10 Sfânta Scriptură

DUMINICA FLORIILOR (A)

Ucenicii au mers şi au făcut ceea ce le-a poruncit Isus, au adus măgăriţa şi mânzul, au pus pe ei veşmintele, iar Isus s-a aşezat deasupra. Cei mai mulţi din popor îşi aşterneau hainele pe drum, alţii tăiau ramuri din copaci şi le aruncau în calea lui. Mulţimile care mergeau înaintea lui şi cele care veneau după el strigau: „Osana! Fiu-lui lui David! Binecuvântat să fie cel care vine în numele Domnului! Osana întru cei de sus!” Când a intrat Isus în Ierusalim, tot oraşul a început să se frământe, întrebându-se: „Cine este acesta?” Iar mulţimile răspundeau: „Acesta este Isus, profetul din Nazare-tul Galileii”. (Mt 21,6-11)

Evanghelia zilei: Matei 5,17-37

DUMINICA ÎNVIERII (A)

În prima zi a săptămânii ... Petru şi celălalt ucenic au plecat şi s-au dus la mormânt. Alergau amândoi, dar celălalt ucenic, alergând mai repede decât Petru, a ajuns cel dintâi la mormânt. Aplecându-se, a văzut fâşiile de pânză pe jos, dar nu a intrat. A ajuns şi Simon Petru care venea după el. A intrat în mormânt şi a văzut fâ-şiile de pânză pe jos, ca şi ştergarul care îi acoperise capul; acesta din urmă nu era împreună cu fâşiile de pânză, ci era înfăşu-rat şi pus undeva deoparte. Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt. El a văzut şi a crezut. Căci ei încă nu ştiau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morţi. (In 20,1a.3-9)

Evanghelia zilei: Ioan 20,1-9

În această duminică, ultima dinaintea celebrărilor pas-cale, sunt evocate intrarea solemnă a lui Isus în Ierusalim (în fragmentul evanghelic de la începutul Sfintei Liturghii care deschide procesiunea credincioşilor ce poartă ramuri aidoma ucenicilor care îl însoţesc pe Isus) şi Pătimirea Mântuitorului (în acest an, în varianta Sfântului Matei).

Odată cu intrarea lui Isus în Ierusalim se deschide, în Evanghelia Sfântului Matei, ultima etapa a activităţii lui Isus. Această povestire se compune din două părţi. În pri-ma parte este descrisă procesiunea care îl însoţeşte pe Isus (vv. 1-9), în timp ce în a doua parte e relatată primirea Lui de către locuitorii Ierusalimului (10-11).

Spre deosebire de ceilalţi evanghelişti, Sfântul Matei vede în evenimentul intrării solemne a lui Isus în Ierusalim împli-nirea profeţiei din Zah 9,9-10. Acestei profeţii evanghelistul îi adaugă şi menţiunea tulburării locuitorilor cetăţii (vv. 10-11). Aceste detalii au menirea să pună mai bine în evidenţă sem-nificaţia pe care o acordă evenimentului. Într-adevăr, citatul din Zah 9,9-10 descrie calităţile viitorului Mesia: el este un rege plin de blândeţe şi aducător de pace. Mai mult, animalul pe care încalecă este o măgăriţă (simbol al păcii) şi nu un cal

(simbolul orgoliului războinicului). Cu alte cuvinte, Isus este acel rege mesianic de care vorbea Zaharia. Entuziasmul mulţimii (vv. 7-9) care îl aclamă pe Isus drept Mesia, fiul lui David, contrastează cu uimirea şi cu freamătul locuitorilor Ierusalimului (vv. 10-11). Aceste două versete reamintesc întrucâtva emoţia care l-a încercat pe Irod şi pe locuitorii cetăţii în momentul anunţului naşterii lui Isus (Mt 2,2-3). Prin aceasta evanghelistul vrea să pună în evidenţă absenţa convertirii Ierusalimului: Isus rămâne pentru Ierusalim o pricină de scandal. Aceasta este o trăsătură caracteristică Evangheliei Sfântului Matei. Într-adevăr, în ea îl vedem pe Isus în mod constant respins de către autorităţile religioase iudaice şi acceptat atât de păgâni cât şi de cei săraci.

Şi astăzi Cristos trebuie să fie întâmpinat şi acceptat ca rege, un rege plin de blândeţe şi aducă-tor de pace. Regalitatea lui, mesajul lui de mântuire nu se lasă perceput decât într-un context de credinţă şi de renunţare la orgoliul celor plini de sine. Doar aceia care dau dovadă de un spirit de slujire şi de umilinţă pot chiar în timpurile noastre să perceapă care sunt adevăratele dimensiuni ale regalităţi a lui Cristos.

Evenimentul Învierii a avut loc. Nimeni nu a asistat la el. Învierea, însă, a lăsat suficiente urme pentru ca apropiaţii lui Isus, şi prin ei toţi oamenii, să înveţe a-I simţi prezenţa şi mai ales lucrarea: piatra temniţei mor-mântului înlăturată, giulgiurile morţii părăsite, linţoliul chipului pământesc lăsat împăturit de-o parte. Acestea sunt nu doar dovezi ale Învierii, ci şi semne ale unei identităţi noi dobândite de Isus Cristos, identitate pe care numai ochiul de credinţă o poate recunoaşte.

Pentru fiecare din persoanele amintite de fragmentul evanghelic al acestei Duminici va fi necesară o pedago-gie aparte pentru a descoperi chipul de Înviere al Învă-ţătorului. Astfel, Mariei Magdalena, venită la mormânt, conform Sfântului Ioan, din imbold de pietate şi de tandreţe, nu-i va fi suficient să vadă piatra mormân-tului dată deoparte pentru a întrezări o altă perspec-tivă decât aceea ca Domnul să fi fost luat din mormânt şi dus într-un loc neştiut. Va fi necesară o întoarcere către Domnul ei şi de o chemare pe nume – Marie! – (In 20,14.16) pentru ca ochiul ei să descopere Noutatea de neimaginat şi să se transforme într-o martoră a Învierii preaslăvite a Mântuitorului. Cât îi priveşte pe Petru şi pe ucenicul pe care Isus îl

11

nr. 4/2011

Sfânta Scriptură

DUMINICA A II-A A PAŞTELUI (A)

De frica iudeilor, ucenicii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pacea să fie cu voi!” După aceste cuvinte le-a arătat mâinile şi coasta (In 20,19-20).

Evanghelia zilei: Ioan 20,19-31

Pr. Tarciziu ŞERBAN

iubea, ei sunt prezentaţi încă de la începutul Pătimirii lui Isus în ime-diata Lui apropiere. Activi de-a lungul pătimirii, ei vor fi şi mai mult în descoperirea misterului Învierii. O deosebire între ei există totuşi, deosebire care îi va permite celuilalt ucenic să ajungă mai repede la mormânt decât Petru şi aceasta este iubirea. Aceasta îi va permite să treacă mai uşor de la „a vedea” semnele Învierii (giulgiurile) la „a crede” (el a văzut şi a crezut...) că Isus Cristos a înviat. Pentru Petru, deşi a fost primul care a intrat în mormânt, devenind astfel un martor indiscutabil pentru Biserica primară, el va avea nevoie de un nou demers, cel din In 21,1-14.15-23, ca să-l descopere pe Domnul şi să se lase investit în martor al Învierii sale.

Relatarea descoperirii mormântului gol se încheie printr-o frază plină de semnificaţie: Ei încă nu ştiau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morţi. Un mod de a spune că ei ar fi trebuit să înţeleagă; Scripturile erau clare în acest sens. Lor însă le lipsea înţelegerea credinţei: Fericiţi cei care cred fără să fi văzut!

De-a lungul întregii Săptămâni luminate, săp-tămână care debutează cu duminica Învierii prea-glorioase a Domnului nostru Isus Cristos şi cul-minează cu această a doua duminică a Paştelui (care este şi Duminica Divinei Milostiviri), apostolii şi ucenicii au trăit într-o tensiune de ne descris. Pe de-o parte, ei trăiesc încă sentimentul spaimei de a fi, la rândul lor, urmăriţi spre a fi, aidoma lui Isus, arestaţi, chinuiţi şi poate chiar ucişi. Drept care îi vedem în continuare ascunzându-se, fi-ecare pe unde putea. Pe de altă parte, un zvon a început să circule tot mai insistent referitor la dispariţia trupului Învăţătorului din mormânt şi la manifestările care îi dovedeau învierea, veni-te de la femeile mironosiţe sau de la unii dintre apostolii şi ucenicii cărora El li s-a arătat.

Pericopa acestei duminici surprinde tocmai această tensiune care, pe măsură ce se înmul-ţesc întâlnirile cu Cel înviat, se transformă în bucurie şi în pace în cei ai căror ochi de credinţă descoperă Noutatea de neimaginat. Într-adevăr, membrii grupului principal de apostoli şi de ucenici, adunaţi laolaltă (o sugestie în filigran a ceea ce va fi celebrarea liturgică duminicală) fac experienţa întâlnirii cu Cel pe care l-au văzut cu câteva zile în urmă răstignit şi străpuns cu suliţa, şi care acum li s-a arătat viu şi plin de măreţia Învierii. Din acel moment ei se transfor-mă în martori faţă de ceilalţi ucenici (iar din ziua de Rusalii, faţă de toţi oamenii), iar mărturia lor avea forţa dătătoare de credinţă (aceea care îl

ajută pe om să facă şi el această experienţă a întâlnirii cu Cel înviat), de bucurie şi de pace (acelea pe care le caută adâncul fiinţei sale).

Pericopa noastră surprinde, însă, un deta-liu care a rămas celebru în istorie: unul dintre apostoli, Toma, refuză să creadă în mărturia celorlalţi ucenici referitoare la întâlnirea lor cu Isus Cristos Înviat. Totuşi, opt zile mai târziu, în acelaşi cadru al primei întâlniri cu ucenicii săi, Isus Cristos îl va interpela pe Toma, prezent de această dată, cu aproximativ aceleaşi cuvinte prin care el îşi exprima refuzul de a crede: Adu-ţi degetul aici şi vezi mâinile mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios. O astfel de interpelare, de-a lungul căreia degetul şi mâna apostolului au repetat traseul cuielor la răstignire şi a lăncii ostaşului la străpungerea inimii, avea să producă în el o transformare surprinzătoare. Prin gesturile sale, Toma făcea mai mult decât să verifice autenti-citatea rănilor ştiute de el în trupul preasfânt al Învăţătorului său. Necredinciosul „repeta” răs-tignirea Mântuitorului, „repetare” care, cel mai probabil, a trezit în el un simţământ de vinovă-ţie. Doar un astfel de simţământ putea provoca acea exclamaţie atât de plină de căinţă dar şi de speranţă: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Acest ultim detaliu scoate bine în evidenţă un aspect care devine condiţie pentru noi toţi de a întâlni şi de a înţelege ce este această Învi-ere a lui Cristos. Condiţia este aceea de a simţi, în prealabil, că vinovăţia faptelor noastre rele a avut o forţa ucigătoare care conduce la moarte. Numai după ce ne eliberăm de această forţă de moarte, putem avea bucuria de a întâlni Viaţa de înviere a lui Isus Cristos şi, în cele din urmă, Pacea. Lui să-i fie slavă şi cinste în vecii vecilor.

12 Ştiri interne

Eparhia Greco-Catolică de Cluj-Gherla

Hramul Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma

A trecut la Domnul Preasfinţia Sa Ioan Şişeştean, Episcop Eparhial de Maramureş

Vineri, 25 martie 2011, a avut loc Sărbă-toarea Hramului Colegiului Pontifical Pio Ro-meno din Roma. Sfânta Liturghie a Sărbătorii Buneivestiri a fost celebrată de Pr. Claudiu Lucian Pop, rector al Colegiului Pio Romeno, împreună cu ceilalţi preoţi din colegiu.

Evenimentul a continuat cu celebrarea Rugăciunii Acatistului în prezenta Eminenţei Sale, Cardinalul Leonardo Sandri – Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, a

Excelenţei Sale, Domnul Bogdan Tătaru-Cazaban – Ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, a Excelenţei Sale, Domnul Răzvan-Victor Rusu – Ambasador al României pe lângă Statul Italian, precum şi a unor oameni de cultură, români şi italieni, şi profesori de la diferite universi-tăţi din Roma, rectori ai diferitelor colegii pontificale orientale. A fost prezent şi profesorul Mihai Bărbulescu, director al Academiei Române din Roma.

După celebrarea Acatistului, cei prezenţi au participat la prânzul festiv. În cuvântul pe care l-a adresat invitaţilor, părintele rector a subliniat rolul pe care îl are Colegiul Pontifical Pio Romeno pentru Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. A mulţumit tuturor celor prezenţi pentru participare şi în special Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, care face posibilă prezenţa la Roma a Colegiului Pio Romeno, unde s-au pregătit şi se pregătesc generaţii de preoţi greco-catolici. Eminenţa Sa, Cardinalul Sandri a mulţumit, la rândul său, părintelui rector pentru oportunitatea oferită celor prezenţi de a se întâlni şi de a se bucura împreună de acest eveniment.

Pr. Anton-Vasile Cioba www.bru.ro

Arhiepiscopia Majoră de Alba-Iulia şi Făgăraş

Cu durere în suflet, dar cu încrederea învierii dată de Cel Căruia i-a slujit ca Episcop, anunţăm că Preasfinţia Sa Ioan Şişeştean, Episcop Eparhial de Maramureş, la împlinirea pelerinajului său pământesc, în-tărit de primirea Sfintelor Taine, a trecut la Domnul în seara zilei de marţi, 12 aprilie anul curent.

Defunctul Episcop s-a născut la 11 iunie 1936 în comuna Şişeşti, ca mezin al unei familii cu opt copii. După terminarea Şcolii primare din satul natal, urmează cursurile Liceului teoretic “Gheorghe Şincai” din Baia Mare, iar după terminarea studiilor de teologie în clandestinitate este hirotonit în secret la 16 martie 1972 de către Episcopul Dr. Ioan Dragomir. La 20 iulie 1994 este numit Episcop fiind mai apoi hirotonit şi înscăunat ca Episcop Eparhial al Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş la 11 septembrie 1994, în Baia Mare.

Oficiile funerare au avut loc sâmbătă, 16 aprilie 2011, în biserica Sfânta Maria, din Baia Mare, prin celebrarea Sfintei Liturghii la ora 10.30, urmată de slujba înmormântării.

Încredinţăm sufletul Episcopului nostru Veşnicului Arhiereu Cristos, de la care implorăm în rugăciune lumina vieţii veşnice. Requiescat in pace!

Pr. William A. Bleiziffer Cancelar

13

nr. 4/2011

Ştiri externe

22 octombrie: pomenirea liturgică a Papei Ioan Paul al II-lea

Un decret al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Discipli-na Sacramentelor a stabilit 22 octombrie ca zi de pomenire liturgică a Papei Ioan Paul al II-lea, în Roma şi în Polonia. Decretul care recunoaşte „caracterul excepţional” al bea-tificării Pontifului, stabileşte modalitatea de cult pentru Fericitul Ioan Paul al II-lea, ce va fi beatificat pe 1 mai.

Deşi Liturghia de mulţumire pentru beatificare este în mod normal limitată la locurile unde un Fericit a trăit sau activat, în acest caz, Vaticanul a dat permisiune Bisericilor locale din lumea întreagă să celebreze o astfel de Liturghie în anul ce urmează beatificării. Data Liturghiei de mulţumi-re urmează să fie aleasă de fiecare episcop pentru Dieceza sa sau de superiorul general pentru ordinele religioase, dar trebuie să aibă loc înainte de 1 mai 2012.

Comemorarea din 22 octombrie va fi introdusă automat în calendarele liturgice ale Diecezei de Roma (Papa este şi Episcopul Romei) şi ale Diecezelor din Polonia (ţara de ori-gine a Papei Ioan Paul al II-lea).

Alte Biserici locale pot să ceară permisiunea să intro-ducă comemorarea în calendarul liturgic. În acele Biserici locale unde se introduce sărbătoarea liturgică a Papei Ioan Paul al II-lea, se pot sfinţi biserici cu noul Fericit ca patron, dar în celelalte Dieceze trebuie cerut un indult special de la Vatican.

Apel la solidaritate cu refugiaţii africaniÎn contextul în care mii de refugiaţi pleacă

din Africa de Nord spre Europa, Vaticanul îi îndeamnă pe europeni să îi primească cu deschidere pe aceştia şi să fie interesaţi de situaţia lor. Mica insulă italiană Lampedu-sa – cu o populaţie de aproximativ 4.500 de persoane – a devenit o poartă către Europa pentru nord-africani.

Din luna ianuarie au ajuns pe coastele Ita-liei peste 20.000 de refugiaţi şi migranţi, mo-tiv pentru care locuitorii insulei Lampedusa au protestat, cerând intervenţia guvernului.

Datorită marii mase de persoane ce vor să intre în ţară, guvernul italian a luat decizia să dea acestora un permis temporar de trei luni. Conform liderilor ecleziali din Italia şi din Vatican, ar trebui ca şi restul Europei să conştientizeze fenomenul şi să îşi asume o mai mare responsabilitate în acest caz.

Pentru refugiaţii libieni în special, „Euro-pa trebuie să îşi asume responsabilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile privind protejarea refugiaţilor şi să demonstreze solidaritate”, a declarat Arhiepiscopul Antonio Maria Veglio, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi Itineranţilor.

Religiile lumii, din nou împreună la AssisiPe 27 octombrie se va desfăşura la Assisi Ziua de

Reflecţie, Dialog şi Rugăciune pentru Pace şi Dreptate în lume. Evenimentul care va avea ca temă Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii, va marca aniversarea a 25 de ani de la evenimentul desfăşurat în 1986, la iniţiativa Papei Ioan Paul al II-lea. Pontiful polonez a invitat atunci reprezentanţi ai religiilor lumii pentru o Zi de Rugăciune pentru Pace.

Anul acesta vor fi invitate la Assisi personalităţi din lumea culturii şi a ştiinţei, precum şi reprezen-tanţi ai comunităţilor creştine şi ale principalelor tradiţii religioase.

„Imaginea pelerinajului rezumă semnificaţia evenimentului. Şi credincioşii sunt mereu în călă-torie spre Dumnezeu: de aici posibilitatea, şi într-adevăr necesitatea, de a vorbi şi a intra în dialog cu oricine, credincioşi şi necredincioşi deopotrivă, fără a-ţi sacrifica propria identitate sau a cădea în forme de sincretism. În măsura în care acest pelerinaj spre adevăr este trăit autentic, deschide calea spre dialogul cu ceilalţi, nu exclude pe ni-meni şi angajează pe fiecare să fie constructor de fraternitate şi pace”. Acestea sunt elementele pe care Sfântul Părinte doreşte să le aşeze în centrul reflecţiei sale, aşa cum aflăm dintr-un comunicat al Biroului de presă al Vaticanului.

14 Semnificaţii liturgiceW

ilhe

lm T

AU

WIN

kL

SimbolismulSâmbetei Mari

Adevărul de credinţă al Învierii, săr-bătorit la Paşti, care afirmă ridicarea lui Cristos din morţi, presupune că, mai întâi, El a coborât printre aceştia. Duminica Învierii presupune mai întâi Vinerea Mare şi Sâmbăta Sfântă.

Liturgia Bisericii, în Sâmbăta Mare, meditează în faţa mormântului Mântuitorului; de aceea, în ritul la-tin, simbolul principal al acestei zile este tăcerea: nu se celebrează Sfânta Liturghie, ci doar Liturgia orelor.

Coborârea lui Isus la cei morţi este menţionată în Simbolul Apostolilor („Crezul mic”): „a murit şi s-a îngro-pat, s-a coborât în iad, a treia zi a în-viat din morţi”. În versiunea originală latină avem descendit ad infera („a coborât la cele de jos”); în traducerea românească, „iad”, în cazul de faţă, nu are sensul de loc al osândei veşnice, ci sensul biblic mai larg, de şeol, Hades, locaş al morţilor. În particular, aici se referă la locul de aşteptare al sufletelor drepţilor, aşa-numitul „limb al părinţilor”.

Învăţătura despre coborârea la cei morţi se sprijină pe mărturii indirecte ale Sfintei Scrip-turi: 1Pt 3,19 şi urm., Mt 12,40, Rom 10,6 ş.a. Reflecţia Tradiţiei din secolele al II-lea şi al III-lea răspunde la întrebarea privind mântuirea drep-ţilor care au murit înainte de venirea lui Cristos: astfel, Fiul lui Dumnezeu coboară în împărăţia celor morţi pentru a duce şi acolo Vestea cea Bună a mântuirii şi pentru a lupta cu moartea.

Cum a coborât Cristos la cei morţi? Acest ar-ticol al Crezului, celebrat în Sâmbăta Mare, este legat de unele aspecte cristologice, disputate de-a lungul istoriei. La început, ţinând seama de aşa-numitul „strigăt al singurătăţii” al lui Isus răstignit („Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, Mt 27,46; Mc 15,34), s-a considerat că moartea lui Isus constă în se-pararea Logosului de Om.

Mai târziu, în decursul disputei privind rela-ţia dintre dumnezeirea şi umanitatea Răscum-părătorului, a dominat o vreme concepţia – do-vedită ulterior eronată – potrivit căreia Logosul a asumat doar un trup omenesc, Logosul veşnic fiind principiul de viaţă al acestui trup (lipsit de

suflet, spre deosebire de alţi oameni). Dar chiar ideea coborârii la cei morţi a ajutat la clarifica-rea acestei probleme: care este subiectul acestei coborâri, ştiind că trupul rămâne în mormânt, iar Logosul dumnezeiesc nu poate muri?

Răspunsul la această întrebare a fost recu-noaşterea existenţei Sufletului lui Cristos. Astfel, moartea lui Isus a constat în separarea Sufletului său de trup; dacă Cristos n-ar fi avut Suflet, n-ar fi avut nici moarte ca toţi oamenii. De aici reiese şi că Logosul divin nu a asumat doar un trup, ci un Om adevărat, cu trup şi suflet.

Aşadar, la cei morţi a coborât Sufletul lui Cristos. Dar atunci, în Sâmbăta Mare, Cristos mai era Om? Mai mult, mai era El unit cu Dum-nezeu? Da: Logosul a rămas unit cu Trupul şi cu Sufletul Mântuitorului. De aceea, dacă, în mod obişnuit, un trup mort putrezeşte în mor-mânt, în cazul lui Isus, Trupul a fost glorificat prin înviere. Sufletul, unit cu Dumnezeirea, are un rol mântuitor: încredinţându-se în mâinile Tatălui, El deschide raiul (cf. Lc 23,43.46).

Cele despărţite prin moarte se unesc din nou la Înviere, aşteptată în liniştea şi singurătatea Sâmbetei Mari.

Coborârea în Limb. (Cristos coboară şi-i ia de mână pe Adam şi pe Eva pentru a-i scoate afară din mormânt.) Mo-zaic din biserica Sf. Marcu din Koper (Slovenia), realizat de Pr. Ivan Marko Rupnik SJ.

15

nr. 4/2011

Învierea, un eveniment care depăşeşte orice experienţă şi imaginaţiede Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea

«Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. Iar noi suntem găsiţi martori falşi ai lui Dumnezeu pentru că dăm mărturie împo-triva lui Dumnezeu, [spunând] că l-a înviat pe Cristos» (1Cor 15,14s). Cu aceste cuvinte Sfântul Paul scoate în evidenţă în mod catego-ric cât de importantă este credinţa în Învierea lui Isus Cristos pentru mesajul creştin în an-samblul său: este temelia lui.

Credinţa creştină stă în picioare sau se prăbuşeşte odată cu adevărul mărturiei conform căreia Cristos a înviat din morţi. Dacă se elimină acest adevăr, se mai poate desigur culege din tradiţia creştină o serie de idei demne de luat în seamă referitoare la Dumnezeu şi la om, la cum este omul şi la cum trebuie să fie – un fel de concepţie religioasă despre lume –, dar credinţa creş-tină este moartă. În acest caz, Isus este o personalitate religioasă ratată; o personali-tate care, în ciuda falimentului său, rămâne măreaţă şi ne poate impune să reflectăm asupra ei, dar rămâne într-o dimensiune pur omenească, iar autoritatea ei este valabilă în măsura în care mesajul său ne convinge. El nu mai este criteriul de măsurare; criteriul va fi doar evaluarea noastră personală, care ale-ge din moştenirea lui doar ceea ce ni se pare a fi util. Şi asta înseamnă că suntem lăsaţi

în voia noastră. Evaluarea noastră personală constituie ultima instanţă.

Dacă Isus a înviat, s-a întâmplat ceva cu adevărat nou care schimbă omenirea şi situaţia omului. Atunci El, Isus, devine criteriul pe care ne putem baza, pentru că atunci Dumnezeu s-a manifestat cu adevă-rat. De aceea, în documentarea noastră le-gată de Isus, învierea este punctul decisiv. Dacă Isus a existat doar în trecut sau există şi în prezent – acest lucru depinde de înviere. Prin «da»-ul sau «nu»-ul dat acestei întrebări nu ne pronunţăm doar asupra unui singur eveniment printre altele, ci asupra lui Isus însuşi. De aceea este important să ascultăm cu o atenţie deosebită mărturia despre învie-re care ne este oferită în Noul Testament. Dar atunci trebuie să constatăm, în primul rând, că această mărturie, analizată din punct de vedere istoric, ni se prezintă într-o formă deosebit de complexă, aşa încât ridică mul-te întrebări. Ce s-a întâmplat acolo? Pentru martorii care l-au întâlnit pe Cel Înviat, acest lucru, în mod clar, nu era uşor de exprimat. S-au aflat în faţa unui fenomen cu totul nou pentru ei, deoarece depăşea orizontul experi-enţelor lor.

Faptul care i-a tulburat şi i-a împins să dea mărturie era cu totul neobişnuit. Sfântul

- dossier -

16- dossier -

Marcu ne povesteşte că ucenicii, coborând de pe Muntele Schimbării la faţă, reflectau îngrijoraţi la cuvintele lui Isus conform căro-ra Fiul omului ar fi «înviat din morţi». Şi se întrebau unul pe altul ce însemna «să învie din morţi» (9,9s). Şi, de fapt, în ce consta aceasta? Ucenicii nu ştiau şi trebuiau să înveţe acest lucru lovindu-se de realitate. Cine abordează relatările învierii pornind de la ideea că ştie ce este învierea din morţi, va interpreta aceste relatări în mod greşit şi va ajunge apoi să le lase deoparte ca pe ceva lipsit de sens.

Rudolf Bultmann a obiectat împotriva credinţei în înviere spunând că, chiar dacă Isus s-ar fi întors din mormânt, ar trebui să se spună că «un astfel de eveniment miraculos al naturii precum reanimarea unui mort» nu ne-ar ajuta cu nimic şi, din punct de vedere existenţial, ar fi lipsit de relevanţă (cf. Neues Testament und Mythologie, p. 19).

Ei bine, de fapt, dacă învierea lui Isus nu ar fi fost decât miracolul unui cadavru reanimat, în fond ea nu ne-ar interesa deloc. Într-ade-văr, nu ar fi mai importantă decât reanima-rea – realizată prin abilitatea medicilor - unor persoane moarte clinic. N-ar fi schimbat nimic în omenirea în sine şi în existenţa noastră. Mi-racolul unui cadavru reanimat ar fi însemnat

că învierea lui Isus ar fi fost acelaşi lucru cu învierea tânărului din Naim (cf. Lc 7,11-17), a fiicei lui Iair (cf. Mc 5,22-24.35-43) sau a lui Lazăr (cf. In 11,1-44). De fapt, după un scurt timp, aceştia au revenit la viaţa lor de dinain-te, pentru ca mai târziu, la un moment dat, să moară definitiv.

Mărturiile neotestamentare nu lasă ni-cio urmă de îndoială că în «învierea Fiului omului» s-a întâmplat ceva cu totul diferit. Învierea lui Isus a fost ieşirea spre un tip de viaţă cu totul nou, spre o viaţă care nu mai este supusă legii morţii şi a devenirii, ci care se află dincolo de toate acestea – o viaţă care a inaugurat o dimensiune nouă a fiinţării ca oameni. De aceea învierea lui Isus nu este un eveniment singular, pe care l-am putea tre-ce cu vederea şi care ar ţine doar de trecut, ci este un fel de «mutaţie decisivă» (pentru a utiliza în mod analogic acest termen, deşi echivoc), un salt calitativ.

În învierea lui Isus a fost atinsă o nouă posibilitate de a exista ca om, o posibilitate care îi interesează pe toţi şi care deschide o cale spre viitor, un nou tip de viitor pentru oameni. Aşadar, pe bună dreptate Paul a legat în mod indisolubil învierea creştinilor de învierea lui Isus: «Căci dacă morţii nu în-

vie, nici Cristos nu a înviat (…). Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul [învierii] celor adormiţi» (1 Cor 15,16.20). Învierea lui Cristos ori e un eveniment universal ori nu mai e, ne spune Paul. Şi numai dacă o înţelegem ca eveniment universal al existenţei umane, suntem pe calea unei corecte interpretări a mărturiei despre înviere prezentă în Noul Tes-tament. De aici se înţelege particula-ritatea acestei mărturii neotestamen-tare.

Isus nu s-a întors la o viaţă ome-nească normală, aşa cum s-a întâm-plat cu Lazăr şi cu ceilalţi morţi înviaţi de Isus. El a ieşit spre o viaţă diferită, nouă – spre vastitatea lui Dumne-zeu şi, pornind de acolo, El se arată alor săi. Acest lucru a fost şi pentru ucenici ceva cu totul neaşteptat, iar pentru a-i face faţă au avut nevo-ie de timp pentru a se orienta. Este adevărat că în credinţa iudaică era prezentă învierea morţilor la sfârşitul veacurilor. Viaţa cea nouă era legată În

vier

ea lu

i Laz

ăr, d

e C

arl H

ein

rich

Blo

ch (1

834

–189

0)

17

nr. 4/2011

- dossier -

de începutul unei lumi noi şi, în această perspectivă, era şi de înţeles: dacă există o lume nouă, atunci acolo există şi un nou mod de viaţă. Dar o înviere spre o condiţie definitivă şi diferită, în mijlocul lumii vechi care continua să existe – acest lucru nu era prevăzut şi de aceea la început nu era nici de înţeles. Din acest motiv făgăduinţa învierii rămăse-se iniţial imposibil de atins pentru ucenici. Procesul prin care devin credincioşi se dezvoltă în mod analog cu ceea ce s-a întâmplat le-gat de cruce. Nimeni nu s-a gândit la un Mesia răstignit. Ori acum «faptul» se întâmplase, şi plecând de la acest fapt trebuia citită Scriptura într-o manieră nouă.

(…) Noua manieră de a citi Scriptura, pu-

tea, desigur, să înceapă numai după înviere, deoarece numai în baza acesteia Isus a fost recunoscut ca trimis al lui Dumnezeu. Tre-buiau să fie individualizate ambele evenimen-te – crucea şi învierea – în Scriptură, să fie înţelese într-o manieră nouă, pentru ca astfel să se ajungă la credinţa în Isus ca Fiul al lui Dumnezeu. De altfel, acest lucru presupune că pentru ucenici învierea a fost reală ca şi crucea. Presupune că ei au fost pur şi simplu depăşiţi de realitate, că după toată îndoiala şi minunarea de la început nu se mai putea opune realităţii: era cu adevărat El; El trăieş-te şi ne-a vorbit, ne-a permis să-l atingem, chiar dacă nu mai aparţine lumii care este în mod normal tangibilă.

Paradoxul era de nedescris: El era cu totul diferit, nu un cadavru reanimat, dar cineva care prin Dumnezeu trăia într-un mod nou şi pentru totdeauna; şi în acelaşi timp, deşi nu mai aparţinea lumii noastre, ca atare era prezent în mod real chiar El, în deplina sa identitate. Era o experienţă cu totul şi cu totul unică, care depăşea orizonturile uzuale ale experienţei şi care, cu toate acestea, rămânea pentru ucenici ceva de netăgăduit. Plecând de la acest lucru se explică particularitatea mărturiilor despre înviere: vorbesc despre ceva paradoxal, despre ceva care depăşeşte orice experienţă şi care, cu toate acestea, este prezent în mod pe deplin real.

Dar oare aşa a fost cu adevărat? Putem noi oare – îndeosebi ca persoane moderne – să dăm crezare unor astfel de mărturii? Gân-direa «iluminată» zice că nu. Pentru Gerd Lü-demann, de exemplu, era evident că, în urma «schimbării imaginii ştiinţifice a lumii... ideile tradiţionale despre învierea lui Isus» trebuie «considerate depăşite» (citat după Wilckens 1/2 pp. 119s). Dar atunci ce înseamnă mai exact «imaginea ştiinţifică a lumii»? Până unde ajunge caracterul ei de normă? Hart-mut Gese, în importanta sa contribuţie Die Frage des Weltbildes la care aş vrea să facă referire aici, a descris cu multă grijă limitele unei astfel de norme.

Desigur, nu poate fi niciun contrast cu ceea ce constituie un dat ştiinţific clar. În mărturiile despre înviere se vorbeşte, desigur, despre ceva ce se situează în afara sferei ex-perienţei noastre. Este vorba de ceva nou, de ceva unic până în acel moment – e vorba de o nouă dimensiune a realităţii care se mani-festă. Nu este contestată realitatea existentă. Ni se spune mai degrabă: există o ulterioară dimensiune în comparaţie cu cele pe care le cunoaştem până acum. Acest lucru este oare în contrast cu ştiinţa? Poate fiinţa doar ceea ce a existat dintotdeauna? Nu poate exista ceva neaşteptat, inimaginabil, ceva nou? Dacă Dumnezeu există, oare nu poate crea El şi o dimensiune nouă a realităţii umane? A realităţii în general? Creaţia, nu este ea, oare, în aşteptarea acestei „mutaţii” ultime şi sublime, a acestui salt definitiv de calitate? Nu aşteaptă ea oare unificarea finitului cu infinitul, unificarea omului cu Dumnezeu,

Ucenicii Petru şi Ioan aleargă la mormânt în dimineaşa Învierii, Eugène Burnand (1850-1921)

18- dossier -

trecerea dincolo de moarte?

În întreaga istorie a ceea ce este viu, începuturile noutăţii sunt mici, aproape invizibile – pot fi trecute cu vederea. Domnul însuşi a spus că «împărăţia cerurilor», în această lume, este asemenea grăuntelui de muştar, cea mai mică dintre toate seminţele (cf. Mt 13,31s ş.u.). Însă poartă în sine potenţialele infinite ale lui Dumnezeu. Din punctul de vedere al istoriei lumii, învierea lui Isus este puţin vizibilă, este cel mai mic grăunte al istoriei.

Această răsturnare a proporţiilor face parte din misterele lui Dumne-zeu. La urma urmei, ceea ce este mare, puternic, este lucrul cel mai mic. Iar grăuntele mic este lucrul cu adevărat mare. La fel învierea a intrat în lume doar prin câteva apariţii misterioase de care au avut parte cei aleşi. Şi cu toate acestea ea a fost începutul cu adevărat nou – ceea ce era aş-teptat, în taină, de întreaga creaţie. Iar pentru cei câţiva martori – tocmai pentru că ei nu re-uşeau să priceapă – era un eveniment atât de tulburător şi de real, atât de puternic prin mo-dul în care s-a manifestat înaintea lor, încât orice îndoială se risipea, iar ei, cu un curaj cu totul nou, s-au prezentat în faţa lumii pentru a da mărturie: Cristos a înviat cu adevărat.

* * *Dacă îi ascultăm pe martori cu inima

atentă şi ne deschidem în faţa semnelor cu

care Domnul îi confirmă tot mereu pe ei şi pe sine însuşi, atunci ştim: El a înviat cu adevărat. El este Cel Viu. Ne încredinţăm Lui şi ştim că suntem pe calea cea bună. Să ne punem degetul, împreună cu Toma, în coasta străpunsă a lui Isus şi să mărtu-risim: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» (In 20,28).

Fragmente din cartea Papei Benedict al XVI-lea: Gesù di Nazaret. Dall’ingresso a Gerusalemme alla resurrezione (Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim până la înviere), Libreria Editrice Vatica-na 2011.

Traducere de Cristina GRIGORE

Necredinţa Sf. Toma, de Benjamin West (1738-1820)

• Isus din Nazaret este mai mult decât o carte; e o mărturie impre-sionantă, fascinantă, eliberatoare.

• În această lucrare văd o mare invitaţie la dialog pe marginea a ceea ce este esenţial în creştinism, într-o lume aflată în căutare de puncte de referinţă, în care diferitele tradiţii religioase întâmpină dificultăţi în a transmite noilor generaţii moştenirea înţelepciunii religioase a omenirii.

Cardinalul Marc QUELLET, Prefect al Congregaţiei Pontificale pentru Episcopi

La 10 martie 2011 a fost lansat cel de-al doilea volum din trilogia Isus din Nazaret a Papei Benedict al XVI-lea. Primul volum, apărut în urmă cu patru ani, parcurge viaţa lui Isus, de la Botezul în Iordan până la schimbarea la faţă. Cel de-al doilea este dedicat perioadei care începe cu intrarea lui Isus în Ierusalim şi culminează cu actul învierii. Ultimul volum va fi dedicat copilăriei lui Isus şi vieţii lui ascunse.

19

nr. 4/2011

Radio Vatican, la 80 de ani

RADIO VATICAN Un radio în peste 40 de limbiInterviu cu Pr. Andrzej Koprowski S.J.director de programePărinte koprowski, vă

mulţumim că, în calitate de director de programe, ne oferiţi ocazia de a vedea dife-rite faţete ale Radio Vatican acum, la ceas aniversar, când Radioul Papei împlineşte 80 de ani de viaţă! Vreau să vă întreb cui se adresează Radio Vatican, care este publicul său de bază?

Radio Vatican, aşa cum probabil ştim bine cu toţii, este radioul Sfântului Scaun şi încearcă să fie o punte de legătură între Sfântul Părin-te, Sfântul Scaun, Biserica Universală şi toate Bisericile locale, din lumea întreagă, de pe toate continentele. Radio Vatican există de 80 de ani şi creşte în ritmul în care înain-tează Biserica.

La început, funcţiona în limbile latină şi franceză, pen-tru că franceza era limba di-plomaţiei, limba culturii. Papa Pius al XI-lea era conştient că, deşi exista Tratatul de la Lateran, trebuia să aibă pro-priile mijloace de comunicare pentru a asigura o reală liber-tate de exprimare, în contextul în care fascismul era în plină expansiune în Italia, nazismul, în Germania şi comunismul ateu în Rusia. Atmosfera foarte tensionată de la sfârşitul anilor ,30 a determinat dezvoltarea redacţiilor poloneză, germană, ucraineană, aceste ţări fiind implicate în cel de-al Doilea Război Mondial.

După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu împărţirea Europei în două blocuri, s-au dezvoltat redacţiile în limbile din regiunile comuniste. Din punct de vedere lingvistic,

astăzi avem 38 de redacţii şi mai mult de 40 de limbi în care transmitem. Pentru a răspunde la întrebarea dum-neavoastră, trebuie spus că în ultimii 20 de ani, Biserica s-a dezvoltat şi continuă să o facă în Africa şi în Asia. De aceea, orientarea noastră tradiţională spre Europa, America, America Latină s-a lărgit considerabil în ultimii ani către Asia şi Africa.

Până acum aproape 20 de ani în urmă, pe unde scurte şi medii aveam proprii noştri ascultători. Şi astăzi avem as-cultătorii noştri, doar că acum ei sunt şi ascultătorii a nume-roase alte posturi de radio, răs-pândite în întreaga lume, care retransmit programele noastre. În felul acesta, datorită preluă-rii programelor noastre de că-tre alte staţii radio, catolice dar nu numai catolice, publice sau private, se acoperă foarte bine teritoriul Braziliei, al Americii Latine, zona francofonă până în Oceania.

Care este astăzi punctul forte al Radio Vatican?

Noi facem tot ce ne stă în putinţă pentru a apropia în-văţătura Papei, Magisteriul Bisericii, dar şi activitatea Bi-sericii Universale, de pe diferite continente, din contexte foarte diferite, în realităţi culturale, sociale şi religioase foarte di-ferite. În felul acesta creştinis-mul îşi poate aduce contribuţia în aceste contexte. Cred că în acest moment, problema im-portantă, cel puţin pentru noi, este aceea a globalizării: globa-lizarea economică, globalizarea mass-media şi lipsa globali-zării solidarităţii. Lipsesc şi

Pr. ANDRZEJ kOPROWSkI S.J.

S-a născut la Lodz (Polonia) la 11 martie 1940.

1956–1961. Studiază filologie poloneză la Universitatea din Varşovia (Polonia).

1961. Intră în Societatea lui Isus (noviciat şi studii de filosofie şi teologie).

24.06.1969 Este hirotonit preot.

1971– 1979. Capelan al stu-denţilor universitari la Lublin (Polonia).

1979– 1982. Rector al Cole-giului de teologie al Ordinului Iezuit din Varşovia (Polonia).

1983– 1989. Asistent al Pă-rintelui General al Ordinului Iezuiţilor la Roma, pentru Europa Centrală şi de Est.

1989 – 1997. Responsabil pentru programele religioase la televiziunea publică poloneză.

1997- 2003. Superior Provin-cial al Provinciei de Nord a Poloniei în cadrul Societăţii lui Isus.

2004 – 4.11.2005. Asistent al directorului de programe al Radio Vatican.

Începând din 5.11.2005. Director de programe la Radio Vatican.

20 Radio Vatican, la 80 de aniIn

terv

iu r

ealiz

at d

e Pr

. Fra

ncis

c D

OB

OŞ

Trad

uce

re d

in it

alia

nă

de C

rist

ina

ŞOIC

AN

punctele de referinţă forte care trebuie să fie Dumnezeu, altfel societatea este pierdută.

Trebuie amintite şi creşterea xenofobiei, a diferitelor tipuri de fundamentalism, şi nu doar în lumea musulmană. În astfel de contexte, prezentarea mesa-jului creştin, cu universalitatea sa, cu puterea Evangheliei, cu claritatea cu care Papa Benedict al XVI-lea încearcă să prezinte credinţa creştină care nu este o ideologie, ci este centrată pe persoana lui Isus, este un lucru fundamental. Şi diferite redacţii fac acest lucru ţinând cont de situaţia, de sensibilitatea, de mentalitatea, cerinţele care sunt în diferite ţări, în diferite culturi. Trebuie să fim conştienţi că acesta este postul de radio al Sfântului Scaun, care încearcă să integreze Biserica Universală de pe toate continentele.

Care credeţi că este pro-vocarea sau o dorinţă ascun-să a Radio Vatican, pentru următorii 20 de ani?

Situaţia este foarte complexă. Efortul nostru este acela de a as-culta vocea diferitelor Biserici şi societăţi pentru a da informaţii despre creştinism, despre me-sajul Papei, despre învăţătura Bisericii în contextul concret al continentelor, ţărilor respective, al Bisericilor locale. Depunem eforturi şi în contextul dezvoltă-rii noilor tehnologii. Suntem un post de radio, vrem să rămânem

un radio, dar un radio diferit de ceea ce era acum treizeci sau patruzeci de ani, pentru că sun-tem un radio multimedial, cu diferite moduri şi posibilităţi de a transmite informaţiile. Dacă cineva deschide pagina noastră web va găsi 38 de programe lingvistice, care folosesc 15 al-fabete; va găsi înregistrări audio video care oferă şi posibilitatea de a vedea paginile web scrise; se poate asculta radio, se pot urmări noile video-ştiri; se poa-te urmări Vatican TIC, o agendă papală, unde ai posibilitatea să asculţi comentariile făcute de Radio Vatican în limba pe care o doreşti; se găsesc sute de arti-cole scrise în cele 38 de redacţii lingvistice.

Una dintre problemele noastre cele mai importante este cum să intrăm în spaţiul mediatic. Noi suntem membri activi în diferite asociaţii inter-naţionale, cum este Uniunea Europeană pentru Radio şi Televiziune; în organizaţia in-ternaţională similară pentru Africa, în cea pentru America Latină. Cred că relaţiile de colaborare profesională sunt dintre cele mai bune.

Ştim bine însă că astăzi în lumea media există proble-ma conţinutului, mai precis a conştientizării: în ce măsură media, mai ales cea care este în serviciul public, încearcă să slujească într-adevăr societa-tea, comunitatea internaţională

sau îşi slujeşte doar sieşi? Aici este o problemă fundamentală, deoarece creştinismul, ca şi Radio Vatican care încearcă să prezinte creştinismul, prezin-tă argumentele în perspectiva slujirii pentru dezvoltarea soci-etăţii. În schimb, astăzi, adesea, sectorul mediatic nu este opus, dar se supune altor reguli: re-gulile pieţei, reguli după care lucrurile se prezintă într-o ma-nieră zgomotoasă. Dacă asculţi radiojurnalele, cele mai multe prezintă scandaluri. Însă viaţa societăţii este mult mai bogată, există probleme care privesc problemele societăţii. Ce putem să facem în lumea media pentru a întări societatea şi nu pentru a repeta informaţiile legate de diferitele scandaluri. Din acest punct de vedere este semnifi-cativ un aspect: ambasadele pe lângă Sfântul Scaun sau altele de pe lângă Guvernul italian consideră că dacă vrei să ştii bine, să urmăreşti bine situa-ţia internaţională şi chiar din Italia trebuie să asculţi jurna-lele internaţionale realizate de Radio Vatican în diferite limbi. Noi încercăm să urmărim situ-aţia din diferite ţări nu numai atunci când se întâmplă ceva, două sau trei zile, ci în mod sistematic, întreg anul, pentru a da informaţii despre anumite evenimente. Aici este problema noastră: cum să fim împreună cu celelalte media, şi nu să fim doar vocea care strigă în pustiu.

Vă mulţumim pentru dis-ponibilitate!

Eu vă mulţumesc pentru atenţie! Şi vreau să adaug ceva: dacă vreodată va exis-ta posibilitate de colaborare cu un post de radio din ţara voastră, noi suntem mereu deschişi pentru colaborare cu orice post de radio.

Mulţumesc redacţiei româ-ne a Radio Maria pentru că retransmite programele noas-tre în România.

21

nr. 4/2011

Sfântul lunii în iconografie

Cina cea de taină (Leonardo da Vinci) Joia Sfântă: Dăruirea lui Cristos şi abisul păcatului uman

Pr. Ieronim IACOB

Ultima cină pascală a lui Isus cu cei 12 apostoli, „cea de taină”, a fost în acelaşi timp şi prima Sfân-tă Liturghie în timpul căreia Mântuitorul a rânduit două dintre cele şapte taine ale religiei creştine: Euharistia şi Preoţia. În timpul cinei, scrie Evanghelistul Ioan, „Isus s-a tulburat în duh şi a mărturisit: «Adevăr, adevăr vă spun: unul dintre voi mă va trăda»” (13, 21). Reacţia apostolilor la auzul acestor cuvinte constituie subiectul uneia dintre cele mai celebre capodopere ale umanităţii: Cina cea de taină sau Cenacolul a pictorului şi omului de geniu Leonardo da Vinci.

Cina cea de taină se află în trapeza Mă-năstirii dominicane „Santa Maria delle Grazie”, din Milano. Pictată direct pe pe-rete, în culori grase de tempera, între anii 1494-1498, lucrarea ocupă o suprafaţă de 460/880 cm. Degra-dată de vitregiile tim-pului şi de intervenţi-ile oamenilor, supusă de-a lungul secolelor mai multor refaceri şi încercări de conserva-re, capodopera lui da Vinci a fost recuperată, atât cât mai era posibil, în urma unei minuţioa-se restaurări făcute între anii 1977-1999.

Utilizând tehnica perspectivei, Leonardo pla-sează cenacolul „în prelungirea” refectoriului mănăstirii, punând în prim-plan lunga masă, în spatele căreia sunt aşezaţi participanţii la ban-chetul pascal. Separat de apostoli, având braţele deschise la nivelul mesei, cu o figură piramidală – simbol al eternităţii Persoanei sale şi totodată aluzie la perenitatea mesajului pe care-l trans-mite apostolilor – Mântuitorul domină întreaga scenă. Cu capul puţin înclinat, pleoapele ochilor uşor lăsate şi buzele întredeschise, El tocmai a pronunţat fatidica frază care anunţă iminenta trădare din partea unuia dintre cei prezenţi, fapt care dezlănţuie furtuna din sufletele celor 12 apostoli. Aceştia, aşezaţi în patru grupe de câte trei, prin poziţia corpului, gestica mâinilor şi fizionomie dau frâu liber stării lor de spirit, „mişcărilor sufleteşti” generate de incredibila destăinuire a Maestrului. Asemenea undelor unui cutremur, vestea şoc produce reacţii mai intense în cei aflaţi în apropierea lui Cristos şi mai temperate în cei ce se află la extremităţi. În ordine, la dreapta lui Isus, plecând dinspre El, se înşiră: Ioan, Petru, Iuda, Andrei, Iacob şi Barto-lomeu, iar la stânga sa, în aceeaşi ordine: Toma,

Iacob cel Mare, Filip, Matei, Iuda Tadeu şi Simon. Mai impetuos decât toţi ceilalţi, Petru, ţinând în mâna dreaptă un cuţit (ca în cele mai multe reprezentări renascentiste ale Cinei – aluzie la tăierea urechii lui Malchus, conform In 18,10), se pleacă mult spre Ioan pentru a afla „cine ar putea să fie cel despre care se vorbeşte” (In 13, 24). În faţa lui, Iuda strânge cu putere punga cu bani şi, retrăgându-se îndărăt în semn de vinovăţie, răstoarnă solniţa cu cotul. De partea cealaltă, Iacob cel Mare (al doilea), cu braţele larg deschise, îşi exprimă uimirea, în timp ce lângă el, Filip (al treilea) îşi duce mâinile la piept ca pentru a-şi mărturisi fidelitatea şi nevinovăţia sa. Cei-lalţi apostoli, la rândul lor îşi arată tulburarea şi dezorientarea prin gesturi elocvente.

Când privesc Cina cea de taină îmi vine în minte o poveste moralizatoare auzită în copilă-rie. Se spune că Leonardo ar fi folosit acelaşi model atât pentru Isus cât şi pentru Iuda. Tână-rul deosebit de frumos care i-a pozat lui da Vinci pentru chipul Mântuitorului, dedându-se vicii-lor, peste câţiva ani s-a urâţit într-atât încât i-a putut servi şi pentru figura trădătorului Iuda. Şi cum poveştile au întotdeauna un sâmbure de adevăr...

22abc -ulfamiliei

Universul familiei

C...de la CONŞTIINŢĂ

Pr. F

abia

n M

ĂR

IUŢ

Analiza termenului conştiinţă este o prelungi-re la tema pudorii şi ruşinii luată din catehezele despre iubirea umană a Papei Ioan Paul al II-lea. Noţiunea de conştiinţă este destul de neunitară şi discutabilă, complexă şi polivalentă. Poate indica opinia personală, interioritatea persoanei, cu-noaşterea, judecata, gândirea, conştiinţa datoriei, o stare subiectivă, sensibilitate morală, respon-sabilitatea, o directivă morală, nucleul persoanei, scara valorilor, concepţia despre propria persoa-nă, sentimentul de vină, conştiinţa bună sau rea, sanctuar, baza fiinţei, eul psihic, eul moral etc…

Documentul Gaudium et spes afirmă: „conştiin-ţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri” (nr. 16). Vom intra înlăuntrul acestui sanctuar prin poarta deschisă de teologul Ioan Paul al II-lea. Sfântul Părinte observă că primul loc biblic în care este tratată tema conştiinţei este cartea Genezei, îndeosebi capitolele 2 şi 3. Spre deosebire de capitolul 1 care abordează crearea omului din punct de ve-dere metafizic şi care se mulţumeşte să afirme că „omul este chip şi asemănare cu Dumnezeu” (cf. Gen 1,27), capitolele 2 şi 3 aruncă o privire asupra subiectivităţii omului şi asupra psihicului său şi, în esenţă, asupra interiorităţii sale. În capitolul 3 putem vorbi deja de conştiinţă morală. Dar mai în-tâi, Papa încearcă să vadă ce se ascunde în inima omului sau în profunzimile fiinţei sale.

Primul mod de revelare a conştiinţei este în raport cu lumea înconjurătoare. Deşi i s-a dat pu-terea de a da nume animalelor şi de a le supune, omul este singur. În pofida superiorităţii sale, nu se regăseşte pe sine. În singurătate descoperă va-loarea trupului propriu. Trupul nu este doar cel mai eficace revelator al eului faţă de sine, al conşti-inţei, ci şi mijlocul graţie căruia eul se loveşte „de libera alteritate” a altora, resimţind şocul. În orice caz, prin trup la conştiinţa omului ajunge ceea ce filosofii numesc eul şi non-eul. Trupul este dovada licărului primei conştiinţe de sine, al frontierei ce separă fiinţele umane de fiinţele animale necuvân-tătoare, dar şi care separă viaţa de moarte. Trupul e locul descoperirii de sine, trecere obligatorie că-tre relaţie şi libertate. În trup îi dau loc altuia, îl primesc, îl generez. Ceea ce în femeie - prin zămis-lire - e evidenţa cea mai profundă şi elementară, în mod diferit, e o cale de nelipsit pentru orice om.

Singurătatea devine un fel de macerare a sinelui, a eului, a conştiinţei, pentru a face loc altuia. Dumnezeu îl pune pe om în faţa propriei

singurătăţi ca astfel să devină deschis, primitor. Surpriza şi uimirea exprimată prin cuvintele lui Adam la vederea Evei „os din oasele mele, carne din carnea mea” (Gen 2,24) nu poate fi înţeleasă fără trecerea prin pustiul singurătăţii.

Al doilea fel în care se revelează conştiinţa omului este munca. Porunca de a cultiva şi a stăpâni pământul arată odată în plus superiori-tatea omului faţă de toată lumea creată.

De remarcat în povestirea despre crearea omu-lui este că autorul biblic privilegiază această vi-ziune subiectivă, psihologică asupra interiorităţii persoanei şi mai puţin pe cea metafizică, înţeleasă ca aspiraţie înspre bine şi adevăr a inimii omului. Nu se vorbeşte despre voinţă, raţiune. În plus, Ioan Paul al II-lea ţine să accentueze, în linie cu ceea ce defineşte a fi teologia trupului, rolul tru-pului în exprimarea, expunerea conştiinţei.

Reflecţie despre trup şi Înviere Trupul e calea prin care eul se educă pas cu pas

la a fi pentru altul, adică de a se împlini în acel a fi pentru altul (plinătate a libertăţii), ceea ce învăţăm mai devreme sau mai târziu cu toţii. În cazul în care nu reuşim acest lucru încă din timpul vieţii, îl vom învăţa în chiar clipa morţii noastre trupeşti, ca imitare a morţii Fiului lui Dumnezeu întrupat. Prin totala sa abandonare faţă de Tatăl, Cristos - Cel fără de prihană - fiind pentru altul până la capăt, a putut fi pentru sine în mod desăvârşit, învăţându-ne calea iubirii, şi, prin urmare, a libertăţii.

Dăruirea totală de sine a lui Cristos („Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care-şi dă viaţa pentru prietenii săi” In 15,13) ar fi fost im-posibilă dacă nu s-ar fi împlinit în trupul său. Aşa se explică concreteţea Pătimirii sale: trupul biciuit până aproape de pierderea ultimei pică-turi de sânge, coasta şi inima străpunse, buzele arse care implorau „mi-e sete” (In 19,28).

După cum e imposibilă o relaţie în afara tru-pului, tot la fel, un act de iubire, chiar cel mai intim şi secret, e imposibil fără trup. Cineva se poate hotărî să-şi dea viaţa pentru altul fără să spună asta nimănui; dar şi acest act atât de intim ar fi imposibil fără dăruirea eului întreg care se manifestă prin trup. Trupul este, prin urmare, sacrament al persoanei în totalitatea sa. Aş spu-ne că trupul este sacrament al conştiinţei. Cris-tos se oferă pentru moartea în trup, ca aceasta să devină semn, sacrament. Numai aşa înţelegem Euharistia, Biserica, familia, viaţa comună de mănăstire. Numai aşa înţelegem Învierea.

23

nr. 4/2011

Arta de a trăi

Infertilitatea sau incapacita-tea de a avea copii este o proble-mă foarte serioasă pentru viaţa de căsătorie şi este tot mai des întâlnită în ultimii ani. Aceasta poate fi considerată un ade-vărat test la care este supusă căsnicia, iar soţii care îşi dau seama că există dificultăţi în transmiterea vieţii, au de depă-şit momente nu tocmai uşoare.

În 2008, statisticile internaţi-onale despre infertilitate indicau faptul că aproximativ 15% din populaţia de vârstă reproduc-tivă, adică un cuplu tânăr din şase, are dificultăţi în a obţine o sarcină. Dar nu despre statistici, nici despre cauzele infertilităţii şi nici despre cine este „vinovat” de această situaţie nu ne-am pro-pus să vorbim în acest material.

Fertilizarea in vitro (FIV)Mi-a atras atenţia o ştire de la

sfârşitul lunii martie, ştire ce a adus în discuţie situaţia soţilor care nu pot deveni părinţi: înce-pând cu 1 iunie 2011, va debuta Programul de fertilizare in vitro (FIV) şi embriotransfer, demarat de Ministerul Sănătăţii din ţara noastră, ce are ca scop asigura-rea fondurilor necesare pentru realizarea acestor proceduri destinate cuplurilor infertile. Ministerul va susţine financiar o sigură procedură de FIV, în limita a 1500 de euro pentru un cuplu. În cazul în care procedu-ra s-a finalizat cu o naştere, cen-trul medical în care aceasta s-a realizat, va primi şi o bonificaţie de 300 de euro. Se estimează că anul acesta vor exista apro-ximativ 800 de cupluri care vor beneficia de program.

Dincolo de problemele de morală pe care le ridică aceste practici de fertilizare, faptul că autorităţile par să se fi gândit la binele familei este un lucru lăudabil. Şi totuşi, mi se pare că există o contradicţie izbitoare: prima lege aprobată „în liber-tate”, la sfârşitul lui decembrie

1989, a fost legiferarea avortu-lui care, din nefericire, se prac-tică la scară largă (în prezent deţinem locul trei în Europa la numărul de întreruperi de sarcini); iar acum se alocă fon-duri pentru apariţia vieţii. Şi se oferă şi recompensă pentru per-formanţă?! Care o fi adevărata poziţie a Statului faţă de viaţa umană şi demnitatea ei?

De ce nu aprobă Biserica fertilizarea in vitro? Aminteam mai sus probleme-

le de morală pe care le implică aceste practici. Puţini sunt cei care ştiu sau îşi pun problema că aceste practici interferează în procesul natural al vieţii umane şi că sunt considerate imorale. Învăţătura Bisericii Catolice privind această problemă este conţinută în Catehismul Biseri-cii Catolice şi a fost afirmată de Sfântul Părinte şi de Magisteriul Bisericii. În 2008, Papa Benedict al XVI-lea a reiterat învăţătura Bisericii Catolice în această privinţă, declarând că FIV şi practicile legate de „îngheţarea embrionilor umani, reducţia embrionară, diagnosticele pre-implantatorii, celulele stem de cercetare şi încercările de clonare umane”, toate, „în mod clar, arată modul în care, prin inseminare artificială în afara corpului, bariera de protejare a demnităţii umane a fost ruptă”. „Deşi FIV a adus bucurie pen-tru multe cupluri ce au putut să devină astfel părinţi, acest lucru s-a întâmplat cu un cost nepermis. Milioane de embrioni au fost produşi şi apoi omorâţi în timpul procedurii FIV. S-a ajuns să se creadă că embrio-nii ar fi nişte bunuri materiale şi nu fiinţe individuale, unice, aşa cum sunt de fapt”. Aceasta a fost reacţia Vaticanului anul trecut, când părintele fertilizării in vitro a primit premiul Nobel pentru Medicină.

Biserica nu este de acord cu FIV pentru că: fecundarea are loc în afara actului sexual; a se-para actul care în mod privilegi-

at exprimă iubirea părinţilor, de actul care este la originea vieţii, face ca însăşi apariţia vieţii să fie rodul unei tehnici şi nu con-secinţa imediată a unui act de iubire; aceste tehnici cer fecun-darea mai multor embrioni, iar o parte dintre aceştia va fi supusă unor manipulări tehnice (dacă nu vor fi distruşi, vor fi congelaţi pentru diferite scopuri sau pen-tru repetarea procedurii). Or, fiinţa umană este considerată ca atare din momentul conceperii.

AdopţiaCu siguranţă, pentru soţii

cu probleme de fertilitate este foarte greu să nu apeleze la aceste metode. Cei care reuşesc să accepte că viaţa umană este un dar de la Dumnezeu şi că a fi fără copii poate reprezenta, în unele cazuri, o vocaţie specia-lă, vor reuşi să depăşească ceea ce ar putea fi o adevărată criză pentru căsnicie. „Sterilitatea fizică poate fi ocazie pentru soţi ca să întreprindă alte servicii importante pentru viaţa persoa-nei umane, cum ar fi adopţia, diferitele forme de opere educa-tive, ajutorarea altor familii, a copiilor săraci şi a persoanelor cu handicap” (Ioan Paul al II-lea, Familiaris consortio, 14).

În cazul soţilor fără copii, adopţiile pot fi un mijloc moral care să substituie procrearea artificială: „Pentru a veni în în-tâmpinarea dorinţei multor soţi de a avea un copil, ar fi de dorit să se încurajeze, să se promove-ze şi să se faciliteze, cu măsuri legislative oportune, procedura de adopţie a numeroşilor copii orfani, care au nevoie, pentru dezvoltarea lor umană cores-punzătoare, de o familie!” (Dig-nitas personae, 13).

Nu trebuie uitat că în astfel de situaţii, rugăciunea este forţa care te ajută să mergi înainte. Este bine ca „terapeutul” şi alia-tul soţilor să fie Cel „din care îşi trage numele orice paternitate în cer şi pe pămînt” (Ef 3, 15)!

Despre infertilitate

Cristina ŞOICAN

24 Îndrumar mediatic

Cine ne apără de norul veştilor rele?Ştirile bune sunt, de fapt, cele releÎn urmă cu un an, în timp ce o aduceam pe

mama la Bucureşti, ca să mai treacă timpul lungii călătorii, am început să discutăm despre diferite momente sau persoane din istoria familiei noastre. Însă, am constatat cu uimire, că mama îşi amin-tea şi povestea cu uşurinţă mai mult momentele negative decât pe cele pozitive. Şi, având în vedere starea ei de sănătate care nu e prea bună, i-am spus că de acum va trebui să-şi amintească doar de momentele frumoase. Am discutat apoi şi cu un licenţiat în psihologie despre acest fapt şi-mi spunea că, probabil, momentele negative au emo-ţionat-o mai mult şi de aceea s-au imprimat mai bine în memoria ei. Însă, nu numai mama are o predilecţie pentru momentele negative din viaţă; cam toţi avem această tendinţă.

Ştirile care „aleargă” sunt cele negativeDacă mergem, de exemplu, la oficiul poştal sau

într-o altă instituţie, iar doamna de la ghişeu este amabilă cu noi, înţelege că ne grăbim şi ne ajută să rezolvăm repede problema cu care am venit, când ajungem acasă, ce povestim? Dacă cei din familie ne întreabă: „Cum a fost? Ai rezolvat?” Răspun-dem sec: „Da, am rezolvat chiar repede”. Şi am încheiat discuţia. Însă, dacă mergând la poştă, la administraţia financiară sau unde mai avem de rezolvat probleme şi găsim foarte multă lume care stă la rând, iar când ajungem la ghişeu funcţio-nara este irascibilă, pentru că nu reuşeşte să facă faţă tuturor cerinţelor, şi dacă ne şi vorbeşte mai puţin amabil, ne supărăm şi începem să-i repro-şăm că nu aşa trebuie să se comporte un angajat al statului care îşi primeşte leafa din contribuţiile noastre. Şi aşa, vorbă peste vorbă, reproş peste reproş, ajungem să aprindem o ceartă, încât toată lumea se uită la spectacolul nostru oferit gratis. Şi ca şi când n-ar fi de ajuns, pe drum, ne alimen-tăm indignarea gândindu-ne încontinuu la ce ni s-a întâmplat, pentru a exploda din nou acasă, unde povestim şi repovestim cu lux de amănunte neplăcerea de care am avut parte.

Un alt exemplu. Dacă primim un telefon şi ni se dau numai veşti proaste, imediat vom găsi oameni care să ne asculte, chiar cu foarte mare interes. Ne vor asculta până ce vor afla esenţi-alul povestirii, apoi vor da fuga şi vor povesti altora necazurile noastre adăugând amănunte de noi neştiute.

Încă un exemplu. Dacă ne sună un prieten şi începe să ne spună cât de bine îi merge, ce facem? Încercăm să-l expediem cât mai repede. De ce? Pentru că nu ne interesează binele celuilalt, poate doar mamele sunt dornice să afle acest lucru.

Ne plac ştirile negativeCând ne întâlnim cu cineva şi îi punem clasi-

cele întrebări „Ce mai faci? Cum îţi merge?”, iar persoana respectivă ne răspunde: „Bine, dar...”. Prima parte, adică „bine”, parcă nici nu o auzim, abia când zice „dar” parcă ne stârneşte intere-sul. De ce? Pentru că veştile sau ştirile bune sunt, de fapt, cele rele, care ne şi interesează.

Nouă ne place să auzim vorbindu-se despre lucrurile negative, ne place să le povestim; însă nu ştiu dacă am fost mereu astfel sau dacă am devenit între timp vânători de veşti rele. Ziariş-tii, mass-media în general, ştiu acest lucru. De aceea, ziarele şi telejurnalele îşi umplu spaţiile cu relatări despre delicvenţi; de aceea acordă şi vor continua să acorde foarte mult spaţiu dez-astrelor , violenţelor, bolilor, asasinatelor, violu-rilor, arestărilor, războaielor şi morţii.

Jurnaliştii justifică predilecţia pentru cronica neagră spunând că odată ce astfel de fapte au loc, trebuie să le facă cunoscute, mai ales că publi-cului îi plac astfel de ştiri. Sigur, ştirile rele nu trebuie ascunse precum gunoiul sub covor, dar modul în care sunt expuse, goana după nenorociri de povestit, mulţimea de detalii pline de cruzime şi mai ales spectacolul creat în jurul unor astfel de informaţii despre nenorociri, ne-au transformat în contemplatori ai durerii celuilalt. Mai mult, ne-am obişnuit atât de mult să vedem moartea în direct încât aproape că nu ne mai impresionează. Pen-tru a ne emoţiona, avem nevoie de ştiri din ce în ce mai tari în ceea ce priveşte cruzimea, numărul victimelor, intensitatea dezastrelor.

Suntem destinaţi Veştii celei Bune a lui CristosUneori mă gândesc că ar fi bine să ne oprim

un moment şi să reflectăm, să tragem o linie verticală pe o foaie de hârtie şi să scriem pe partea stângă veştile rele primite în ultima

25

nr. 4/2011

Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI

APARIŢII EDITORIALEGiuseppe BARZAGHI

Compendiu de filosofie sistematică

Ed. ARCB, 2011

săptămână, iar pe partea dreaptă veştile cele bune. Sigur, mi-aş dori ca pentru fiecare dintre voi şirul din dreapta să fie mai lung decât cel din stânga, dar dacă – aşa cum îmi imaginez – pentru mulţi dintre voi ştirile rele sunt mai numeroase, încercaţi să le contrabalansaţi cu dorinţe de bine, cu posibile soluţii la situaţiile dificile şi, mai ales, cu speranţă şi cu rugăciu-

ne. Altfel riscăm să ne reducem la a fi nefericiţi depozitari de veşti rele, de sentimente negative, de tristeţe şi de spaimă, când în realitate sun-tem destinaţi unei mari veşti: Veştii celei Bune a lui Cristos, singura dătătoare de sens vieţii unui creştin.

Din înălţimea cruciide mons. J. Fulton Sheen

Ed. Sapientia, Iaşi 2011

Prima parte a acestei cărţi („Cele şapte cuvin-te ale lui Cristos”) este dedicată ultimelor cu-vinte rostite de Isus îna-inte de a muri pe cruce şi include o explicare a semnificaţiei lor.

Partea a doua („Cele şapte cuvinte ale lui Isus şi ale Mariei”) analizează legătura dintre cele şapte cuvinte ale Mariei care se regăsesc în Evanghelii şi cuvintele rostite de Isus în timp ce atârna pe cru-ce, oferind soluţii pentru temerile şi dubiile creş-tinilor de astăzi. Abordând un stil aparte, autorul analizează aspecte precum: valoarea ignoranţei, secretul sfinţeniei, fraternitatea creştină etc.

Partea a treia („Personajele pătimirii”) tratează despre rolul vital al credinţei în lumea noastră modernă. Apelând la istoria unor personaje care au avut un rol determinant în viaţa şi moartea lui Isus, J. Fulton Sheen ne permite o mai bună

înţelegere a credinţei. Recunos-când faptul că provocările şi con-strângerile societăţii de astăzi fac tot mai dificilă afirmarea propriilor convingeri religioase, autorul ne conduce din nou pe Calvar, unde

în mod dramatic readuce la viaţă multe dintre personajele care au jucat un rol important în pă-timirea lui Cristos. Istoria lor ne oferă învăţături importante despre încredere, disperare, egoism, putere, politică, îndoială, iubire, căinţă etc.

Partea a patra („Crucea se adresează cuiva”) analizează cuvintele rostite de Isus pe cruce şi modul în care acestea reflectă diferite tipuri de atitudini pe care unii oameni le adoptă faţă de cruce (umanişti, păcătoşi, egoişti, intelectuali, moderni, amatori de senzaţional şi cugetători). De asemenea, este analizat modul în care ulti-mele cuvinte ale lui Isus pot fi înţelese ca un răspuns la aceste atitudini.

În ultima parte („Victoria asupra păcatului”), cuvintele Mântuitorului sunt raportate la lista celor şapte păcate capitale (mânia, invidia, necu-răţia, mândria, lăcomia, lenea şi zgârcenia).

Pr. Emanuel IMBREA

John Fulton Sheen s-a născut la 8 mai 1895, în El Paso (Illinois). Hirotonit preot la 20 septembrie 1919, a urmat apoi studii de specializare la Universi-tatea din Louvain (Belgia). A fost apoi profesor la Universitatea Catolică din America. În 1951 a devenit episcop auxi-liar de New York, iar în 1958 a fost numit prefect al Congregaţiei pentru Doctrina credinţei. Ulterior a devenit arhiepiscop de Newport şi şi-a continuat activitatea de scriitor şi predicator. De-a lungul vie-ţii a publicat peste 50 de lucrări. A murit la 9 decembrie 1979. Într-o întâlnire din 1979, Papa Ioan Paul al II-lea i-a spus: „Aţi scris şi aţi vorbit în mod admira-bil despre Domnul Isus. Pentru aceasta sunteţi un fiu devotat al Bisericii”.

* * *

Giuseppe BARZAGHICompendiu de istoriafilosofiei

Ed. ARCB, 2011

Îndrumar mediatic

26Un gând pentru zilele ce vin...

Pământul s-a transfigurat într-adevăr în spirit şi înfăţişare...În 1936, Monseniorul Vladimir Ghika publi-

ca Pansées pour la Suite de jours, o culegere de „gânduri pentru zilele ce vin”, apărută şi la noi, la editura Dacia, în 1995, în traducerea doam-nei Doina Cornea. Printre acestea, din capitolul „În faţa unor rămăşiţe omeneşti”, am ales un gând care ilustrează perspectiva Monseniorului despre Învierea Mântuitorului:

„La terre a changé de figure et d'âme depuis le jour où, reçu des mains de la Vierge-Mère, elle a vu, comme en cette femme, mais pour un plus étrange miracle, le corps du Seigneur se blottir dans ses entrailles. Depuis le jour où c'est en son sein qu'il a repris vie pour la seconde naissance, volontaire et virginale, de la Résurrection, en vérité, la terre a changé de figure et d'âme”.

„Ofrandă primită din mâinile Fecioarei-Mame, pământul s-a transfigurat în spirit şi înfăţişare din ziua când a întrezărit cum în această femeie – pentru un miracol însă şi mai necuprins— Domnul şi-a înfiripat în el cuib şi sălaş trupesc. Pământul s-a transfigurat într-adevăr în spirit şi înfăţişare din ziua când, tot din el, trupul Domnului a prins a doua oară viaţă pentru a doua sa naştere --naş-terea voluntară şi virginală a Învierii” (traducere de Andrei Brezianu).

Despre influxul meditaţiilor părintelui Vladi-mir, scria bunul său prieten, Jacques Maritain, în Prefaţa la a doua ediţie a cărţii în limba france-ză: „meditaţiile s-ar vrea primite ca nişte prietene săritoare care nu fac prea mult zgomot în jurul lor, în casă, dar care-i ajută pe toţi să-şi ducă la capăt truda de fiecare zi”. Truda de fiecare zi a

creştinului este asemenea trudei pământului care susţine şi hrăneşte minunile voite de Dumnezeu. Însă, ca şi pământul, după Învierea Domnului, avem o înfăţişare şi un suflet nou, mai aproape de cel de la origine, chiar mai presus.

Recitind acest gând, pe care vi-l propun pen-tru Timpul Pascal, nu fac altceva decât să observ că se înfăptuieşte ceea ce spera autorul în in-troducerea la cartea publicată in 1936: „Cel mai dorit elogiu care s-ar putea acorda acestui volum, o spun din nou, ar fi oarecum încredinţarea că, parcurgându-l, cititorul m-a uitat”. Cititorul care se opreşte asupra unuia din cele 643 publicate numai în acest volum, va observa că orientarea sufletului său nu este spre autor, ci spre mistere-le despre care Monseniorul însuşi meditează, pe care el însuşi le contemplă.

Vă propun, în cele ce urmează, reflecţia dom-nului Andrei Brezianu, pe marginea gândului Monseniorului Ghika referitor la Înviere:

Vladimir Ghika

Acest gând al Monseniorului este superb prin profunzime filosofică şi trimiteri de înaltă ele-vaţie metaforică. Subtilitatea superlativă a cugetării Monseniorului Ghika se regăseşte aici în jocul diafan între sensurile cuvântului terre care înseamnă şi ţarină şi ogor şi glie şi lut....Lutul din care suntem plămădiţi devine ogor în făptura Fecioarei-Mame pentru a deveni sămânţa a Învierii. Pe de altă parte, blottir trimite la Evanghelia lui Ioan „şi a locuit între noi”.

Subiectul acestei splendide cugetări aşa cum îl văd eu, este pământul în multiplele lui accep-ţiuni legate aici de economia mântuirii, de lucrurile de apoi şi de Înviere. El, pământul primeşte sămânţa Vieţii, aşa cum Maria a primit-o la Buna Vestire. După răstignire, pământul primeşte ofranda trupului lui Isus născut de Maria spre a-l naşte virginal a doua oară în misterul Învierii.

Stilul Monseniorului este extrem de complex în expresie şi trimiteri metaforice. Un singur exemplu aici: „sufletul pământului”. Pământul n-are suflet!!! E vorba de o trimitere la vocaţia pământului de fi scena şi teatrul marii drame a Întrupării şi a mântuirii; e vorba de o personi-ficare. Pământul devine sălaşul Domnului graţie Mariei care l-a zămislit şi l-a născut. Tot el, pământul ca mormânt e cel din care iese trupul Domnului pentru a doua naştere, la Înviere.

Andrei Brezianu

Pr. F

ranc

isc

UN

GU

RE

AN

UPo

stu

latu

ra C

auze

i de

Bea

tific

are

a M

ons.

Vla

dim

ir G

hik

a

27

nr. 4/2011

Istoria Bisericii

Data Paştelui Anul trecut şi anul acesta sărbătoarea Paştelui a căzut în aceeaşi zi, atât pentru ca-tolici cât şi pentru ortodocşi. De ce nu este în fiecare an la fel?

Ionela O. – Bucureşti

Pr. Emanuel DUMITRU

Data celebrării Paş-telui este una foarte importantă şi a preocu-pat responsabilii de co-munităţi creştine încă din perioada de pionie-rat sau de începuturi a trăirii credinţei. Între scriitorii creştini din antichitate, cuvântul Paşte avea două cono-taţii. Sărbătoarea era înţeleasă ca eveniment ce avea în centru pa-tima şi moartea Dom-nului (pascha însemna passio - pătimire), însă pentru alţii Paştele în-semna transitus, adică trecerea de la moarte la viaţă.

Deja în secolul I, întreaga Biserică era de acord că trebuie să celebreze aniversarul morţii răscumpărătoa-re şi învierii lui Cristos. Vorbim despre acest aniversar în sensul de Paşte creştin, pentru a se diferenţia de Paş-tele iudaic. Dorinţa de separare de iudaism a creştinilor aflaţi în con-texte culturale şi geo-grafice diferite a făcut ca în privinţa datei să nu existe uniformitate.

Încă de la începutu-rile Bisericii, pornind şi de la etimologie vom avea două tradiţii: cea orientală şi cea roma-nă. Comunităţile din Asia Mică, considerau că ţin tradiţia apos-tolilor Ioan şi Filip, astfel celebrau Patima Domnului (Pascha cru-cifixionis) la 14 nisan1 din calendarul evre-iesc, exact când cădea şi Paştele evreilor. Din acest motiv mulţi creş-tini urmau ritul iudaic

al sărbătorii.Bisericile din Oc-

cident urmau tradiţia romană atribuită Sfân-tului Petru. Ele ţineau cont de ziua de 14 ni-san şi comemorau pa-tima, dar comemorau întotdeauna Învierea în duminica următoare, când încheiau postul. Din cele două elemen-te ale unicului Mister Pascal, Roma accentua Învierea, iar bisericile din Asia, Pătimirea.

Din această diver-sitate de tradiţii s-au născut curând neînţe-legeri care s-au accen-tuat şi au dat loc dis-cuţiilor dintre Sfântul Policarp de Smirna şi Papa Anicet (155-166). Primul şi episcopia sa sărbătoreau învierea lui Isus în ziua de 14 a lunii ebraice nisan, fără a da importanţă în care zi a săptămânii cade acest 14 nisan, în timp ce Papa a sus-ţinut că ziua în care a înviat Isus a fost ziua de duminică.

Papa Victor (188-189) intervine şi el împotriva episcopilor din Asia Mică, fiind dispus să îi excludă de la comuniunea biseri-cească dacă nu adop-tă uzanţa romană a datei Paştelui. Cu aju-torul Sfântului Irineu episcopii acceptă ca Pascha ressurectionis, Învierea să fie celebra-tă duminica. Dar care duminică?

Bisericile din Siria în frunte cu cea din Anti-ohia, au adoptat modul de a calcula al evreilor, astfel încât Paştele că-

dea întotdeauna dumi-nica imediat următoare lui 14 nisan. Alexan-dria şi Roma consideră umilitoare dependenţa de calendarul evreiesc şi recurg la calcule pro-prii, mai ales cu secolul al IV-lea când se fixează ca Învierea să nu cadă înainte de echinocţiul de primăvară care era pe 21 martie la Alexan-dria şi pe 18 martie, la Roma. Se ridică acum o altă întrebare: echinoc-ţiul de la Alexandria sau cel de la Roma?

Considerăm că este legitimă dorinţa credincioşilor ca săr-bătoarea Învierii să fie

celebrată în aceeaşi zi atât de occidentali cât şi de orientali; de aceea, împreună cu decretul Orientalium Ecclesiarum spunem cu Conciliul al II-lea din Vatican: „Sfântul Conciliu nu are nimic împotrivă ca sărbă-toarea Paştelui să fie fixată într-o anumită duminică din calen-darul gregorian, cu condiţia să se facă cu consimţământul celor interesaţi, mai ales a fraţilor separaţi de la comuniunea cu Scau-nul Apostolic“.

1Pentru cei care studiază Sfânta Scriptură este precis faptul că în Evanghelia lui Ioan ziua de 14 nisan coincide cu cea în care Isus este răstignit şi moare pe cruce. Dar în primul secol de iudaism şi creştinism era imposibil să datezi cu precizie, pen-tru că au fost utilizate mai multe calendare (lunar ori solar), în diferitele culturi şi chiar în diferitele grupuri din cadrul iudaismului. Astăzi avem calen-darul gregorian cu un număr precis de zile pentru fiecare lună a anului, în timp ce fiecare lună din calendarul evreiesc, avea treizeci de zile.

28 Suflet tânăr

Pietricică cu pietricică la Ziua de reculegere„Este important să fim prezenţi aici şi acum. Să ne rupem de fa-

milie, de problemele şi grijile noastre pentru a culege roadele. Pentru a ne re-culege”. Aşa a deschis Pr. Daniel Bulai ziua de sâmbătă, 28 martie, la Mânăstirea Sfânta Agnes din Popeşti-Leordeni, unde tinerii din Bucureşti s-au întâlnit pentru o Zi de reculegere, înainte de Paşte.

Întrebarea pe care moderatorul meditaţiilor, Pr. Paul Marţiu, ne-a propus-o încă de la prima întâlnire a fost „Pe ce vrem să clădim viitorul nostru?”. Cu această întrebare am parcurs întreaga zi, de-a lungul Căii Crucii în aer liber, de-a lungul celei de-a doua meditaţii şi a Li-turghiei prezidate de Episcopul Auxiliar de Bucureşti Cornel Damian. Pentru ca răspunsul la întrebarea zilei să fie mai uşor de dat, fiecare tânăr a căutat în curtea mănăstirii o pietricică, simbol al stâncii pe care trebuie să ne clădim noi viaţa.

Cei zece preoţi prezenţi la Ziua de reculegere împreună cu tinerii pe care îi păstoresc sunt o dovadă că Biserica are multe pietre pe care se poate baza în continuare.

O NOAPTE CU ISUS ÎN CATEDRALA SF. IOSIF„Staţi aici şi vegheaţi…”

Toţi tinerii din parohiile din Bucureşti au auzit acelaşi îndemn sâmbătă seara… să stea şi să ve-gheze o noapte întreagă alături de Isus prezent în Preasfântul Sacrament, pentru a se pregăti pentru Ziua Mondială a Tineretului (celebrată în duminica Floriilor), pentru Solemnitatea Învierii şi pentru a se ruga după intenţia specială a Păstorului Arhi-diecezei. Au răspuns afirmativ, şi timp de 11 ore Catedrala Sfântul Iosif a fost în rugăciune: un mo-ment unic şi, după părerea celor mai mulţi dintre noi, un moment ce trebuie repetat.

Expunerea Preasfântului Sacrament a fost făcută de Episcopul auxiliar Cornel Damian la ora 19.30, iar apoi, rând pe rând, parohiile au continuat rugăciunea toată noaptea. Tinerii Ca-tedralei „Sfântul Iosif”, împreună cu tinerii de la „Bărăţia” au fost cei care au deschis momentul de adoraţie; apoi tinerii din parohiile Sf. Anton, Sf. Tereza, Sf. Francisc, cei din Bucureştii Noi, de la Sf. Elena, Cioplea, Sf. Cruce, precum şi cei din Popeşti Leordeni şi Băneasa au continuat să anime fiecare ceas din noapte într-un mod propriu şi deosebit. Adoraţia a fost încheiată de către grupul de tineri din parohia „Adormirea Maicii Domnului”. Aproape toate grupurile au fost însoţite de preoţi, persoane consacrate şi chiar familii…

Deşi nu ne-a fost uşor, o parte dintre noi au rămas alături de Isus toată noaptea. Multe au fost gândurile, dorinţele, visele, probleme şi propuneri-le pe care Isus le-a auzit de la noi în acea noapte… Doar El s-a oferit să fie stânca noastră, stâncă pe care noi să clădim frumos şi cu entuziasm; astfel, casa va fi solidă şi nu va fi luată de apă.

Iulia PALU

Ş T I R I

Din culisele ZMTTinerii organizatori

ai ZMT Madrid nu se gândesc doar la ce anume se va întâmpla în luna august, ci au grijă ca cei interesaţi să descopere ce se întâmplă acum. Astfel au creat un scurt film interactiv de prezen-tare a echipei organi-zatoare.

Un Rozariu care răsună în toate limbile planeteiLa Madrid, înainte de noaptea de Ve-

ghe de pe Cuatro Vientos, toţi tinerii se vor ruga Rozariul în toate limbile de pe pământ. Astfel, fiecare „Bucură-te, Maria” va fi rostit într-o altă limbă. În România, responsabilii la nivel naţional se ocupă deja de această înregistrare.

Trei poveşti de dragoste la ZMTZMT este şi locul unde mulţi tineri şi-au

gasit partenerul de viaţă. Papa Ioan Paul al II-lea spunea că ZMT „îi ajută pe tineri să mediteze la aspiraţiile lor cele mai pro-funde“ şi este un „timp în care mulţi iau decizii îndrăzneţe, curajoase”.

Multi tineri şi-au descoperit vocaţia la căsătorie şi chiar şi-au găsit partenerul pentru viaţă. Pe www.zmtromania.ro găsiţi 3 poveşti de dragoste care au pornit de la întâlnirile din cadrul ZMT.R

ubr

ică

real

izat

ă de

An

ton

Cri

stia

n B

ALI

NT

29

nr. 4/2011

Suflet tânăr

Pr. Daniel BULAI

Gândul meu pentru tine/ri

Omul este fricos, dar Cristos spune: Eu sunt, îndrăzniţi, nu vă temeţi.Omul este singur, dar Cristos spune: Eu sunt în mijlocul lor.Omul este în căutare, dar Cristos spune: Eu sunt, pipăiţi-mă şi vedeţi.Omul este înfometat, dar Cristos spune: Eu sunt pâinea vieţii.Omul este în întuneric, dar Cristos spune: Eu sunt lumina lumii.Omul este rătăcitor, dar Cristos spune: Eu sunt Păstorul cel bun.Omul este abandonat, dar Cristos spune: Eu şi Tatăl una suntem.Omul este descurajat, dar Cristos spune: Eu sunt învierea şi viaţa.Omul este obosit de ştiinţă, dar Cristos spune: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.Omul este dornic de a vedea, dar Cristos spune: Eu sunt în Tatăl meu.Omul este preocupat de cunoaştere, dar Cristos spune: Eu sunt în voi.Omul este interesat să facă multe, dar Cristos spune: Eu sunt adevărata viaţă.Omul este sincer la suprafaţă, dar Cristos spune: Eu sunt Isus, pe care tu îl prigoneşti.Omul este sigur pe el, dar Cristos spune: Eu sunt Alfa şi Omega.Omul este călător în lume, dar Cristos spune: Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă.De aceea, chiar dacă omul se îndreaptă în altă direcţie, Isus este poarta.Chiar dacă omul întâlneşte alte cuvinte, Isus este Cuvântul vieţii.Chiar dacă omul se luptă pentru pace, Isus este pacea.Chiar dacă omul ajunge la o artă de a trăi, Isus este blând şi smerit.Chiar dacă omul şi-a dobândit o siguranţă, Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Chiar dacă omul ştie să iubească, Isus şi-a deschis inima Sa.Chiar dacă omul se jertfeşte pentru altul, Isus a suferit, a murit şi a înviat.Chiar dacă omul este bun cu toţi, Isus a iertat pe cei care L-au condamnat.Chiar dacă omul are prieteni, Isus este fratele nostru.Chiar dacă omul pătrunde tainele ştiinţei, Isus este Înţelepciunea.Chiar dacă omul oferă speranţă, Isus este unicul Salvator. Chiar dacă omul promite libertatea, Isus este singurul Eliberator.Chiar dacă omul poate interveni, Isus este puterea noastră.Chiar dacă omul colaborează cu cei cinstiţi, Isus este prietenul păcătoşilor.Chiar dacă omul oferă o şansă omenirii, Isus este Omul Nou.

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

30U l t i m a C i n ă

Cu o zi înaintea morţii sale, Isus a luat cina împreună cu cei doisprezece apostoli ai săi. În timpul cinei au celebrat Paştele evre-iesc, care aminteşte cum Israel, pentru a ieşi din robia Egiptului, cu ajutorul Domnului, a trecut prin Marea Roşie ca pe uscat.

În acea seară, Isus a înfiin-ţat Euharistia, oferind trupul şi sângele său ca hrană.

După moartea şi Învierea lui Isus, creştinii au retrăit şi retrăiesc mereu Ultima Cină şi reînnoiesc jertfa crucii, prin celebrarea Sfintei Liturghii.

Legenda:

= F

= C

= A

= I

= Ţ

= E

= S

= T

= Î

= M

= N

= R

!Câştigă un puzzle cu Învierea lui Isus!

Descoperă cuvintele pe care le-a rostit Isus la ultima cină, urmărind legenda. Scrie, apoi, fraza în desenul de mai sus.

Trimite-ne fraza corectă, pe adresa redacţiei, şi poţi câştiga unul din cele 10 puzzle-uri cu Învierea lui Isus.

Adresa poştală a redacţiei:Actualitatea CreştinăStr. G-ral Berthelot, 19Sector 1 010164 BucureştiAdresa de email:actualitateacrestina@yahoo.com

_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ !

Pagina copiilor

31

nr. 4/2011

ISUS NU ESTE AICI: A ÎNVIAT!

Pagina copiilor

A TREIA ZI DUPĂ MOARTEA LUI ISUS, CÂTEVA FEMEI AU MERS LA MORMÂNTUL LUI.

FEMEILE AU PĂRĂSIT MORMÂNTUL ÎN GRABĂ, CUPRINSE DE TEAMĂ ŞI BUCURIE MARE ŞI AU ALERGAT SĂ DEA DE ŞTIRE UCENICILOR LUI.

DAR CÂND AU AJUNS LA MORMÂNT, AU VĂZUT CĂ PIATRA FUSESE DEJA DATĂ LA O PARTE.

ATUNCI LE-A APĂRUT UN ÎNGER AL DOMNULUI CARE LE-A SPUS:

CINE NE VA ROSTOGOLI

PIATRA?

NU VĂ TEMEŢI

ISUS NU ESTE AICI: A ÎNVIAT PRECUM A ZIS! MERGEŢI ÎNDATĂ ŞI SPUNEŢI-LE UCENICILOR.

Cristos a înviat!

32

rubrică realizată de Dr. Dănuţ DOBOŞ

Pr. Johann Florian Müller

File de istorie

S-a născut la 3 noiembrie 1910 la Caramurat (astăzi M. Kogălniceanu) şi a urmat studiile teologice la Seminariile Sfântul Iosif, din Iaşi, şi Sfântul Duh, din Bucureşti. A fost sfinţit preot la 24 iunie 1934, activând apoi ca prefect la Se-minarul diecezan, secretar al Tribunalului Bisericesc Diecezan, director al Aso-ciaţiei Studenţeşti Fides, duhovnic al maicilor şi elevelor de la Institutul Sfânta Maria (Pitar Moş), Bucureşti. În paralel a urmat studii de doctorat la Münster, pe care le-a finalizat în 1940 cu lucrarea „Viaţa şi gândirea Sfântului Paul”. În ianuarie 1949, din cauza represiunii regimului comunist s-a refugiat în Canada şi ulterior în Germania, activând până la pensionare în Parohia Donzdorf.

Este autorul unei lucrări de istorie dedicată episcopului martir Dr. Anton Durcovici, precum şi al lucrării Nekrolog, dedicată preoţilor catolici de origine germană, decedaţi în Occident.

A murit la 7 martie 2000, la Donzdorf.

Ruxandra Cristiana Răşchitor (1946-2011)

Unul dintre cele mai dificile lucruri de făcut este să elogiezi un om foarte apreciat în timpul vieţii, atunci când nu mai există! Ruxandra Răşchitor a fost un om remarcabil a cărui principală calitate era modestia! Şi asta nu e deloc puţin! Deşi era un profesionist desăvârşit (profesia ei fiind traducător-trans-lator de limba franceză) considera familia drept cea mai mare realizare a ei: trei copii, fiecare cu rostul lui, şi opt nepoţi – mândria ei cea mai mare! Era o persoană atât de energică, încât era destul de dificil să intri în ritmul ei! Şi un om de o moralitate creştină impecabilă! Niciodată nu a făcut rabat de la acest capitol! Dar întotdeauna a dorit să contribuie, cu ce putea, cu ce ştia, cu ce ar mai fi putut învăţa să facă, la viaţa comunităţii catolice din care făcea parte, din parohiile Sfânta Tereza şi, apoi, Sfânta Cruce din Bucureşti. Nu puţini sunt cei care au cunoscut-o si au apreciat-o, în primul rând pentru calităţile ei morale, în aceste parohii! Prin contrast, foarte puţină lume ştie că, în ultimii ani, a avut o contribuţie importantă în redacţia „Actualităţii creştine”. A plecat la Domnul pe 25 martie 2011, chiar în sărbătoarea „Bunei Vestiri”, după un an greu, plin de suferinţă pentru ea, dar senină şi liniştită ca şi lucrătorul ogorului, care a pus sămânţa bună în pământ şi acum se odihneşte ştiind că a trudit cu folos şi munca sa va fi, cu voia Domnului, foarte rodnică! Dumnezeu să-i dea odihna veşnică!

Mircea RĂŞCHITOR

Cititorii fideli ai Actualităţii creştine au întâlnit, ani de-a rân-dul, numele doamnei Ruxandra Răşchitor în caseta redacţiona-lă a revistei. Nouă, celor din re-dacţie, doamna Răşchitor ne-a fost familiară nu doar ca nume, ci şi ca persoană: ne-o amintim cu drag pentru umorul uşor caustic şi spontaneitatea care o caracterizau, precum şi pentru energia şi spiritul ei combatant: când se apuca de un lucru, voia să îl facă bine şi să îl ducă până la capăt.

Ne-o vom aminti mereu şi cu recunoştinţă pentru nenumăra-tele ceasuri petrecute corectând textele revistei, uneori până la

ore foarte târzii, atunci când se întâmpla ca revista să fie în întârzâiere şi trebuia trimisă ur-gent la tipar... Deşi între noi cei-lalţi şi doamna Răşchitor exista o bună diferenţă de vârstă, am simţit-o întodeauna ca pe un suflet tânăr, apropiat nouă, fără false pretenţii.

Prin natura lor, rezultatele muncii redacţionale a doamnei Răşchitor nu erau vizibile (rolul ei era tocmai acela de „a face invizibile” greşelile celorlalţi). Ne e adesea mult mai uşor să observăm ce nu-i bine, decât să apreciem binele posedat, şi astfel poate că munca doamnei Răşchi-tor a rămas uneori neapreciată

îndeajuns, aici pe pământ. Bu-nul Dumenzeu să o răsplătească pentru inima ei râvnică şi să o primească în odihna Sa veşnică.

Redacţia

* * *

In memoriam